Surse de Finantare a Investitiilor
Cap.1. Surse de finanțare a investițiilor
Noțiunea de investiție
Investiția este întâlnită în cele mai multe accepțiuni ca fiind o cheltuială sau plasament de sume bănești la un moment inițial, pentru a obține efecte ulterioare.
Investițiile reprezintă factorul primordial în strategia dezvoltării economiei naționale, a tuturor ramurilor și domeniilor de activitate, a sporirii veniturilor, condiție a creșterii nivelului de trai. (Prelipcean G., 2000, Fundamentele economice ale investițiilor, Suceava, p. 4).
Economistul francez P. Aftalion afirma că investițiile reprezintă renunțarea la sursele bănești lichide actuale contra speranțelor în obținerea unor resurse viitoare, evident mai mari , care vor fi obținute în timp. (Stoian M., 2002, Gestiunea Investițiilor, București, p.73). De aici rezultă că investițiile sunt opusul consumului imediat, care presupune distrugerea unei părți din valoarea creată, investițiile fiind egale cu economiile.
Noțiunea de investiție este abordată în literatura românească sub două accepțiuni (Lupan, M, Strategii investiționale în afaceri, Note de curs, Suceava, 2013, p. 4):
În sens larg, investiția este definită ca fiind plasarea unei sume de bani în diferite domenii; economic, social, cultural, administrativ, militar etc., pentru a construi și achiziționa utilaje, instalații, cladiri, pentru a pregăti personal, în vederea realizării de noi tehnologii etc., dar și pentru achiziția de titluri de valoare, angajamente în operații comerciale, bancare sau operații de bursă, inclusiv operații speculative;
În sens restrâns, sau în sens economic, investiția se concretizează în cumpărarea de bunuri care nu sunt consumate imediat, ci sunt folosite în viitor când vor avea o valoare mai mare pentru a aduce bunăstare. Prin urmare, investițiile se referă doar la cheltuielile prin care se crează sau se achiziționează noi capitaluri fixe și circulante, productive și neproductive, pentru înlocuirea, modernizarea sau dezvoltarea unor active fixe existente în economie.
Clasificarea investițiilor
Investițiile se clasifică după următoarele criterii: (Prelipcean G., 2000, Fundamentele economice ale investițiilor, Suceava, p. 11)
După natura lor:
investiții care se materializează și se regăsesc în capitalul fix și circulant al firmei, exemplu este dat de investițiile cororale care cuprind terenuri și mijloace fixe;
investiții care nu se materializează și nu mărsc valoarea capitalului fix și circulant, cum ar fi investițiile necorporale (cheltuieli de constituire, de cercetare, dezvoltare etc) sau investițiile financiare care cuprind titluri de participare și alte titluri de valoare.
2) După sursa de finanțare:
investiții realizate din surse proprii (amortizarea, capitalizarea profiturilor, atragerea altor persoane prin emiterea de acțiuni);
investiții din surse atrase sau împrumutate prin credite interne sau externe;
3) După caracterul investițiilor:
investiții în sfera productivă (investiții de înlocuire a activelor fixe datorită uzurii fizice sau morale, investiții de modernizare care au rolul de a reduce costurile de producție și a creșterii productivității, investiții de dezvoltare și investiții strategice ce cuprind cheltuieli cu cercetarea științifică);
investiții în sfera neproductivă, care se realizează în învățământ, cultură, artă, știință, sănătate etc.
4) După natura tehnologică:
-investiții pentru lucrări de construcție-montaj, pentru construcțiile considerate mijloace fixe, dar și în montajul utilajelor;
investiții pentru cumpărarea utilajelor necesare realizării producției;
investiții pentru lucrări geologice;
investiții pentru studii, cercetări, precum și alte cheltuieli apărute odată cu realizarea obiectivului de investiție (amenajări de terenuri, licitații)
5) După riscul asociat proiectului de investiție:
cu risc minim sau zero- plasamentele în obligațiuni;
cu risc redus- investițiile de înlocuire;
cu risc mediu- investiții de modernizare;
cu risc ridicat și foarte ridicat- investiții de dezvoltare sau de cercetare-dezvoltare.
6) După modul de realizare a lucrărilor:
investiții în antepriză-lucrări realizate de o firmă specializată;
investiții în regie- lucrări realizate prin forțe proprii
7) După punctul de vedere al pieței financiare:
investiții pentru afaceri- cheltuieli pentru mașini, utilaje, dotări ale unei societăți comerciale;
investiții în stocuri- produsele stocate pentru a fi vândute ulterior;
investiții imobiliare: clădiri, locuințe, terenuri.
8) O altă clasificare întâlnită în metodologia ONU:
investiții brute-care se referă la creșterea și refacerea capitalului fix și circulant;
investiții nete- cheltuieli pentru creșterea capitalului fix și circulant
9) Investițiile se pot clasifica și în:
investiții directe, totalitatea cheltuielilor prevăzute în documentația previzionată de un agent economic în vederea realizării nemijlocite a unor obiective de investiții noi, înlocuirea, modernizarea sau dezvoltarea unor întreprinderi deja existente în diferite ramuri ale economiei. Astfel, se apreciază că orice investiție directă generează anumite investiții colaterale și conexe;
investiții colaterale, cheltuieli pentru efectuarea unei lucrări legate teritorial și funcțional de o anumită investiție direct-linii de transport, conducte pentru alimentarea cu apă, gaz, racordurile la rețele publice etc.;
investiții conexe, cheltuieli de investiții necesare a se efectua în alte ramuri sau domenii pentru a se pune la dispoziția investiției directe, utilaje, materii prime. Investițiile conexe nu se include în valoarea totală a obiectului rezultat din investiția direct, deoarece ele la rândul lor sunt investiții directe în domeniul propriu.
1.3. Surse de finanțare a investițiilor
Acoperirea nevoilor de finanțare a investițiilor se poate face din surse interne sau din surse externe.
Fondurile proprii ale întreprinderii sau autofinanțarea exprimă capacitatea acesteia de a produce resurse de investiții din activitatea de exploatare și din alte activități. Fondul de dezvoltare ce se constituie de societatea comercială este alimentată din: (Prelipcean G., 2000, Fundamentele economice ale investițiilor, Suceava, p. 13)
-o parte din profitul net repartizat pentru investiții; o parte din profitul net rezultat din exercițiul financiar este repartizat pentru dezvoltare,
prin amortizare întreprinderea realizează recuperarea investițiilor realizate anterior. Amortizarea folosește firmei pentru finanțarea înnoiri activelor fixe ajunse la limita duratei lor de funcționare.
sumele încasate din vânzarea activelor fixe sau a materialelor rezultate din dezmembrarea celor scoase din funcțiune, unele active fixe sunt vândute înainte de încheierea duratei lor de funcționare sau la sfârșitul acesteia.
Sumele astfel obținute alimentează fondul de dezvoltare din care se finanțează investițiile, ele se scad din prețul de achiziție al noului utilaj.
Emisiunea și vinderea de acțiuni este o cale importantă de creștere a capitalului unei firme. Creșterea capitalului se poate realiza prin:
emisiunea de noi acțiuni, situație în care prețul lor trebuie să fie inferior cursului ultimei cotații, dacă firma este cotată și, în același timp, trebuie să depășească o anumită limită pentru a nu duce la dispersarea capitalului;
emisiunea de acțiuni prin mobilizarea rezervelor, acestea nu măresc valoarea capitalului ci se realizează un transfer al pasivului societății din postul de “rezerve” în posturile de “capital” și “primă de emisiune”.
O altă sursă externă este reprezentată de împrumuturile bancare pe termen mediu și lung, firmele apelând la credite bancare atunci când resursele proprii sunt insuficiente.
În țara noastră utilizarea creditelor pentru investiții se lovește de bariera dobânzilor extrem de ridicate, motivul principal fiind inflația, astfel băncile practică o dobândă mai mare decât rata inflației.
Creditele pentru investiții se clasifică astfel (Lupan, M, Strategii investiționale în afaceri, Note de curs, Suceava, 2013, p. 14):
Împrumuturi bancare care se acordă pe bază de garanții material, în special unele elemente ale activului imobilizant, care ar putea fi valorificate la nevoie;
Credite ipotecare, solicitantul ipotecând o valoare- clădiri, terenuri-ce pot fi convertite rapid în lichidități. Acestea sunt utilizate în general de micii investitori.
Credite de Cash-flow- singura garanție a acestora este reprezentată de studiul de fezabilitate. Acest tip de credit implică cele mai mari riscuri, dacă la volumul creditelor acordate cu garanție pierderea este de 5% la acest tip de credit pierderea poate ajunge la 20%. Băncile românești evită să acorde astfel de credite, pentru acoperirea eventualelor pierderi băncile trebuie să instituie măsuri care se impun și să exercite un control asupra asupra agentului economic, asupra tuturor laturilor activității. Pentru a veni în ajutorul mediului privat s-a creat Fondul Român de Garantare a Creditelor, care își asumă o parte din riscuri la acordarea creditelor, partea de garanție este de maxim 70% din valoarea creditului. Garanțiile de credite se acordă pe baza criteriilor privind eficiența și rentabilitatea proiectului.Prioritate au firmele care produc o valoare adăugată mare, export producția sau ameliorează infrastructura.
Sursele externe de finanțare la care se apelează sunt împrumuturile externe și investițiile directe în capital străin.
Creditele externe se clasifică în (Lupan, M, Strategii investiționale în afaceri, Note de curs, Suceava, 2013,p.15):
Credite guvernamentale, în spatele cărora este statul, chiar dacă se acordă prin bănci. Acestea se întemeiază pe convenția încheiată între guvernul țării care va acorda creditul și guvernul țării care va primi, la acestea se stabilesc și plafoanele de garanții. În cadrul acestor plafoane se pot primi credite pentru achiziționarea de mașini, utilaje, echipamente dar numai din țara creditoare.
Credite bancare, unde riscul este exclusive al băncilor;
Credite acordate de instituții internaționale: FMI, BIRD, BERD.
Investițiile directe de capital străin reprezintă cea mai eficientă cale pentru redresare, ele antrenează schimbări importante prin tehnicile și tehnologiile modern atrase.
Creditele externe pe termen lung sunt acordate condiționat de către instituțiile și organismele internaționale de specialitate în vederea atingerii obiectivelor propuse.
FMI nu cere garanții material, ci doar garanții generale, de politică economic, mai exact aplicarea anumitor măsuri, în perioada pentru care se acordă împrumutul, care permit înaintarea pe linia reformei economice pentru a se realize redresarea balanței de plăți a țării și să poată fi înapoiat împrumutul. La fel BIRD și BERD acordă credite condiționate, adică doar împrumuturi pe proiect, pentru a finanța proiecte de investiții.
Toate celelalte bănci pretend o garanție material, acestea acordă credite pe baza unor studii de fezabilitate și în condițiile unor puternice garanții de solvabilitate.
Cap. 2. Evoluția istorică a Fondului Monetar Internațional
2.1 Istoricul Fondului Monetar Internațional
Fondul Monetar Internațional își are originea în recesiunea economică din anii 1930. În acei ani, țările se aflau sub presiunea cotei aurului care fusese reintroduse după primul război mondial, cu rate de schimb care s-au dovedit nerealiste. În particular, lira sterlină a fost reevaluată, iar în anul 1931, când aceasta a renunțat la cotația în aur, mai multe țări s-au întrecut în graba lor de a devaloriza, dând naștere devalorizărilor competitive. De asemenea mai multe țări au luat măsuri protecționiste pentru a-și proteja industria națională (Bakker, Age, Instituțiile financiare internaționale,Ed. Antet, Oradea, 1997, p. 24). Rezultatul acestor acțiuni fiind prăbușirea comerțului, valoarea comerțului mondial scăzând cu 60% între anii 1929-1932. S-a încercat reinsaturarea ordinii și reînceperea procesului economic prin mai multe conferințe monetare internaționale dar toate au eșuat din cauza lipsei cooperării. Nu s-a putut ajunge la un consens din cauza opiniilor ce diferau foarte mult pe tema problemelor economice.
După război, primele proiecte de organizare a activității monetare și financiare internaționale au apărut în anul 1941. În anul 1942 au fost publicate oficial planurile economiștilor Keynes și White, ambii funcționari superiori în cadrul ministerului de finanțe ale Marii Britanii, respectiv, SUA. (Beșteliu, R,Organizații internaționale interguvernamentale, Ed. CH Beck, București, 2006 p. 235) Aceștia au conceput planuri pentru instaurarea unui sistem monetar nou, care să stabilizeze ratele de schimb și să propulseze comerțul liber, o instituție internațională permanentă, care să preia răspunderea pentru acest sistem. Instituția internațională a fost proiectată astfel încât să acorde asistență financiară țărilor care întâmpinau probleme în domeniul balanțelor de plăți. Se urmărea ca astfel țările să fie împiedicate să folosească protecționismul sau devalorizarea competitivă drept metode de restabilire a balanței. Keynes și White au avut viziuni diferite asupra modului de acordare a asistenței financiare. Keynes a văzut instituția internațională ca pe un tip de bancă mondială central, care ar putea crea masă monetară prin propria autoritate și astfel să poată acorda suportul financiar țărilor cu probleme. Această instituție ar fi avut o autonomie largă, iar autoritatea sa ar fi protejat-o de influențele politice asupra luării deciziilor. ( Bakker, Age, Instituțiile financiare internaționale,Ed. Antet, Oradea, 1997, p. 25) White era de părere că sursa asistenței financiare ar trebui să fie contribuția țărilor member, se conferea astfel un caracter puternic de cooperare, precum și un control mai sever asupra politicii țărilor care beneficiau de credite.
Crearea de masă monetară invocată de Keynes a fost integrată cu sistemul de cooperare promovat de White, creându-se astfel fondurile unei instituții monetare, care conferă membrilor săi ajutor temporar în redresarea balanței de plăți prin crearea de lichidități internaționale. (Bakker, Age, Instituțiile financiare internaționale,Ed. Antet, Oradea, 1997, 1996 p. 25)
2.2. Înființarea Fondului Monetar Internațional
La conferința care a avut loc la Bretton Woods din statul New Hampshire în iulie 1944 au participat 44 de state printre care și URSS, stat ce nu va ratifica acordurile. Această conferință are drept scop constituirea unei ordini monetare stabile în jurul regulilor simple, Statele Unite fiind ultimul garant al acestui sistem. Fiecare monedă trebuia să aibă o paritate fixă, aceasta fiind ajustabilă (cu posibilități de devalorizare sau de reevaluare, în urma autorizației FMI). Astfel fiecare monedă trebuie să devină convertibilă cu celelalte implicate și cu dolarul, acesta fiind convertibil în aur (35 de dolari uncia). Statele erau obligate să vegheze asupra balanței lor de plăți. (Defarges, Ph, Organizațiile internaționale contemporane, Ed. Institutul European, Iași, 1998 p. 42).
Conferința a avut loc în condiții deosebite: cu numai trei săptămâni înainte avusese loc debarcarea trupelor aliate în Normandia și pe de altă parte, exista o dorință politică puternică de a coopera în vederea anihilării naționalismului acut din perioada antebelică. Cei care scriu istoria FMI asociau succesul conferinței cu ”coincidența de moment și de persoane”
Cu toate acestea, Acordul de înfiintare a FMI și a Bancii Mondiale a fost încheiat, așa cum fusese prevăzut, după trei săptamâni de negocieri. Elementul nou, cel mai important a fost transferul către FMI a puterilor naționale asupra politicii ratei de schimb: modificările ratei de schimb trebuiau să fie făcute prin consultarea tuturor țărilor membre. Este de menționat faptul că ideea transferării acestei autorități a venit din partea britanicilor, care în mod tradițional nu doreau sa schimbe nimic.
Influența exercitată de Keynes a fost, în mod evident, decisivă; într-o notă preliminară scrisă chiar de el însuși spunea: „În lumea postbelică este necesară o mai mare voință de a accepta acordurile supranaționale”. În cele din urmă, țările au realizat că politicile în domeniul ratei de schimb și reglementările privind schimburile internaționale afectează deopotrivă și interesele celorlalte țări.
Fondul Monetar Internațional și-a început activitatea în 1946 în luna mai, având 39 de țări membre și sediul general în capitala Statelor Unite, Washington. URSS-ul, în cele din urmă, nu a mai putut face față obligațiilor ce-i reveneau în calitate de membru al Fondului și a părăsit această instituție. Țări din blocul de est cum ar fi Polonia și Cehoslovacia au aderat la Fond, dar au fost nevoite să renunțe în anii 1950 din cauza războiului rece. S-au alăturat FMI și Băncii Mondiale în 1953, Japonia și Germania. În anii 60, numărul membrilor a crescut rapid prin aderarea noilor țări independente, în curs de dezvoltare. România a aderat în 1972 și Ungaria în 1982, iar la sfârșitul anilor 80 le-au urmat alte țări ale Europei de Est. În 1992 datorită aderării a 15 republici din fosta Uniune Sovietică a existat o nouă creștere bruscă a numărului membrilor FMI. După organizarea unui referendum în care majoritatea populației a votat pentru aderare, Elveția a fost printre ultimele țări care s-a alăturat Fondului. (Bakker, Age, Instituțiile financiare internaționale,Ed. Antet, Oradea, 1997, p. 27)
FMI numără în prezent 188 de țări membre, ceea ce înseamna că aproape în totalitate, comunitatea mondială se regăsește în F.M.I., excepție făcând Cuba și Coreea de Nord.
Astfel FMI-ul este o instituție specializată a ONU, care supraveghează buna funcționare a sistemului. Astfel, în funcție de anvergura lor economică, statele membre plătesc FMI-ului, o sumă totală în aur, devize și monedă națională. Aceste vărsăminte le fixează cota-parte ce determină numărul de voturi în deliberările Fondului, ca și importanța tragerilor la care pot participa în cadrul instituției. Acesul la aceste trageri atrage, pentru respectivul stat, măsuri de supraveghere și control din partea FMI (Defarges,Ph, Organizațiile internaționale contemporane, Ed. Institutul European, Iași, 1998 p. 43)
Tabel nr.1 Cele mai importante cote-părți
Sursa: Defarges,Ph, Organizațiile internaționale contemporane, Ed. Institutul European, Iași, 1998 p. 43
Sistemul ratelor de schimb prestabilite, bazat pe paritatea aurului, a supraviețuit timp de 25 de ani. Către sfârșitul anilor ’60, ca urmare a creșterii dezechilibrelor în balanțele de plăți, mai ale în SUA, au apărut o serie de crize monetare. Acestea au culminat în 1971, cu decizia unilaterală a Americii de a renunța la convertibilitatea dolarului american în aur și de a nu mai interveni în susținerea acestuia. Aceasta reprezintă abandonarea uneia din regulile de bază ale acordului cu FMI, pecetluind astfel soarta sistemului ratelor de schimb prestabilite adoptat la Bretton Woods. Țările europene au adoptat în 1972 o poziție flexibilă față de alte monede prin „acordul șarpelui”. Acordul de înființare al FMI a fost în cele din urmă adaptat în anul 1978, pentru a fi compatibil cu situația creată de cel de al doilea amendament, astfel s-a dat posibilitaea țărilor membre de a-și conduce propria politică în domeniul ratelor de schimb, păstrând însă ideea de bază a interesului reciproc în acest domeniu. FMI-ul va continua să supervizeze sistemul, gândit inițial ca un „sistem al ratelor de schimb stabile” și devenit un „sistem stabil al ratelor de schimb”. (Bakker, Age, Instituțiile financiare internaționale, Ed. Antet, Oradea, 1997, p. 30)
Modelul acordării împrumuturilor private ciclice- care solicită restituirea datoriilor exact când țara are mai multă nevoie de bani- va fi aplicat și încontinuare cu siguranță. Băncile au drept scop obținerea profitului, iar vechea zicală conform căreia băncile acordă împrumuturi doar celor care nu au nevoie de bani este bazată pe experiențe dure. Eșecurile de tipul acesta ale pieței au reprezentat însă principala motivație pentru înființarea FMI și a Băncii Mondiale, încă de la început; după cum am observat, acestea au fost create pe de o parte pentru a contribui la evitarea altui dezastru precum Marea Depresie. Împrumuturile neciclice (acordarea unor împrumuturi mai mari în perioadele în care economia este deficitară) s-au numărat printre obiectivele lor inițiale. Compensând practica prociclică a împrumuturilor private, împrumuturile neciclice pot contribui foarte mult la stabilitate, ajutând țările în curs de dezvoltare să finanțeze cheltuieli în perioadele de recesiune, oferindu-le stimulul fiscal necesar. FMI, Banca Mondială și băncile de dezvoltare regională din Africa, Asia, Europa de Est, fosta Uniune Sovietică și America Latină trebuie să revină la practica împrumuturilor neciclice.(Stiglitz, J, Mecanismele globalizării, Ed. Polirom, Iași, 2008, p. 203)
2.3. Organizarea FMI
Ca și în situația altor organizații internaționale, structura organizatorică a FMI cuprinde mai multe eșaloane. La eșalonul superior se găsește Consiliul Guvernanților, compus din miniștri de finanțe ori, după caz, guvernatori ai băncilor centrale numiți de către statele membre. Fiecare țară numește un guvernator și un guvernator supleant. Anual, după încheierea exercițiului financiar, are loc reuniunea Consiliului Guvernatorilor, care datorită legăturilor strânse dintre activitatea Fondului și cea a Băncii Mondiale, se ține în comun cu reuniunea Cosiliului Guvernatorilor BIRD.
În principiu, toate puterile Fondului sunt atribuite guverantorilor. Cosiliul Guvernatorilor ia decizii în probleme de mare importanță cum ar fi admiterea de noi membri ori retragerea unui membru, creșterea capitalului Fondului, încheierea de aranjamente de cooperare cu alte organizații, lichidarea FMI etc. Guvernatorii deleagă aplicarea politicii FMI și conducerea operațiunilor curente ale organizației, unui alt organ denumit Consiliul Executiv (sau Consiliul de Administrație), ce reprezintă al doilea eșalon în structura organizatorică a FMI.
Spre deosebire de organele executive ale altor organizații internaționale, care se întâlnesc periodic, Consiliul Executiv al FMI, potrivit Statutului, se află în sesiune permanentă, reunindu-se de cel puțin trei ori pe săptămână.
Consiliul executiv al FMI este compus din 24 de directori executivi. Compoziția sa trebuie, în general, să reflecte gradul participării statelor membre la capitalul Fondului. Astfel cele cinci țări cu cea mai mare cotă de participare- SUA, Marea Britanie, Germania, Franța și Japonia- au dreptul să numească câte un director executiv permanent, fiecare. Un asemenea are din 1978 și Arabia Saudită. Mai numesc proprii lor directori în consiliul executiv China și Rusia. Ceilalți directori executivi sunt aleși după o procedură care caută să satisfacă atât principiul mărimii cotelor de subscripție cât și cel privind repartiția geografică echitabilă.
A treia treaptă în structura organizatorică a FMI cuprinde directorul general și personalul angajat permanent, primului revenindu-i, printre altele, și sarcina de a conduce lucrările Consiliului Executiv. El este, totodată, șeful personalului. Prin tradiție, directorul general este un european. El este numit de Consiliul Guvernatorilor pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Pe lângă cele două organe de conducere-Consiliul Guvernatorilor și Consiliul Executiv- în cadrul FMI funcționează ca organ consultativ intern, „Comitetul interimar al Consiliului Guvernatorilor”, pe scurt, Comitetul interimar constituit în octombrie 1974. Acest organ este compus din 24 de membri: 6 administratori numiți, reprezentând cele 5 țări mari contributore la capitalul Fondului, plus Arabia Saudită și 18 administratori aleși, reprezentând, în mod egal, țările industrializate și cel în curs de dezvoltare ori în tranziție. Fondul mai beneficiază și de lucrările „Comitetului dezvoltării” instituit de asemenea în 1974, ca organ consultativ și de reflecție, comun pentru FMI și BIRD.
În legătură cu sistemul de luare a deciziilor este de notat că simpla calitate de membru FMI conferă fiecărei țări, în mod egal, 250 de voturi. Votul însă este ponderat, iar ponderarea se face în funcție de capitalul subscris: subscripția fiecărui stat membru se divide în părți egale, a câte 100.000 DST, fiecare asemenea parte oferind un vot. Potrivit statutului FMI ( art.XII , secțiunea 5) „fiecare membru va dispune de 250 voturi, plus un vot suplimentar pentru fiecare fracțiune din cota sa parte echivalând 100.000 drepturi speciale de tragere”. Deci, în Consiliul Guvernatorilor fiecare guvernator dispune de numărul de voturi ce revine statului pe care îl reprezintă, potrivit cotei de subscripție a acestuia. În Consiliul Executiv fiecare director executiv dispune de numărul de voturi atribuit statelor membre care l-a numit-dacă este director numit-sau numarul de voturi atribuit statelor membre care l-au ales, atunci când este director ales. Cea mai mare parte a deciziilor sunt luate cu majoritatea simpla a voturilor exprimate. Pentru chestiuni de ordin operațional se impune o majoritate de 70%, iar pentru problemele fundamentale, legate de activitatea Fondului, o majoritate de 85%. Pentru aprecierea importanței votului ponderat, menționăm că țările industrializate dețin aproximativ 60% din voturi, dintre care SUA 18%, iar țările în curs de dezvoltare 40%. ( Beșteliu, R,Organizații internaționale interguvernamentale, Ed. CH Beck, București, 2006, p. 246)
Cap. 3. Rolul Fondului Monetar Internațional în cadrul economiei mondiale
3.1. Aspecte privind rolul FMI
Statutul FMI-ului adoptat la Bretton Woods conține 31 de articole care defines obiectivele și regulile sale de funcționare. Rolul FMI-ului reiese chiar din art. 1: “FMI-ul este înființat ca o instituție permanent însărcinată să mențină o funcționare armonioasă a Sistemului Monetar Internațional. Pentru aceasta el trebuie să favorizeze schimburile de informative între țările member, să încurajeze o apropiere între responsabilii monetari, să pună în funcțiune mecanisme de cooperare international, cu scopul de a împiedica acțiuni unilaterale. Mai explicit, Fondul trebuie să participe la instalarea unui sistem de parități fixe și la stabilirea liberei convertibilități a monedelor pentru operațiunile curente”.
FMI-ul a avut ca obiectiv inițial facilitarea funcționării sistemului comercial și monetar internațional postbelic, prin sprijinul acordat țărilor membre în asigurarea echilibrului balanțelor de plăți. (Gaftoniuc, S, Finanțe internaționale, Ed. Economică, Iași, 1995 p. 65) În afara acestuia, conform statutului său, FMI are și alte obiective (Ignat, I , Pralea, S, Economie mondială, Ed. SedcomLibris, Iași, 2006, p. 174):
promovarea cooperării monetare internaționale printr-o instituție permanentă, care să ofere cadrul unor consultări între țările membre în legătură cu aceste probleme;
facilitarea dezvoltării echilibrate a schimburilor internaționale de natură să contribuie la promovarea și menținerea unor niveluri ridicate de utilizare a resurselor umane, materiale și financiare ale statelor membre;
promovarea stabilității valutare, menținerea unor aranjamente ordonate de schimb între membri și evitarea manipulării cursurilor valutare ca mijloc de concurență neloială;
sprijinirea organizării unui sistem multilateral de plăți, legate de tranzacțiile dintre membri și eliminarea restricțiilor valutare, care frânează dezvoltarea comerțului internațional;
propagarea încrederii între statele membre, prin punerea temporară la dispoziția acestora a resurselor generale ale Fondului Monetar Internațional, oferindu-le prin aceasta, posibilitatea de a corecta dezechilibrele balanțelor de plăți.
Un alt rol este reprezentat de necesitatea asigurării convertibilității monedelor, din care să rezulte condiții favorabile dezvoltării comerțului internațional. Acest din urmă rol a evoluat de la susținerea echilibrului postbelic și procesului de refacere a economiilor țărilor în prezent puternic industrializate, către o politică orientată în direcția susținerii eforturilor de dezvoltare ale țărilor din “lumea a treia”. În acest sens, resursele Fondului au fost și vor fi mereu insuficiente. Aceasta întrucât resursele obișnuite ale FMI-ului sunt constituite din vărsăminte în monedă națională a țărilor member, în funcție de cota parte, determinată pe baza situațiilor lor economice interne și externe. Aceste resurse reprezintă un ansamblu de monede din care numai câteva pot fi utilizate în tranzacțiile internaționale. Acestea permițând alimentarea operațiunilor de “tragere”, care constau în prcatică dintr-un swap-cumpărarea unei monede străine deținute de Fond-contra moneda națională, cu recumpărarea, în sens invers, la o dată ulterioară, fiind astfel vorba de o conversie temporară de monedă națională, contra devize deținute de Fond, pentru o sumă de maximum 125% din cota parte a țării care realizează tragerea. (Gaftoniuc, S, Finanțe internaționale, Ed. Economică, Iași, 1995, p. 65)
Până în 1979, 25% din cota-parte trebuia vărsată în aur, de la această dată, cotele-părți pot fi vărsate în devize cu utilizare internațională sau DST. Aceasta reprezintă tranșa de rezervă, pe care țara o poate utilize necondiționat, spre deosebire de tragerile obișnuite , care trebuie justificate prin necesitatea asigurării echilibrului de balanță. Rezultă deci că FMI nu este o bancă însărcinată să asigure cu credite creșterea regulată a lichidităților internaționale. Tragerile asupra FMI nu sunt legate de operațiuni comerciale sau de producție, ele se acordă țărilor care nu dispun de reserve valutare suficiente, din cauza deficitului extern. Aceste operațiuni nu duc la crearea de monedă în conturile FMI, nivelul global al resurselor FMI în monedă și DST nu se reduce, doar componența sa variază. Neputând să-și utilizeze propria monedă în conturile sale, FMI utilizează monedele țărilor membre. Transferul între pozițiile țărilor la FMI este însoțit de un transfer între monede, din toate aceste razultă că bilanțul FMI este pur contabil, indicând doar echilibrul între originea și utilizarea resurselor Fondului.
Începând cu anul 1979, orice accord de asistență din partea Fondului presupune existența a patru elemente principale (Gaftoniuc, S, Finanțe internaționale, Ed. Economică, Iași, 1995, p. 66):
elaborarea unui program de macrostabilizare economică;
determinarea obiectivelor și politicilor naționale în acest sens, cu definirea criteriilor cantitative de realizare;
eșalonarea tragerilor, în funcție de necesitățile efective;
consultări periodice cu experții FMI.
FMI are un rol principal și în reglarea dezordinii monetare. Începând din anii 1980, unul din riscurile financiare majore vine din îndatorarea statelor, în special a țărilor din lumea a treia (criza din Mexic din august 1982); de unde frecvența periodică a falimentelor în lanț. În fața acestui pericol, FMI intervine prin mecanisme de ajutor pentru finanțarea datoriilor mai ales Facilitatea de Ajustare Structurală-FAS- apoi Facilitatea de Ajustare Structurală consolidată-FASC. De asemenea FMI stabilește împreună cu țările aflate în dificultate acorduri de confirmare, operând ca un fel de garanție împotriva nonrambursării pentru băncile care încheie acorduri de reeșalonare a datoriilor cu țările în discuție.
FMI poate fi un important contribuitor, în caz de urgență-în 1994, Mexicul afundându-se din nou într-o criză financiară gravă, este salvat datorită unui program de ajustare de 50 de miliarede de dolari (SUA, cel mai puternic vecin al Mexicului a contribuit cu 20 de miliarde, FMI cu 18 și Banca Reglementărilor Internaționale cu 10 miliarde de dolari. (Defarges,Ph, Organizațiile internaționale contemporane, Ed. Institutul European, Iași, 1998 p. 47)
FMI reprezintă un loc de înfruntare între Nord și Sud. FMI rămâne dominat de Nord sau mai exact de Occident cu 62,7% din capital. Politicile de ajustare structurală elaborate cu țările din lumea a treia aflate în dificultate sunt adesea percepute ca indiferente față de sărăcie, deci față de creșterea brutală a prețurilor, față de reducerea masivă a cheltuielilor publice.
3.2.Funcțiile FMI
FMI își exercită funcția de supreveghere a politicilor promovate de către membrii săi, în concordanță cu obligațiile acestora prevăzute în statut. Supravegherea politicilor financiar-valutare internaționale a constituit scopul inițial al Fondului. În conținutul acestei funcții este evidențiată obligația membrilor de a colabora cu Fondul și cu ceilalți membri pe probleme financiar-valutare și de politică macroeconomică. Astfel, Fondul exercită o supraveghere a politicilor cursurilor valutare practicate de membri și adoptă principii specifice pentru orientarea tuturor membrilor cu privire la aceste politici.
Asistența tehnică acordată de FMI statelor membre reprezintă o parte importantă a activităților acestuia. Asistența este oferită în domenii variate cum sunt: politicile monetare, fiscale, sistemul bancar, balanța de plăți. Diversificarea asistenței financiare în ultima perioadă este tot mai accentuată și se concretizează în (Bakker, Age, Instituțiile financiare internaționale, Ed. Antet, Oradea, 1997, p. 28):
trimiterea gratuită de specialiști în domeniile de expertiză ale FMI;
consultanță privind politicile economice și financiare;
crearea de instituții;
elaborarea și implementarea politicilor valutare și fiscale;
colectarea și prelucrarea datelor statistice;
revizuirea și chiar elaborarea legislației în domenii specifice;
training pentru perfecționarea funcționarilor publici.
Asistența financiară acordată de FMI are drept beneficiarestate membre care se confruntă cu dificultăți în echilibrarea balanței de plăți. Această asistență constă în acordarea dreptului de a cumpăra cu monedă națională o monedă străină cu obligația de răscumpărare a monedei naționale într-un anumit interval de timp, la un preț mai mare, diferența de preț constituind costul operațiunii.
Creditul acordat de FMI solicită anumite garanții speciale. Acestea se referă la obligația guvernului țării beneficiare a creditului, de a respecta anumiți indicatori de stabilitate macroeconomică, definiți în cadrul strategiei proprii de relansare a economiei, sau în cooperare cu reprezentanții Fondului. Acești indicatori reflectă: politica monetară, fiscală, bugetară, politici structurale microeconomice (în măsura în care dezechilibrele la nivel microeconomic afectează echilibrul balanței de plăți).
3.3. Colaborarea cu FMI
Dezvoltarea cooperării monetare internaționale este unul dintre obiectivele esențiale ale FMI-ului, astfel Fondul apare ca fiind un centru de consultare și cooperare dintre țările participante.
Administrarea eficientă a sistemului monetar creat la Bretton Woods implică dreptul ca instituția însărcinată cu realizarea obiectivelor propuse să primească o anumită putere de control. FMI exercită un control anual global și permanent asupra tuturor membrilor săi. Dintre mijloacele de control, unele acționează a posteriori și altele, a priori. Primele constau într-un ansamblu de informații pe care FMI trebuie să le primească de la membrii săi. Tot în acest scop, FMI trimite misiuni de experți care împreună cu responsabilii locali examinează politica economică urmată și elaborează un raport care va fi prezentat în consiliul de administrație al acestuia. Poziția FMI-ului față de situația economică a țării respective se exprimă printr-o decize, care deși se numește astfel nu este decât o recomandare. De această recomandare se va ține cont mai ales în condițiile în care va trebui să se recurgă la creditele FMI. Cea de a doua categorie poate fi formată din consultări sau aprobări prealabile, pentru introducerea unor restricții asupra plăților curente.
FMI poate recurge și la o serie de sancțiuni (Ignat, I , Pralea, S, Economie mondială, Ed. SedcomLibris, Iași, 2006, p. 178):
mai întâi, are posibiliatatea să utilizeze presiunea morală, prin publicarea unor rapoarte speciale privind activitatea țărilor în cauză;
se trece apoi la suspendarea dreptului la credite și prin acesta și la accesul la sursele private de finanțare;
suspendarea dreptului de vot, când țara membră persistă în a nu își îndeplini obligațiile prevăzute de statut
excluderea, în cazul în care statul refuză orice colaborare cu FMI-ul. Această sancțiune a fost pusă în practică foarte rar deoarece Fondul are o poziție constructivă.
3.4. Resursele FMI
Resursele FMI-ului se pot grupa în patru categorii:
1. Cotele subscrise de țările membre, aceastea reprezintă partea cea mai imortantă din capitalul FMI. Pentru construirea unui fond comun de cooperare monetară, la aderare, fiecare stat membru a subscris o anumită cotă de participație în funcție de dimensiunea produsului său național, rezervele de deize și de volumul importului și al exportului. Formula de calcul era (Ignat, I , Pralea, S, Economie mondială, Ed. SedcomLibris, Iași, 2006, p.178):
CP = 0,02Y+0,05R+0,1V(1+X/Y)
În care: CP= cota de participare
Y=PNB din 1940
R= rezervele de aur și dolari la 1943
M= valoarea medie a importului în perioada 1934-1938
V= valoarea maximă a exportului în perioada 1934-1938
X= media exporturilor în perioada 1934-1938
Această formulă s-a modificat treptat, astfel în 1981 ea a devenit (Ignat, I , Pralea, S, Economie mondială, Ed. SedcomLibris, Iași, 2006, p 178):
CP=0,00045Y+0,05281008R+0,39(P+C)+1,0432VC
În care: Y= PIB din anul anterior celui în care țara devine membră a FMI
R= media lunară a rezervelor valutare R(cuprinzând și DST)
P= media lunară a plăților curente din ultimii 5 ani
C= media anuală a încasărilor curente din cei 5 ani anteriori în care țara devine membră a FMI
VC= variația veniturilor curente
Până în anul 1971, cota de subscriere era formată din 25% aur și 75% monedă națională. FMI-ul avea patru bănci depozitare în care se depozita aurul: Banca Federală de rezerve a SUA, Banca Angliei, Banca Franței și Banca Indiei. Cealaltă cotă de 75% se depozita în monedă națională în contul nr. 1 deschis la Banca Centrală a țării membre. După intrare în vigoare a statutului modificat al FMI, cota de aur a fost înlocuită cu DST sau valute convertibile. Periodic cotele de participare sunt revizuite, în cele mai multe cazuri în sensul măririi lor. Revizuirea generală a cotelor se face la intervale de până la cinci ani, dar se poate face, de asemenea, și la solicitarea statului care e consideră îndreptățit. Cota servind drept bază pentru a determina puterea de vot a fiecărei țări, volumul creditelor ce i se pot acorda și mărimea alocării de DST.
DST reprezintă o lichiditate internațională cu utilizare necondiționată, alocată țărilor membre, proporțional cu cota parte, poate fi considerată o monedă macroeconomică, întrucât nu poate fi utilizată decât în circuitul băncilor centrale, de un număr limitat de deținători agreați. DST sunt apoi bazate pe principiul coșului- definit prin referință la valoarea elementelor eșantionului reprezentativ de monede, care începând cu iulie 1974, era definit pe baza unui coș de 16 monede naționale ale țărilor care dețineau în comerțul internațional o pondere mai mare de 1%. Ponderea aleasă pentru fiecare monedă a fost bazată pe partiociparea emitentului la exportul mondial. Dolarul făcea excepție de la această regulă, considerânu-se că importanța sa în tranzacțiile internaționale este mai mare decât partea din exportul mondial care revine statelor unite.
Tabel nr. 2 Coșul DST iulie 1974
Sursa: Bakker, Age, Instituțiile financiare internaționale, Ed. Antet, Oradea, 1997, p. 45
În ceea ce privește revizuirile coșului DST ponderea fiecărei valute în coș se modificată la fiecare 5 ani. Astfel la 1 ianuarie 1991 coșul se prezenta astfel:
Sursa: Bakker, Age, Instituțiile financiare internaționale, Ed. Antet, Oradea, 1997, p. 46
DST nu s-au materializat, până în prezent într-o soluție la problema monedei internaționale, datorită faptului că nu sunt emise în cadrul unui mecanism economic fundamental, centralizat și pentru că presupun o pondere excesivă a dolarului în coș, pe care îl întăresc, în loc să i se substituie, așa cum s-a dorit la început. În același timp, circulând numai în cadrul băncilor centrale, efectul DST rămâne limitat.
De la 1 ianuarie 1999 ca urmare a introducerii monedei euro, structura DST se prezintă în funcție de noua monedă (DM+FF=32% EURO).
Tabel nr. 3 Structură DST după introducerea monedei euro
Sursa: Pîrvu, D, Activitatea financiar-monetară internațională în economia contemporană, Ed. Sitech, Craiova, 2008, p.28
2. Împrumuturile, în cazul în care disponibilitățile sale devin insuficiente, comparativ cu solicitările de credite ale membrilo săi, devin sursă a FMI. Acestea pot fi solicitate de la țările membre sau de la alte organizații, pe baza unor aranjamente generale de împrumut.
3. Vânzările de aur, apar ca măsuri de demonetizare ale aurului (1976-1980), ce au dus la creșterea resurselor FMI în valute liber utilizabile.
Astfel, potrivit Statutului modificat al FMI (1978), principalele drepturi ale țărilor membre sunt (Ignat, I , Pralea, S, Economie mondială, Ed. SedcomLibris, Iași, 2006, p.181):
dreptul de a efectua tranzacții și operații cu FMI, tranzacția fiind schimburile unor active monetare cu alte active monetare prin intermediul său, iar operațiunile reprezintă alte utilizări de active monetare;
dreptul de a cumpăra valute liber utilizabile ale altor membri sau DST din resursele generale ale FMI, în schimbul echivalentului în monedă națională, pe un timp limitat, pentru echilibrarea balanței de plăți, în funcție de cota de participare a țării respective;
dreptul de a primi alocații de DST, de a deține DST și de a le folosi, de asemenea proporțional cu cota de participare;
dreptul de a participa la luarea deciziilor în cadrul FMI.
Nr. de voturi=250+cota de participare/100.000 DST
dreptul de aderare la BIRD îl au doar membrii FMI.
4. Dobânzile și comisioanele a cărei mărime depinde de volumul creditelor acordate și de evoluția ratelor dobânzilor.
3.5. Utilizarea resurselor FMI
Principiile care stau la baza accesului țărilor membre la resursele FMI sunt (Ignat, I , Pralea, S, Economie mondială, Ed. SedcomLibris, Iași, 2006, p.181):
accesul egal la resursele sale, aplicându-se principiul tratamentului egal și nediscriminatoriu;
accesul depinde de situația balanței de plăți- în funcție de necesitățile țărilor membre privind corectarea dezechilibrelor aceteia, dar și de capacitatea de ajustare a economiei și de restituire a sumelor către FMI.
Țările membre dispun, în această privință, de două tehnici: trageri și siguranțele de credit. Statutul inițial al FMI nu prevedea decât o singură modalitate de sprijin financiar- trageri (cumpărări). Această operațiune constă în cumpărarea de către o țară membră de valute convertibile sau DST în schimbul propriei sale monede.
Acest procedeu nu a dat satisfacție nici FMI, care nu dispunea decât de puțin timp pentru a examina o cerere, și nici țărilor în dificultate care aveau nevoie de asistență într-un interval de timp foarte scurt. Drept urmare, din 1952, FMI a împrumutat din practica bancară tehnica creditelor confirmate. Un „acord sau angajament de confirmare” (stand-by arrangement) constă într-un credit a cărui modalitate a fost în prealabil dezbătută între FMI și țara membră beneficiară. Conform acestuia, țara respectivă are posibilitatea de a efectua, timp de o perioadă și pentru un nivel determinat, o tragere asupra FMI, conform unor condiții prestabilite. Această tehnică este astăzi cunoscută sub denumirea de „asigurări de tragere”.
Un acord de confirmare se prezintă sub forma a două documente:
clauze standard-indică scopul, durata, nivelul acordului și obligațiile debitorului;
scrisoare de intenție sau memorandum semnat de către guvernatorul băncii centrale sau ministerul de finanțe al țării care solicită- indică politica economică și financiară pe care aceasta se angajează să o ducă.
Condițiile în care pot fi efectuate tragerile diferă în funcție de faptul dacă acestea se situiază în „tranșa de rezervă” sau „tranșa de credit” .
Tranșa de rezervă (până în 1975- tranșa aur), adică a cotei sale de participare de 25% vărsate în valute convertibile și DST, acestea sunt automate. Această tranșe de rezervă va putea fi sporită în funcție de nivelul tragerilor efectuate în moneda statului respectiv de către țările terțe, aceasta reprezentând „supratranșa de rezervă”.
Tranșele de credit sunt tragerile care au ca efect creșterea disponibilităților Fondului Monetar în moneda națională a țării debitoare peste nivelul cotei sale. Aceste tranșe de credit, în număr de patru, sunt egale fiecare cu 25% din cota parte totală. Dreptul total de tragere se cifrează la 125% din cota de participare, din care 25% este tranșa de rezervă și 100% patru tranșe succesive de credit ce se acordă în fiecare an. În principiu, tragerile acordate de FMI unui stat membru nu pot să deteremine creșterea disponibilităților Fondului Monetar în moneda țării debitoare peste nivelul de 200%. În același timp FMI poate acorda anumite derogări, în special, în ceea ce privește regula după care moneda unui stat membru nu trebuie să depășească 200% față de cota sa. În fapt, pentru multe din țările membre, acest plafon poate atinge și 600% ținând cont de nivelul cumulativ al împrumuturilor posibile în contul diverselor facilități ale FMI. (Ignat, I , Pralea, S, Economie mondială, Ed. SedcomLibris, Iași, 2006, p.184)
FMI este cel care determină monedele care pot fi cumpărate de către membrii săi, în funcție, pe de o parte, de propriile sale disponibilități în valutele cerute și, pe de altă parte, de starea balanței de plăți și a rezervei monetare ale țării a cărei monedă este solicitată. Totodată, FMI nu utilizează moneda unei țări fără acordul său. Condițiile economice impuse de Fondul Monetar sunt cu atât mai constrângătoare cu cât tragerile solicitate de către o țară au în vedere tranșe de credit mai mari. Împrumuturile acordate de FMI trebuie utilizate conform statutului său. În acest sens nici un membru al FMI nu poate să utilizeze aceste resurse pentru a face față unor „ieșiri importante și prelungite de capitaluri”. Cum deficitele balanțelor de plăți sunt adesea consecința cheltuielilor interne excesive, programul de redresare vizează, în general, adaptarea mai bună a producției la cererea internă și externă, precum și adaptarea cererii solvabile la producția existentă.
În acest scop, se recomandă țărilor respective măsuri de corelare a creșterii creditelor interne cu creșterea prealabilă a producției, de control a emisiunii monetare, de eliminare a unor plăți externe inoportune. Utilizarea resurselor Fondului Monetar cunoaște și limte de timp. Ajutorul furnizat fiind destinat să facă față unor dificultăți temporare ale țărilor membre este acordat pentru perioade de 3-5 ani.
Țările membre care au recurs la resursele FMI vor trebui să procedeze la rambursări, mai exact la răscumpărarea monedei lor, cedând, în schimb, o monedă convertibilă sau DST. Această obligație de răscumpărare are drept scop de a menține lichide li reînoibile resursele FMI.
Având în vedere rigiditatea anumitor mecanisme și criterii ce stau la baza utilizării resurselor sale și pentru a veni în ajutorul unor membri ai săi care trebuie să facă față unor dificultăți specifice, cel mai ades externe și în afara controlului lor, FMI a creat treptat noi facilități cu destinații precise. (Ignat, I , Pralea, S, Economie mondială, Ed. SedcomLibris, Iași, 2006, p. 184)
Facilitățile se clasifică, în funcție de durata lor, acestea fiind permanente sau temporare.
1) Facilități permanente:
finanțarea compensatorie;
finanțarea stocurilor regulatorii;
mecanismul lărgit de credit.
Finanțarea compensatorie a fost creată în 1963 cu scopul de a ajuta țările membre să facă față unor dificultăți ale balanței de plăți datorate fluctuației încasărilor din exporturi, care provin, cel mai des, din instabilitatea prețurilor materiilor prime sau calamnităților naturale. În acest sens, țările membre au posibilitatea de a efectua trageri asupra FMI ce reprezintă echivalentul a 20% în cazul reducerii veniturilor din exporturi, 23% în situația creșterii importului de cereale și 20% în cazul finanțării contingentate. Aceste țări trebuie să se angajeze a coopera cu Fondul Monetar Pentru a remedia, dacă este posibil, dificultățile lor în balanțele de plăți externe.
Finanțarea stocurilor regulatorii a fost instituită în 1969 pentru a permite țărilor în curs de dezvoltare care stochează produse primare în scopul reducerii ofertei de pe piețele internaționale, să contracteze o tranșă suplimentară de credite de până la 50% din cotele lor părți. Până în prezent au fost constituite stocuri regulatorii pentru cositor, zahăr, cacao și cauciuc.
Mecanismul lărgit de credit a fost deschis în 1974, în favoarea țărilor care se confruntă cu dificultăți economice de tip structural, cu incidență nefastă asupra balanței de plăți, care nu pot fi rezolvate în timp rezonabil. Aceasta constă în posibilitatea efectuării unor trageri de până la 65% din cota parte a țării în cauză. Această finanțare este supusă unor condiții mult mai stricte, țările solicitante trebuie să prezinte Fondului Monetar un program complet și detaliat de politici și măsuri avute în vedere pentru a remedia dificultățile sale structurale. FMI nu va debloca fondurile aloacate pe o perioadă de 3 ani decât în funcție de realizările țării solicitatoare în această privință. Sumele astfel primite vor trebui să fie rambursate într-un interval de timp de 4-10 ani. Dacă o țară beneficiază concomitent de cele trei facilități,ea poate efectua trageri asupra FMI până la nivelul de 140% din cota sa parte.
Din categoria mecanismelor temporare fac parte (Ignat, I , Pralea, S, Economie mondială, Ed. SedcomLibris, Iași, 2006, p.185):
politica de acces lărgit;
facilitatea de acțiune structurală;
facilitatea de acțiune structurală reîntărită;
facilitatea de transformare sistemică;
facilitatea pentru reducerea sărăciei.
În urma crizei petrolului din 1973, care a antrenat dezechilibre considerabile în balanțele de plăți, FMI a instituit și o facilitate petrolieră, dar care a fost lichidată în scurt timp.
Politica de acces lărgit a fost introdusă în 1981, când a expirat mecanismul lărgit de credit, pentru a finanța dezechilibrele masive ale unor țări membre în raport cu cotele lor. Acestea trebuiau să facă dovada că au nevoie de această asistență suplimentară pentru a face față unor probleme pe termen lung. Aceste trageri sunt supuse condiționalității aplicabile celor mai mari tranșe de credit. Rambursarea se face într-un interval de 3-7 ani.
Facilitatea de ajustare structurală instituită în 1986 în beneficiul țărilor membre cu venituri mici care cunosc dificultăți persistente în balanțele lor de plăți, care nu pot fi corectate decât prin programe de ajustare macroeconomice pe termen mediu(3 ani) puse la punct în colaborare cu serviciile de specialitate ale FMI și Băncii Mondiale. Împrumuturile acordate în cadrul acestei facilități au o scadență de 10 ani și o dobândă de 0,5% pe an. Țările care îndeplinesc condițiile vor putea primi credite reprezentând circa 50% din cota lor. (Ignat, I , Pralea, S, Economie mondială, Ed. SedcomLibris, Iași, 2006, p.185)
Faciliatea de ajustare structurală reîntărită a început să funcționeze în 1988, este apropiată de precedenta (aceeiași durată și rată a dobânzii) finanțarea sa se asigură din contribuțiile speciale ale statelor membre (împrumuturi și donații). Sumele puse la dispoziție, sunt mai mari, ele pot atinge 150% față de cota parte a țării respective sau chiar 350% în condiții exceptionale. Programele trebuie să fie orientate spre creșterea economică și reîntărirea balanțelor de plăți.
Facilitatea de transformare sistemică a fost instituită în 1993 pentru a sprijini țările din Europa Centrală și de Est ce se confruntă cu deficite ale balanțelor de plăți, datorită trecerii la principiile economiei de piață. Ea se poate ridica până la 50% din cota țării membre iar răscumpărarea se face într-o perioadă cuprinsă între 4,5-10 ani.
Faciliatea pentru reducerea sărăciei ce se aplică țărilor sărace foarte îndatorate, în contextul unor strategii de creștere economică care împreună cu alte împrumuturi să sprijine politicile macroeconomice aplicate de ele în această direcție.
3.6. Criza datoriilor
Trecerea la un sistem de rate de schimb flotante a coincis cu o deteriorare a climatului economic în țările industrializate. În același timp ratele dobânzilor erau scăzute și exista capital disponibil la nivel internațional ca rezultat al surplusurilor acumulate de țările exportatoare de petrol. Multe țări în curs de dezvoltare împrumutau de la băncile occidentale, pe scară largă, în scopul susținerii creșterii proprii, făcând adesea împrumuturi care depășeau posibilitatea lor de a le rambursa.
După ce Statele Unite au abandonat în 1979 în timpul președintelui Rezervelor Federale Paul Volker, politica banilor ieftini, ratele dobânzilor au crescut vertiginos, iar țările în curs de dezvoltare, neproducătoare de petrol au fost confruntate cu probleme serioase, agravate ulterior de diminuarea comerțului mondial. În 1982, datoriile lor însumau peste 600 miliarde dolari, din care mai mult de jumătate trebuiau rambursate sistemului bancar internațional. Mai mult, o parte reprezentau împrumuturi pe termen scurt și băncile au decis să sisteze aceste creditări. În august 1982, Mexicul a fost obligat să anunțe că se află în imposibilitate de plată. Acesta a avut un efect dramatic, cu atât mai mult cu cât Mexicul, cu rezervele sale de petrol, nu părea a fi un posibil candidat la un asemenea efect. Sistemul financiar internațional s-a aflat într-un mare pericol, deoarece în cazul în care ar fi urmat și alte țări ar fi apărut probleme destul de grave pentru sistemul bancar internațional (Bakker, Age, Instituțiile financiare internaționale, Ed. Antet, Oradea, 1997, p. 50).
FMI a avut un rol crucial în acea perioadă, nu numai prin elaborarea unui program de ajutorare complex pentru Mexic, ci și prin încurajarea sistemului bancar internațional și a creditorilor oficiali de a contribui împreună la finanțarea deficitului. Fondul se afla într-o situație cu totul nouă, de a cere această asigurare înainte de aprobarea propriului program. Astfel, s-a născut strategia de a se găsi soluții, de la caz la caz, prin cooperarea tuturor părților implicate, cu un echilibru adecvat, între ajustare și finanțare. Rolul de catalizator al FMI a fost evident în mobilizarea resurselor financiare suplimentare. Cu toate că intervenția promtă a FMI a preîntâmpinat serioase disfuncționalități în sistemul financiar internațional a mai trecut o perioadă până la înregistrarea unui nou progres în găsirea unei soluții în problema datoriilor. Planul Baker, numit astfel după secretarul Trezoreriei Americane din acea vreme, James Baker, care milita pentru contribuții egale de la toate părțile implicate, nu a avut succes în obținerea unei îmbunătățiri substanțiale a situației. Totuși, s-a oferit astfel băncilor un răgaz de timp, în care să-și refacă rezervele și să devină mai puțin vulnerabile.
În anul 1989 FMI a stabilit noi linii de acțiune, ca rezultat a planului elaborat de Secretarul Trezoreriei Americane, Nicholas Brady, prin care FMI și Banca Mondială puteau acorda ajutor financiar pentru reducerea datoriei. În acest sens FMI putea acorda pentru reducerea datoriei 25% din resursele disponibile în mod natural. Puteau fi acordate, de asemenea, și alte ajutoare suplimentare pentru plata dobânzilor, mergând până la maximum 40% din cotă. Planul Brady a fost un succes: Mexicul a fost primul care a semnat acordul și când Argentina a devenit a noua țară debitoare care a semnat acordul în 1992, succesul a fost deplin.
Multe țări au recâștigat accesul pe piețele internaționale de capital, iar problema serioasă a datoriei a fost diminuată considerabil în America Latină. Către sfârșitul anului 1994, în Mexic s-a declanșat o nouă criză, peso-ul aflându-se sub o presiune severă, iar în cele din urmă s-a produs o devalorizare cu circa 50%. Implicațiile erau de altă natură decât cele din 1992, din cauza faptului că de această dată instituțiile financiare (altele decât băncile) erau cele care investiseră substanțial în „hârtie” mexicană, de exemplu bonurile de tezaur (Tesobonos) cu o rată de schimb a dolarului garantată. Deși nu se manifesta un pericol sistemic la nivelul sistemului bancar internațional exista teama apariției unei reacții „domino” care să afecteze și alte piețe economice, punând sub semnul întrebării toate progresele făcute în rezolvarea crizei datoriilor. De aceea, FMI a disponibilizat resurse substanțiale în valoare de 17,5 miliarde dolari suplimentate printr-o facilitate de creditare de către Statele Unite și un împrumut BRI în contul țărilor din G10. Această acțiune promtă a avut succes, împiedicând răspândirea crizei în țările vecine.
Pentru unele din țările cele mai sărace, în special pentru cele din zona subsahariană, problema datoriilor nu a fost încă rezolvată. Ajutorul oferit pe baza cooperării nu a putut rezlova în totalitate problemele grave din aceste țări. FMI s-a implicat profund în aceste probleme, ceea ce a dus la schimbarea caracterului Fondului. Într-o anumită măsură, țările industrializate reprezintă motivul acestei schimbări de direcție. În cadrul negocierilor Clubului de la Paris, chiar aceste țări au impus un program politic, convenit cu FMI, ca o condiție pentru redresarea datoriilor. Mai mult, aceste țări au devenit tot mai convinse de faptul că, ajutorul pentru dezvoltare nu este eficient atât timp cât politica macroeconomică rămâne dezechilibrată. Se pune o tot mai mare valoare pe expertizele FMI și pe cele ale Băncii Mondiale pentru redresarea politicii economice în aceste țări. Există și riscuri inerente în această implicare lărgită a FMI, care nu este în conformitate cu caracterul său monetar și care poate duce la o suprapunere cu activitățile Băncii Mondiale. (Bakker, Age, Instituțiile financiare internaționale, Ed. Antet, Oradea, 1997, pg. 50-52)
Deși sistemele comuniste de organizare economică s-au prăbușit iar Războiul Rece s-a încheiat, problemele libertății economice rămân controversate. Din dorința de a câștiga o cât mai mare independență economică și politică, țările din Europa Centrală și de Est (inclusiv statele foste republici ale URSS) s-au grăbit să abandoneze vechile acorduri și uniuni monetare, introducând în circulație monede proprii, îndreptându-se încrezătoare spre Occident. Vestul nu a fost însă, atât de primitor, pe cât de nerăbdător părea să fie așteptând prăbușirea totalitarismului. Țările est europene încearcă acum să-și schimbe vechile sisteme economice centralizate cu alternative bazate pe legile pieței.
Economia capitalistă este fundamentată pe piață, ca instituție a relețiilor de schimb. Or, tocmai acest lucru urmăresc să obțină est europenii- revenirea la economia de piață. (Doltu, C, Sisteme monetare comparate, Ed. Economică, Iași, 1997, p. 11)
3.7.Critici aduse programelor FMI
Logica programelor de ajustare, respectiv a condițiilor impuse de Fond a fost deseori criticată. În primul rând a fost criticată ingerința FMI în opțiunile considerate drept fundamentale, de dezvoltare a țărilor asiatice, chiar dacă nu este vorba decât de un control al eficienței aplicării politicilor preconizate, în raport cu obiectivul esențial-asigurarea echilibrului extern. În al doilea rând faptul că flexibilitatea cursurilor de schimb reprezintă întotdeaua politica monetară preconizată, fără a se ține cont de nivelul veniturilor, de necesitățile prioritare ale populației sărace, de riscurile sociale și politice. Motivația constă în stimularea exporturilor prin descurajarea cererii pentru anumite bunuri din import, ceea ce conduce la ajustări structurale favorabile economiilor asiatice.
Începând cu 1982, orice program de restructurare economică, definit în cadrul unei asistențe financiare FMI, reprezintă o garanție în plus pentru băncile private, singurele să asigure, ulterior, o finanțare efectivă. Prin aceasta, FMI este investit cu funcția de catalizator financiar, în vederea obținerii de noi credite private. FMI favorizează un transfer de putere monetară către sistemul bancar transnațional, stimulând europiețele și îndeosebi eurodolarul, ceea ce vine în contradicție cu faptul că FMI a eșuat în planul creării unei lichidități internaționale proprii.
Strategiile impuse de FMI drept condiție a acordării de împrumuturi a avut și alte efecte dăunătoare. Chiar și țările care contractează împrumuturi în mod chibzuit se pot confrunta cu o problemă, ca urmare a nivelului crescut al volatilității economice, inclusiv al volatilității ratei de schimb valutar și a ratei dobânzilor. Liberalizarea pieței de capital (solicitată sau impusă de FMI țărilor în curs de dezvoltare) a expus țările la riscuri și la volatilitate din ce în ce mai mari și le-a limitat capacitatea de reacție. Dacă și-ar micșora ratele dobânzilor, de exemplu, în timpul unei recesiuni economice, ar putea exista un aflux de capital în spre exterior (Stiglitz, J, Mecanismele globalizării, Ed. Polirom, Iași, 2008, p. 203)
Un alt aspect criticat, îl constituie faptul că, în intervențiile sale, această instituție a comis greșeala, semnalată încă din timpul lui Keznes, de a fi considerat ca posibilă soluționarea dezechilibrelor interne în mod izolat, fără a se acționa asupra dezechilibrelor globale, mondiale, procesul de ajustare dobândind, astfel, asimetrii insuportabile. (Gaftoniuc, S, Finanțe internaționale, Ed. Economică, Iași, 1995, p. 69)
Totodată, în ciuda preocupărilor economiștilor pentru o nouă reformă a sistemului monetar internațional, FMI nu a susținut această acțiune, nefiind inițiatorul vreunui proiect de reorganizare fundamentală a ordinii monetare internaționale.
Uneori FMI este criticat pentru faptul că aplică țărilor ce le acordă asistență financiară un model ce nu ține cont de particularitățile economiilor lor.
În 1996, comunitatea internațională a recunoscut în cele din urmă necesitatea diminuării datoriilor în cazul țărilor sărace cu datorii foarte mari,însă programul (numit HIPC,acronimul de la „highly indepted poor countries”) a avut o istorie zbuciumată.În patru ani de la demararea sa, doar trei țări au beneficiat de o diminuare a datoriilor. FMI era responsabil cu stabilirea condițiilor pentru diminuarea datoriilor,iar standardele impuse au fost atât de înalte,încât puține țări au reușit să le satisfacă.Trebuia ca țările să urmeze cu strictețe recomandările FMI, dispunând de pușină libertate de acțiune. Criticii susțin că acest fapt nu a fost întâmplător oferta de diminuare a datoriilor reprezenta un puternic instrument de convingere al FMI prin care acesta determina țările respective să fie deacord cu aproape orice propunere a sa, insă, după diminuarea datoriilor, dominația FMI s-a micșorat considerabil. ( Stiglitz, J, Mecanismele globalizării, Ed. Polirom, Iași, 2008, p. 196)
3.8. Concluzii privind rolul FMI
Cu toate schimbările petrecute în contextul economic, politic sau instituțional, din anu 1946 și până astăzi, FMI a reușit să funcționeze fără întreruperi. Mediul monetar internațional s-a aflat și este într-o schimbare permanentă. Volumul și complexitatea fluxurilor comerciale și de plăți au crescut enorm. Instituțiile au evoluat, iar însăși natura problemelor din fiecare țară s-a schimbat, fiind necesare abordări noi și găsirea, în cele mai multe cazuri, de soluții noi.
FMI nu are nici o autoritate efectivă asupra politicilor economice interne ale țărilor membre. Fondul împrumută bani membrilor care au probleme în onorarea obligațiilor financiare față de alți membri, dar condiționează sprijinul de aoptarea unor reforme economice care să elimine acele dificultăți. Fondul poate cere în același timp ca țările să folosească împrumuturile contractate pentru înlăturarea cauzelor ce au creat disfuncționalități, de asemenea, membrii pot ignora aceste cereri. În asemenea situație, FMI-ul va încerca să convingă o asemenea țară, prin argumente raționale, de avantajele interne și internaționale de care ar beneficia în urma promovării unei politici economice favorabile calității sale de membră a instituției. (Doltu, C, Sisteme monetare comparate, Ed. Economică, Iași, 1997, p. 34)
Fondul cere țărilor membre să furnizeze informații privind propriile politici monetare și fiscale și să evite pe cât posibil, introducerea restricțiilor în schimburile valutare și în relațiile de plăți dintre ele. Nu oferă însă soluții generale pentru înlăturarea cauzelor ce provoacă disfuncționalități în relațiile de plăți ale fiecărei țări, deși acordă finanțare pentru acoperirea deficiențelor din balanțele de plăți , diverse forme de consultanță, recomandările făcute nu sunt universale. (Doltu, C, Sisteme monetare comparate, Ed. Economică, Iași, 1997, p. 35)
FMI sprijină programe naționale, care acoperă o arie largă de măsuri de politică economică, astfel unele programe presupun devalorizarea monedei naționale în timp ce altele nu. Uneori sunt necesare reforme fiscale, în alte situații nu. O serie de programe pot include necesitatea diminuării sectorului public sau limitarea indexării salariilor.
Există similitudini între programele economice recomandate de FMI, dar asta nu presupune și soluții identice. Aceste similitudini apar din două motive (Gaftoniuc, S, Finanțe internaționale, Ed. Economică, Iași, 1995, p. 69):
în problemele țărilor membre există multe elemente comune. Majoritatea țărilor au dificultăți mari în privința plăților externe, ir acestea pot fi puse pe seama excesului cheltuielilor guvernamentale, aceasta fiind însoțită și de o inflație mare. Promovarea unor politici economice neadecvate conduce la stabilirea unor cursuri de schimb nerealiste, supraevaluate, care ieftinesc importurile, îngreunează exporturile și încetinesc ritmul de creștere economică.
Membrii sunt îndemnați să folosească relativ puțini indicatori cheie pentru a urmări și controla aplicarea măsurilor de reformă, pentru asigurarea unei unități în aprecierea și pentru a evita adâncirea reglementărilor în economie, dar și pentru că indicatorii respectivi sunt singurii mai curați în toate țările.
Se poate aprecia că similitudinile recomandărilor și programelor sprijinite de FMI sunt o consecință a faptului că obiectivele principale ale acestei organizații vizează, în primul rând, stabilizarea economiei mondiale. Astfel, se poate spune că și tratamentele recomandate de Fond pornesc de la planul „mondial” spre cel „național”, cunoscut fiind faptul că măsurile adoptate prin politicile economice naționale influențează economia mondială. Tocmai de aceea recomandările instituției financiare forțează economiile naționale să se adapteze la tendințele generale, imprimând astfel caracteristici de tipizare sau de repetabilitate.
Recomandările FMI se bazează pe convingerea sa că între șansele de dezvoltare ale unei țări și gradul de deschidere al economiei ei există o corelație directă. Un sistem comercial relativ liber oferă mai multe șanse pentru asigurarea unor surse de venituri mai consistente și mai numeroase, ceea ce permite și o protecție mai bună la șocurile externe decât un sistem comercial strict controlat.
Toate programele de ajustare sprijinite de FMI reflectă intenția de liberalizare a activităților economice, de stabilire a unor prețuri realiste și de reducere a controlului asupra economiei.
Cap 4 Studiu de caz
Relațiile României cu Fondului Monetar Internațional
România este membră a Fondului Monetar Internațional din anul 1972, având în prezent o cotă de participare de 1030,2 milioane DST (0,43% din cota totală). România deține 11.039 voturi, echivalentul a 0,44% din total.
Negocierile tehnice au durat aproape 2 ani. După terminarea lor, când totul era convenit cu reprezentanții Fondului, propunerile finale de aderare au fost discutate și aprobate de Biroul Politic al PCR. Despre negocieri, despre prezența delegației FMI la București, despre aprobarea propunerilor nu s-a făcut nici un fel de comentariu în presă. În contextul respectiv, marcat profund de Războiul Rece, a fost un eveniment deosebit, care a luat prin surprindere celelalte țări socialiste, și în primul rând URSS, dar și alte state ale lumii, el fiind amplu comentat și de presa internațională, dar nu și de cea din România.
După ce România a devenit membru oficial la FMI, McNamara, președintele Băncii Mondiale la acea dată, a spus: „Acum când România este membru al FMI și al Băncii, ne-am gândit să-i acordăm pentru început credite într-un volum de un miliard de dolari”. La solicitarea părții române de a primi credite pentru creșterea producției, pentru crearea de noi locuri de muncă, pentru sporirea veniturilor, pe baza programelor de dezvoltare economico-sociale, prin realizarea de obiective noi în diferite domenii ale industriei, agriculturii etc., și modernizarea obiectivelor vechi, McNamara a precizat că reglementările Băncii nu prevăd astfel de credite. În schimb, puteau fi luate credite pentru infrastructură.(Tudor, M, 40 de ani de FMI, Subiectiv, 2012)
În cadrul FMI, România face parte din grupa de țări (constituiență) care include: Armenia, Bulgaria, Bosnia Herțegovina, Cipru, Croația, Georgia, Israel, Macedonia, Moldova, Muntenegru, Olanda, Ucraina, iar de la 1 noiembrie 2012 și Belgia și Luxemburg.
Poziția de guvernator a României la FMI este deținută de guvernatorul BNR, iar cea de guvernator supleant de secretarul de stat din Ministerul Finanțelor Publice cu responsabilități în domeniu.
România a acceptat obligațiile prevăzute în Articolul VIII al Statutului FMI la 25 martie 1998. Prin acestea, România se angajează să nu recurgă la introducerea de restricții cu privire la efectuarea plăților și transferurilor pentru tranzacții internaționale curente și să nu participe la aranjamente valutare discriminatorii sau practici valutare multiple, fără aprobarea /consultarea FMI.
Începând cu anul 1991, asistența financiară acordată de FMI s-a concretizat în aprobarea unui număr de zece aranjamente stand-by. La 4 mai 2009, Consiliul Directorilor Executivi al FMI a aprobat solicitarea României privind încheierea unui aranjament stand-by pentru o perioadă de doi ani, în valoare de 11,4 miliarde DST (aproximativ12,9 miliarde euro sau 17,1 miliarde dolari SUA) și eliberarea primei tranșe în valoare de 4,37 miliarde DST (aproximativ 4,9 miliarde euro sau 6,6 miliarde dolari SUA). Din acest aranjament s-au tras 7 din cele 8 tranșe prevăzute, însumând 10,57 miliarde DST. În ceea ce privește cea de a opta tranșă, aceasta a fost considerată, la solicitarea autorităților române, ca fiind de tip preventiv și, în contextul evoluțiilor macroeconomice favorabile, nu a fost trasă.(Vosganian, V, Reforma piețelor financiare din România, Ed. Polirom, Iași, 1999, p. 90)
În ședința din 25 martie 2011, Consiliul Directorilor Executivi al FMI a aprobat încetarea mai devreme a acordului precedent și încheierea unui nou aranjamet stand-by cu România, de tip preventiv, pentru o perioadă de 24 de luni, în sumă de 3.090,6 milioane DST ( aproximativ 3,5 miliarde euro), reprezentând 300% din cota României la FMI. Data intrării în vigoare a acestui aranjament a fost 31 martie 2011. În ședința din 15 martie 2013, Consiliul Directorilor Executivi al FMI a aprobat solicitarea României de a prelungi valabilitatea acordului cu încă trei luni, până la 30 iunie 2013, pentru implementarea măsurilor necesare finalizării evaluărilor a șaptea și a opta. La 26 iunie 2013, Consiliul Directorilor Executivi al FMI a analizat rezultatele celei de a șaptea respectiv a opta evaluări privind îndeplinirea criteriilor de performanță asumate de România în cadrul ultimului aranjament, punând la dispoziția țării noastre a opta tranșă, în valoare de 450,6 milioane DST (echivalentul a 520,74 milioane euro). Autoritățile române au informat FMI că nu intenționează să efectueze nici această tragere.
În ședința din 27 septembrie 2013, Consiliul Directorilor Executivi al FMI a aprobat solicitarea României de a încheia un nou aranjament stand-by, pentru o perioadă de 24 de luni, în sumă de 1,75 miliarde DST (aproximativ 1,98 miliarde euro), reprezentând 170% din cota României la FMI. Autoritățile române au informat Fondul că doresc să trateze noul aranjament ca unul de tip preventiv, respectiv că nu intenționează să efectueze trageri în cadrul acestuia. Concomitent, a fost solicitat și Uniunii Europene un sprijin financiar în valoare de 2 miliarde de euro.
În 26 martie 2014, Consiliul Directorilor Executivi al FMI a analizat rezultatele primei și celei de a doua evaluări privind îndeplinirea criteriilor de performanță asumate de România în cadrul noului aranjament stand-by, punând la dispoziția țării noastre tranșele doi și trei, reprezentând cumulat 389,4 milioane DST (echivalentul a 436,3 milioane euro).
Până în acest moment, valoarea totală a resurselor puse la dispoziția țării noastre în cadrul aranjamentului stand-by curent însumează 584,1 milioane DST (echivalentul a 654,4 milioane euro). Autoritățile continuă să trateze prezentul acord ca preventiv și nu intenționează să efectueze trageri. Totodată, în cadrul aceleiași ședințe a Consiliului Directorilor Executivi au fost analizate rezultatele misiunii „ex post evaluation”, ce a avut ca obiect evaluarea post factum a aranjamentului stand-by anterior, aprobat pentru România în luna martie 2011.
La 7 august 2009, Consiliul Guvernatorilor FMI a aprobat rezoluția privind o nouă alocare generală de DST, în valoare totală de 250 miliarde DST. Această alocare generală a fost însoțită de o alocare specială, care a fost propusă încă din anul 1997, dar care la acea vreme nu a întrunit cvorumul necesar aprobării.
În prezent, suma alocărilor cumulative de DST-uri aferentă României este de 984,8 milioane DST. Conform Statutului Fondului, alocările de DST nu sunt purtătoare de dobândă, țările membre primind dobândă doar atunci cînd deținerile de DST cresc peste nivelul alocărilor și plătind dobândă atunci când deținerile scad sub nivelul alocărilor.
În calitate de stat membru, România furnizează FMI informații și realizează consultări anuale cu această instituție în conformitate cu prevederile Articolului IV al Statutului FMI. În cadrul politicilor de evaluare a gradului de adoptare a standardelor internaționale în domeniile relevante pentru activitatea FMI, România a participat la(Vosganian, V, Reforma piețelor financiare din România, Ed. Polirom, Iași, 1999, p. 90):
Programul Băncii Mondiale și FMI de evaluare a sectorului financiar (Financial Sector Assessment Program-FSAP). În acest context, experții BM și FMI au realizat raportul Financial Sector Stability Assessment- FSSA, raport ce indică principalele vulenrabilități ale sectorului financiar românesc și oferă un set de recomandări pentru corectarea acestora.
ROSC-Data Module ( raportul privind respectarea standardelor și codurilor), prin care experții FMI realizează o evaluare a practicilor românești privind diseminarea datelor vizavi de Standardul Special de Diseminare a Datelor- SDDS ( România a aderat la acest sistem în mai 2005).
În calitate de țară membră, România a beneficiat de-a lungul timpului de asistență tehnică în câteva domenii, incluzând politica monetară și organizarea băncii centrale, supravegherea și reglementarea bancară și statistica..
În tabelele de mai jos sunt prezentate date privind cota parte a României la FMI, creditele rambursate de la acesta, rambursările de credite, creditele rămase de rambursat, soldul curent al balanței de plăți și gradul de îndatorare al țării noastre față de FMI în perioada 1973-1999.
Tabelul nr.4 Perioada crizei petrolului, a crizei produselor primare și alimentare, a crizei valutare 1973-1981
Sursa: Calculat pe baza datelor din Internațional Financial Statistics, YEARBOOK,1977 și aprilie 2000
Tabel nr. 5 Perioada de încetare a plăților de rambursare anticipată a datoriei externe
Sursa: Calculat pe baza datelor din Internațional Financial Statistics, YEARBOOK,1977 și aprilie 2000
Tabelul nr. 6 Perioada tranziției către economia de piață (1990-1999)
Sursa: calculat pe baza datelor din Internațional Financial Statistics, YEARBOOK,1977 și aprilie 2000
Relațiile noastre de credit cu FMI au început într-o perioadă critică pentru România când, urmare crizei petrolului și acțiunii altor factori conjuncturali externi contul curent al balanței noastre de plăți a înregistrat importante solduri nefavorabile. Acestea au crescut de la 359 milioane de dolari SUA în 1974 la 2420 milioane de dolari SUA în 1980, totalizând în intervalul 1974-1981, 6479 milioane de dolari SUA. De menționat că, în această perioadă, rezervele valutare ale țării (exclusiv aurul) erau extrem de reduse, ele acoperind necesarul în valută pentru achitarea importurilor pe numai 1,2-4,9 săptămâni. În decurs de 9 ani (1972-1981) creditele de la Fond au totalizat 821,2 milioane DST (din care s-au făcut rambursări de 277,8 milioane), ceea ce echivalează cu o picătură într-un ocean. Cu sumele modice primite de la Fond și cu rezervele internaționale epuizate (în 1981 rezervele valutare acopereau importurile de numai 1,6 săptămâni), intrarea României în incapacitate de plată nu a mai putut fi evitată. În 1982, Banca Română de Comerț Exterior a informat creditorii externi despre încetarea plăților și le-a solicitat rescadențarea datoriilor exigibile.
În urma negocierilor purtate în cadrul Clubului de la Paris cererea BRCE a fost acceptată, dar în condiții mai puțin favorabile decât cele inițiale. În următorii 3 ani, 1982-1984, România a mai primit credite de la FMI în sumă de 677,5 milioane DST, după care a renunțat să mai facă trageri. Din cauza condițiilor oneroase impuse de creditori, de comun acord cu organismele financiare internaționale, autoritățile de la București au hotărât interzicerea contractării de noi împrumuturi externe și rambursarea înainte de termen a întregii datorii către străinătate. (Capital, Acordurile României cu FMI, de la Ceaușescu și până în prezent, 2013)
4.1.Acordurile încheiate de România cu Fondul Monetar Internațional în perioada comunistă
Până în anul 1989, România a încheiat cu Fondul Monetar Internațional trei acorduri stand-by.
Tratativele cu FMI și Banca Mondială începuseră în anii 1967-1968 când experții celor două instituții vizitaseră neoficial Bucureștiul pentru ai prezenta lui Ceaușescu avantajele aderării. Primele discuții oficiale s-au ținut în perioada 3-5 iulie 1968. Pierre-Paul Schweitzer (director general al FMI) ȘI Robert McNamara (președinte al Băncii Mondiale) veniseră în București cu ocazia reuniunii Comitetului de Coordonare și Programare al ONU. În timpul vizitei înalții oaspeți au fost invitați pentru consultări la Ministerul de Finanțe și la Banca Națională a României. România nu era prima țară socialistă care intra în legătură cu FMI și Banca Mondială. Uniunea Sovietică semnase în decembrie 1945 actul de fondare al celor două organisme financiare. Guvernul de la Moscova nu a ratificat, însă documentul, ca urmare a tensionării relațiilor politice dinspre Est și Vest. În contextul Războiului Rece din FMI și Banca Mondială s-au mai retras Polonia (1950), Cehoslovacia (1954) și Cuba (1964). Ungaria inițiase discuții de aderare în anii 60 însă negocierile se blocase. Ceaușescu i-a contactat din nou pe cei de la Fondul Monetar Internațional și pe cei de la Banca Mondială, în octombrie 1970 în timpul vizitei la New York cu ocazia sesiunii jubiliare a ONU. În lunile următoare experții din Ministerul de Finanțe, Ministerul Comerțului Exterior, Ministerul Afacerilor Externe, Banca Națională și Banca Română de Comerț Exterior s-au delpasat în Statele Unite pentru a cunoaște avantajele aderării.
Fondul Monetar Internațional acorda împrumuturi pe termen scurt (0-5 ani) cu o dobândă avantajoasă de 0,5% pe an. FMI-ul nu finanța investiții furnizând credite doar pentru reglarea balanței de plăți (așa zisele împrumuturi de trezorerie).
Decizia de aderare la FMI și Banca Mondială a fost supusă formal comisiilor permanente ale Marii Adunări Naționale. Deputații au primit vestea cu aplauze, cu o excepție notabilă- Constantin Pârvulescu, binecunoscut pentru poziția pro-sovietică, la întrebat pe ministrul de finanțe dacă știa în ce bagă România. Pârvulescu se temea că țara va pierde din suveranitate. Pentru al liniști pe înfocatul ilegalist, Florea Dumitrescu s-a angajat că „va sluji interesul național în relația cu FMI și BIRD”. Guvernul de la București a fost acizat de „țările frățești” că sabota interesele socialismului, subordonând România „marii finanțe” capitaliste.
Primul acord a fost semnat la trei ani de la aderarea României la FMI, el a fost aprobat la 3 octombrie 1975 și a fost finalizat cu succes la 2 octombrie 1976, desfășurându-se pe o perioadă de 12 luni, în care România a primit 95 de milioane de DST. Al doilea acord a fost aprobat pe 9 septembrie 1977 și a fost încheiat pe 8 septembrie 1978, România primind 64,1 milioane DST. Cel de-al treilea acord, în valoare de 1.102,5 milioane DST a fost încheiat pe 15 iunie 1981, însă a fost reziliat după 30 de luni de la semnarea lui, pe 14 ianuarie 1984, după ce România reușește să tragă de la FMI suma de 817,5 milioane DST.
După obținerea creditelor necesare, România a pornit pe calea „dezvoltării multilaterale”. Pe baza „programului de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism” elaborat începând cu 1972 și aprobat în 1974 la Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român. Aplicând un ambițios program de investiții, alocând de asemenea enorme resurse interne în acest scop, respectiv 1/3 din venitul național. Ca urmare, în România, a început să se construiască foarte mult în domeniul industrial și civil, să se practice o agricultură intensivă punându-se în folosință un imens sistem de irigații, să se retehnologizeze o parte a sectoarelor productive, complexe de sere de sute de hectare, recuperându-se terenuri arabile prin asanări, fixări de nisipuri, culturi pe soluri sărăturate sau acide pe halde de steril sau cenușă, prin grindurile din Delta Dunării. S-au protejat zone prin împăduriri, consolidări, amenajări hidrotehnice. S-a inițiat un program de „obținere a independenței energetice” prin darea în folosință a unor noi capacități energetice care să producă cu costuri minime bazate în special pe cărbune inferior și energie hidro, folosirea energiilor neconvenționale solară, eoliană, a valurilor, geotermală și utilizarea unor noi tipuri de combustibili- nucleari, șisturi bituminoase, biomasă, deșeuri menajer, biogaz. S-au construit centrale și rețele de termoficare la scară citadină pentru eficientizarea utilizării energiei termice. S-au dat în folosință mari centre de creștere a animalelor și păsărilor pentru consum. S-au intensificat prospecțiunile geologice, inclusiv în platforma continentală a Mării Negre. În celelalte domenii a fost de asemenea un avânt considerabil: s-au dat în folosință spitale, universități, licee, școli, magazine universale, baze sportive și de agrement, porturi și șanriere navale, centrale telefonice, canale de navigație, s-au electrificat linii de cale ferată, s-a construit prima autostradă din țară, a crescut vertiginos numărul de autoturisme, de cărți, de televizoare, de producții de filme. Înșiruirea rezultatelor ar putea continua dar esențial este că ritmul de creștere de 9% anual a fost invidiat pentru acea perioadă, nivelul de trai era destul de ridicat, cel mai mare din istoria României cu toate că țara era încă în curs de dezvoltare.
În perioada februarie 1981- august 1986, titular al portofoliului Finanțelor-Petre Gigea, este unul dintre cei care au condus delegația României la negocierile cu FMI în perioada comunistă, iar în perioada cât domnia sa a fost ministru, România a realizat unul dintre cele mai mari acorduri de împrumuturi date de FMI unei țări membre. Este vorba de suma de 1,5 miliarde dolari, foarte mare pentru acele timpuri. Prestigioasa reviostă britanică „Euromony” l-a desemnat pe Petre Gigea drept „cel mai bun negociator al anului 1984”.
Într-un interviu acordat ziarului Cotidianul, Petre Gigea spunea: „Bugetul de stat al României era excedentar în perioada 1981-1986, cât am fost eu ministru de finanțe, leul nefiind convertibil, însă nu rezolvam plățile valutare pentru datoria externă acumulată. Pentru aceasta trebuia valută forte, pe care o aveam în principal doar din export și servicii externe. În 1981 datoria externă a României era evaluatâ la 15 miliarde de dolari, sumă la care se adăugau dobânzile aferente perioadei de plată de încă 6 miliarde de dolari. Sfatul competent pe care l-am primit din partea specialiștilor din străinătate era acela că nu aveam altă cale decât aceea a negocierilor și a încheierii acordului necesar cu FMI, cu Banca Mondială, Clubul de la Paris și cu băncile creditoare internaționale. Acțiunea trebuia grăbită pentru că, ne mai având acces la noi credite în sume mari dacă nu sunt pălătite cele devenite scadente, România ajunsese ca, începând cu a doua parte a anului 1980, să intre în încetare parțială de plăți. Astfel, unele disponibilități valutare ale României aflate în conturi în unele țări au fost blocate de creditori, neavând astfel posibilitatea de a dispune de acestea. Ca urmare, anumite plăți portuare, aeroportuare sau pentru ambasade, cât și mici importuri, se făceau cu plata cash, prin delegați care plecau cu valizele pline cu valută în numerar. În acest fel se achitau și benzina, motorina și alți combustibili și lubrefianți pentru avioanele companiei Tarom cât și pentru vapoarele românești.Revenind la aranjamentul stand-by, pe care eu l-am încheiat cu FMI în anii 80, afirm că discuțiile purtate au fost aspre dar și constructive. Cele mai delicate probleme trebuiau soluționate cu FMI și incluse în programul de măsuri ale Guvernului român. Aceste măsuri se refereau la: creșterea pe plan intern a prețurilor la petrol, gaze, cărbune, benzină, motorină și energie electrică, reducerea subvențiilor în industrie și agricultură, în industria textilă, uniforme școlare și îmbrăcăminte pentru copii, reducerea importurilor, creșterea dobânzilor bancare, unificarea cursurilor de schimb, devalorizarea leului prin modificarea raportului leu-dolar, reducerea deficitului balanței comerciale, reglementarea datoriei externe cu băncile occidentale, cât și a guvernelor creditoare și alte măsuri stabilite de comun acord.Negocierile s-au purtat permanent, la București și Washington, pentru împrumutul de 1,5 miliarde dolari pe care l-am obținut cu o dobândă de 3,5% anual. Totodată, acordul semnat cu FMI era o garanție pentru întreaga comunitate internațională, fie că era vorba de bancheri furnizori sau guverne, dar, pentru aceasta, trebuia să fim de acord cu un program sugerat de FMI după consultarea noastă prealabilă.(Cotidianul.ro, Petre Gigea, Cum și ce a negociat România cu FMI, 2010)
Se părea că acest experiment ar fi o reușită dar totuși el a clacat. De ce? Răspunsul nu poate fi unul simplu însă putem spune că principalele cauze au fost.(Tudor, M, 40 de ani de FMI, Subiectiv, 2012):
abordarea timidă a cuceririlor de vârf ale tehnicii în special în informatică și electronică;
dezvoltarea anacronică a industriei grele;
randamentul scăzut în toate ramurile producătoare;
lipsa flexibilității economiei din cauza planificării excesive;
folosirea unor capacități energofage sau utilizatoare de materii prime scumpe.
Marile probleme au început să apară după ce relațiile cu FMI-ul s-au tensionat. Aceste relații care într-o primă fază au fodt „dulci”, datorită interesului capitalului internațional de a sparge monolitul blocului răsăritean, au intrat în „normalitate” din punctul de vedereal FMI odată cu înăsprirea condițiilor pentru împrumuturile acordate și dificultățile pe care le întâmpina România în achitarea dobânzilor și rambursarea creditelor. Din măsurile impuse ca urmare a acestor relații (toate fiind cu caracter anti-socialist) (Tudor, M, 40 de ani de FMI, Subiectiv, 2012):
dezvoltarea proprietății particulare ca formă tranzitorie între proprietatea personală și proprietatea privată prin stimularea cumpărării de bunuri cu potențial de a fi transformate în capital(apartamente, autoturisme, etc.), acordându-se unele facilități în acest sens;
corelarea prețurilor cu piața monială (energie, zahăr, ulei, etc.), însoțită de măsuri compensatorii de „protecție socială”;
înființarea unui sistem privat de sănătate în paralel cu cel gratuit de stat;
deschiderea către piața internațională (capitalistă);
introducerea unui sistem de acționariat privat (părți sociale) prin care proprietarii cetățeni români deveneau coproprietari cu statul;
reducerea draconică a importului concomitent cu maximizarea exportului (măsură ce nu a convenit Fondului, care ar fi dorit echilibrarea balanței de plăți prin mijloace similare celor de acum, adica prin alte împrumuturi.
Consecințele acestei politici de deschidere spre mecanismele economiei de piață sau evidențiat foarte puternic având repercursiuni asupra nivelului de trai al populației și asupra relațiilor dintre indivizi creându-se tensiuni sociale care au culminat cu răbufnirea din decembrie 1989.
4.2. Evoluția negocierilor României cu Fondul Monetar Internațional după 1990
4.2.1. Acord stand-by noiembrie 1991-octombrie 1992
Primul memorandum de după 1989 a fost semnat în aprilie 1991, cu o durată de 12 luni pentru un volum total de 380,5 milioane DST. La acestea s-au adăugat facilități de finanțare compensatorie în valoare de 247,7 milioane DST, din care tragerile nete s-au ridicat la numai 94,3 milioane DST. Acordul viza probleme legate de cadrul legislativ și instituțional precum și de reforma sistemului bancar. Filosofia acestui memorandum a fost legată de acceptarea terapiei graduale. El prevedea, printre altele (Vosganian, V, Reforma piețelor financiare din România, Ed. Polirom, Iași, 1999, p.104):
liberalizarea treptată a prețurilor;
menținerea cursurilor multiple în economie;
acceptarea unor rate ale dobânzilor în economie puternic negative în termeni reali
reducerea inflației;
instituirea unor impozite și taxe corelate cu veniturile încasate.
Efectele acestui acord au fost următoarele:
consumul de materii prime și energie a fost încurajat;
ritmul economisirii și al investițiilor interne a scăzut;
volumul producției interne și-a continuat declinul;
rata de schimb a leului față de dolarul american a fost supraevaluată, iar investițiile străine directe au început să-și facă prezența în dauna celor ale statului român.
Aceste efecte au fost resimțite de populație ducând la proteste multiple, culminând cu protestele minerilor din august-septembrie 1991. Acțiunea revendicativă a acestora a dus la ceea ce s-a numit „mineriada a patra” din 25 septembrie 1991 ce s-a finalizat cu demisia Guvernului Roman
Conținutul negocierilor și al acordului de împrumut din punctul de vedere al lui Marian Tudor, jurnalist la ziarul Subiectiv, a avut un caracter blocant, distructiv, demolator. Aceste acorduri au dus la dezindustrializarea României, la jefuirea avuției naționale și la îndatorarea gravă a țării. Nici un guvernant sau alt politician responsabil pentru impunerea acestor acorduri nu a fost tras la răspundere pentru ruinarea economiei și falimentarea ei. Începând cu anul fost deschisă o reprezentanță permanentă a FMI la București, care desfășoară o gamă largă de activități în scopul asigurării implementării de către autoritățile române a recomandărilor de politică economică ale Fondului, adica o politică de tip capitalist, de a menține presiunea strânsă a organelor de conducere ale FMI asupra autorităților din România, precum și de ași asigura controlul asupra politicilor din România. „Epoca FMI” a continuat să se dezvolte, pe alte coordonate, într-o manieră mult mai brutală și mult mai distrugătoare. S-a ajuns pânâ la a nu mai avea programe proprii de guvernare, ci doar traduceri din engleză a memoranurilor Fondului Monetar Internațional. Astfel că, singurul bun esențial pe care l-am câștigat după decembrie 1989, democrația (prefăcută într-una de tip burghez) nu mai are nici o valoare atâta timp cât între vot, platformele electorale și program de guvernare nu mai există nici o legătură. Votezi pe cine vrei și guvernează cine și mai ales cum „trebuie”, adica așa cum vrea imperialismul prin intermediul vătafului său: Fondul Monetar Internațional. (Tudor, M, 40 de ani de FMI, Subiectiv, 2012).
4.2.2. Acordul stand-by mai 1992-martie 1993
Cel de al doilea aranjament stand-by a fost încheiat în luna mai 1992 pe o perioadă de 10 luni în timpul guvernării Stolojan pentru o sumă de 314 milioane DST, la care s-au adăugat 76,8 milioane DST ca facilități de finanțare compensatorie pentru importul de țiței.
Principalele obiective macroeconomice ale celui de-al doilea aranjament stand-by au fos altele (Vosganian, V, Reforma piețelor financiare din România, Ed. Polirom, Iași, 1999, p.104):
încheierea mișcării corective a prețurilor și liberalizarea cursului de schimb al monedei naționale;
scăderea inflației până la o rată anualizată de 25%;
finanțarea neinflaționistă a deficitului bugetar;
stoparea declinului economic;
reducerea deficitului balanței comerciale și creșterea rezervelor valutare;
introducerea ratelor real pozitive ale dobânzii;
unificarea reală a cursurilor valutare.
Având în vedere fragilitatea guvernării de atunci și agresivitatea disputelor politice, înțelegerile respective cu Fondul Monetar Internațional au trecut oarecum neobservate. De altfel perioada alegerilor din septembrie 1992 și lunile care au urmat au înlăturat orice speranță legată de abordarea coerentă a stabilizării monetare și a ajustărilor de structură.
FMI-ul a sancționat faptul că a fost întârziat procesul de privatizare și restructurare a economiei, că legislația privitoare la proprietatea privată este deficitară, că nu s-a terminat liberalizarea prețurilor și a comerțului, că nu s-au înființat instituții care să reglementeze relațiile de concurență, că salariile continuau să crească în funcție de inflație fără asigurarea corelării lor cu productivitatea muncii. Chiar dacă programul nu a fost pe deplin îndeplinit consecințele sale au fost catastrofale. Efectul cel mai important în această perioadă l-a constituit creșterea inflației, deci și a prețurilor. Prețurile de consum ale populației au înregistrat cea mai accentuată creștere. Prețurile au crescut exploziv în luna mai 1993 când rata inflației a ajuns la 30,4% odată cu eliminarea ultimei tranșe de subvenții bugetare pentru unele mărfuri și servicii destinate consumului populației. În partea a doua a anului 1993, inflația a fost întreținută de acțiunea succesivă a mai multor factori, respectiv, înlocuirea impozitului pe circulația mărfurilor cu taxa asupra valorii adăugate (la 1 iulie 1993), corectarea prețurilor la energie cu diferențele rezultate din deprecierea cursului de schimb, creșterea accizelor încasate pentru băuturile alcoolice, tutun , și alte produse considerate de lux. Rata inflației în decembrie 1993 față de decembrie 1992 a fost de 29,5% iar rata medie lunară de 12,1 % (9,6% în 1992) (Vosganian, V, Reforma piețelor financiare din România, Ed. Polirom, Iași, 1999, p. 104)
Principale ale celor două acorduri de împrumut au confirmat orientarea autorităților române pentru schimbarea fundamentală a mecanismului de funcționare al economiei, abandonându-se planificarea centralizată în favoarea utilizării mecanismelor specifice pieței.
4.2.3. Acordul stand-by mai 1994-aprilie 1997
Cel de al treilea memorandum de politică economică a fost încheiat între Fondul Monetar Internațional și Guvernul României la începutul anului 1994. Al treilea aranjament stand-by a fost semnat pe 11 mai 1994, în timpul guvernării Văcăroiu, pentru o sumă de 301,5 milioane DST. Măsurile de reformă au continuat vizând, în mare parte aceleași obiective, nefinalizate anterior. Efectele au continuat în aceeași direcție. Prima parte a anului a fost marcată de influența deprecierii accelerate a cursului de schimb, în așteptarea unificării și liberalizării cursului de schimb din luna aprilie,precum și de eliminarea controlului asupra prețurilor la carne din luna martie. La sfârșitul anului, prețurile de consum au fost mai mari față de decembrie 1993 cu 61,7% iar rata medie lunară a inflației a fost de 4,1%. În 1995 a început marea privatizare ce a condus la distrugerea economiei românești ca urmare a jafului și distrugerii legăturilor economice pe verticală și pe orizontală existente anterior.
După patru ani, Nicolae Văcăroiu Prim Ministru al acelor vremuri într-un interviu realizat de ziaristul Gheorghe Smeoreanu, interviu inclus în cartea „România-jocuri de interese” afirma: „FMI și Banca Mondială reprezintă o serie de interese, în primul rând interesele celor șate mari puteri superindustrializate, care dețin peste 56% din pachetul de acțiuni al celor două bănci. Ca să fiu sincer cu dumneavoastră, pot să afirm că ei reprezintă în domeniul financiar-monetar dar și în politicile economice, ceea ce erau pe timpuri comisarii sovietici. Au o matrice generală, una și aceeași, pe care o aplică în toate țările aflate în tranziție, fără să țină seama de specificul și de evoluția țării respective, de perspectivele ei de dezvoltare. Este un program perfect din punct de vedere teoretic, dar care poate provoca efecte negative, mai mari sau mai mici în funcție de condițiile concrete din fiecare țară. Personal, nu cunosc vreo țară care să fi obținut succese în urma aplicării măsurilor de ajustare structurală impuse de FMI și Banca Mondială. Din contră, au avut ca efect adâncirea crizei economice, agravând situația deja critică a celor săraci.
Măsura care ni se cerea era de lichidare rapidă a tuturor societăților comerciale cu pierderi, care nu-și pot onora obligațiile financiare față de furnizori, bugetul de stat și de asigurări. Era o analiză economică la rece care nu ținea seama de situația concretă din țară, de efectele dezastruase pe care le-ar provoca asupra întregii societăți, pe termen mediu și lung, punerea în aplicare a măsurilor propuse de aceste organisme financiare internaționale. În 1993 când se purtau aceste discuții, aproape întreaga economie se afla în blocaj financiar, mai bine de jumătate din industrie își închisese porțile, agricultura se afla în plină criză, ne mai putând să asigure securitatea alimentației populației, subcapitalizarea societăților comerciale atinsese cote alarmante, în mare parte și ca efect al practicării de dobânzi real pozitive exagerate timp de 3 ani. Și să nu uitați că economia ajunsese în această stare după punerea în aplicare de către guvernanți a măsurilor impuse prin acorduri de către FMI și Banca Mondială. Am privatizat 2800 de unități și, mă rog, se poate comenta că au fost multe sau că au fost puține, dar criteriul nu a fost numărul lor ci oportunitatea de a le privatiza, creșterea producției, a cailtății acesteia în condiții superioare de profitabilitate. Nu mi-aș fi permite în nici un caz să scot la privatizare societățile cele mai profitabile, să scot la vânzare fabricile de ciment care făceau 200 de miliarde profit pe an și să le dau unui investitor strategic. Trebuie să spun, ori de câte ori am prilejul, că aceste societăți trebuiau scoase la momentul oportun la privatizare, respectiv când ar fi existat condiții de participare a capitalului autohton la acest proces și prin ofertă publică și în orice caz printr-o formulă adecvată care să conducă la spargerea monopolului. Am realizat că este o crimă să dai din mână societățile cele mai profitabile, să faci ceea ce a spus la un moment dat Florin Georgescu despre ceea ce se întâmplă acum, respectiv, că Se naționalizează pierderile și se privatizează profiturile. Mi se cerea atunci- și iatăă că după aceea s-a și realizat- să facem privatizarea la normă, conform unui plan, fără să privesc în perspectivă, să văd în ce măsură este profitabil pentru economia națională.” (Nicolae Văcăroiu, Gândește.org, 2014)
Potrivit solicitărilor Fondului Monetar Internațional, Memorandumul respectiv a fost supus dezbaterii parlamentare, Parlamentul a oferit Guvernului sprijinul său politic în aplicarea prevederilor acestui program. În cursul anului 1996, Fondul Monetar Internațional a sistat livrarea tranșelor de împrumut, constatând că guvernul condus de Nicolae Văcăroiu nu a respectat termenele și obligațiile ce îi reveneau. Documentele au fost elaborate în contextul unor realități socio-economice complexe și pornind de la premise politice diferite. În consecință, deși o parte dintre măsurile conținute în Memorandumuri coincid, modul lor de abordare, precum și apariția unor măsuri noi difernțiază fundamental conținutul documentelor. (Vosganian, V, Reforma piețelor financiare din România, Ed. Polirom, Iași, 1999, p. 105)
4.2.4. Acordul stand-by aprilie 1997-mai 1998
Spre deosebire de memorandumul anterior, privind politica economică a României în perioada 1994-1995, adoptat prin hotărâri separate ale celor două camere, de această dată Memorandumul a fost aplicat fără consultarea Parlamentului. El a constituit obiectul unei ordonanțe adoptate de parlament abia în sesiunea de toamnă a anului 1997. Obiectivul principal al memorandumului a fost reducerea semnificativă a deficitelor bugetului consolidat al statului și al sectorului întreprinderilor de stat printr-o ajustare fiscală substanțială, creșteri importante ale prețurilor controlate, o politică eficientă a veniturilor și aplicarea unor măsuri de întărire a disciplinei economice.
S-a stabilit că obiectivul politicii monetare este controlul inflației. Ca urmare, politica monetară a avut drept țintă drenarea excesului de lichiditate de la sfârșitul anului 1996. În aceeași viziune s-a considerat ca dobânzile reale să rămână mari în cursul anului 1997. S-a stabilit ca Banca Națională să nu mai acorde credite direcționale, totodată, subvențiile urmau să se deruleze prin buget și nu de la Banca Națională a României. Măsurile de mai sus au fost elaborate pe baza unor prognoze care au avut ca punct de plecare un deficit al contului curent de 1,4 miliarde de dolari, urmând ca activele externe nete ale Băncii Naționale să sporească cu 550 milioane de dolari. Simultan s-a preconizat elaborarea unei noi legi a datoriei publice. În paralel trebuia acționat pentru reducerea pierderilor în sectorul industrail pe trei direcții (Vosganian, V, Reforma piețelor financiare din România, Ed. Polirom, Iași, 1999, p. 105):
reducerea salariilor reale într-o manieră ordonată, acolo unde ele se regăsesc la un nivel care nu se mai poate susține;
nu vor mai fi disponibilizate resurse pentru lichidarea arieratelor;
în ce privește Renel și Romgaz, transferurile și subvențiile vor fi reduse cu suma arieratelor.
În ceea ce privește politica valutară s-a stabilit ca determinarea cursului de schimb să fie făcută de piață. Pe bază de plăți efective, deficitul bugetului consolidat pe anul 1997 a fost estimat la 4,5% din PIB, cu 0,6% mai mare decât cel realizat în 1996. Finanțările pentru agricultură urmau să nu se mai facă din credite direcționate de la Banca Națională a României, ci de la buget. Pentru ca sumele respective să nu mai poată fi deturnate ele au fost alocate sub forma unor bouchere. Subvențiile pentru industrie urmau să fie înjumătățite, salariile din administarția publică supuse unor indexări parțiale, iar rata ocupării să se reducă cu 5% înainte de 15 martie și încă cu 5% până în luna septembrie a aceluiași an. În principiu, restructurarea întreprinderilor urma să ducă la reducerea veniturilor bugetare. Pentru a susține aceste venituri, s-au stabilit câteva măsuri de politică fiscală(Vosganian, V, Reforma piețelor financiare din România, Ed. Polirom, Iași, 1999, p. 104):
eliminarea reducerilor de taxe vamale;
creșterea accizelor la alcool și tutun;
anularea reducerilor de impozit pe venit pentru unele societăți comerciale;
creșterea redevențelor la petrol;
creșterea taxei pe valoare adăugată de la 9% la 18% pentru legume și fructe;
S-a preconizat că aceste măsuri fiscale să sporească veniturile bugetare cu 2,3%. S-a menționat de asemenea necesitatea înăspririi disciplinei fiscale. S-a sugerat reforma sistemului de pensii, incluzând o creștere a vârstei de pensionare, ceea ce presupunea o nouă lege a pensiilor.
Prioritatea reformei sectorului financiar a fost întărirea sectorului bancar, cele trei dimensiuni ale reformei enunțate au fost (Cotidianul.ro, Petre Gigea, Cum și ce a negociat România cu FMI, 2010):
îmbunătățirea supravegherii prudențiale;
perfecționarea cadrului legislativ;
privatizarea sectorului bancar.
În cursul lunii august 1997 o delegație a Fondului Monetar Internațional a evaluat stadiul îndeplinirii Memorandumului și oportunitatea de a aproba o nouă tranșă de împrumut pentru Guvernul României. Cu ocazia întâlnirilor dintre experții Guvernului României și cei ai FMI, în luna august 1997, România a trimis o scrisoare de intenție în completarea Memorandumului semnat în aprilie. Această scrisoare de intenție a avut drept scop evaluarea, din punctul de vedere al autorităților române a aplicării Memorandumului și prezentarea unor propuneri pentru continuarea procesului de macrostabilizare.
Spre deosebire de anul 1997 în următorul an, inflația deși încă ridicată nu a depășit nivelurile prognozate ci dimpotrivă. Ceea ce a făcut ca, în termeni normali, banii să fie mai puțini. La rândul său cursul mediu de schimb al dolarului s-a situat sub previziuni. Confruntat cu astfel de situație, guvernul a fost pus să aleagă între următoarele trei soluții:
creșterea veniturilor bugetare prin mărirea unor impozite;
scăderea cheltuielior bugetare;
sporirea deficitului bugetar.
Guvernul a ales, pentru rectificarea bugetară o formulă combinată a primelor două soluții, pe de o parte creșterea unor impozite indirecte, iar pe de alta, diminuarea capitolelor de cheltuieli ale ordonatorilor de balanță.
În concluzie, se poate constata că în anii1997 și 1998 economia românească nu a reușt să diminueze deficitul bugetar și că această situație se va menține fără modificări substanțiale ale strategiei economice și în anul 1999. Obiectivul reducerii deficitului nu se poate realiza, pe termen scurt, decât prin constrângeri materiale suplimentare. A urmat apoi o perioadă critică,pe fondul unei puternice căderi economice,timp în care economiștii și investitorii externi se temeau (unii chiar erau convinși) că România va intra în incapacitate de plată.
4.2.5 Acordul stand-by august 1999-februarie 2001
În 1999, autoritățile din România și-au reînoit eforturile de a corecta gravele dezechilibre economice și slăbiciunile structurale persistente. În august 1999 Consiliul Director al Fondului Monetar Internațional a aprobat un acord stand-by în valoare de 400 milioane DST (aproximativ 535 milioane USD sau 39% din cotă), pentru a sprijini programul de reformă și stabilizare economică a Guvernului României.
Practic, după scrisoarea de intenție redactată de Guvernul României și acceptată de Fondul Monetar Internațional în august 1997, între cele două instituții nu a mai fost finalizat timp de doi ani nici un document similar. Relațiile financiare dintre România și FMI au fost stopate, iar Fondul și-a menținut o poziție de expectativă.
Cel de-al cincilea Memorandum semnat de Guvernul României cu Fondul Monetar Internațional a fost semnat la începutul lunii august 1999. El este rezultatul unor negocieri îndelungate, care au demarat încă din vara anului 1998 după învestirea cabinetului Radu Vasile. Perioada la care se referă Memorandumul este întreg an 1999, cea ce face ca o seamă dintre prevederile sale să fi fost deja îndeplinite la momentul semnării. Obiectivul declarat al Memorandumului este „diminuarea deficitului contului curent, scăderea inflației și stabilirea condițiilor pentru o creștere susținută”.
Condițiile economice generale sunt neprielnice.Produsul intern brut a scăzut în anii 1997 și 1998 cu cca 14%. Deficitul contului curent a ajuns în aceași perioadă la peste 6 miliarde lei,pe fondul scăderii competitivitații externe. Deși inflația a scăzut de la 151% în 1997 la 41% în 1998, tensiunile inflaționiste, cum am văzut, persistă.
Principalul obiectiv al Memorandumului rămâne macrostabilitatea monetară, axată pe eforturile de diminuare a inflației și reducerea deficitelor, în principal a deficitelor fiscale și cvasifiscale, a celor comerciale și a celor legate de activitățile economice.
Nivelurile preconizate în Memorandumul din luna august 1999 arată în mod clar că prognozele pentru întregul an, elaborate în decembrie 1998 și incluse în legea bugetului de stat, au fost nerealiste. Față de un nivel prognozat al ratei inflației de 25% pe întregul an, acest nivel a fost modificat până în prezent de trei ori; 32% în martie, 35% în aprilie și iată, din nou, 38%. Este foarte probabil că și acest din urmă nivel este optimist și că în 1999 inflația o va depăși pe cea din 1998. Față de un program de reducere a deficitului contului curent cu un miliard de dolari, Memorandumul are o țintă mai modestă, și anume o reducere de 0,8 miliarde de dolari, deficitul comercial fiind evaluat la 2,2 miliarde de dolari. Din păcate cea mai mare parte a reducerilor deficitului se datorează restrângerii importurilor, și nu lărgirii exporturilor.
Se dovedește de asemenea că obiectivul atingerii creșterii zero a fost optimist. Memorandumul recunoaște că scăderea produsului intern brut pentru anul 1999 va fi față de anul trecut de cel puțin 3,5%. În ce privește deficitul bugetului consolidat obiectivul este, de această dată, legat de mărimea veniturilor din privatizare. Față de un deficit bugetar de 2%, stabilit prin legea bugetului, acesta poate crește până la 3,9%, iar mărimea reală a deficitului bugetar va depinde de veniturile obținute din privatizare,dintre care cea mai mare parte se fac venituri la buget.
Metodele de stabilizare monetară și de reducere a deficitelor vor fi în principal, cele utilizate și până acum(Vosganian, V, Reforma piețelor financiare din România, Ed. Polirom, Iași, 1999, p. 104):
constrângeri monetare;
fiscalitate severă;
restricții de creditare
diminuare a investițiilor bugetare
măsurile luate de Guvern pentru întreg anul 1999, pentru a atinge obiectivul macrostabilizării;
suspendarea facilităților fiscale pentru investitori;
creșterea contribuțiilor la asigurările sociale;
majorarea valorilor estimate la care se aplică impozitul pe proprietate;
anularea exceptărilor la impozitul pe profit;
introducerea taxelor de autorizare pentru comerțul cu băuturi,tutun și alte produse;
creșterea cu 70% a accizelor la produsele petroliere;
eliminarea tuturor excepțiilor temporare la tariful de import;
eliminarea excepțiilor privind importul de autovehicule de către organizațiile non-profit;
anularea reducerilor la impozitul pe profit pentru asigurări, construcții și activități de sponsorizare;
suspendarea prevederilor privind amortizarea accelerată.
Efectele negative ale acestor măsuri asupra potențialului investițional sunt previzibile.
Practic, acest Memorandum nu aduce, ca viziune economică, nimic nou față de cel din 1994 sau cel din 1997. Aceeași gândire rigidă și didactisită, bazată pe manualele anilor 70.Constrângeri, înăspriri, reduceri, diminuări, închideri. Programul nu cuprinde măsuri privin dezvoltarea economică,mergând în continuare pe ideea că orice tentativă ce vizează creștere economică trebuie pusă în practică intr-o economie deja stabilizată din punt de vedere monetar. (Vosganian, V, Reforma piețelor financiare din România, Ed. Polirom, Iași, 1999, p. 105)
Împrumutul a fost pus la dispoziție în patru tranșe; -prima tranșă, eliberată în august 1999 a fost în valoare de 53 milioane DST(aproximativ 71 milioane USD). Încheierea primei revizuiri a programului, prevăzută inițial pentru octombrie 1999, a fost întârziată în mod considerabil-mai ales datorită derapajelor în implementarea și formularea politicii în pofida remarcabilelor schimbări în poziția externă a României. La începutul anului 2000, autoritățile au conceput și au început implementarea unui program pentru anul în curs care a constituit baza formulării unei cereri de derogare pentru neîndeplinirea unor criterii de performanță și pentru finalizarea primei revizuiri a programului. Astfel, România a putut să tragă echivalentul a 87 milioane DST (aproximativ 116 milioane USD) de la Fondul Monetar Internațional.
Fondul Monetar Internațional a menținut de-alungul a trei ani acordul stand-bz cu România, însă datele tehnice nu permit o nouă prelungire. Ca urmare, autoritățile române vor încerca să pună bazele unui nou acord, iar reușita va depinde în mare măsură de abilitatea de a negocia doar condișii care pot fi duse la capăt. (Rădulescu, L,Ziarul de Iași, Relațiile cu FMI eșecuri pe bandă rulantă, 2001)
4.2.6 Acordul stand-by octombrie 2001-octombrie 2003
Primul acord stand-by încheiat intre România și Fondul Monetar Internațional, după 1990, pe care țara noastră a reușit să-l ducă până la capăt este cel intrat în vigoare în octombrie 2001 și încheiat în octombrie 2003.
Programul economic care stă la baza noului acord, prevede reducerea în continuare a ratelor contributiilor la asigurările sociale, împreună cu măsuri de lărgire a bazei de impozitare și îmbunătățirea administrației fiscale.Ministrul Finanțelor a anunțat că în 2002 contribuțiile pentru asigurări sociale vor scădea de la 49,5% la 47,5%. De asemenea,cota minimă de impozitare a veniturilor persoanelor fizice va scădea de la 18% la 14%, iar cota maximă va fi redusă cu două puncte procentuale, la 38%. Cotele intermediare vor fi eliminate cu excepția cele de mijloc, de 26%.
Rețeta Consensului de la Washington (liberalizare, privatizare, restructurare) prin care se impunea o terapie de șoc nu avea cum să funcționeze în România. Deși fiecare guvern a acceptat condițiile „dure” ale Fondului Monetar Internațional, în cele din urmă presiunea populară, perioadele electorale, grupurile de interese ș.a. au transformat terapia de șoc într-una graduală;
Reformele asumate de unele guverne ale României, prin acordul cu FMI, nu au putut fi îndeplinite în totalitate, iar acesta s-a stopat. Noul acord cu FMI (al aceluiaș guvern „nereformist”sau al altuia) a inclus atât moștenirea reformelor neefectuate cât și alte etape ale proceselor de liberalizare/privatizare/concediere a lucrătorilor din companii de stat. Prin urmare, stoparea unui acord a mărit probabilitatea de nefinalizare a următorului. Odată intrați în relația cu Fondul Monetar Internațional trebuie să respectăm întocmai țintele negociate. Dacă vrem să ieșim din „horă” trebuie să ne asigurăm că vom promova politicile adecvate astfel încât să nu mai avem nevoie vreo dată de finanțare mult mai ieftină decât cea a pieței sau de credibilitate externă.
Care au fost condițiile impuse de FMI în cadrul singurului acord finalizat (2001-2003) (Năstase, A, Blogul personal, 2010):
susținerea procesului de dezinflație;
sustenabilitatea deficitului de cont curent;
accelerarea reformelor structurale, în special în sectorul energetic;
întărirea disciplinei financiare;
sustenabilitatea procesului de creștere economică;
creșterea veniturilor bugetare și supravegherea fondului de salarii din sectorul bugetar;
accelerarea procesului de privatizare, în special în cazul societăților cu număr mare de salariați și restructurarea companiilor de stat cu pierderi.
Ultima tranșă a fost acordată, datorită promovării unor politici economice corective, deși nu fusese îndeplinite în totalitate patru criterii de performanță (Năstase, A, Blogul personal, 2010):
creșterea deficitului de cont curent cu 0,25%din PIB față de nivelul stabilit;
încasările producătorului de energie termică (Termoelectrica) nu au fost realizate cu 2,5%;
BNR nu a îndeplinit criteriul de performanță pentru activele interne și externe nete;
privatizarea utilităților și a sectorului energetic în general au rămas în urmă față de programul stabilit
4.2.7. Acordul stand-by iulie 2004-iulie 2006
La 7 iulie 2004, România a semnat cu FMI un acord pentru suma de 250 milioane DST. Acest acord a avut un caracter de supraveghere preventivă, care a cuprins angajamentele luate de România în privința politicilor macroeconomice pentru perioada 2004-2006.
Obiectivele acordului încheiat pe 7 iulie 2004 sunt (Năstase, A, Blogul personal, 2010):
întărirea pozițiilor contului curent;
reducerea inflației;
susținerea creșterii rapide a PIB;
pregătirea economiei pentru integrarea în Uniunea Europeană;
politici macroeconomice prudente;
îmbunătățirea situației financiare a firmelor de stat;
reducerea deficitului bugetar;
implementarea unor politici salariale stricte
FMI fusese de acord cu reducerea impozitului pe profit la 19% și scăderea celei mai mici tranșe a impozitului pe salariu la 14%, de la 1 ianuarie 2005. Reducerea ratei impozitului pe venit pentru tranșa cea mai mică avea menirea de a sprijini distribuția echitabilă a câștigurilor de pe urma creșterii recente.
Fondul Monetar Internațional (2004) considera sistemul fiscal din România, ca fiind unul sustenabil, care nu creează dezechilibre macroeconomice pe termen mediu și lung. Balanța economii-investiții îmbunătățită, arierate într-o scădere rapidă, menținerea salariilor în limita bugetelor aprobate și ratele ridicate de colectare de 95-98% la principalele utilități, fundamentau analiza pozitivă a specialiștilor FMI: „Politica bugetară în anul 2004 va susține obiectivele de dezinflație și limitarea deficitului de cont curent extern, creând în același timp condiții pentru creșterea în continuare a investițiilor sectorului privat”.
Misiunea FMI împărtășește părerea Comisiei Europene conform căreia este urgentă nevoie de un punct focal clar pe termen mediu pentru a pune de acord politicile publice cu cerințele unei economii europene moderne, cu o inflație redusă. Cu poziția pe care o deținea România în materie de politici risca să în Uniunea Europeană cu o competitivitate slăbită, dezechilibre macroeconomice în creștere, servicii de sănătate și învățământ care se deteriorează și importante decalaje în infrastructura materială. Dezechilibrele macroeconomice au continuat să se mărească, creșterea economică și a productivității a încetinit deși cererea internă era în expansiune impulsionată de consum. Poziția contului curent a fost înrăutățită de ritmul de creștere al importurilor care l-a depășit pe cel al exporturilor. De asemenea, datoria externă a crescut în pofida unei aprecieri considerabile a monedei interne, inflația a rămas ridicată, ducând la o accentuată scădere de competitivitate.
În opinia misiunii FMI, politica fiscală trebuie pusă pe o bază durabilă pe termen mediu. Structura proiectului de buget pe 2006 contribuie în mică măsură la rezolvarea pierderii de venit din 2005, datorată introducerii ratei unice de impozitare și estimată la aproximativ 1,5% din PIB. Desele modificări ale Codului Fiscal au mărit nesiguranța în rândul comunității de afaceri, compensând prea puțin din aceste pierderi. Astfel, proiectul de buget pe 2006 a fost considerat ca fiind unul nerealist.
Progresele în ceea ce privește reformele structurale nu au gost uniforme. Privatizările BCR și CEC au constituit puncte luminoase, de asemenea progresele în privatizarea sectorului energetic și restructurarea sectorului minier au fost încurajatoare. Reabilitarea sectorului de încălzire centralizată continuă, însă, să întârzie. Amendamentele aduse Codului Muncii nu sunt pe măsura obiectivului de creare a unei piețe a muncii flexibile și competitive. Întârzierea reformei din acea perioadă nu va duce decât la ajustări mai accentuate ulterior, ceea ce va face ca întreprinderile românești să fie mai puțin pregătite să facă față concurenței aspre de pe piața Uniunii Europene. S-au înregistrat importante progrese în reforma justiție, dar progresele în aplicarea măsurilor specifice de combatere a corupției și îmbunătățire a sistemului de conducere și administrație publică în cadrul acordului din 2004 au fost dezamăgitoare.
Guvernul poate face apel la finanțare doar în situația în care nu are posibilități de finanțare ieftină a datoriei/volumul datoriei publice scadente este ridicat, în caz contrar acesta trebuie să respecte condițiile FMI. Astfel, în 2005, guvernul a considerat că nu are probleme legate de finanțarea deficitului bugetar și a serviciului datoriei publice, iar politicile macroeconomice propuse ar fi generat efecte mai bune decât cele stabilite de Fond. Din toate acestea rezultă că acordul de tip preventiv cu FMI din 2004 a avut rolul de a ghida politicile economice ale guvernului, într-o perioadă cu capital ieftin la nivel global și cu presiuni în creștere pe latura cererii în România. (jurnalul.ro/bani-afaceri/economia/dus-rece-fmi-rupe-in-direct-acordul-cu-romania)
În 2005, acordul stand-by a fost suspendat, fără implicații financiare, din cauza divergențelor cu privire la evaluarea performanțelor și politicilor macroeconomice dintre Guvern și Fond.
Suspendarea acordului a fost necesară, dacă acest acord ar fi fost menținut în România s-ar fi înregistrat următoarele situații (jurnalul.ro/bani-afaceri/economia/dus-rece-fmi-rupe-in-direct-acordul-cu-romania):
creșterea economică ar fi fost mai redusă (2005-2008);
deficite bugetare mai scăzute;
s-ar fi realizat un ritm mai scăzut de creștere a creditării;
mai puțini salariați în sectorul public;
pensiile și salariile ar fi trebuit să fie reduse.
4.2.8 Acordul stand-by din aprilie 2009-martie 2011
Pe fondul crizei financiare mondiale, România a contractat în luna martie a anului 2009 un acord stand-by pe doi ani cu FMI, pentru echivalentul a 13 miliarde euro, completat de finanțare suplimentară de la Comisia Europeană și Banca Mondială pentru un pachet total de asistență externă de 20 miliarde euro.
Mihai Tănăsescu, reprezentantul României la FMI în vremea respectivă, a spus că prima tranșă de bani de 5 miliarde de euro vor avea ca unică destinație Banca Națională a României unde suma va ajunge în cel mult 48 de ore de la încheiere. Tănăsescu a mai spus că board-ul instituției „a apreciat foarte mult demersul pe care România l-a făcut, în sensul de acțiune proactivă și, nu în ultimul rând, România, prin acest demers joacă un rol foarte important de stabilitate în zonă. Celelalte tranșe vor veni din 6 în 6 luni pe parcursul următoarelor 24 de luni cu revizuire la fiecare 6 luni.
Autoritățile române susțin că acordul are patru condiții majore, prima constând în rectificarea bugetară aprobată prin Ordonanță de Urgență și care a ajustat bugetul cu 1,1% din Produsul Intern Brut, urmată de reforma salarizării unice în sistemul bugetar, reforma sistemului de pensii și reforma responasbilității fiscale
Executivul s-a angajat, astfel să finalizeze legea sistemului unic de salarizare în sectorul public până la finele lunii octombrie, legea responsabilității fiscale (care va limita numărul rectificărilor bugetare) până la sfârșitul lunii noiembrie, iar legea reformei sistemului public de pensii până la finalul anului 2009.
În ceea ce privește absorpția și mai buna utilizare a fondurilor europene, Memorandumul stipula restructurarea Ministerului Transporturilor și Agențiilor Guvernamentale subordonate acesteia (de la drumuri și căi ferate).
Primele măsuri implementate de guvern, incluse în Memorandum, au fost înghețarea salariilor până la sfârșitul anului 2009, blocarea angajărilor în sectorul public, eliminarea mai multor sporuri de care beneficiau angajații bugetari, reducerea cheltuielilor publice pentru bunuri și servicii, precum și reducerea și/sau comasarea unor taxe și tarife parafiscale.
La 10 iunie 2009 FMI a dat publicității Memorandumul Tehnic privind acordul cu România. Programul de sprijin prevedea astfel cinci condiționalități, referitoare la evoluția plafoanelor privind capitalul extern, cheltuielile guvernamentale, garanțiile guvernamentale, interzicerea restanțelor la datoriile externe și la datoria publică.
La jumătatea anului 2010, Guvernul a introdus măsuri fiscale radicale pentru a acombate efectele contracției economice, mai profundă decât se estimase, măsuri care ar fi contribuit la scăderea producției economice. Majoritatea măsurilor erau luate pe partea de cheltuieli, cu scopul de a readuce costurile la nivelul din 2007, au presupus tăierea cu 25% a salariilor din sectorul public, cu 15% a prestațiilor sociale, alte reduceri ale cheltuielilor publice cu bunuri și servicii, o scădere cu peste 8% a numărului angajaților din sectorul public. O majorare a TVA-ului cu 5 puncte procentuale, de la 19% la 24%, a fost de asemenea operată în iulie 2010. Aceste măsuri au asigurat atingerea obiectivelor din program.Cu toate acestea, măsurile au determinat o poziție foarte prociclică, întârziind practic revenirea economică. Privind în retrospectivă s-ar putea spune că procesul de ajustare putea fi mai gradual, în special ținând cont de nivelul relativ redus al datoriei publice a României.
FMI notează că, la momentul respectiv, țintele din program fusese deja „relaxate substanțial”, adaptate la contracția economică peste estimări, iar politica monetară susținea revenirea economică.
Raportul FMI amintește că țintele de deficit bugetar pentru 2009 și 2010 au fost ridicate la prima și la a patra evaluare a acordului stand-by, din cauza declinului economic abrupt, însă temerile privind situația fiscală pe termen scurt au fost calmate de soliditatea programului pe termen mediu, care a stins motivele de îngrijorare privind sustenabilitatea fiscală.
Guvernul a reușit să atingă ținta revizuită de deficit bugetar pentru 2009 prin scăderea cheltuielilor de capital, plăți mai scăzute în contul dobânzilor și o revenire târzie a veniturilor la buget, în pofida întârzierilor în implementarea unor măsuri pe partea de cheltuieli și incertitudinilor privind bugetul înainte de alegerile prezidențiale, care de altfel au întârziat efectuarea celei de a doua evaluări a acordului.
În mai 2010 președintele Băsescu a declarat tranșant că pensiile vor scădea cu 15%, salariile din sistemul bugetar cu 25% inclusiv salariul minim, și vor fi reduse masiv „subvențiile”. De asemenea s-a renunțat la plata sumei de 200 de euro pentru cei proaspăt căsătoriți precum și a trusoului pentru noii născuți. Măsurile mai vizau și introducerea de impozite pe alte venituri neimpozitate până acum: tichetele de masă, drepturile de autor, câștigurile din IT și altele. În plus, peste 140.000 de angajați din sectorul public urmau să fie disponibilizați până la începutul anului 2011, pentru a menține cheltuielile de personal, în limitele convenite de FMI.
4.2.9. Acordul stand-by din martie 2011-iunie 2013
În ședința din 25 martie 2011, Consiliul Directorilor Executivi al FMI a aprobat încetarea mai devreme a acordului precedent și încheierea unui nou angajament stand-by cu România, de tip preventiv, pentru o perioadă de 24 de luni în sumă de 3090,6 milioane DST (aproximativ 3,5 miliarde euro), reprezentând 300% din cota României la FMI. Data intrării în vigoare a acestui angajament fiind 31 martie 2011.
Prin scrisoarea de intenție aprobată de guvern și FMI cu acest prilej, s-au făcut noi promisiuni către FMI: creșteri de preț, restructurări, eliminări de subvenții. Mai precis: Metrorex și CFR vor majora tarifele, peste 7.000 de posturi din CFR, energie și Poșta Română să fie desființate și subvențiile la încălzire să fie eliminate până la sfârșitul lunii august 2011.
Aceste acorduri au mai dus și la închiderea a peste 1.500 de școli și a 67 de spitale; închiderea mai multor exploatări miniere; privatizarea sau intenția de privatizare a mai multor instituții, regii și companii naționale; scoaterea din circuitul feroviar a 1.000 km de cale ferată; creșterea prețurilor la energie electrică, energie termică și gaze naturale, direct sau prin eliminarea subvențiilor; intrtoducerea sistemului de coplată în sistemul sanitar; diminuarea subvențiilor pentru medicamentele compensate; scumpirea serviciilor publice; propunere de „privatizare” a sistemului de sănătate etc.
După încercări disperate de a face față situației guvernul nu mai rezistă. Noul guvern învestit încearcă să continuie programul convenit cu FMI (de exemplu privatizarea CUPRUMIN). Guvernarea a fost acordată opoziției cu speranța că aceasta va calma spiritul revoltat al populației. Deși populația s-a liniștit pentru un moment, noul guvern nu a încetat acordul cu troica, ci, dimpotrivă, a semnat o nouă scrisoare de intenție care, în esență, prevede aceleași condiționări. Astfel imediat ce a ajuns la putere, noul guvern a început „restructurarea” Poștei Române, în scopul de a pregăti privatizarea acesteia. După ce a făcut 1.000 de concedieri, guvernul a amânat continuarea procesului până după alegeri, în urma noilor înțelegeri cu troica. De asemeni, s-a continuat programul de privatizări, fiind scoase la licitație compania Oltchim. Deși licitația a fost anulată privatizarea va fi reluată.
Între timp la 28 septembrie 2012, Consiliul Directorilor Executivi al FMI a analizat rezultatele celei de a șasea evaluări privind îndeplinirea criteriilor de performanță asumate de România în cadrul ultimului aranjament, punând la dispoziția României a șaptea tranșă în valoare de 430 milioane de DST. Autoritățile române au informat FMI că nu intenționează să efectueze nici această tragere. Acordul, însă, merge înainte. (Tudor, M, 40 de ani de FMI, Subiectiv, 2012).
În data de 20 martie 2013, Fondul Monetar Internațional a anunțat prelungirea până la 20 iunie 2013 a împrumutului acordat României astfel încât guvernul să aibă timp să reducă arieratele și să adopte măsuri de îmbunătățire a managementului companiilor de stat..
4.2.10. Acordul stand-by septembrie 2013 în curs-2015
Consiliul Director al Fondului Monetar Internațional, a avizat pe 28 septembrie 2013 scrisoarea de intenție transmisă de autoritățile române și a aprobat încheierea unui nou acord stand-by cu România, cu o durată de doi ani, în valoare de 2 miliarde euro, care va di tratat ca preventiv. Noul program ASB va susține programul nostru economic cuprinzător pentru perioada 2013-2015 de menținere a politicilor macroeconomice sănătoase și a stabilității sectorului financiar și de continuare a reformelor structurale într-un context marcat de incertitudini externe semnificative.
În scrisoarea de intenții, Guvernul s-a angajat să îndeplinească mai multe condiții prealabile: aprobarea unei ordonanțe de guvern care să cuprindă definițiile standard ale angajamentelor pentru sistemul de control al angajamentelor; aprobarea unei ordonanțe de guvern care să definească criteriile de prioritizare pentru proiectele de investiții publice; aprobarea unei ordonanțe de guvern de lărgire a bazei de contribuții sociale prin aplicarea unei taxe obligatorii (contribuție de sănătate) asupra veniturilor din chirii obținute de persoane fizice, care să intre în vigoare de la 1 ianuarie 2014; autorizarea actualului consiliu interimar, în cadrul unei Adunări Generale a Acționarilor Hidroelectrica, să ia decizii în conformitate cu prevederile legii 31/1990, căutând în același timp să desemneze un consiliu profesionist în concordanță cu ordonanța privind guvernanța corporativă a întreprinderilor de stat; clarificarea tratamentului fiscal al titlurilor de valoare Romgaz tranzacționate pe bursele de valori din străinătate și adoptarea, dacă este cazul, a bazei legale necesare.
Guvernul a decis recent ca persoanele care obțin venituri din chirii vor plăti contribuții de asigurări de sănătate în limita a cinci salarii brute, respectiv cel mult 611 lei pe lună în 2013.
Guvernul trebuie să îndeplinească mai multe criterii de referință structurale: începerea publicării rapoartelor lunare privind arieratele și măsurile corective adoptate de autoritățile centrale și locale, pe unități, cu frecvență trimestrială; elaborarea pachetului de bază în sănătate în cadrul anvelopei de cheltuieli existente ce va defini și sfera de cuprindere a sectorului privat în sistemul sanitar în viitor; elaborarea proiecțiilor financiare pe termen mediu care să identifice corect implicațiile fiscale ale proiectelor cu finanțare UE, cuprinzând necesarul de cofinanțare, corecțiiloe financiare și cheltuielile neeligibile; aprobare prin memorandum de guvern a unei liste de proiecte semnificative prioritare, pe baza criteriilor de prioritizare, care să ajute la elaborarea bugetului pe anul 2014; lansarea unei oferte publice inițiale pentru 15% din acțiunile deținute de stat la Romgaz; numirea unui consiliu profesionist la Hidroelectrica în conformitate cu prevederile Ordonanței 109/2011; aprobarea legislației privind obligațiunile garantate; punerea în funcțiune integrală a sistemului de control al angajamentelor, susținut de modificările legale și procedurale necesare și acoperirea cheltuielilor MFP și a încă cel puțin unei alte unități adiționale de la nivel central și de la nivel local.
Guvernul s-a angajat față de FMI că va vinde „majoritatea portofoliului” de companii din subordinea Ministerului Economiei.
Companiile energetice controlate de Ministerul Economiei au fost transferate în acest an din coordonarea Ministerului Varujan Vosganian în cea a Ministerului Delegat pentru Energie, Constantin Niță, care conduce Departamentul pentru Energie.
În urma transferului Ministerul Economiei mai are participații integrale majoritare sau minoritare la companii precum Romarm, Olchim, Plafar, Carfil, Metrom, UM Cugir, UM Nija, UM Sadu, Uzina auto –mecanică Moreni, Pirochim Victoria, Avioane Craiova, Romplumb, Șantierul Naval Mangalia, IAR Brașov, Romaero, Șantierul naval II Mai.
Pe lângă privatizări, Guvernul a promis de mai multe ori FMI și Comisiei Europene că va lista la bursă pachete minoritare din Hidroelectrica (10%), Romgaz (10%), Transgaz (15%), Nuclearelectrica (10%).
Consiliul Director al FMI a avizat la sfârșitul lunii iunie cu trei derogări, ultimile evaluări ale acordului cu România. Acordul României cu FMI și UE, în valoare de 5 miliarde de euro a fost tratat de autoritățile române ca preventiv, fără să fie trase fonduri după o înțelegere de tip stand-by de circa 13 miliarde de euro semnată în 2009 și încheiată în 2011.
FMI a aprobat în data de 26 martie 2014 prima și a doua evaluare a acordului preventiv încheiat cu România, apreciind că deficitul de cont curent s-a redus semnificativ, creșterea economică a atins maximul perioadei post-criză iar inflația a atins nivelele minime istoric, după Revoluție. Cu toate acestea, economia și sectorul financiar rămân vulnerabile la șocuri, astfel încât aplicarea fermă a reformelor este esențială pentru a menține stabilitatea macroeconomică.
Prin aprobarea celor două evaluări, FMI pune la dispoziția României suplimentar 389,4 milioane DST (circa 436,3 milioane euro).
Totodată, bordul FMI a aprobat o derogare de la clauza de performanță legată de soldul general al deficitului general al bugetului consolidat, care a fost ratat la o diferență mică.
Oficialul FMI, David Lipton, a recomandat întărirea transmisiei politicii monetare. Sistemul bancar rămâne bine capitalizat, dar autoritățile trebuie să accelereze rezolvarea problemei creditelor neperformante și să supravegheze îndeaproape riscurile legate de dezangajarea băncilor mamă. Acesta notează că reformele structurale au progresat în sectorul energiei și transporturi.
Pe partea de măsuri fiscale, Guvernul s-a angajat față de FMI să anailizeze în acest an, eficiența măsurii de reducere temporară a cotei TVA la pâine și produsele de panificație la 9%, și să decidă dacă această măsură va fi permanentizată potrivit scrisorii de intenție trimisă în luna martie la Washington. Tot în acest an, Guvernul va pregăti o strategie pentru un nou regim de impozitare și evaluare a proprietăților, introducând principiul destinației proprietății. De asemenea, un grup de lucru interministerial va pregăti un nou regim de impozitare în sectorul petrolului și gazelor naturale, valabil în perioada 2015-2024.
Guvernul notează de asemenea în scrisoare că va „încerca” să implementeze, în a doua parte a acestui an, o reducere semnificativă a cotelor contribuției sociale, într-o manieră „neutră din punct de vedere bugetar”, cu accentul pe măsuri de lărgire a bazei de impozitare .
Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Muncii vor începe o analiză cuprinzătoare privind rezultatele Pilonului II al sistemului de pensii și impactul acestuia asupra dezvoltării pieței de capital din România, potrivit scrisorii de intenții, unde se precizează că Executivul evaluează, de asemenea, opțiunile de reducere a poverii fiscale într-o manieră neutră din punct de vedere bugetar.
Guvernul s-a angajat, de asemenea, să declanșeze prin ANAF și Inspecția Muncii, în semestrul al doilea al acestui an, o serie de controale la firme, în cadrul unui „proiect pilot” care va fi definitivat în perioada imediată, pentru identificarea muncii la negru și a cazurilor de evaziune, potrivit scrisorii de intenție.
Scrisoarea anunță și intenția guvernului de a crea o bază de date centrală care să permită gestionarea și evaluarea, împreună cu autoritățile locale, a datelor privind impozitele, taxele și contribuțiile datorate bugetului general consolidat, precum și informații despre proprietăți mizându-se pe faptul că aceasta va fi o sursă importantă de informați pentru contribuabili „care ar trebui să ducă și la creșterea conformării” până la 31 decembrie 2014.
Documentul prevede de asemenea și majorarea salariului minim la 900 lei pe lună începând din luna iulie, după creșterea de la 800 de lei la 850 pe lună în ianuarie. Totodată, Guvernul va continua să ajusteze numărul angajaților din sectorul public, prin ieșirile naturale din sistem și prin „identificarea redundantelor”.
Acordul cu FMI prevede lansarea unor oferte publice inițiale, la finele lunii iunie, pentru 15% din acțiunile statului la Complexul Energetic Oltenia și Hidroelectrica. Realizarea obiectivului privind privatizarea Hidroelectrica a fost pusă însă sub semnul întrebării după ce compania de stat a reintrat în insolvență, în luna februarie, când Curtea de Apel București a admis recursurile formulate de traderii de energie ALPIQ, Energy Holding, EFT, dar și de Andritz Hydro, Alro, Elsid Titu și Direcția Venituri Buget Local Sector 2 și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.
Guvernul s-a mai angajat, în scrisoare, la o restructurare agresivă a companiei CFR Marfă, cel mai mare transportator feroviar de marfă din România, și continuarea procesului de privatizare cu un investiror strategic.
Fondul Monetar Internațional a amânat pentru luna noiembrie evaluarea acordului cu România, până la întocmirea proiectului de buget pe 2015. Premierul a declarat că România nu va mai avea nevoie de un nou acord cu FMI din 2015, când vom finaliza cu succes acest acord dar nu mai puțin important este că până atunci Comisia Europeană va avea mai multe atribuții privind controlul bugetar și politicile fiscale și că România se va strădui la fel ca celelalte state UE să atingă țintele impuse de Comisia Europenă și Consiliul European.
Cap. 5 Concluzii
Fondul Monetar Internațional este o organizație internațională cu 188 de state membre. A fost constituită în anul 1944 prin Tratatul de la Bretton Woods și are ca scop principal promovarea unei economii mondiale sănătoase, promovarea cooperarării monetare internaționale, garantarea stabilității financiare, facilitarea comerțului internațional, contribuirea la un nivel
AGERPRES. AGERPRES. Bucurețti, 2012.
Bakker, Age. F.P. Instituțiile financiare internaționale. Antet, 1996.
Beșteliu, Raluca Miga. Organizațiile internaționale interguvernamentale. București: CH. Beck, 2006.
Defarges, Philippe M oreau. Organizațiile Internaționale Contemporane. Institutul European, 1998.
Doltu, Claudiu. Sisteme monetare comparate. Iași: Economică, 1997.
Gaftoniuc, Simona. Finanțe Internaționale. Economică, 1995.
historia.ro. www.historia.ro. fără an. http://historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-ascuns-Ceaușescu-FMI.html (accesat iunie 28, 2014).
Ignat, Ion, și Pralea Spiridon. Economie Mondială. Sedcom Libris, fără an.
Năstase, Adrian. Adrian Năstase. București, 2010.
Pîrvu, Daniela. Activitatea financiar-monetară internațională în economia contemporană. Craiova: Sitech, 2008.
Prelipcean, Gabriela. Fundamentele economice ale investițiilor. Suceava: Universității Suceava, 2000.
Rădulescu, Laura. „Relațiile cu FMI eșecuri pe bandă rulantă.” (Ziarul de Iași) 2001.
Stiglitz, Joseph E. Mecanismele Globalizării. Iași: Editura Polirom, 2008.
Stoian, Marian. Gestiunea Investițiilor. București: ASE, 2002.
Tudor, Marian. „40 de ani de FMI.” (Subiectiv) 2012.
Vosganian, Varujan. Reforma piețelor financiare din România. Iași: Polirom, 1999.
www.bnr.ro. www.bnr.ro. 2014. http://www.bnr.ro/Fondul-Monetar-International-(FMI)–1447.aspx (accesat iulie 28, 2014).
www.capital.ro. www.capital.ro. 17 iulie 2013. http://www.capital.ro/acordurile-României-cu-FMI-de-la-Ceaușescu-si-până-în-prezent-184243.html (accesat iunie 28, 2014).
www.cotidianul.ro. Cum și ce a negociat România cu FMI în anii 80? 26 mai 2010. http://www.cotidianul.ro/cum-și-ce-a-negociat-România-cu-FMI-în-anii-80-115537/ (accesat iunie 28, 2014).
www.gandul.ro. www. gândul. septembrie 2013. (accesat iulie 5, 2014).
www.gândește.org. www.gândește.org. 10 martie 2014. http://www.gândește.org/general/nicolae-văcăroiu-descrie-jaful-metodic-practicat-de-FMI-și-Banca-Mondială-în-România (accesat iulie 29, 2014).
www.hot.news.ro. FMI a aprobat prima și a doua evaluare a acordului cu România. 2014.
www.jurnalul.ro. www.jurnalul.ro. 01 noiembrie 2005. http://jurnalul.ro/bani-afaceri/economia/dus-rece-fmi-rupe-in-direct-acordul-cu-romania-34188.html (accesat iulie 05, 2014).
www.mediafax.ro. mediafax.ro. 30 martie 2012. http://www.mediafax.ro/economic/raport-fmi-s-ar-putea-spune-ca-ajustarea-fiscala-din-romania-putea-fi-facuta-mai-gradual-9456414 (accesat iulie 5, 2014).
—. www.mediafax.ro. 26 martie 2014. http://fmi-aprobă-prima-si-a-doua-evaluare-a-acordului-cu-românia (accesat iulie 5, 2014).
www.monitorulbt.ro. www.monitorulbt.ro. 5 mai 2009. http://www.monitorulbt.ro/Stiri/Economic/2009-05-05/FMI+a+aprobat+acordul+stand-by+pentru+Romania.html (accesat iulie 5, 2014).
www.răsfoiesc.ro. Răsfoiesc. fără an. http://.www. răsfoiesc.com (accesat 05 27, 2014).
www.ziuaveche.ro. Ponta nu mai vrea continuarea acordului cu FMI. 2014.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Surse de Finantare a Investitiilor (ID: 147910)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.