SUPRIMAREA FURIEI CA PREDICTOR PENTRU EXPERIEN ȚIEREA [630432]

SUPRIMAREA FURIEI CA PREDICTOR PENTRU EXPERIEN ȚIEREA
SIMPTOMELOR DEPRESIVE LA FEMEI
INTRODUCERE
Diferențele de gen în experiențierea, respectiv manifestarea, diferitor fenomene din aria
comportamentală, emoțională și psihopatologică, reprezintă concepte de lucru esențiale pentru
detaliarea și înțelerea în profunzime a acestora.
Literatura de specialiate punctează și demonstrează faptul că între persoanele de gen feminin și
persoanele de gen masculin există deosebiri privind modul în care este trăită și manifestată furia. Prin
urmare, consider ideea conform căreia bărbații tind să exprime furia și să suprime tristețea, iar în
particular, tendința femeilor de a suprima furia și a exprima tristețea (Timmers, Fischer & Manstead,
1998), drep fundamentul scopului de a viza exclusiv genul feminin în acest demers de cercetare.
Furia este un comportamant care face parte efectiv din catalogul individual al fiecarei persoane,
însă este rafinat de caracteristici privind intensitatea, manifestarea, starea emoțională precursoare și
anterioară, cât și de modalitățile de coping aferente. Cu siguranță este important de notat legătura dintre
furie și depresie. Cu toată că nu este demonstrată a fi una cauzală, sau definită clar de un mecanism
care se manifestă universal la ambele sexe, studiile arată o relație între furia resimțită de persoanele de
gen feminin și posibilitatea dezvoltării de simpotomatologie de natură depresivă. Interesul în această
direcție de cercetare este de a vedea ce impact are suprimarea furiei asupra simptomatologiei depresive.
Importanța acestui demers pe termen lung poate fi redată în crearea unui scenariu care cuprinde
constructele vizate și deschiderea direcției către un program de prevenție bazat pe identificarea
timpurie a precipitatorilor corelați cu simptomele depresive.

DEFINIȚIA FURIEI
Conform http://www.apa.org/topics/anger/, furia este definită ca fiind o emoție negativă, care
este îndreptată împotriva unei persoane sau unui eveniment, ca răspuns resimțit față de o acțiune
interpretată într-un mod ofensator. De asemenea, este punctată ideea conform căreia furia poate
reprezenta un element benefic când poate fi interpretată drept un factor motivațional. Pe de altă parte,
furia excesivă are un impact negativ asupra sănătății mintale.
O altă variantă de definiție descrie furia drept un răspuns emoțional intens, ca răspuns față de o
amenințare sau provocare percepută, sau la durere ( Videbeck, 2006). În acest caz, conceptualizarea are
accentul plasată asupra obiectului emoției.
Cu toate că furia este o emoție universală, definițiile sale sunt de multe ori particulare,
particularizându-se prin accentul plasat într-un mod variat asupra uneia dintre dimensiuni. Pe baza
definițiilor citate mai sus, pot contura furia ca fiind un emoție care se întinde la ambii poli. Partea
pozitivă susține o funcționare eficientă îndreptată către un scop anume și este un puternic atribut cu
valență motivațională. Partea negativă a acestui concept, adică furia distructivă, se întinde de la
distresul emoțional resimțit pe moment, până la punctul în care poate deveni un precipitator al
agresivității. Această sferă largă de emoții și comportamente aferente este de cele mai multe ori
interpretată ca fiind un întreg. Catalogarea furiei drept un concept general este o eroare a cărei
consecință este lipsa de specificitate a efectelor observată în urma unui episod de furie. Mai precis, este
o diferență importantă între furie și retragere fără a rezolva un conflict, respectiv furie și rămânerea în
conflict până la soluționarea acestuia. Punctul esențial în acest exemplu este modul în care un individ
răspunde la furie. Cel mai frecvent apare diferențierea între furia orientată spre interior și furia orientată
spre exterior.
Pentru a putea începe dezambiguizarea exemplului și plasarea furiei într-una dintre cele două
categorii enunțate este necesar a se aduce în prim-plan suprimarea. În această direcție, luăm partea cu
furia și retragerea fără rezolvarea conflictului. Evadarea din situație și neexprimarea furiei duc cel mai
probabil la suprimarea furiei și anger in. Partea a doua a exemplului: furie și ne-evadarea din conflict
duc cel mai probabil la exprimarea furiei și lipsa suprimarii. Subliniez faptul că decizia de a exprima
sau nu furia are consecințe diferite atât în distresul resimțit cât și comportamentele post furie. Folosirea
furiei drept un catalizator pentru rezolvarea unui conflict, sau folosirea furiei drept scuză pentru
evadarea dintr-o situație, devine în urma întăririi deciziei o strategie de coping, care în primul caz este
dezadaptativă, iar în al doilea este adaptativă.

DESPRE FURIE
Cauzele furiei au reprezentat un subiect de interes, datorat faptului că are un impact asupra stării
emoționale și a comportamentelor specifice. Totodată, s-au remarcat diferențe cantitative la nivel
individual, observându-se o tendință specifică spre furie, în unele cazuri, și o gestionare diferită a
emoțiilor, în alte cazuri. Aceste cauze includ atât componenta genetică și hormonală, cât și cea de
mediu ( Dodge & Pettit, 2003). Cauzalitatea diferențiată determină prototipuri variate ale furiei.
Conform Lazarus & Smith (1988), furia este catalogată drept o emoție discretă, care conține
informații esențiale și descriptive despre relația cu mediul și abilitățile individuale de a se adapta la
schimbările care apar. Pe baza acestei informații putem plasa furia în cadrul unui sistem adaptativ
asupra căruia poate avea un efect de facilitator sau unul inhibitor. Desigur, abilitatea de controla
manifestarea furiei implică facilitatea adaptabilității în contexte sociale variate. La polul opus,
imposibilitatea cotrolării furiei are un efect inhibitor privind capacitatea de adaptare. Practic, furia și
intoleranța la frustrare sunt asociate, ducând la crearea unei încărcături emoționale puternice. Analizând
furia și manifestarea ei, putem crea un cadru specific de observare a manipulării stărilor care apar în
timpul episodului, cât și a strategiile de coping folosite ulterior. Mai mult decât atât, cauza furiei
reflectă evenimentele pragmatice cu încărcătură emoțională, funcțională și personală specializată
individual.
Pe lângă informațiile în legătură cu adaptarea la schimbări, furia se manifestă, conform Averill
(1983), ca răspuns la amenințări percepute, sau la evenimente de injustiție atunci când există
posibilitatea de a blama o persoană sau un eveniment. Răspunsul este frecvent unul comportamental iar
scopul final include recâștigarea controlului. Considerând informația prezentată este necesar a se
puncta ideea conform căreia furia este un act în mai mulți pași, drept urmare dimensiunile și impactul
sunt extrem de diferite la nivel inter-individual. Pornind de la cauză, trecând la modul în care se
manifestă în general, urmând transformări raportate la mediul social care, de cele mai multe ori,
restrâng aria manifestărilor, ajungând la durata stării de furie și la modalitățile de coping aferent
fiecărui moment, realizăm că se descrie un design complex care ar fi greșit a fi interpretat ca un
fenomen singular. Pentru a putea afla informații specifice despre relaționarea cu alte fenomene, nevoia
de a preciza tipul de furie este cel puțin esențială.
O diferențiere esențială a furiei ca trăsătura și furia ca stare, aparține lucrării lui Spielberger,
(1988). Furia ca stare este definită drept ” o stare emoțională marcată de trăiri subiective care variază
în intensitate, începând de la enervare sau iritare până la furie intensă” (Spielberger, 1988). Pe de altă
parte, furia ca trăsătură se referă la o diferență interindividuală, cronică, în ceea ce privește

caracteristici precum intensitatea, frecvența și durata episodului ( Wilkowski & Robinson, 2010;
Spielberger, 1988).
Scorurile mari la furia ca trăsătură sunt utile pentru a putea face predicții comportamentale. În
primul rând, aceste persoane răspuns rapid la stimuli situaționali ostili (Wilkowski & Robinson, 2010 ).
Este discutabil daca este o greșeală de interpretare a stimulilor neutri ca fiind ostili, sau efectiv reacțiile
nu sunt verificate prin filtrul autoreglării emoționale. O altă caracteristică descrie o probabilitate mai
mare de a se comporta agresiv într-un context care amorsează acest comportament, dar nu și într-un
context neutru din acest punct de vedere. Mai mult decât atât, este luat în calcul și constructul
agresivității reactive care se referă la tendința unei persoane de reacționa agresiv când este provocată.
( Wilkowski & Robinson, 2010; Bettencourt, Talley, Benjamin, Valentine, 2006). Practic, prin
agresivitatea reactivă se explică variabila care redă diferențele de reacții în situații ostile, într-un mediu
ostil.
MODELUL COGNITIV INTEGRATIV AL FURIEI (ICM)
Modelul cognitiv integrativ al furiei sintetizat de Wilkowski and Robinson (2010), se bazează
pe rezultatele cercetărilor anterioare efectuate de către (Anderson & Bushman, 2002; Berkowitz, 1993;
Crick & Dodge, 1994 ), folosindu-se efectiv de modul în care a fost fundamentată și conceptualizată
furia, pentru a crea un model integrativ a acesteia.
Ideea centrală a modelului anterior enunțat este cea conform căreia ”diferențele individuale în 3
procese cognitive, luate ca un ansamblu, determină nivelul furiei ca trăsătură și agresivitatea reactivă”.
Cele trei procese cognitive sunt:
1. Tendința automată de a atribui trăsături ostile altora.
2. Ruminarea gândurilor ostile.
3. Indivizii cu nivelul mic al furiei ca trăsătură folosesc resurse de autoreglare a gândurilor ostile, în
timp ce indivizii cu nivel crescut al trăsăturii aleg ruminația.
Figura 1 prezentată mai jos, reprezintă schema modelului cognitiv integrativ. Conform autorilor,
la nivelul de bază al modelului stă asumpția că tendințele habituale de procesare cognitivă sunt
percepute a interveni între situația ostilă și agresivitatea reactivă. De asemenea sunt luate în calcul atât
procesele automate cât și cele controlate.
Pe baza modelului, ”primul proces relevant este cel care arată că furia ca trăsătură implică
interpretarea inputului situațional”. Se punctează în mod specific faptul că la unii indivizi se manifestă
biasarea către interpretarea automată ostilă a informației, drept urmare vor avea manifestări ale furiei

într-un mod frecvent. Al doilea proces descris este ruminația care are efectul de a crește furia și
agresivitatea reactivă. ”Ruminația întărește biasările de interpretare având efectul de a amplifica furia și
de a crește șansa apariției agresivității reactive”. În urma interpretării și a ruminației este localizat
procesul controlului conștient, rolul său fiind de a balansa tendința către furie și agresivitatea reactivă.
În cadrul acestui model sunt prezentate trei modalități prin care procesul de control își explică
utilitatea. În primul rând, resursele utilizate de control ar putea să creeze un cadru în care să fie
reconsiderat inputul în așa fel încât să își piardă valența ostilă (Wilkowski & Robinson, 2010; Anderson
& Bushman, 2002; Gross, 1998; Zillmann & Cantor, 1976). Acest proces are ca scop instaurarea unui
filtru care să verifice valoare de adevăr a evaluărilor. În cazul în care funcționează, rezultatul se reflectă
în evitarea stării de furie. În al doilea rând, se folosește pentru a inhiba procesele atenționale existente
în ruminație. Prin urmare se facilitează distragerea din ruminație și implicit din alte gânduri de natură
ostilă ( Wilkowski & Robinson, 2010; Davis & Nolen-Hoeksema, 2000; Posner & Rothbart, 2000,
Siegle, Carter & Thase, 2006). În ultimul rând, resursele controlului se pot folosi cu scopul de a
suprima tendințele către comportamentul agresiv ( Wilkowski & Robinson, 2010; DeWall, Baumeister,
Stillman & Gailliot, 2007).
În concluzie, aceste trei procese cognitive sunt descrise, conform modelului și autorilor, a fi
esențiale în posibilitatea înțelegerii diferențelor interindividuale a furiei ca trăsătură și agresivitatea
reactivă.
Figure 1: The Integrative Cognitive Model of trait anger and reactive aggression. Note: Solid lines
depict pathways by which anger and reactive aggression are increased, whereas dotted lines depict
pathways by which anger and reactive aggression are decreased.

TULBURAREA DE PERSONALITATE DEPRESIVĂ
Conform criteriilor propuse în cadrul ”Manualului de Diagnostic și Clasificare Statistică a
Tulburărilor de Personalitate ediția V”, prescurtat DSM V, episodul depresiv major este caracterizat
prin minim una din următoarele două criterii: dispoziție depresivă sau pierderea interesului și a plăcerii.
În urma trecerii prin criteriile de departajare, diagnosticul este format din încă minim cinci din șapte
criterii, care la rândul lor completează tabloul clinic al tulburării. În continuare voi enumera cele șapte
caracteristici care formează diagnosticul: modificarea greutății, modificări ale somnului (insomnie sau
hipersomnie), agitație sau lentoare care poate fi observată din exterior, stare de oboseală (fatigabilitate),
inutilitate sau vinovăție (orientată spre sine, nu spre suferință), probleme de concentrare sau decizie,
dorință sau ideație suicidară. Toate aceste criterii trebuie să aibă un efect negativ asupra funcționării
generale, mai precis este necesar să producă o deteriorare percepută ca fiind deranjantă. Desigur, nu în
ultimul rând, se verifică ca tabloul clinic identificat să nu ai aibă, în fapt, cauze somatice, sau ca
simptomatologia sa nu fie indusă sau explicată mai bine de consumul de substanțe sau de o altă
tulburare de personalitate.
Pe lângă aceste informații privind modul de diagnosticare, este necesar a se lua în considerare
datele și statistice oferite de Organizația Mondială de Sănătate, pentru a se completa imaginea de
ansamblu a acestei tulburări de personalitate. Conform datelor publicate, în Europa, 27% din populația
adultă a suferit măcar o problemă mintală în ultimul an, fiind o statistică îngrijorătoare pentru incidența
tulburărilor de personalitate. În ceea ce privește depresia, datele arată că una din cinsprezece persoane
dezvoltă această tulburare. Prevalența este două ori mai mare la femei.
TEORIA COGNITIVĂ A DEPRESIEI ELABORATĂ DE AARON T. BECK
Teoria cognitivă a depresiei a fost elaborată de psihologul clinician Aaron T. Beck în 1976. În
timp s-a revenit asupra teoriei fiind completată în 1979. Modelul de lucru vizează explicarea depresiei
într-o manieră cognitivă și este format din trei concepte principale.
Primul concept elaborat este triada cognitivă, formată din gânduri automate negative. Aceste
gânduri formează un cerc vicios care se reconfirmă. Elementele triadei sunt: viziune negativă asupra
sinelui, viziune negativă asupra viitorului și viziune negativă asupra lumii (Figura 2).
Al doilea aspect se referă la erorile cognitive individuale.
Al treilea aspect este reprezentat de schemele cognitive (schemata).

Figura 2. Triada cognitivă
Din momentul apariției acestui model, demersurile de cercetare au avut drept scop atât
verificarea și confirmarea teoriei, cât și dezvoltarea ei. Adăugirile făcute au emers cu progresul obținut
în științele sociale și biologice, pentru a putea oferi o explicație complexă a declanșării depresiei.
Rezultatul acestui proces este reflectat în modul prezentat în figura 3, care prezintă schematic etapele
dezvoltării depresiei.
Experiențe adverse pe Scheme disfuncționale
parcursul dezvoltării. ( reprezintă vulnerabilități)
Distorsiuni cognitive Eveniment stresant
negative= Depresia activator
Figura 3. Dezvoltarea unui model cognitiv al depresiei bazat pe modelul vulnerabilitate-stres, Beck.
Modelul adăugit punctează relevanța gândurilor automate, distorsiunilor cognitive, cognițiilor
disfuncționale și biasărilor de procesare informațională specifice depresiei ( Beck, 2008). În această
lucrare se accentuază necesitatea combinării datelor oferite de neuropsihologie cu cele din psihologie.
Cu toate că par domenii radical diferite, neuropsihologia poate oferi răspunsuri privind cauza unor
efecte sau manifestări identificate din punct de vedere psihologic. Autorul consideră că ” procesele
cognitive sunt paralele cu procesele biologice, însă nu interferează cu acestea”. În această direcție, se
identifică că o amigdală hipersensibilă este asociată cu un polimorfism genetic și cu un pattern de
biasări cognitive negative și cogniții disfuncționale care reprezintă factori de risc. În plus, combinând

amigdala hiperactivă cu cortexul prefrontal subactivat obținem incapacitatea unei persoane de a
reevaluat informația crescând ocurența depresiei. Această abordare vizează elementele care stau la baza
dezvoltării tulburării de personalitate depresivă.
Modelul în sine descrie cursul evenimentelor până la depresie în modul următor: ”evenimentele
adverse care au loc timpuriu în viață contribuie la formarea atitudinilor disfuncționale, încorporate în
cadrul structurilor cognitive și etichetate ca fiind scheme cognitive”. Aceste scheme cognitive formate
sunt percepute ca vulnerabilități cognitive. ”Când schemele anterior menționate sunt activate de
evenimentele cotidiene, ele produc biasare atențională, interpretarea informațiilor biasată în mod
negativ și simptome ușoare de depresie”. Efectul schemelor asupra evenimentelor din viața din zi
reprezintă constructul de reactivitate cognitivă. Mergând mai departe, schemele negative vor fi
organizate într-un mode depresiv, care mai includ și unele comportamente și motivații. În momentul în
care evenimentele adversive de viață au un impact puternic.
Beck, (2008), descrie constelația depresivă care constă într-un cerc vicios continuu în care
interpretările negative, biasările atenționale și simptomele comportamentale se întăresc reciproc.
Sumarizând, carateristicile negative definitorii tulburării folosesc o modalitate eficientă de autoîntărire
și menținere, a cărei rupere depinde de modificarea gândurilor care stau la baza lor. Pentru a ieși din
acest cerc vicios, este necesar a te raporta diferit la tine și la lume.
O problematică esențială în această tulburare de personalitate este recurența ei. Este bazat ce
cercetări științifice ideea conform căreia un episod depresiv major prezice cel puțin încă un episod de-a
lungul vieții. Acest rezultat ridică întrebări privind explicația acestei rate crescute. În acest sens, s-au
identificat factori care prezi recăderea. O variantă ridică explicația pe baza căreia modul în care stările
generale activează atitudinile disfuncționale în afara episodului depresiv, prezic recurența (Beck, 2008).
O altă explicație folosește conceptul de reactivitate cognitivă explicată prin fluctuații în atitudinea
negativă pacienților ca răspuns la evenimentele cotidiene (Beck, 2008; Butler & Flynn, 1994). Efectiv
se urmărește identificare reactivității cognitive în condiții de stres pentru a putea prezice momentul în
care ar putea avea loc o recădere. Desigur, reactivitatea crescută notează iminența unei recăderi.
Importanța acestui construct, pe lângă predicții, este redată în oportunitatea catalogării sale drept factor
de risc, a cărui rol ar putea permite o intervenție psihoterapeutică specifică împiedicând recidiva.
MODELUL STRES VULNERABILITATE
Mai important decât diagnosticarea tulburării este doar înțelegerea cauzelor sale. Modelul stres-
vulnerabilitate, este unul ridicat frecvent în discuție și fundamentat empiric. Asumpția centrală este cea

conform căreia există o vulnerabilitate genetică care se manifestă doar în anumite condiții de stres
intens. Stresul poate fi interpretat drept un precipitator care declanșează tulburarea. (Figura 2).
Conform http://www.bhevolution.org/public/stress-vulnerability.page, componenta biologică are
drept efect o vulnerabilitate specifică. Nu toți indivizii sunt vulnerabili la aceleași tulburări de
personalite sau adicții, datorită faptului că sunt mai mulți factori implicați în acest proces și, de cele
mai mult ori, o combinație a lor. Menționez alimentația timpurie, stresul prenatal și postnatal,
problemele la naștere, caracteristicile unice ale mediului social timpuriu.
Figura 2: Modelul Stres-Vulnerabilitate
Pe lângă cele două elemente centrale ale modelului, vulnerabilitatea biologică și stresul, mai
sunt o serie de factori a căror contral este unul de natură individuală. Consumul de alcool și droguri,
activitățile pe care desfășoare și în care sunt implicați emoțional și comportamental, consumul de
medicamente, copingul defectuos, sunt criterii care pot precipita sau inhiba vulnerabilitatea genetică.
Gestionarea eficientă a resurselor individuale pentru a menține maximul de potențial genetic
este o direcție sănătoasă de abordare a problematicii mintale. Copingul adaptativ la stres și evitarea
factorilor care au un impact nociv asupra sănătății sunt direcții favorabile unui stil dezirabil de viață.
Folosirea acestui model în cadrul acestui demers de cercetare este util pentru a putea pune în
evidentă legătura dintre furie și depresie, furia fiind un stresor, iar simptomele depresive reprezentând
vulnerabilitatea. Supresia este cea care le moderează.
REGLAREA EMOȚIONALĂ
Reglarea emoțională este un concept asupra căruia nu s-a ajuns la o concluzie acceptată
universal privind modul în care ar trebui definită. Drept urmare, o variantă mai restrânsă pentru a

descrie acest construct se referă la orice încercare de a modifica componentele experienței emoțional
( Eisenberg & Spinrad, 2004). Practic, reglarea emoțională intervine în cursul experiențieriii unei
emoții având scopul practic de a modifica una sau mai multe dintre caracteristicile acesteia. Datorită
acestei posibilități de a manipula emoția, avem șansa de a crește probabilitatea de a avea
comportamente care să fie potrivite din punct de vedere social și contextual. Emoțiile au efecte care
sunt observabile în exterior, manifestate la nivelul reacțiilor corporale și comportamentale. Reglarea
emoțională împreună cu abilitățile necesare aferente, este fundamentală pentru adaptarea la presiunile
mediului social în care se exprimă. Respectarea regulilor și a comportamentalor acceptate în funcție de
mediu este o precondiție pentru dezirabilitatea socială. În plus, literatura de specialitate arată că
reglarea emoțională eficientă este asociată cu o funcționare socială optimă (Eisenberg et al., 2000;
Rivers et al., 2006).
Pe baza modelului elaborat de Gross (1998), extragem ideea conform căreia reglarea emoțională
poate să apară în mai multe momente în cadrul unui episod emoțional. Momentul în care apare oferă
informații importante despre caracteristicile unui individ, datorită faptului că reflectă ceea ce vrea în
schimbe din evenimentul emoțional. Raportat la furie, cu atât mai mult este prioritară observarea
punctului în care se folosește o strategie de reglare emoțională, deoarece are șanse mari să fie reglat
momentul maxim de distres. Modelul lui Gross notează inclusiv diferențele legate de eficiență care sunt
inter-individual diferite. În plus, se diferențiază două mari clase de categorii de reglare emoțională:
prima clasă este de strategii bazate pe antecedente, iar a două categorie este bazată pe strategii
focalizate pe răspuns. Pentru a sublinia importanța acestei diferențieri, punctez faptul că strategiile de
prevenție au scopul de a stopa manifestarea unui emoții, iar strategiile focalizate pe răspuns sunt
practic mecanisme de coping specializate pe elemente ale emoției. Desigur, modul în care aceste
strategii au fost folosite prezic statusul lor viitor, devenind tot mai mult întărite și mai ușor de amorsat.
Cu toate acestea, decizia de a opri o emoție înainte să se activeze este foarte diferită față de copingul
după declanșare, fiind necesare abilități diferiențiate și specifice.
Reglarea emoțională este o abilitate transpusă în strategii. Cu toate că are consecințe dezirabile
atât asupra stărilor emoționale personale, cât și asupra selecției comportamentale aferente mediului,
aplicarea strategiilor nu decurge într-un mod optim în mod constant. Esențialitate repetiției este
reflectată în eficacitatea aplicării strategiilor în situații diverse. Ca la orice abilitate, unii indivizii sunt
mai eficienți decât alții. Una din cauzele fluctuațiilor la nivel interpersonal este abilitatea de a identifica
emoții individuale în loc de o stare generală. La prima vedere ar putea părea un element facil al acestui
demers, însă mai ales în cazul emoțiilor intense cum ar fi furia, unii indivizi ar putea face o evaluare
globală în loc de o evaluare specializată, având drept consecință incapacitatea de reglare emoțională

sau reglare emoțională defectuasă (Schwarz and Clore, 1996; Rivers et al., 2006). Acest aspect
reliefează o cauză pentru dificultatea crescută în performarea unei reglări emoționale eficiente în
condiții de emoții cu o intensitate crescută. Se poate extrapola faptul că resursele necesare în efectuarea
cu succes a strategiilor de reglare emoțională sunt dependente atât de intensitatea procesului emoțional
cât și de atribute individuale privind eficacitatea.
REGLAREA EMOȚIONALĂ ȘI DIFERENȚELE LEGATE DE GEN
Conform literaturii de specialitate, genul nu este un element decisiv în procesul de experiențiere
emoțională. Totuși, există două emoții care se manifestă diferit într-un mod semnificativ statistic.
Emoțiile distinctive raportat la gen sunt: furia și tristețea. Conform lui Timmers (1998), există o șansă
mai mare pentru ca persoanele de gen feminin să exprime tristețea și să inhibe furia, în timp ce la
persoanele de gen masculin se întâmplă exact fenomenul opus, exprimând furia și inhibând tristețea.
Implicațiile survin la nivel de strategii de reglare folosite. Este mai probabil ca bărbații să dezvolte mai
multe strategii pentru a masca tristețea, iar femeile furia, folosind distragerea și suprimarea. Emoțiile
manifestate în mod uzual au o probabilitate scăzută de a reglate într-un mod eficient, în timp ce cele
inhibite sunt reglate mai eficient. Dacă strategiile folosite sunt unele dezirabile sau nu, este o
problematică secundară, care nu interferează cu tendința de a folosi reglarea emoțională asupra unor
emoții specifice.
Cauzele care explică această diferențiere la nivel de gen, au sfere variate de proveniență, cele
mai citate fiind stereotipurile și nivelul motivațional. Unul dintre sterotipurile care este discutat în mai
multe lucrări de specialitate, este cel conform căruia tristețea este o emoție feminină, în schimb furia
este o emoție masculină ( Rivers et al., 2006; Brody & Hall, 2000; Fischer et al., 2004; Tiedens, 2001).
De asemenea, în aceeași direcție, nivelul motivațional de aderare la normale sociale este moderat de
stereotipuri. În consecință, există o probabilitate mai mare să fie alese comportamente congruente cu
imaginea aferentă genului, comparativ cu manifestarea de comportamente incongruente cu imaginea de
gen. Este suficient a se lua în considerare presiunea socială care menține diferențele de manifestare
socială pentru a înțelege de ce este o continuitate în această direcție și de ce rezultatele sunt susținute
statistic.
Conform rezultatelor studiului Rivers et al., (2006), în cazul reglării furiei, bărbații și femeile au
șanse mai mari să folosească exprimarea emoției în trei moduri principale. Prima este în mod verbal,
prin scriere sau comunicare directă, apoi sunt strategiile pasive cum ar fi evitarea sau distragerea și nu
în ultimul rând, părăsirea situației. Părăsirea situației a fost relaționată cu emoții negative. Acest studiu

arată trei modalități comune de reglare a furiei, însă nu precizează în ce măsură aceste strategii sunt
preferate în mod individual. Luând în considerare și sursele de cercetare care au ridicat problematica
stereotipiilor și a nivelul motivațional, putem prezice că există o șansă mai mare ca persoanele de gen
feminin să prefere, în cazul furiei, strategia pasivă sau părăsirea situației, iar persoanele de gen
masculin să folosească mai frecvent exprimarea verbală a furiei , comparativ cu următoarele doua
opțiuni punctate.
Diferențe de gen în favoarea unei exprimări diferențiate a furiei nu au fost raportate exclusiv în
articolele anterior citate. Studii de specialiate au fost efectuate și asupra unui alt aspect al expresiei
emoționale, cel care arată faptul că persoanele de gen masculin tind sa ”ia” agresivitatea din mediu iar
fețele lor să fie percepute ca fiind furioase, în timp ce fețele persoanelor de gen feminin tind să ”preia”
fericirea din mediu și fețelor să fie percepute dominant fericite (Neel, Becker, Neuberg & Kenrick,
2014). Practic, discutăm de o asociere a emoțiilor raportată la un gen specific. Inclusiv această tedință
de asociere cântărește asupra presiunii de a efectua un comportament contingent cu așteptările de
natură socială. În situația în care o femeie ar exprima furia în public, reacțiile și evaluările ar fi mai
agresive și critice, comporativ cu același comportament, doar că efectuat de un bărbat. Indezirabilitatea
socială privind actele de furie la femei pot fi găsite în mai multe cadre sociale, începând de la locul de
muncă, în public și respectiv în mediul intim din domiciliu. Din punct de vedere social, pentru genul
feminin există o așteptare implicită asupra unei suprimări constante și descrierea emoțiilor într-un mod
care să nu reflecte întocmai starea resimțită, ci o variantă care să inhibe desfășurea emoției în toate
etapele ei.
Mergând mai în profunzime în această direcție, conform rezultatelor studiului Neel et al.,
(2014), sterotipurile au implicații importante asupra tendinței de asociere a emoțiilor anterior
menționate. Rezultatul nu poate fi interpretat la polul extrem și asumat că există o eroare generală de
asociere a emoțiilor cu fețele, însă la baza tendinței de asociere se plasează o formă mai ușoară a
stereotipiilor. Practic, stereotipurile direcționează probabilitățile de a asocia fericirea cu o față feminină
și furia cu o față masculină. Ideea principală întărită de acest demers de cercetare vizează aspectul
conform căreia greșelile de interpretare a emoțiilor au fost congruente cu stereotipuri specifice.
FURIA ȘI DEPRESIA LA FEMEI
Literatura de specialitate a ridicat problematica simptomatologiei depresive la femei care,
conform datelor, ar avea o prevalență dublă comparativ cu sexul opus.
Una dintre explicațiile oferite, care apar într-un mod general în cercetări, este cea conform
căreia tendința femeilor de a suprima depresia în loc exteriorizării ar putea fi cauza simptomalogiei

depresive crescute ( Simon & Lively, 2010). Cu toate acestea, cele două cercetătoare vizează două
aspecte pentru a indentifica legătura care există între aceste două procese, considerând explicația
precizată anterior invalidă. În acest sens, ipotezele ridicate în cadrul cercetării au fost legate de faptul
că stările intense și persistente de furie sunt asociate cu mai multe simptome depresive, respectiv
asumpția conform căreia intensitătea și durata sunt conceptele inplicate în fapt, care explică diferențele
de gen în prevalența simptomatologiei depresive. Rezultatele cercetării susțin cele două ipoteze.
Cu toate că s-au identificat doi factori care contribuie la diferența de prevalență între cele două
genuri, ipotezele nu sunt suficiente pentru a explica această legătură furie-depresie într-un mod
exhaustiv. Esențialialitatea conceptualizării furiei dintr-un construct general într-unul particular are
implicații asupra identificării de răspunsuri la un nivel care să diferențieze între tipurile de furie și
modalitatea lor de exprimare. Cu cât direcția de cercetarea se axează mai mult pe aspecte particulare,
cu atât crește probabilitatea de a fi identificate date care să ofere informații mai complexe, detaliate și
reprezentative procesului.
Articolul de cercetare al lui Lively and Simon (2010), ridică un rezultat important: ” persoanele
care declară stări mai intense și mai persistente de furie, totodată declară și mai multe simptome
depresive, comparativ cu persoanele care nu au stări intense și persistente de furie”. Rezultatul plasează
în atenție o posibilă corelație între cele două constructe, însă nu este punctat modul în care sunt
declarate simptomele. Chiar dacă femeile trăiesc mai multă furie în general, nu este certă o ventilare
emoțională funcțională sau un coping adaptativ. Relevantă nu este doar furia ca fenomen, ci și modul în
care este gestionată. Identificarea unei legături clare este dezirabilă, însă pentru o explicație completă
este necesar a fi luate mai multe aspecte în calcul.
Simon and Lively (2010), oferă trei explicații posibile pentru a explica aspectul furiei mai
persistente și durabile la femei. Prima variantă ia în calcul experiențele sociale ca diferențiator între
cele două genuri. Practic, se ridică posibilitatea de a exista variații de percepție care să aibă abilitatea
de a explica persistența crescută a furiei la persoanele de gen feminin. Explicarea persistenței se axează
pe realitatea expunerii femeilor la acte injuste din punct de vedere social ( Lively & Simon, 2010;
Griffits, 1995). Această abordare ar putea fi una validă luând în considerare aspectele privind egalitatea
între genuri. Cu toate că se declară egalitatea între femei și bărbați, în cotidian nu sunt reglementate
toate injustițiile, stereotipurile, diferențele salariale. Poate tocmai aceste aspecte pragmatice încarcă
emoțional femeile și incapacitează reglarea emoțională eficientă. Frustrările oferă o resursă atențională
și emoțională intensă, dar mai ales dezadaptativă. Mergând mai departe, este ridicată componenta
biologică. Din acest punct de vedere, problema s-ar explica printr-un determinant biologic care
predispune femeile la o durată mai mare a furiei decât bărbații (Lively & Simon, 2010). Această

variantă ar reduce experiența emoțională la un dat biologic care este responsabil de toată variațiunea
existentă. Desigur, a treia variantă ridică aspectul sociocultural, care interacționeză cu aspectul biologic
pentru a produce diferența dintre genuri. Modul în care ar putea interacționa și mecanismul determinant
sunt subiecte utile de luat în considerare în cercetările viitoare, datele existente fiind insuficiente
( Lively & Simon, 2010; McCarthy & Konkle, 2005).
Concluzionând, persoanele de gen feminin au mai multe experiențe de furie care e persistentă și
intensă, respectiv faptul că simptomatologia depresivă este mai frecventă decât la genul masculin, sunt
informații susținute empiric. Cu toate acestea, cauzele menționate care vor să explice diferențele
vizează în mare parte aspecte generale, iar furia este conceptualizată drept un fenomen singular, mai
important luat ca ansamblu decât fragmentat în caracteristici particulare. Datorită acestui fapt consider
că problematica legăturii furie-depresie la femei este în fapt modelată de supresie. Furia nu este o
emoție care trebuie să fie în orice condiție dezadaptativă și disfuncțională. Trăsăturile sale sunt
determinate, într-o mare măsură, de modul în care femeile se raportează la această emoție, dacă o
exprimă într-un mod sănătos sau o suprimă, dacă au un coping adaptativ sau nu. În mod cert, presiunile
sociale înfruntate de femei au mai multe surse: locul de muncă, mediul social și mediul familial.
Fiecare mediu este însoțit de așteptări diferite și care cer de mult ori, strategii de adaptare
specializate. Încă mai există stereotipul că o femeie ar trebui să se dedice familiei mai mult decât se
dedică carierei. Mai mult decât atât, chiar dacă lucrează, este de așteptat ca o femeie să se ocupe de
membrii familiei și de necesităților lor și a domiciliului. Presiunea socială este puternică și este un
factor care ar putea menține o stare de stres și de frustrare care creează un cerc vicios, facilitând o
reactivitate crescută în situațile frustrante. (poate imi mai vin idei sau continui cu supresia).

Suppression[edit]
Modern psychologists point out that suppression of anger may have harmful effects. The suppressed anger
may find another outlet, such as a physical symptom, or become more extreme. [12] [52] John W. Fiero
cites Los Angeles riots of 1992 as an example of sudden, explosive release of suppressed anger. The
anger was then displaced as violence against those who had nothing to do with the matter. Another

example of widespread deflection of anger from its actual cause toward scapegoating, Fiero says, was the
blaming of Jews for the economic ills of Germany by the Nazis.[11]
However, psychologists have also criticized the "catharsis theory" of aggression, which suggests that
"unleashing" pent-up anger reduces aggression. [53]
de pe wiki
BIBLIOGRAFIE
Timmers, M., A.G. Fischer and A.S.R. Manstead: 1998, Gender differences in motives for regulating
emotions, Personality and Social Psychology Bulletin 24, pp. 974–985.
Videbeck, Sheila L. (2006). Psychiatric Mental Health Nursing 3rd ed. Lippincott Williams & Wilkins.
Lazarus, R.S. and C.A. Smith: 1988, Knowledge and appraisal in the cognition –emotion relationship ,,
Cognition and Emotion 2, pp. 281 –300.
Averill, J.R.: 1983, Studies on anger and aggression: Implications for theories of emotion , American
Psychologist 38, pp. 1145 –1160.
Eisenberg, N. and T.L. Spinrad: 2004, Emotion-related regulation: Sharpening the definition , Child
Development 75, pp. 334 –339.
Rivers, S.E., Brackett, M.A., Katulak, N.A. et al. J Happiness Stud (2007) 8: 393.
doi:10.1007/s10902-006-9017-2 .
Gross, J.J.: 1998, The emerging field of emotion regulation: An integrative review, Review of General
Psychology 2, pp. 271–299.
Neel, R., Becker, D. V ., Neuberg, S. L., & Kenrick, D. T. (2014). Who Expressed What Emotion? Men
Grab Anger, Women Grab Happiness . Journal of Experimental Social Psychology .
Robin W. Simon, Kathryn Lively; Sex, Anger and Depression. Social Forces 2010; 88 (4): 1543-1568.
doi: 10.1353/sof.2010.0031
Wilkowski, B. M. and Robinson, M. D. (2010), The Anatomy of Anger: An Integrative Cognitive Model of
Trait Anger and Reactive Aggression. Journal of Personality , 78: 9–38. doi:10.1111/j.1467-
6494.2009.00607.x.
Dodge, K. A., & Pettit, G. S. (2003). A biopsychosocial model of the development of chronic conduct
problems in adolescence . Developmental Psychology , 39, 349–371.
Spielberger, C. D. (1988). Manual for the state trait anger expression inventory. Odessa, FL: PAR.
Bettencourt, B. A., Talley, A., Benjamin, A. J., & Valentine, J. (2006). Personality and aggressive
behavior under provoking and neutral conditions: A metaanalytic review . Psychological
Bulletin, 132, 751–777.

Beck, A.T. (2008). The Evolution of the Cognitive Model of Depression and Its Neurobiological
Correlates. AJP in Advance.