.supravegherea Urmaririi Penale Exercitata de Catre Procuror

Drept

.supravegherea Urmaririi Penale Exercitata de Catre Procuror

Byadmin ianuarie 1, 2024

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII PRELIMINARE

SECȚIUNEA I

Procesul penal – concept

§1. Noțiuni introductive

În tratatele de drept procesual penal sau de procedură penală, capitolul privitor la istoric, de regulă, este o compilație, care trece dintr-un tratat în celălalt, în formă mai amplă sau mai rezumată. Autorii nu fac studii, cercetări personale în această materie și ipotezele sau concluziile altora nu le supun unei critici personale. Este foarte dificil a descoperi sau constata ceva nou, în această materie sau a corija eventuale greșeli, fiindcă prin scurgerea timpului izvoarele se învechesc și dispar tot mai mult. Și cu cât trece timpul, cu atât scad valoarea și interesul pentru trecut. De altfel nu prezintă o necesitate și utilitate pentru un tratat de drept procesual penal, un studiu mai amplu și critic asupra istoricului acestuia; ci este suficientă o informație generală în această privință. Ne interesează însă formele sau sistemele, pe care le-a îmbrăcat procesul penal în cursul evoluției sale istorice, căci pe aceste sisteme procesuale s-au grefat, sau din aceste sisteme s-au inspirat, în forme pure sau combinate, sistemele procesuale penale sau de procedură penală din timpurile mai noi până la codurile actuale. Acest capitol al sistemelor de procedură penală, care ține de evoluția istorică a dreptului procesual penal, ne interesează în mod deosebit, dar nu pentru date istorice, ci pentru felul de organizare a procesului, cu instituțiile și formele speciale din fiecare sistem, după modelul cărora, cu corective și adaptări, sau fără acestea, s-au făurit sistemele actuale de procedură. Acest capitol, tocmai pentru importanța sa științifică, nu va fi contopit în capitolul despre istoricul dreptului procesual penal, ci va fi tratat ca un capitol distinct. In el vom găsi originea și rațiunea anumitor instituții, precum și ale anumitor acte și formalități procesuale din procesul modern.

Studiu mai aprofundat asupra istoricului dreptului procesual penal, cu investigații și concluzii personale, își are locul în lucrări speciale privitoare la această materie.

Prof. Vincenzo Manzini de la Universitatea din Padova, în opera sa de mare valoare științifică și didactică și de mare amploare, cuprinzând 4 volume, Trattato di diritto processuale penale italiano, începe primul volum cu capitolul despre dezvoltarea istorică a dreptului procesual penal (de la pag. l-67), subliniind în nota l (pag. 1), că acest capitol nu este o compilație, ci este fructul unor studii lungi și în care, fiind utilizate operele istoricilor moderni, a fost adunat mult material scos direct din izvoare antice și supus elaborării și criticii personale, așa că cititorul va găsi multe lucruri noi.

In toate domeniile dreptului și astfel și în acel al dreptului penal, legiuirile cele mai vechi cuprindeau de-a-valma norme de drept penal substanțial și de procedură penală. Excepția de la această regulă, ar face codul Hammurabi, care nu conținea norme de procedură. Diferențierea acestor două categorii de norme s-a făcut numai în urma unui proces lent de progres. Dreptul penal, la începutul său, avea un caracter religios și îndeosebi procedura avea caracterul, forma unui ritual religios. Vechile cărți, care prescriau norme de conduită pentru cetățeni, erau în același timp biblii și coduri. O altă caracteristică a dreptului penal primitiv a fost caracterul său privat și numai după o lungă evoluție a ajuns în perioada etatică și în faza juridică, îmbrăcând caracterul de drept public. Acest drum 1-a făcut și procedura penală, până ce a ajuns la dreptul procesual penal modern, cu caracter de drept public.

§2. Procesul penal roman

Procesul penal roman avea două forme: proces penal privat și proces penal public, după cele două moduri de intervenție jurisdicțională a Statului; în primul, ca arbitru între părțile litigante, în al doilea, ca subiect al puterii de a pedepsi în interes social.

Procesul penal privat se întemeia, în general, pe actio doli care avea loc pentru orice fapt injust, nu comis cu violență și neprevăzut în mod specific în legi. Cu timpul, procesul privat s-a limitat la câteva infracțiuni, în special la acelea de injurie.

Procesul penal public, în care partea vătămată își valorifica o pretenție juridică, iar Statul își exercita funcția sa de apărare socială, deținând astfel rolul principal în proces, a avut două forme (nu deodată, ci succesiv): cognitio și accusatio. În cognitio, toate funcțiile procesuale erau atribuite Statului (magistrați); în accusatio, acuzarea în interes public se făcea, din caz în caz, de orice cetățean. În cognitio deci, judecătorul avea puteri depline și proceda cum credea de cuviință; singura frână contra acestei puteri discreționare și corectiv pentru cel judecat era dreptul acestuia de a cere anularea sentinței (sau judecății), prin așa zisa „provocatio ad populum” (care era mai mult un recurs pentru revizuire, decât un apel) și când avea loc procedura anquisitio (citație, termen de prezentare, apărare, etc.). În ultimele secole ale republicii, această formă de proces, cognitio, apăru ca insuficientă, lipsită de garanții; în special pentru femei și pentru necetățeni, excluși de la provocatio, devenise o armă politică periculoasă în mâna magistraților. Accusatio este forma de proces penal public, care apare în ultimul secol al republicii, succedând formei anterioare de cognitio și a însemnat o mare inovație în dreptul procesual penal. Atât în cognitio, cât și în accusatio, este vorba de delicta publica și Statul intervine în proces pentru a determina infracțiunea și a pronunța sentința. Dar în accusatio, Statul este reprezentat de un singur organ (magistrat), a cărui putere este limitată la simplul exercițiu al funcțiunii jurisdicționale, în sens strict, adică la deliberare și la pronunțarea sentinței. Inițiativa pentru a determina urmărirea infracțiunii, pentru a realiza pretenția punitivă publică, pentru a exercita acțiunea penală, nu aparține unui organ al Statului, ci unui reprezentant al colectivității, nemagistrat, unui cetățean.

Prin introducerea acțiunii penale de către acuzatorul voluntar, judecătorul rămânea investit.

Sistemul acuzatorial, cu timpul s-a dovedit insuficient pentru noile exigențe ale represiunii criminalității și periculos pentru spiritul de delațiune, de răzbunare și de litigiozitate, pe care îl favoriza și îl stimula prin structura sa. Ca reacție, puterea magistratului a invadat tot mai mult sfera de atribuții a acuzatorului privat până ce le asumă și pe acestea. S-a ajuns astfel la procedura penală extraordinară, în care acuzarea nu mai poate fi privată, ci din oficiu. Procedura extraordinară a introdus tortura între instituțiunile procesuale romane. Publicitatea și formalitatea sunt criterii generale ale procesului penal roman. Totuși, publicitatea nu a fost considerată, ca o condiție juridică indispensabilă pentru validitatea procesului, mai ales când a prevalat sistemul inchizitorial. Deveniră frecvente procesele cu ușile închise. În cauzele mai grave, procesul era de o formalitate solemnă, în procesele mai puțin grave, se omitea formalitatea procesului solemn, având loc procedura de plano. După dezbatere urma deliberarea, consilium. În procedura cu jurați, actul cu care aceștia se trimiteau pentru a delibera, se numea in consilium mittere și faptul mergerii în deliberare in consilium ire. Sentința, în epoca republicană, era pronunțată oral (pronunciato); sub imperiu era scrisă și se citea în ședință. Erau motivate numai sentințele judecătorilor, nu și ale juraților.

§3. Procesul penal barbaric

În epoca barbară, procesul penal barbaric (al popoarelor barbare), și-a avut de asemenea normele sale speciale. În general, procesul penal avea caracter prevalent privat (acuzație privată, apărare în contradictoriu, egalitatea terților, instrucție publică și orală, proba mărturisirii). Tribunale anume convocate în acest scop judecau și tot ele executau pedeapsa. Ele erau compuse din oameni liberi; și aveau numiri diferite, după felul cum erau convocate, după competența lor. Mărturisirea (recunoașterea) inculpatului era proba cea mai bună. Dacă inculpatul nu recunoștea fapta, trebuia să facă proba nevinovăției sale. Aceasta se făcea prin jurământul purgator, prestat de inculpat și de apărătorii săi, conjuratores. Dacă jurământul nu se primea, sau nu era suficient, se aplicau mijloacele de probațiune, denumite o r d a l i i; ele derivă de la Urtheil și propriamente nu trebuie considerate ca mijloace de probațiune, ci ca un semn sau hotărîre a lui Dumnezeu- Ordaliile se făceau: cu fier roșu, apă fiartă, foc, scufundarea în apa adâncă, etc.. Proba, care pare a se fi menținut mai mult, a fost aceea a sicriului (sau cadavrului), căci s-a practicat și în secolul al XVI-lea. Pentru a se descoperi ucigașul, toți cei bănuiți erau chemați în fața cadavrului, celui ucis, așezat în sicriu, și trebuiau să atingă cadavrul. Dacă era atins de ucigaș, din cadavru curgeau câțiva picuri de sânge. Aceasta era proba identificării și culpabilității agentului. Judecata prin ordalii s-a numit și judecata lui Dumnezeu. Cu timpul acuzația privată se limitează la infracțiunile, care lezau direct pe particulari, iar pentru infracțiunile care vătămau interesele colectivității, avea loc acuzatia din oficiu. Stăpânirea barbarică și instituțiile sale, nu au reușit să suprime și nici să sufoce geniul juridic italian. Dreptul importat era disprețuit, aruncându-i-se denumirea de „jus asinium”.

§4. Procedura penală în epoca feudală și epoca comunală

În epoca feudală, compoziția prinde teren. Infracțiunea, în principiu, se urmărește la acuzația părții lezate, sau, în caz de moarte a acesteia, la acuzația rudelor. Între procedura penală și cea civilă sunt mici diferențe de amănunt. In sistemul probelor s-a inovat; s-au abandonat sau au fost lăsate pe plan secundar jurământul purgator și ordaliile, adică probele unilaterale și s-au pus pe primul plan duelul judiciar și jurământul celor doi adversari. Se face deosebire între procedura flagrantelor delicte și procedura delictelor neflagrante. Justiția este împărțită, după cum se arată în tratatul Tanoviceanu—Dongoroz, de felurite tribunale, începând cu Curtea regală a pairilor, prevâts, des marâchaux, lieutenant general criminel, tribunalele segnoriale etc., în Franța; iar în statele germanice, alături de tribunalele regale și segnoriale au continuat să existe tribunale libere (Freigerichte), între care vestitul tribunal w e h m i c”. „In Italia, până în sec. XIII, justiția represivă era împărțită. Le magistrați comunali speciali (podesta și căpitane del popolo), procedura era simplă, contradictorie și asemănătoare cu cea civilă.

În Italia în sec. XI, cetatea italiană a început să se emancipeze față de imperiu și a obținut, ca judecătorii imperiali să nu poată ține tribunale în cetate, ci cetățile să -exercite justiția penală, cu recunoașterea jurisdicțiunei supreme a imperatorului. In prima epocă comunală, jurisdicția penală era exercitată de consuli, care erau asistați de colegiul de judecători sau avocați și de sapientes sau consilieri. În a doua epocă comunală, consulii fură substituiți de podesta și de capitano del popolo.

§5. Procedura inchizitorială

În evul mediu se produc modificări importante, atât în ceea ce privește organizarea tribunalelor penale, cât și în privința formelor procedurii. Modificările au fost determinate pe de o parte de nemulțumirile pe care le provocau tribunalele libere și tribunalele segnioriale, pe de altă parte de autoritatea crescândă a justiției eclesiastice. Se introduce procedura de cercetare prin inchiziție și acțiunea din oficiu ia tot mai mult locul acuzării de către partea vătămată. În locul tribunalelor segnoriale, se înființează tribunale municipale și regale. Justiția eclesiastică își impune tot mai mult autoritatea și instituțiile sale, ocupând tot mai mult teren din domeniul justiție laice. La finele secolului al XII-lea, Inocent al III-lea a inaugurat instituția Inchiziției șil III-lea a inaugurat instituția Inchiziției și procedura inchiziției, care consistă esențial într-o anchetă, făcută de judecător, contradictoriu cu prevenitul, secret și în scris, anchetă în urma căreia judecătorul dădea sentința. Inchiziția, instituție eclesiastică, aprobată de conciliul de la Lateran din 1215, s-a răspândit cu iuțeală pretutindeni și în justiția laica. Jurisdicția penală se împărțea, după calitatea delictelor sau a persoanelor, între judecătorii laici și judecătorii eclesiastici. De cei din urmă erau judecate crimele de erezie, de sacrilegiu, de blasfemie și alte similare, iar în unele locuri și crima de bigamie, de adulter, etc. Sfânta Inchiziție, îndreptată, la început (sec. XV), numai contra haereticam pravitatem și apoi extinsă la multe alte infracțiuni, a fost cel mai însemnat dintre tribunalele eclesiastice. Nu trebuie confundată, inchiziția ordinară, care se practica în Italia și în alte State, cu Inchiziția din Spania, care era de o rigoare oarbă și care servea regilor mai mult pentru răzbunările lor, decât pentru a conserva credința catolică, încercările de a introduce acest sistem atroce de inchiziție în țările italiene supuse stăpânirii spaniole nu au reușit și au provocat revolte în Napoli și Milano, în sec. XVI. Existau două tipuri de proces penal: acuzatorial și inchizitorial. Procedura penală inchizitorială forma dreptul comun al Europei continentale. In Italia, în Spania, în Germania, în Țările de Jos, din aceleași cauze, s-a substituit procedurii acuzatoriale și publice, instrucția scrisă și secretă. Două lucruri au caracterizat procedura franceză și au deosebit-o de a altor țări: instituția Ministerului public și coordonarea și sistematizarea prin jurisprudență a regulilor de procedură, codificate (codificarea completă a procedurii inchizitoriale) în marea ordonanță criminală a lui Ludovic al XlV-lea din 1670. Această consacrare legislativă a procedurii inchizitoriale a fost acceptată fără rezistență de națiune. Dar a produs vii protestări la juriști, în deosebi din partea lui Dumoulin și Pierre Agrault. Acesta din urmă. în lucrarea sa, arătând primejdiile și viciile sistemului inchizitorial, a revendicat, ca principii de bază ale procedurii, oralitatea, publicitatea și libertatea apărării.

În ce privește instituția ministerului public, se arată, că. justiția feudală a introdus pentru urmărirea amenzilor și confiscărilor (pedepse ce se pronunțau pentru cele mai multe dintre infracțiuni), un reprezentant al segniorului, care se numea procuror fiscal. Când s-a dezvoltat puterea regală, a fost nevoie pe lângă fiecare jurisdicțiune, pentru toate afacerile, care interesau regalitatea, de procurorii care țineau condeiul și de avocați, care purtau cuvântul. Acești procurori, și avocați, la origine au fost agenții regelui urmărind și apărând, în numele său, în toate cauzele în care el era interesat. In ordonanța din 25 Martie 1303 s-a făcut mențiune mai întâi de acești ofițeri. Acest corp de ofițeri regești a fost definit colectiv minister public. Inchiziția este instituția de la care și-a împrumutat denumirea procedura inchizitorială sau sistemul (procedural) inchizitorial, care, în cursul istoriei procedurii penale, s-a alternat cu sistemul acuzatorial. Din îmbinarea acestor sisteme concurente, s-a născut un sistem eclectic sau mixt, care păstrează din acestea părțile cele mai bune și care a fost îmbrățișat de legiuirile procedurale moderne.

Din cauza faimei Inchiziției, denumirea de sistem inchizitorial inspiră oarecare spaimă, aversiune. Dar noțiunile nu sunt identice. Desigur, procedura inchizitorială, în forma sa mai rudimentară (mai ales combinată cu tortura), încuraja excesul, arbitrarul, tirania. Dar ca un component al sistemului mixt modern, sistemul inchizitorial oferă principii, care sunt aplicate cu preferință pentru unele faze ale procedurii penale sau procesului penal.

SECȚIUNEA a II-a

Participanții în procesul penal

§ 1. Noțiuni introductive

Procesul penal este o activitate complexă, a cărei realizare implica intervenția unor persoane obligate sau interesate sa participe în vederea rezolvării conflictului născut prin săvârșirea infracțiunii.

Persoanele care cooperează în cadrul procesului penal, în vederea atingerii scopului acestuia, poarta denumirea de participanți. Asa cum reiese de mai sus, în sensul larg al noțiunii de participanți în procesul penal sunt înglobați toți subiecții oficiali sau particulari, care în mod efectiv, iau parte la activitățile ce se desfășoară în procesul penal. În acest sens fac parte din categoria participanților: organele judiciare, părțile, apăratorul și alte persoane.

În sensul restrâns al noțiunii de participanti în procesul penal se cuprind organele judiciare, părțile și apărătorul. Organele care au calitatea de participanți în procesul penal sunt: organele judecătorești, procurorul și organele de cercetare penală.

Părțile în procesul penal sunt persoanele fizice sau juridice direct interesate în soluționarea acțiunii penale sau a acțiunii civile născute din săvârșirea infracțiunii. Cu alte cuvinte, sunt părți în cadrul procesului penal acele persoane care au drepturi sau obligații ce se nasc din exercitarea acțiunii penale sau acțiunii civile. Sunt părti în procesul penal inculpatul, partea vătămată, partea civila și partea responsabilă civilmente. În literatura juridică s-a făcut o clasificare a părților în principale și secundare și constante sau eventuale.

Din categoria “ altor persoane “ care participă în procesul penal alături de organe și părți amintim: martorii, expertii, interpreții, grefierii, executorii judecătorești etc.

Este posibil ca, în anumite cauze penale, părțile să nu fie prezente în mod efectiv, drepturile și obligațiile lor fiind preluate de anumiți subiecți procesuali. În funcție de modul în care acești subiecți ce înlocuiesc părțile intervin în procesul penal și în funcție de natura drepturilor și obligațiilor pe care le au aceștia pot fi succesorii, substituiții și reprezentanții.

§2. Succesorii, reprezentanții și substituiții procesuali

2.1. Succesorii

În exercitarea actiunii civile în cadrul procesului penal pot interveni potrivit dispozițiilor legale succesorii persoanei fizice sau juridice. Deci, succesorii pot interveni numai în latura civilă a procesului penal, ei devenind părti prin succesiune, succesiunea nefiind posibilă în latura penală, știut fiind că răspunderea penală este personală.

Succesorii sunt părți în procesul penal și nu substituiți procesuali sau reprezentanți deoarece ei nu valorifică drepturile antecesorilor ci valorifică drepturile lor, întrucât antecesorii prin deces, desființare sau dizolvare au încetat să mai existe ca subiecți de drept.

2.2. Reprezentanții

În anumite situații este posibil ca părțile să nu poată fi prezente la desfășurarea procesului penal. Pentru continuarea activității procesuale, în locul părților, în anumite condiții prevăzute de lege pot să apară în scena procesului penal reprezentanții, aceștia fiind acele persoane împuternicite să participe la îndeplinirea activităților procesuale în numele și în interesul unei părți din proces. Drepturile reprezentanților în procesul penal se înfătișează ca însărcinări ale acestora pe care trebuie să le îndeplinească în mod obligatoriu. Această trăsătură a drepturilor pe care le au reprezentanții face ca ei să se deosebească de succesori care uneori pot sau nu să-și exercite drepturile pe care le au deosebindu-se, în același timp și de substituiții procesuali care, prin drepturile lor procesuale valorifică drepturile materiale ale acelora pe care-i substituie.

2.3. Substituiții procesuali

Se deosebesc de reprezentanți, primii îndeplinind activități procesuale în nume propriu, în vederea realizării unui drept al altuia în timp ce reprezentanții îndeplinesc anumite activități în numele altei persoane. Substituiții procesuali apar ca subiecti în cadrul procesului penal datorită unui drept procesual al lor, dar pentru valorificarea unui interes al altuia. Astfel un soț poate face plângere pentru celălalt soț dar dreptul soțului ca substituit procesual se rezumă numai la posibilitatea de a face plângere, căci acesta (substituitul) nu poate să se împace, eventual, cu învinuitul sau inculpatul. Cel în beneficiul căruia acționează substituitul procesual poate să nu fie de acord cu actul procesual realizat de acesta. Astfel în cazul în care plângerea pentru săvârșirea unei infracțiuni ar fi făcută de către un soț pentru celălalt soț sau de către copilul major pentru părinte, persoana vătămată poate declara că nu își însușește respectiva plângere.

§3. Organele judiciare

Organele judiciare care participă la cauza penală sunt: instanțele de judecată, ministerul public și organele de cercetare penală. În literatura de specialitate se face deosebire între organele judiciare și părți în sensul că organele judiciare acționează în numele statului pentru ocrotirea intereselor întregii societăți, în timp ce părțile din proces acționează pentru realizarea intereselor personale care se nasc din infracțiune, prin formularea de cereri, memorii, intervenții, concluzii adresate organelor judiciare.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată și art. 2 din Legea nr. 54/1993 pentru organizarea instanțelor și parchetelor militare, instanțele judecătorești din țara noastră sunt următoarele: judecătoriile,tribunalele, curțile de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, tribunalele militare, tribunalul militar teritorial și Curtea militară de apel. Înalta Curte de Casație și Justiție se află în vârful acestei piramide formată din instanțele judecătorești.

În ceea ce privește Ministerul Public și organele de cercetare penală, acestea vor fi tratate pe larg în capitole distincte.

§4. Părțile

4.1. Preliminarii

Un loc deosebit în distribuția procesuală îl au părțile, care pot fi definite ca persoane fizice sau juridice, care au drepturi și obligații ce izvorăsc în mod direct din exercitarea acțiunii civile și a acțiunii penale în cadrul procesului penal. Părțile au nevoie de cadrul procesual penal pentru a-și rezolva problemele care le interesează și, în aceeași măsură procesul penal are nevoie de părți pentru a se putea desfășura; drepturile și obligațiile celorlalți participanți în procesul penal nu își au izvorul în mod direct în exercitarea acțiunii penale sau acțiunii civile, ci în anumite convenții legale sau în anumite acte de dispoziție ale organelor judiciare.

Potrivit art. 23 și art. 24 C. pr. pen. sunt părți în procesul penal inculpatul, partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente.

Aceeași persoană fizică (infractorul) va îmbrăca diverse haine juridice pe parcursul procesului penal, fiecare dintre ele arătând pe de o parte, stadiul în care a ajuns procesul penal iar pe de altă parte, obligațiile și drepturile pe care le are cel care a încălcat legea penală.

Înainte de pornirea procesului penal, cel ce a săvârșit infractiunea are calitatea de făptuitor, aceasta calitate fiind menționată deseori în legea procesual penală.

Făptuitorul, ca subiect al raportului juridic de conflict, devine după declanșarea procesului penal, subiectul principal pasiv al raportului juridic procesual penal. Odată cu pornirea urmăririi penale împotriva făptuitorului acesta capătă calitatea de învinuit. Invinuitul este subiect de drepturi și obligații procesuale, făptuitorul nu este un asemenea subiect deoarece nu exista cadrul procesual legal în care el să aibă anumite drepturi și obligații, acest cadru născându-se odată cu începerea urmăririi penale, care coincide de regulă cu pornirea procesului penal. Actele procesuale prin care se conferă făptuitorului calitatea de învinuit sunt rezoluția și procesul verbal și, cu titlu de excepție, ordonanța procurorului.

4.2. Inculpatul

Calitatea de inculpat apare odată cu punerea în mișcare a acțiunii penale. Potrivit art. 23 C. pr. pen., persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare actiunea penală este parte în procesul penal și se numește inculpat. Actele procesuale prin care se conferă unei persoane această calitate sunt: ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale, rechizitoriul, declarația orală a procurorului și încheierea instanței de judecată.

Inculpatul ca parte în proces, are anumite obligații și anumite drepturi. Intre obligațiile inculpatului amintim: suportarea unor măsuri procesuale (reținerea, arestarea), obligația de a se prezenta în fața organelor judiciare ori de câte ori este chemat, etc. Inculpatul are și anumite drepturi dintre care amintim: dreptul la apărare, dreptul de a cunoaște materialele de urmărire penală, dreptul de a avea ultimul cuvânt în fața instanței de judecată, dreptul de a ataca hotărârile pronunțate împotriva sa etc.

4.3. Partea vătămată

Persoana care a suferit un prejudiciu ca urmare a săvârșirii infracțiunii, în raportul de drept penal substanțial, poartă denumirea de persoană vătămată și aceeași persoană, dacă participă în procesul penal, capătă denumirea de parte vătămată. Parte vătămată în procesul penal devine numai persoana vătămată care îsi exprimă voința în acest sens sau care efectuează acte specifice susținerii laturii penale a procesului penal în calitate de parte vătămată. Cu alte cuvinte persoana vătămată în vreun mod printr-o infracțiune nu dobândește automat și calitatea de parte vătămată.

Partea vătămată nu poate fi ascultată ca martor în procesul penal; în situația în care a fost totuși audiată respectându-se formele cerute pentru ascultarea martorilor (depunând jurământul) declarația sa constituie un mijloc de probă și poate servi la aflarea adevărului în măsura în care se coroborează cu celelalte probe din dosar.

4.4. Partea civilă

În vederea reparării prejudiciului cauzat, persoana vătămată are la îndemână acțiunea civilă, pe care o poate exercita în cadrul procesului penal. In acest sens se arată că persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal se numeste parte civilă. Constituirea ca parte civila se poate face numai în cazul în care persoana vătămată cere acoperirea unui prejudiciu material sau moral cauzat printr-o infracțiune. Sub aspect formal se cere ca persoana să-și manifeste voința de a fi despăgubită în procesul penal, iar sub aspect substanțial trebuie să existe un prejudiciu material produs printr-o infracțiune.

Constituirea de parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale precum și în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare.

4.5. Partea responsabilă civilmente

Spre deosebire de domeniul dreptului penal, în materie civilă există posibilitatea ca răspunderea civila să revină și altor persoane decât acelea care au săvârșit fapte generatoare de prejudicii materiale. Instituția prin intermediul căreia este angajată răspunderea civilă a unei persoane pentru pagubele pricinuite prin fapta învinuitului sau inculpatului poartă denumirea de parte responsabilă civilmente. In acest sens se arată în art. 24 alin3. C.pr.pen că persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului se numește parte responsabilă civilmente.

Sunt persoane responsabile civilmente, în sensul dispozițiilor legale mentionate mai sus:

părinții pentru faptele ilicite săvârșite de copii lor minori(art. 1000 alin. 2 C. civ.);

comitenții pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în funcțiile încredințate(art. 1000 alin. 3 C.civ.);

institutorii și meșteșugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii și ucenicii aflați sub supravegherea lor (art. 1000 alin.4 C. civ.) ;

persoanele care îndeplinesc funcții de conducere precum și orice alte persoane care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menținerea în funcție a unui gestionar fără respectarea condițiilor legale de vârstă, studii și stagiu, precum și a dispozițiilor referitoare la antecedentele penale ale acestuia(art. 28 si art. 30 din Legea nr. 22\1969);

persoanele privitor la care s-a constatat, printr-o hotărâre judecătorească, faptul că au dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul public și le-au dobândit în afara obligațiilor de serviciu ale gestionarului cunoscând că acesta gestionează astfel de bunuri (art. 34 din Legea nr. 22\1969);

persoanele care au constituit o garanție pentru gestionar(art. 10 si urm.din Legea nr. 22\1969).

§5. Apărătorul

Constituția României garantează dreptul la apărare și arată că, în tot cursul procesului părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Organizarea și exercitarea avocaturii în România au fost reglementate prin Decretul nr.281 din 21 iulie 1954 care a fost, pe acest plan, modificat esențial prin Decretul-lege nr.90 din 1990. În prezent organizarea și executarea profesiei de avocat este reglementata prin Legea nr.51/1995 modificată și republicată.

Potrivit dispozițiilor Legii nr.51/1995, modificată si republicată, pentru ca o persoană să dobândească calitatea de avocat, trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiții:

să fie membru al unui barou din România

Pe cale de exceptie membrul unui barou din altă țară poate exercita profesia de avocat în România dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege, mai puțin cele cu privire la cetățenia româna. Membrul unui barou din altă țară nu poate acorda asistență juridică privind dreptul românesc.

să nu fie incompatibil potrivit legii

Cazurile generale de incompatibilitate sunt următoarele: activitatea salariată în cadrul altor profesii; activitățile care lezează demnitatea și independența profesiei de avocat sau bunele moravuri; exercitarea nemijlocită de fapte de comerț.

Profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanța de judecată sau la parchetul unde soțul avocatului ori ruda sau afinul sau până la gradul al treilea inclusiv îndeplinește funcția de magistrat. În fine, foștii magistrați nu pot pune concluzii la instanțele unde au funcționat, iar foștii procurori și cadre de poliție nu pot acorda asistență juridică la organele de urmărire penală din localitate timp de doi ani de la încetarea funcției respective. În principiu asistența juridică a părților în procesul penal este facultativă în sensul că cei interesați sunt lăsați să decidă dacă își aleg sau nu avocat care să le acorde asistența juridică. Astfel partea care dorește să fie asistată în proces își alege un avocat care să-i acorde asistență juridică. În vederea realizării asistenței juridice între justițiabil și avocat se încheie un contract de asistență juridică, contract ce include plata unui onorariu asupra căruia cei doi cad de acord. De la regula arătată mai sus există și derogări în sensul că potrivit art. 171 alin. 2 și alin. 3 C. pr. pen. astfel cum a fost modificat prin Legea 281/2003 asistența juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat sau mobilizat, elev al unei instituții militare de învățământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este arestat chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanța apreciază că învinuitul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.

În cursul judecății, asistența juridică este obligatorie și în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

Potrivit art. 172 si art. 173 C. pr. pen. modificate prin Legea 281/2003 persoana reținută sau arestată are dreptul să ia contact cu apărătorul, asigurându-i-se confidențialitatea convorbirilor iar acesta are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală.

SECȚIUNEA a III-a

Urmărirea penală

§ 1. Urmărirea penală, fază de debut a procesului penal

În sistemul acuzatorial, ca urmare a influenței justiției private, partea cea mai importanta o reprezenta activitatea de judecată. O dată cu întărirea statului în Europa (cu exceptia Angliei în care s-a dezvoltat sistemul acuzatorial), își face loc sistemul inchizitorial. Acest sistem, datorită caracterului prevalent represiv datorat modului de efectuare în secret a justiției penale, ce punea înaintea drepturilor fundamentale ale omului interesele statului și care folosea mijloace „de stoarcere” a adevărului necompatibile cu demnitatea omului a fost, treptat, înlocuit de sistemul mixt. Sistemul mixt, care a cunoscut numeroase îmbunătățiri, a introdus două faze în procesul penal, necesare pentru a se obține condamnarea definitivă a unei persoane: urmărirea penală și judecata.

Urmărirea penală în Codul de procedură penală din 1936 era împărțită în două părți- facerea primelor cercetări pentru constatarea infracțiunii, căutarea, prinderea și arestarea infractorului, și instrucțiunea preparatorie. Facerea primelor cercetări pentru constatarea infracțiunii, căutarea, prinderea și arestarea infractorului formează în general obiectul și preocuparea poliției judiciare. Instrucțiunea preparatorie și strângerea probelor este încredințată judecătorului de instrucțiune și Camerei de acuzațiune.

În actualul Cod de procedură penală „urmărirea penală” este simplificată, fiind încredințată organului de urmărire penală – procurorului și organelor de cercetare penală. În desfășurarea unui proces penal această fază se justifică din următoarele considerente.

a) faptele penale se comit, în general, în ascuns, de către infractori periculoși,bine pregătiți care doresc și uneori fac să dispară urmele evidente ale infracțiunii. Pentru descoperirea rapidă a infracțiunilor, pentru identificarea și prinderea infractorului, pentru descoperirea și conservarea urmelor se impune efectuarea unei activități specifice de către organe specializate, pregătite în acest scop;

b) întrucât în faza de urmărire penală, de regulă, se face trierea între cei ce sunt vinovați de comiterea unei infracțiuni și cei nevinovați sau care nu mai pot fi sancționați penal, se evită expunerea în public a acestora din urmă. Prin aceasta se realizează un deziderat al principiului prezumției de nevinovăție și al scopului procesului penal care împiedică tragerea la răspundere penală a celor nevinovați;

c) se ușurează activitatea instanțelor de judecată prin diminuarea numărului cauzelor deduse judecății și prin furnizarea materialului probator necesar pentru stabilirea tuturor aspectelor necesare pentru stabilirea adevărului, corecta aplicare a legii și justa individualizare a pedepsei aplicabile;

d) existența urmăririi penale ca fază de sine stătătoare este justificată și de modul cum este concepută și organizată instanța de judecată. Instanța este concepută și organizată pentru a realiza funcția de judecată, întrucât își desfășoară activitatea în ședințe publice, ar fi foarte greu să descopere infractorii, să-i rețină, să strângă probele care sunt în pericol să dispară sau sunt distruse ori ascunse, în cauzele mai simple, cu caracter privat, faza de urmărire penală dispare, legea prevăzând posibilitatea ca partea vătămată să se adreseze direct instanței de judecată, dar și în aceste cauze, dacă nu se cunoaște autorul, organele de cercetare, o dată sesizate, au obligația să facă cercetări pentru identificarea acestuia și numai după aceea poate fi sesizată instanța de judecată;

e) limitele de desfășurare a urmăririi penale. Activitatea de urmărire penală se va încadra între două limite: începerea urmăririi penale și adoptarea de către procuror a unei soluții la terminarea urmăririi penale, începerea urmăririi penale se face de organele de urmărire penală din oficiu sau la sesizare. Actul de finalizare a urmăririi penale se dă numai de procuror și este rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată (dacă se stabilește vinovăția) sau o soluție de netrimitere (în celelalte situații), între aceste limite organele de urmărire penală pot restrânge o serie de drepturi ale persoanelor cercetate, în vederea bunei desfășurări a urmăririi penale, a unei apărări sociale eficiente pentru protejarea intereselor societății și ale individului lezat printr-o faptă penală în condițiile respectării garanțiilor procesuale privind drepturile celui cercetat.

§ 2. Obiectul urmăririi penale

Potrivit art. 200 C. pr. pen. „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”.

Prin „strângerea probelor necesare” se înțeleg activitățile desfășurate de organele de urmărire penală pentru descoperirea, administrarea și conservarea probelor, spre a se stabili dacă s-a comis o faptă prevăzută de legea penală.

Prin „existența infracțiunilor” se are în vedere existența în materialitatea sa a faptei ce îmbracă trăsăturile infracțiunii, inclusiv a fazei (tentativă sau forma consumată) sau a participării la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice (art. 144 C. pen.).

Prin expresia “identificarea autorului” se întelege stabilirea tuturor datelor de identitate și a antecedentelor făptuitorului precum și a participantilor(autor, instigator, complice). În practică s-au întâlnit cazuri în care făptuitorii s-au prezentat sub o identitate falsă și au fost condamnate alte persoane în locul lor. De asemenea, multe hotărâri au fost greșite ca urmare a necunoașterii complete a cazierului persoanei condamnate.

Prin stabilirea „răspunderii făptuitorilor” se are în vedere doar soluția de primă triere a celor vinovați de cei nevinovați, care se face la terminarea urmăririi penale când se dă către procuror o soluție de trimitere în judecată sau de netrimitere. Soluția trebuie să se întemeieze pe un material probator complet care să ducă la stabilirea adevărului și la aplicarea corectă a legii.

§ 3. Urmărirea penală – cercetarea penală

Codul de procedură penală nu definește aceste noțiuni, în dispozițiile art. 207-220 care stabilesc competența organelor de urmărire penală se fac dese referiri la urmărirea penală, cercetarea penală, acte de cercetare penală. Trebuie subliniat că urmărirea penală este faza procesului penal care precede judecata. Când se vorbește de activitatea de urmărire proprie a procurorului, poate fi folosit termenul de urmărire penală deoarece acesta, de regulă, și finalizează munca, dând rechizitoriul sau o soluție de netrimitere în judecată.

Cercetarea penală este numai o parte a urmăririi penale și ea se efectuează de organele de cercetare penală (art. 207) sub supravegherea procurorului care va finaliza urmărirea penală.

Actele de cercetare penală sunt componente ale urmăririi penale și pot fi efectuate și de alte organe de constatare sau cu drepturi de cercetare limitate (art. 214-215 C. pr. pen.).

§ 4. Regulile aplicabile urmăririi penale

În cursul urmăririi penale se aplică toate regulile de bază ale procesului penal. Unele limitări ale acestor reguli sunt strict stabilite de lege, fiind derogări care nu afectează dreptul fundamental sau regula de bază, având cu scop fie o bună soluționare a cauzei, fie sunt situațiile în care aflarea adevărului se oprește datorită apariției unui caz de încetare a urmăririi penale, prevăzut în art. 10 lit. f, g, h C. pr. pen.

Pe de altă parte, principiul „rolului activ” primește o amplificare. Astfel, în art. 202 este înscris „principiul rolului activ al organului de urmărire penală”. Aspectele care vizează activitatea de urmărire penală sunt:

organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea justei soluționări a acesteia. Acesta este obiectul urmăririi penale, iar mijloacele prin care se poate ajunge la acesta sunt stabilite în continuare;

organul de urmărire penală este obligat să adune probele atât în favoarea cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului, ceea ce înseamnă că pentru a reține o stare de fapt și vinovăția unei persoane, organul de cercetare penală va trebui să adune și să confrunte probele în acuzare, cât și cele care nu confirmă acuzarea sau o atenuează;

obligația aceasta se menține și în cazul în care învinuitul sau inculpatul recunoaște fapta. Dispoziția se coroborează cu prevederile art. 69 care limitează valoarea probantă a declarației învinuitului sau inculpatului, prin principiul prezumției de nevinovăție, împiedicând tentativele de „spargere a dreptului la tăcere”;

organul de urmărire penală trebuie să manifeste rol activ și în explicarea drepturilor procesuale învinuitului și inculpatului precum și celorlalte părți. Prin aceasta părțile sunt antrenate la soluționarea corectă a cauzei și la apărarea drepturilor proprii ce derivă din raporturile procesuale la care trebuie să ia parte;

organele de urmărire penală sunt obligate să strângă date cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârșirea de infracțiuni, precum și orice alte date de natură să servească la soluționarea cauzei. Această dispoziție subliniază obligația organelor judiciare de a preveni comiterea de noi infracțiuni prin stabilirea cauzelor și a condițiilor favorizatoare. Pe de altă parte, obligă la strângerea datelor suplimentare ce ar putea să servească la soluționarea cauzei, cum ar fi cele privind conduita anterioară și după comiterea faptei a inculpatului, raporturile dintre inculpat și victimă etc.

Pe lângă aceste reguli aplicabile întreg procesului penal, sunt și reguli specifice urmăririi penale. Potrivit Codului de procedură penală din anul 1936 „instrucțiunea preparatorie” era scrisă, secretă și necontradictorie. S-a conservat principiul că „secretul face succesul”, în reglementarea dată de Codul de procedură penală din 1968 s-a apreciat că „urmărirea penală” nu este secretă, ci fără publicitatea specifică judecății, nu este scrisă pentru că a se consemna actele procesuale în scris este o exigență comună tuturor fazelor procesuale, și nu este necontradictorie, funcționând contradictorialitatea tacită, în final se neagă existența unor reguli specifice urmăririi penale. Alți autori au arătat că în cursul urmăririi penale funcționează reguli specifice acesteia ceea ce face ca urmărirea penală să fie secretă sau lipsită de publicitate, necontradictorie și preponderent scrisă.

Prin introducerea unor noi principii constituționale, procesual penale sau prin modificarea acestora se consideră că urmărirea penală este nepublică, lipsită în mod expres de contradictorialitate, și preponderent scrisă. Vom reține următoarele trăsături și implicit reguli specifice urmăririi penale: caracterul confidențial, nepublic; contradictorialitatea limitată și caracterul preponderent scris al urmăririi penale.

a) Caracterul confidențial, nepublic al urmăririi penale.

Rațiunea urmăririi penale este de a face mai eficientă lupta împotriva infractorilor, ceea ce justifică existența ei în procesul penal. Adunarea probelor în vederea stabilirii identității și vinovăției făptuitorului, necesitatea constatării și a conservării unor urme care ajută la aflarea adevărului, dejucarea unor planuri ale făptuitorilor de a se sustrage răspunderii penale, și nu în cele din urmă luarea măsurilor preventive, impun ca urmărirea penală să aibă caracter confidențial-nepublic. Sigur că nu poate fi secret, ceea ce știu părțile, martorii, experții, apărătorii, organele de urmărire penală și uneori mass media, dar anumite părți ale urmăririi penale sunt confidențiale-nepublice. La terminarea urmăririi penale, prin obligațiile pe care le au organele de cercetare penală de a prezenta materialul de urmărire penală (art. 250, 257) sau de a asculta învinuitul înainte de terminarea cercetării (art. 255), urmărirea penală devine neconfidențială pentru învinuit.

Caracterul confidențial-nepublic al urmăririi penale, pe lângă faptul că ajută la urmărirea penale, constituie și un mijloc de protecție al învinuitului sau inculpatului împotriva unor eventuale campanii de denigrare sau a formării unei imagini deformate a acestuia prin prezentarea, înainte de administrarea tuturor probelor, în mod incomplet a cazului.

Obligația de a nu-și exprima public opinia în legătură cu procesele în curs de desfășurare este prevăzută pentru magistrați în mod expres în art. 87 al. l din Legea nr. 92/1992, iar în art. 94 lit. e din aceeași lege este considerată ca abatere disciplinară a magisratilor nerespectarea confidențialității lucrărilor, care au acest caracter. Dosarele de urmărire penală au acest regim în cursul urmăririi penale.

b) Caracterul limitat al contradictorialității la nevoile aflării adevărului.

Confidențialitatea urmăririi penale și-a pus amprenta și asupra contractorialității acestei faze a procesului penal. Procesul penal având ca participanți persoane cu interese contrare, trebuie să fie un proces contradictoriu. Pe de altă parte activitatea de urmărire penală, desfășurându-se confidențial, nu se pot efectua toate actele în contradictoriu datorită motivelor invocate deja. Contradictorialitatea este recunoscută pentru anumite activități cum ar fi stabilirea obiectivelor expertizelor, participarea apărătorului la efectuarea actelor de urmărire penală și la terminarea urmăririi penale când organul de urmărire trebuie să prezinte materialul de urmărire penală inculpatului în prezența apărătorului și este obligat să țină cont de cererile acestuia, pronunțându-se prin ordonanță asupra lor.

Prin limitarea caracterului contradictoriu al urmăririi penale la actele care trebuie efectuate confidențial se realizează în mai bune condiții cerința aflării adevărului în fiecare cauză penală. Nimic nu limitează organul de urmărire penală să dea un caracter contradictoriu unor acte pe care le efectuează, dacă prin aceasta nu este stânjenită activitatea de aflare a adevărului.

c) Caracterul preponderent al formei scrise.

Toată activitatea organelor judiciare se consemnează, după desfășurare, în scris, pentru că nici un act nu poate rămâne, pentru luarea unei hotărâri, în formă orală, întrucât activitatea organului de urmărire penală, în marea majoritate, se efectuează pe baza unor hotărâri luate și exprimate în scris (rezoluții, ordonanțe prin care se confirmă, infirmă, autorizează, sau se dau soluții), fără ca acestea să fie dezbătute în fața părților, se consideră că urmărirea penală are un caracter preponderent scris. Acest fapt este și mai evident în cazul actelor efectuate oral în cursul urmăririi penale, dar care trebuie consemnate în scris deoarece instanțelor de judecată trebuie să li se înainteze, pentru a putea evalua probele și a soluționa cauza, un dosar scris.

CAPITOLUL II

MINISTERUL PUBLIC

SECȚIUNEA I

Scurt istoric

În țara noastră instituția procurorilor a fost introdusă în anul 1831 prin art. 216-218 din Regulamentul Organic al Valahiei și prin Regulamentul privind îndatoririle procurorilor adoptat de obșteasca adunare a Valahiei în anul 1832.

Potrivit acestor acte normative “se orânduiau” de către domn ‘procuratori’ pe lângă judecătorii și divanuri cu sarcina de a ‘priveghea, a se păzi cu scumpătate pravila și regulamenturile’ și de a ‘îngriji pentru toate câte privesc asupra pazei bunei orânduieli și liniștii obștei’. Funcționa un procuror la înaltul divan, câte doi procurori la divanurile judecătorești din București și Craiova și câte un procuror la tribunalele din județe, cu excepția județului Ilfov, unde, tribunalul având două secții se instituiseră doi procurori.

Procurorii aveau următoarele atribuții :

să participe la dezbaterea tuturor pricinilor ținând un registru special despre aceasta ;

să urmărească mersul dezbaterilor, fără a se amesteca în conducerea acestora de către judecători ;

să invite pe președintele instanței să pună părților întrebările pe care le considera necesare ;

să adreseze judecătorilor cuviincioase băgări de seamă’ în legătură cu modul în care au judecat pricinile ;

să controleze sumele intrate și ieșite în și din casa judecătoriei, iar în cazul constatării unor lipsuri să pună pe vătaful de aprozi ‘la popreală’ ;

să informeze pe ‘ marele logofăt, ministrul dreptății’ despre neregulile constatate în activitatea instanțelor pe lângă care funcționa.

Deosebit de aceste atribuții ‘procurorii judecătoriilor de întâia cercetare’ aveau datoria „în materie penală să iscodească vinele (infracțiunile) ce se vor fi făcut, să adune dovezi asupra acelor vini și să ceară pentru cei vinovați a li se face osânda ce orânduiește pravila, măcar deși s-ar împăciui părțile păguboase cu vinovații și s-ar lăsa de judecată”.

În Moldova, Ministerul Public a fost instituit prin Legea din 26 martie 1862.

Toate aceste reglementări marchează însa abia începutul organizării ministerului public în țara noastră. Organizarea completă a instituției a avut loc odată cu marea reformă judecătorească realizată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza prin Legea din 9 iulie 1865. Prin această lege ministerul public a fost organizat după principiile stabilite în țara de origine și recunoscute în cele mai avansate state europene, ca o magistratură compusă din procurori organizați în parchete pe lângă instanțele judecătorești, cu misiunea de a reprezenta societatea și de a supraveghea respectarea legilor în activitatea judiciară și executarea hotărârilor.

Structura ministerului public în concepția legii de organizare judecătorească din 1865 era următoarea :

la Înalta Curte de Casație și Justiție funcționa un procuror general și câte doi procurori de fiecare secție ;

la curțile de apel funcționa câte un procuror general și un procuror la fiecare secție ;

la tribunale, ministerul public era reprezentat printr-un procuror și substituitul său, iar la trbunalele care aveau mai multe secții, printr-un procuror șef și câte un procuror de fiecare secție ;

Legile de organizare judecătorească ulterioare –din 1 septembrie 1890, 24 martie 1909, 24 iunie 1924, 31 martie 1937 și 20 august 1938- nu au adus schimbări substanțiale în funcțiile și principiile de organizare a ministerului public, ci numai unele modificări în structura parchetelor și în statutul procurorilor.

SECȚIUNEA a II-a

Principiile în conformitate cu care își

desfășoară activitatea Ministerul Public

§1. Principiul legalității

În lumina Constituției și conform art. 26 alin. 2 din Legea nr. 92\1992, Ministerul Public își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și controlului ierarhic.

Principiul legalității, ca dominantă a activității Ministerului Public, în cadrul activității judiciare penale, nu este altceva decat transpunerea pe plan particular a principiului legalității procesului penal. Desigur că, așa cum este configurat de Legea nr.92/1992 modificată și republicată, acest principiu are în vedere activitatea judiciară în general. Sub aspectul domeniului care face obiectul preocupărilor noastre (dreptul procesual penal) legalitatea activității acestui organ trebuie raportată la obligațiile pe care acesta le are de a exercita acțiunea penală în justiție, în vederea protejării interesului public sau personal, când acestea au fost încălcate prin săvârșirea infracțiunii.

Ca o garanție a respectării legalității, în art. 26 alin.3 din Legea nr. 92/1992 se arată că ministerul public este independent în relațiile cu celelalte autorități publice și își exercită atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia. Prin această precizare, activitatea acestei instituții este limitată la perimetrul activității judiciare unde reprezintă interesele generale ale societății.

§2. Principiul imparțialității

Principiul imparțialității, care trebuie să caracterizeze activitatea ministerului Public decurge din principiile legalității și oficialității procesului penal. Acest principiu obliga pe procuror să se manifeste, în același mod față de toți cei care au intrat în conflict cu Legea penală.

Procurorul nu trebuie să aibă o atitudine unilaterală care ar aduce atingerea spiritului de obiectivitate, de nepărtinire, de echidistanță, care trebuie sa fie linia constantă a ceea ce acesta întreprinde în vederea realizării actului de justiție. Aceeași dispoziție, art. 26, alin. 3 din Legea nr. 92/1992, modificată și republicată pe care o invocam mai sus ca o garanție a legalității, se înscrie și în sprijinul principiului imparțialității, deoarece procurorul are obligația să-și exercite atribuțiile numai în temeiul legii iar în art. 4 alin. 1 din Legea nr. 92/1992 modificată și republicată se apreciază că ‘nimeni nu este mai presus de lege’ aceasta obligându-l și pe procuror să aibă, în toate cauzele, aceleași coordonate de ghidare a activității sale, fără nici o deviere de la linia continuă a legalității și imparțialității pe care trebuie să se situeze.

§3. Principiul controlului ierarhic

Principiul controlului ierarhic diferențiază statutul procurorilor de cel al judecătorilor. Astfel, în timp ce în art. 3 din Legea nr. 92\1992 se arată că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii în art. 28 din Legea nr. 92\1992 modificată prin art. 6 din Legea nr. 281\2003 se arată modul de subordonare al procurorilor. În acest sens dispozițiile procurorului ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorii în subordine dacă sunt date în scris și sunt în conformitate cu Legea. Nu vor putea fi date, însă, dispoziții pentru neefectuarea actelor care se pot îndeplini, potrivit legii, într-o cauză penală. Procurorul este liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ținând seama de probele administrate în cauză.

Potrivit art. 40, alin. 3 din Legea nr. 92\92 modificată și republicată procurorul general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție exercită controlul asupra tuturor parchetelor.

În actuala reglementare a instituției Ministerului Public, controlul ierarhic și subordonarea nu se opresc la nivelul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, legea (art. 6, alin. 1, din Legea nr. 92/1992) arătând ca procurorii, constituiți în parchete pe lângă fiecare instanță își exercită atribuțiile sub autoritatea Ministerului Justiției.

În exercitarea autorității Ministerului Justiției față de toți procurorii, legea (art. 33 și 34 din Legea nr. 92/1992) arată că dispozițiile Ministrului Justiției, date în mod direct sau prin Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea respectării și aplicării legii, sunt obligatorii. În mod concret , Ministerul Justiției, prin procurori inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și din parchetele de pe lângă Curțile de Apel sau alți procurori delegați, exercită controlul asupra tuturor membrilor Ministerului Public. Controlul se efectuează prin verificarea lucrărilor, a modului cum se desfășoară raporturile de serviciu cu justițiabilii și cu celelalte persoane implicate în lucrări de competența ministerului public, precum și prin aprecierea asupra activității, pregătirii și aptitudinilor profesionale ale procurorilor. În virtutea autorității pe care o are, potrivit legii Ministrul Justitiei poate da dispoziție scrisă, în mod direct sau prin procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și justiție, procurorului competent să înceapă, în condițiile legii procedura de urmărire a infracțiunilor despre care are cunoștință și să promoveze în fața instanțelor judecătorești acțiuni și căi de atac necesare apărării interesului public(art. 34 alin. 5 din Legea nr. 92\1992) .

Datorită caracterului indisponibil al acțiunii penale și al legalității procesului penal, Ministrul Justitiei nu poate da dispoziții pentru oprirea procedurii de urmărire penală legal deschisă.

SECȚIUNEA a III-a

Atribuțiile Ministerului Public

Constituția României, subliniind rolul Ministerului Public, arată cadrul în care acesta își are delimitată competența și anume în activitatea judiciară.

Făcând o privire generală asupra atribuțiilor acestui organ, în lumina dispoziției art. 27 din Legea nr. 92\1992 constatăm că unele dintre aceste sarcini depășesc sfera propriu-zisă a activității judiciare penale, dar sunt strâns legate de aceasta. De aceea, în continuare vom evidenția atribuțiile Ministerului Public care, potrivit legii nr.92\92 și Codului de procedură penală, vizează desfășurarea procesului penal. Fără a intra în analiza lor detaliată, aceste atribuții sunt:

efectuarea urmăririi penale și, după caz supravegherea acesteia (în exercitarea acestei atribuții, procurorii conduc și controlează activitatea de cercetare penală a poliției și a altor organe de cercetare penală, care sunt obligate să aducă la îndeplinire dispozițiile procurorului în condițiile legii);

sesizarea instanțelor judecătorești pentru judecarea cauzelor penale;

exercitarea acțiunii civile în cazurile prevăzute de lege;

participarea în condițiile legii la judecarea cauzei de către instantele judecătorești;

exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești în condiții prevăzute de lege;

supravegherea respectării legii în activitatea de punere în executare a hotărârilor judecătoresti;

studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea și prezentarea propunerilor în vederea eliminării acestora.

În îndeplinirea atribuțiilor pe care le au procurorii se pot înlocui între ei în cadrul aceleiași unități a Ministerului Public, procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre atribuțiile procurorilor în subordine și să suspende ori să infirme actele și dispozițiile acestora dacă sunt contrare legii. Un asemenea mod de organizare și funcționare a ministerului public permite procurorilor ierarhic superiori cu o pregătire mai bună și o experientă mai mare, să instrumenteze dosare penale sau să efectueze anumite acte de competența procurorilor aflați în subordine.

Dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în conformitate cu Legea sunt obligatorii pentru procurorii din subordine. Aceasta normă nu are aplicabilitate în cazul procurorilor care participă în instanța unde sunt liberi să prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii ținând seama de probele administrate cauzei.

SECȚIUNEA a IV-a

Competența de urmărire penală

În cadrul sarcinilor multiple pe care le are procurorul se înscrie și obligația ca, în anumite cazuri penale, să efectueze urmărirea penală. Astfel potrivit art. 209 alin. 3 modificat prin Legea nr. 281\2003 urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, în cazul infracțiunilor prevăzute în art. 155-173, 174-177, 179, 189 alin. 3-5, art. 190, 191, art. 211 alin. 4, art. 212, 236, 2361, 239, 2391, 250, 252, 254, 255, 257, 265, 266, 267, 2671, 268, 273-276, 2791, 280, 2801, 3022, 317, 323 si 356-361 din Codul penal, în cazurile arătate în art. 27 pct. 1 lit. b)-e), art. 281 pct. 1 lit. b) si c) si pct. 5, art. 282 pct. 1 lit. b) si art. 29 pct. 1 din prezentul cod, în cazul infracțiunilor împotriva protecției muncii, precum și în cazul altor infracțiuni date prin lege în competența sa.”

Potrivit art. 209 alin. 4 C. pr. pen. este competent să exercite supravegherea asupra activității de cercetare penală procurorul de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii judecă în prima instanță cauza.

În lumina dispoziției legale amintite, procurorul din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie este competent să efectueze urmărirea penală în cauzele ce se judecă în prima instantă la judecătorie, procurorul din cadrul parchetului de pe lângă tribunal este competent să efectueze urmărirea penala în cauzele ce sunt de competența tribunalului, iar procurorul din parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casație și Justiție efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală în cauzele penale ce se judecă în prima instanță de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Când legea prevede că urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, nu trebuie înțeles că urmărirea penală trebuie efectuată în întregime de către procuror, existând posibilitatea ca, în asemenea cauze organele de cercetare să efectueze anumite acte, dar în orice caz, marea majoritate a actelor ce intră în conținutul urmăririi penale trebuie efectuate de către procuror.

În cazurile urgente, chiar dacă este vorba de cauze care sunt în competența exclusivă a procurorului, colaborarea acestuia cu organele de cercetare este nu numai posibilă, dar și necesară, actele întocmite de organul de cercetare necompetent fiind pe deplin valabile și rămânând câștigate cauzei. În această privință, în practica judiciară s-a arătat că organele de cercetare sunt chiar obligate să efectueze orice acte care nu suferă amânare, în toate cazurile, inclusiv în cauzele care nu sunt în competența lor. Actele îndeplinite în cazuri urgente de către organele de cercetare penală sunt deplin valabile și în cazul în care, în cursul cercetării penale a survenit schimbarea încadrării juridice a faptei dintr-o infracțiune oarecare într-o infracțiune pentru care urmărirea se efectuează obligatoriu de către procuror.

Potrivit art. 209 alin. 5 C. pr. pen., modificat prin Legea 281\2003 atunci când urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitoriul este supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea este făcută de acesta, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior. Când urmărirea penală este efectuată de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justitie, rechizitoriul este supus confirmării procurorului-șef de secție, iar când urmărirea penală este efectuată de acesta, confirmarea se face de către procurorul general al acestui parchet.

Nerespectarea dispozițiilor art. 209 alin.5 atrage sancțiunea nulității absolute prevăzute de art. 197 alin.2 deoarece vizează nelegala sesizare a instanței.

SECȚIUNEA a V-a

Parchetul Național Anticorupție

§.1 Dispoziții generale

Potrivit Ordonanței de Urgență nr. 102/24.10.2003 pentru modificarea Ordonanței de Urgență nr. 43/4.04.2002 privind Parchetul Național Anticorupție se înfiintează la nivel național, Parchetul Național Anticorupție, care funcționează pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca parchet specializat în combaterea infracțiunilor de corupție.

Potrivit vechii reglementări(Ordonanța de Urgență nr. 43/4.04.2002) acesta se organiza ca structură autonomă, cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Public.

Parchetul Național Anticorupție își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic sub autoritatea ministrului justiției.

§.2 Atribuțiile Parchetului Național Anticorupție

Potrivit art. 3 din Ordonanței de Urgență nr. 43\2002 atribuțiile Parchetului Național Anticorupție sunt următoarele:

a) efectuarea urmăririi penale pentru infracțiunile prevăzute în Legea nr.78\2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, în condițiile prevăzute în Codul de procedură penală, în Legea 78\2000 și în Ordonanța de Urgență nr. 43\2002;

b) conducerea, supravegherea și controlul actelor de cercetare penală efectuate din dispoziția procurorului de către ofițerii de poliție judiciară aflați sub autoritatea procurorului general al Parchetului Național Anticorupție.

c) conducerea, supravegherea și controlul activităților de ordin tehnic ale urmăririi penale, efectuate de specialiști în domeniul economic, financiar, bancar, vamal,informatic precum și în alte domenii numiți în cadrul Parchetului Național Anticorupție.

d) studierea cauzelor care generează și a condițiilor care favorizează corupția, elaborarea propunerilor în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației penale;

e) elaborarea raportului anual privind activitatea Parchetului Național Anticorupție și prezentarea acestuia în fața parlamentului;

f) constituirea și actualizarea bazei de date în domeniul faptelor de corupție.

§.3 Organizarea și funcționarea Parchetului Național Anticorupție

Parchetul Național Anticorupție este condus de un procuror general ajutat de un procuror general adjunct( art. 4 alin.1).

Parchetul Național Anticorupție se organizează în următoarele două secții conduse de procurori șefi de secție

secția de combatere a corupției;

secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție.

Potrivit art. 6, Parchetul Național Anticorupție se încadrează cu procurori, ofițeri de poliție judiciară, specialiști în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, personal auxiliar de specialitate, precum și personal economic și administrativ în limita posturilor prevăzute în statutul de funcțiuni, aprobat potrivit legii.

Potrivit art. 10 alin.1 în scopul efectuării cu celeritate și în mod temeinic a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor de corupție, în cadrul Parchetului Național Anticorupție funcționează ofițeri de poliție, constituind poliția judiciară a Parchetului Național Anticorupție.

Ofițerii de poliție judiciară își desfăsoară activitatea numai în cadrul Parchetului Național Anticorupție.

Ofițerii de poliție judiciară efectuează actele de cercetare penală sub directa conducere, supraveghere și controlul nemijlocit al procurorilor din Parchetul Național Anticorupție.

Dispozițiile procurorilor din Parchetul Național Anticorupție sunt obligatorii pentru ofițerii de poliție judiciară prevăzuți la alin.1. Actele întocmite de ofițerii de poliție judiciară din dispoziția scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia.

Numirea ofițerilor de poliție judiciară în cadrul Parchetului Național Anticorupție se face prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte De Casație și Justiție, la propunerea procurorului general al Parchetului Național Anticorupție, cu avizul ministrului administrației și internelor, dintre ofițerii de poliție care au absolvit o formă de învățământ superior și au minimum 6 ani vechime în structuri cu atribuții de constatare , investigare și cercetare a infracțiunilor de corupție.

Ofițerii de poliție judiciară sunt numiți pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea prelungirii numirii în funcție cu acordul acestora.

Ofițerii de poliție judiciară nu pot primi de la organele ierarhic superioare nici o altă însărcinare în afara unor situații și evenimente excepționale. In aceste cazuri calitatea lor de ofițer de poliție judiciară se suspendă, prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte De Casație și Justitie, până la încetarea situației excepționale care a determinat primirea altor însărcinări.

Ofițerii de poliție judiciară, pe perioada numirii în cadrul Parchetului Național Anticorupție, au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru ofițerii de poliție, cu excepțiile prevăzute în prezenta ordonantă de urgentă. Atrbuțiile prevăzute de lege pentru ministrul administratiei și internelor privind acordarea drepturilor și răspunderilor ce revin ofițerilor de poliție judiciară se exercită de procurorul general al Parchetului Național Anticorupție.

§.4 Competența Parchetului Național Anticorupție

Potrivit art. 13 alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 43\2002 procurorii specializați din cadrul Parchetului Național Anticorupție efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78\2000. În competența Parchetului Național Anticorupție sunt date infracțiunile din Legea nr. 78\2000 săvârșite în vreuna din următoarele circumstanțe:

a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 100000 de euro sau o perturbare deosebit de gravă a activității unei autorități publice, instituții publice sau oricărei alte persoane juridice;

b) de către deputați, senatori, membrii guvernului, secretari de stat și asimilații acestora, judecătorii Curții Constituționale, membrii, judecătorii, procurorii și controlorii financiari ai Curții de Conturi și ai Camerelor de Conturi judetene, președintele Consiliului legislativ, avocatul poporului, guvernatorul și viceguvernatorii Băncii Naționale a României, președintele Consiliului Concurenței, magistrați, ofițeri superiori, mareșali, generali, amirali, notari publici, executori judecătorești, consilieri județeni și locali, primari, prefecți, subprefecți, persoane cu funcții de conducere și control în cadrul autorităților publice centrale și locale sau în cadrul instituțiilor publice, membrii consiliilor de administrație și persoane care dețin funcții de la directori inclusiv, în sus în cadrul regiilor autonome de interes național sau local, companiilor și societăților naționale, societăților comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este actionar, instituțiilor publice care au atribuții în procesul de privatizare și al unităților centrale financiar-bancare.

CAPITOLUL III

ORGANELE DE CERCETARE PENALĂ

SECTIUNEA I

Consideratii preliminare

La instrumentarea urmăririi penale, alături de procuror participă și organele de cercetare penală. S-ar putea spune că marea majoritate a activităților legate de desfășurarea urmăririi penale sunt realizate de către organele de cercetare penală.

Se cuvine să precizăm că organele de cercetare penală nu pot totuși, să desfășoare urmărirea penală fără să fie necesară și intervenția procurorului și a instanței căci potrivit legii aceștia supraveghează întreaga activitate din această fază a procesului penal, anumite instituții procesuale fiind puse numai la dispoziția procurorului sau a instanței.

Mai precizăm că organele de cercetare penală nu participă sub nici o modalitate la desfășurarea judecății cauzelor penale de aceea se poate spune că aceste organe nu cooperează niciodată în mod direct cu instanțele judecătorești la realizarea procesului penal.

Potrivit art. 201 alin. 2 C. pr. pen. modificat prin Legea 281\2003 organele de cercetare penală sunt: organele de cercetare penală ale poliției judiciare (care suportă încă o clasificare, după cum vom vedea) și organele de cercetare specială.

SECȚIUNEA a II-a

Organizarea și funcționarea organelor de urmărire penală

Sub aspectul modului de organizare și funcționare, organele de cercetare penală prezintă unele aspecte specifice în raport cu celelalte organe judiciare(instanțele judecătorești și ministerul public), în timp ce în cazul ministerului public există o singură subordonare a tuturor procurorilor pe linie ierarhică, în cazul organelor de cercetare penală, acestea se subordonează pe linie administrativă organelor ierarhic superioare din cadrul Ministerului Administrației si Internelor și în al doilea rând sub aspectul efectuării cercetării penale aceste organe se subordonează procurorului.

În cadrul subordonării administrative, organele de cercetare penală au obligația să se conformeze organelor ierarhice din Ministerul Administrației și Internelor doar sub acest aspect strict administrativ, art. 219 alin.1 C. pr. pen. dispunând: procurorul poate să dea dispoziții cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală. In cazul organelor de cercetare penală ale poliției judiciară, organele ierarhic superioare ale acestora nu pot să le dea îndrumări sau dispoziții privind cercetarea penală, procurorul fiind singurul competent în acest sens. Pe linia subordonării organelor de cercetare penală față de procuror, care este o subordonare funcțională(profesională) acestea au obligația să exercite dispozițiile procurorului care exercită supravegherea urmăririi penale, sub acest aspect organul ierarhic superior din Ministerul Administrației și Internelor neavând posibilitatea să anuleze dispozițiile procurorului.

În acest sens art. 218 C. pr. pen. “procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliției judiciare și a altor organe de cercetare specială și supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale”.

De la început, precizăm că atribuțiile de cercetare penală ca organe judiciare sunt legate numai de desfășurarea urmăririi penale, aceste organe nu colaborează în cadrul procesului penal, în mod direct cu instanțele judecătorești. În atribuțiile organelor de cercetare penală se înscrie efectuarea tuturor actelor de cercetare penală, cu exceptia celor date de lege în competența exclusivă a procurorului. Potrivit ordinului Ministerului Administrației și Internelor nr. 265\28.05.2002 privind organizarea activității de cercetare penală în cadrul poliției și poliției de frontieră, organele de cercetare penală ale poliției judiciare au următoarele atribuții :

organizează, coordonează, îndrumă, sprijină și controlează întreaga activitate de cercetare penală din unitatea în care functionează;

efectuează cercetările în cauzele penale preluate de la celelalte formațiuni operative, primite sau repartizate direct precum și cele trimise de parchetele teritoriale;

organizează și ține evidenta cauzelor și lucrărilor penale;

conlucrează cu celelalte structuri specializate ale Ministerului Administrației și Internelor, Ministerului Public și Ministerului Justiției pentru aplicarea metodelor științifice și mijloacelor criminalistice în scopul creșterii eficienței în activitatea de urmărire și combatere a infracțiunilor;

organizează și asigură buna funcționare a locurilor de reținere și arest preventiv din sediile unităților de poliție.

Astfel, organele de cercetare penală au dreptul să înceapă urmărirea penală și să administreze probele necesare rezolvării tuturor aspectelor cauzei penale. De asemenea, organele de cercetare penală pot efectua anumite acte procedurale cum sunt : reconstituirea, cercetarea la fața locului etc. Sunt anumite acte de urmărire penală care nu se cuprind în sfera atribuțiilor organelor de cercetare penală ca : punerea în mișcare a acțiunii penale, arestarea preventivă precum și soluțiile prin care se pune capăt urmăririi penale(scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale). Pe parcursul urmăririi penale organele de cercetare penală fac propuneri motivate procurorului privind luarea unor măsuri de prevenție, efectuarea de percheziții, punerea în mișcare a acțiunii penale, etc.

Întreaga activitate a organelor de cercetare penală este supravegheată de procuror acesta având ultimul cuvânt în privința aspectelor de care depinde buna rezolvare a cauzelor penale.

Potrivit art. 201 alin. 2 C. pr. pen., modificat prin legea 281\2003 organele de cercetare penală sunt:

organele de cercetare ale poliției judiciare;

organele de cercetare penală speciale.

Potrivit art. 201 alin. 3 C. pr. pen. ‘’ca organe de cercetare ale poliției judiciare funcționează lucrători specializați din Ministerul Administratiei și Internelor anume desemnați de ministrul administrației și internelor, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și își desfășoară activitatea sub autoritatea procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau sunt desemnați și funcționează în alt mod potrivit unor legi speciale.

În ceea ce privește organele de cercetare specială, acestea sunt prevăzute în art. 208 C. pr. pen., după cum urmează:

ofițerii anume desemnati de către comandanții unitătilor militare corp aparte și similare, pentru militarii în subordine; cercetarea poate fi efectuată și personal de către comandant.

ofițerii anume desemnați de către șefii comenduirilor de garnizoană, pentru infracțiunile săvârșite de militari în afara unităților militare; cercetarea poate fi efectuată și personal de șefii comenduirilor de garnizoană.

ofițerii anume desemnati de către comandanții centrelor militare, pentru infracțiunile de competența instanțelor militare săvârșite de persoanele civile în legătură cu obligațiile lor militare; la cererea comandantului centrului militar, organul de poliție efectuează unele acte de cercetare după care înaintează lucrările comandantului centrului militar;

ofițerii poliției de frontieră, anume desemnați pentru infracțiunile de frontieră;

căpitanii porturilor pentru infracțiunile contra siguranței navigației pe apa și contra disciplinei și ordinii la bord, precum și pentru infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul prevăzute în Codul Penal săvârșite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranța navei sau a navigației.

Se impune ca o categorie distinctă de organe de cercetare penală speciale luarea în considerare a lucrătorilor de poliție care efectuează ancheta penală în cazul infracțiunilor comise de polițiști. Astfel potrivit Legii 281\2003 urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în cazul infracțiunilor săvârșite de polițiștii care au calitatea de organe de cercetare penală ale poliției judiciare. Rezultă că pentru ceilalți lucrători de poliție sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în Ordinul Ministerului Administrației și Internelor nr. 321\24.09.2003 potrivit căruia pentru faptele săvârșite de către polițiști, alții dacât cei cu atribuții de cercetare penală, urmărirea penală se desfașoară de către ofițerii de poliție anume desemnați de Ministerul Administrației și Internelor.

O altă categorie de organe de cercetare penale speciale care se impun a fi precizate sunt ofițerii de poliție judiciare numiți în cadrul Parchetului Național Anticorupție. Astfel potrivit art. 10 din O.U. nr.43\4.04.2002 alin.1 în scopul efectuării cu celeritate și în mod temeinic a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor de corupție, în cadrul Parchetului Național Anticorupție funcționează ofițeri de poliție, constituind poliția judiciară a Parchetului Național Anticorupție.

Ofițerii de poliție judiciară își desfăsoară activitatea numai în cadrul Parchetului Național Anticorupție.

Ofițerii de poliție judiciară efectuează actele de cercetare penală sub directa conducere, supraveghere și controlul nemijlocit al procurorilor din Parchetul Național Anticorupție.

Dispozițiile procurorilor din Parchetul Național Anticorupție sunt obligatorii pentru ofițerii de poliție judiciară prevăzuți la alin.1. Actele întocmite de ofițerii de poliție judiciară din dispoziția scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia.

Numirea ofițerilor de poliție judiciară în cadrul Parchetului Național Anticorupție se face prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte De Casație și Justiție, la propunerea procurorului general al Parchetului Național Anticorupție, cu avizul ministrului administrației și internelor, dintre ofițerii de poliție care au absolvit o formă de învățământ superior și au minimum 6 ani vechime în structuri cu atribuții de constatare , investigare și cercetare a infracțiunilor de corupție.

Ofițerii de poliție judiciară sunt numiți pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea prelungirii numirii în funcție cu acordul acestora.

Ofițerii de poliție judiciară nu pot primi de la organele ierarhic superioare nici o altă însărcinare în afara unor situații și evenimente excepționale. In aceste cazuri calitatea lor de ofițer de poliție judiciară se suspendă, prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte De Casație și Justitie, până la încetarea situației excepționale care a determinat primirea altor însărcinări.

Ofițerii de poliție judiciară, pe perioada numirii în cadrul Parchetului Național Anticorupție, au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru ofițerii de poliție, cu excepțiile prevăzute în prezenta ordonantă de urgentă. Atrbuțiile prevăzute de lege pentru ministrul administratiei și internelor privind acordarea drepturilor și răspunderilor ce revin ofițerilor de poliție judiciară se exercită de procurorul general al Parchetului Național Anticorupție.

SECȚIUNEA a III-a

Competența organelor de urmărire penală

§.1Considerații preliminare

În vederea delimitării exacte a sarcinilor ce revin fiecărui organ de urmărire penală, legea reglementează în Titlul I Cap. 2 al părții speciale a Codului de Procedura Penală competența materială, competența personală și competența funcțională.

În privința competenței teritoriale a organelor de urmărire penală se aplică dispozițiile art. 45 din partea generală.

§.2 Competența organelor de cercetare penală ale poliției judiciară

Între organele de cercetare penală, organele de cercetare ale poliției ocupă un loc deosebit , deoarece ele au competența foarte largă, conform art. 207 din C. pr. pen. ‘’cercetarea penală se efectuează de organele de cercetare ale poliției judiciare pentru orice infracțiune care nu este dată în mod obligatoriu în competența altor organe de cercetare penală’’. Astfel potrivit O.U nr.63\28.06.2003 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor publicată în M. Of. 462\28.06.2003 prin care se abrogă Legea 40\1990 privind organizarea și funcționarea Ministerului de Interne art. 14 litera b pct.4 : organele de cercetare penală ale poliției judiciare asigură desfășurarea activității pentru efectuarea cercetărilor în legatură cu săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, pentru probarea acestora, urmărirea, prinderea și tragerea la răspundere a infractorilor de către instanțele judecătorești, precum și efectuarea investigațiilor și constatărilor tehnico-științifice și a altor activități specifice.

Subliniem faptul că în privința cercetării penale nu functionează criteriile de repartizare a cauzelor penale unor organe de un anumit grad ierarhic, asa cum prevede legea în cazul instanțelor de judecată. De aceea, în literatura de specialitate se arată pe bună dreptate că organele de cercetare ale poliției judiciare au competență materială generală.

În privința competenței teritoriale, evidențiem faptul ca organele de cercetare ale poliției judiciare instrumentează cauzele penale care le revin potrivit regulilor stabilite de lege:

Astfel în art. 30 alin.1 C. pr. pen. se menționează că factorii în funcție de care se determină competența dupa teritoriu sunt:

locul unde a fost săvârșită infracțiunea;

locul unde a fost prins faptuitorul;

locul unde locuiește făptuitorul;

locul unde locuiește persoana vătămată.

Când anumite acte de cercetare penală trebuie sa fie efectuate în afara razei teritoriale în care se face cercetarea organele de cercetare penală ale poliției judiciare pot să le efectueze, după ce în prealabil, au inștiințat despre aceasta organul corespunzător din raza teritorială în care se vor efectua aceste acte.

În cazul în care organul de cercetare penală nu efectuează el –în afara razei teritoriale în care se face cercetarea – anumite acte necesare rezolvării cauzei, poate să dispună efectuarea lor prin comisie rogatorie ori delegare.

În cuprinsul aceleiași localități, organul de cercetare al poliției judiciare efectuează toate actele de cercetare, chiar dacă unele dintre acestea trebuie îndeplinite în afara razei sale teritoriale, cu obligația de a înștiința în prealabil organul corespunzător din raza teritorială în care va efectua aceste acte.

În cazuri urgente, organul de cercetare penală al poliției judiciare este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competența lui. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată prin procurorul care exercită supravegherea activității organului ce le-a efectuat, procurorului competent.

§.3 Competența organelor de cercetare penală speciale

În anumite cazuri, dată fiind natura infracțiunilor săvârșite, precum și uneori având în vedere calitatea făptuitorului, legiuitorul a prevăzut expres că urmărirea penală se efectuează de organele de cercetare speciale.

Potrivit art. 208 alin.1 lit. a ofițerii anume desemnați de către comandanții unităților militare corp aparte și similare pot efectua cercetarea penală în cauzele privind infracțiuni săvârșite în unitate de către militarii din subordine.

Ofițerii anume desemnați de către șefii comenduirilor de garnizoană efectuează cercetarea penală pentru infracțiunile săvârșite de militari în afara unităților militare.

Cercetarea poate fi efectuată personal de șefii comenduirilor de garnizoană.

Potrivit art. 208 alin. 1 lit. c C. pr. pen. ofițerii anume desemnați de către comandanții centrelor militare efectuează cercetarea penală în cauzele privind infracțiunile ce cad în competența instanțelor militare săvârșite de persoane civile în legătură cu obligațiile lor militare. Pot fi date ca exemplu în acest sens infracțiunile de sustragere de la recrutare(art. 353 C. pen.) de neprezentare la încorporare sau concentrare(art. 354 din C. pen.). În aceste cazuri cercetarea poate fi efectuată și personal de către comandanții centrelor militare.

La cererea comandantului centrului militar, organul de poliție judiciară efectuează unele acte de cercetare, după care înaintează lucrările comandantului centrului militar.

Potrivit art. 208 alin. 1 lit. d C. pr. pen. ofițerii poliției de frontieră anume desemnați pentru infracțiunile de frontieră efectuează cercetarea penală pentru aceste infracțiuni.

Potrivit art. 208 alin. 1 lit. e C. pr. pen, căpitanii porturilor sunt competenți să efectueze cercetarea penală pentru infracțiunile contra siguranței navigației pe apă și contra disciplinei și ordinii la bord (Decretul 443\1972 privind navigația civilă publicat în B. Of. nr. 132\23.11.1972 a fost abrogat prin dispozițiile art. 39 din Legea 191\13.05.2003 privind infracțiunile la regimul transportului naval publicată in M. Of. 332\16.05.2003).

CAPITOLUL IV

SUPRAVEGHEREA URMARIRII PENALE

EXERCITATĂ DE CĂTRE PROCUROR

SECȚIUNEA I

Consideratii preliminare

§. 1 Cadrul legal

Legea pentru organizarea judecătorească nr. 92/1992 stabilește printre atribuțiile Ministerului Public în art. 31 Iit. b aceea de a supraveghea activitatea de urmărire penală efectuată de poliție și de alte organe. Art. 209 al. l C. pr. pen. stabilind competența procurorului în faza urmăririi arată că acesta exercită supravegherea actelor de urmărire penală. Obiectul supravegherii, modalitățile de exercitare a supravegherii, dispozițiile date de procuror și actele în care se materializează sunt reglementate în art. 216-220. Cum se implică și soluțiile pe care le dă procurorul le vom găsi în dispozițiile ce reglementează desfășurarea urmăririi penale (art. 221-278).

§. 2 Obiectul supravegherii

În art. 216 se arată obiectivele care trebuie realizate de procuror în exercitarea supravegherii respectării legii în activitatea de urmărire penală:

veghează ca orice infracțiune să fie descoperită;

În acest scop procurorul trebuie să verifice dacă toate sesizările făcute organelor de poliție, parchetelor (care sunt trimise spre cercetare organelor de poliție) sau altor organe și aflate la organele de poliție spre cercetare, sunt puse pe rol și se fac actele de cercetare necesare.

veghează ca orice infractor să fie tras la răspundere penală;

Procurorul va verifica sau cere spre verificare cauzele cu autori nedescoperiți și, dacă este necesar, va da îndrumările și dispozițiile privind măsurile ce trebuie întreprinse pentru descoperirea acestora. După identificarea autorilor va îndruma și dispune organelor de cercetare, dacă este necesar, ce probe trebuie administrate și ce măsuri procesuale trebuie luate;

veghează ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

Indicii temeinice, potrivit art. 143 al. 2, există dacă din datele existente în cauză rezultă că persoana față de care se efectuează urmărirea a săvârșit fapta. Această dispoziție obligă organul de cercetare penală să caute date verosimile, verificabile, pentru a efectua acte de cercetare ce pot afecta persoana sau imaginea acesteia. Procurorul este garantul aplicării de către organele de cercetare a prezumției de nevinovăție.

În vederea aplicării prezumției de nevinovăție procurorul va verifica, la sesizare sau din oficiu ordonanțele de reținere date de organele de cercetare penală, dispunând punerea de îndată în libertate a celor reținuți sau arestați nelegal.

§. 3 Modalități de exercitare a supravegherii

În conformitate cu dispozițiile art. 31 alin. 1 lit. b din Legea nr. 92/1992, art. 209 alin. 1 și art. 218 C. pr. pen. procurorul conduce si controlează activitatea de cercetare penală a poliției și a altor organe și supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale.

Conducerea și controlul presupune o activitate permanentă și completă a procurorului de cunoaștere a tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor de cercetare si implicarea în soluționarea acestora legal și temeinic, în acest scop legea stabilește următoarele obligații ale organelor de cercetare și drepturi ale procurorului.

Organele de cercetare sunt obligate să încunoștințeze de îndată pe procuror despre infracțiunile de care au luat cunoștință. Parchetul trebuie să aibă o evidență a acestor comunicări, urmând ca el să aprecieze dacă este cazul să intervină.

Procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să îl efectueze personal. Aceasta consacră rolul de conducător calificat și activ al procurorului asupra urmăririi penale. S-ar putea ca anumite acte să prezinte o importanță deosebită pentru mersul cercetărilor sau o dificultate sporită și atunci, pentru reușita acestora, procurorul să se implice asistând organul de cercetare la efectuarea lor sau efectuându-le personal, în ambele situații procurorul este conducătorul echipei de cercetare și dă, dacă este cazul, îndrumări sau dispoziții cărora organul de cercetare trebuie să se conformeze.

Dacă nu participă personal la cercetări în cadrul atribuțiilor de control, procurorul poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să-1 trimită, cu toate actele și datele privitoare la fapte care formează obiectul cercetării. După studierea dosarului poate să dea îndrumări sau dispoziții cu privire la actele de cercetare ce mai trebuie efectuate (218 alin. 3).

Dacă se constată nereguli, procurorul poate să dispună, după necesitate, ca într-o cauză în care cercetarea penală trebuie efectuată de un anumit organ să fie efectuată de un alt asemenea organ. Aici se impune precizarea că organul la care se dispune trecerea cauzei să aibă competența de a efectua cercetare în această cauză, iar procurorul care dispune trecerea cauzei să facă parte din parchetul competent să supravegheze cauza. Cele mai frecvente sunt cazurile când se dispune trecerea cauzei de la un post de poliție sau de la o formațiune ce își desfășoară activitatea într-un anumit sector (judiciar, economic, pază și ordine, circulație etc.), după descoperirea autorului, la serviciul cercetări penale. Această măsură poate fi luată și cu ocazia restituirii cauzei pentru completarea cercetărilor sau după infirmarea soluției de neurmărire.

În cazul în care se impune ca cercetarea să se facă de către organul de cercetare ierarhic superior, preluarea cauzei se dispune de parchetul care exercită supravegherea acestuia pe baza propunerii motivate a organului de cercetare care preia cauza și după încunoștințarea procurorului care exercită supravegherea acesteia, pentru ca acesta să o scoată din evidență, în acest fel se evită dublele înregistrări și eventualele cercetări paralele.

Verificarea legalității actelor de cercetare penală.

Această sarcină derivă din Legea de organizare judecătorească, potrivit căreia Ministerul Public reprezintă, în activitatea judiciară, interesele generale ale societății și apără ordinea de drept precum și drepturile și libertățile cetățenilor (art. 2 al. 4) și din principiile de organizare ale Ministerului Public: legalității și imparțialității (art. 30 al. 2 din aceeași lege). Controlul de legalitate trebuie să fie permanent și continuu și nu poate fi despărțit de celelalte activități de supraveghere. Această activitate are loc din oficiu, dar se face și la sesizarea persoanelor interesate, în cazul constatării ilegalității unui act sau a unei măsuri procesuale, procurorul va dispune infirmarea actului (art. 220).

§. 4 Actele de dispoziție ale procurorului

4.1. Considerații introductive

În art. 31 al. l lit. b din Legea nr. 92/1992 se prevede că dispozițiile date de procuror în activitatea de supraveghere a urmăririi penale sunt obligatorii penntru organul de cercetare penală, în art. 216 al. 3 C.pr.pen se prevede că în exercitarea activității de supraveghere procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziții organelor de cercetare penală ca să ia asemenea măsuri. Art. 219 prevede că procurorul poate să dea dispoziții cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală.

Dispozițiile se dau în scris și motivat (art. 216 al. 4) pentru a se evita orice neclarități și pentru a se putea urmări executarea lor. Aceste dispoziții sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală, în cazul în care organul de cercetare penală are de făcut obiecții, poate sesiza procurorul ierarhic superior celui care a dat dispoziția, fără a întrerupe executarea lor. Procurorul în drept să se pronunțe asupra obiecțiilor este obligat să o facă în 3 zile.

Actele prin care se exercită supravegherea procurorului sunt autorizarea, încuviințarea, confirmarea, aprobarea, avizarea, infirmarea.

4.2. Autorizarea

Autorizarea este actul procurorului anterior actului de urmărire penală, prin care se împuternicește organul de cercetare penală să-1 efectueze, în cazul în care se efectuează fără a se obține autorizarea, actul nu este valabil.

4.3. Încuviințarea

încuviințarea este actul procurorului prin care acesta își exprimă acordul cu efectuarea unui act de urmărire penală. Din acest motiv acest act poate fi și ulterior actului de urmărire efectuat. Legea cere în puține cazuri ca un act să fie încuviințat (de ex. exhumarea în vederea constatării cauzelor morții – art. 114).

4.4. Confirmarea

Confirmarea este actul ulterior al procurorului prin care ratifică, legitimând unele acte efectuate de organele de cercetare penală. Astfel, când procurorul constată că pentru vreuna din infracțiunile sau infractorii arătați în art. 207, 208 și 209 al. 3 și 4 urmărirea penală s-a făcut de un alt organ decât cel prevăzut în textele menționate, ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent, rămânând valabile măsurile asigurătorii luate, actele sau măsurile procesuale confirmate sau încuviințate de procuror, precum și actele procesuale care nu pot fi refăcute (art. 268).

4.5. Aprobarea

Aprobarea este actul anterior al procurorului prin care acesta consimte la efectuarea unui act de urmărire penală. Fără acest consimțământ actul nu poate fi realizat De ex. internarea învinuitului sau inculpatului într-un institut sanitar de specialitate în vederea efectuării expertizei obligatorii conform art. 117 C.pr. pen.

4.6. Avizarea

Avizarea este actul prin care procurorul își exprimă acordul cu organul de cercetare penală la luarea unei măsuri a cărui competență este a altui organ. De ex. propunerea organului de cercetare, pentru prelungirea arestării preventive de către instantă, ce se face procurorului ierarhic superior celui care exercită supravegherea, se face cu avizul acestuia din urmă (art. 156 C. pr. pen.).

4.7. Infirmarea

Infirmarea este actul prin care procurorul, în calitatea sa de conducător al urmăririi penale, constatând că un act sau o măsură procesuală a organului de urmărire penală nu sunt efectuate cu respectarea dispozițiilor legale, îl desființează motivat (art. 220).

În virtutea principiului organizatoric al Ministerului Public, al controlului ierarhic art. 32 al. 3 din L. 92/1992 prevede că procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare din atribuțiile procurorilor în subordine si să suspende ori să infirme actele si dispozițiile acestora, dacă sunt contrare legii, în acest caz măsurile luate de procurorul ierarhic superior celui ce exercită supravegherea cercetării penale sunt obligatorii și pentru organul de cercetare penală.

Domeniul de aplicare vizează orice act constatat a fi ilegal, de la actul de începere a urmăririi penale, al luării unor măsuri asigurătorii sau al măsurii reținerii.

§. 5 Procurorul competent să exercite supravegherea

Competența de supraveghere aparține, potrivit art. 209 alin. 4 modificat prin Legea nr. 45/1993, procurorului de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în prima instanță cauza. Această dispoziție face fără aplicare prevederea art. 264 al. 2, potrivit căreia „rechizitoriul dat de procurorul de la parchetul ierarhic inferior celui corespunzător instanței competente să judece cauza în fond este supus confirmării procurorului de la parchetul acelei instanțe”, încălcându-se o dispoziție privind competența materială, urmărirea penală este lovită de nulitate absolută.

În cazul cauzelor preluate de un organ de cercetare central, pentru a face posibilă supravegherea urmăririi penale, art. 217 alin. 3 c: pr. pen. prevede că supravegherea se exercită de către un procuror din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

SECȚIUNEA a II-a

Supravegherea exercitată de procuror

anterior începerii urmăririi penale

§.1 Procedura efectuării interceptărilor și înregistrărilor

Conform art. 911 C. pr. pen. modificat prin Legea 281/2003 interceptările și înregistrările pe banda magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri ori comunicări se vor efectua cu autorizarea motivată a instantei, la cererea procurorului, în cazurile și în conditiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârsirea unei infractiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru aflarea adevarului. Această reglementare scoate din sfera competenței procurorului autorizația pentru efectuarea interceptărilor și a înregistrărilor (anterior modificării codului de procedură penală prin legea 281/2003 art. 91_1 alin. 1 dispunea Înregistrarea pe bandă magnetică ale unor convorbiri efectuate cu autorizarea motivată a procurorului desemnat de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în cazurile și în condițiile stabilite de lege pot servi ca mijloace de probă) Chiar și aici observăm o specializare a procurorilor care puteau da autorizații efectuării interceptărilor.

În ceea ce ne priveste conform art. 912 alin.2 în caz de urgență, cand întârzierea obținerii autorizării prevăzute în art. 911 alin. 1 ar aduce grave prejudicii activității de urmărire, procurorul poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanța motivată, interceptarea și înregistrarea pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport a convorbirilor sau comunicărilor, comunicând aceasta instanței imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore, aceasta fiind tot o formă de supraveghere exercitată de procuror anterior începerii urmăririi penale, deoarece conform art. 912 alin. 1 procurorul procedează personal la interceptările și înregistrările prevăzute în art. 911 sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală.

Deci, doar în situații de urgență când întârzierea ar aduce prejudicii grave activității de urmărire, procurorul poate prin ordonanță motivată și cu titlu provizoriu să dispună efectuarea înregistrărilor.

§. 2 Actele premergătoare urmăririi penale

Potrivit art. 224 alin. 2 C. pr. pen., actele premergătoare se efectuează în vederea începerii urmăririi penale. Atât în scopul expres prevăzut de lege (începerea urmăririi penale), cât și din însăși denumirea lor rezultă neîndoielnic că actele premergătoare se situează înaintea declanșării fazei de urmărire penală.

Actele premergătoare se efectuează în vederea îndeplinirii următoarelor obiective:

completarea informațiilor organelor de urmărire penală pentru a le aduce la nivelul unor cunostinte și constatări care să determine începerea urmăririi penale;

verificarea informațiilor deja deținute în baza sesizării primite;

verificarea existenței sau inexistenței vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10 C. pr. pen., ori a unui caz de nepedepsire ar căror incidență ar putea determina după caz, dispunerea începerii sau neînceperii urmăririi penale.

Actele premergătoare au atât un caracter facultativ, în sensul că dacă sesizarea este suficientă pentru a se dispune începerea urmăririi penale, ele nu se mai efectuează , cât și un caracter de anterioritate , dat fiind faptul că premerg începutul urmăririi penale.

Denumite și investigații prelabile, în cadrul actelor premergătoare se poate desfășura un fascicul de activități de o mare varietate cum ar fi

activități care nu au elemente comune cu regulile procesuale penale, nefiind reglementate în codul de procedură (de exemplu filajul unor persoane suspecte, organizarea de filtre, efectuarea de razii, legitimarea si identificarea unor persoane necunoscute);

activități care, sub aspect formal, pot semăna cu unele acte procedurale, dar care nu capătă haina juridică a acestora ( de exemplu, verificarea gestiunii prin efectuarea unei revizii contabile care are aspecte comune cu o expertiză , relații scrise sau verbale de la anumite persoane care pot avea aspecte comune cu declarațiile părților sau ale martorilor etc.)

Pe parcursul desfășurării actelor premergătoare nu se pot dispune măsuri procesuale, deoarece acestea se pot lua numai împotriva învinuitului sau inculpatului, ceea ce implică existența unui cadru procesual (respectiv începere urmăririi penale).

În ceea ce privește organul competent, potrivit art. 224 alin. 2 C. pr. pen., actele premergătoare pot fi efectuate de către:

organele de urmărire penală (atât procurorul, cât si, mai ales organele de cercetare penală), cu respectarea regulilor privitoare la competentă;

lucrătorii operativi anume desemnați din Ministerul de Interne, alții decât cei cu atributii de cercetare penală;

lucrătorii operativi din celelalte organe de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, anume desemnați în acest scop, pentru fapte care constitue potrivit legii amenințări la adresa siguranței naționale(spre exemplu lucrătorii operativi din cadrul Serviciului Român de Informatii, Serviciul de Informatii Externe, Serviciul de pază și protocol, Serviciul de Telecomunicații speciale, etc)

SECȚIUNEA a III-a

Supravegherea exercitată pentru confirmare existenței vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 10 C. pr. pen.

Neînceperea urmăririi penale nu reprezintă, după părerea noastră, o soluție procesuală, nefiind prevăzută nici printre soluțiile care pot fi date de către procuror în urma urmăririi penale (art. 11 pct. l lit. a, b, c C. pr. pen.) și nici printre soluțiile pe care instanța le pronunță în cursul judecății (art. 11 pct. 2 lit. a și b C. pr. pen.). Ea este menționată doar în cuprinsul art. 228 al. 4, 6 și alineatul final C. pr. pen., statuându-se, în esență, că se poate dispune de către procuror, la propunerea organului de cercetare penală, „dacă din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate după primirea plângerii sau denunțului rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepția celui de la lit. b1. Din conținutul acestor prevederi rezultă, fără echivoc, natura juridică de act premergător a dispoziției de neîncepere a urmăririi penale, sau după caz de confirmare a propunerii de neîncepere a urmăririi penale, având un caracter extraprocesual, datorită situării ei în timp în etapa actelor premergătoare, deci înainte de declanșarea urmăririi penale. Faptul că neînceperea urmăririi penale se dispune de către procuror se materializează, la fel ca orice soluție procesuală de stingere a urmăririi penale, într-o rezoluție, iar aceasta poate fi atacată cu plângere, similar cu orice măsură sau act de urmărire penală în condițiile art. 275 C. pr. pen., nu poate avea, așa cum am arătat mai sus, decât semnificația juridică a uneia dintre modalitățile prin care procurorul supraveghează actele permergătoare, după regulile prevăzute în art. 216-220 C. pr. pen.

Mai exact, după părerea noastră, dispoziția de neîncepere a urmăririi penale sau de confirmare a propunerii procurorului de a nu se începe urmărirea penală constituie o rezolvare dată de procuror actelor premergătoare ori sesizării, dacă din cuprinsul acesteia rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a începerii urmăririi penale. Ea are un caracter legal, fiind prevăzută art. 228 alin. 6 C. pr. pen.

Cu toate că se dispune în afara vreunui cadru procesual și nu figurează printre soluțiile prevăzute de lege, totuși neînceperea urmăririi penale se impune atunci când sunt îndeplinite condițiile legale, în virtutea principiului după care oricare din modurile de sesizare a organelor judiciare penale potrivit legii trebuie să-și găsească o anumită rezolvare, iar organele de urmărire penală sesizate au datoria de a cerceta și rezolva sesizarea în vederea restabilirii drepturilor și intereselor legale ale persoanelor și pentru o mai bună înfăptuire a justiției în general. Dacă sesizarea nu este făcută cu respectarea condițiilor legale, organul de urmărire penală sesizat nu mai procedează la investire, după distincțiile făcute anterior, ci o restituie, printr-o adresă, persoanei sau organului care a făcut-o, iar dacă, în urma verificării competenței stabilește că sesizarea este greșit îndreptată organului de urmărire penală, acesta din urmă o va trimite organului competent, conform art. 285 C. pr. pen. în cazul în care, însă, organul de urmărire penală competent se învestește cu sesizarea (o primește și o înregistrează), el este obligat să-i dea o rezolvare, în acest fel, dacă sunt îndeplinite toate condițiile legale, așa cum vom vedea mai târziu, se va începe urmărirea penală, declansându-se, deci, procesul penal (faza de urmărire penală), iar dacă este incident vreunul din cazurile de împiedicare a începerii urmăririi penale (prevăzute în art. 10 C. pr. pen. sau de nepedepsire), se va declanșa procedura de neîncepere a urmăririi penale, dându-se apoi posibilitatea oricărei persoane să facă plângere împotriva rezoluției date potrivit art. 228 alin. 6 C. pr. pen., în aceleași condiții ca în cazul plângerii împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin aceasta s-a dus o vătămare intereselor sale legitime.

Pentru a se dispune neînceperea urmăririi penale, trebuie să fie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții:

să existe o sesizare sau să se fi efectuat acte premergătoare după primirea și înregistrarea actului de sesizare;

În legătură cu această condiție, plecându-se de la interpretarea strict literală a textului art. 228 alin. 4 C. pr. pen. care se referă expres doar la „cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate după primirea plângerii sau denunțului”, s-a subliniat că în cazul sesizării din oficiu nu mai este necesar să se facă o propunere de neîncepere a urmăririi penale, într-un asemenea caz, s-a arătat că dacă informațiile privind săvârșirea unei infracțiuni se dovedesc a fi neîntemeiate, cauza nu se mai „soluționează” prin neînceperea urmăririi penale, ci „se clasează” pe linie internă.

În ceea ce ne privește, considerăm că nu poate fi acceptat acest punct de vedere, pe care îl apreciem ca lipsit de suport legal. Astfel, textul art. 228 al. 4 C. pr. pen. nu este coroborat cu cel al art. 224 C. pr. pen. privind actele premergătoare sau nu face nici o distincție sub aspectul aplicabilității între sesizarea din oficiu și celelalte moduri de sesizare, ceea ce înseamnă că se pot efectua acte premergătoare și în cazul sesizării din oficiu. De asemenea, dacă în cazul în care vreunul din cazurile de impedicare a începerii urmăririi penale rezultă din cuprinsul actului de sesizare, fără nici o deosebire (deci și din cuprinsul procesului verbal de sesizare din oficiu), se dispune neînceperea urmăririi penale; cu atât mai mult se impune o asemenea rezolvare a actelor premergătoare dacă un asemenea caz rezultă din cuprinsul actelor premergătoare, a căror existență presupune o sesizare legal introdusă, în același timp, așa-zisa „clasare pe cale internă” nu este cunoscută în procedura penală română, nici ca act premergător, și nici ca soluție procesuală, fiind contra legem.

din cuprinsul actului de sesizare sau din actele premergătoare să rezulte vreunul din cazurile de împiedicare a începerii urmăririi penale.

Este vorba de cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale arătate în art. 10 lit. a, b, c, d, e, f, g, h, i1 si j C. pr. pen. (fapta nu există; fapta nu este prevăzută de legea penală; fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau inculpat; faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii; există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei; lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripția ori decesul făptuitorului; a fost retrasă plângerea prealabilă ori părțile s-au împăcat, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală; există autoritate de lucru judecat; există o cauză de nepedepsire). Sunt, deci, exceptate cazurile prevăzute în art. 10 lit. b1 (fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni) pentru care începerea urmăririi penale este obligatorie conform art. 228 al. l C. pr. pen., fiind urmată de soluția procesuală de scoatare de sub urmărire penală și în art. 10 lit. i C. pr. pen. (s-a dispus înlocuirea răspunderii penale), pentru că în urma modificărilor intervenite prin Legea nr. 104/1992, înlocuirea răspunderii penale cu o răspundere administrativă este de competența exclusivă a instanței de judecată.

Procedura de neîncepere a urmăririi penale se caracterizează prin parcurgerea următoarelor etape:

verificarea condițiilor;

propunerea de a nu se începe urmărirea penală;

restituirea actelor organului de cercetare penală;

dispoziția de neîncepere a urmăririi penale;

înștiințarea persoanei care a făcut sesizarea.

Organul de urmărire penală sesizat (fie procurorul, fie organul de cercetare) primind sesizarea este obligat să verifice, în afara competenței, și existența vreunuia din cazurile de împiedicare a începerii urmăririi penale menționate mai sus. Dacă s-au efectuat și acte premergătoare, organul de urmărire penală competent este obligat să verifice dacă din cuprinsul acestora nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a începerii urmăririi penale.

Potrivit art. 228 alin. 4 C. pr. pen., organul de urmărire penală legal sesizat, constatând că nu sunt întrunite condițiile pentru începerea urmăririi penale, respectiv că din cuprinsul sesizării sau al actelor premergătoare rezultă un caz de împiedicare a începerii urmăririi penale din cele care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale potrivit legii, înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală. Deși legea se referă la organul de urmărire penală, incluzând deci și procurorul, după părerea noastră nu poate avea în vedere decât organul de cercetare penală, adică acel organ de urmărire care efectuează acte de cercetare penală, deoarece numai acesta are abilitarea legală să propună o măsură procesuală sau o soluție de competența exclusivă a procurorului, propunerea constituind, ea însăși, un act de cercetare penală.

În ipoteza în care sesizarea a fost primită de procuror ori acesta s-a sesizat din oficiu (de pildă, în cazurile de urmărire penală proprie prevăzute în art. 209 al. 3 Cpr.pen. sau de legile speciale), nu se mai întocmește propunere, ci, în conformitate cu prevederile art. 209 alin. final C. pr. pen., procurorul ia măsurile necesare.

Legea nu cuprinde nici o prevede referitoare la denumirea actului procedural al organului de urmărire penală. De aceea, în literatura de specialitate5 s-a subliniat că propunerea organului de cercetare penală se poate consemna fie într-o adresă, fie într-un referat, fie în orice alt act asemănător, cu condiția să cuprindă temeiul legal pe care se bazează propunerea, și anume impedimentul de a se începe urmărirea penală prevăzut în art. 10 C. pr. pen..

Potrivit art. 228 al. 5 C. pr. pen., dacă procurorul constată că nu sunt întrunite condițiile neînceperii urmăririi penale arătate mai sus, restituie actele organului de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale.

Din conținutul acestei reglementări rezultă că procurorul poate restitui actele organului de cercetare penală în vederea începerii urmăririi penale numai atunci când nu se constată nici unul din cazurile de împiedicare a începerii urmăririi penale, iar organul de cercetare penală a înaintat procurorului împreună cu întregul dosar propunerea de neîncepere a urmăririi penale. O asemenea reglementare apare ca firească, ținând seama de împrejurarea că, până în acest moment, organul de cercetare penală nu a efectuat nici un act de urmărire penală, ci cel mult acte premergătoare. Nu este posibilă restituirea în cazul în care este vorba de vreunul din cazurile de urmărire penală obligatorie a procurorului (arătate în art. 209 al. 3 C. pr. pen. sau în legi speciale) deoarce, așa cum am arătat, în aceste cazuri nu se face nici o propunere din partea organului de urmărire penală.

În ipoteza în care procurorul competent să supravegheze actele premergătoare potrivit legii primește actele de la organul de cercetare penală cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale, dacă nu este de acord cu această propunere, are, practic, următoarele posibilități:

să restituie actele organului de cercetare penală cu dispoziția de continuare a verificărilor prin acte premergătoare în vederea începerii urmăririi penale;

să efectueze personal acte premergătoare în vederea începerii urmăririi penale;

să înceapă urmărirea penală, după care să restituie dosarul organului de cercetare penală pentru continuarea urmăririi penale;

să restituie actele organului de cercetare penală cu dispoziția de a începe urmărirea penală. Dacă procurorul a restituit actele, în temeiul art. 228 al. 5 C. pr. pen., organul de cercetare penală începe urmărirea penală, întrucât dispoziția procurorului este obligatorie, după care va proceda la efectuarea acesteia potrivit legii și ținând seama de împrejurări speciale ale fiecărei cauze, în conformitate cu prevederile art. 232 C. pr. pen.

În cazul în care procurorul restituie actele organului de cercetare penală în vederea începerii urmăririi penale, nu este necesar ca, în prealabil, să infirme propunerea organului de cercetare penală, deoarece acesta din urmă nu are caracterul unui act de dispoziție.

Deși din cuprinsul art. 228 al. 5 C. pr. pen. nu rezultă în mod expres obligația procurorului de a motiva restituirea, după părerea noastră aceasta este necesară, ținând seama de dispozițiile de principiu cuprinse în art. 216 C. pr. pen. în care se arată că procurorul ia măsuri și dă dispoziții în scris și motivat. Așadar, restituirea se face prin rezoluție motivată, în cuprinsul căreia procurorul are obligația să indice care sunt motivele ce au stat la baza restituirii, precum și măsurile concrete ce urmează a fi luate de către organul de cercetare penală, inclusiv termenul de finalizare a acestora.

În baza dispozițiilor .art. 228 al. 6 C. pr. pen., „în cazul în care procurorul este de acord cu propunerea o confirmă prin rezoluție motivată.”

Așa cum rezultă din conținutul textului, procurorul se pronunță, așadar, prin rezoluție motivată, la fel ca și în celelalte situații în care se constată lipsa de temei sau de obiect a acțiunii penale. Rezoluția va trebui să fie un act simplu și lipsit de formalism, astfel încât în conținutul ei va trebui să cuprindă datele strict necesare. Astfel, ea va cuprinde, după părerea noastră, data și locul întocmirii, numele, prenumele și funcția procurorului care o întocmește, parchetul din care acesta face parte, numele și prenumele făptuitorului, dacă este cazul, denumirea faptei la care se referă sesizarea ori procesul-verbal de consemnare a actelor premergătoare, temeiurile de fapt și de drept pe care se bezează soluția, dispoziția expresă de confirmare a propunerii organului de cercetare penală de a nu se dispune începerea urmăririi penale, mențiunea înștiințării persoanei care a făcut sesizarea și semnătura procurorului.

Deci legiuitorul are în vedere doar „confirmarea” de către procuror a propunerii organului de cercetare penală de a nu se dispune începerea urmăririi penale, ceea ce ar însemna că organul de cercetare penală ar da „dispoziții” în cauză; după părerea noastră rezoluția procurorului constituie actul de dispoziție, deoarece, pe de o parte, așa cum rezultă din cuprinsul art. 228 al. 4 C. pr. pen., organul de cercetare penală face doar o „propunere”, iar pe de altă parte procurorul, primind propunerea, are dreptul exclusiv să hotărască asupra neînceperii urmăririi penale, toate actele sale fiind acte de dispoziție, potrivit legii, care nu pot fi infirmate decât de primul procuror sau de procurorul ierarhic superior, după caz.

Observăm că legea nu se referă decât la cazurile în care se efectuează acte de cercetare penală, fiind exceptate cele pentru care se efectuează urmărirea penală în mod obligatoriu de către procuror, ori cele în care procurorul se substituie în activitatea organelor de cercetare penală. Deși legiuitorul nu a prevăzut și procedura de neîncepere a urmăririi penale în aceste situații, considerăm că nimic nu se opune ca procurorul, în absența vreunei propuneri din partea organului de cercetare penală, să constate din oficiu impedimentul și să dispună prin rezoluție neînceperea urmăririi penale. Acest punct de vedere este însușit și de practica organelor de urmărire penală.

Potrivit art. 228 al. 6 partea finală C. pr. pen., procurorul înștiințează despre confirmarea propunerii organului de cercetare penală de neîncepere a urmăririi penale persoana care a făcut sesizarea. Această prevedere reprezintă o garanție a verificării rezolvării ce s-a dat actelor premergătoare ori sesizării de către primul procuror sau de către procurorul ierarhic superior, după caz, dându-se posibilitate persoanei care a introdus sesizarea să se plângă împotriva rezoluției în temeiul art. 275 al. 2 C. pr. pen. O asemenea obligație există și în cazul în care urmărirea penală a fost efectuată personal de către procuror.

În conformitate cu prevederile art. 275 al. 2 C.pr. pen., orice persoană poate face plângere împotriva rezoluției procurorului de neîncepere a urmăririi penale sau de confirmare a propunerii organului de cercetare penală de a nu se dispune începerea urmăririi penale, după caz, dacă prin aceasta s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. Potrivit acestui text, plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală. Cum, însă, rezoluția de neîncepere a urmăririi penale este un act de dispoziție ce aparține procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală, plângerea nu i se mai poate adresa, fiind, practic, incidente dispozițiile art. 278 C. pr. pen. în care se arată că plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de primul procuror (conducătorul parchetului din care face parte procurorul), iar în cazul în care măsurile sau actele sunt ale primului procuror ori sunt luate sau efectuate pe baza dispozițiilor date de către acesta, plângerea se rezolvă de către procurorul ierarhic superior. Depunerea plângerii se face, însă, la procurorul care a confirmat propunerea organului de cercetare penală de a se dispune neînceperea urmăririi penale sau care a dispus neînceperea urmăririi penale.

Potrivit art. 228 al. final C. pr. pen., dacă ulterior se constată că nu a existat sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia propunerea de a nu se începe urmărirea penală, procurorul infirmă rezoluția și restituie actele organului de cercetare penală, dispunând începerea urmăririi penale.

O asemenea reglementare este firească, pentru că, așa cum am arătat mai sus, confirmarea de către procuror a propunerii organului de cercetare penală de a nu se începe urmărirea penală reprezintă o rezolvare dată sesizării sau actelor premergătoare efectuate în cauză, având caracterul unui act de dispoziție dat de procuror. Or, într-o astfel de situație, dacă după confirmare (urmată de înștiințare), fie din oficiu, fie la plângerea persoanei care a făcut sesizarea, același procuror ori primul procuror sau procurorul ierarhic superior constată că nu a existat ori că a dispărut cauza pe care se întemeia propunerea (impedimentul la începerea urmăririi penale), infirmă prin rezoluție dispoziția, după care, prin același act, restituie dosarul organului de cercetare penală. Totodată, procurorul dispune în mod obligatoriu începerea urmăririi penale, astfel încât, în urma restituirii, organului de cercetare penală îi revine obligația efectuării urmăririi penale potrivit legii, în temeiul art. 232 C. pr. pen.

La fel ca în cazul precedent, infirmarea rezoluției, urmată de începerea urmăririi penale și restituirea cauzei trebuie motivată, ținând seama de principiul înscris în art. 216 C. pr. pen., după care procurorul ia măsuri și dă dispoziții în scris și motivate.

În aplicarea dispozițiilor legale privind indivizibilitatea și conexitatea (art. 32-37 C. pr. pen.), este posibil ca pentru unele persoane (cuprinse în aceeași sesizare) să se impună începerea urmăririi penale, iar pentru altele, pentru care a intervenit un caz de împiedicare, să fie necesară neînceperea urmăririi penale.

Într-o astfel de situație, s-a considerat, într-o opinie, că vor fi necesare două acte distincte, deoarece fiecare dintre ele reprezintă dispoziții diferite cu consecințele juridice specifice.

După părerea noastră, în cazul infracțiunilor conexe sau indivizibile se dă un act procedural comun, care va avea un conținut complex, bineînțeles cu excepția cazului în care s-ar fi dispus disjungerea în condițiile art. 38 C. pr. pen. In acest fel este posibil, așa cum am arătat anterior, ca prin rechizitoriu, de pildă, să se dispună atât punerea în mișcare și trimitere în judecat a inculpatului, cât și neînceperea urmăririi penale față de acesta pentru alte fapte or față de alte persoane cu privire la care s-a constatat existența unuia dintre cazurile de împiedicare a începerii urmăririi penale prevăzute de lege, ori prin ordonanța sau rezoluția procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale să se dispună și neînceperea urmăririi penale pentru alte fapte sau pentru alte persoane.

SECȚIUNEA a IV-a

Supravegherea exercitată

pe parcursul urmăririi penale

§1 Trecerea cauzei de la un organ la altul

Potrivit art. 217 alin. 1 C. pr. pen., procurorul, pentru a asigura obiectivitatea și operativitatea cauzelor penale, poate să dispună, ca într-o cauză în care cercetarea penală trebuie efectuată de un anumit organ de cercetare, să fie efectuată de un alt asemenea organ (spre exemplu, organul de cercetare penală căruia i se atribuie cauza are posibilități mai mari de a strânge probele).

În literatura de specialitate, s-a afirmat că posibilitățile procurorului de a dispune trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul sunt determinate de circumscripția teritorială în care se exercită supravegherea. Astfel, trebuie îndeplinită condiția ca atât organul de cercetare de la care se ia cauza, cât și cel la care cauza se trece, să se afle sub supravegherea aceluiași procuror. De asemenea, este necesar ca organul de cercetare penală la care se trece cauza să aibă competența de a efectua cercetarea în cauză, iar procurorul care dispune trecerea să fie competent să supravegheze cauza.

Potrivit art. 217 alin. 2 C. pr. pen., preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de procurorul de la parchetul care exercită supravegherea acestuia, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza și după încunoștiințarea procurorului care exercită supravegherea acesteia.

În situația în care cauza a fost trecută unui organ de cercetare penală central, supravegherea se exercită de către un procuror din cadrul parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție (art. 217 alin. 3 C. pr. pen.). Această reglementare constituie o excepție de la regula consacrată în art. 209 alin. 4 C. pr. pen., conform căreia competența supravegherii activității de cercetare penală revine procurorului de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza.

Potrivit art. 217 alin. 4 C. pr. pen., în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de organele poliției,urmărindu-se, prin aceasta, operativitatea procesului penal în vederea realizării scopului prevăzut în art. 1 C. pr. pen.

Observăm că în acest caz nu este vorba despre trecerea întregii cauze de la un organ la altul, procurorul putând dispune delegarea numai anumitor acte de cercetare. Organul delegat nu poate efectua întreaga cercetare pentru că s-ar încălca dispozițiile art. 209 C. pr. pen., care prevăd competența exclusivă a procurorului de a efectua urmărirea penală a acestor infracțiuni.

§2 Participarea directă a procurorului la efectuarea urmăririi penale

Supravegherea activității de cercetare penală se poate realiza și prin participarea procurorului la efectuarea anumitor acte de urmărire penală. Astfel, potrivit art. 218 alin. 3, procurorul poate:

a) să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală, ocazie cu care procurorul poate să îl îndrume pe organul de cercetare penală cu privire la efectuarea unor acte de cercetare penală;

b) să efectueze personal orice act de cercetare penală.

Prin participarea procurorului la efectuarea unor acte de cercetare penală se asigură îndeplinirea acestora în cele mai bune condiții de eficiență și legalitate.

§3 Verificarea lucrărilor de cercetare penală

în exercitarea supravegherii urmăririi penale procurorul procedează la verificarea lucrărilor de cercetare penală, în următoarele modalități:

a) poate cere spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să îl trimită, cu toate actele materiale și datele privitoare la fapte care formează obiectul cauzei (art. 218 alin. 3 C. pr. pen.);

b) se poate deplasa la sediul organului de cercetare penală cu care ocazie verifică toate dosarele aflate în curs de cercetare;

c) verifică actele de cercetare cu ocazia solicitării de către organul de cercetare penală a unei autorizații prealabile, a unei încuviințări, a unei confirmări atunci când legea prevede aceasta (de exemplu, în cazul în care organul de cercetare penală propune procurorului punerea în mișcare a acțiunii penale; înainte de a se pronunța, procurorul trebuie să verifice actele care stau la baza propunerii).

Această verificare, nu trebuie confundată cu verificarea lucrărilor urmăririi penale pe care procurorul o efectuează la terminarea urmăririi penale, potrivit art. 261 C. pr. pen.

§4 Dispoziții obligatorii date de procuror

Potrivit art. 219 alin. 1 C. pr. pen., procurorul poate să dea dispoziții cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală. Pentru ca dispozițiile să fie îndeplinite în bune condiții și pentru a se putea verifica confirmarea organului de cercetare penală, trebuie îndeplinită condiția ca aceste dispoziții să fie date în scris și motivat.

Potrivit art. 219 alin. 2 C. pr. pen., dispozițiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală.

In cazul organelor de cercetare penală ale poliției judiciare, organele ierarhic superioare nu pot să le dea îndrumări sau dispoziții privind cercetarea penală, procurorul fiind singurul competent în acest sens (art. 219 alin. 1 teza a II-a C. pr. pen.).

In ipoteza în care organul de cercetare penală are de făcut obiecții, poate sesiza procurorul ierarhic superior procurorului care a dat dispoziția. In acest caz, există obligația pentru organul de cercetare penală de a nu întrerupe executarea actelor dispuse. Procurorul ierarhic superior se va pronunța asupra obiecțiilor în termen de 3 zile de la sesizare.

In legea procesual penală sunt reglementate și situațiile în care dispozițiile procurorului sunt aduse Ia îndeplinire necorespunzător de către organelle de cercetare penală.

Astfel, potrivit art. 219 alin. 3 C. pr. pen., în cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos, de către organul de cercetare penală, a dispozițiilor date de procuror, acesta va putea să procedeze după cum urmează:

poate sesiza conducătorul organului de cercetare penală, căruia îi revine obligația ca în termen de 3 zile de la sesizare să comunice procurorului măsurile dispuse;

poate dispune aplicarea amenzii judiciare de la 1.000.000 lei la 10.000.000 lei (art. 199 alin. 3 lit. f și g C. pr. pen.);

poate propune ministrului administrației și internelor eliberarea din funcția de lucrător de poliție judiciară (art. III pct. 7 din Legea nr. 281/2003).

§5 Autorizarea, confirmarea, încuviințarea și infirmarea actelor și măsurilor procesuale de către procuror

În efectuarea cercetării penale organele de cercetare penală se bucură de o independență relativă față de procuror, în sensul că sunt acte de urmărire penală pe care le pot efectua din proprie inițiativă (de exemplu, dispunerea reținerii învinuitului, dispunerea unor expertize, constatări tehnico-științifice, etc).

Pentru alte acte, legea cere existența anumitor aprobări date de procuror, care sunt întâlnite sub diverse titulaturi (autorizare, confirmare, încuviințare).

Autorizarea este prealabilă efectuării actului de urmărire penală (spre exemplu, organul de cercetare penală poate dispune începerea urmăririi penale pentru o infracțiune săvârșită în afara teritoriului țării, de către un cetățean străin sau de o persoană fără cetățenie, care nu domiciliază pe teritoriul țării, prin care s-a adus o vătămare gravă integrității corporale sau sănătății unui cetățean român, numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție).

Actul încheiat de organul de cercetare penală în lipsa autorizării procurorului, când legea prevede aceasta, nu este valabil.

Confirmarea actului de urmărire penală este o ratificare a acestuia, fără această confirmare cerută expres de lege, actul neputând produce efecte juridice (de exemplu, confirmarea rezoluției sau a procesului-verbal prin care organul de cercetare penală a dispus începerea urmăririi penale). Confirmarea este deci, posterioară efectuării actului.

Incuviințarea se referă la acte a căror efectuare este atribuția organului de cercetare penală, dar valabilitatea actului este supusă aprobării procurorului (de exemplu, încuviințarea exhumării în vederea constatării cauzelor morții, potrivit art. 114 C. pr. pen.). încuviințarea poate fi prealabilă, dar și posterioară efectuării actului (în cazuri urgente).

Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de cercetare penală nu este dată cu respectarea dispozițiilor legale, o infirmă motivat (art. 220 C. pr. pen.).

Această dispoziție, pentru a fi just înțeleasă și aplicată trebuie să fie raportată la dispozițiile art. 197 C. pr. pen., privitoare la materia nulităților. Un act sau o măsură procesuală dată cu nerespectarea dispozițiilor legale va fi infirmată numai dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin infirmarea actului sau a măsurii procesuale. Chiar dacă nu a intervenit o plângere sau o obiecțiune contra actului sau măsurii, procurorul poate lua în considerare și din oficiu nerespectarea dispozițiilor legale, dacă infirmarea actului sau măsurii procesuale este necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționarea a cauzei.

§6 Punerea în mișcare a acțiunii penale

A pune în mișcare acțiunea penală înseamnă a efectua actul procesual prevăzut de lege prin care se formulează împotriva unei persoane determinate, învinuirea de săvârșire a unei infracțiuni și se declanșează activitatea de tragere la răspundere penală a acesteia.

Astfel, potrivit art. 9 alin. 2 C. pr. pen., punerea în mișcare a acțiunii penale se face prin actul de inculpare prevăzut de lege, respectiv ordonanță, rechizitoriu, declarație verbală sau încheiere.

Titularul principal al funcției de inculpare este procurorul, el are dreptul de a pune în mișcare acțiunea penală în majoritatea cazurilor. Sunt însă situații, anume prevăzute de lege, când acțiunea penală este pusă în mișcare și de instanța de judecată.

In faza de urmărire penală, atunci când organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, face propuneri în acest sens, pe care le înaintează procurorului ( art. 234 alin. 1 C. pr. pen.).

După examinarea dosarului, procurorul se pronunță asupra punerii în mișcare a acțiunii penale prin ordonanță. Aceasta (ordonanța) trebuie să cuprindă (pe lângă mențiunile arătate în art. 203 C. pr. pen.), date cu privire la persoana inculpatului, fapta pentru care este învinuit și încadrarea juridică a acesteia (art. 235 alin. 1 și 2 C.pr. pen.).

In ipoteza că acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare în cursul urmăririi penale, procurorul dă rechizitoriu prin care pune în mișcare acțiunea penală și dispune trimiterea în judecată (art. 262 alin. 2 lit.a C. pr. pen.).

Potrivit art. 336 si 337 C.pr.pen, atunci când participă la judecată, procurorul poate cere extinderea procesului penal pentru alte fapte sau cu privire la alte persoane. într-o asemenea situație, procurorul pune în mișcare acțiunea penală printr-o declarație verbală ce va fi consemnată de instanță în încheierea prin care se decide în legătură cu extinderea procesului penal.

Dacă procurorul nu participă la judecată și sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 336 alin. 1 C. pr. pen., instanța extinde din oficiu procesul penal printr-o încheiere care va constitui și actul de inculpare, respectiv de punere în mișcare a acțiunii penale pentru alte fapte.

In cazul infracțiunilor prevăzute în art. 279 alin. 2 lit.a C. pr. pen., persoana vătămată se poate adresa prin plângere prealabilă direct instanței de judecată, care va pune în mișcare acțiunea penală printr-o încheiere la primul termen de judecată.

Atunci când persoana vătămată se adresează cu plângere prealabilă organului de cercetare penală sau procurorului (art. 279 alin. 2 lit.b) sarcina de a pune în mișcare acțiunea penală revine tot procurorului.

De reținut că plângerea prealabilă ca mod special de sesizare nu constituie prin ea însăși un act de inculpare (indiferent dacă este introdusă direct la instanța de judecată, la organul de urmărire penală sau la organul competent să efectueze urmărirea penală), ci constituie un act prin care se pretinde tragerea la răspundere penală a infractorului și totodată o condiție indispensabilă punerii în mișcare a acțiunii penale.

Momentul declanșării procesului penal, respectiv al începerii urmăririi penale, nu trebuie confundat cu momentul punerii în mișcare a acțiunii penale.

Urmărirea penală poate fi începută in rem, adică numai cu privire la faptă chiar dacă nu este cunoscut făptuitorul, pe când acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare decât în cadrul procesului penal și se face in personam, lucru ce presupune cunoașterea persoanei ce urmează a fi trasă la răspundere. De asemenea, pentru punerea în mișcare a acțiunii penale este necesar să existe probe suficiente cu privire la infracțiune și la vinovăția celui ce a săvârșit-o.

Punerea în mișcare a acțiunii penale are unele efecte asupra calităților procesuale pe care le poate avea infractorul pe parcursul procesului penal.

Astfel, potrivit art. 23 C. pr. pen., persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală capătă calitatea de parte în procesul penal și se numește inculpat. Această calitate procesuală (spre deosebire de cea de învinuit) are rezonanțe specifice în comportamentul drepturilor și obligațiilor din cadrul raportului juridic procesual penal, conferindu-i acestuia noi drepturi și obligații.

§7 Procedura aplicabilă măsurilor procesuale

In gândirea juridică din ultimele decenii, a devenit o teorie de necontestat că libertatea persoanei, drept fundamental și universal al omului, trebuie garantată de legislația oricărui stat. Având în vedere că luarea măsurilor preventive are drept efect fie privarea de libertate (reținere, arestare), fie restrângerea libertății de mișcare (obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara), legiuitorul român a instituit garanții procesuale temeinice care conduc la respectarea strictă a dispozițiilor legale ce permit luarea acestor măsuri. Asemenea garanții sunt prezente în reglementările privind condițiile în care pot fi dispuse măsurile preventive, organele competente să dispună luarea acestor măsuri, durata și controlul legalității acestora.

Pentru a putea fi luată o măsură preventivă împotriva învinuitului sau inculpatului, legea cere îndeplinirea următoarelor condiții:

a) infracțiunea cu privire la care se dispune luarea măsurii preventive să fie pedepsită cu detențiune pe viață sau cu închisoare (art. 136 alin. l C. pr. pen.); această condiție se consideră a fi îndeplinită și în cazul în care se prevede alternativ pedeapsa închisorii sau amenda;

b) să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (art. 143 alin. l C. pr. pen.).

Noțiunea de probă este deja cunoscută, conținutul ei fiind dat în art. 63 C. pr. pen. Indiciile temeinice sunt, conform art. 143 alin. 3 C. pr. pen., datele care confirmă că persoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit o faptă (de exemplu, cu ocazia percheziției domiciliare, în cazul unui furt prin folosirea unei chei mincinoase, s-au descoperit cheia falsă, contrafăcută, precum și obiectele sustrase);

c) să existe vreunul din următoarele 8 cazuri prevăzute în art. 148 lit. a-i:

identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare;

infracțiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de l an;

inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum și dacă în cursul judecății sunt date că inculpatul urmărește să se sustragă de la executarea pedepsei;

sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea unui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte;

inculpatul a comis din nou o infracțiune ori din datele existente rezultă necesitatea împiedicării săvârșirii unei alte infracțiuni;

inculpatul este recidivist;

abrogat;

inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică;

există date sau indicii suficiente care justifică temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înțelegere frauduloasă cu aceasta.

Aceste măsuri sunt comune pentru luarea măsurii reținerii și arestării preventive. Totuși, ele se diferențiază în raport de măsura care urmează a fi luată. Astfel, reținerea poate fi dispusă în oricare din aceste cazuri, indiferent de mărimea pedepsei cu închisoarea, în timp ce în cazurile prevăzute la lit. c-f și i măsura arestării inculpatului poate fi luată cu îndeplinirea unei noi condiții: pedeapsa prevăzută de lege este detențiune pe viață sau închisoare mai mare de 2 ani.

In cazul obligării de a nu părăsi localitatea, cazurile prevăzute la art. 148 C. pr. pen. nu prezintă nici o relevanță.

In ce privește organul competent a lua o măsură preventivă, în art. 136 alin. C. pr. pen. se prevăd următoarele

reținerea poate fi dispusă de către organul de cercetare penală și de procuror;

obligarea de a nu părăsi localitatea și obligarea de a nu părăsi țara se pot lua de procuror, în cursul urmăririi penale, ori de judecător, în cursul judecății;

arestarea preventivă se poate dispune numai de judecător.

Potrivit art. 138 C. pr. pen., în situațiile în care organul de cercetare penală consideră că se impune luarea uneia dintre măsurile preventive, care nu poate fi dispusă direct de către el, poate sesiza procurorul. Pentru aceasta, întocmește un referat motivat pe care îl înaintează procurorului, care se pronunță după ce a examinat și dosarul cauzei.

In cazul obligării de a nu părăsi localitatea și obligării de a nu părăsi țara, procurorul este obligat să se pronunțe în termen de 24 de ore.

In cazul în care organul de cercetare penală întocmește un referat cu propunere motivată de arestare preventivă procurorul, la rândul său, va sesiza instanța de judecată. Rezultă că, sub acest aspect, nu este posibil contactul între organul de cercetare penală și instanța de judecată decât prin intermediul procurorului.

Alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura (art. 136 alin. 8 C. pr. pen.). De exemplu, pentru aceeași infracțiune, se va putea lua numai măsura obligării de a nu părăsi localitatea, dacă făptuitorul este în vârstă, bolnav, în timp ce pentru un infractor cu antecedente penale, periculos pentru ordinea publică, măsura care se impune va fi arestarea preventivă.

Actele prin care pot fi luate măsurile preventive sunt următoarele:

ordonanța organului de cercetare penală;

ordonanța sau rechizitoriul procurorului;

hotărârea instanței de judecată (încheiere, sentință sau decizie).

Indiferent de actul prin care s-a dispus luarea unei măsuri preventive,

acesta trebuie să cuprindă (art. 137 C. pr. pen.):

fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării;

textul de lege în care aceasta se încadrează;

pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită;

temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive.

Art. 23 alin. 8 din Constituția României prevede că celui reținut sau arestat i se aduc de îndată la cunoștință, în limba pe care o înțelege, motivele reținerii sau ale arestării, iar învinuirea în cel mai scurt termen și numai în prezența unui avocat, ales sau numit din oficiu.

Această prevedere constituțională este reluată în art. 1371 C. pr. pen., care mai prevede că atunci când se dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului, judecătorul încunoștințează despre aceasta, în termen de 24 de ore, un membru al familiei acestuia ori o altă persoană desemnată de către învinuit sau inculpat, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal. Textul instituie, în fapt, noi garanții procesuale ce se adaugă celor în măsură să apere drepturile și interesele procesuale al învinuitului și inculpatului în cadrul procesului penal.

In ipoteza în care privarea de libertate se realizează prin dispunerea măsurii reținerii, persoana reținută va putea solicita să fie încunoștiințat despre măsura luată un membru de familie ori o altă persoană, urmând ca cererea și încunoștințarea să fie cuprinse în conținutul unui proces-verbal.

Cu titlu de excepție, se poate refuza exercitarea acestui drept de către cel reținut. Astfel, dacă organul de cercetare penală apreciază că s-ar putea afecta ancheta penală prin încunoștințarea despre măsura reținerii va informa procurorul care va decide cu privire la înștiințarea solicitată. Informarea procurorului se va face prin intermediul unui referat cu propunere motivată de respingere a cererii persoanei reținute unde trebuie să se regăsească și argumentele în baza cărora organul de cercetare penală a procedat în acest mod.

§8 Suspendarea urmăririi penale (art. 239-241 C. pr. pen.)

Urmărirea penală se desfășoară, în principiu, cu participarea învinuitului sau inculpatului, urmărindu-se prin aceasta respectarea dreptului de apărare, dar și efectuarea unor activități procesuale care presupun în mod obligatoriu prezența învinuitului sau inculpatului (de exemplu, prezentarea materialului de urmărire penală, reconstituirea, confruntarea învinuitului sau inculpatului cu alte părți sau persoane din cauză etc.).

Luând în considerare existența unor situații faptice în care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să participe la desfășurarea urmăririi penale, datorită unor împrejurări determinate de starea sănătății sale, în Codul de procedură penală a fost reglementată instituția suspendării urmăririi penale.

In acest sens, prin suspendarea urmăririi penale se înțelege întreruperea temporară a procesului penal ca urmare a existenței unei boli grave a învinuitului sau inculpatului, constatată printr-o expertiză medico-legală, care îl împiedică să ia parte la activitatea procesuală.

Din analiza definiției, rezultă că pentru a se putea dispune suspendarea urmăririi penale, se impune îndeplinirea următoarelor condiții:

a) învinuitul sau inculpatul să sufere de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la procesul penal. Boala poate fi de ordin fizic sau psihic, temporară (de scurtă sau de lungă durata), sau permanentă, curabilă sau incurabilă, independentă de voința învinuitului sau inculpatului, ori, dimpotrivă, rezultatul propriei sale activități.

În orice, caz, legea cere ca boala gravă să fie de așa natură încât să împiedice participarea învinuitului sau inculpatului la procesul penal.

Dacă boala gravă constituie o cauză de iresponsabilitate și există inclusiv în momentul în care a fost săvârșită fapta prevăzută de legea penală, urmărirea nu se suspendă, ci se dispune scoaterea de sub urmărire penală (conform art. 11 pct.l lit. b coroborat cu art. 10 alin. l lit.e C. pr. pen.).

b) boala gravă să fie constatată printr-o expertiză medico-legală, nefiind suficient, pentru a se dispune suspendarea urmăririi penale, un certificat medical.

Sesizat despre imposibilitatea participării învinuitului sau inculpatului la procesul penal, datorită existenței unei boli grave, organul de cercetare penală va desfășura următoarele activități:

• va dispune efectuarea unei expertize medico-legale;

• constatând existența bolii grave, va înainta procurorului care îi veghează activitatea un referat cu propunerea de suspendare a urmăririi penale, împreună cu dosarul cauzei.

Potrivit art. 239 alin. 2 C. pr. pen., procurorul se pronunță asupra suspendării prin ordonanță.

In ceea ce privește conținutul ordonanței, potrivit art. 240 alin. l C. pr. pen., aceasta trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile arătate în art. 203 C. pr. pen. (data și locul întocmirii, numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește, cauza la care se referă, obiectul actului, temeiul legal și semnătura celui care a întocmit-o), datele privitoare la persoana învinuitului sau inculpatului, fapta de care este învinuit, cauzele care au determinat suspendarea și măsurile luate în vederea însănătoșirii învinuitului sau inculpatului.

Potrivit art. 240 alin. 2 C. pr. pen., după ce dispune suspendarea urmăririi penale, procurorul are următoarele obligații:

• de a comunica învinuitului sau inculpatului și persoanei vătămate despre luarea măsurii; în acest mod, celui față de care s-a dispus suspendarea urmăririi penale i se aduce la cunoștință că, pe perioada stabilită, este exonerat de îndeplinirea obligațiilor procesuale pe care le presupune calitatea sa; de asemenea, părții civile i se oferă posibilitatea de a părăsi calea penală pentru a se adresa cu acțiunea sa civilă la instanța civilă conform art. 19 alin. 3 C. pr. pen., care consacră derogarea de la principiul irevocabilității dreptului la opțiune electa una via;

• de a restitui dosarul organului de cercetare penală.

Potrivit art. 241 C. pr. pen., după dispunerea suspendării, organul de cercetare penală are următoarele obligații:

• de a continua să efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de situația învinuitului sau inculpatului (de exemplu, audierea celorlalte părți în proces, a martorilor, efectuarea de expertize, ridicarea de obiecte și înscrisuri etc.);

• de a se interesa periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea urmăririi penale.

în cazul în care organul de cercetare penală constată că a încetat cauza de suspendare, înaintează dosarul procurorului pentru a dispune reluarea urmăririi penale.

§9. Plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală ale organelor de cercetare penală

Plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală ale organelor de cercetare penală se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare și se depune fie direct la procuror, fie la organul de cercetare penală.

În vederea menținerii operativității urmăririi penale, legea face următoarele precizări:

introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plângerii;

când plângerea a fost depusă la organul de cercetare penală, acesta este obligat ca în termen de 48 de ore de la primirea ei să o înainteze procurorului împreună cu explicațiile sale, atunci când acestea sunt necesare; dacă organul de cercetare penală nu a înaintat, în această situație, explicațiile necesare, în raport de obiectul plângerii, procurorul le va cere oricând consideră că este nevoie;

procurorul, primind plângerea, este obligat să o rezolve în termen de cel mult 20 de zile și să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea modul în care a fost rezolvată.

Rezultă că plângerea unei persoane împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală prin care i-au fost vătămate interesele legitime, va fi soluționată în termen maxim de 22 de zile, dacă plângerea a fost depusă la organul de cercetare penală, sau în termen de 20 de zile, când plângerea a fost depusă la procuror.

Cu referire la termenul în care persoana interesată are dreptul de a face plângere, în lege nu există reglementări exprese. Apreciem că, în această situație, se poate face plângere împotriva măsurilor și actelor organului de cercetare penală până la terminarea urmăririi penale și trimiterea dosarului în instanță. Astfel, nu se pot imagina cazuri în care procurorul să fie sesizat pentru rezolvarea unei plângeri vizând acte care aparțin unui dosar ce se află la instanța de judecată.

SECȚIUNEA a V-a

Supravegherea exercitată la terminarea urmăririi penale

§1 Încetarea urmăririi penale (art. 242-248 C. pr. pen.)

Incetarea urmăririi penale reprezintă acea soluție de netrimitere în judecată, care are loc când se constată existența vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit. f-h șij și există învinuit sau inculpat în cauză.

Soluția încetării urmăririi penale este corespunzătoare încetării procesului penal, dispusă de către instanța de judecată și semnifică existența unei infracțiuni săvârșite, dar, datorită unei cauze legale, răspunderea penală nu poate interveni (lit. f și j), sau este înlăturată (lit.g și h).

Potrivit art. 242 alin. 1 din C. pr. pen., rezultă că pentru a se dispune încetarea urmăririi penale este necesar a fi îndeplinite următoarele condiții:

a)să existe învinuit sau inculpat în cauză;

b) să existe vreunul din cazurile prevăzute la art. 10 lit. f-h șij C. pr. pen.

Cazurile de încetare a urmăririi penale sunt cuprinse în art. 10 lit. f-h șij C. pr. pen., după cum urmează:

• lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale;

• a intervenit amnistia sau prescripția ori decesul făptuitorului;

• a fost retrasă plângerea prealabilă ori părțile s-au împăcat, în cazul infractorilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală;

• există autoritate de lucru judecat.

Incetarea urmăririi penale poate fi totală sau parțială. Incetarea este totală când împrejurările determină o stingere în întregime a cauzei penale (de exemplu, în condițiile existenței unei singure fapte, intervine un impediment la exercitarea acțiunii penale). încetarea este parțială dacă în aceiași cauză, potrivit art. 242 alin. 2 C. pr. pen., sunt mai mulți învinuiți sau inculpați, ori dacă mai multe fapte fac obiectul aceleiași cauze, iar cazul de împiedicare a exercitării acțiunii penale are aplicabilitate numai la anumiți învinuiți sau inculpați, ori numai la anumite fapte. Pe cale de consecință, pentru restul persoanelor sau faptelor, urmărirea penală continuă.

Potrivit art. 243 alin. 1 C. pr. pen., dacă organul de cercetare penală constată existența vreunuia din cazurile prevăzute de art. 10 lit. f, h și j C. pr. pen., întocmește un referat cu propunerea de încetare a urmăririi penale (care va cuprinde mențiunile prev.de art. 259 C. pr. pen.), pe care, împreună cu dosarul cauzei, îl înaintează procurorului care exercită supravegherea activității de cercetare penală.

Procurorul, primind dosarul împreună cu propunerea organului de cercetare penală, le studiază și poate dispune:

a) restituirea dosarului la organul de cercetare penală, cu dispoziția de a termina cercetarea în ipoteza în care constată că nu este cazul să dispună încetarea sau când a dispus încetarea parțial (art. 248 C. pr. pen.);

b) încetarea urmăririi penale, prin ordonanță (în cazul în care s-a pus în mișcare acțiunea penală), sau prin rezoluție motivată (în cazul în care nu s-a pus în mișcare acțiunea penală).

In ceea ce privește conținutul ordonanței de încetare a urmăririi penale, aceasta va cuprinde:

a) mențiunile arătate în art-203 C. pr. pen., (data și locul întocmirii, numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește, cauza la care se referă, obiectul actului, temeiul legal și semnătura celui care a întocmit-o);

b) mențiunile speciale prevăzute în art. 244 C. pr. pen. (datele privind persoana și fapta la care se referă încetarea, precum și temeiurile de fapt și de drept pe baza cărora se dispune încetarea urmăririi penale);

c) dispozițiile complementare prevăzute în art. 245 C. pr. pen., cu referire la următoarele aspecte:

• revocarea măsurilor asigurătorii luate în vederea reparării prejudiciului sau executării pedepsei amenzii;

• confiscarea lucrurilor care, potrivit art. 118 C. pen., sunt supuse confiscării speciale și restituirea celorlalte; dacă proprietatea corpurilor delicte și a celorlalte obiecte care au servit ca mijloace materiale de probă este contestată, ele sunt păstrate de organul de cercetare penală până la hotărârea instanței civile;

• măsurile asigurătorii privind reparațiile civile și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii; în cazul menținerii măsurilor asigurătorii privind reparațiile civile, dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la comunicarea încetării urmăririi penale, acestea se vor considera desființate;

• stabilirea cuantumului cheltuielilor judiciare, a persoanelor care trebuie să le suporte, precum și ordonarea încasării lor;

• restituirea cauțiunii în cazurile prevăzute de lege;

• măsurile de siguranță, prevăzute în art. 162 C. pr. pen. (obligarea la tratament medical sau internarea medicală), dacă în cursul urmăririi penale s-a luat vreuna din aceste măsuri.

In ceea ce privește termenul înlăuntrul căruia procurorul trebuie să se pronunțe asupra încetării urmăririi penale din momentul înregistrării dosarului cu propunerea organului de cercetare penală la secretariatul parchetului, legea nu face nici o precizare.

Excepție de la această regulă o constituie conținutul art. 243 alin. 3 C. pr. pen., conform căruia procurorul se va pronunța asupra încetării urmăririi penale în aceeași zi în care a primit propunerea de încetare de la organul de cercetare penală, când cazul de încetare privește un învinuit sau inculpat arestat.

Dispunând încetarea urmăririi penale, procurorul are obligația de a înștiința despre aceasta persoanele interesate.

In cazul în care învinuitul sau inculpatul este arestat preventiv, procurorul trebuie să ceară de îndată instanței revocarea măsurii arestării preventive. In acest sens procurorul va înainta instanței de judecată dosarul cauzei împreună cu referatul de propunere a revocării arestării preventive, act în care se menționează cazul sau cazurile de încetare a urmăririi penale constatate.

Instanța de judecată va dispune, prin încheiere, în termen de 24 de ore de la data primirii dosarului, asupra revocării arestării preventive și punerii de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului. Dosarul, în interiorul aceluiași termen, va fi restituit procurorului împreună cu o copie a încheierii pronunțate.

Punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului se va face de către administrația locului de deținere în urma comunicării de către instanță a dispoziției de punere în libertate (art. 246 alin. 2 C. pr. pen.). Prin “dispoziție de punere în libertate” legiutorul a avut în vedere comunicarea către administrația locului de deținere a unei copii de pe încheierea de revocare a arestării preventive.

Cu referire la regimul căilor de atac care pot fi exercitate împotriva actelor procurorului, în cauză se face aplicarea dispozițiilor art. 275-2781 C. pr. pen. Astfel, împotriva rezoluției ori ordonanței de încetare a urmăririi penale se poate face plângere la procurorul ierarhic superior în termen de 20 de zile de la comunicarea soluției către persoanele interesate. De asemenea, dacă procurorul va infirma plângerea făcută, persoana interesată are dreptul de a sesiza instanța competentă, conform procedurii stabilite prin dispozițiile art. 2781 C. pr. pen., procedură care va fi analizată în cadrul Secțiunii VII din prezentul capitol.

§2 Scoaterea de sub urmărire penală (art. 249-2491 C. pr. pen.)

Scoaterea de sub urmărire penală reprezintă acea soluție de netrimitere în judecată, care are loc când se constată existența vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 Ut. a-e C. pr. pen. și există învinuit sau inculpat în cauză.

Soluția scoaterii de sub urmărire penală este corespunzătoare achitării dispuse de către instanța de judecată și semnifică inexistența infracțiunii.

Potrivit art. 249 alin. 1 C. pr. pen., rezultă că pentru a se dispune scoaterea de sub urmărire penală este necesar a fi îndeplinite următoarele condiții:

a) să existe învinuit sau inculpat în cauză;

b) să existe vreunul din cazurile prevăzute la art. 10 lit. a-e C. pr. pen., după cum urmează:

fapta nu există;

fapta nu este prevăzută de legea penală;

fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni;

fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat;

faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii;

există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.

La fel ca și încetarea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală poate fi totală, când stingerea cauzei penale are loc în întregime, sau parțială, dacă în aceiași cauză sunt mai mulți învinuiți sau inculpați, ori dacă mai multe fapte fac obiectul aceleiași cauze, iar cazul de împiedicare a exercitării acțiunii penale se aplică numai pentru anumiți învinuiți sau inculpați, ori numai la anumite fapte.

Când organul de cercetare penală constată existența vreunuia dintre cazurile de scoatere de sub urmărire penală, va înainta procurorului dosarul, împreună cu un referat cu propunerea de scoatere de sub urmărire penală.

Procurorul, primind dosarul împreună cu propunerea organului de cercetare penală, le studiază și poate dispune:

a) restituirea dosarului la organul de cercetare penală, cu dispoziția de a continua cercetarea, în cazul în care constată că nu este cazul să dispună scoaterea de sub urmărire sau când a dispus scoaterea de sub urmărire parțial;

b) scoaterea de sub urmărire penală, prin ordonanță (în cazul în care s-a pus în mișcare acțiunea penală), sau prin rezoluție motivată (în cazul în care nu s-a pus în mișcare acțiunea penală).

Cu titlu de excepție, constituind și un element de diferențiere față de procedura încetării urmăririi penale, în cazul prevăzut de art. 10 lit. bl C. pr. pen., procurorul se pronunță numai prin ordonanță, indiferent dacă acțiunea penală a fost sau nu pusă în mișcare.

Rațiunea acestei reglementări constă în faptul că după dispunerea scoaterii de sub urmărire penală în baza lipsei de pericol social al faptei, procurorul aplică și una din sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute la art. 91 C. pen. (mustrarea, mustrarea cu avertisment și amenda de la 100.000 la 10.000.000 lei), executarea acestei sancțiuni fiind posibilă numai dacă este cuprinsă într-un act de urmărire penală. Posibilitatea conferită procurorului de a aplica una din sancțiunile cu caracter administrativ este legitimată de art. 18 alin. 3 C. pen., care prevede că în cazul faptelor care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni sancțiunile administrative se pot lua nu numai de către instanța de judecată, ci și de către procuror.

In literatura de specialitate, s-a învederat necorelarea dintre art. 90 C. pen. și prevederile art. 2491 C. pr. pen., privitoare la aplicarea de către procuror a sancțiunilor cu caracter administrativ. Considerăm că, dacă în cazul înlocuirii răspunderii penale, aceste măsuri nu pot fi dispuse decât de instanța de judecată, deoarece ne aflăm în prezența unei infracțiuni, care reclamă tragerea la răspunderea penală (iar aplicarea sancțiunilor administrative constituie o consecință a tragerii la răspundere penală), în situația constatării lipsei pericolului social, nu ne aflăm în prezența unei infracțiuni și, ca urmare, tragerea la răspunderea penală nu se mai impune.

Având, de asemenea, caracterul unei reglementări de excepție, în art. 2491 alin. 3 C. pr. pen. se prevede posibilitatea atacării ordonanței de scoatere de sub urmărire în baza art. 10 lit. b1 C. pr. pen. cu plângere. Termenul în care poate fi exercitat acest drept este de 20 de zile de la înștiințarea despre soluție a celor interesați.

Apreciem, însă, că art. 2491 C. pr. pen. conține o dispoziție care este reluată în cadrul art. 275-2781 C. pr. pen., ceea ce conduce la constatarea inutilității normei în discuție. Anterior modificării survenite prin dispozițiile Legii nr. 281/2003, reglementarea era distinctă, fapt care justifica existența ei, în condițiile în care termenul legal în interiorul căruia persoana interesată putea face plângere era de 5 zile de la înștiințarea prevăzută în art. 246 C. pr. pen.

In ceea ce privește conținutul ordonanței de scoatere de sub urmărire penală, aceasta va cuprinde aceleași mențiuni ca și ordonanța de încetare a urmăririi penale.

In ceea ce privește termenul înlăuntrul căruia procurorul trebuie să se pronunțe asupra scoaterii de sub urmărire penală din momentul înregistrării dosarului cu propunerea organului de cercetare penală la secretariatul parchetului, legea nu face nici o precizare.

Potrivit art. 249 alin. 2 raportat la art. 243 alin. 3 C. pr. pen., procurorul se va pronunța asupra scoaterii de sub urmărire penală în aceeași zi în care a primit propunerea de încetare de Ia organul de cercetare penală, când cazul de încetare privește un învinuit sau inculpat arestat.

Dispunând încetarea urmăririi penale, procurorul are obligația de a înștiința despre aceasta persoanele interesate.

In cazul în care învinuitul sau inculpatul este arestat preventiv, procurorul trebuie să ceară de îndată instanței revocarea măsurii arestării preventive. In acest sens procurorul va înainta instanței de judecată dosarul cauzei împreună cu referatul de propunere a revocării arestării preventive, act în care se menționează cazul sau cazurile de încetare a urmăririi penale constatate.

Instanța de judecată va dispune, prin încheiere, în termen de 24 de ore de la data primirii dosarului, asupra revocării arestării preventive și punerii de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului. Dosarul, în interiorul aceluiași termen, va fi restituit procurorului împreună cu o copie a încheierii pronunțate.

Punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului se va face de către administrația locului de deținere în urma comunicării de către instanță a dispoziției de punere în libertate.

Potrivit art. 2491 C. pr. pen., în cazul în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art. 10 lit. b1 C. pr. pen., executarea sancțiunilor cu caracter administrativ se face după cum urmează:

• executarea mustrării și a mustrării cu avertisment aplicate de către procuror, se face de îndată, după dispunerea scoaterii de sub urmărire penală, sau, se fixează un termen la care se dispune aducerea învinuitului sau inculpatului, în situația în care mustrarea nu poate fi executată cu ocazia dispunerii scoaterii de sub urmărire;

• executarea amenzii se face după expirarea termenului în care se poate face plângere contra ordonanței prin care s-a dispus scoaterea.de sub urmărire penală, iar dacă s-a făcut plângere, după respingerea acesteia; executarea propriu-zisă a amenzii se face potrivit art. 442 și 443 C. pr. pen., adică de către procuror prin trimiterea unui extras de pe partea din ordonanță care privește aplicarea amenzii organului care, potrivit legii, execută pedeapsa amenzii.

§3 Clasarea

Clasarea reprezintă acea soluție de netritnitere în judecată, care are loc când se constată existența anumitor cazuri prevăzute în art. 10 C. pr. pen. și nu există învinuit în cauză.

Clasarea este o instituție proprie urmăririi penale, neavând corespondent în faza de judecată, întrucât procesul nu poate ajunge în această fază decât în măsura punerii în mișcare a acțiunii penale și a trimiterii în judecată a unor persoane certe.

Pentru a se dispune clasarea este necesar a fi îndeplinite următoarele condiții:

a) să nu existe învinuit în cauză; se consideră că nu există învinuit în cauză atunci când:

organul de urmărire penală nu are nici un fel de date cu privire la persoana care a săvârșit fapta, când făptuitorul este, deci, necunoscut;

se constată că urmarea produsă nu provine dintr-o acțiune umană, ci dintr-o împrejurare neculpabilă (de exemplu, o moarte naturală);

b) să existe anumite cazuri prevăzute la art. 10 C. pr. pen. Clasarea nu se poate dispune cu ocazia incidenței oricăruia dintre cazurile prevăzute la art. 10 C. pr. pen. In acest sens, nu se pot reține ca temeiuri ale clasării cauzei aspectele din art. 10 C. pr. pen., care sunt aplicabile intuitu personae, cum ar fi înlocuirea răspunderii penale, autoritatea de lucru judecat, decesul făptuitorului, împăcarea părților (de exemplu, nu se poate dispune clasarea pe motivul că fapta nu a fost săvârșită de către învinuit sau inculpat).

Clasarea se dispune de către procuror, din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală, printr-o rezoluție motivată (legea nu prevede expres ordonanța, conform art. 203 alin. 1 C. pr. pen.).

In evidența organului de urmărire penală există cauze cu autori necunoscuți (A.N.), clasarea neputându-se dispune datorită inexistenței vreunuia dintre cazurile arătate la art. 10 C. pr. pen. Aceste cauze revin pe rol fie atunci când se identifică făptuitorul (urmând ca cercetarea să se continue atât in rem cât și in personam), sau când intervine un caz de la art. 10 C. pr. pen., în care situație se dispune clasarea.

§4 Procedura trimiterii in judecata

Potrivit art. 262 C. pr. pen., procurorul dispune trimiterea în judecată dac constată îndeplinirea următoarelor condiții, în mod cumulativ:

au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului;

urmărirea este completă, probele fiind suficiente și legal administrate;

există o faptă prevăzută de legea penală;

fapta a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat;

învinuitul sau inculpatul răspunde penal.

Conform principiului că nu poate fi trimis în judecată decât un inculpat procedura dispunerii acestei soluții îmbracă două modalități;

a) dacă acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare, în cursul urmăririi per procurorul emite rechizitoriu, prin care va dispune punerea în mișcare a acțiunii penal și trimiterea în judecată: în această situație, rechizitoriul are o dublă funcționalitate fiind atât act de inculpare, cât și act de sesizare a instanței de judecată;

b) dacă acțiunea penală a fost pusă în mișcare în cursul urmăririi penat procurorul emite rechizitoriu prin care va dispune trimiterea în judecată; în această situație rechizitoriul are o singură funcțiune și anume, sesizarea instanței judecată.

Rezultă că rechizitoriul reprezintă ultimul act de urmărire penală, care este sesizată instanța de judecată cu faptele care urmează să facă obiect judecății și persoanele care urmează să fie trase la răspundere penală pentru aceste fapte.

Desfășurarea procesului penal în fața instanței de judecată se inițiază pe baza datelor cuprinse în rechizitoriu. În acest sens, referitor la obiectul rechizitoriului, acesta trebuie să se limiteze la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală.

In ceea ce privește conținutul rechizitoriului, potrivit art. 263 C. pr. pen., acesta trebuie să cuprindă:

• mențiunile prevăzute în art. 203 C. pr. pen. (data și locul întocmirii, numele, prenumele și calitatea celui care îl întocmește, cauza la care se referă obiectul actului, temeiul legal, semnătura procurorului);

• datele privitoare la persoana inculpatului (nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenie, studii, situația militară, loc de muncă, ocupație, adresă, antecedente penale și alte date privind stabilirea situației sale profesionale);

• fapta sau faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată indicate prin arătarea denumirii infracțiunii și încadrarea juridică;

• probele pe care se bazează învinuirea, cu indicarea paginii din dosar;

• măsura preventivă luată și durata;

• numele și prenumele persoanelor care trebuie citate în instanță, cu indicarea calității lor procesuale și a locului unde urmează a fi citate;

• dispoziția de punere în mișcare a acțiunii penale (în cazul în care acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare în cursul urmăririi penale);

• dispoziția de trimitere în judecată.

In cazul în care procurorul consideră că se impune trimiterea în judecată a inculpatului în stare de privare de libertate va înainta instanței, o dată cu rechizitoriul, și propunerea de arestare preventivă.

Aceeași procedură se impune și în ipoteza în care procurorul socotește că se impune obligarea inculpatului la tratament medical ori internarea medicală a acestuia, ca măsuri de siguranță.

In cazul în care urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitoriul va mai cuprinde datele suplimentare, prevăzute de art. 260 C. pr. pen.;

• mijloacele materiale de probă și măsurile luate referitor la ele, în cursul urmăririi penale, precum și locul unde se află;

• măsurile asigurătorii privind reparațiile civile sau executarea pedepsei amenzii, luate în cursul urmăririi penale;

• cheltuielile judiciare.

De asemenea, în această situație, potrivit art. 209 alin. final C. pr. pen., în vederea legalei sesizări a instanței de judecată, rechizitoriul procurorului va fi supus confirmării conducătorului parchetului din care face parte, iar când urmărirea este efectuată de către acesta, confirmarea se face de către procurorul ierarhic superior.

In același sens, potrivit art. 264 alin. 2 C. pr. pen., rechizitoriul dat de procurorul de la un parchet ierarhic inferior celui corespunzător instanței competente să judece cauza în fond, este supus confirmării procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanțe.

In situația în care rechizitoriul este infirmat de către procurorul competent, acesta va dispune după caz:

refacerea sau completarea urmăririi penale;

înlocuirea rechizitoriului cu un alt rechizitoriu;

o soluție de netrimitere în judecată.

Potrivit art. 263 alin. 4 C. pr. pen., procurorul întocmește un singur rechizitoriu, chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulți învinuiți sau inculpați și chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite, potrivit art. 262 C. pr. pen. (de exemplu, pentru unele fapte și persoane se dispune trimiterea în judecată, iar pentru altele se dispune vreuna dintre soluțiile de netrimitere în judecată).

Potrivit art. 264 alin. 3 C. pr. pen., procurorul competent să sesizeze instanța de judecată este cel care a dat sau, după caz, a confirmat rechizitoriul.

După darea sau confirmarea rechizitoriului, în termen de 24 de ore, procurorul înaintează instanței competente dosarul, împreună cu numărul necesar de copii de pe rechizitoriu, pentru a fi comunicate inculpaților aflați în stare de deținere.

Comunicarea copiei rechizitoriului nu este necesară când inculpații sunt în stare de libertate, pe motiv că aceștia au posibilitatea să consulte întregul dosar, deci și rechizitoriul, la arhiva instanței competente să judece cauza.

Indiferent de modalitatea pe care o îmbracă trimiterea în judecată, aceasta produce, în principal, următoarele efecte:

• desesizarea organului de urmărire penală, care nu mai are dreptul de a efectua acte de urmărire penală în aceiași cauză, privind aceeași persoană și pentru aceeași faptă, cu excepția cazului de reluare a urmăririi penale prin restituirea cauzei la procuror de către instanța de judecată;

• sesizarea instanței de judecată competente să judece cauza în primă instanță

CAPITOLUL V

SUPRAVEGHEREA ACTIVITĂTII DE URMĂRIRE PENALĂ EXERCITATĂ DE CĂTRE INSTANTA DE JUDECATĂ

Potrivit ultimelor modificări ale codului de procedură penală prin Legea 281/2003, Ordonanța de urgență nr. 66/10.07.2003 privind modificarea unor dispoziții din Codul de procedură penală aprobată prin Legea nr.359/02.09.2003, Ordonanța de urgență nr. 109/2003 privind modificarea Codului de procedură penală, și a schimbărilor legislative esențiale, anume modificarea Constituției , în vederea alinierii la normele europene se impune tratarea într-un capitol distinct a supravegherii urmăririi penale de către instanța de judecată.

SECȚIUNEA I

Procedura interceptărilor și înregistrărilor

Potrivit art. 911 C. pr. pen., interceptările și înregistrările pe bandă magnetică ale unor convorbiri se efectuează cu autorizarea motivată a instanței, la cererea procurorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului.

Rezultă că pentru a se putea efectua interceptările și înregistrările se impun a fi îndeplinite următoarele condiții:

înregistrările trebuie efectuate numai cu autorizarea motivată a președintelui instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță;

în cauză există date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu; cu titlu de exemplu, în art. 911 alin. 2 sunt prevăzute o serie de infracțiuni pentru care se poate acorda autorizarea de către instanță, cum ar fi:

infracțiunile de trafic de stupefiante;

infracțiunile de trafic de arme;

infracțiunile de trafic de persoane;

infracțiunile de terorism;

infracțiunile de spălare a banilor;

infracțiunile de falsificare de monede sau alte valori;

infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție;

alte infracțiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace;

infracțiuni care se săvârșesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicații.

interceptarea și înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului, în sensul că stabilirea situației de fapt ori identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe.

Autorizarea interceptărilor și a înregistrărilor se dispune prin încheiere motivată, care va cuprinde:

indiciile concrete și faptele care justifică măsura;

motivele pentru care măsura este indispensabilă aflării adevărului;

persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii;

perioada pentru care se dă autorizarea.

Autorizarea se poate da pentru durata necesară înregistrării, până la cel mult 30 de zile. Pentru motive temeinic justificate și în aceleași condiții, autorizarea poate fi prelungită, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile. Durata maximă a înregistrărilor autorizate este de 4 luni.

Înregistrările pe bandă magnetică ale unor convorbiri pot fi făcute și la cererea motivată a persoanei vătămate privind comunicările ce-i sunt adresate cu autorizarea instanței de judecată.

În art. 916 alin. 2 C. pr. pen se prevede că pot constitui mijloace de probă și înregistrările prezentate de părți, dacă nu sunt interzise de lege.

Potrivit art. 912 C. pr. pen. interceptările și înregistrările vor fi efectuate de către următoarele persoane:

procuror;

organul de cercetare penală;

specialiștii chemați să dea concurs tehnic (în mod evident, cu obligația pentru aceștia de a păstra secretul operațiunii).

SECȚIUNEA a II-a

Perchezitia domiciliară

§1. Considerații preliminare

Percheziția reprezintă procedeul probator care constă în cercetarea efectuată asupra îmbrăcămintei unei persoane sau la locuința acesteia cu scopul de a găsi și ridica obiecte sau înscrisuri, cunoscute organului judiciar, dar nepredate de bună-voie, precum și în vederea eventualei descoperiri a unor alte mijloace de probă necesare soluționării cauzei penale.

Prin prisma prevederilor art. 27 alin. 1 din Constituție care consacră inviolabilitatea domiciliului ("Domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori reședința unei persoane fără învoirea acesteia"), percheziția domiciliară reprezintă o ipoteză legală de excepție. De altfel, în literatura de specialitate s-a remarcat faptul că percheziția vine în conflict cu drepturile și libertățile individuale, respectiv libertatea și inviolabilitatea persoanei și libertatea și inviolabilitatea domiciliului. În acest sens, în alin. 2 al art. 27 din Constituție se prevăd situații derogatorii de la regula existentă în alin. 1 și care constau în posibilitatea efectuării de percheziții (adică posibilitatea încălcării inviolabilității domiciliare) a) pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești; b) pentru înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; c) pentru apărarea securității naționale sau a ordinii publice; d) pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.

§ 2. Procedura de efectuare a percheziției

Potrivit art. 100 alin. 3 C. pr. pen. raportat la art. 27 alin. 3 din Constituție efectuarea perchezițiilor se dispune exclusiv de către judecător.

Punerea în aplicare a dispoziției de percheziție se realizează, de regulă, de procuror ori organul de cercetare penală, însoțit, după caz, de lucrători operativi. Potrivit art. 102 C. pr. pen. și instanța poate proceda la efectuarea percheziției cu ocazia unei cercetări locale. În celalalte cazuri, dispoziția instanței de judecată de a efectua o percheziție se comunică procurorului, în vederea efectuării acesteia.

Pentru ipoteza în care percheziția este efectuată de către organele de cercetare penală, procedura impune existența unei autorizări prealabile din partea judecătorului.

Apreciem că percheziția domiciliară se poate face fără autorizația judecătorului în ipoteza în care infracțiunea este constatată flagrant. În acest caz, temeiul constituțional, în baza căruia se va încălca inviolabilitatea domiciliului, îl constituie art. 27 alin. 2 lit. c, în conformitate cu care apărarea ordinii publice permite efectuarea unei percheziții fără autorizarea judecătorului. Rațiunea pentru care considerăm că se poate proceda într-o asemenea manieră o reprezintă necesitatea de a interveni prompt pentru constatarea încălcării legii penale în circumstanțe care fac, practic, imposibilă acordarea unei autorizații.

Percheziția domiciliară nu se referă, în mod strict, numai la noțiunea de domiciliu, putându-se desfășura asemenea activități probatorii la locul de muncă, în camera de hotel, în spații deschise, depozite, garaje etc.

În legătură cu timpul efectuării percheziției, în Constituție (art. 27 alin. 4) se arată că perchezițiile în timpul nopții sunt interzise, afară de cazul infracțiunilor flagrante.

Percheziția domiciliară poate fi efectuată numai între orele 6-20.

Față de dispozițiile art. 27 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora perchezițiile în timpul nopții sunt interzise în afară de cazul infracțiunilor flagrante, rezultă că perchezițile se pot desfășura și pe timpul nopții în următoarele două ipoteze:

în caz de infracțiune flagrantă;

în cazul în care este vorba despre prelungirea unei percheziții începute între orele 6-20.

Ultima situație se impune având în vedere că prin întreruperea unei percheziții nu s-ar mai putea atinge scopul acestei activități, existând posibilitatea distrugerii sau ascunderii într-un alt loc a obiectelor ori înscrisurilor vizate de organele judiciare.

Dispozițiile art. 103 C. pr. pen. relative la posibilitatea efectuării unei percheziții într-un local public pe timpul nopții sunt abrogate implicit prin prevederile constituționale în discuție. De lege ferenda se impune modificarea art. 103 C. pr. pen. în sensul restrângerii situațiilor care permit efectuarea perchezițiilor pe timpul nopții doar la ipoteza infracțiunii flagrante.

Potrivit art. 104 C. pr. pen., organul judiciar care urmează a efectua percheziția este obligat ca, în prealabil să se legitimeze și, în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizația dată de către judecător.

Percheziția domiciliară se face în prezența persoanei de la care se ridică obiectele sau înscrisurile sau la care se efectuează percheziția, iar în lipsa acesteia, în prezența unui reprezentant, a unui membru al familiei sau a unui vecin, având capacitate de exercițiu.

Pentru atestarea modului de desfășurare a acestei activități, operațiunile de percheziționare se efectuează de către organul de cercetare penală în prezența unor martori asistenți.

Organul judiciar care efectuează percheziția are dreptul să deschidă încăperile sau alte mijloace de păstrare a obiectelor sau înscrisurilor căutate, dacă cel în măsură să le deschidă refuză aceasta.

Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor și înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârșită; obiectele sau înscrisurile a căror circulație sau deținere este interzisă, se ridică întotdeauna. De asemenea, trebuie luate măsuri ca faptele și împrejurările din viața personală a celui la care se face percheziția și care nu au legătură cu cauza să nu devină publice.

În cadrul procedurii de efectuare a percheziției și de ridicare a obiectelor și înscrisurilor există dispoziții speciale privind identificarea și păstrarea obiectelor și înscrisurilor (art. 107 C. pr. pen.). Conform acestor dispoziții, obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate și celor care asistă, pentru a fi recunoscute și a fi însemnate de către acestea spre neschimbare, după care se etichetează și se sigilează. În cazul în care sunt obiecte care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete și sigilii, acestea se împachetează și se închid, pe cât posibil laolaltă, după care se aplică sigilii. Obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează și se lasă în păstrare fie celui la care se află, fie unui custode. Probele pentru analiză se iau cel puțin în dublu și se sigilează, una dintre probe lăsându-se aceluia de la care se ridică.

Modul de efectuare a percheziției, precum și ridicarea de obiecte și înscrisuri trebuie consemnate într-un proces-verbal, potrivit art. 108 C. pr. pen. Acest proces-verbal trebuie să cuprindă, în afară de mențiunile prevăzute în art. 91 C. pr. pen, și următoarele elemente: locul, timpul și condițiile în care înscrisurile și obiectele au fost descoperite și ridicate, enumerarea și descrierea lor amănunțită pentru a putea fi recunoscute. În procesul-verbal vor fi menționate obiectele care nu au fost ridicate, precum și acelea care au fost lăsate în păstrare.

Copia de pe procesul-verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziția sau de la care s-au ridicat obiectele sau înscrisurile, ori reprezentantului acestuia sau unui membru al familiei, iar în lipsă, celor cu care locuiește sau unui vecin și, dacă este cazul, custodelui.

Procedura efectuării percheziției la o unitate publică ori la alte persoane juridice, cuprinde, suplimentar, următoarele reguli, conform art. 111 C. pr. pen.:

organul judiciar se legitimează și, după caz, înfățișează reprezentantului unității autorizația dată;

percheziția se efectuează în prezența reprezentantului unității;

atunci când este obligatorie prezența martorilor asistenți, aceștia pot face parte din personalul unității;

copia de pe procesul-verbal se lasă reprezentantului unității.

SECȚIUNEA a III-a

Ridicarea de obiecte si înscrisuri

Dispoziții speciale sunt instituite cu privire la ridicarea de înscrisuri și obiecte care se află la unitățile poștale sau de transport. În acest sens, secretul corespondenței, garantat prin prevederile art. 28 din Constituție, poate fi încălcat dacă interesul urmăririi penale sau al judecății o cere. Astfel, se poate dispune de către instanța de judecată, la propunerea procurorului, în cursul urmăririi penale, sau din oficiu, în cursul judecății, ca unitățile poștale sau de transport să rețină și să predea scrisorile, telegramele și oricare altă corespondență, ori obiectele trimise de învinuit sau inculpat ori adresate acestuia fie direct, fie indirect.

Condițiile care se impun a fi îndeplinite pentru a se dispune reținerea și predarea corespondenței și a obiectelor sunt următoarele (art. 98 alin. 11 C. pr. pen. raportat la art. 911 alin. 1 C. pr. pen.):

să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu;

reținerea și predarea să se impună pentru aflarea adevărului (adică stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului să nu poată fi realizate în baza altor probe).

Această măsură poate fi dispusă, în scris, și de către procuror, dar, potrivit art. 98 alin. 12 C. pr. pen., această prerogativă se va exercita în mod excepțional, în cazuri urgente și temeinic justificate. Într-o asemenea ipoteză procurorul va informa de îndată instanța de judecată.

Organul judiciar cercetează conținutul corespondenței și obiectelor ce i se predau, reținând ceea ce este necesar pentru lămurirea cauzei. Corespondența și obiectele ridicate care nu au legătură cu cauza se restituie destinatarului (art. 98 C. pr. pen.).

Procedura de ridicare a obiectelor și înscrisurilor este aceeași ca în cazul efectuării percheziției (art. 103-105 și art. 107-111 C. pr. pen.).

SECȚIUNEA a IV-a

Arestarea preventivă

§.1. Considerații preliminare

Arestarea preventivă este o măsură preventivă privativă de libertate, prin care organul judiciar competent dispune deținerea învinuitului sau inculpatului pe durata și în condițiile prevăzute de lege, în locuri special destinate acestui scop, în interesul urmăririi penale sau al judecății.

În raport de cele două calități procesuale pe care le poate avea o persoană față de care se desfășoară activitatea procesuală penală, legea a reglementat această măsură în două modalități:

arestarea preventivă a învinuitului;

arestarea preventivă a inculpatului.

§. 2 Arestarea preventivă a învinuitului

Potrivit art. 229 C. pr. pen., învinuitul este persoana față de care se efectuează urmărirea penală cât timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa.

Condițiile necesare luării măsurii arestării preventive a învinuitului sunt următoarele (art. 146 alin. 1 C. pr. pen.):

să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;

pentru fapta săvârșită, legea să prevadă pedeapsa detențiunii pe viață sau închisoarea; dacă legea prevede alternativ pedeapsa închisorii sau amenda, măsura nu se va mai putea dispune;

să existe unul din cazurile prevăzute în art. 148 C. pr. pen.;

să fie necesară privarea de libertate a învinuitului în interesul urmăririi penale.

În ceea ce privește organul competent, arestarea învinuitului poate fi dispusă numai de către instanța de judecată, indiferent de faza procesuală aflată în curs.

Prin Legea nr. 281/2003 se prevedea posibilitatea procurorului de a dispune arestarea preventivă, cu titlu provizoriu, pe parcursul urmăririi penale. Prin revizuirea Constituției, în art. 23 alin. 4 s-a stipulat că arestarea preventivă se dispune de judecător, și nu de magistrat, ceea ce a condus la necesitatea modificării Codului de procedură penală prin Ordonanța de Urgență nr. 109/2003.

În faza de urmărire penală, procurorul, din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea preventivă a învinuitului, va prezenta dosarul cauzei cu propunere motivată în acest sens instanței de judecată competente.

Condiția preliminară obligatorie pe care trebuie să o aducă la îndeplinire procurorul este aceea de a proceda la ascultarea învinuitului în prezența apărătorului.

Potrivit art. 146 alin. 2 C. pr. pen. dosarul cauzei va fi prezentat, după caz :

președintelui instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond;

președintelui instanței corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de detenție;

unui judecător delegat de președintele instanței.

Judecătorul desemnat să soluționeze propunerea de arestare preventivă va fixa termenul de soluționare, precozând ziua și ora. În ipoteza în care învinuitul se află în stare de reținere, termenul fixat se va afla în interiorul celor 24 de ore cât durează reținerea. Termenul fixat se comunică apărătorului, ales sau desemnat din oficiu, și procurorului.

Soluționarea propunerii de arestare preventivă se va desfășura în sala de consiliu. Completul de judecată este format dintr-un singur judecător, indiferent de natura infracțiunii.

Participarea procurorului este obligatorie.

Procurorul va asigura prezența învinuitului în fața judecătorului. În ipoteza în care acesta se află în stare de reținere aducerea în fața instanței nu comportă probleme, dar, dacă învinuitul se află în stare de libertate și se sustrage de la desfășurarea procedurii judiciare, urmează ca arestarea preventivă să fie dispusă în absența sa.

De asemenea, se va proceda la soluționarea propunerii de arestare preventivă în lipsa învinuitului dacă acesta nu poate fi adus în fața judecătorului din cauze de sănătate, din cauze de forță majoră ori de stare de necesitate. Aceași soluție se impune și pentru cazul în care se constată că învinuitul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărirea penală.

După ascultarea învinuitului, judecătorul va soluționa de îndată propunerea de arestare, prin confirmarea ori infirmarea acesteia.

În cazul în care judecătorul nu este de acord cu propunerea procurorului va dispune continuarea anchetei penale cu învinuitul în stare de libertate.

Dacă se constată temeinicia propunerii, se va dispune prin încheiere, arestarea preventivă a învinuitului. În cuprinsul încheierii se vor indica în concret temeiurile care justifică luarea măsurii preventive, precum și durata măsurii, care nu poate fi mai mare de 10 zile.

Pe lângă încheierea de arestare preventivă judecătorul va emite, de urgență, mandatul de arestare care va cuprinde:

instanța care a dispus luarea măsurii arestării;

data și locul emiterii;

numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare;

numele și prenumele învinuitului;

arătarea faptei care formează obiectul învinuiriiși denumirea infracțiunii;

durata pentru care este dispusă arestarea;

semnătura judecătorului;

Un exemplar al mandatului de arestare va fi înmânat arestatului și un alt exemplar va fi trimis lucrătorilor de poliție pentru a fi predat la locul de deținere.

Încheierea instanței poate fi atacată cu recurs în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare pentru cei lipsă.

Arestarea preventivă a învinuitului nu poate fi prelungită.

La expirarea termenului de 5 zile, trebuie emisă ordonanța de punere în libertate. Excepție face cazul în care învinuitul a fost pus sub inculpare și s-a dispus arestarea acestuia ca inculpat.

Potrivit art. 23 alin. 8 din Constituția României și art. 1371 C. pr. pen., persoanei arestate i se aduc la cunoștință de îndată motivele arestării. Învinuirea se aduce la cunoștința celui arestat în cel mai scurt termen, în prezența unui avocat.

Potrivit art. 1371 alin. 2, când dispune arestarea învinuitului, instanța de judecată încunoștințează despre aceasta, în termen de 24 de ore, un membru din familia acestuia ori o altă persoană pe care o desemnează învinuitul, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal.

Dacă sunt mai mulți învinuiți în cauză, arestarea acestora se dispune prin aceeași încheiere, dar în vederea executării măsurii se vor emite mandate de arestare pentru fiecare învinuit în parte.

§. 3 Arestarea preventivă a inculpatului

Potrivit art. 23 C. pr. pen., inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală.

Condițiile necesare luării măsurii arestării preventive a inculpatului sunt următoarele :

a) să existe probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;

b) să fie pusă în mișcare acțiunea penală;

c) să existe unul din cazurile prevăzute în art. 148 C. pr. pen. (întâlnite și la reținere sau arestarea preventivă a învinuitului);

d) pentru fapta săvârșită, legea să prevadă pedeapsa cu închisoarea, în anumite limite; astfel, în cazul infracțiunilor flagrante, pedeapsa închisorii trebuie să fie mai mare de 1 an, când se apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică, pedeapsa închisorii trebuie să fie mai mare de 4 ani, iar în cazurile prevăzute de art. 148 lit. c-f și i, măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa închisorii este detențiune pe viață sau închisoare mai mare de 2 ani;

e) inculpatul să fie ascultat de către procuror și de către judecător, înainte de a se dispune luarea măsurii. Cu titlu de excepție, măsura arestării preventive a inculpatului poate fi dispusă fără ascultarea acestuia în următoarele cazuri (art. 150 alin. 1 C. pr. pen.):

inculpatul este dispărut;

inculpatul se află în străinătate;

există probe din care rezultă că inculpatul se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată; în ipoteza în care mandatul a fost emis fără ascultarea inculpatului, acesta va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat (art. 150 alin. 2 C. pr. pen.);

inculpatul aflat în stare de reținere ori arestat nu poate fi adus în fața judecătorului din cauza stării sănătății ori din cauză de forță majoră sau stare de necesitate;

f) să fie necesară privarea de libertate a inculpatului pentru buna desfășurare a procesului penal.

Din analiza acestor condiții, rezultă că pentru luarea arestării preventive a inculpatului, se cer a fi îndeplinite condițiile arătate la arestarea învinuitului, la care se adaugă unele cerințe specifice:

punerea în mișcare a acțiunii penale;

pedeapsa închisorii în anumite limite (singurul caz când legea nu a prevăzut depășirea unui minim de pedeapsă este cel întemeiat pe imposibilitatea stabilirii identității sau domiciliului inculpatului).

La fel ca în cazul tuturor măsurilor preventive, luarea măsurii arestării inculpatului este facultativă, ea fiind apreciată sub aspectul oportunității de către organele judiciare.

În ceea ce privește organul competent, arestarea preventivă a inculpatului numai de către instanța de judecată, atât în cursul urmăririi penale cât și pe parcursul fazei de judecată.

Potrivit art. 151 alin. 1 C. pr. pen., după întocmirea ordonanței sau a hotărârii prin care s-a dispus arestarea inculpatului, judecătorul emite de îndată mandat de arestare.

Potrivit art. 151 alin. 3, mandatul de arestare trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:

instanța care a dispus luarea măsurii arestării inculpatului;

data și locul emiterii;

numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul de executare;

datele privitoare la persoana inculpatului, prevăzute în art. 70 C. pr. pen. (nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenia, studii, situația militară, loc de muncă, ocupație, adresa, antecedente penale și alte date pentru stabilirea situației sale personale) și codul numeric personal;

arătarea faptei ce formează obiectul inculpării și denumirea infracțiunii;

încadrarea juridică a faptei și pedeapsa prevăzută de lege;

temeiurile concrete care determină arestarea;

ordinul de a fi arestat inculpatul;

indicarea locului unde urmează a fi deținut cel arestat;

semnătura judecătorului.

Mandatul de arestare este individual.

În situația în care prin aceeași hotărâre se dispune arestarea mai multor inculpați, pentru fiecare trebuie să se emită câte un mandat de arestare (art. 151 alin. 2 C. pr. pen.), deoarece acesta este actul de procedură în temeiul căruia locul de deținere preventivă primește și îl deține pe cel arestat.

Mandatul de arestare se pune în executare, de regulă, de către organele de poliție, legea reglementând două modalități distincte, după cum măsura arestării a fost dispusă în prezența inculpatului sau în lipsa acestuia.

În cazul în care inculpatul a fost prezent și mandatul de arestare a fost emis după ascultarea acestuia, judecătorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate, iar un alt exemplar îl trimite organului de poliție, pentru a fi predat la locul de deținere odată cu inculpatul arestat (art. 152 alin. 1 C. pr. pen.).

În cazul în care inculpatul nu a fost prezent (inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată), mandatul emis înainte de ascultarea sa se înaintează în dublu exemplar organului de poliție pentru executare (art. 152 alin. 2 C. pr. pen.).

Organul de poliție procedează la arestarea persoanei arătate în mandat, îi predă un exemplar al mandatului și o conduce la judecătorul care a emis mandatul (art. 152 alin. 3 C. pr. pen.).

Judecătorul va proceda la ascultarea inculpatului, iar dacă acesta ridică obiecții care necesită o rezolvare urgentă, fixează de îndată termen de judecată.

Este posibil ca cel arestat să ridice obiecții în ceea ce privește identitatea sa. Într-o asemenea situație, ca o garanție privind ocrotirea libertății persoanei, legea (art. 153 alin. 1 C. pr. pen.) prevede ca arestatul să fie condus în fața instanței locului unde a fost găsit, care, dacă este necesar, cere relații judecătorului care a emis mandatul.Instanța poate dispune punerea în libertate a persoanei împotriva căreia s-a executat mandatul de arestare, până la rezolvarea obiecțiilor, dacă apreciază că nu există pericol de dispariție.

Dacă instanța constată că persoana adusă nu este cea arătată în mandat, o pune imediat în libertate, iar dacă constată că obiecțiile sunt nefondate, dispune executarea mandatului, cu aplicarea dispozițiilor art. 152 alin. 3 și 4 C. pr. pen.

Când organul de poliție însărcinat cu executarea mandatului nu găsește persoana indicată, încheie un proces-verbal de constatare a situației și înștiințează organul care a emis mandatul și organele competente pentru darea în urmărire (art. 154 C. pr. pen.).

Arestarea preventivă a inculpatului în timpul urmăririi penale se poate dispune pentru cel mult 30 de zile. Acest termen curge

de la data emiterii mandatului, când arestarea preventivă a fost dispusă după ascultarea inculpatului;

de la data punerii în executare a mandatului de arestare, când măsura a fost dispusă în lipsa inculpatului.

În ipoteza în care inculpatul a fost privat de libertate în urma luării măsurilor reținerii ori arestării ca învinuit, arestarea preventivă nu poate fi dispusă decât pentru zilele care au rămas din termenul maxim de 30 de zile.

§. 4 Prelungirea duratei arestării preventive în cursul urmăririi penale

Dacă temeiurile care au determinat arestarea inițială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate instanța este în drept să prelungească, motivat, arestarea preventivă.

Prin aceste prelungiri, durata arestării preventive nu poate depăsi un termen rezonabil, și nu mai mult de 180 de zile.

Instanța competentă să dispună prelungirea arestării preventive este instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond ori instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere.

Propunerea de prelungire a arestării preventive poate fi făcută atât de organul de cercetare penală, cât și de către procuror.

În ipoteza în care prelungirea arestării preventive este solicitată de organul de cercetare penală, propunerea acestuia va fi avizată de procurorul de supraveghere și înaintată instanței cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării. Propunerea se anexează adresei de sesizare a instanței. În cuprinsul adresei se pot indica de către procuror și alte motive care justifică prelungirea măsurii.

Este posibil ca instanța care a dispus arestarea preventivă să fie ierarhic inferioară instanței competente să acorde prelungirea. În acest caz propunerea de prelungire a arestării preventive va fi înaintată instanței competente conform art. 155 alin. 2 C. pr. pen.

În ipoteza în care infracțiunea care formează obiectul cauzei este de competența exclusivă a procurorului, acesta va putea sesiza instanța competentă, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării, cu propunerea de prelungire. Diferența față de situația în care prelungirea este solicitată de organul de cercetare penală constă în lipsa avizului șefului ierarhic.

Când în aceeași cauză se găsesc mai mulți inculpați arestați, pentru care durata arestării preventive expiră la date diferite, procurorul care sesizează instanța pentru unul din inculpați va sesiza, totodată, instanța și cu privire la ceilalți inculpați.

În vederea soluționării propunerii de prelungire a arestării preventive procurorul va înainta instanței de judecată competente dosarul cauzei. Apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul de a consulta dosarul cauzei.

În termen de 24 de ore de la primirea dosarului, instanța de judecată va soluționa cererea de prelungire a arestării preventive prin încheiere, cu respectarea următoarelor reguli de procedură:

completul de judecată este format dintr-un singur judecător, indiferent de natura infracțiunii;

soluționarea cererii are loc în condiții de nepublicitate, în camera de consiliu;

participarea inculpatului arestat este obligatorie; în cazul în care inculpatul arestat se află internat în spital și din cauza stării sănătății nu poate fi adus în fața instanței sau în alte cazuri deosebite în care deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezența apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii;

participarea procurorului este obligatorie.

Instanța hotărăște asupra prelungirii arestării inculpatului printr-o încheiere.

Această încheiere poate fi atacată cu recurs de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 24 de ore și curge de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsă.

Recursul se soluționează înainte de expirarea duratei arestării preventive. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive nu este suspensiv de executare, ceea ce înseamnă că încheierea prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive își produce efectele prin menținerea stării de arest a inculpatului pe perioada judecării recursului.

Participarea inculpatului la judecarea recursului este obligatorie.

Potrivit art. 159 alin. 11 C. pr. pen., măsura dispusă de instanță se comunică administrației locului de deținere, care este obligată să o aducă la cunoștința inculpatului.

În ipoteza în care încheierea instanței de judecată nu este atacată cu recurs, instanța va restitui dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de recurs.

Prelungirea acordată nu va putea depăși 30 de zile. Pot fi acordate și alte prelungiri, fără a se putea, însă, depăși un termen rezonabil, și nu mai mult de 180 de zile.

§.5. Dispoziții speciale pentru minori

Inculpatul minor între 14 și 16 ani va putea fi arestat preventiv cu îndeplinirea următoarelor condiții:

minorul să răspundă penal;

pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detențiunea pe viață sau închisoarea de 10 ani ori mai mare;

altă măsură preventivă nu este suficientă.

Pentru inculpatul minor între 16 și 18 ani arestarea preventivă se va dispune cu îndeplinirea condițiilor impuse de procedura comună în materie.

Inculpatul minor între 14 și 16 ani va putea fi arestat, în cursul urmăririi penale, pentru cel mult 15 zile. În mod excepțional, măsura poate fi prelungită, fiecare prelungire neputând depăși, de asemenea, 15 zile. În total, arestarea preventivă nu poate depăși un termen rezonabil și nu mai mult de 60 de zile. Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea de 20 de ani ori mai mare, durata maximă a arestării preventive în cursul urmăririi penale va fi de 180 de zile.

Inculpatul minor între 16 și 18 ani va putea fi arestat, în cursul urmăririi penale, pentru cel mult 20 de zile. Măsura poate fi prelungită, de fiecare dată cu 20 de zile, astfel încât durata privării de libertate să se circumscrie unui termen rezonabil, și nu mai mult de 90 de zile. În mod excepțional, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea de 10 de ani ori mai mare, durata maximă a arestării preventive în cursul urmăririi penale va fi de 180 de zile.

Odată cu dispoziția de arestare preventivă a unui minor, judecătorul încunoștiințează despre aceasta părinții, tutorele, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul ori alte persoane pe care le desemnează acesta, precum și serviciul de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanța căreia i-ar reveni să judece în primă instanță cauza. Despre îndeplinirea acestei obligații procesuale, judecătorul va întocmi un proces-verbal.

Durata arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile, potrivit art. 160h alin. 4 C. pr. pen.

SECȚIUNEA a V-a

Măsurile de siguranță

Măsurile de siguranță sunt acțiuni de drept penal care se dispun în raport cu persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală în scopul înlăturării unor stări de pericol și al preîntâmpinării săvârșirii altor fapte prevăzute de legea penală.

Potrivit art. 112 C.pen., măsurile de siguranță sunt:

obligarea la tratament medical;

internarea medicală;

interzicerea de a ocupa o funcție sau de a excercita o profesie, meserie ori o altă ocupație;

interzicerea de a se afla în anumite localități;

expulzarea străinilor;

confiscarea specială;

interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată.

Potrivit art. 162 alin. 1 C. pr. pen., dacă procurorul, în cursul urmăririi penale, constată că învinuitul sau inculpatul se află în vreuna din situațiile arătate în art. 113 sau 114 din Codul penal, sesizează instanța care, dacă este cazul, dispune luarea, în mod provizoriu, a măsurii de siguranță corespunzătoare.

În cursul judecății măsura de siguranță corespunzătoare este dispusă, de asemenea, în mod provizoriu, de instanța de judecată.

Dintre măsurile de siguranță prevăzute de Codul penal, obligarea la tratament medical și internarea medicală devin măsuri procesuale.

Din punct de vedere al dreptului procesual penal, măsurile de siguranță sunt acele măsuri procesuale care pot fi luate, în mod provizoriu, în faza de urmărire penală de procuror, iar în faza de judecată de instanță numai față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, pentru a înlătura starea de pericol generată de acele fapte și pentru prevenirea săvârșirii unor noi infracțiuni.

Măsurile de siguranță se vor dispune cu îndeplinirea următoarelor condiții:

să existe starea de boală sau intoxicare cronică cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substanțe;

să existe pericol pentru societate;

să fie ascultat învinuitul sau inculpatul, în prezența apărătorului și a procurorului;

să se constate iresponsabilitatea învinuitului sau inculpatului datorită unor boli mintale sau toxice.

Instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a internării medicale provizorii și, totodată, sesizează comisia medicală competentă să avizeze internarea bolnavilor mintali și a toxicomanilor periculoși.

Hotărârea instanței de judecată prin care s-a confirmat măsura internării poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu suspendă executarea măsurii de siguranță (art. 162 alin.ultim C. pr. pen.).

Dacă cel internat are în ocrotire persoane dintre cele prevăzute în art. 161 C. pr. pen., se va lua în mod corespunzător și măsura de ocrotire indicată de acest text.

SECȚIUNEA a VI-a

Plângerea în fața instanței împotriva rezoluțiilor sau a ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată

Distinct față de restul actelor și măsurilor de urmărire penală, în art. 2781 C. pr. pen. a fosr reglementată procedura plângerii în fața instanței de judecată pentru actele de urmărire penală prin care procurorul a dispus netrimiterea în judecată.

Astfel, în cazul în care plângerea adresată potrivit art. 278 C. pr. pen. a fost respinsă de către procuror, persoanele interesate se pot adresa instanței competente.

Termenul prevăzut este de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a ordonanței prin care a dispus asupra plângerii formulate. Dacă procurorul a încălcat dispozițiile art. 277 și nu a rezolvat plângerea în 20 de zile de la primire, termenul în care persoana va putea face plângere la instanța de judecată curge de la expirarea celor 20 de zile prevăzute în art. 277.

Instanța competentă este instanța căreia i-ar reveni competența de a judeca în primă instanță cauza.

Prin persoane interesate se înțelege persoana vătămată precum și orice alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate.

Actele de urmărire penală care pot fi atacate în fața instanței de judecată sunt următoarele :

rezoluția de neîncepere a urmăririi penale;

rezoluția de clasare;

rezoluția ori ordonanța de scoatere de sub urmărire penală;

rezoluția ori ordonanța de încetare a urmăririi penale.

Sesizată prin plângerea persoanei interesate, instanța de judecată va solicita trimiterea dosarului. Parchetul va trimite dosarul în termen maxim de 5 zile de la înregistrarea adresei instanței de judecată.

Pentru judecarea plângerii participarea procurorului este obligatorie.

În ceea ce privește persoana care a făcut plângerea, aceasta este citată, dar neprezentarea sa nu împiedică soluționarea cauzei, decât în ipoteza în care instanța constată că se impune prezența acesteia. În acest caz, instanța de judecată este în drept să dispună aducerea persoanei în cauză.

La termenul fixat instanța dă cuvântul persoanei care a făcut plângerea și reprezentantului parchetului. De asemenea, în soluționarea plângerii, instanța de judecată va lua în considerare materialul existent în dosarul cauzei și orice alte înscrisuri noi prezentate.

Termenul în care instanța de judecată este ținută să soluționeze plângerea este de cel mult 20 de zile de la primirea plângerii.

Soluțiile care pot fi pronunțate sunt :

respingerea plângerii, prin sentință, cu menținerea soluției de netrimitere în judecată;

admiterea plângerii, prin sentință, cu desființarea rezoluției sau ordonanței atacate și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale; instanța va comunica procurorului motivele pentru care a dispus restituirea, indicând faptele și împrejurările ce trebuie dovedite și prin ce mijloace de probă;

admiterea plângerii, prin încheiere, cu desființarea rezoluției sau a ordonanței atacate și reținerea cauzei pentru judecarea cauzei, atunci când probele existente în dosar sunt suficiente; în această situație, actul de sesizare a instanței de judecată îl reprezintă plângerea persoanei vătămate ori a persoanei interesate.

Hotărârile instanței de judecată se comunică de îndată persoanei interesate, în ipoteza în care aceasta nu a fost prezentă la judecată.

Sentințele pronunțate în primele două ipoteze pot fi atacate cu recurs de procuror sau de persoana care a sesizat instanța de judecată.

Dacă instanța de judecată a respins plângerea formulată, hotărând că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală, făptuitorul nu mai poate fi supus unei proceduri judiciare având ca temei aceeași faptă, cu excepția cazului în care au fost descoperite fapte sau împrejurări no ice nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală și nu a intervenit vreunul dintre cazurile de la art. 10 C. pr. pen.

BIBLIOGRAFIE

LEGISLAȚIE

Constituția României, republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003 în urma revizuirii prin Legea nr. 429/2003

Codul de procedură penală

Codul penal

Legea nr. 92/1992 pentru organizare judecătorească, republicată în Monitorul Oficial nr. 259 din 30 septembrie 1997

Legea nr. 142/24.07.1997 privind modificarea și completarea Legii nr. 92/1992, publicată în Monitorul Oficial nr. 170/25.07.1997

Ordonanța de Urgență nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție, publicată în Monitorul Oficial nr. 244/11.04.2002, aprobată prin Legea nr. 503/2002

Legea nr. 281/2003 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial nr. 468 din 1 iulie 2003

Ordonanța de Urgență nr. 66/2003 pentru modificarea unor dispoziții din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 502 din 11 iulie 2003, aprobată prin Legea nr. 359/2003

Ordonanța de Urgență nr. 109/2003 privind modificarea Codului de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 748 din 26 octombrie 2003

Ordonanța de Urgență nr. 102/24.10.2003 pentru modificarea Ordonanței de Urgență nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție, publicată în Monitorul Oficial nr. 747 din 26 octombrie 2003

II. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

APETREI Mihai, NAE Laurențiu, Comentarii privind modificările codului de procedură penală, Editura Albastră, București 1996.

COCHINESCU Nicolae, Organizarea puterii judecătoresti in Romania, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997.

DONGOROZ Vintilă, KAHANE Siegfried, ANTONIU George, BULAI Costică, ILIESCU Nicoleta, STĂNOIU Rodica, Explicatii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generala, vol.II, Editura Academiei, Bucuresti, 1976.

MATEUȚ Gheorghiță, Procedura penală. Partea specială, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997.

PARASCHIV Carmen Silvia, Drept procesual penal, Editura Lumina lex, București, 2002.

PARASCHIV Carmen Silvia, DAMASCHIN Mircea, Drept procesual penal, Editura Lumina lex, București, 2004.

POP Traian, Drept procesual penal, Vol I, Tipografia Nationala, Cluj, 1946.

NEAGU Ion, Tratat de procedura penală, Editura Global Lex, Bucuresti, 2002.

THEODORU Grigore, Drept procesual penal. Partea generala, Editura Cugetarea, Iasi, 1996.

THEODORU Grigore, Drept procesual penal. Partea speciala, Editura Cugetarea, Iasi, 1998.

VOLONCIU Nicolae, Tratat de procedura penala. Partea generală, vol. I, Editura Paideia, Bucuresti, 1999

VOLONCIU Nicolae, Tratat de procedura penala. Partea speciala, vol. II, Editura Paideia, Bucuresti, 1999.

III. CULEGERI DE PRACTICĂ JUDICIARĂ

Probleme de drept din Deciziile Curții Supreme de Justiție (1990-1992), Editura Orizonturi, București, 1993.

Curtea de Apel București. Culegere de practică judiciară pe anul 1998, cu note de Vasile Papadopol, Editura All Beck, București, 1999.

IV. ARTICOLE DIN REVISTE DE SPECIALITATE

MATEUT Gheorghita, BODEA Radu, Procedura neînceperii urmăririi penale, în R.D.P. nr.3- 1998, p.82.

TULBURE Stefan Adrian, Urmarirea penală, în R.D.P. nr.4/1998.

TULBURE Stefan Adrian, Supravegherea urmăririi penale exercitată de procuror, în R.D.P. nr.3/1999

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: .supravegherea Urmaririi Penale Exercitata de Catre Procuror (ID: 125533)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

.supravegherea Urmaririi Penale Exercitata de Catre Procuror

Copyright Notice

Controlul de Constitutionalitate

Principiul Legalitatii In Administratia Publica

Cazul Dumitru P

Violul DIN Perspectiva Psihologiei Judiciare

. Contractul de Navlosire. Contracte Maritime

Scopul Si Obiectivele Cercetarii cu Privire la Dreptul Social

Copyright Notice

Similar Posts