.supravegherea Asigurarilor In Ue
1. Importanța asigurărilor și reasigurărilor
în dezvoltarea economică
1.1. Apariția și istoria asigurărilor
1.2. Concepte consacrate în asigurare și reasigurare
1.3 Nevoia de asigurări. Beneficiile și costurile
asigurărilor
1.4. Asigurările și reasigurările în viața economică
2.REGLEMENTAREA ASIGURĂRILOR ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
2.1. CADRUL TRATATULUI DE LA ROMA
2.1.1. Dreptul de liberă stabilire (Articolele 52-58)
2.1.2. Dreptul de a oferi servicii (Articolele 59-66)
2.2. NEVOIA DE ARMONIZARE
2.2.1. Prima Directivă non-viață
2.2.2. Directiva de asistență turistică (84/641/EEC)
2.2.3. Prima Directivă viață
2.2.4. Reasigurări
2.2.5. Coasigurarea
2.2.6. Brokerii și alți intermediari
2.3.1. Asigurările non-viață
2.3.2. Asigurările auto
2.3.3. Asigurările de credit și siguranță
2.3.4. Asigurările de viață
2.4. Crearea pieței unice a asigurărilor
3. SUPRAVEGHEREA ASUGURĂRILOR ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
3.1. PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE SUPRAVEGHERII
3.1.1. Organizarea unui supraveghetor de asigurări
3.1.2. Licențierea și schimbul în controlul companiilor de asigurări
3.1.3. Asociația proprietarilor
3.1.4. Controalele interne
3.1.5. Regulile prudențiale
3.1.6. Conduita pe piață
3.1.7. Monitorizarea și inspecțiile
3.1.8. Sancțiunile
3.1.9. Activitățile peste graniță
3.1.10. Coordonarea, cooperarea și confidențialitatea
3.2. Supravegherea asigurărilor
3.2.1. Autoritățile de supraveghere
3.2.2. Cadrul legal al supravegherii asigurărilor
3.2.3. Efectele pe piață ale legislației comunitare
3.2.4. Implementarea directivelor
3.2.5. Tendințe în supravegherea asigurărilor în Uniunea Europeană
Bibliografie
77 pagini
Bibliografie:
Bellerose, Philipe, Reinsurance for the Beginer, Witherby and Co Ltd, London,1987
Bennet, C., Dictionary of Insurance, Pitman Publishing, London, 1996
Bercea, Fl.,Văcărel, I., Asigurări și reasigurări, Editura Expert, București, 1995
Chance, Clifford, Insurance in the EEC. The European Community’sProgramme for a new Regime, Lloyd’s of London Press, Ltd, London, 1990
Ciurel, Violeta, Asigurări și Reasigurări: Abordări teoretice și practici internaționale, Editura All Beck, 2000
Ewald, Francois, Lorenzi, Jean-Herve, Encyclopedie de l’assurance, Ed Economica, 1998
Foresman, Scott, Principles of Insurance, 1982
Henley, Christopher, The Law of Insurance Broking, Longman Group Ltd, 1990
Hodgin, RW, Protection of the Insured, Lloyd’s of London Press Ltd, 1989
Norman, Lawrence, The bussines guide to insurance, London Corner Publication Ltd, 1989
European Parliament, Directorate-General for Research, Fact Sheets on the EU
Le nouveau economiste, 13-26 jullet 2000
United Natoins Conference on trade and development, Issues of insurance reguletions and supervision relevant for developing countries UNCTAD/SDD/INS/6 , mai 1994
Ministerul Finanțelor, Oficiul de supraveghere a Activității de Asigurare și Reasigurare
www.europa.eu.int
www.iaisweb.org
www.eurunion.org
www.find.co.uk/insurance
www.naic.org
www.eiro.eurofound.ie
www.allquotesinsurance.com
=== CAPITOL 1 ===
1. Importanța asigurărilor și reasigurărilor
în dezvoltarea economică
1.1. Apariția și istoria asigurărilor
Istoria atestă faptul că, încă din timpuri străvechi, oamenii au fost preocupați de prevenirea și mai ales de existența unor posibilități de a suporta în comun pagubele rezultate de producerea unor evenimente nedorite.
Dezvoltarea societății a adus cu ea și creșterea stădaniilor individuale și colective de prevenire a unor evenimente nedorite datorate calamităților naturale, accidentelor, bolilor, îmbătrânirii etc. În același timp a crescut și preocuparea indivizilor în ceea ce privește limitarea pagubelor pe care le generează aceste evenimente și acoperirea acestor pagube, prin înlăturarea efectelor evenimentelor respective.
Indivizii s-au protejat de-a lungul timpului construind sisteme de irigații, plantând păduri, construind baraje, diguri, au luat măsuri de protecție în domeniul sănătății publice, au luat măsuri de siguranță pentru buna funcționare a mijloacelor de transport etc. Cu toate aceste măsuri întreprinse, ei au rămas neputincioși în fața unor evenimente generatoare de mari pagube, cum sunt calamitățile naturale și alături de acestea, știința și tehnologia modernă, odată cu avantajele pe care le generează pentru existența și dezvoltarea socio-umană, contribuie la creșterea frecvenței unor accidente.
Toate acestea au dus la o mobilizare a populației și a societății în general pentru găsirea unor metode eficiente de apărare, de prevenire și compensare a eventualelor pagube pricinuite.
Compensarea prejudiciilor este posibilă prin două modalități:
+Prin efortul individual al fiecărui individ, persoană fizică sau juridică, care își poate constitui rezerve proprii, cu destinație specială în acoperirea pagubelor;
+Prin efortul comun de constituire a unui fond bazat pe aportul mai multor persoane fizice sau juridice, amenințate de aceleași pericole. Din acest fond vor fii despăgubiți cei afectați de evenimentele nedorite care s-au produs.
Din experiență s-a constatat că nu este suficientă constituirea unei rezerve de către fiecare individ sau agent economic în parte, pentru a se acoperi riscul de producere al evenimentelor generatoare de prejudicii. Rezervele bănești substanțiale care pot fii utilizate eficient în spațiu și timp, în vederea prevenirii și înlăturării prejudiciilor generate de evenimente probabile, se creează prin unirea în fața unor riscuri comune a unui număr foarte mare de persoane fizice și juridice, care să depună în același fond sume bănești.
Modul unitar de constituire a rezervelor bănești într-un fond comun este unul dintre principiile de bază ale conceptului de asigurare.
Se poate spune că asigurările se constituie într-un sistem de relații economice, care implică aportul unui număr mare de persoane fizice și juridice la constituirea unui fond bănesc, în condițiile în care, fiind amenințate de aceleași pericole, în existența și activitatea lor, concep și recunosc oportunitatea prevenirii și înlăturării pe baze mutuale a prejudiciilor generate de producerea acestor pericole viitoare, probabile, posibile, dar nesigure.
Sub aspect juridic, pentru ca asigurarea să fie operantă, ea trebuie să capete o anumită formă, evidențiată printr-un contract. Alături de contractul propriu-zis de asigurare intervine legea de organizare a activității de asigurare, emisă de puterea legislativă, ca izvor de drepturi și obligații în materie de asigurări.
Dezvoltarea societății omenești este marcată de efortul și strădania omului pentru propria propășire și apărare în fața unor eventuale evenimente care îi pot periclita existența și evoluția. Astfel, asigurarea s-a născut din nevoia de protecție a omului în fața unor pericole și pentru găsirea unor soluții adecvate de prevenire sau înlăturare a acestora.
Scurt istoric al asigurărilor
Încă din antichitate istoria consemnează acțiuni de solidarizare a oamenilor în fața unor evenimente nedorite și greu de controlat și prevenit, acțiuni concretizate în forme simple de asociere.
Pentru prima dată se vorbește despre conceptul de “asigurare” într-un document cu o vechime de circa 6500 de ani, referitor la meșteșugarii tăietori de piatră din Egipt, care au constituit un fond de întrajutorare, format anticipat, prin contribuția tuturor, pentru acoperirea pagubelor provocate de diverse evenimente nedorite care îi afectau pe membrii colectivității.
Înțeleptul legislator atenian Solon (460-550 î.e.n.) a instituit un fond comun pentru societățile politice și meșteșugărești, alimentat prin cotizații lunare, destinat să repare prejudiciile survenite.
Membrii caravanelor din Babilon, Fenicia și alte state antice se constituiau în organizații, suportând în comun pagubele din jafuri sau de altă natură suferite de unii dintre ei în timpul transportului.
De la romani a rămas un “Regulament al Colegiului funerar din Lavinium” , care grupa membrii Colegiului într-o asociație de înmormântare ce funcționa pe baza unor cotizații de înscriere și a unor plăți periodice. Membrii asociației aveau asigurate la deces un rug și un mormânt.
Din orânduirea sclavagistă datează unele procedee practicate de comercianți cu ocazia transporturilor navelor de bunuri . Pierderile rezultate din aruncarea peste bord a unei părți din încărcătura navelor în scopul salvării expediției aflată în pericol în caz de naufragiu, furtună, eșuare etc. erau repartizate în mod proporțional, fiind suportate de toți participanții la expediție, pe principiul averii comune. Aceste principii au fost cuprinse în legislația maritimă a insulei Rhodos (anul 916 î.e.n.) și s-au menținut până în zilele noastre. Ele au fost codificate în colecția de legi York-Anvers elaborată în anul 1890 și modificată în 1924 și 1950.
Primele contracte de asigurări datează de la finele Evului Mediu. Au fost descoperite în arhivele marilor porturi cataloneze și italiene, barceloneze, din Geneva și Veneția. Asigurarea s-a născut pe mare odată cu dezvoltarea comerțului maritim. S-a dezvoltat apoi la începuturile capitalismului și în prezent acompaniază noua mobilitate, adică securitatea libertății.
Asigurarea maritimă a fost pentru mult timp singura formă de asigurare. Colbert, în Franța, îi acorda atenție codificând regulile faimoasei Ordonanțe maritime din 1681. Practic, în aceeași epocă, Pascal inventează, cu ajutorul regulii părților, calculul probabilităților.
În 1688 întâlnim o primă referire la cafeneaua londoneză a lui Edward Lloyd’s din Tower Street, care se mută ulterior în Lombard Street și care din 1734 editează publicația “Lloyd’s List” cu informații utile despre transporturi, expediții precum și date financiare.
Asigurările devin terestre ca urmare a marelui incendiu de la Londra. Asigurarea contra incendiilor la început, apoi asigurarea de viață în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, asigurarea nu este numai o garanție a bunurilor și a patrimoniului, ci și a persoanelor. Idea asigurărilor este suficient de puternică pentru ca, la sfârșitul secolului al IXX-lea, statul să o considere un instrument major al politicii sale.
La începutul secolului XIX existau în lume 30 de firme de asigurări:14 în Marea Britanie, 5 în Statele Unite ale Americii, 3 în Germania, 3 în Danemarca, 2 în Franța și câte una în Olanda, Elveția și Austro-Ungaria.
În jurul anului 1850 numărul lor s-a ridicat la 306, cu sedii în 14 țări; în anul 1900 erau 1272 în 26 de țări, iar în anul 1910 existau 2540 în 29 de țări.
În 1969 activau 9700 de instituții și întreprinderi de asigurări în 71 de țări, dintre care 2676 aveau ca obiect asigurările de viață, 6036 realizau asigurări de bunuri, iar 988 de societăți practicau toate categoriile de asigurări.
În ceea ce privește reasigurările, specialiștii apreciază că acestea au apărut la scurt timp după apariția asigurărilor și că promotorii acestei activități au fost chinezii. Nivelul reasigurărilor a atins un nivel sesizabil pe la mijlocul secolului XVIII. Totuși polișele de asigurare maritimă s-au folosit pe ruta Genova-Sluys încă din 1370.
Primele forme de reasigurare au fost facultative, se practicau direct între asigurători și reprezentau o prelungire a activității de asigurare. Odată cu formarea companiei Cologne Re la mijlocul secolului al XIX-lea, reasigurarea a devenit un sector de sine stătător.
La început, reasigurările erau limitate la domeniul maritim, dar treptat sfera de cuprindere a acestora s-a extins la incendii, accidente și asigurări de viață.
În Anglia, în 1746, reasigurarea era considerată ca fiind o activitate speculativă și a fost scoasă în afara legii. Interdicțiile au încetat în 1864, când reasigurările maritime și-au continuat dezvoltarea.
Creșterea competiției a obligat asigurătorii să se angajeze în contracte mai mari decât posibilitățile lor. Pentru a dispersa riscul și a nu ceda afacerile companiilor concurente, firmele de asigurare au intrat în acorduri de reasigurare.
Prima țară în care reasigurarea a apărut ca și activitate distinctă a fost Germania. În jurul anilor ‘40 , firmele de asigurare au deschis filiale de reasigurare, a căror unică activitate era acceptarea surplusurilor de capital de la firma mamă. Unul dintre dezavantajele majore ale acestui sistem era că presupunea divulgarea unor secrete de afaceri concurenților. Cooperarea cu firmele “prietene” era acceptată ca fiind folositoare. Odată cu creșterea competiției pe piața asigurărilor, această metodă a devenit din ce în ce mai puțin atractivă. O firmă profesională angajată în reasigurare nu prezenta nici un pericol: nu concura pentru același sector de piață și în același timp avea expertiza și cunoștințele pe care asigurătorul direct nu le putea oferi.
Incendiul de la Hamburg din 1842 a condus la falimentul multor forme de asigurare, ceea ce a făcut evidentă necesitatea dispersării riscului. Aceasta a dus la fondarea primei societăți de reasigurare, Ruchversicherrungs Gesellschaft of Cologne de către un grup de bancheri și comercianți din Koln. Activitatea propriu-zisă a acestei companii nu a început însă până în 1852, după semnarea primelor acorduri de reasigurare. Inițial majoritatea cedenților erau din Germania, dar încetul cu încetul au dezvoltat afaceri în întreaga lume. Alte câteva companii germane au urmat acest exemplu, cum ar fi Aachener Ruck, și s-au dovedit la fel de productive.
După crearea lui Cologne Re, au apărut companii în Germania, Elveția, Austro-Ungaria, Franța, Rusia și Italia. În 1863 s-a format Swiss Re, urmată de Munich Re în 1880, care apoi a devenit cea mai mare societate de reasigurare din lume. În aceeași perioadă, multe firme britanice se confruntau cu probleme și dau faliment. Reinsurance Co Ltd creată în 1867 își încetează activitatea numai după patru ani. În 1907 se înființează prima companie care are un succes real, Mercantile and General Reinsurance Co. Ltd.
Înainte de Primul Război Mondial, dominația Germaniei în domeniul reasigurărilor era impresionantă. În 1913, aceasta deținea 67% din suma primelor obținute de societățile de reasigurare din întreaga lume. Doar Munich Re controla 36% din primele plătite reasigurătorilor profesioniști.
Odată cu începutul Primului Război Mondial, relațiile comerciale dintre Mrea Britanie și principalele piețe de reasigurare au încetat. Aceasta a forțat companiile să caute alternative de acoperire a necesităților și Lloyd’s, care a intrat cu întârziere pe piața reasigurărilor, a început să aibă un rol din ce în ce mai activ, atrăgând un volum mare de afaceri din Statele Unite ale Americii.
Spre sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, Londra devenise centrul pieței internaționale de reasigurări. “The City” devenise deja centrul de capacitate și expertiză în reasigurare, activitatea sa realizându-se pe baza capitalului furnizat de companii britanice și străine și de asemenea de către multele persoane individuale, membrii Lloyd’s.
Alte piețe de reasigurare, în special Germania și Statele Unite au continuat să își dezvolte piețele interne de reasigurare principale și multe dintre aceste companii străine și-au stabilit filiale și birouri de contact pe piața londoneză, unde au furnizat și furnizează în continuare, o mare parte din capacitatea de reasigurare disponibilă în Londra.
În cea de a doua parte a secolului al XX-lea, reasigurarea a fost acceptată ca parte importantă a activității de asigurare. Aceasta se practica de societățile de reasigurare sau de către asigurătorii direcți în scopul creșterii volumului primelor.
1.2. Concepte consacrate în asigurare și reasigurare
Asigurătorul este persoana juridică (societatea de asigurare), care în schimbul primei de asigurare încasate de la asigurați, își asumă răspunderea de a acoperi pagubele produse bunurilor asigurate de anumite calamități naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viața persoanelor asigurate sau de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde, în baza legii, față de terțe persoane.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică ce, în schimbul unei prime de asigurare plătite asigurătorului, își asigură bunurile împotriva anumitor calamități naturale sau accidente, ori persoana fizică ce se asigură împotriva unor evenimente ce pot apărea în viața sa, precum și persoana fizică sau juridică ce se asigură pentru prejudiciul pe care îl poate provoca unor terțe persoane.
Contractul de asigurare încheiat între asigurat și asigurător prezintă următoarele caracteristici:
Are caracter consensual, adică se încheie prin simplul consimțământ al părților, fără să fie necesară o formă specială de manifestare a voinței acestora;
Este un contract sinalagmatic, deoarece părțile contractante își asumă obligații reciproce și interdependente;
Are caracter aleatoriu, pentru că la încheierea acestuia părțile nu cunosc existența sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru ele din contract;
Este cu titlu oneros deoarece fiecare parte urmărește să obțină o contraprestație în schimbul obligației pe care și-o asumă. Interesul asiguratului este de a nu suferi pierderi majore ca urmare a evenimentelor incluse în contract, iar asigurătorul speră ca din protecția asiguratului să obțină un profit, fie prin neproducerea riscului, fie prin folosirea fondurilor create din primele de asigurare din diverse investiții;
Este un contract succesiv, eșalonat în timp;
Este un contract cu caracter unic deoarece pe toată durata acestuia se stipulează condiții concrete privind obligațiile și drepturile părților, acestea având un caracter constant, respectiv plata primei și plata despăgubirilor;
Este un contract de adeziune, adică este redactat și imprimat de asigurător, iar asiguratul aderă la acest contract . În cazul polițelor este asigurare tip, solicitanșii pot să le accepte sau să le refuze în bloc. Pentru asigurările de bunuri de valori deosebite, asigurătorul elaborează un proiect de contract (o ofertă) pe care îl negociază cu viitorul asigurat;
Este un contract de bună credință, deoarece presupune executarea acestuia de ambele părți.
Contractul de asigurare conține elemente importante care intervin în activitatea curentă din acest domeniu. Printre acestea se numără: interesul asigurării, riscul asigurat, suma asigurată, prima de asigurare.
Beneficiarul asigurării reprezintă persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea, fără însă ca aceasta să fie parte la contractul de asigurare. Această persoană poate fi menționată în mod expres în contract sau mai târziu, în cazul executării contractului prin declarație scrisă sau testament. În cazul în care sunt desemnați mai mulți beneficiari, aceștia au drepturi egale asupra sumei asigurate dacă asiguratul nu a dispus altfel.
Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică ce poate încheia o asigurare, fără însă ca aceasta să obțină calitatea de asigurat. Este cazul agentului economic care încheie asigurări de accidente pentru salariații săi. Există situații în care contractantul asigurării este și beneficiarul acesteia. De exemplu, în asigurarea mixtă de viață, dacă asiguratul supraviețuiește până la expirarea termenului, acesta devine și beneficiarul asigurării; in caz de deces, o terță persoană preia aceste drepturi.
La asigurările de bunuri, asiguratul se suprapune cu contractantul și beneficiarul asigurării, iar la asigurările de răspundere civilă asiguratul se suprapune numai cu contractantul asigurat, deoarece despăgubirea de asigurare este încasată în toate cazurile de terțul păgubit sau vătămat.
Interesul asigurării reprezintă valoarea pecuniară a bunului, valoarea expusă pierderii sau valoare patrimonială care poate fi pierdută de către asigurat sau de către beneficiarul asigurării ca urmare a producerii evenimentului asigurat. Ineresul asigurării se naște din reporturile unei persoane cu privire la un bun care poate fi asigurat. Pentru a fi asigurabil interesul trebuie să fie evaluabil în bani.
Riscul asigurat reprezintă cauza asigurării. Acesta reprezintă fenomenul sau complexul de evenimente incerte, posibile și viitoare, la producerea căruia asigurătorul va achita asiguratului sau beneficiarului asigurării despăgubirea sau suma asigurată. Pentru a încadra un eveniment în categoria riscurilor, trebuie îndeplinite următoarele condiții:
Producerea lui să fie posibilă;
Fenomenul trebuie să aibă în toate cazurile un caracter întâmplător. Asupra producerii lui planează incertitudinea atât din punct de vedere al momentului cât și al intensității acesteia. Un singur eveniment face excepție de la această cerință și anume riscul de deces, care, deși se cunoaște că se va produce în mod cert, este asigurabil pe baza faptului că nici asiguratul, nici asigurătorul, nu cunosc cu exactitate data producerii lui;
Acțiunea fenomenului să poată fi înregistrată în evidența statistică, pentru a putea astfel permite stabilirea pe o perioadă cât mai îndelungată a frecvenței și intensității producerii fenomenului respectiv;
Producerea evenimentului să nu depindă de voința asiguratului sau a beneficiarului asigurării, ci să fie determinat de cauze exterioare acestora. Termenii și condițiile de asigurare prevăd riscuri excluse de la protecție și situații în care nu se acordă despăgubiri. De exemplu, în cazul asigurărilor de viață, în cazul sinuciderii nu se acordă nici un fel de despăgubiri;
Riscul trebuie să prezinte un caracter licit și moral. Nu se vor asigura mărfurile de contrabandă și nici riscul de dol sau viclenie.
Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operațiunea prin care se stabilește valoarea bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare. Orice exagerare, într-un sens sau altul poate avea consecințe negative fie pentru asigurător, fie pentru asigurat. Supraevaluarea duce la scăderea preocupării asiguraților pentru păstrarea și întreținerea cu grijă a bunurilor asigurate, iar subevaluarea nu permite, în caz de pagubă, compensarea în întregime a pierderii. Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea înregistrată în evidența contabilă sau prețul de vânzare-cumpărare de pe piață, din momentul încheierii asigurării.
Suma asigurată reprezintă limita maximă a răspunderii asigurătorului sau a despăgubirii și constituie unul din elementele care stau la baza calculării primei de asigurare.
Norma de asigurare este suma asigurată , stabilită prin lege, pe unitatea de obiect asigurat, ea fiind întâlnită numai în cazul asigurărilor de bunuri prin efectul legii.
Prima de asigurare reprezintă prețul contractului și principala obligație a asiguratului în schimbul căreia asigurătorul prestează un serviciu, acordă o protecție. Din prima de asigurare asigurătorul formează fondul de rezervă pentru achitarea despăgubirilor asiguraților și fondurile de rezervă destinate acoperirii și efectuării plăților în anii defavorabili și îndeplinirii obligațiilor de plată la expirarea termenelor asigurărilor pe viață, acoperă cheltuielile legate de administrarea asigurărilor și obținerea unui profit, realizează investiții. Prima de asigurare se constituie din două părți:
O parte teoretică (prima netă, cota de bază) care se stabilește pe bază de calcule statistice și matematice, fiind destinată formării fondului necesar achitării despăgubirilor și sumelor asigurate;
Adaosul, suplimentul, care se referă la cheltuielile generale legate de administrarea și gestionarea contractului, finanțarea unor măsuri de prevenire a pagubelor, realizarea unui anumit beneficiu.
După modul în care se plătesc, primele pot fi: cu plată unică la semnarea contractului sau într-o perioadă foarte scurtă sau cu plata în perioade semestriale ,lunare etc, conform contractului.
Durata asigurării reprezintă perioada de timp în care rămân valabile raporturile de asigurare între asigurător și asigurat, așa cum au fost ele stabilite prin contractul de asigurare. Acesta este un element specific asigurărilor facultative si pe parcursul ei cele două părți care intervin trebuie sa respecte obligațiile care le revin.
Paguba sau dauna este pierderea, în expresie bănească, suferită de un bun asigurat ca urmare a producerii fenomenului împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. Paguba este totală, dacă bunul asigurat a fost distrus în întregime sau parțială dacă pierderea suferită este mai mică decât valoarea bunului.
Despăgubirea de asigurare constă în suma de bani pe care asigurătorul o datorează asiguratului în vederea compensării pagubelor produse pentru riscul asigurat. Aceasta poate fi, în limita sumei asigurate, egală sau mai mică cu paguba, în funcție de principiul aplicat la acoperirea pagubei.
În cazul “principiului răspunderii proporționale”, despăgubirea de asigurare față de pagubă se stabilește în aceeași proporție în care se afla suma asigurată față de valoarea bunului asigurat.
La acoperirea pagubei după principiul “primului risc”, despăgubirea este egală cu paguba, fără insă a putea depăși mărimea sumei asigurate. Acest principiu este mai avantajos pentru asigurați deoarece pagubele se acoperă într-o măsură mai mare, dar primele de asigurare au un nivel mai ridicat.
Conform principiului răspunderii limitate, despăgubirea se acordă numai dacă paguba produsă depășește o anumită limită dinainte stabilită. Partea din valoarea pagubei dinainte stabilită care cade în sarcina asiguratului poartă denumirea de franșiză. Ea poate fi atinsă (simplă) sau deductibilă (absolută). Se acordă despăgubiri numai pentru partea de pagubă care depășește franșiza. Existența franșizei îl determină pe asigurat să manifeste mai multă griză pentru prevenirea pagubelor, deoarece el știe că dacă acestea se produc, o anumită parte din ele o va suporta singur. Un exemplu, îl reprezintă asigurările auto în Marea Britanie.
Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două numite companie cedentă și reasigurător prin care se consimte să cedeze, iar cea de a doua parte acceptă să preia o anumită parte a riscului (uneori întregul risc) conform condițiilor stabilite în acord, în schimbul plății de către compania cedentă reasigurătorului a unei sume denumită prima de reasigurare ce reprezintă o cotă din prima originală de asigurare.
Compania cedentă este compania care acceptă riscul de la asigurat și cedează o parte din acest risc în reasigurare unei alte societăți de asigurare sau reasigurare. Ea este compania care se reasigură și de aceea se mai numește și reasigurat. Ca asigurător în contractul de asigurare inițial, aceasta poartă denumirea și de asigurător inițial sau origional.
Reasigurătorul este asigurătorul care acceptă o reasigurare de la un asigurător direct. El poate fi o companie de asigurări sau o companie specializată de reasigurări.
Între asiguratul inițial și reasigurător nu există nici o legătură, iar ăn cazul producerii pagubelor, asiguratul solicită și primește despăgubiri de la asigurătorul său și nu de la reasigurător.
Reasigurarea poate fi definită și ca asigurarea răspunderii contractuale rezultate din contractul de asigurare. Reasigurarea reprezintă deci încheierea asigurării, fiind în același timp statuată prin încheierea unui contract separat de asigurare între reasigurător și reasigurat. La rândul său, reasigurătorul poate reasigura o parte din reasigurările acceptate de el, operațiunea purtând denumirea de retrocedare sau retrocesiune, compania cedentă fiine retrocedent și reasigurătorul fiind retrocesionar.
1.3 Nevoia de asigurări. Beneficiile și costurile
asigurărilor
Nevoia de asigurări
Asigurarea poate fi definită ca “pierderea câtorva despăgubită prin contribuția mai multora”. Raportul între pierderi și contribuții poate fi descris ca probabilitate matematică a pierderii bazată pe experiența anterioară. În decizia sa de a subscrie riscul, spre exemplu, focul într-o anumită fabrică, asigurătorul trebuie să determine relevanța pagubelor suportate anterior pentru perioada următoare și să calculeze prima astfel încât să acopere pagubele viitoare, cheltuielile sale și profitul.
O persoană fizică sau juridică, investind într-o afacere este expusă unei varietăți de riscuri. Anumite riscuri cu care se confruntă aceștia poartă o probabilitate de câștig. Acestea pot fi denumite riscuri speculative și încurajează activitatea și investițiile. Probabilitatea și mărimea profitului (risc / recompensă) influențează decizia indivizilor de a întreprinde afaceri sau de a investi în activitatea respectivă. Alte tipuri de risc poartă doar posibilitatea pierderii. În această categorie se include evenimente ca dezastre marine, cutremure, foc, furt, răspundere civilă, rănire personală sau moarte. Acestea sunt denumite riscuri pure.
Managementul riscului este un set de reguli și tehnici dezvoltate pentru a identifica, evalua și controla toate tipurile de risc. Scopul este de a proteja activele și câștigul potențial al unei afaceri.
Dacă, spre exemplu, o persoană fizică sau juridică se gândește să investească într-o fabrică de medicamente pentru a produce un anumit medicament sunt expuși următoarelor riscuri:
Directe: foc, explozii, inundații, fraudă, defecte structurale, război.
Indirecte: pierderea profiturilor ca urmare a incendiilor, inundațiilor, grevelor, deficiențe în oferta de materiale etc.
Sociale: schimbarea atitudinii medicale în privința prescripțiilor și utilizării acestui medicament.
Legale: posibilitatea unor efecte negative ala acestui medicament și plata despăgubirilor pentru acestea.
Politice: pierderea piețelor externe prin schimbarea politicilor fiscale ale statelor respective.
Financiare: reducerea prețurilor de către competitori, inflație etc.
Riscul de incendiu poate fi minimizat prin măsuri de precauție precum sisteme de alarmă, stingătoare etc. Există totuși un risc ireductibil care nu poate fi complet eliminat. Acest risc trebuie controlat prin mijloace financiare.
Există două alternative: reținerea riscului și transferul riscului. Prima implică punerea de o parte a unui capital suficient din profiturile curente pentru constituirea unui fond pentru finanțarea reparațiilor și compensarea profiturilor pierdute pe timpul refacerii sau reconstrucției. Aceasta are două consecințe. În primul rând dacă incendiul survine într-o perioadă foarte scurtă de timp de la darea în folosință, fondul va fi prea mic ca să acopere pagubele. În al doilea rând, activele care ar putea fi reinvestite sunt păstrate într-o formă relativ lichidă în eventualitatea producerii evenimentului. A doua alternativă este de a transfera riscul unui asigurător în schimbul unei prime. Asigurarea va acoperi atât pierderile materiale cauzate de incendiu cât și profiturile nerealizate pe timpul reconstrucției.
Astfel asigurarea constituie unul din mijloacele la îndemâna managerului riscului pentru a-și proteja activele și câștigul potențial al unei afaceri de riscurile pure.
Beneficiile asigurărilor
Despăgubirea asiguratului constituie un important beneficiu pentru societate. Despăgubirea permite indivizilor și familiilor revenirea la situația financiară producerii evenimentului. Ca rezultat ei își pot menține siguranța economică. De vreme ce ei sunt despăgubiți total sau parțial în urma pierderii survenite, ca urmare a producerii evenimentului, este mai puțin probabil ca ei să apeleze la asistența socială sau de binefacere, sau să ceară ajutor financiar din parte rudelor sau prietenilor.
Despăgubirea persoanelor juridice constituie de asemenea un beneficiu pentru societate. După ce paguba a survenit, despăgubirea permite firmei să își continue activitatea și angajaților să-și păstreze slujbele. Furnizorii continuă să primească comenzi, iar clienții beneficiază în continuare de bunurile și serviciile oferite de firma în cauză. Comunitatea beneficiază și ea de vreme ce nu sunt afectate veniturile fiscale.
Al doilea beneficiu al asigurărilor este că nesiguranța și frica sunt diminuate. Și aceasta se întâmplă atât înainte cât și după producerea pagubei. De exemplu, atunci când capul familiei deține o asigurare de viață adecvată este mai puțin probabil să se îngrijoreze în ceea ce privește siguranța financiară a celor ce depind de el în cazul unei morți premature; persoanele ce dețin asigurare pentru invaliditate sau incapacitate pe termen lung nu trebuie să se preocupe pentru găsirea unor noi surse de venit în cazul unor boli grave sau accidente. Teama și frica sunt diminuate și după producerea pagubei întrucât asigurații știu ca ei sunt asigurați și vor fi despăgubiți.
Un alt beneficiu economic și social, deosebit de important este că industria de asigurări constituie o însemnată sursă de fonduri pentru investiții și acumularea de capital. Primele sunt încasate înainte de producerea evenimentului și fondurile care nu sunt folosite pentru cheltuielilor și a pierderilor imediate pot fi împrumutate firmelor de afaceri. În mod general, aceste fonduri sunt investite în magazine, spitale, noi fabrici, dezvoltarea depozitelor, noi utilaje și echipamente.
Aceste investiții măresc capitalul social de bunuri și tind să promoveze creșterea economică și ocuparea deplină a forței de muncă. Mai mult, aceste fonduri crescând oferta de capital pentru investiții, costul capitalului (rata dobânzii) e mai mic decât în absența industriei de asigurări.
Prevenirea pierderilor este un alt beneficiu al asigurărilor. Companiile de asigurări sunt implicate activ în numeroase programe de prevenire a pagubelor și de asemenea angajează o mare varietate de personal specializat în prevenirea evenimentelor cum sunt: ingineri și specialiști în prevenirea incendiilor, sănătății și siguranței la locul de muncă, garantarea bunurilor.
Un alt beneficiu este acela că asigurările constituie baza creditului în economie. De exemplu, înainte de cumpărarea unei case instituția de credit solicită asigurarea proprietății înainte de acordarea creditului. De asemenea unei firme care solicită împrumut temporar pentru Crăciun sau Paște, sau alte afaceri sezoniere i se poate cere să-și asigure stocurile înainte de acordarea împrumutului. Pe scurt, asigurarea este baza creditului.
Mărfurile produse trebuie să treacă în mod necesar prin procesul de vânzare-cumpărare și în acest scop trebuie deplasate la piață sau la domiciliul beneficiarului. În domeniul circulației, ca și în domeniul producției, asigurarea este indispensabilă. Dar, fără circulația internă și internațională a mărfurilor la scara actuală nu ar fi posibilă.
Prin asigurarea și reasigurarea mărfurilor care fac obiectul comerțului exterior, a mijloacelor cu care acestea sunt transportate, se poate procura valuta necesară acoperirii unor eventuale pagube, sau se pot realiza importante economii de valută. Pe de altă parte, prin operațiunile de primire și cedare a unor riscuri pe piața internațională de asigurări, asigurarea contribuie la extinderea relațiilor economice internaționale.
Asigurarea s-a dovedit a fi unul din factorii care stimulează turismul intern, dar mai ales turismul internațional prin formele sale auto-casco, de răspundere civilă și prin asigurarea de persoane (asigurarea mijloacelor de transport în cursul călătoriei, a răspunderii materiale pentru pagubele pricinuite prin accidente, asigurarea contra invalidității și a decesului rezultate prin alte cauze).
Asigurarea prezintă o importanță deosebită și pentru că are un puternic rol educativ. Ea participă la educarea asiguraților în spijinul grijii pentru conservarea bunurilor asigurate, pentru prevenirea pagubelor și limitarea acestora.
Costurile asigurărilor
Cu toate că industria de asigurări furnizează enorme beneficii economice și sociale trebuie să recunoaștem și costurile sale sociale.
Un important cost este costul afacerii. Asigurătorii consumă resurse economice rare, pământ, muncă, capital și abilitatea întreprinzătorilor, pentru a oferi asigurări societății. În termeni financiari o marjă suplimentară de cheltuieli trebuie adăugată la prima pură pentru a acoperi cheltuielile create de operațiunile curente ale companiei. Această marjă de cheltuieli trebuie să cuprindă suma necesară plății tuturor cheltuielilor, inclusiv comisioane, cheltuieli administrative, impozite și un anumit profit. Cheltuielile administrative și de vânzare pentru asigurările de invaliditate și asigurările de bunuri constituie în SUA aproximativ 23% din fiecare primă; cheltuielile curente incluse într-o asigurare de viață se ridică la 16% din valoarea primei. Ca rezultat, costul social total crește. De exemplu, să presupunem că o țară mică, fără asigurări are o medie de 100 milioane dolari pagube anuale din incendii. Dacă asigurătorii externi oferă asigurări de incendiu, ponderea cheltuielilor fiind de 35% din pagube, costul pentru acea țară va crește la 135 milioane dolari.
Dar acest cost adițional este justificat din mai multe motive. În primul rând riscul este redus datorită asigurării. În al doilea rând costul afacerii nu este irosit de vreme ce asigurătorii se implică într-o gamă largă de activități de prevenire a pagubelor. În cele din urmă industria de asigurări asigură milioane de locuri de muncă.
Un al doilea cost al asigurărilor îl constituie numărul mare de plângeri frauduloase. O persoană necinstită poate în mod deliberat să provoace o pagubă sau să o simuleze și apoi să pretindă despăgubiri. Alte persoane, în mod fraudulos raportează furtul unor obiecte deosebit de valoroase, diamante sau haine de blană și apoi solicită despăgubiri. Amanetari necinstiți raportează jafuri fictive și încearcă să încaseze de la asigurător despăgubiri. Bande organizate de hoți de mașini fură automobile cu scopul precis de a încasa despăgubirea.
Consecința plângerilor frauduloase constă în prime mai mari pentru toți asigurații. Costurile financiare sunt de asemenea afectate de eforturile asigurătorilor de a detecta și pedepsi aceste solicitări. Dacă o condamnare este emisă, societatea suportă costul detenției. Pe scurt, prezența asigurărilor încurajează pierderi intenționate și solicitări de despăgubire frauduloase. Costurile sociale cad direct asupra societății.
Multe plângeri sunt umflate din cauza asigurării. Paguba poate să nu fie intenționată, dar plângerea să fie exagerată; cu alte cuvinte, ea poate depăși paguba efectiv survenită. Astfel de exemple pot fi:
Avocații, în cazul asigurărilor de răspundere civilă;
Medicii care pot exagera costul operațiilor în cazul asigurărilor de sănătate;
Persoanele invalide pot exagera termenul;
Asigurații auto care pot exagera valoarea daunelor produse în urma unui accident.
Aceste plângeri umflate trebuie recunoscute ca un important cost social al asigurărilor. Primele vor fi sporite pentru a acoperi pagubele și venitul disponibil care ar putea fi folosit pentru consum sau altceva este astfel redus.
În concluzie beneficiile economice ale asigurărilor par să compenseze și să depășească costurile lor. Asigurările reduc îngrijorarea și frica; despăgubirea contribuie din plin la stabilitatea economică și socială; siguranța economică a persoanelor fizice și juridice este asigurată; din punctul de vedere al asigurătorilor, riscul obiectiv în economie este redus. Costurile sociale pot fi considerate ca sacrificii pe care societatea trebuie să le facă pentru a obține aceste beneficii.
1.4. Asigurările și reasigurările în viața economică
Asigurarea, susținută de reasigurare, contribuie la desfășurarea neîntreruptă a ciclului proceselor economice, prin crearea unor comunități de risc și suportarea pagubelor. Asigurarea afectează majoritatea domeniilor economice nu numai prin protejarea față de risc dar și prin cumularea unor sume importante care sunt plasate pe piețele de capital și intră în procesul de reproducție lărgită.
Transportul este unul dintre domeniile favorizate de existența asigurărilor, iar acesta la rândul lui favorizează alte domenii cum sunt turismul intern și internațional și comerțul, care este supus în mod constant pericolelor datorate fenomenelor naturale dar și celor legate de activitatea umană.
Rolul social al asigurării constă în crearea unor mijloace suplimentare de prevedere și economisire.
Reasigurarea are și ea un efect favorabil, care înainte de toate se manifestă asupra asigurării. Reasigurarea îi încurajează pe asigurători să își mărească și diversifice portofoliul de riscuri pe care îl subscriu. În același timp, asigurații știu că riscurile lor sunt protejate printr-un contract cu o societate de asigurare, ceea ce îi încurajează să-ți extindă activitatea și să se lanseze în afaceri de dimensiuni mai mari și mai riscante, ceea ce are efect asupra vitezei de circulație în economie.
Societățile de reasigurare influențează societățile de asigurare în mod direct și sub raport financiar. Cedentul își rezervă dreptul ca, la transmiterea primelor de asigurare aferente riscurilor cedate în asigurare, să rețină o parte din acestea pentru constituirea rezervei tehnice. Această rezervă reprezintă un fel de avans al reasigurătorului în contul daunelor care vor cădea în sarcina sa. La rezerva tehnică reasiguratul calculează o dobândă în favoarea reasigurătorului, dar rata acesteia este sub nivelul pieței. Diferența dintre dobânda practicată pe piață și cea plătită reasigurătorului se reflectă favorabil în rezultatele financiare ale reasiguratului.
În același timp și asigurarea și reasigurarea creează locuri de muncă, nu numai în acest domeniu, dar și în anumite ramuri auxiliare, cum ar fi companiile de asistență tehnică, avocatură ți companiile administrative.
Din punct de vedere valutar, reasigurarea implică riscuri, dar are și efecte pozitive asupra balanței de plăți. Prin cedarea sau primirea de operațiuni de reasigurare din străinătate, este antrenat un volum mare de valută. Astfel încasările realizate de pe urma primirilor în reasigurare echivalează cu un comerț invizibil, în timp ce plățile antrenate de cedările în reasigurare pot fi asimilate cu un import invizibil. Riscul valutar poate fi de diferite tipuri și anume: risc comercial, risc contabil și risc economic.
Riscul comercial este legat de operațiile de export-import, primirile și acordările de credite externe și altele și se referă la efectuarea unei plăți în valută peste o anumită perioadă de timp prestabilită. Acest risc este legat de modificarea cursului de schimb.
Riscul contabil apare la întocmirea bilanțului și a contului de profit și pierdere și se referă la o perioadă de timp expirată. Pe lângă riscul valutar contabil, o societate de reasigurare este interesată să cunoască dimensiunile riscului valutar la care aceasta se poate aștepta într-o perioadă de timp viitoare.
Acest risc este denumit și risc economic și este greu de prevăzut datorită volumului informațiilor necesare și faptului că aceste informații sunt furnizate de reasigurați cu întârziere.
Reasigurarea, ca activitate complementară a asigurării, poate contribui la sporirea produsului intern brut sau, dimpotrivă, la transferul acestuia peste graniță. În măsura în care reasigurarea constituie o activitate aducătoare de resurse valutare, ea trebuie încurajată și dezvoltată.
=== capitolul 2 ===
2.REGLEMENTAREA ASIGURĂRILOR ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Sectorul asigurărilor este mult mai reglementat decât celelalte sectoare asemănătoare, cum este cel bancar, de exemplu, și aceasta din grija de a proteja clienții, în special persoanele individuale. Aliniind legile naționale, legea Comunitară a luat în considerație acest aspect, când a căutat să asigure că libertatea de a oferii servicii și libertatea de stabilire sunt exersate în mod corespunzător astfel încât clienții să se poată bucura de o gamă de servicii cât mai atractive. Aceste ținte sunt dificil de atins, ceea ce explică de ce libertatea de mișcare a necesitat atât de mult timp până să fie pusă în practică.
În ceea ce privește LIBERTATEA DE STABILIRE, Directivele cu privire la aceasta au fost:
prima Directivă în asigurările non-viață( asigurări altele decât asigurările de viață) din 24 iulie 1973(73/239) care a făcut necesară obținerea autorizației pentru a stabili o companie sau a înființa filiale sau agenții. Sectorul autorizațional pentru o clasă de asigurări, bazat pe un program de operații, nu poate fi refuzat dacă condițiile ce guvernează începerea afacerii, expuse de legislația națională, nu sunt îndeplinite.
Directiva 79/267 din 5 martie 1979, care este un aranjament similar pentru asigurările de viață.
În cazul LIBERTĂȚII DE A OFERI SERVICII, concluzia contractelor în afara granițelor țării, punctul mort a fost înlăturat de două hotărâri ale Curții de Justiție din 4 decembrie 1986.Curtea a hotărât că Statul Membru în care este situat riscul și unde se oferă serviciul poate să ceară unei companii să obțină autorizație în vederea nevoii de a proteja consumatorii, în particular în legătură cu riscurile mici. Autorizația trebuie acordată fiecărei companii stabilită în alt Stat Membru care îndeplinește condițiile impuse de legislația Statului în care serviciul va fi oferit. Aceste condiții nu vor duplica, însă, condițiile ce au fost deja îndeplinite în Statul de origine și controalele în acest scop ale ultimului trebuie avute în vedere. Acest precedent a accelerat procesul legislațional în domeniul asigurărilor.
pe 22 iunie 1988 Consiliul a adoptat a doua Directivă coordonatoare non-viață (88/357) pentru a facilita exercitarea libertății de a oferi servicii, făcând o distincție între “riscurile mari” (în legătură cu marile companii) și “riscurile mici” (ale persoanelor fizice ). În cazul riscurilor mari, o companie de asigurări poate oferi servicii în orice alt Stat Membru (statul în care riscul este situat) fără autorizație de la acel stat și sub supravegherea statului în care este localizat sediul central (Statul Membru unde s-a stabilit) care aplică propriile lui reglementări. În cazul riscurilor mici, statul în care este situat riscul deține rol supraveghetor semnificativ: el poate cere autorizație de a oferi servicii și aprobarea formelor contractuale și legislația sa (inclusiv impozitele) se aplică. Dar procedura de autorizare trebuie să țină cont de controalele deja efectuate de Statul Membru de stabilire.
În cazul asigurărilor de viață, exersarea efectivă a libertății de a oferi servicii a fost atinsă prin Directiva 90/619 din 8 noiembrie 1990 (a doua directivă coordonatoare). Politicile susținute de inițiativele părților (passive commitment) asigurate cer o protecție mai bună pentru consumatori și sunt subiectul reglementărilor și supravegherii statului unde riscul este situat (State of the commitment). În ambele cazuri, totuși, regimul fiscal aplicabil politicilor este acela al statului unde este situat riscul.
În 1992 ARANJAMENTE DEFINITIVE au fost introduse pentru a definitiva liberalizarea operațiilor de asigurări, așa cum se regăsesc în Carta Albă, cu privire la cele două aspecte: libertatea de stabilire și libertatea de a oferi servicii.
a treia Directivă coordonatoare pentru asigurările non-viață din 18 iunie 1992 (92/49) introduce aranjamentul autorizării unice. Autorizarea (condițiile de acordare care sunt armonizate) acordată de un Stat Membru unei companii de asigurări pentru ca aceasta să opereze pe teritoriul său îi permite companiei să opereze pe tot teritoriul Comunității.
A treia Directivă coordonatoare a asigurărilor de viață din 10 noiembrie 1992 (92/96) descrie de asemenea o autorizație unică, valabilă pe tot teritoriul Comunității, a statului unde compania are sediul central.
Trebuie remarcat că legislația generală a asigurărilor non-viață nu acoperă asigurarea obligatorie auto, aceasta fiind guvernată de reguli speciale (Directiva 90/618 din 8 noiembrie 1990), sub care un asigurător stabilit într-un Stat Membru trebuie, pentru a asigura un vehicul înregistrat în alt Stat Membru (libertatea de a oferi servicii), să numească un reprezentant în acel stat.
2.1. CADRUL TRATATULUI DE LA ROMA
Sunt două elemente principale în ceea ce privește regimul de reglementare al UE. Acestea sunt Tratatul de la Roma, care stabilește cadrul și principiile pieței unice și Directivele. Directivele sunt adresate statelor membre și le obligă să-și amendeze legile acolo unde este necesar pentru a fi în concordanță cu legea comunitară.
Două din principiile Tratatului de la Roma sunt relevante în mod deosebit pentru crearea unei piețe unice a asigurărilor în UE: dreptul de liberă stabilire și dreptul de a oferii servicii.
2.1.1. Dreptul de liberă stabilire (Articolele 52-58)
Aceste articole ale Tratatului garantează drepturile membrilor UE, persoane fizice sau juridice de a-și înființa afaceri în alt stat membru, fără discriminare națională. Astfel, un asigurător UE poate să-și desfășoare activitatea în orice stat membru pe aceleași baze ca și asigurătorii naționali.
Există două forme principale de stabilire:
întemeierea unei noi activități de asigurare. De exemplu un francez care nu lucrează în asigurări în Franța își poate deschide o companie de asigurări în Spania.
crearea unei alte afaceri de către o companie care are deja o afacere în alt stat membru. De exemplu, un asigurător din Marea Britanie poate să-și întemeieze o sucursală în Franța.
Tratatul definește aceste companii care pot fi văzute ca având naționalitate UE și care beneficiază de dreptul de liberă stabilire. Trebuie să fie companii create în concordanță cu legea statului membru și trebuie să aibă sediul companiei, administrația centrală sau cea mai mare parte a afacerilor în perimetrul Comunității. Totuși, în teorie, sucursalele din UE ale unor companii mamă din afara UE (de exemplu din Statele Unite sau Japonia) vor fi tratate ca și companiile UE și au dreptul de a întemeia alte afaceri în orice alt stat membru.
Regulile Tratatului cu privire la inițierea altor afaceri se vor aplica unei prezențe permanente într-un stat membru, care nu ia forma unei sucursale, filiale sau agenție, dar are un birou sau o persoană cu anumite puteri de a face afaceri pentru un asigurător situat în alt stat membru. Aceasta este consecința unei hotărâri judecătorești a Curții de Justiție a Uniunii Europene.
2.1.2. Dreptul de a oferi servicii (Articolele 59-66)
Acesta este dreptul unui individ sau al unei companii dintr-un stat membru de a oferi servicii unui client din alt stat membru, fără să fie stabilit acolo. Astfel, un asigurător olandez poate furniza servicii direct clienților săi din Germania.
2.2. NEVOIA DE ARMONIZARE
Cu toate că Tratatul de la Roma garantează dreptul de liberă stabilire și pe cel de a furniza servicii, acestea s-au dovedit insuficiente pentru a îndepărta toate obstacolele pentru liberalizarea pieței asigurărilor din UE.
Câteva țări din UE, de exemplu, au interpretat că Articolul 60 din Tratatul de la Roma le împuternicește să impună legile proprii companiilor stabilite în alte părți, dar care furnizează servicii pe teritoriul lor. Asigurătorii sunt adesea subiecte ale diferitelor legislații, întâi ale statelor membre de origine, apoi ale statelor membre unde furnizează servicii. Curtea de Justiție a stabilit că în absența legilor armonizate în domeniul asigurărilor în UE, celelalte state membre unde asigurătorii furnizează servicii pot ( în anumite condiții) să impună propriile regulamente asigurătorilor străini, când aceasta este în interesul public.
Armonizările următoare ale legilor statelor membre este deci necesară mai ales în ceea ce privește protecția consumatorului, astfel ca asigurătorii să se supună unei singure legi.
Pentru a promova libertatea de stabilire, Directivele trebuie introduse pentru a mării cooperarea între autoritățile naționale de supraveghere a asigurărilor. Pentru a susține libertatea serviciilor, Directivele sunt necesare pentru a împuternicii companiile de asigurări să furnizeze servicii în baza regulilor din statele membre de origine a firmelor.
Directivele inițiale privesc în principal dreptul la liberă stabilire pentru asigurările de viață și non-viață, dreptul de liberă stabilire și dreptul de a furniza servicii de reasigurare, reguli de coasigurare, libera stabilire și furnizarea serviciilor prin intermediari.
Comisia Uniunii Europene s-a concentrat în ultimii ani asupra implementării libertății serviciilor viață și non-viață.
Directivele de armonizare
Prima Directivă în asigurările non-viață (73/239/EEC) a fost adoptată în 1973. Ea abolește restricțiile împotriva libertății stabilirii în cazul asigurărilor directe non-viață, implementând conceptele Articolelor 52-58 ale Tratatului de la Roma. Toate statele membre și-au implementat această Direcrivă.
Prima Directivă non-viață a fost amendamentată de Directiva de Asistență și de alte trei Directive care fac parte din programul din 1992.
2.2.1. Prima Directivă non-viață
Prima Directivă non-viață acoperă stabilirea următoarelor:
sediul central al unei companii;
filialele și agențiile unei companii.
Directiva folosește termenul de companie pentru a descrie o companie, o asociație mutuală sau o cooperativă și un număr de alte organizații specificate din anumite state membre, inclusiv Lloyd’s în Marea Britanie. O companie poate fi companie mamă sau sucursală.
Directiva definește asigurarea non-viață referindu-se la un număr de tipuri de asigurări care includ asigurările împotriva accidentelor, bolilor, riscuri de transport pe mare sau cu avionul, foc sau alte daune, credit și siguranță.
Anumite societăți mutuale și de economii sunt excluse dacă nu acaperă riscuri susceptibile și venitul lor este de mai puțin de 1 milion de ECU, sau sunt total reasigurate.Un număr de instituții din fiecare stat membru sunt și ele excluse. Acestea sunt listate în Directivă.
PROCEDURI DE AUTORIZARE
Directiva cere statelor membre să introducă proceduri comune de autorizare pentru asigurătorii care vor să-și stabilească sediul central într-un stat membru, sau să deschidă o filială sau o agenție pe teritoriul lui.
Autorizația trebuie eliberată unui solicitant UE dacă toate cererile procedurii respective sunt îndeplinite. Astfel de autorizații acoperă fie clase specifice de asigurări non-viață, fie grupuri de astfel de clase. Aceste clase fac subiectul unei definiții comune în toate țările UE.
CONDIȚII PENTRU STABILIREA SEDIULUI CENTRAL
Asigurătorii care doresc să-și stabilească sediul central în orice stat membru trebuie să fie autorizați în acel stat membru. Pentru a fi autorizați ei trebuie:
să adopte una din numeroasele forme legale specificate. Acestea depind de statul membru în care se solicită autorizarea;
să-și limiteze afacerile la asigurări și operații decurgând direct din acestea;
să înainteze un plan de afaceri sau o schemă de opereții, detaliind riscurile ce urmează a fi acoperite, politica și tarifele ce vor fi utilizate, aranjamentele de easigurare, estimarea cheltuielilor și proiectele financiare pe trei ani;
să îndeplinească următoarele cerințe financiare:
* REZERVELE FINANCIARE. Acestea trebuie menținute în fiecare stat membru în care asigurătorul este stabilit, la nivele fixate de stat.Tipurile de active admisibile a reprezenta rezerve cât și valoarea care poate fi atribuită acestor active sunt determinate de legislația fiecărui stat membru. Rezervele trebuie să acopere răspunderile asumate în acel stat.
*MARJA DE SOLVABILITATE. Asigurătorul trebuie să mențină o marjă de solvabilitate în concordanță cu legea statului membru în care își are sediul central. Marja de solvabilitate este calculată având în vedere întreaga afacere a asiguratorului, oriunde ar fi desfășurată. Nivelul cerut al marjei de solvabilitate este determinat prin calcule, evidențiate în Directivă, aplicate la afacerile dn anul precedent. Un calcul are la bază veniturile, iar celălalt cheltuielile. Cea mai mare dintre cele două cifre rezultate în urma calculelor este marja de solvabilitate. Dacă această limită scade vreodată sub nivelul minim admis, asigurătorul trebuie să ia imediat măsuri pentru a corecta situația.
*FONDUL DE GARANȚIE. Un fond echivalent unei treimi din limita de solvabilitate trebuie menținut. Acesta asigură că limita de solvabilitate nu scade niciodată sub un anumit nivel. Dacă aceasta se întâmplă, autoritățile statului membru unde este localizat biroul central trebuie să intervină în afacerile asigurătorului și să anunțe autoritatea supraveghetoare.
CONDIȚII PENTRU STABILIREA UNEI FILIALE SAU AGENȚII
Un asigurător al cărui birou central este situat într-unul din statele membre, care vrea să-și deschidă o filială sau o agenție în alt stat membru trebuie să obțină autorizație în acel stat membru. Pentru a fi autorizat, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să înainteze o autorităților o copie a statutului său și o listă cu directorii și managerii;
să furnizeze un certificat de la autoritatea supraveghetoare, prin care să confirme autorizarea pentru activitatea pe care urmează să o desfășoare și care să arate că cererile de solvabilitate sunt întrunite;
să înainteze o schemă cu activitățile filialei sau agenției;
să numească un rezident reprezentativ autorizat în Statul Membru unde filiala sau agenția vor fi deschise;
să îndeplinească condițiile financiare, inclusiv menținerea rezervelor tehnice, reprezentate prin activele localizate în acel Stat Membru. Nu se cere însă menținerea unei marje de solvabilitate în Statul Membru în care se va deschide filiala sau agenția.
După autorizare, autoritățile supraveghetoare ale statului membru unde asigurătorul are biroul central va verifica la anumite intervale de timp solvabilitatea întregii sale activități la autoritățile statului unde acesta mai este stabilit. Acestea vor trebui să mai confirme și că balanța de plăți a asigurătorilor arată că activele rezervei tehnice sunt egale cu pasivele în fiecare Stat Membru unde aceștia sunt stabiliți.
AUTORIZAREA
Cu toate că Directiva introduce o procedură comună de autorizare pentru orice național din orice stat membru care dorește să desfășoare o activitate de asigurător în acel stat membru sau oricare altul, nu impune o procedură de autorizare comună .
Dacă un asigurător întrunește toate condițiile pentru schema de operații și toate detaliile de mai sus, un stat membru trebuie să-i acorde permisiunea de stabilire. Autorizarea nu poate să facă subiectul unui împrumut . Nu poate să depindă de situația pe piața națională.
Directiva nu împuternicește, însă, Statul Membru să impună anumite condiții adiționale. Pentru stabilirea unui sediu central, de exemplu, se poate cere ca directorii și managerii să posede anumite calificări tehnice. Statele membre pot în cele mai multe cazuri să ceară documente cu politicile generale și speciale ale firmei, tarifele și alte detalii relevante pentru supravegherea activității lor. A doua Directivă non-viață limitează abilitatea statelor membre să impună astfel de reguli adiționale în cazul asumării unor riscuri mari.
Trebuie motive întemeiate pentru respingerea unei solicitări de autorizare. Statele Membre trebuie să permită dreptul de apel la o Curte locală în cazul unui astfel de refuz. Trebuie să se acorde dreptul de apel și dacă o solicitare pentru obținerea autorizației nu a fost studiată într-un interval de șase luni.
COMPANIILE DIN ȚĂRILE TERȚE
Un asigurător cu biroul central în afara Uniunii Europene trebuie să obțină o autorizație de funcționare a unei filiale sau agenții stabilite într-un stat membru. Există reguli speciale și condiții adiționale pentru asemenea autorizații. Statele membre pot (dar nu sunt obligate) să acorde autorizații dacă solicitantul străin îndeplinește cel puțin condițiile stabilite în Directivă. Pentru că țările terțe nu pot fi obligate să colaboreze cu autoritățile statelor membre, asigurătorii terți trebuie să aibă o rezervă tehnică, o marjă de solvabilitate și un fond minim garantat în fiecare dintre țările membre unde sunt stabiliți.
Prima Directivă non-viață împuternicește Uniunea Europeană să încheie acorduri cu țările terțe, în privința libertății de stabilire a companiilor cu sediul central în fiecare regiune implicată în acord. Elveția a profitat deja de această prevedere, semnând un tratat bilateral cu privire la asigurările non-viață cu Uniunea Europeană, pe 10 octombrie 1989.
COOPERAREA la nivelul Statelor
Prima Directivă non-viață tratează și subiectul schimbului de informații între autoritățile supraveghetoare naționale și Comisia Europeană. Comisia poate monitoriza activității de asigurare.
2.2.2. Directiva de asistență turistică (84/641/EEC)
Această Directivă amendamentează Directiva non-viață adăugând o nouă clasă de asigurări pentru care autorizarea poate fi atribuită conform cerințelor primei Directive non-viață. Directiva tratează asistența acordată persoanelor care întâlnesc dificultăți în timp ce călătoresc, când asistența se acordă în schimbul unui comision. Asistența trebuie acordată imediat persoanei asigurate și ia forma unei sume de bani sau unui alt ajutor. Asistența trebuie să fie legată de un accident sau o pană a unui autovehicul, iar accidentul să se întâmple în statul membru unde asigurătorul este stabilit.
Pe lângă cererile impuse solicitanților de prima Directivă non-viață, un asigurător care dorește să obțină autorizația de a oferi asistență turistică trebuie să convingă autoritățile că deține resursele necesare pentru a furniza acest serviciu. Condițiile privind resursele financiare sunt similare cu cele aplicabile altor asigurători non-viață, dar pentru a se ține cont și de costurile suportate de asigurător pentru acordarea asistenței.
Statele membre au fost obligate să-și amendamenteze legile naționale pentru a se alinia acestei directive până la 30 iunie 1987.
2.2.3. Prima Directivă viață
Prima Directivă Viață (79/267/EEC) coordonează regulamentele privind piața asigurărilor directe de viață în Uniunea Europeană și implementează libertatea de stabilire în asigurările de viață.
Dreptul de a furniza servicii nu a fost abordat de Directivă, cu toate că a fost stipulat în Tratatul de la Roma. O propunere – a doua Directivă Viață (89/C38/08) – a fost publicată în februarie 1989. Scopul său este de a crea libertatea de a oferii servicii și amendamentează prima Directivă Viață, în special definirea dreptului de liberă stabilire.
Alinierea legilor s-a dovedit a fi dificilă în domeniul asigurărilor de viață: au fost mai multe abstacole în calea creării pieței unice în acest sector decât în cel non-viață.
Prevederile acestei Directive le urmăresc îndeaproape pe cele din prima Directivă non-viață. Clase diferite de asigurări pe termen lung sunt identificabile, inclusiv asigurări de viață, anuități, managementul fondurilor de pensii. Unele de economii și mutuale, asociații non-profit și alte tipuri de asociații sunt excluse, ca și fondurile mutuale al căror profit este mai mic de 500.000 Ecu.
PROCEDURI DE AUTORIZARE
Directiva impune statelor membre să introducă proceduri comune de autorizare pentru asigurătorii care își stabilesc biroul central pe teritoriul lor sau în alt stat membru, dar care doresc să deschidă aici o filială sau o agenție. Sunt stabilite și reguli de autorizare a asigurătorilor din țările membre pentru înființarea unei filiale sau agenții într-un stat membru.
STABILIRE SEDIULUI CENTRAL
Un asigurător trebuie să solicite autorizarea unui stat membru pentru a putea să deschidă un birou central. Aprobarea trebuie să specifice clasa de asigurări a activității respective. Un asigurător trebuie:
să adopte o formă legală corespunzătoare în acel stat membru;
să-și limiteze activitatea la asigurări pe termen lung și la operații legate direct e acestea;
să înainteze o schemă cu operații, detaliind natura activității, principiile firmei, acordurile de reasigurare, cheltuieli și o previziune financiară pe trei ani;
să mențină o rezervă tehnică în fiecare țară în care își desfășoară activitatea. Sume și valoarea activelor cerute sunt determinate conform cu legile fiecărui stat;
să mențină o marjă de solvabilitate a întregii afaceri în toate statele membre. În Directivă sunt detaliate reguli de calcul al marjei de solvabilitate, care este supravegheat de autoritățile din statul membru unde este situat biroul central;
să mențină un fond de garanție de mărimea unei treimi din marja de solvabilitate, minim o sumă fixă stabilită de Directivă.
STABILIREA UNEI FILIARE SAU AGENȚII
Asigurătorul dintr-un stat membru trebuie să fie autorizat pentru a deschide o filială sau agenție în alt stat membru. Trebuie să fie satisfăcute următoarele cereri:
înaintarea staturilor și detaliilor despre directori;
un certificat din statul membru unde este stabilit biroul central prin care să se confirme autorizarea de a desfășura activitatea respectivă și întrunirea unei marje de solvabilitate cerute;
înaintarea unei scheme de operații sau un plan de afaceri privind activitatea filialei sau agenției;
numirea unui rezident reprezentativ în acel stat membru;
stabilirea și menținerea unor rezerve tehnice în acel stat membru. Stabilirea unei marje de solvabilitate separate nu este obligatorie.
PROCEDURA DE AUTORIZARE
Autorizarea trebuie acordată dacă un solicitant satisface condițiile în legătură cu planul de afaceri și rezervele tehnice. Directiva stabilește standarde comune ce vor fi aplicate oricărui național din orice stat membru care dorește să deschidă o societate de asigurări oriunde în Uniune. În cazul stabilirii biroului central, Directiva permite statelor membre să ceară directorilor și managerilor calificări tehnice. În toate cazurile, înaintarea unor condiții de politică a firmei, detalii privind desfășurarea activității și alte documente privind supravegherea, sunt luate în calcul pentru aprobarea autorizării. Aceste cereri pot fi impuse neuniform de statele membre.
OPERAȚII SIMULTANE VIAȚĂ ȘI NON-VIAȚĂ
Companiilor de asigurări care nu oferă ambele tipuri de asigurări, înainte de intrarea în vigoare a primei Directive de Viață, nu le permis să ofere aceste servicii simultan, iar cele care erau autorizate pot continua să ofere și asigurări de viață și asigurări non-viață doar dacă au un management separat pentru fiecare activitate. De asemenea, trebuie, să mențină marje de solvabilitate separate.
Când o companie care oferă ambele tipuri de asigurări dorește să stabilească o filială sau o agenție în alt Stat Membru, acestea pot oferi doar asigurări non-viață, iar o sucursală poate oferi asigurări de viață.
Dacă o companie are deja filiale sau agenții specializate pe asigurări de viață în alt Stat Membru și vrea să înființeze o afacere non-viață în acel stat trebuie să transfere mai întâi afacerea de viață din acel Stat Membru unei sucursale. Un Stat Membru poate să ceară unui asigurător de viață și non-viață cu sediul central pe teritoriul său să se specializeze într-un singur sector într-o perioadă limitată de timp. Un Stat Membru poate să solicite și specializarea filialelor sau agențiilor localizate pe teritoriul sau, după consultarea cu Statul Membru unde este situat sediul central.
Companiile din țările terțe
Regulile privind dreptul de stabilire al companiilor din țările terțe sunt similare cu cele din prima Directivă non-viață.
2.2.4. Reasigurări
Primul pas spre armonizare în acest domeniu a fost făcut în februarie 1964 în Directiva 64/225/EEC care abolește restricțiile libertății de stabilire și libertății de a oferii reasigurări și retrocesiunea serviciilor. Până în 1964 piața reasigurărilor a fost deja internaționalizată și erau puține bariere în calea libertății de stabilire sau furnizare de servicii.
Reasigurarea și Directiva de Retrocesiune
Directiva din 1964 abolește toate restricțiile cu privire la stabilirea și furnizarea serviciilor în reasigurărilor UE. Directiva este aplicabilă companiilor înființate după legea unui Stat Membru, pentru a arăta o “legătură reală și continuă cu economia unui stat”. Dacă o astfel de legătură nu poate fi evidențiată, companiilor nou înființate le se pot limita activitățile legate de reasigurare.
În cazul în care asigurătorilor care desfășoară atât activități de asigurare cât și reasigurări, Directiva se va aplica doar afacerilor de reasigurare.
2.2.5. Coasigurarea
O Directivă (78/473/EEC) a fost introdusă în mai 1978 pentru a coordona regulile co-asigurărilor din Comunitate. Este aplicabilă riscurilor care, datorită tipului sau mărimii lor, necesită participarea unui număr de asigurători pentru a le acoperi.
Directiva de coasigurare se referea la început la anumite riscuri non-viață, cum ar fi: stocurile transportate pe șine, accidente aviatice, transport maritim, bunuri în tranzit, foc și alte calamități naturale. Riscurile nucleare și răspunderea pentru produsele medicale erau excluse.
Această Directivă se aplică doar dacă riscul este situat în Uniunea Europeană, dacă măcar unul dintre coasigurători este situat într-un Stat Membru diferit de cel al principalului asigurător și dacă acoperirea riscului necesită participarea mai multor asigurători. Directiva impune principalului asigurător să fie autorizat așa cum se dispune în prima Directivă non-viață. Acolo unde Directiva este aplicată, Statele Membre nu pot alte condiții asigurătorilor participanți la aranjamentele de coasigurare.
În cazurile prezidate de Curtea de Justiție în 1986, aceasta a hotărât ca Statele membre să nu impună condiții suplimentare pentru ca principalul coasigurător să fie stabilit acolo unde riscul este situat. Curtea a mai decis că Statele Membre unde riscul este situat nu pot impune condiții adiționale de autorizare a principalului asigurător autorizat în alt Stat Membru. Cum coasigurarea acoperă riscuri mari și asigurații sunt în general mari companii comerciale care au nevoie de mai puțină protecție decât persoanele fizice, Curtea nu a găsit justificare pentru impunerea de condiții suplimentare pentru obținerea autorizației.
Curtea a stabilit că Statele Membre au dreptul să decidă ce riscuri pot fi coasigurate sub incidența acestei Directive. Cu toate că această decizie poate îngrădi libertatea obținută prin legislație, a doua Directivă non-viață regulamente comune aplicabile în toate Statele Membre. Această a doua Directivă stabilește că riscurile supuse coasigurării sunt așa numitele “riscuri mari” și condițiile impuse de această Directivă trebuie întrunite de către asigurătorii principali. Astfel, un asigurător francez poate oferi servicii de coasigurare pentru un risc situat în Germania sub incidența regimului riscurilor mari, dacă acel risc asigurat poate fi calificat ca un risc mare.
Directiva mia impune și ca rezervele tehnice ale fiecărui coasigurător să fie determinate de Statele Membre unde aceștia sunt stabiliți. Este prevăzut de asemenea și rolul de monitorizare ale autorități supraveghetoare.
2.2.6. Brokerii și alți intermediari
Naționalii Statelor Membre pot, sub incidența Directivei 77/92/EEC din decembrie 1976, să desfășoare activități de intermediere în alte State Membre, fiind subiectul unor condiții minime. Directiva dorește să introducă libertatea de stabilire și cea de furnizare de servicii pentru agenți și brokeri.
DIRECTIVA PENTRU BROKERI
Directiva acoperă activitățile profesionale ale următorilor:
intermediarii independenți. Aceștia sunt persoane care pun față în față oameni sau companii ce doresc să se asigure sau să se reasigure, și care rezolvă formalitățile contractuale de asigurare sau reasigurare și care asistă la administrarea și îndeplinirea contractului;
agenți ai unor companii care acționează în numele uneia sau mai multor companii de asigurări, pregătind contractele;
persoane care nu aparțin nici unei categorii menționate mai sus, care fac cunoscute contractele sau colectează primele de asigurare.
2.2. PROGRAMUL DIN 1992
MĂSURILE PENTRU REGLEMENTAREA ASIGURĂRILOR DIN 1992 au adus schimbări în ceea ce privește acordarea licenței pentru asigurători.
Prima Directivă pentru asigurările de viață și prima Directivă pentru cele non-viață prevăd că o companie de asigurări cu sediul central într-un Stat Membru poate deschide o filială în alt Stat Membru. Oricum, acea filială trebuie să aibă o politică conformă cu piața națională unde este stabilită și trebuie să desfășoare o activitate conformă cu regulamentele acelui Stat Membru.
Dreptul de stabilire dă acces la cele 12 piețe naționale comunitare, dar nu face din aceste piețe o piață unică. Dreptul de a furniza servicii pe întreg teritoriul comunitar fără a înființa diferite stabilimente este factorul cheie pentru armonizare. Încă din 1989, Sir Leon Brittan, membrul al Comisiei, a anunțat un plan radical pentru o singură licență în domeniul asigurărilor.
Noile regulamente, care vor fi incluse într-o nouă propunere legislativă în 1990 se vor aplica atât asigurărilor de viață cât și celor non-viață. Acestea vor grăbi consolidarea pieței unice a asigurărilor și se vor reflecta în măsurile din domeniul bancar și cel investițional.
Directiva cu privire la contabilitatea companiei de asigurări acoperă aspecte legate de rezervele necesare pentru acordarea licenței unice, iar aspectele neabordate se regăsesc în Directivele cadru. Acestea sunt o Directivă cadru în domeniul asigurărilor non-viață, altele pentru asigurări de viață și celelalte pentru fondurile de pensii.
A doua Directivă pentru asigurările non-viață (88/357/EEC) , adoptată în 1988, permite asigurătorilor să acopere riscuri din afara granițelor comunitare și este aplicabilă mai ales marilor concerne comerciale. Noua Directivă cadru a asigurărilor non-viață trebuie să permită asigurătorilor să asigure persoane individuale fără a fi nevoie să obțină o autorizație în Statul Membru unde este situat riscul.
Ținta în sectorul asigurărilor non-viață este “stabilirea unui număr mic de reguli simple care să guverneze lucruri precum activele permise, diversificarea lor, evaluarea lor și asigurarea valutelor investite împotriva riscului valutar. Condițiile cu privire la localizarea activelor vor fi abolite”.
A doua Directivă în asigurările de viață va introduce libertatea serviciilor în Uniunea Europeană, unde deținătorii de polițe se vor adresa unor asigurători din proprie inițiativă. La sfârșitul lui decembrie 1989, Consiliul European al Miniștrilor a căzut de acord asupra noii Directive care urma să fie aprobată și de Parlament. După implementare, noua Directivă acordă persoanelor fizice dreptul de a merge “la cumpărături “ de asigurări de viață în orice Stat Membru.
Noua propunere a fondurilor de pensii este menită să deschidă piețele Uniunii pentru fondurile de pensii stabilite aici și să acopere riscurile neacoperite de asigurători, așa cum se menționează în a doua Directivă a asigurărilor de viață.
2.3.1. Asigurările non-viață
A doua Directivă pentru asigurările non-viață (88/357/EEC), adoptată de către Consiliu în iunie 1988, a introdus noi măsuri pentru libertatea oferirii de asigurări non-viață. Aceste măsuri trebuiau implementate în Statele Membre până pe 30 iunie 1990. Unele contracte de asigurări sunt excluse, în special cele de răspundere pentru produsele farmaceutice, de asigurare obligatorie a lucrărilor de construcții și asigurarea de răspundere auto (acum subiecte ale unei Directive distincte). Aceste excluderi sunt temporare și sunt subiectul analizei Consiliului.
Directiva face distincție între asigurarea “riscurilor mari” (în special acelea legate de marile companii industriale) și celelalte riscuri, numite cel mai adesea “riscuri de masă” care se referă la persoanele fizice și la micile companii.
În cazul riscurilor mari, Comisia a introdus dreptul companiilor de asigurări de a oferi liber servicii în Uniunea Europeană, bazate în principal pe controlul țării de origine. Aceasta îndepărtează orice cerință pentru obținerea autorizației de la Statul Membru unde sunt oferite serviciile, anterior întemeierii afacerii. În schimb, în cazul riscurilor de masă, companiile rămân subiectul diferitelor controale și regulilor țării gazdă.
Statele Membre trebuie să implementeze Directiva până la 30 iunie 1990, excepție făcând Spania, Grecia, Irlanda și Portugalia care au la dispoziție mai mult timp pentru a implementa anumite cerințe. Aceste țări sunt obligate să aplice regimul riscurilor de masă tuturor riscurilor de acest fel până în iulie 1990. Spania are termen până în ianuarie 1997 să implementeze în întregime regimul riscurilor mari, în timp ce Grecia, Irlanda și Portugalia au termenul limită stabilit în ianuarie 1999.
Cu toate că Directiva trebuie să fie aplicată începând cu iulie 1990, Statele Membre au fost nevoite să facă amendamentele necesare legilor naționale până pe 31 decembrie 1989.
CONCEPTELE “RISCURI MARI “ ȘI “RISCURI DE MASĂ”
Diferențierea între riscurile mari și cele de masă a fost făcută de Curtea de Justiție în litigiile legate de asigurări din 1986. Curtea a făcut distincția între acele cazuri unde protecția specială pentru deținătorii de polițe poate fi justificată, de atunci referindu-se la riscurile asigurate de aceștia cu termenul de “riscuri de masă” și acele cazuri unde riscurile erau de un anumit tip, de obicei implicând deținătorii de polițe de o anumită mărime. Pentru riscurile din urmă, numite în a doua Directivă non-viață “riscuri mari” , o protecție specială nu este necesară, de vreme ce asigurații pot evalua stabilitatea financiară a asigurătorilor care le oferă servicii.
Articolul 5 al celei de-a doua Directive non-viață distinge categoriile de riscuri mari:
riscuri definite numai cu referire la natura clasei: maritime, aviatice, feroviare și de tranzit;
riscurile definite cu referire la natura riscului și la motivul acoperirii riscului: credit și siguranță în scop profesional sau comercial;
– riscuri definite cu referire la natura riscului și tipul deținătorului de poliță: foc și cauze naturale, alte daune, răspundere generală, pierderi financiare.
Deținătorul de poliță trebuie, în ultimul caz, să fie un “mare” asigurat, care satisface cel puțin una din următoarele condiții:
bilanț total de 12,4 milioane ECU ;
profit net de 24 milioane ECU;
un număr de 500 angajați pe perioada anului financiar.
Aceste praguri se aplică tuturor bilanțurilor consolidate ale deținătorilor de polițe. Se vor aplica până la 31 decembrie 1992. De la 1 ianuarie 1993 vor fi înjumătățite. Cum s-a menționat mai înainte, diferite date se vor aplica Spaniei, Portugaliei, Greciei și Irlandei.
Riscurile care nu fac parte din definițiile menționate sunt tratate ce riscuri de masă.
REGULILE ȚĂRIIDE ORIGINE VS REGULILE ȚĂRII GAZDĂ
Regulile țării gazdă și controalele efectuate de aceasta, care prin lege guvernează activitatea asigurătorului, nu trebuie să fie identice cu cele ale țării unde asigurătorul face afaceri, indiferent dacă acesta își desfășoară activitatea prin stabilirea unei filiale sau agenții în acel Stat Membru, sau dacă furnizează servicii direct din țara de origine. Impunerea regulamentelor țării de origine implică în mod necesar acceptarea de către fiecare Stat Membru a reglementărilor ce guvernează asigurătorii din orice alt Stat Membru ca fiind satisfăcătoare pentru protecția propriilor lor consumatori. În contextul celei de-a doua Directive non-viață, când o filială sau agenție a unui asigurător furnizează servicii peste graniță, reglementările țării de origine care vor fi aplicate (cu excepția cazului cerințelor privind marja de solvabilitate) sunt reglementările țării în care este stabilită filiala sau agenția și nu regulile țării în care este localizat sediul central.
“Regulile țării gazdă” sunt reglementările oricărei țări în care asigurătorul își desfășoară activitatea, fie printr-un stabiliment local (filială sau agenție) fie direct direct din țara de origine, furnizând servicii peste graniță.
AMENDAMENTE LA PRIMA DIRECTIVĂ NON-VIAȚĂ
A doua Directivă non-viață aduce amendamente la reglementările anterioare simplificând procedura de stabilire a afacerilor cu risc mare. Ea lărgește, de asemenea, definiția stabilirii pentru a include în aceasta sediul central, agenția sau filiala și o prezență permanentă , alta decât o agenție sau o filială.
A doua Directivă non-viață are însă și unele limite în aplicarea regulilor țării gazdă în ceea ce privește stabilirea în cazul riscurilor mari atât anterioare cât și următoare începerii operațiilor. Țara gazdă poate să nu solicite aprobarea sau notificarea sistematică a condițiilor polițelor generale și speciale, scala primelor, sau documentele tipărite ce urmează a fi folosite. Poate să solicite doar notificarea nesistematică a acestor condiții și alte documente în scopul verificării supunerii la legile și reglementările aplicabile riscurilor respective.
Amendamentele din a doua Directivă a asigurărilor non-viață ar trebui să aducă mai puține documente de completat când se solicită o autorizație și astfel mai puțin timp pierdut cu acest lucru. În particular, autoritățile Statelor Membre nu vor mai putea întârzia acordarea autorizației pe motivul că au nevoie de mai mult timp pentru a cerceta polițele asigurătorului.
SERVICII PESTE GRANIȚĂ
Noile prevederi ale Directivei se aplică unei companii de asigurări, stabilită într-un Stat Membru care oferă acoperire de riscuri în alt Stat Membru.
“Stabilirea” unei companii de asigurări se poate face printr-un sediu central, o agenție sau o filială, sau o altă prezență permanentă. Termenul de sediu central se aplică atât companiei mamă cât și subsidiarelor care activează în Uniunea Europeană. Filiala sau agenția unei subsidiare britanice a unei companii mamă din Statele Unite corespunde definiției, dar nu și filiala sau agenția companiei americane.
Statul Membru unde este situat riscul este definit astfel:
unde este situată proprietatea asigurată, în cazul clădirilor;
unde este înregistrat vehiculul asigurat ;
în cazul asigurărilor de călătorie, unde deținătorul poliței încasează polița;
în orice alt caz, unde deținătorul poliței (în cazul unei persoane fizice) este domiciliat sau (în cazul unei companii) unde compania sau sediul său sunt situate.
Localizarea riscului este, de aceea, independentă de naționalitatea deținătorului poliței.
EXCLUDERILE
Directiva nu se aplică acelor instituții excluse în prima Directivă non-viață (anumite asociații mutuale și alte instituții). Un număr de riscuri au fost excluse pentru un timp: accidentele la locul de muncă, accidentele rutiere, riscurile legate de bărci cu motor, răspunderea obligatorie pentru produsele farmaceutice, răspunderea civilă nucleară și asigurările obligatorii pentru lucrările de construcții.
Directiva evidențiază un număr de condiții care sunt impuse de Statele Membre în care asigurătorul este stabilit pentru ca acesta să poată oferi servicii peste graniță.
Asigurătorul trebuie să informeze autoritățile din Statele Membre de stabilire (și autoritatea din Statul Membru unde este situat sediul central, dacă acesta este într-o altă țară) unde intenționează să ofere servicii pe teritoriul comunitar.
Asigurătorul trebuie să indice și ce riscuri urmează să acopere.
Autoritățile din Statele Membre unde furnizează servicii trebuie să impună ca asigurătorul care acoperă riscuri mari sau riscuri de masă să satisfacă următoarele condiții:
furnizarea unui certificat de la autoritatea Statului Membru al sediului central care să arate că asigurătorul deține o marjă de solvabilitate corespunzătoare;
furnizarea unui certificat emis de Statele Membre de stabilire care să indice clasa asigurărilor pentru care asigurătorul este autorizat și care să dovedească acceptarea de către respectivele State Membre a măririi ofertei de servicii a acestuia;
să înainteze o declarație cu natura riscurilor pe care urmează să le asigure.
Față de cazul riscurilor mari, nici o altă condiție nu trebuie impusă pentru începerea afacerilor. Asigurătorul poate să înceapă să furnizeze servicii de asigurări imediat ce documentele de mai sus au fost înaintate autorităților.
Dacă Statele Membre de stabilire refuză să emită certificate, asigurătorul are dreptul să facă apel în justiție.
În cazul riscurilor de masă, Directiva permite Statelor Membre să ceară asigurătorului străin să îndeplinească și alte condiții decât cele pentru asigurările de riscuri mari, aceste cerințe adiționale fiind:
furnizarea unei scheme de operații care să indice natura riscurilor ce urmează a fi acoperite, condițiile necesare pentru completarea poliței de asigurare, primele de asigurare și copii ale formularelor și documentelor ce urmează a fi folosite. Acestea pot fi cerute în limba oficială a respectivelor State Membre;
o perioadă de șase luni pentru ca autoritatea să studieze solicitarea de autorizare, timp în care asigurătorul nu va furniza nici un serviciu. Dacă în această perioadă asigurătorul nu a primit nici un răspuns, cererea se consideră refuzată.
Dacă autorizarea este refuzată sau se presupune că a fost refuzată, asigurătorul este îndreptățit să facă apel în justiție.
Dacă furnizează asigurări într-un Stat Membru, un asigurător trebuie să se supună legilor naționale ale acestuia (inclusiv impozitări). În cazul în care nu face acest lucru, autoritatea din Statul gazdă poate cere asigurătorului să se conformeze legilor și trebuie să notifice Statul Membru. Dacă nici astfel situația nu se remediază, Statul Membru gazdă poate acționa în diferite moduri, inclusiv interzicându-i asigurătorului să mai activeze. În cazul riscurilor de masă poate fi retrasă autorizația.
Articolul 18 al Directivei împuternicește țările gazdă să impună asigurătorilor străini cerințe adiționale pentru activitatea desfășurată pe teritoriul lor. Aceste reguli se pot aplica atât riscurilor mari cât și celor de masă și se referă în special la condițiile generale și speciale ale polițelor, formulare și alte documente tipărite folosite în lucrul cu deținătorii de polițe, scala primelor și altor documente necesare supravegherii.
LIMITELE
Directiva are însă și limite în ceea ce privește libertatea furnizării de servicii, printre care:
excluderea anumitor sectoare ale pieței asigurărilor la oferirea de servicii în străinătate;
riscurile de masă rămân controlate de țară gazdă dacă se dorește astfel;
impozitarea primelor de către Statul Membru unde este situat riscul. Articolul 25 al Directivei prevede ca Statele Membre să impoziteze primele pentru riscurile situate pe teritoriul lor.
2.3.2. Asigurările auto
O Directivă propusă pe 8 decembrie 1988 impune asigurarea obligatorie auto care nu era tratată în a doua Directivă non-viață. Asigurătorii stabiliți într-un Stat Membru vor putea oferi asigurări obligatorii auto clienților din alt Stat Membru.
În cazul riscurilor mari, asigurătorii sunt liberi să furnizeze asigurări obligatorii auto în alt Stat Membru pe baza legilor țării de origine. Acestea se vor aplica marilor companii industriale și comerciale care dețin un parc de mașini și/sau de camioane.
Asigurătorii care oferă asigurări auto pentru astfel de deținători de polițe nu au nevoie de autorizație specială pentru a oferi servicii în alt Stat Membru. Rezervele lor tehnice se vor calcula pe baza legilor țării gazdă.
În toate celelalte cazuri, se va aplica regimul riscurilor de masă. Asigurătorii vor solicita autorizație țării gazdă înainte de a începe afacerea. Pot fi nevoiți să înainteze schema de operații și să fie în concordanță cu legile țării gazdă.
Pentru a proteja victimele accidentelor rutiere:
asigurătorii trebuie să participe la finanțarea fondurilor de garanție din acel Stat Membru, pentru a despăgubi victimele accidentelor cauzate de vehicule neînregistrate sau neasigurate;
asigurătorii trebuie să aibă un reprezentant în Statul Membru respectiv, să răspundă în fața terților.
Prima Directivă în asigurările auto (72/166/EEC) adoptată în 1972, impune ca în toate Statele Membre vehiculele să fie asigurate. Rămâne ca Statele Membre să determine întinderea obligativității. A doua Directivă în asigurările auto (84/5/EEC) adoptată în decembrie 1973, a extins asigurările auto și la acoperirea daunelor produse. Această Directivă impune nivele minimale pentru acoperirea obligatorie.
O a doua propunere 89/C16/12 vizează asigurarea pasagerilor. O Poziție Comună asupra propunerii a fost atinsă de Consiliu în ianuarie 1990.
Principalele măsuri luate au fost:
toți pasagerii, alții decât șoferul , sau pasagerii care au fost de acord cu furarea vehiculului trebuie asigurați;
luarea de măsuri pentru clarificarea obligativității Statelor Membre de a oferi asigurări obligatorii auto pe tot teritoriul UE, pe baza unei prime unice. Nivelul acoperirii trebuie să fie cel puțin egal cu nivelul impus de legile fiecărui Stat Membru;
fondul de garanție nu trebuie să solicite în cazul victimelor accidentelor cauzate de un șofer neasigurat să se stabilească întâi dacă șoferul neasigurat nu poate sau nu vrea să plătească dauna. Rezervele sunt făcute pentru compensarea victimelor fără întârziere.
2.3.3. Asigurările de credit și siguranță
Directiva (87/343/EEC) aliniază legile Statelor Membre cu privire la asigurările de credit și siguranță.
Statele Membre nu mai pot interzice furnizarea simultană de asigurări de credit și a altor clase de asigurări. Statele Membre trebuie să-și alinieze legile la această Directivă până la 1 ianuarie 1990. Directiva intră în vigoare la 1 iulie 1990.
2.3.4. Asigurările de viață
A doua Directivă viață nu modifică legislația existentă cu privire la dreptul de stabilire cu toate că introduce anumite măsuri adiționale pentru armonizarea legislației Statelor Membre. Ea clarifică definiția unui stabiliment, stipulând că orice prezență permanentă a unui asigurător pe teritoriul unui Stat Membru, care trebuie tratată ca o agenție sau filială, chiar dacă prezența constă doar într-un birou sau o persoană care să poată să acționeze ca un agent.
A doua Directivă de viață este începutul programului de armonizare, stabilind libertatea unei companii de asigurări, filială sau agenție stabilită într-un Stat Membru de a furniza servicii în alt Stat fără să fie stabilită acolo sau autorizat.
Directiva stabilește circumstanțele în care un deținător de poliță se poate asigura:
când contractul de asigurare este încheiat în Statul Membru în care compania de asigurări este stabilită sau de fiecare parte în propria țară sau acolo unde domiciliază și nu a existat un contract anterior între cei doi în Statul Membru în care asiguratul domiciliază și care a fost încheiat de asigurător sau de orice alt intermediar sau agent sau la solicitarea asiguratului;
unde asiguratul a intrat în contact cu un intermediar în țara sa pentru a cere informații în scopul încheierii unui contract cu un asigurător stabilit în alt Stat Membru. În acest caz, asiguratul trebuie să semneze o declarație prin care să ceară asemenea informații.
Directiva dispune că o companie stabilită în țara sa de origine care vrea să furnizeze asigurări în alt Stat Membru unde este solicitat de un asigurat, poate face acest lucru fără să fie autorizat de Statul Membru gazdă.
Un asigurător poate începe activitatea în limitele regimului liberalizat, fiind supravegheat de Satul Membru de origine.
Statul Membru gazdă poate impune legile naționale atât timp cât acestea sunt justificate pentru protecția consumatorilor și dacă dovedește că legile Statului Membru de origine nu protejează suficient.
Polițele de asigurare sunt subiectul impozitării Statului Membru gazdă.
2.4. Crearea pieței unice a asigurărilor
1 iulie 1994 a fost data limită a implementării legislației pieței unice a asigurărilor.
Piața unică a asigurărilor a avut, în stabilire, trei etape succesive:
adoptarea celei de-a treia Directive non-viață la 22 iunie 1988 (ce urma să foe implementată până la 1 iulie 1990) care prevedea proceduri simple de notificare a țării gazdă pentru furnizarea de servicii peste graniță sub controlul țării gazdă. Aceste măsuri priveau doar anumite tipuri de risc, așa numitele riscuri mari: de exemplu asigurarea maritimă, asigurarea de aviație, de transport, de credit și siguranță;
al doilea pas este reprezentat de adoptarea Directivei de servicii în asigurările auto în noiembrie 1990 (ce va fi implementată până în noiembrie 1992) care prevedea cadrul legal pentru furnizarea liberă a serviciilor peste graniță pentru cea mai mare parte a serviciilor non-viață a afacerilor de răspundere auto;
al treilea pas este reprezentat de adoptarea celei de a treia generații de directive viață și non-viață în 1992 (ce va fi implementată până în iulie 1994) care introducea conceptul licenței unice, abolirea controlului național pentru primele și condițiile polițelor pentru toate tipurile de asigurări și pentru toți asigurătorii.
Motivele pentru care operatorii încă ezită să avantajele accesului pe noile piețe oferite de legislația pieței unice a asigurărilor pot fi categorisite astfel:
obstacolele în reglementare care aparțin de cadrul legal prevăzut de legislația pieței unice UE; obstacolele cheie ce izvorăsc din introducerea principiului “bunului general” în legislația pieței unice. Incorporând în cadrul directivelor UE un concept legal complex, acesta a fost foarte dezvoltat de Curtea Europeană de Justiție. Principiul de bază este că asigurătorii vor fi liberi să-și comercializeze întreaga gamă de produse pe teritoriul UE, subiect al limitelor doar în acele cazuri unde nu s-au aliniat la nivelul comunitar și acolo unde asigurătorul se dovedește a acționa în contradicție cu interesul public. Dar acest lucru a fost folosi foarte mult de anumite State Membre care erau exceptate de la regulă. Ca o consecință, conceptul de “bun general” a devenit o zonă minată unde intră doar cei care cunosc bine legislația: conceptul “bun general” a devenit el însuși un obstacol pentru liberalizarea pieței asigurărilor;
obstacolele în reglementare ce aparțin de anumite aspecte nearmonizate de a desfășura operațiuni de asigurare pe teritoriul UE, principalele obstacole sunt lipsa armonizărilor în domeniul contractelor de asigurare și al impozitării. În domeniul impozitării, jurisprudența recentă a înlăturat incertitudinea cu privire la drepturile indivizilor de a deduce contribuțiile pentru pensie și asigurări din venitul lor taxabil, neținând cont de locul unde furnizorii sunt stabiliți, lăsând deschisă calea activităților peste graniță. Dar cazurile legislative nu pot fi un substituit pentru reglementările armonizate ale Comunității. În cazul legii contractelor de asigurări, complexitatea reglementărilor pentru litigii adoptate de directivele pieței unice pentru a compensa absența armonizării legilor contractelor de asigurări face ca operarea asigurărilor sub licență unică să fie foarte dificilă, costisitoare și foarte complexă din punct de vedere legal. Această complexitate este o barieră efectivă în calea comercializării asigurărilor pe teritoriul Comunității pe baza “euro-poliței” unice.
Obstacolele de reglementare cauzate de implementarea incorectă a legislației pieței unice. Un mare număr de proiecte ca cel al pieței unice a asigurărilor are nevoie de mai mult timp pentru ca Statele Membre și Comisia să identifice și înlăture problemele minore și de a cădea de acord, în termeni practici, cum să aplice noua legislație. În aceste arii în care au apărut violări ale legii, Comisia trebuie să asigure aplicarea corectă de către Statele Membre a unor reglementări ce s-au dovedit uneori a fi foarte complexe. Este obligată uneori să rămână fidelă unor proceduri uneori nenecesare și lente pentru a putea conlucra cu Statele Membre recalcitrante. Totuși, rezultatele eforturilor Comisiei în această arie încep să se vadă: Comunicatul Comisiei asupra libertății de a oferi servicii și asupra bunului general în sectorul asigurărilor ce a fost publicat în 1997. Aceasta este fără îndoială un instrument în clarificarea unor probleme considerate de sectorul asigurărilor ca fiind obstacole în funcționarea corespunzătoare a pieței unice în asigurări, așa cum este dreptul companiilor de asigurări de pe teritoriul UE de a conduce operații, limbă contractului de asigurări și sistemele uniforme bonus / malus.
=== capitolul 3 ===
3. SUPRAVEGHEREA ASUGURĂRILOR ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Industria asigurărilor a fost întotdeauna îndeaproape supravegheată datorită consecințelor pe care falimentul unei companii l-ar avea asupra deținătorilor de polițe.
Scopul principal al reglementărilor actuale ale asigurărilor este de a proteja publicul. Având în vedere acest scop, asigurările sunt reglementate din următoarele motive:
Reglementarea asigurărilor este necesară pentru a menține solvabilitatea asigurătorilor. Acest scop este numit soliditate și prin el se urmărește conservarea sau lărgirea puterii financiare a asigurătorilor. Solvabilitatea este importantă din două motive. În primul rând primele de asigurare sunt plătite în avans dar perioada de protecție se întinde în viitor. Dacă o companie dă faliment și nu mai poate plăti despăgubiri, plata protecției în avana devine inutilă. De aceea, pentru a se asigura că pagubele viitoare vor fi despăgubite, puterea financiară a asigurătorilor trebuie îndeaproape monitorizată, deținătorii de polițe, beneficiarii, terțele părți implicate trebuie protejate împotriva insolvabilității. Un al doilea motiv este că indivizii pot fi expuși unei mari insecurități economice dacă asigurătorul dă faliment și despăgubirile nu sunt plătite. Spre exemplu dacă locuința asiguratului este total distrusă de uragan și despăgubirea nu este plătită, el ar putea fi ruinat financiar.
Reglementarea este necesară și datorită necunoașterii consumatorilor. Contractul de asigurare este, tehnic, un document legal ce conține clauze și prevederi complexe. În lipsa reglementărilor, un asigurător ar putea întocmi un contract atât de sever încât ar putea fi inutil. Mai mult, majoritatea consumatorilor nu au informațiile necesare pentru a putea determina și compara valoarea monetară a diferitelor contracte de asigurare. Este dificil să compari polițe nesimilare, cu valori ale primelor diferite. De exemplu, polițele de sănătate variază după cost, acoperire, avantaje și de aceea un consumator oarecare cu greu poate evalua o poliță doar în funcție de valoarea primei.
În cele din urmă, fără informațiile necesare, consumatorii nu pot selecta cea mai bună poliță. Aceasta ar duce la reducerea impactului pe care consumatorii îl au pe piața asigurărilor și ar putea reduce concurența stimulatoare dintre asigurători pentru a îmbunătății calitatea produselor și a practica prețuri competitive. De aceea, reglementarea este menită să determine pe piață același efect care ar rezulta și din existența unor consumatori – cumpărători foarte bine informați.
Reglementarea este necesară și pentru a asigura prime rezonabile. Primele nu trebuie să fie atât de mari încât consumatorii să plătească mai mult decât valoarea pagubelor, dar nici să nu fie amenințată solvabilitatea asigurătorilor. Totuși, dacă primele sunt prea mari sau prea mici constituie o problemă prea dificilă de a fi rezolvată de către organul legal, reglementarea primelor fiind o problemă extrem de complexă.
Un scop mai recent al reglementării este acela de a face asigurările accesibile tuturor celor care au nevoie. Asigurătorii sunt adesea reticenți în a-i asigura pe toți solicitanții pentru un anumit tip de poliță datorită pierderilor, primelor neadecvate și altor factori. Totuși, interesul publicului este să ceară puterii legislative să acționeze pentru a extinde piața asigurărilor și a le face mai accesibile. Dacă asigurătorii privați își păstrează reticența sunt necesare programe guvernamentale de asigurări.
3.1. PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE SUPRAVEGHERII
Supraveghetorii din Uniunea Europeană, în desfășurarea activității lor, se ghidează după o serie de principii. Ca și alți supraveghetori de asigurări, ei utilizează normele concepute de Asociația Internațională a Supraveghetorilor de Asigurări ( International Association of Insurance Supervisors – IAIS ).
IAIS elaborează principii de asigurare, standarde și norme de conduită, oferă pregătire și sprijin pentru supravegherea asigurărilor și organizează întâlniri și seminarii cu și pentru supraveghetorii de asigurări.
Pentru a proteja deținătorii de polițe și a garanta stabilitatea sectorului financiar, IAIS a elaborat în 2000 Principiile de Bază ale Asigurării bazate pe Principiile deja adoptate (Principiile de supraveghere a asigurării, Principiile aplicabile supravegherii asigurătorilor internaționali și grupurilor de asigurări și operațiunilor lor peste graniță și Principiile de conduită în asigurări) pentru a furniza comunității financiare internaționale o bază pentru evaluarea eficienței regimurilor de supraveghere a asigurărilor. Acest set de principii a fost aprobat în Cape Town pe 10 octombrie 2000.
3.1.1. Organizarea unui supraveghetor de asigurări
Supraveghetorul de asigurări dintr-o jurisdicție trebuie să fie în așa fel organizat încât să-și poată îndeplini datoriile: să mențină piețe de asigurări eficiente, corecte, sigure și stabile pentru protecția deținătorilor de polițe. El trebuie să fie apt să-și ducă la îndeplinire obiectivele. În particular, supraveghetorul de asigurări trebuie:
Să fie independent din punct de vedere operațional și contabil în exercitarea funcțiilor și puterilor sale;
Să adopte un proces regulator și supraveghetor clar, transparent și consistent;
Să-și definească clar responsabilitatea pentru luarea deciziilor;
Să angajeze, să pregătească și să mențină suficient personal cu înalte standarde profesionale și de confidențialitate.
Supraveghetorul trebuie să aibă responsabilități clar și obiectiv explicate.
El este independent din punct de vedere operațional, atât față de autoritățile politice, cât și față de companiile de asigurare pe cere le supraveghează în executarea obiectivelor sale și se justifică în exercitarea funcțiilor și puterilor sale.
Supraveghetorul adoptă procedee de reglementare și supraveghere clare, transparente și consistente care sunt actualizate și publicate în mod constant. Direcțiile în luarea deciziilor sunt în așa fel structurate încât să poată interveni imediat în cazul unei situații de urgență. Personalul său are cele mai înalte standarde de profesionalism și confidențialitate. Supraveghetorul stabilește de angajare prin care să coopteze, să pregătească și să mențină și în același timp să remunereze corespunzător personalul.
Fondurile supraveghetorului de asigurări trebuie să îi confere acestuia posibilitatea de a reacționa în mod rapid și flexibil. Activitățile și acțiunile necesare (cooperarea internațională, inspecțiile) nu trebuie să dea greș din motive bugetare. Dacă propriile sale capacități nu îi sunt suficiente, supraveghetorul trebuie să poată apela la terți (auditori, actuari) pentru supraveghere (inspecții și monitorizarea solvabilității sau verificarea suficienței rezervelor tehnice).
Terții se supun acelorași proceduri legale ca și supraveghetorul de asigurări, în special cu privire la confidențialitate. Dacă este necesar, supraveghetorul trebuie să poată acționa împotriva acestor terți atât direct, cât și prin intermediul unui profesionist.
Există regulamente pentru relațiile dintre membrii personalului supraveghetor și compania de asigurări. Personalul supraveghetor este subiectul reglementărilor conflictelor de interese (de exemplu interzicerea deținerii de acțiuni și investirii în companiile pe care le supraveghează).
3.1.2. Licențierea și schimbul în controlul companiilor de asigurări
Companiile care doresc să subscrie asigurări pe o piață trebuie să obțină licență de funcționare. Acolo unde supraveghetorul de asigurări are autoritatea de a acordă licențe, el trebuie:
Să evalueze proprietarii, consiliul de conducere și / sau managerii și soliditatea planului de afaceri care poate cuprinde declarații financiare, un plan de capital și marjele de solvabilitate proiectate;
Atunci când permite accesul la piață, să considere activitatea unui supraveghetor dintr-o altă jurisdicție, dacă regulile prudențiale în cele două jurisdicții sunt în general aceleași.
Prevederile legale cu privire la licențiere sunt stipulate în legea de supraveghere a asigurărilor. Aceste prevederi definesc tipurile de companii sau entități care sunt considerate asigurători sau definesc afacerea de asigurare și prescriu ca toate entitățile care subscriu asigurări să fie licențiate. Prevederile legale conțin și reglementări ce definesc autoritatea responsabilă pentru licențiere, obiectivele acesteia și cerințele pentru acordarea licenței.
Autoritatea de licențiere concepe directive sau norme de conduită valabile pentru societățile de asigurare și stabilește tipurile de asigurări permise.
Prevederile legale se referă la proprietari, consiliul de conducere și /sau manageri care trebuie să îndeplinească anumite cerințe (să posede cunoștințele necesare, priceperea și integritatea corespunzătoare pozițiilor pe care le dețin).
Cu privire la proprietari, prevederile stipulează următoarele:
Supraveghetorul trebuie informat cu privire la numele persoanelor care dețin o participare calificată directă sau indirectă în companie;
Supraveghetorul are autoritatea de a refuza să emită licența de funcționare dacă se dovedește că acționarii:
se află într-o asemenea situație economică ce poate să pună în dificultate soliditatea solicitantului;
nu au suficiente resurse pentru a menține solventă compania;
sunt sau au fost implicați direct sau indirect în tranzacții ilegale sau intenționează să abuzeze de asigurător în scopuri criminale ( de exemplu spălare de bani);
sunt legați de compania solicitantă într-un mod care va obstrucționa sau va face supravegherea imposibilă.
Astfel de criterii pot fi aplicate pentru a verifica dacă persoanele fizice în cauză sunt demne de încredere. În ceea ce privește persoanele juridice, supraveghetorul de asigurări verifică dacă acestea corespund funcțiilor pe care le dețin și poate cere de la acestea rapoarte de audit sau alte informații cheie .
Supraveghetorul poate schimba informații cu alte autorități relevante în sau în afara jurisdicției sale și care respectă minimum din criteriile de reciprocitate și confidențialitate.
În ceea ce privește consiliul de conducere și / sau managerii (funcționarii cheie), supraveghetorul trebuie să evalueze priceperea și situația lor patrimonială, după cum urmează:
prin testele de pricepere caută să evalueze competența managerilor și consiliului director și capacitatea acestora de a duce la îndeplinire obiectivele poziției lor, în timp ce evaluările situațiilor lor financiare caută să aprecieze integritatea și eligibilitatea lor;
cerințele pot, totuși, depinde de domeniul în care persoana în cauză va fi responsabilă;
dacă în cazuri speciale, funcția de manager (de exemplu reprezentantul autorizat al unei filiale străine) este îndeplinită de o companie (persoană juridică), supraveghetorul trebuie să se asigure că reprezentanții acelei companii sunt calificați, de încredere și cu o bună reputație.
Supraveghetorul de asigurări are dreptul de a nu acorda licența de funcționare pe baza faptelor din care se poate deduce că persoana în cauză nu va putea conduce compania de asigurări așa cum trebuie (o condamnare anterioară, în special pentru un delict comis în legătură cu serviciile financiare, participarea la tranzacții ilegale, falimente cauzate de neonestitate, evaziune fiscală).
În cadrul testului de pricepere (de posedare a cunoștințelor necesare, priceperea și integritatea pentru poziția respectivă) solicitantul trebuie să înainteze un curriculum vitae complet și o declarație de la consiliul de conducere / managerii propuși prin care să se confirme că nici o acțiune penală în justiție nu le este sau nu le-a fost adresată.
Planul de afaceri oferă informații despre tipurile de obligații pe care compania își propune să și le asume (în cazul asigurărilor de viață) , tipurile de riscuri pe care le propune spre acoperire (în cazul asigurărilor non-viață) , principiile de bază ale asigurărilor la acea companie și programul de reasigurare; costurile estimate și mijloacele financiare ce vor fi utilizate în aceste scopuri; dezvoltarea proiectată a afacerii și marja de capital sau de solvabilitate. O sumă minimă de capital este necesară pentru toate companiile de asigurări.
Supraveghetorul de asigurări are abilitatea să verifice contractele de afiliere sau cu surse externe și atunci când este cazul , să își exerseze această abilitate.
Supraveghetorul poate de asemenea să ceară și să verifice informațiile despre produsele oferite de către asigurător (condițiile generale ale polițelor, baza tehnică pentru calculul ratelor de primă și a rezervelor). Trebuie înaintate și informații despre actuari și auditori.
O companie licențiată să opereze asigurări de viață nu va fi licențiată să opereze și asigurări non-viață și vice versa , doar dacă nu există prevederi clare pe care supraveghetorul le găsește satisfăcătoare, cerând ca riscurile să fie tratate separat.
Supraveghetorul are dreptul să retragă licența pe baza unor iregularități substanțiale, de exemplu compania nu mai întrunește cerințele de licențiere sau încalcă legea în vigoare.
Acolo unde autoritatea care acordă licența diferă de cea care efectuează supravegherea:
autoritatea care acordă licențele se asigură că criteriile legale și prudențiale care se aplică în procesul de evaluare a cererii de licențiere concordă cu criteriile pe care se bazează supravegherea propriu zisă;
autoritatea care supraveghează are dreptul de a verifica documentele pentru cererea de licență și să-și exprime opinia cu privire la aceasta;
legea de supraveghere a asigurărilor prevede că autoritatea care se ocupă de supraveghere trebuie notificată despre schimbările relevante în criteriile pentru acordarea licenței;
autoritatea supraveghetoare este informată asupra motivelor pentru care licența a fost acordată sau a fost respinsă.
Supraveghetorul acordă asigurătorilor informații detaliind documentele ce trebuie înaintate către acesta. Atunci când verifică documentele înaintate, supraveghetorul poate lua în considerare și rapoartele de verificare făcute de terți, așa cum sunt auditorii, actuarii sau alte organisme de reglementare. De asemenea, directorii / managerii nu pot deține două poziții cere pot isca un conflict de interese (actuar desemnat și director executiv)
Supraveghetorii de asigurări și alte autorități competente împart informații atunci când trebuie licențiați asigurători străini. În cazul unei asemenea licențieri, supraveghetorul poate să ia în considerare informațiile furnizate de supraveghetorul din jurisdicția unde este situat sediul central al asigurătorului (supraveghetorul național), presupunând că supraveghetorul gazdă folosește informația ca fiind confidențială și o protejează în mod corespunzător.
În ceea ce privește schimbările în controlul companiilor, supraveghetorul trebuie să monitorizeze toate companiile licențiate în jurisdicția sa și să se asigure că sunt întrunite toate condițiile atunci când schimbul de control are loc. Aceste condiții pot coincide sau pot fi similare cu cele pentru acordarea licenței de funcționare. În particular, supraveghetorul trebuie:
să solicite cumpărătorului sau companiei de asigurări în cauză să înainteze notificarea schimbării în control și / sau să caute aprobarea schimbării propuse;
să stabilească criterii de evaluare a schimbării, care pot să includă evaluarea eligibilității proprietarilor ca și a oricăror noi directori și manageri și soliditatea oricărui nou plan de afaceri.
Supraveghetorul are dreptul, prin lege, să fie anunțat de schimbările în control de către partea care achiziționează partea de capital sau însuși asigurătorul. Legea definește acesta schimbări și permite supraveghetorului să țină cont de substanța și de forma tranzacției.
Supraveghetorul, în mod regulat, obține informații de la companiile de asigurări despre acționarii acestora care depășesc un anumit prag de deținere de capital, fie prin rapoarte înaintate de asigurător, fie prin inspecții.
Autoritatea supraveghetoare dezvoltă criterii pe baze cărora schimburile în control sunt evaluate. Ca un minim, eligibilitatea noilor proprietari, directori și manageri și soliditatea oricărui nou plan de afaceri sunt verificate când apare o schimbare în control.
3.1.3. Asociația proprietarilor
Este de dorit ca, în această privință, standardele să fie stabilite în jurisdicția care are contact direct cu asociația acționarilor. Acolo unde supraveghetorul are responsabilitatea de a stabili cerințe pentru asociația acționarilor, el trebuie să stabilească cerințe cu privire la:
rolurile și responsabilitatea consiliului de conducere;
încrederea în alți supraveghetori ai companiilor licențiate în alte jurisdicții;
distincția între standardele ce trebuie întrunite de companiile din jurisdicția sa și cele ce trebuie întrunite de filialele acestora în alte jurisdicții.
Asigurătorii vor fi angajați să îndeplinească obiectivele supraveghetoare și să demonstreze că acționează în spiritul și litera legii. Supraveghetorul cere ca nivelul de respectare a celor de mai sus să fie evaluat regulat pentru a se asigura că cerințele legale sunt pe deplin îndeplinite.
Supraveghetorul are autoritatea de a cere consiliului de conducere să declare clar responsabilitățile pe care le are, obiectivele strategice ale companiei, mijloacele pentru îndeplinirea acestor obiective și procedurile pentru monitorizarea și evaluarea progresului în privința acestor obiective. De asemenea, supraveghetorul, de o manieră transparentă, poate propune și numi procedurile, structura, funcțiile, realegerile și balanța dintre directorii executivi și cei nonexecutivi ai consiliului de conducere. El poate face o distincție clară între responsabilitatea, luarea deciziilor și cooperarea între consiliul de conducere, președinte, șeful executiv și management.
Supraveghetorul poate solicita consiliului de conducere să declare clar politicile privind conflictele de interese, tratamentul corect al clienților și transmiterea tuturor informațiilor către acționari, adoptarea de politici clare cu privire la tranzacțiile private, tratamentul preferențial ce favorizează entitățile interne sau străine și alte practici neobișnuite de comerț. Supraveghetorul se va asigura că există sisteme de monitorizare și reportare a abaterilor de la conduita managerială corespunzătoare. Consiliul de conducere trebuie să facă dovada că nu este subiectul influenței managerilor sau concernelor străine.
Conducerea companiei de asigurări trebuie să facă cunoscute în rapoarte anuale nivelele de aderență la principiile asociației acționarilor și atingerea obiectivelor acesteia.
3.1.4. Controalele interne
Supraveghetorul de asigurări trebuie să poată să:
treacă în revistă controalele interne pe care consiliul de conducere și managementul le aprobă și le aplică și poate să solicite întărirea acestora acolo unde este necesar;
ceară consiliului să ducă o politică de supraveghere prudențială, cum ar fi să stabilească standarde pentru subscrierea riscurilor și standarde cantitative și calitative pentru managementul investițiilor și lichidității.
Controalele efectuate la compania de asigurări trebuie să fie adecvate naturii și scalei afacerii. Supraveghetorul poate să ceară conducerii companiei să supravegheze afacerea cu ajutorul unor standarde de monitorizare a controalelor pentru subscrierea riscurilor, evaluarea rezervelor tehnice, managementul investițiilor și lichidităților și reasigurarea. Consiliul director poate fi solicitat să supravegheze în mod corespunzător conduita pe piață a activităților, cum ar fi stabilirea de standarde și monitorizarea controalelor asupra tratamentului corect al clienților, dezvăluirea politicii profiturilor, riscurilor și responsabilităților către clienți, conflictelor de interese, utilizarea banilor clienților.
Controalele interne pot să conțină uneori rezultatele organizării structurale, de exemplu ale obligațiilor și responsabilităților incluzând clar delegarea autorității, procedurile de luare a deciziilor, separarea funcțiilor (de exemplu: noi afaceri, reclamații, managementul riscului, contabilitate, audit etc).
Supraveghetorul poate cere ca controalele interne să conțină proceduri contabile, liste de control și informații manageriale, verificări și echilibre ca de exemplu separarea obligațiilor, dublele verificări, controlul dual al activelor, dublele semnături.
Supraveghetorul poate să solicite efectuarea de controale de salvgardare a activelor și investițiilor, inclusiv controlul fizic.
Supraveghetorul poate impune asigurătorului o funcție continuă de audit cu o natură și un scop corespunzătoare naturii și scalei afacerii. Aceasta trebuie să concorde cu toate politicile și procedurile aplicabile și asigurarea că politicile asigurătorului, practicile și controalele sunt suficiente și corespunzătoare afacerii sale. Supraveghetorul de asigurări trebuie să determine dacă funcțiile de audit:
au acces nelimitat la toate liniile de afaceri ale asigurătorului și la toate departamentele sale cheie;
au o independență corespunzătoare;
au suficiente resurse și personal care este pregătit corespunzător și are suficientă experiență pentru a înțelege și evalua afacerea pe care o verifică;
folosesc o metodologie care identifică riscurile și alocă resursele necesare pentru aceste riscuri.
Supraveghetorul poate să solicite asigurătorului să posede proceduri formale pentru recunoașterea tranzacțiilor potențiale suspicioase, să stabilească linii de comunicație între management, autoritățile de aplicare a legii și / sau supraveghetorul de asigurări pentru raportarea activităților neregulamentare și suspicioase.
În acele jurisdicții cu o structură de conducere unicamerală (opusă unei structuri bicamerale cu un consiliu supraveghetor și unul managerial) supraveghetorul încurajează compania să numească directori nonexecutivi experimentați în consiliu și a unei funcții interne de audit care să raporteze direct Consiliului pentru Audit din conducerea firmei, iar supraveghetorul să aibă acces la rapoartele interne de audit. Supraveghetorul poate solicita Comitetului pentru Audit să fie alcătuie dintr-o majoritate de directori nonexecutivi și cu experiență.
Supraveghetorul solicită rapoarte actuare atunci când este vorba despre aplicarea legii sau natura operațiilor asigurătorului și atunci când este cazul încurajează numirea unui actuar care să raporteze direct consiliului de conducere.
3.1.5. Regulile prudențiale
Companiile de asigurări, prin chiar natura activității pe care o desfășoară, sunt expuse la risc. Ele trebuie să îndeplinească standardele prudențiale impuse pentru a limita sau pentru a administra riscurile pe care le rețin.
În ceea ce privește activele, în stabilirea standardelor trebuie să se țină cont de:
diversitatea activelor;
limitele sau restricțiile cu privire la suma ce poate fi deținută în instrumente financiare, proprietăți sau creanțe;
baza după care se evaluează activele care sunt incluse în rapoartele financiare;
siguranța păstrării activelor;
raportul active / pasive;
lichiditatea.
Supraveghetorul nu este ținut să sfătuiască asigurătorul în legătură cu politica de management a activelor și metodologia de control a riscului intern, aceasta este responsabilitatea consiliului de conducere.
Prevederile legale în managementul activelor pot defini următoarele: diversificarea, limite sau restricții asupra sumei care poate fi deținută în instrumente financiare, proprietăți sau credite oferite, baza de evaluare a activelor care sunt incluse în rapoartele financiare, siguranța păstrării activelor, raportul active / pasive și lichiditatea. Activele sunt evaluate pe baze prescrise sau acceptate de supraveghetorul de asigurări.
Supraveghetorul de asigurări poate solicita asigurătorului să aibă o politică generală strategică de investiții, aprobată de consiliul de conducere, care include următoarele elemente principale:
determinarea alocării strategice de resurse, adică mixul activelor pe termen lung în principalele categorii de investiții;
stabilirea limitelor de alocare a activelor pe arii geografice, piețe, sectoare de piață, parteneri și valute;
în ce condiții compania poate da în gaj sau împrumuta activele;
o politică generală asupra folosirii de produse financiare derivate sau de alte produse ce au efectul economic al derivatelor sau excluderea explicită a folosirii unor astfel de produse sau a unui anumit tip de astfel de produse;
cadrul general al contabilității pentru toate tranzacțiile cu active.
Supraveghetorul de asigurări cere asigurătorilor să aibă politici cuprinzătoare de management al riscului și sisteme capabile să identifice prompt, să măsoare, să raporteze și să controleze riscurile asociate activităților de investiții care pot afecta acoperirea rezervelor tehnice (creditul polițelor) și / sau marja de solvabilitate (capitalul). Aceste riscuri sunt:
riscul de piață (evoluția în sens contrar așteptărilor a, de exemplu, acțiunilor, obligațiunilor și ratelor de schimb);
riscul de credit (eșecul partenerului de tranzacții);
riscul de lichiditate (incapabilitatea de a lichida o poziție la orice preț apropiat de valoarea reală de piață);
riscul legat de reglementări;
păstrarea în siguranță a activelor.
Supraveghetorul verifică dacă asigurătorii fac controale interne adecvate care să asigure că activele sunt administrate în concordanță cu politica generală de investiții și în concordanță cu prevederile legale. Aceste controale trebuie să asigure că procedurile investiționale sunt documentate și supravegheate în mod corespunzător și că funcțiile responsabile cu măsurarea, monitorizarea, încheierea și controlul tranzacțiilor cu active sunt distincte de cele de conducere.
Supraveghetorul solicită ca supravegherea și contabilizarea clară a managementului pentru politicile de investiții ale asigurătorului să garanteze identificarea la timp a neajunsurilor controlului intern și a deficiențelor sistemului operativ. Dacă auditul este intern, el trebuie să fie independent.
Supraveghetorul verifică procedurile de monitorizare și administrare a poziției active / pasive a asigurătorului ce poate garanta că investițiile acestuia și pozițiile activelor sale corespund profilului pasivelor. De asemenea, supraveghetorul verifică dacă consiliul de conducere inspectează oportunitatea politicii generale de investiții și toleranța generală la risc cel puțin anual, cerințele pentru riscurile asumate pe termen lung și solvabilitatea.
Supraveghetorii de asigurări încurajează asigurătorii să preia elasticitatea scenariilor de pe piață și să schimbe investițiile și condițiile de operare pentru a putea urmări o linie corespunzătoare a limitelor activelor alocate.
Cu privire la supravegherea pasivelor, standardele trebuie să ia în considerare:
ce se include în pasivele companiei, de exemplu, revendicări ivite dar neplătite încă, revendicări ivite dar încă neraportate, sume de bani datorate terților, prime plătite în avans, ca și rezervele pentru datoria poliței sau rezervele tehnice ce pot fi stabilite de către un actuar;
stabilirea datoriei poliței și rezervele tehnice;
mărimea creditului permis pentru reducerea pasivului pentru sume recuperate prin aranjamente de reasigurare cu un reasigurător.
Rezervele legale stabilesc rezervele tehnice (creanța poliței) sau alte creanțe bazate pe principii contabile și actuariale solide.
Supraveghetorul poate prescrie standarde pentru stabilirea rezervelor tehnice și a altor creanțe. Supraveghetorul poate:
să verifice dacă rezervele tehnice sunt suficiente și dacă în orice moment se ridică la un nivel la care compania de asigurări poate întâmpina orice creanță estimată din asigurări;
să ceară ca aceste rezerve să fie mărite dacă este necesar.
Supraveghetorul evaluează dacă rezervele tehnice sunt adecvate și sunt considerate egale cu necesarul care a reieșit în urma inspecțiilor.
Atunci când compania de asigurări a dat în reasigurare o parte din riscurile subscrise, supraveghetorul:
poate stipula limite generale pentru evaluarea sumelor recuperabile prin aranjamentele de reasigurare cu un anumit reasigurător, ținând cont de ultimul ramburs;
poate stipula principii contabile solide pentru înregistrarea sumelor recuperabile prin reasigurare;
poate permite reducerea rezervelor tehnice pentru sumele recuperabile prin aranjamente de reasigurare.
În acest caz, suma recuperabilă este declarată în declarațiile financiare ale asigurătorului, atât în sumele brute cât și în cele nete evidențiate în conturi.
Supraveghetorul are puterea de a interveni împotriva unui anumit aranjament de reasigurare dacă respectivele condiții ale aranjamentului nu sunt considerate potrivite în ceea ce privește riscurile asigurate cu primele care sunt cedate sau cu eligibilitatea companiei de reasigurare.
Cerințele cu privire la capitalul care trebuie menținut de companiile licențiate sau care vor să primească licența într-o jurisdicție, trebuie să fie clar definite și trebuie să prevadă nivele minime de capital sau nivele de garanție care trebuie să fie menținute. Cerințele pentru un capital adecvat trebuie să reflecte mărimea, complexitatea și riscurile afacerii companiei respective.
Rezervele legale prevăd trei componente de solvabilitate (abilitatea companiei de asigurări de a-și onora angajamentele în orice moment):
nivelul rezervelor tehnice;
acoperirea adecvată a rezervelor tehnice cu active;
un tampon adițional (marja minimă de solvabilitate – cerințele minime ale unui capital adecvat).
Principalele nivele de control al acestor componente garantează, cu o probabilitate destul de ridicată, că asigurătorul poate să-și îndeplinească obligațiile în orice moment. Supraveghetorul are autoritatea de a monitoriza aceste trei componente.
Marjele de solvabilitate (capital) minime cerute depind de mărimea, complexitatea și riscurile afacerii companiei de asigurări. O sumă minimă de capital, ce depinde de tipul afacerii pe care asigurătorul o poate subscrie și stabilitatea în evoluția costului și prețului, este cerută oricărei companii de asigurări. Componentele marjei de solvabilitate folosite în reglementare, de exemplu elementele de importanță majoră care sunt considerate drept capital gratuit, sunt clar definite.
La anumite intervale de timp, compania evaluează suma marjelor de solvabilitate disponibilă. Acolo unde capitalul disponibil atinge sau scade sub unul sau mai multe nivele de control, supraveghetorul are autoritatea să intervină sau să impună restricții.
Supraveghetorul are autoritatea de a interveni șu solicita unei companii de asigurări să dețină capital la un nivel mai ridicat decât cel cerut de marja minimă acolo unde există circumstanțe care să justifice o asemenea acțiune. Umflarea capitalului supravegheat prin angajări duble / multiple sau prin alte tehnici financiare într-un grup de asigurări trebuie eliminată. Structură grupului de asigurări trebuie să fie transparentă.
Supraveghetorul de asigurări are autoritatea de a solicita ca suma minimă de capital să fie acoperită cu active “neîmpovărate” (de exemplu active negajate). Dacă sunt permise excepții, acestea sunt îndeaproape monitorizate de supraveghetor.
Supraveghetorul are dreptul de a dezvălui informații altor supraveghetori de asigurări despre statutul de solvabilitate al asigurătorului supravegheat.
Autoritatea de supraveghere trebuie să poată impune cerințe în legătură cu utilizarea anumitor instrumente financiare ce nu pot fi incluse în rapoartele financiare. În stabilirea acestor cerințe, supraveghetorul trebuie să ia în calcul:
restricțiile în folosirea produselor derivate și a altor articole nebilanțiere;
stabilirea de controale interne adecvate și monitorizarea pozițiilor produselor derivate.
Supraveghetorul solicită asigurătorului care folosește produse derivate să utilizeze o politică adecvată folosirii acestora, concepută și aprobată de consiliul de conducere. Această politică trebuie să corespundă cu activitățile companiei, cu politica generală strategică de investiții a companiei și strategia managementului active / pasive și toleranța la risc. Îi sunt recomandate următoarele elemente principale:
scopul în care produsele derivate pot fi folosite,
stabilirea unor limite structurale de expunere la risc a produselor derivate ținând cont de scopul folosirii lor și de incertitudinea adusă de piață, credit, lichiditate, cash flow, operații și risc;
extinderea la care deținătorul de produse derivate este restricționat sau nu este autorizat, de exemplu când expunerea potențială la risc nu poate fi măsurată, încheierea poziției sau înstrăinarea produsului derivat poate fi dificilă datorită lipsei de piață pentru aceste instrumente (poate fi cazul instrumentelor “ la ghișeu” – over the counter) sau datorită ilichidității pieței sau acolo unde aprecierea prețului nu este valabilă;
delimitarea liniilor de responsabilitate și a cadrului general de contabilizare pentru produsele derivate.
Supraveghetorul solicită asigurătorilor să aibă instalate sisteme cuprinzătoare care să facă parte din largi sisteme investiționale de management al riscului capabile să identifice, măsoare, controleze și raporteze (atât intern cât și supraveghetorului) riscurile activității cu produse derivate. Aceste sisteme garantează că riscurile ivite din toate tranzacțiile cu produse derivate efectuate de asigurător pot fi:
analizate și monitorizate individual cât și în ansamblu;
monitorizate și administrate de o manieră integrată cu riscuri similare aduse de alte tipuri de produse astfel încât expunerea la risc poate fi evaluată în mod constant pe o bază consolidată.
Supraveghetorul verifică dacă asigurătorii au controale interne adecvate pentru a se asigura că activitatea cu produse derivate este supravegheată corespunzător și că s-a intrat în tranzacții în conformitate cu politicile și procedurile asigurătorului și cu cerințele legale. Aceste controale garantează că funcțiile responsabile cu măsurarea, monitorizarea, încheierea și controlul tranzacțiilor cu produse derivate sunt distincte de funcțiile de conducere.
Supraveghetorul solicită consiliului de conducere al unui asigurător să garanteze că compania are capacitatea corespunzătoare verificării independente a prețului acolo unde folosirea produselor derivate over-the-counter este permisă de politica companiei.
Supraveghetorul verifică dacă asigurătorii are proceduri riguroase de audit care să includă acoperirea activităților lor cu produse derivate care să garanteze identificarea la timp a scăpărilor de control intern și deficiențele sistemului operativ. Dacă auditul este intern, acesta trebuie să fie independent.
Supraveghetorul verifică dacă consiliul de conducere al unui asigurător inspectează oportunitatea politicilor și procedurilor cu produse derivate cel puțin o dată pe an, în lumina activităților companiei, toleranței generale la risc și condițiilor pieței. Supraveghetorul solicită consiliului o pregătire suficientă pentru a înțelege problemele importante legate de folosirea produselor derivate, iar toate persoanele care conduc și monitorizează activitățile cu produse derivate să fie competente și corespunzător calificate.
În ce privește reasigurarea, societățile de asigurare o folosesc ca un mijloc de limitare a riscului. Supraveghetorul de asigurări trebuie să poată inspecta aranjamentele de reasigurare, să evalueze gradul de suport al acestor aranjamente și să determine compatibilitatea unei astfel de legături. Companiile de asigurări vor evalua pozițiile financiare ale reasigurătorilor lor pentru a determina un nivel corespunzător de dezvăluire a informațiilor față de acestea.
Supraveghetorul trebuie să impună cerințe cu privire la contractul de reasigurare sau la companiile de reasigurare cărora asigurătorii se adresează:
suma creditului încasat pentru asigurarea cedată. Mărimea creditului luat trebuie să reflecte evaluarea ultimelor sume încasate din sumele reasigurate recuperabile și poate ține cont de controlul supraveghetor asupra reasigurătorului;
asigurarea plasată în reasigurare unei companii dintr-o altă jurisdicție.
Supraveghetorul poate inspecta aranjamentele de reasigurare pentru a fi sigur că acestea sunt în regulă și ca pretențiile deținute de asigurător pentru reasigurător sunt recuperabile. Adică să se asigure că:
programul de reasigurare este conform cu nivelul de capital al asigurătorului și profilului riscurilor subscrise;
protecția reasigurătorului este sigură, ceea ce poate fi garantat prin etaloane obținute colateral (incluzând încrederea, acreditive documentare sau fonduri deținute) sau un bazându-se pe un sistem direct de supraveghere.
Un reasigurător care acționează și ca asigurător direct aste subiect al supravegherii asigurărilor.
Cu privire la un reasigurător care nu acționează și ca asigurător direct (reasigurător profesionist):
# Supraveghetorul reasigurării are:
mijloacele necesare pentru colectarea, inspectarea și analiza rapoartelor prudențiale și a altor informații culese de la reasigurător;
contact constant cu echipa managerială a reasigurătorului și o înțelegere exactă a operațiilor sale;
abilitatea de a monitoriza activitățile de reasigurare și de a interveni atunci când este necesar, inclusiv inițiind ordine de încetare a activității și instituind lichidarea reasigurătorului.
# Supraveghetorul de reasigurări poate solicita companiei de reasigurări:
să definească clar activitățile permise pe care vrea să le desfășoare;
să se supună cerințelor privind structura organizatorică, managerială, planul de operații, controalele interne și poziției financiare;
să aibă sisteme care să măsoare cu mare acuratețe, să monitorizeze și să controleze adecvat riscurile pieței, cât și să aibă un proces managerial complet pentru risc;
să aibă politici, practici și proceduri adecvate de salvgardare la nivelul standardelor înalte de etică și profesionalism.
Supraveghetorul de reasigurări poate să coopereze, atunci când este cazul, cu supraveghetori de (re)asigurări sau financiari pentru evaluarea poziției financiare a unui reasigurător care :
este parte a unui grup de asigurări sau financiar;
face parte din alte instituții de (re)asigurare, financiare, joint ventures sau pool-uri de reasigurare;
își desfășoară activitatea sau oferă servicii în altă jurisdicție.
Supraveghetorul de reasigurări, în evaluarea poziției financiare a reasigurătorului, ia în considerare:
rezervele tehnice, atât din perspectiva asigurătorului cedent, cât și din cea a reasigurătorului acceptant;
capitalul (marja de solvabilitate) care suportă afacerile reasigurătorului;
programul de reasigurare al reasigurătorului însuși;
orice efecte ale acumulărilor de risc .
3.1.6. Conduita pe piață
Supraveghetorul de asigurări trebuie să se asigure că asigurătorii și intermediarii își exersează cunoștințele, priceperea și integritatea necesare în contactul cu clienții lor.
Asigurătorii și intermediarii trebuie:
să acționeze cinstit și de o maniară deschisă;
să acționeze cu priceperea, grija cuvenită și seriozitate în conduita afacerilor,
să-și conducă afacerile și să le organizeze cu prudență;
să acorde atenția cuvenită nevoilor clienților lor și să îi trateze corect;
să cerceteze informațiile clienților lor înainte de a da sfaturi sau de a încheia un contract;
să evite conflictele de interese;
să trateze deschis și cooperant cu supraveghetorii;
să dezvolte un sistem de administrare a plângerilor, acolo unde este cazul;
să organizeze și să controleze eficace afacerile.
Supraveghetorul de asigurări solicită entităților de asigurare (asigurători și intermediari) să aibă funcționaro cheie care să corespundă rolurilor lor (să posede cunoștințele, priceperea
și onestitatea necesare pentru poziția pe care o au ) și care să poată demonstra acest lucru. Supraveghetorul cere entităților să aibă integrate politici prin care să trateze corect consumatorii.
Supraveghetorul are capacitatea de a efectua inspecții pentru a verifica respectarea standardelor cerute de conduită pe piață, acolo unde este necesar.
Supraveghetorul stabilește politici și linii de conduită cu privire la informarea clienților asupra informațiilor relevante în timp util. Informația ce va fi dezvăluită se referă la asigurător, intermediar, produs, risc, profit, obligații, cheltuieli, câștiguri estimate alocate.
Supraveghetorul solicită entităților de asigurare să cerceteze informația de la clienții lor, ceea ce este de așteptat, înainte de a da sfaturi sau încheia contractul. Entitățile trebuie să aibă proceduri prin care să rezolve conflictele de interese. Acestea pot include publicitatea, reguli interne de confidențialitate sau alte proceduri corespunzătoare.
Plângerile clienților trebuie rezolvate într-un mod eficace și corect printr-un proces simplu și echitabil. Procesul este făcut public și este ușor accesibil.
Supraveghetorul de asigurări are proceduri specifice prin care oprește persoanele sau entitățile să execute afaceri neautorizate în timp util și eficient.
Intermediarii sunt supravegheați direct sau indirect. Legislația poate acoperi probleme ca înregistrarea, cunoștințele și priceperea, conduita pe piață, proceduri de administrare a plângerilor, indemnizarea profesională a asigurătorului, educație profesională continuă etc.
Supraveghetorul de asigurări nu are puterea de a rezolva dispute, el doar încurajează stabilirea unui mecanism alternativ de rezolvare a acestora, care să administreze reclamațiile într-o manieră eficace și care să nu coste mult. Este de dorit ca acest lucru să fie făcut de un corp neutru care să raporteze publicului cel puțin o dată pe an.
3.1.7. Monitorizarea și inspecțiile
Este important ca supraveghetorii de asigurări să primească informația de care au nevoie pentru a-și forma o părere corectă despre puterea financiară a operațiunilor tuturor companiilor de asigurări. Informația necesară pentru inspecția și analiza companiilor este obținută din rapoarte financiare și statistice sunt completate constant, coroborată cu informația obținută prin cererile speciale de informare, inspecții și comunicarea cu actuarii și auditul extern.
Un asemenea proces ar trebui stabilit pentru:
stabilirea scopului și frecvenței rapoartelor solicitate și primite de la toate companiile licențiate în jurisdicția respectivă, inclusiv a rapoartelor financiare, statistice, rapoartele actuariale și alte informații;
stabilirea cerințelor contabile pentru pregătirea rapoartelor financiare în jurisdicția respectivă;
garantarea că auditul extern al companiei de asigurare ce operează în jurisdicție este acceptabil ;
stabilirea standardelor pentru înființarea rezervelor tehnice, polițelor sau a altor creanțe ce vor fi incluse în rapoartele financiare în jurisdicția respectivă.
Se poate face distincție :
între standardele aplicate rapoartelor și calculelor pregătite pentru a fi aduse la cunoștința deținătorilor de polițe și investitorilor și cele pregătite pentru supraveghetorul de asigurări;
între rapoartele financiare pregătite pentru filialele companiei din jurisdicție și cele ale filialelor din alte jurisdicții.
Supraveghetorul are autoritatea legală de a solicita companiilor să înainteze informații despre situația lor financiară și despre performanțele lor. Supraveghetorul poate stabili proporția și frecvența rapoartelor solicitate și primite de la toate companiile licențiate, inclusiv rapoartele financiare, statistice și actuariale.
Supraveghetorul poate stipula principiile și normele privind contabilitatea și tehnicile de consolidare ce urmează să fie folosite pentru înaintarea rapoartelor cu scopul supravegherii. Companiile trebuie să utilizeze reguli de evaluare care să fie consistente, realiste și prudente. Supraveghetorul poate impune principii pentru stabilirea rezervelor tehnice și altor creanțe ce vor fi incluse în rapoartele financiare.
Informația trebuie înaintată în timp util. Supraveghetorul stabilește că nivelul corespunzător al managementului este răspunzător pentru acuratețea acestor rapoarte și poate cere ca informația neconformă cu realitatea să fie corectată.
Informațiile include detalii și despre activitățile nebilanțiere.
Supraveghetorul are un cadru pentru monitorizarea continuă a situațiilor și performanțelor companiilor, iar acest lucru impune supraveghetorului să aibă un sistem de informații corespunzător.
Supraveghetorul solicită ca informația să fie verificată periodic prin examinări directe conduse de supraveghetorul însuși, audit extern sau terți calificați. Companiile vor înainta și declarațiile financiare anuale făcute de actuari.
Supraveghetorul de asigurări are autoritatea de a solicita asigurătorilor să angajeze și să folosească resursele proprii, audit și actuari independenți pentru controlul sau inspecția globală sau doar a anumitor articole din declarațiile financiare, oricând supraveghetorul are îndoieli cu privire la acuratețea lor.
În ce privește inspecția directă, supraveghetorul trebuie să poată:
să realizeze inspecția pentru a trece în revistă afacerile companiei, inclusiv inspecția registrelor, arhivei, dosarelor, bilanțului și a altor documente. Acesta se poate limita la operațiile companiei în jurisdicția respectivă sau, subiect al aranjamentelor unor supraveghetori, include alte jurisdicții în care compania operează;
să solicite ți să primească orice informații de la companiile licențiate, chiar dacă informațiile sunt solicitate doar în cazul unei anumite companii sau se adresează tuturor companiilor.
Inspecția directă trebuie să aibă o bază legală care să dea supraveghetorului puteri nelimitate pentru a investiga companiile de asigurări și reasigurări și să strângă informațiile pe care le consideră necesare.
Acolo unde supraveghetorul face o inspecție amplă, aceasta va include cel puțin următoarele activități:
evaluarea managementului și a sistemului intern de control;
analiza activităților companiei;
evaluarea tehnică a activității de asigurare, de exemplu evaluarea organizației și managementul companiei, analiza politicii comerciale și evaluarea acoperirii prin reasigurare și securitatea acestei operațiuni;
analiza relațiilor cu celelalte entități;
evaluarea solidității financiare a companiei.
Supraveghetorul are autoritatea de a efectua inspecții pe o bază limitată, investigând doar ariile de maxim interes și trebuie să obțină feed-back de la compania de asigurări, orice acțiune solicitată fiind întreprinsă.
Supraveghetorul poate extinde inspecția directă și la brokeri și companii care au legături de capital cu, sau care au acceptat finanțarea din partea companiei de asigurări supravegheată.
Supraveghetorul are toate puterile necesare pentru a inspecta tratamentul pe care compania de asigurări îl aplică clienților și poate include următoarele puncte în inspecția directă:
trecerea în revistă a informațiilor acordate clienților și verificarea suficienței acestora;
trecerea în revistă a scadențelor de plată, numărul și natura litigiilor și tranzacțiile cu deținătorii de poliță;
evaluarea respectării reglementărilor în domeniul protecției consumatorilor.
3.1.8. Sancțiunile
Supraveghetorii de asigurări trebuie să aibă puterea de a remedia situația acolo unde sunt identificate probleme ce implică companiile licențiate. Supraveghetorii trebuie să poată aplica sancțiunile corespunzătore problemelor întâlnite. Legislația trebuie să le acorde puterile necesare, printre care:
puterea de a restricționa activitățile unei companii, de exemplu prin neaprobarea unor activități sau unor achiziții;
puterea de a determina o companie să oprească practicile nesigure și nesănătoase sau de a sancționa practicile ce s-au dovedit a fi nesigure și nesănătoase;
posibilitatea de a invoca alte sancțiuni pentru o companie sau pentru operațiunile sale, de exemplu prin revocarea licenței sau impunerea de măsuri de remediere atunci când o companie violează legile privind asigurările.
Supraveghetorul de asigurări poate refuza sau revoca licența dacă structura organizațională a solicitantului sau deja licențiatului împiedică o supraveghere eficace.
Supraveghetorul poate lua măsuri în cazul în care descoperă că consiliul de conducere și managementul unei instituții nu înțeleg riscurile fundamentale ale afacerii lor sau nu se supun controlului. Supraveghetorul are autoritatea legală, susținută de suficiente dovezi ale poziției nesigure a asigurătorului, să solicite schimbări în componența consiliului de conducere și / sau a managementului pentru a putea fi îndeplinite aceste criterii de supraveghere.
De asemenea, supraveghetorul poate să ia măsuri împotriva companiilor și să impună anumite sancțiuni. Acțiunile de remediere coroborate cu gravitatea situației sunt utilizate pentru probleme ca neaplicarea cerințelor prudențiale, violarea legislației sau situații în care interesul deținătorilor de polițe poate fi amenințat.
Gama posibilelor acțiuni este largă, începând cu penalitățile, amenzile, restricționarea activităților curente ale companiei, neaprobarea de noi activități și până la revocarea licențelor sau impunerea și forțarea transferului de portofoliu.
Supraveghetorul de asigurări comunică toate acțiunile de remediere într-un document scris către consiliul de conducere cât și companiei însăși și solicită de asemenea ca rapoartele privind progresele făcute să fie înaintate în scris.
După ce a fost determinată nesiguranța companiei, supraveghetorul cere companiei în cauză să înainteze un plan de redresare, într-o perioadă relativ scurtă de timp, o lună, care printre altele trebuie:
să conțină măsurile financiare sau administrative propuse de companie pentru îmbunătățirea situației;
să cuantifice efectele sperate ale acestor măsuri și să estimeze timpul necesar în care se vor obține rezultate vizibile.
Implementarea planului poate fi acompaniată de garanții, dacă supraveghetorul nu are încredere în capacitatea managementului de a duce la îndeplinire planul de redresare, de exemplu:
restricții privind libertatea de a dispune de active;
numirea temporală a unui administrator în locul managementului existent;
suspendarea plăților.
Aceste măsuri de siguranță pot fi luate și în cazul în care o companie refuză să conceapă planul solicitat, dacă planul propus nu este aprobat de supraveghetor sau dacă planul, după ce a fost aprobat, nu este implementat.
Supraveghetorul de asigurări cere companiei să ia, într-o perioadă dată și sub amenințarea penalităților, toate măsurile necesare pentru a restaura sau întări echilibrul financiar sau remedierea practicilor.
Dacă nu poate fi stabilit un aranjament care să îmbunătățească situație deținătorilor de polițe, supraveghetorul se pronunță asupra unei penalități proporționale cu neîndeplinirea obligațiilor de către companie. O admonestare publică, o barieră în calea anumitor operații sau suspendarea temporală a unui manager sunt exemple de penalități ce pot fi impuse când nu se dorește continuarea activității.
Când nu poate fi găsit un sprijin extern, iar situația companiei continuă să se deterioreze în detrimentul deținătorilor de polițe, supraveghetorul de asigurări trebuie să stopeze activitatea companiei și să ia în considerare transferul de portofoliu, retragerea licențelor și lichidarea companiei.
Supraveghetorul de asigurări aplică penalități și sancțiuni nu doar companiei, dar dacă este necesar, și managementului și / sau consiliului de conducere.
3.1.9. Activitățile peste graniță
Companiile de asigurări, prin scopul lor, se internaționalizează din ce în ce mai mult prin stabilirea de filiale și agenții în afara jurisdicției naționale și uneori efectuarea unor activități peste graniță doar prin furnizarea de servicii. Supraveghetorul de asigurări trebuie să se asigure că:
toate stabilimentele străine sunt supravegheate;
toate sediile grupurilor internaționale de asigurări și ale asigurătorilor internaționali sunt subiectul unei supravegheri eficiente;
crearea unui sediu de asigurări peste graniță face subiectul consultărilor între supraveghetorii gazdă și cei naționali;
asigurătorii străini ce furnizează servicii de asigurare peste graniță sunt subiectul unei supravegheri eficiente.
Legea privind asigurările sub care supraveghetorul de asigurări operează impune ca toate stabilimentele asigurătorului internațional, grupurilor de asigurări și conglomeratelor care operează într-o jurisdicție să fie subiectul unei supravegheri prudențiale continue și eficiente, neținându-se cont de condițiile de licențiere.
În cazul subsidiarelor unor companii mamă străine și a joint venture-lor de asigurări în care una sau mai multe dintre instituțiile mamă sunt înregistrate în una sau mai multe jurisdicții, legislația solicită ca acestea să facă subiectul supravegherii capitalului / solvabilității în jurisdicția gazdă.
În cazul filialelor străine ale unui asigurător dintr-o altă jurisdicție:
legislația prevede supravegherea directă și continuă în jurisdicția gazdă, sau:
supraveghetorul de asigurări poate demonstra că supraveghetorul național al companiei de asigurări exersează o supraveghere prudențială continuă și eficientă asupra companiei ca un întreg, inclusiv activitățile filialelor în jurisdicții străine.
Procedura standard a supraveghetorului de asigurări pentru studierea cererii de licențiere a:
subsidiarei unui asigurător străin;
unei joint venture în care una sau mai multe dintre companiile mamă este un asigurător licențiat în altă jurisdicție;
filialei unui asigurător străin
include consultarea cu supraveghetorul de asigurări al companiei mamă.
Când este permisă promovarea contractelor de asigurări în străinătate, supraveghetorul de asigurări din jurisdicția gazdă are una (sau o combinație) din următoarele:
o procedură prin care asigurătorii străini sunt obligați să notifice supraveghetorul gazdă de intenție lor de a promova contracte de asigurări;
o procedură specială de licențiere;
măsuri specifice de protejare a deținătorilor de polițe.
Acolo unde notificarea sau procedura specială de licențiere sunt folosite, acestea include o serie de verificări la care asigurătorii străini trebuie să supună toate activitățile sale.
Legea asigurărilor împuternicește supraveghetorul gazdă cu puteri astfel încât să poată decide, în fiecare caz, să licențieze, să continue licențierea sau să permită unei subsidiare sau filiale de asigurări să opereze în jurisdicția sa. Procesul trebuie să fie transparent.
Supraveghetorul poate refuza acordarea licenței pentru un stabiliment străin în jurisdicția sa sau poate impune condiții adiționale pentru licențiere atunci când compania de asigurări mamă străină nu a fost supusă unei supravegheri continue în jurisdicția națională. De asemenea acest proces trebuie să fie transparent.
Legea îi dă supraveghetorului puterea de a interzice stabilimentelor din jurisdicția sa să promoveze contracte de asigurare peste graniță dacă asigurătorul nu a îndeplinit cerințele privind capacitatea financiară sau experiența necesară pentru administrarea afacerii de o maniară prudentă.
Supraveghetorul național al unui asigurător cu filiale în străinătate solicită acestora din urmă să mențină un sistem solid și verificabil de rapoarte ce sunt trimise sediului central. Supraveghetorii schimbă informații atunci când este cazul, despre operațiile în jurisdicțiile lor ale stabilimentelor asigurătorilor străini în jurisdicția lor.
Supraveghetorii naționali pot ordona verificări independente ale datelor raportate de un stabiliment străin. Supraveghetorii se sfătuiesc între ei cu privire la orice acțiune pe care vor să o întreprindă și care afectează operațiunile unei filiale străine. Supraveghetorul gazdă acceptă inspecția directă a filialelor unui asigurător străin în jurisdicția sa în următoarele condiții:
supraveghetorul național îl va informa atât despre începerea unei examinări, cât și despre concluziile acesteia asupra filialei din țara gazdă;
supraveghetorul național și cel al țării gazdă să comunice între ei la inițiativa oricărei părți. Supraveghetorul național va dezvălui informațiile necesare supraveghetorului gazdă;
informația obținută de supraveghetorul național în timpul inspecțiilor și cea obținută de la supraveghetorul gazdă vor fi tratate cu maximă confidențialitate și va fi folosită doar în scopuri de supraveghere conform legislației.
3.1.10. Coordonarea, cooperarea și confidențialitatea
Din ce în ce mai mult supraveghetorii de asigurări au legături unii cu alții pentru a se asigură că fiecare dintre ei știe care sunt preocupările celorlalți cu privire la o companie de asigurări care operează în mai mult de o jurisdicție, fie direct, fie printr-o entitate corporațională separată.
Pentru a putea împărți informațiile relevante cu alți supraveghetori, trebuie dezvoltate și menținute canale de comunicații adecvate și eficiente.
În dezvoltarea și implementarea unui cadru legal general, trebuie să se stabilească dacă:
supraveghetorul poate să intre în aranjamente sau înțelegeri cu orice alt supraveghetor dintr-o altă jurisdicție, cât și din alte sectoare ale industriei (asigurări, bănci, bursă) pentru a schimba informații sau a lucra împreună;
este permis schimbul de informații sau lucrul împreună cu un alt supraveghetor din altă jurisdicție;
supraveghetorul este informat despre rezultatele investigațiilor de fraudă, spălare de bani și alte activități asemănătoare, atunci când acestea sunt de competența altor instituții;
este permis ca supraveghetorul să declare tipurile de informații ca și baza în care informațiile sunt obținute.
Aranjamentele de schimb de informații permite circularea acestora în două sensuri, dar reciprocitatea strictă privind nivelul, forma și caracteristicile detaliate ale informațiilor nu este cerută.
În cazul asigurătorilor cu stabilimente străine, supraveghetorul companiei mamă va acorda încredere supraveghetorului gazdă pe cât de mult posibil. Cel care primește informația furnizată de un supraveghetor din altă jurisdicție se obligă să se consulte cu acel supraveghetor atunci când își propune să acționeze pe baza informațiilor primite. Supraveghetorul unei companii mamă de asigurări cu stabilimente străine informează supraveghetorul gazdă de acele stabilimente și de schimbările în supraveghere care pot avea o legătură deosebită cu operațiile stabilimentului.
Acolo unde supraveghetorul de asigurări are îndoieli cu privire la standardele supraveghetorului gazdă dintr-o anumită jurisdicție și ca o consecință, anticipează acțiuni care vor afecta stabilimentele străine din jurisdicția respectivă, se vor consulta cu supraveghetorii gazdă din timp. Dacă un supraveghetor gazdă identifică sau are un motiv să suspecteze probleme de natură materială ale unui stabiliment străin, va lua inițiativa de a informa supraveghetorul companiei mamă și va da un preaviz despre orice acțiune pe care intenționează să o întreprindă.
Un supraveghetor de asigurări poate obține informații în numele unui supraveghetor dintr-o altă jurisdicție sau poate coopera cu acesta.
Toți supraveghetorii de asigurări trebuie să fie subiectul constrângerilor secretului profesional cu privire la informația obținută in cursul activității lor, inclusiv în timpul inspecțiilor.
Supraveghetorii de asigurări trebuie să țină confidențiale orice informații primite de la alți supraveghetori, cu excepția cazului în care sunt constrânși de lege sau în cazul în care supraveghetorul care a furnizat informațiile autorizează publicarea lor.
Jurisdicțiile a căror constrâng sau previn schimbul de informații cu supraveghetori din alte jurisdicții în scopuri de supraveghere și jurisdicțiile în care informațiile primite de la alt supraveghetor nu pot fi ținute confidențiale, sunt îndemnate să-și revizuiască solicitările.
Cerințele corespunzătoare de confidențialitate al căror subiect trebuie să fie toți supraveghetorii, cerințe de păstrare a secretului profesional în legătură cu informația obținută în timpul activității desfășurate, sunt stipulate de legi (fie de legile de asigurare, fie de alta legi care se aplică supraveghetorului de asigurări).
“Portițele” care permit supraveghetorilor să transmită informația confidențială altor supraveghetori sau instituții împuternicite prin lege sunt clar declarate.
Prevederile asupra libertății informației nu nesocotesc cerințele privind confidențialitatea aplicabile supraveghetorului atunci când confidențialitatea este necesară pentru o practică de reglementare solidă sau pentru comunicarea eficientă cu alți supraveghetori.
Supraveghetorul poate și trebuie să tină confidențială orice informație primită de la un supraveghetor din altă jurisdicție și care se așteaptă ca informația furnizată să fie tratată în mod confidențial.
3.2. Supravegherea asigurărilor
3.2.1. Autoritățile de supraveghere
În țările Uniunii Europene, asigurările sunt supravegheate de autoritățile supraveghetoare din fiecare Stat Membru, în conformitate cu legislația națională în vigoare ce a fost în prealabil amendamentată după legislația comunitară în domeniul asigurărilor.
Autoritățile supraveghetoare din Statele Membre sunt:
în Austria : Bundesminister fur Finanzen;
în Belgia : Office de Controle des assurances;
în Danemarca : The Danish Financial Supervisory Authority (Finanstilsynet);
în Finlanda : Finansinspektionen – Financial Supervisory Authority;
în Franța : Ministerie de l’economie des finances , Service du financement de l’Etat et De l’economie , Commissionn de control des assurances;
în Germania : Bundesaufsichtsamt fur das Versicherungswensen;
în Grecia : Insurance Supervisory Division;
în Irlanda : Departement of Entreprise, Insurance Division;
în Italia : ISVAP (Insurance Supervisory Authority);
în Marea Britanie : FSA – Financial Service Authority;
în Luxemburg : Commission de surveillance du secteur financier, Commisariat aux assurances;
în Olanda : Ministerie van Financien, Insurance Division, Verzekeringskamer;
în Portugalia : Commissao de mercado de valores mobiliaros;
în Spania : Dirrecciones General de Seguros, Comision nacional del mercado de valores;
în Suedia : Finansinspektionen (Financial Supervisory Authority).
3.2.2. Cadrul legal al supravegherii asigurărilor
Generația a treia de directive pentru asigurările de viață și non-viață ( 92/49/EEC și 92/96/EEC) a instalat cadru de bază al pieței unice în domeniul asigurărilor. Această generație de directive a introdus la 1 iulie 1994 un sistem unic de autorizare și supraveghere financiară a unei companii de asigurări de către Statele Membre unde își are stabilit sediul central (“controlul statului național”). O asemenea autorizație emisă de Statul Membru național este un adevărat “pașaport european” care permite societăților de asigurări să desfășoare activități oriunde pe teritoriul Comunității, fie prin operarea agențiilor sau filialelor, fie prin furnizarea de servicii direct din țara sa sau din alt Stat Membru. Acest sistem de supraveghere al licenței unice este posibil datorită nivelului de armonizare atins prin legislația comunitară în domeniul asigurărilor, în special în sfera prudenței .
Directivele impuneau, de asemenea, Statelor Membre să abolească controalele asupra prețului primelor de asigurare și notificarea / verificarea prealabilă a condițiilor polițelor.
Obiectivele pieței unice pentru asigurări sunt furnizarea unui număr mai mare de produse care să permită consumatorilor să compere contracte de asigurare care să corespundă cel mai bine nevoilor lor și o concurență mai acerbă între companiile de asigurări.
3.2.3. Efectele pe piață ale legislației comunitare
Cu toate că a treia generație de directive în domeniul asigurărilor de viață și asigurărilor non-viață a intrat în vigoare acum șapte ani (mai târziu în unele State Membre datorită întârzierii în implementare) efectele acestora se văd sub forma unei competiții mai acerbe pe plan național și vânzarea de noi produse de asigurare. Este în special cazul acelor piețe naționale care, înainte de introducerea regimului licenței unice, erau caracterizate de controale stricte asupra polițelor de asigurare și tarifelor și de o anumită rezistență la introducerea de noi produse de asigurare.
De exemplu, în Germania, în cazul asigurărilor auto, datorită abolirii prevederilor existente înainte de aplicarea regimului licenței unice cu privire la aprobarea polițelor și tarifelor, avantajele consumatorilor au crescut, ca rezultat al concurenței între asigurători. O mai mare gamă de polițe cu prime mai scăzute sunt acum disponibile în comparație cu acum 10 – 15 ani.
Companiile mai mari de asigurări oferă din ce în ce mai multe polițe pan-europene, în special pentru consumatorii internaționali și contractele de asigurare pe viață. Mai mult, numărul de companii care și-au anunțat intenția de a oferi servicii de asigurare în alte State Membre a crescut de la aplicarea regimului licenței unice și această tendință va evolua odată cu dezvoltarea pieței unice.
În 1996, 4800 de companii de asigurare erau prezente pe piața asigurărilor din Uniunea Europeană cu un număr de angajați ce de aproximativ un milion de persoane, conform CEA (Comite Europeen des Assurances). Primele globale emise valorau 455 de mii de milioane de ECU, adică 7,1% din produsul intern brut al Statelor Membre UE, iar investițiile companiilor de asigurări se ridicau la 37% din produsul intern brut al Statelor Membre. Piața unică a asigurărilor din Uniunea Europeană este cea de a treia piață de asigurări ca mărime din lume, deținând 25,4% din piața mondială a asigurărilor, după Statele Unite ale Americii (30,8%) și Japonia (30%).
Totuși, piața unică a asigurărilor nu s-a dezvoltat la întregul său potențial, așa cum indică, spre exemplu, Comunicatul Comisiei cu privire la Impactul și Eficiența Pieței Unice.
3.2.4. Implementarea directivelor
După anumite întârzieri inițiale, nivelul general al implementării de către Statele Membre a directivelor din domeniul asigurărilor (în special cea de-a treia generație de directive pentru asigurările de viață și pentru cele non-viață, 92/49/EEC și 92/96/EEC)este acum satisfăcător. Spania este singurul Stat Membru care nu notificase până în 1997 implementarea acestor directive, cu toate că anumite părți ale directivelor nu fuseseră implementate în Franța, Belgia și Finlanda (cea de a treia Directivă non-viață). Această situație s-a îmbunătățit parțial prin contactele Comisiei cu autoritățile naționale și îmbunătățirea metodelor sale de urmărire a încălcării procedurilor și neimplementarea și transpunerea incorectă a legislației comunitare. Mai mult, Comitetul pentru Asigurări, prin acesta înțelegându-se autoritățile de supraveghere a asigurărilor din fiecare Stat Membru prezidate de Comisie, au reuniuni la care discută și examinează, intre alia, probleme legate de interpretarea directivelor de asigurare.
În toate cazurile de încălcare a prevederilor, obiectivul Comisiei este de a asigura conformitatea cu legile comunitare, cât mai curând posibil, iar problemele pot fi adesea rezolvate prin discuții cu Statele Membre înainte de a se ajunge la Curtea de Justiție.
Totuși, Comisia a chemat în justiție Spania pentru eșecul implementării celei de-a treia generații de directive în domeniul asigurărilor.
Un număr de proceduri pentru încălcări și aplicări incorecte ale directivelor de asigurări au fost de asemenea inițiate. Comisia s-a adresat Franței pentru implementarea incorectă a Directivei 92/49/EEC și Directivei 92/96/EEC, aceasta din urmă necomunicând Comisiei nici o măsură de implementare a celei de-a III-a Directivă de asigurări de viață și a celei de-a III-a Directivă de asigurări non-viață societăților mutuale de asigurări. Alte probleme privind implementarea directivelor în Franța se referă la:
cerea autorităților franceze de a primi în mod sistematic notificări asupra condițiilor polițelor (notificarea sistematică și controlul polițelor au fost abolite de a treia generație de directive în domeniul asigurărilor de viață și non-viață);
cererea ca polițele de asigurare oferite peste graniță sau distribuite în Franța șă fie redactate exclusiv în limba franceză, fără a lua în considerare condițiile specifice ce guvernează polițele de acoperire a riscurilor de masă sau cazurile în care legea aplicabilă nu este legea franceză;
impunerea de coeficienți obligatorii pentru reducerea / creșterea primelor pentru asigurările auto (schema obligatorie no-claims bonus)ceea ce este incompatibil cu prevederile celei de-a treia Directivă non-viață pentru ca toate formele de control al prețurilor să fie abolite;
aceeași problemă privind impunerea de către autoritatea supraveghetoare a unei scheme obligatorii no-claims bonus pentru companiile ce oferă asigurări de răspundere civilă auto era în Belgia și Finlanda. O problemă similară a fost rezolvată în cazul Greciei printr-un amendament la legislația greacă urmat de o serie de contacte cu Comisia.
Legislația belgiană nu avea implementată cea de-a III-a Directivă non-viață cu privire la controlul companiilor de asigurări de accidente de muncă. Comisia consideră că aceste riscuri sunt acoperite de prevederile directivei acolo unde este vorba de asigurări încheiate de companii private de asigurări. O asemenea problemă există în Finlanda.
Comisia s-a adresat Germaniei pentru aplicarea incorectă a Directivei de asigurări non-viață cu privire la asigurările de sănătate. Directiva abolește posibilitatea , acordată anterior de Germania, de a interzice companiilor străine ce doreau să stabilească o filială sau să furnizeze servicii pe teritoriul Germaniei să ofere atât asigurări de sănătate cât și alte tipuri de asigurări. Cu toate că această prevedere a fost abolită formal în legislația națională prin transpunerea directivei respective, o nouă prevedere a fost adăugată legislației sociale nemțești prin care un angajat poate beneficia numai din contribuțiile plătite de angajator dacă compania de asigurări practică exclusiv asigurări de viață, indiferent de locația sediului central. Aceasta constituie o violare indirectă a Directivei.
Asigurările auto sunt un alt sector strict supravegheat de Comisie. Principalele directive în asigurările de răspundere civilă auto sunt Prima Directivă, A doua Directivă, A treia Directivă de asigurări auto (72/166/EEC, 84/5/EEC și 90/232/EEC). După o examinare atentă a conformității măsurilor naționale implementate, Comisia a acționat în justiție Belgia pentru implementarea parțială a Directivei 90/232/EEC care solicită ca asigurările de răspundere civilă să fie valide în UE prin plata unei prima unice. Comisia s-a adresat și Spaniei pentru eșecul de a se conforma Directivei 84/5/EEC. În particular, legislația spaniolă ce a transpus această directivă nu prevede obligația stipulată pentru compania înființată într-un Stat Membru de a oferi compensare victimelor pentru daunele produse de un vehicul neidentificat. În ce privește Marea Britanie, Comisia a avut contacte cu autoritatea națională pentru a ajunge la o înțelegere cu privire la teritoriile incluse în textul Directivei.
Mai mult, Comisia discută cu câteva State Membre (Germania, Luxemburg, Belgia și Finlanda) de a alinia legile naționale în conformitate cu Directiva pentru serviciile de asigurare auto (90/618/EEC) cu privire la finanțarea fondurilor de garanție pentru compensarea victimelor șoferilor neasigurați sau neidentificați. Există și problema impunerii schemei obligatorii non-claims bonus în Franța, Belgia și Finlanda pentru companiile ce oferă asigurări de răspundere civilă auto.
Cu privire la Directiva pentru conturile anuale consolidate (91/674/EEC) doar Spania nu a comunicat încă măsurile naționale implementate. Comisia s-a adresat Spaniei pentru neimplementarea acestei Directive.
Aplicarea legislației privind intermediarii de asigurări a fost de asemenea pe ordinea de zi a Comisiei. Directiva 77/92/EEC pentru intermediarii de asigurări prevede condiții limitate la experiență pentru accesul pe piață. Totuși, adoptarea Recomandării 92/84/EEC care cerea Statelor Membre să stabilească libertatea de stabilire și furnizarea liberă de servicii în spiritul cerințelor Directivei 77/92/EEC a adus schimbări importante în legislația Statelor Membre.
După reexaminarea legislației naționale cu privire la intermediari, Comisia a deschis o serie de proceduri pentru nerespectarea legislației comunitare. Comisia s-a adresat Spaniei datorită cerințelor legislației spaniole pentru verificarea completă a documentelor privind situația financiară a solicitantului și buna reputație ce erau înaintate de brokerii ce operau în Spania. Directiva 77/92/EEC permite Statelor Membre doar să verifice autenticitatea documentelor înaintate. Mai mult, legislația spaniolă include cerința de autorizare prealabilă, nu numai pentru brokerii cu un stabiliment în Spania, ci și pentru cei ce vor să furnizeze servicii în Spania pe o perioadă limitată de timp. Această ultimă cerință este contrară prevederilor Tratatului asupra Uniunii Europene cu privire la libera furnizare de servicii (Articolul 59).
Comisia a început discuția cu autoritățile din Belgia și Suedia privind legislația pentru intermediari. În Belgia, Comisia este preocupată de cerințele impuse doar brokerilor nestabiliți în Belgia de a înainta o garanție adițională că produsele lor sunt conforme cu cerințele “bunului general” belgian. În Suedia, Comisia este preocupată de legislația sub care brokerii de asigurări nestabiliți în Suedia pot să-și ofere serviciile doar printr-o filială. Aceată cerință exclude libera furnizare de servicii pentru brokerii nestabiliți în Suedia și violează prevederile Tratatului asupra UE.
3.2.5. Tendințe în supravegherea asigurărilor în Uniunea Europeană
Comisia este hotărâtă să facă toți pașii necesari pentru a asigura funcționarea corespunzătoare a pieței unice a asigurărilor. După o analiză a obstacolelor existente în furnizarea liberă de servicii și stabilirea companiilor de asigurări, Comisia a inițiat o Schemă de interpretare a libertății de a oferi servicii și “bunului general” în sectorul asigurărilor.
Mai mult, proceduri pentru încălcarea legislației comunitare au fost deschise împotriva Statelor Membre care nu au implementat corect și la timp legislația pieței unice.
Adițional, Comisia pregătește legislația pentru consolidarea cerințelor prudențiale ale regimului supraveghetor stipulate de a tria generație de directive în domeniul asigurărilor.
De exemplu, Comisia a prezentat în iulie 1997 un raport asupra marjelor de solvabilitate ale companiilor de asigurări. Obiectivul acestui raport a fost să examineze dacă regulile curente cu privire la marja de solvabilitate trebuie schimbate pentru a asigura puterea financiară a companiilor de asigurări și să propună amendamentele necesare la directivele existente.
O importantă propunere a comisiei pentru o Directivă referitoare la supravegherea grupurilor de asigurări va obliga autoritatea supraveghetoare să se asigure că solvabilitatea unei companii de asigurări nu este nedeterminată dacă aceasta aparține unui grup de companii de asigurări. În spiritul acestei propuneri, supraveghetorii vor trebui să privească dincolo de compania de asigurări luată individual pentru a putea să-i evalueze stabilitatea financiară. În particular, “dubla ajustare” (luarea de două ori în calcul) a capitalului între companiile de asigurări va fi eliminată, tranzacțiile intra-grup între companiile dintr-un grup de asigurări vor fi atent monitorizate și informațiile despre companiile de asigurări dintr-un grup vor fi accesibile și schimbate între autoritățile supraveghetoare, dacă este necesar. Directiva va îmbunătății protecția consumatorilor și va reduce riscul de competiție incorectă între companiile de asigurare pe teritoriul Comunității. De asemenea va pregăti drumul pentru supravegherea coerentă a așa numitelor “conglomerate financiare” (grupuri de bănci și companii de asigurări).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .supravegherea Asigurarilor In Ue (ID: 130422)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.