Suprafața 7.544 km2 (3,16 din suprafața țării), al șaptelea județ ca întindere. [307209]

[anonimizat]-[anonimizat], [anonimizat], între paralelele de 46023’ și 47035’ lat. N și meridianele de 21026’ și 22048’ long. E.

Suprafața – 7.544 km2 (3,16% din suprafața țării), al șaptelea județ ca întindere.

Vecini: V – Ungaria și județele: S – Arad; SE – Alba; E – Cluj și Sălaj; NE – Satu Mare.

Limite:

V – câmpia joasă dintre Crișul Negru și C. Nirului/ C. Carei;

N – C. Nirului, C. Ierului ([anonimizat]) și Dealurile Dumbrăviței/Viișoarei;

E – limită complexă prin Dl. Dumbrăviței, Depr. Suplacului/ Barcăului, Dl. Plopiș, culmea Munților Plopiș (Șes), cumpăna de ape dintre râurile Iada și Drăgan (din Mții Vlădeasa) și culmea Munților Bihor;

S – [anonimizat]-Moma și cursul inferior al Crișului Negru.

Aspecte generale ale reliefului.

[anonimizat] E către V. Altitudinile sunt cuprinse între 1849 m în Vf. Curcubăta Mare (sau Vf. Bihor, [anonimizat]. max.) și 90 m în câmpiile joase (în V, alt. min.). Relieful este alcătuit din 3 trepte:

treapta montană (în E și SE), [anonimizat] 24% din suprafața județului;

treapta deluroasă (în partea mediană), îmbinată cu arii depresionare ([anonimizat]), cu diviziuni ce aparțin Dl. Crișene (din Dealurile de Vest), pe 32% din întinderea județului;

treapta de câmpie (în vest), cu subunități ce aparțin C. Crișano-Someșene (din C. de Vest), pe 44% din aria județului.

Evoluție paleogeografică și alcătuire geologică

Relieful județului Bihor s-a format în timp îndelungat (din Precambrian și până în prezent), prin variate procese:

mișcări orogenetice (baikaliene, hercinice și alpine) ce au dat naștere Apusenilor;

magmatism, [anonimizat];

scufundări tectonice ale fundamentului carpatic cu intensități diferite (au generat structura faliată de tip grabene și horsturi din Dealurile Crișene/ [anonimizat], [anonimizat] a evoluat Câmpia de Vest);

[anonimizat], din care s-au format Dealurile de Vest și care au contribuit la colmatarea Lacului Panonic;

[anonimizat], ducând la formarea a trei suprafețe de nivelare ([anonimizat]): Fărcașa (cea mai înaltă), Mărișel (cea medie) [anonimizat] (cea mai josă), situate la altitudini diferite de la un masiv montan la altul;

dizolvarea calcarelor (prin acțiunea apelor bogate în CO2) [anonimizat];

procese fluviale: tăierea teraselor (6-7 terase în spațiul deluros și 4-5 la intrarea râurilor în câmpie) și a [anonimizat], procese de acumulare fluvială;

[anonimizat] C. Siretului Inferior ([anonimizat], [anonimizat]lor, înmlăștiniri, risc mare de inundații, sărăturarea solurilor etc.);

procese eoliene prin care s-au acumulat dunele de nisip din nordul județului (C. Nirului/C. Carei, lângă orașul Valea lui Mihai);

activități antropice, cu predilecție în câmpiile joase și în lungul albiilor râurilor, cu scopul de a reduce efectul inundațiilor și a excesului de umiditate (canalizări, îndiguiri, desecări, drenări, rectificări ale cursului râurilor etc.).

Ca o consecință a modului variat de formare, alcătuirea geologică a unităților de relief este extrem de diversificată (va fi prezentată la fiecare unitate de relief în parte).

Unități de relief

1. MUNȚII APUSENI sunt reprezentați prin sectoare ale Munților Bihor, Vlădeasa (foarte puțin reprezentați în județ, prin vestul interfluviului dintre văile Iada și Drăgan), Plopiș (Șes), Codru-Moma și de Munții Pădurea Craiului (în totalitate).

1.1. Munții Bihor sunt localizați în extremitatea sud-estică a județului și reprezintă zona cu cea mai mare altitudine, între 1200-1800 m, culminând în Vf. Bihor/ Curcubăta Mare (1849 m). Culmea principală e orientată pe direcție N-S. Sunt alcătuiți din roci metamorfice (șisturi cristaline cu diferite grade de metamorfism, marmură), roci magmatice (pe suprafețe mici), variate roci sedimentare (calcare și dolomite pe suprafețe extinse, dar și conglomerate, gresii, marne, argile). Stratele de roci sunt dispuse cel mai adesea monoclinal, fapt ce a impus culmilor un aspect asimetric – de tip cuestă, așa că relieful structural este reprezentat de abrupturi (acolo unde stratele au fost retezate de văi), în timp ce flancul opus al culmilor muntoase este domol și prelung, conform înclinării stratelor.

Alcătuirea petrografică se impune prin aspecte diferite ale reliefului: pe șisturi cristaline relieful are un aspect masiv și greoi, puțin fragmentat (ca în zona înaltă a Vf. Bihor); rocile magmatice dau forme masive, cu interfluvii largi, plate și versanți domoli în jumătatea lor superioară; calcarele și dolomitele dau forme carstice extrem de diverse: pe platouri (în lipsa unei rețele hidrografice de suprafață) relieful prezintă diferențe mici de relief și numeroase doline, uvale, polii, avene, văi seci, lapiezuri și versanți domoli, iar acolo unde platourile sunt secționate de văi apar sectoare de chei, cu versanți abrupți, izbucuri, ponoare, în timp ce în subteran sunt numeorase peșteri. Sunt celebre în toată țara Cheile Galbenei, Cheile Someșului Cald și peștera Cetatea Rădesii, Cheile Sighiștelului, dolinele imense și peștera de la Cetățile Ponorului, Peștera Urșilor, Platoul carstic Padiș, Platoul carstic „Lumea Pierdută” ciuruit de avene, peșteri ce adăpostesc ghețari (Avenul Borțig, Groapa de la Barsa, Focul Viu), Izbucul Galbenei, vârful calcaros „Biserica Moțului” ce domină Platoul Padiș, dolinele de la Vărășoaia (unele cu lacuri carstice) etc.

Cele trei suprafețe de nivelare se înscriu în relief prin interfluvii largi, plate, iar pe culmi sunt mici diferențe de nivel. Suprafața Fărcașa (la 1500-1700 m alt.) este cea mai inaltă și mai extinsă, fiind prezentă în spațiul din apropierea Vf. Bihor (care e considerat un martor de eroziune, situat deasupra acestei platforme de eroziune); suprafața Mărișel e întâlnită la 1200-1400 m alt. în bazinul superior al râului Iada și la 800-1000 m la contactul cu Depresiunea Beiuș; suprafața Feneș-Deva, puternic fragmentată, la alt. de 650-800 m, apare sub formă de măguri sau culmi ca niște contraforturi. Aceste suprafețe netede și însorite reprezintă locuri favorabile pentru extinderea așezărilor rurale de tipul crângurilor, cătunelor și satelor risipite și pentru practicarea păstoritului.

În zona înaltă, în timpul Pleistocenului, s-au produs procese crio-nivale (periglaciare), rezultând depresiuni nivale, unele cu lacuri nivale (Tăul Mare), abrupturi, grohotișuri, cute de solifluxiune.

În partea nordică, la 1100 m alt., se află stațiunea Stâna de Vale, considerată „polul ploilor din România”, cu dotări pentru practicarea schiului și unde se află Izvorul Minunilor (de unde se îmbuteliază apă plată).

1.2. Munții Codru-Moma sunt situați în sudul județului, la limita cu județul Arad. Sunt munți scunzi, rar depășind 1000 m (Vf. Pleșu – 1112 m). Culmea principală, sub forma unei creste ascuțite, este orientată pe direcție NV-SE și e un rest erodat și fragmentat al suprafeței de nivelare Fărcașa. Din ea se desprind spre N și N-NV culmi secundare (se detașează Vf. Pleșu și Bălăteasa), ce scad în altitudine înspre Dealurile Codrului și Depr. Beiuș și care, la alt. de 750-950 m, prezintă fragmente din suprafața de nivelare Mărișel. La alt. de 600 m e prezentă suprafața de nivelare Feneș-Deva, puternic fragmentată de afluenții sudici (pe stânga) ai Crișului Negru. Sunt alcătuiți în principal din calcare (în E), respectiv șisturi cristaline și riolite (în V). Prezența calcarelor a favorizat dezvoltarea unor fenomene carstice bine reprezentate în Platoul Vașcău (chei, doline, uvale, polii, platouri, mici sectoare de chei, vârfuri stâncoase, ponoare, izbucuri – izbucul intermitent de la Călugări). La Vașcău se exploatează marmură. În N Crișul Negru și-a tăiat un defileuepigenetic la ieșirea din Depr. Beiuș și intrarea în Depr. Holod (între localitățile Uileacu de Bihor și Șoimi). Sunt bine împăduriți.

1.3. Munții Pădurea Craiului sunt situați în partea central-estică a județului, fiind cuprinși între Depr. Vad-Borod (la N), Depr. Beiuș (la S și SV), Valea Iadei (la E) și Dl. Pădurii Craiului (la V și NV). Sunt munți scunzi, de obicei 600-800m, alt. max. fiind de 1027 m în Vf. Hordâncușa. Culmea principală e orientată pe direcția NV-SE și provine, probabil, din fragmentarea suprafeței de nivelare Fărcașa. Sunt alcătuiți predominant din calcare mezozoice, iar marginal apar roci vulcanice neogene; pe calcare s-au format singurele zăcăminte de bauxită din țară (se exploatau la Vad, Dobrești, Roșia, Vârciorog etc.). Relieful se caracterizează prin creste puțin proeminente, slab individualizate, orientate în toate direcțiile. Spațiul montan a fost fragmentat de rețeaua hidrografică în platouri extrem de netede (de ex. Platoul Zece Hotare, Damiș, Roșia etc.), pe suprafața lor fiind numeroase doline, uvale, lapiezuri, avene. E bine reprezentată rețeaua hidrografică subterană, ce a dat naștere la numeroase peșteri, așa cum sunt cele din bazinul Crișului Repede (Peștera Vadu Crișului, Vântului – cea mai lungă din țară cu 47 km lungime, Vadu Ungurului – majoritatea în vecinătatea comunei Șuncuiuș), văii Meziad (Peștera Meziad), Văii Roșia (Peștera cu Cristale) etc. În unele zone s-au format chei impresionante: Cheile Crișului Repede (la Vad), Meziadului, Roșiei, Albioarei, respectiv meandrul încătușat al Crișului Repede de la Șuncuiuș. Sunt bine împăduriți. Pe cursul superior al râului Iada, la limita cu Munții Vlădeasa, a fost amenajat lacul hidroenergetic Leșu Ursului. Munții Pădurea Craiului reprezintă cea mai apropiată zonă montană de Oradea (la doar 35 km distanță).

1.4. Munții Plopiș (Șes) prezintă o culme largă, modelată în șisturi cristaline, ce înclină domol de la circa 900 m în SE la 500 m în NV, direcție în care e orientată și culmea principală. Alt. max. 918 m în Vf. Măgura Mare. Pe latura sudică apar și calcare. Culmea munților e extrem de netedă, cu aspect de câmpie (de unde și numele) și pe care sunt situate sate risipite. Monotonia spațiului montan e întreruptă de văi puternic adâncite (cu 100-250 m față de nivelul interfluviilor), ce fragmentează versanții dinspre N (către Valea Barcăului) și dinspre S (către Valea Crișului Repede) în culmi secundare ce coboară în trepte până la 400 m alt. Sunt parțial împăduriți.

1.5. Munții Vlădeasa ocupă un spațiu extrem de restrâns în partea estică a județului, la E de Valea Iadei, care îi separă de Munții Pădurea Craiului. Limita este netă, dată de altitudinile reduse ale Munților Pădurea Craiului și constituția calcaroasă a acestora, respectiv de altitudinile mai mari ale Munților Vlădeasa și alcătuirea acestora din granite și șisturi cristaline. Duritatea rocilor determină altitudinile ridicate (alt. max. 1836 m în Vf. Vlădeasa, al doilea ca altitudine din Apuseni) și aspectul domol al culmilor.

2. DEALURILE DE VEST sunt reprezentate în aria județului Bihor prin diviziuni ale DEALURILOR CRIȘENE (vezi fig. 3). Acestea sunt o treaptă de relief de tranziție de la Munții Apuseni la Câmpia de Vest, dispusă ca o fâșie continuă la poalele vestice ale munților, întreruptă doar de largile culoare de vale ale Barcăului, Crișului Repede și Crișului Negru. În geneza acestui sector deluros au fost identificate, în ordine, mai multe etape:

– după înălțarea Apusenilor apar în vestul lor numeroase falii, în lungul cărora fundamentul carpatic a fost compartimentat în blocuri care s-au scufundat cu intensități diferite, rezultând o structură de horsturi și grabene, pe care a evoluat în timp îmbinarea strânsă dintre aria montană (Munții Codru-Moma, Pădurea Craiului și Plopiș) și cea deluroasă, cu formarea depresiunilor-golf (Vad-Borod pe Crișul Repede și Beiuș pe Crișul Negru);

– o dată cu scufundarea Depr. Panonice, zona joasă rezultată este acoperită de ape în care se depun roci sedimentare; ulterior apele se retrag și râurile carpatice, ca urmare a accentuării pantelor, depun sedimentele aduse din zona montană sub forma unui vast piemont (piemontul sarmatic). Aria astfel formată începe treptat să se erodeze sub acțiunea agenților morfogenetici externi, râmânând azi din vechiul piemont petice izolate, sub forma unor martori de eroziune (vezi fig. 3, nr. 3 de la legendă – martori pe roci dure);

– o nouă ridicare a munților, în paralel cu mișcările de coborâre a depresiunii, determină o nouă transgresiune marină. La marginea bazinului acvatic, înspre munte, are loc fenomenul de abraziune (eroziune marină), care duce la formarea unei întinse platforme de abraziune/ treaptă de eroziune la poalele munților (vezi fig. 3, nr. 1 de la legendă);

– apele se retrag treptat și platforma de abraziune rămâne înălțată și supusă eroziunii de către rețeaua hidrografică, furnizând sedimentele pentru vastele conuri de aluviuni pe care râurile le depun sub fruntea ei. Rezultă astfel un nou piemont, regăsit astăzi în treapta mai înaltă a dealurilor, la 400-600 m alt., înspre zona de contact cu muntele;

– înălțarea definitivă a munților și a depresiunilor-golf impulsionează eroziunea, așa că râurile erodează și fragmentează acest piemont, depunând o ultimă generație de sedimente în fruntea piemontului anterior. Rezultă astfel treapta mai joasă a zonei deluroase, cu poziție vestică, înspre câmpie și cu altitudini de 200-300 m, în fapt cel mai nou piemont. Cele două piemonturi (cel înalt și cel jos) sunt redate în fig. 3 prin nr. 4 de la legendă.

Ca urmare a modului de formare, zona deluroasă este alcătuită din pietrișuri, nisipuri, gresii, argile și marne. Stratele de roci sunt dispuse monoclinal: cel mai adesea înclină de la E spre V, dar și de la S spre N. Tot în funcție de geneză, în alcătuirea Dl. Crișene se disting două trepte altimetrice: treapta superioară la 400-600 m (în E) și treapta inferioară de 200-300 m (în V) și unde se observă cel mai bine originea piemontană. Limita cu C. de Vest este trasată cel mai adesea convențional în lungul curbei de nivel de 180-200 m.

Dealurile se impun în relief sub forma unor culmi interfluviale larg bombate, despărițe de culoare de vale. Energia de relief este de 40-100 m (cu atât s-au adâncit, în medie, râurile față de terasele superioare). Interfluviile au pante reduse (de circa 50), iar versanții au înclinări de peste 150. Doar acolo unde rocile sunt mai dure sau înspre zona montană apar înclinări ale versanților de peste 300, iar în Defileul Crișului Negru (între Uileacu de Bihor și Șoimi) se ajunge la pante de 450.

În lungul văilor principale (Barcău, Crișul Repede și Crișul Negru) sunt prezente lunci largi, ca niște culoare, mărginite de până la 7 nivele de terasă, în general, cu următoarea altitudine: t1 (terasa de luncă) = 2-3 m, t2 = 6-10 m, t3 = 15-20 m, t4 = 30-40 m, t5 = 55-60 m, t6 = 70-80 m și t7 = 90-110 m. Pe măsura apropierii de Câmpia de Vest altitudinea relativă a teraselor scade, iar primele trei – ca urmare a scufundării lor, trec în planul general al suprafeței câmpiei. Terasele inferioare (care sunt mai noi) au podurile și frunțile bine păstrate, dar pe măsura ce terasele sunt mai vechi (cele superioare) elementele teraselor sunat mai puțin conservate. Din fig. 3 se poate observa și faptul că văile sunt asimetrice, cu o extindere spațială diferită a teraselor. La Barcău și a Crișul Repede terasele au o dezvoltare mai mare pe partea stângă a văilor, în timp ce la Crișului Negru au o dezvoltare mai mare pe partea dreaptă în amonte de defileul de la Uileacu-Șoimi, respectiv pe partea stângă în aval de defileu. Cauzele acestei asimetrii (a deplasării râurilor într-o anumită direcție) sunt legate fie de împingerea mai puternică exercitată de afluenții veniți dintr-o parte (la Barcău dinspre Munții Plopiș, iar la Crișul Repede dinspre Munții Pădurea Craiului, iar la Crișul Negru tot dinspre acești munți și mai puțin dinspre sud, din Munții Codru-Moma), fie prezenței unor linii de falie în fundament.

La contactul cu Câmpia de Vest, pe liniile de falie, sunt ape termale (Tinca, Băile Felix, Băile 1 Mai/Băile Episcopiei, Oradea), valorificare în scop balnear, agrement, încălzirea serelor și locuințelor, obținerea energiei termice.

În funcție de unitățile muntoase la periferia cărora s-au format și de anumite particularități genetice, petrografice și geomorfologice în Dealurile Crișene se disting următoarele diviziuni (vezi fig. 2):

Dealurile Plopișului (la poalele vestice și sudice ale Munților Plopiș, pe rama sudică a Depr. Vad-Borod, între Barcău și Crișul Repede), formate din Dl. Dumbrăviței, Dl. Oradei și Dl. Brusturi/Bistrei;

Dealurile Pădurii Craiului (la poalele vestice ale Munților Pădurea Craiului, între Crișul Repede și Crișul Negru, pe latura sudică a Depr. Vad-Borod și pe rama nordică a Depr. Beiuș), formate din Dl. Vârciorogului, Tășadnului, Dobreștilor, Vălanilor și Meziadului;

Dealurile Bihorului (la poalele Munților Bihor, pe rama estică a Depr. Beiuș), formate din Dl. Beiușene, Dl. Buduresei, Dl. Goruni și Dl. Lazurilor, în apropiere de Vașcău;

Dealurile Codrului (la poalele Munților Codru-Moma, în vestul acestor munți și pe rama sudică a Depr. Beiuș).

2.1. Dealurile Plopișului – mărginesc la V și N culmea cristalină a Munților Plopiș și au aspectul unui platou care coboară către Câmpia de Vest, înspre valea Barcăului și către Depr. Vad-Borod. Altitudinile variază de la 180-200 m (la contactul cu câmpia) la 350 m (lângă munte). Spațiul deluros are o dublă înclinare: foarte domoală de la E la V și ceva mai accentuată de la S spre N (ca urmare a nivelului de bază mai jos al Barcăului, acțiunea afluenților lui pe stânga a fost mai agresivă). La contactul cu muntele apar mici bazinete depresionare. Barcăul și afluenții lui pe stânga (Bistra, Ghepiș) au văi asimetrice cu versantul stâng în trepte (terase, glacisuri) și cel drept abrupt, cu o dinamică activă (alunecări, șiroiri). Ca urmare a fragmentării reliefului, a văilor largi, interfluviilor netede și prezenței unor resurse locale, regiunea este destul de bine populată. Sate mari se înșiră la marginea nordică, la contactul dintre dealuri și terasele Barcăului, unde apare o linie de izvoare și unde se cultivă cereale. Marginea vestică este cultivată cu pomi fructiferi și vii (în zona preorășenească a Oradei).

În N sunt Dealurile Dumbrăviței/ Viișoarei, între Barcău la S și afluentul său Inot la N, localizate la est de orașul Marghita și sunt ceva mai scunde (327 m).

Dl. Brusturi/ Bistrei au o extindere mai mare, fiind sunt situate la sud de valea Barcăului. În acest sector, în bazinul râului Bistra (afluent stânga al Barcăului), sunt localizate zăcăminte de lignit, care s-au exploatat la Derna, Borumlaca, Voivozi, Vărzari etc. și alimentau termocentrala din Oradea.

Dealurile Oradei (la NE de orașul Oradea) apar ca o asociere de culmi prelungi de peste 200 m alt. și au o frunte bine conturată, dominând zona de câmpie printr-o denivelare de aproape 100 m.

2.2. Depresiunea Vad-Borod are formă îngustă și alungită în lungul Crișului Repede, între munții Plopiș (la N) și Pădurea Craiului (la S). La origine este un compartiment coborât pe linii de falie (un graben), iar în relief se impune ca o depresiune-golf. Partea cea mai joasă este lunca Crișului Repede. Relieful este asimetric: pe stânga Crișului Repede sunt 5 terase (plus una-două terase de luncă), în timp flancul drept este abrupt (vezi fig. 3). Lateral de valea Crișului Repede sunt culmi deluroase înguste și etajate, Dl. Vârciorogului la S (la contactul cu Munții Pădurea Craiului) și Dl. Aleșdului la N (la contactul cu Munții Plopiș). Înainte de a pătrunde în depresiune, Crișul Repede a tăiat în calcarele din Munții Pădurea Craiului două intresante defilee: cel de la Bratca-Bucea (la limita cu jud. Cluj) și cel de la Șuncuiuș-Vadu Crișului. Pătrunderea maselor de aer vestice în acest golf depresionar determină temperaturi medii anuale de 9-100C, ce explică posibilitatea practicării pomiculturii și chiar a viticulturii (pe veersanții cu expoziție sudică). Singurul oraș de aici este Aleșd.

2.3. Dealurile Pădurii Craiului – se află la extremitățile de N, V și S ale Munților Pădurea Craiului și formează o treaptă între aceștia și C. Miersigului. Relieful este alcătuit din interfluvii plate ce coboară de la 400-500 m la 180-200 m și din văi puternic adâncite cu dispunere radiară. La aceste dealuri apar foarte evidente cele două trepte: cea superioară, mai înaltă, bine împădurită, se situează la 400-500 m alt.; cea inferioară, mai joasă, apare ca un platou la altitudini de 200-400 m. În unele sectoare eroziunea a scos la iveală roci dure (vezi fig. 3) sub forma unor martori de eroziune, apărând un relief ceva mai accidentat (energie mare de relief, măguri proeminente, defilee epigenetice). Se împart în:

Dealurile Vârciorogului se află, ca o prispă deluroasă îngustă, la nordul Munților Pădurea Craiului, fiind despărțite de munte prin mica depresiune de contact Vârciorog.

Dealurile Tășadului sunt larg extinse în partea vestică a munților și se prezintă ca un platou la alt. de 300-400 m (constituit din treapta inferioară a zonei deluroase), în mare parte defrișat pentru extinderea culturilor agricole. Văile îl taie radiar, sunt largi (la nivelul luncii 1-2 km lățime), cu fundul platși cu aspect asimetric. Dealurile sunt bine populate; numeroase sate mari localizate pe versanții cu pantă mică și chiar pe culmile interfluviale, evitând văile cu fundul plat, deseori mlăștinos și expus viiturilor de pe versanți. De aceea rețeaua de căi de transport (de ex. drumul Oradea-Beiuș-Deva) a fost realizată mai ales pe culmi și pe flancurile văilor, coborând în zone mai joase doar în depresiuni. La contactul cu câmpia sunt alte sate importante, acolo unde e prezentă și o linie de izvoare.

Dealurile Dobreștilor se extind în partea sudică a munților, între văile Holod și Topa, făcând trecerea la Depr. Beiuș. Au o culme prelungă, iar cele două văi care o mărginesc sunt asimetrice, cu versantul stâng abrupt (cuestă), pe care se produc alunecări de teren. Aici satele sunt înșirate la poalele dealurilor, spre văile marginale.

Dealurile Vălanilor au o largă extindere între văile Topa și Roșia. Sunt constituite din interfluvii netede și din măguri (martori de eroziune pe roci dure, vezi fig. 3) ce se ridică deasupra nivelului general al reliefului cu 100-150 m. În sudul acestor dealuri, pe roci dure, a fost săpat și defileul epigenetic al Crișului Negru dintre Uileacu de Bihor și Șoimi, lung de 18 km, prin care se realizează legătura dintre Depr. Beiuș și Depr. Holod. Valea Roșia, largă de 1-2 km la nivelul luncii, este o importantă axă de comunicație, în lungul ei fiind un drum asfaltat ce asigură legătura dintre văile Crișului Negru și Crișului Repede peste Munții Pădurea Craiului.

Dealurile Meziadului se extind la est de Valea Roșia și la nord de orașul Beiuș, fiind traversate de drumul modernizat se asigură accesul la Cabana și Peștera Meziad.

2.4. Depresiunea Beiuș este de origine tectonică, fiind axată pe un graben între Munții Pădurea Craiului (la N), Bihor (la E) și Codru-Moma (la S) și tranversată longitudinal (de la SE la NV) de Crișul Negru. Contactul cu munții este net, denivelări mai pronunțate (chiar de 600-800 m) fiind față de Munții Bihor. După formarea grabenului, zona coborâtă a fost acoperită de ape, în care s-au depus sedimente; după retragerea apelor a început eroziunea, mai ales cea fluvială. În vatra depresiunii domină marnele și nisipurile.

Depresiunea are forma unui golf care se deschide treptat către NV înspre Câmpia de Vest; prin defileul epigenetic al Crișului Negru de la Uileacu de Bihor-Șoimi și peste o înșeuare din Dl. Vălanilor se leagă de compartimentul său vestic – Depr. Holod. Unii geografi consideră că Depr. Beiuș aparține zonei montane, iar Depr. Holod – Dl. de Vest. Înspre SE depresiunea se îngustează mult, unde, prin înșeuarea de la Criștior, se leagă de Depr. Brad-Hălmagiu de pe Crișul Alb.

Are aspect asimetric: pe dreapta Crișului Negru, sub Munții Bihor, se desfășoară dealuri piemontane destul de extinse și apoi, către râu, 7 nivele de terasă (cea mai înaltă fiind la 90-110 m alt. relativă) ce scad în altitudine către aval; pe stânga dealurile piemontane sunt înguste și există numai două terase (cea de luncă și cea de 6-10 m). Asimetria se datorează rețelei hidrografice mai viguroase cu obârșie în Munții Bihor.

Depresiunea este intens fragmentată de numeroșii afluenți ai Crișului Negru ce vin dinspre munte, cei mai importanți fiind Crișul Pietros și Roșia. Majoritatea râurilor și-au tăiat adevărate culoare, cu lunci largi, frecvent inundate, preferate totuși de sate (de tip liniar), față de culmile deluroase piemontane, unde apele freatice lipsesc sau sunt în cantități reduse, și unde, de aceea, numărul satelor este redus. Luncile râurilor sunt, prin urmare, intens umanizate și cultivate agricol, cu tot riscul de inundații. Cele mai multe sate se găsesc însă la periferia interfluviilor piemontane, pe podurile de terasă, fiind, în general, sate mici și mijlocii ca populație. Există 4 orașe: Beiuș (municipiu), Vașcău, Ștei și Nucet.

Activitățile umane sunt variate, legate de valorificarea resurselor locale: creșterea vitelor, pomicultură, culturi de câmp în vatra depresiunii, chiar legumicultură, minerit (mineruri complexe, uraniu în zona montană limitrofă), exploatarea rocilor de construcție (marmură, calcare), prelucrarea lemnului, industrializarea produselor agricole, îmbuteliere sucuri și băuturi alcoolice (fabrica European Drinks de la Rieni), variate meșteșuguri tradiționale (olărit, cojocărit, țesături, lăzi de zestre), turism (relief carstic în imediata vecinătate – peșterile Meziad, Urșilor, cu Cristale, Cheile Sighiștelului, izbucul de la Călugări, tradiții etno-folclorice, biserici de lemn etc.). În depresiune au fost puse recent în valoare (în 2009) resurse de ape geotermale, ce fac din orașul Beiuș primul oraș din țară încălzit majoritar cu apă geotermală și deschid calea dezvoltării în zonă a turismului balnear.

În Depr. Holod (sau sectorul vestic al Depr. Beiuș) lunca Crișului Negru devine extrem de largă, capătă un aspect mlăștinos, iar terasele, mai puține la număr, sunt pe stânga văii și se pierd treptat la nivelul câmpiei.

2.5. Dealurile Bihorului sunt localizate la poalele vestice ale Munților Bihor, fiind exact dealurile piemontane care tivesc rama estică a Depr. Beiuș, amintite mai sus, și care ac legătura cu terasele de pe dreapta ale Crișului Negru. Aceste dealuri sunt alcătuite din nisipuri, pietrișuri și argile. Aspectul piemontan este indicat de înclinarea dealurilor către axul depresiunii, de la circa 600 m la contactul cu munții la 200-230 m înspre Crișul Negru. Interfluviile deluroase cresc ca lărgime și spațiu ocupat de la S înspre N, căpătând extensiune deosebită în zona Buduresa. Sunt puternic fragmentate de afluenții dreapta ai Crișului Negru ce coboară din Munții Bihor. Văile sunt largi, cu lunci extinse, indundabile, cu sate liniare (vezi Depr. Beiuș) și compartimentează rama deluroasă în mai multe diviziuni. Rocile permeabile de pe culmile interfluviale nu rețin apa, așa că apele freatice lipsesc sau sunt în cantități reduse, iar numărul satelor este redus (vezi Depr. Beiuș). De la S către N se succed: Dl. Lazuri (la E de orașul Vașcău), Dl. Goruni (la sud de Crișul Pietros), Dl. Budureasei (la E de orașul Beiuș, cel mai extins) și Dl. Beiușene (la N și NE de orașul Beiuș) (vezi fig. 2).

2.6. Dealurile Codrului sunt mai slab dezvoltate în aria județului Bihor, fiind prezente ca o treaptă îngustă pe rama sudică a Depr. Beiuș și în vestul Munților Codru-Moma, unde fac trecerea la C. Cermei. Sunt alcătuite dintr-un ansablu de culmi plate la 250-300 m și mai puțin fragmentate; doar în partea vestică altitudinile sunt mai mari (350-400 m), la aceste înălțimi menținându-se vegetația forestieră.

3. CÂMPIA CRIȘANO-SOMEȘANĂ. Genetic este o continuare spre vest a Dealurilor de Vest, rezultat final al umplerii Lacului Panonic cu sedimente aduse de râuri. Fundamentul este constituit din formațiuni carpatice (șisturi cristaline și calcare) fragmentate în blocuri printr-o rețea deasă de falii longitudinale și transversale, în lungul cărora blocurile de fundament au suferit mișcări de coborâre cu intensități diferite, astfel încât ele se găsesc în prezent la adâncimi variate. Sedimentarul acoperitor este alcătuit, la suprafață, din depozite cuaternare (nisip, pietriș, mâl, argilă, lut, loess).

Mișcările subsidente intense din vest au determinat retragerea treptată a apelor Lacului Panonic. Acest fapt se reflectă în numeroase particularități ale reliefului:

– scăderea altitudinilor de la E spre V (de la 200 m la contactul cu dealurile la 90 m în zona de graniță cu Ungaria) și delimitatea, după altimetrie, a trei trepte de câmpie: înaltă (120-200 m), intermediară (100-120 m) și joasă (90-100 m);

– reducerea, față de zona deluroasă, a numărului de terase care însoțesc râurile. La ieșierea râurilor principale din dealuri mai există cel mult 4-5 terase (fără cele de luncă), iar în câmpiile de subsidență terasele lipsesc;

– afundarea unor terase sub nivelul general al reliefului (deci dispariția lor) și transformarea teraselor mai înalte din amonte în câmpuri interfluviale, de unde și aspectul în trepte al câmpiilor înalte;

– formarea (ca urmare a intensificării eroziunii) de glacisuri la racordul dealuri-câmpie, câmpie înaltă – terase, frunți de terasă – poduri de terasă, frunte de terasă – luncă etc. Și acest fapt generează relieful în trepte al câmpiilor înalte;

– existența unor câmpii joase, subsidente, cu risc de inundații, apă freatică aproape de suprafață, înmlăștiniri etc. și, de aici, necesitatea amenajării de numeroase forme de relief antropic și realizării de măsuri hidroameliorative;

– văi cu pantă redusă de curgere, cu aluvionări intense, așa că unele râuri curg deasupra nivelului general al câmpiei, prin niște șanțuri formate de propriile grinduri laterale etc.

În aria jud. BH se întâlnesc diviziuni din C. Someșului (în N) și C. Crișurilor (în V). După aspectele reliefului și modul de formare se disting două diviziuni: câmpiile înalte (piemontane, de glacis, de terase) la contacul cu Dl. de Vest și câmpiile de subsidență (joase, de divagare) la granița vestică a țării (vezi fig. 2).

3.1. Câmpiile înalte s-au format prin procese de acumulare a sedimentelor la poalele dealurilor – câmpii piemontane, la nivelul teraselor (datorită scăderii vitezei de curgere a râurilor, ca urmare a apropierii de zona de subsidență a Crișurilor) – câmpii de terase, sau la racordul dintre versanții dealurilor și terase/ frunți-poduri de terasă prin acumularea de glacisuri – câmpii de glacis. Sunt alcătuite din pietrișuri, nisipuri, argile, chiar și loess în câmpiile piemontane. Deși dispuse în trepte, suprafața reliefului constituie, în ansamblu, un plan ușor înclinat, de la 200 m, cât are în vecinătatea dealurilor, până la 100-110 m spre câmpiile de subsidență. Treptele de relief au podurile interfluviale foarte plane, puțin înclinate către vest, fiind despărțite între ele prin mici povârnișuri asemănătoare frunților de terasă; înălțimile lor descresc pe măsură ce ele sunt din ce în ce mai joase.

Particularitățile morfologice, dar și înaintarea înspre est a câmpiilor de subsidență, au determinat individualizarea mai multor subunități: Câmpia Marghitei (C.Buduslăului sau C. subcolinară Diosig-Tășnad, cu denumiri în funcție de diferiți autori), C. Nirului/C. Carei,C. Barcău-Biharia, C. Miersigului, C. Cermei.

C. Marghitei (pe harta de la fig. 2 apare cu numele de C. Diosig-Tășnad) este situată la exteriorul Dealurilor Crasnei (din județul Sălaj), în nordul județului, la nord de valea Barcăului și la SE de Câmpia joasă a Ierului. Grosimea mare a argilelor și nisipurilor trădează puternice mișcări subsidente, care au influențat formarea acestei unități. Este cea mai înaltă câmpie: domină altitudinea de 170 m, dar în unele locuri depășește 200 m; înălțimile mai mari sunt în sud și de aici panta mai abruptă cu care se termină câmpia către Valea Barcăului, pantă pe care se produc prăbușiri și alunecări; în NV, la contactul cu C. Ierului, sunt altituidini mai mici (140-150 m), de unde și denivelările mai reduse la racordul dintre ele. Totuși câmpia este fragmentată de râuri care curg înspre sud, atrase de zona de intensă subsidență din lungul Văii Barcăului (care curge pe o linie de falie) și de la Marghita. Văile râurilor au fund plat și mlăștinos, iar în lungul lor au fost amenajate iazuri. Cele mai multe sate sunt localizate la contactul cu C. Ierului și cu Valea Barcăului, iar câteva sunt pe micile văi cu fund plat. Satele evită partea înaltă pentru pentru că apa freatică se găsește la adâncimi destul de mari (15-20 m). În SE-ul câmpiei, la confluența râurilor Inot și Eger cu Barcăul se află unicul oraș din această câmpie – Marghita. Utilizarea terenurilor: pe unele pante se mai păstrează pădurea, pe laturile dinspre Ier și Barcău se practică viticultura, pe versanții văilor și pe glacisuri – pomicultura, însă domină culturile de cereale (îndeosebi grâu). La limita cu C. Ierului trec șoseaua și calea ferată Oradea – Satu Mare.

C. Carei (C. Nirului pe harta de la fig. 2), situată în nordul extrem al județului, se ridică până la 160 m alt. (atinsă într-o dună numită Coama Lungă). Este delimitată în V de granița cu Ungaria, iar în SE coboară domol înspre Câmpia joasă a Ierului. În V este alcătuită dintr-o asociere de dune de nisip, sector numit C. Valea lui Mihai (de la numele orașului Valea lui Mihai situat aici), iar în E dintr-o succesiune de 2-3 terase, sector numit C. Pișcoltului. Este o prelungire a C. Nirului din Ungaria (niyr în maghiară „mesteacăn”; în trecut dunele de nisip au fost fixate prin plantații de mesteacăn, între timp defrișate, fapt ce a dus la deplasarea dunelor).

În C. Valea lui Mihai grosimea nisipurilor este de 20-25 m. Nisipurile au origine aluvial-eoliană, aduse de vânturi din albiile Tisei și Someșului. Dunele au forma unor culmi netede, paralele, orientate NE-SV, lungi de 1-3 km și late de 100-400 m, cu pante de 5-100 și înălțimi de 5-20 m. În depresiunile interdunare, unde stratul de nisip este subțire, apa ploilor se acumulează și băltește, apărând o vegetație hidrofilă, lăcoviști și gleizarea solurilor. Pe dunele uscate se dezvoltă psamosoluri, cu puțin humus, favorabile pentru cultivarea viței-de-vie. Pe soluri ameliorate se cultivă mai ales pomi fructiferi, pepeni, dar și plante tehnice, secară, cartofi. Intervențiile antropice recente constau în fixarea dunelor cu plantații de salcâm și stejar, în nivelarea dunelor, măsuri pentru menținerea apei și fertilizarea solurilor.

C. Pișcoltului este o câmpie de terase, cu aspect uniform, fragmentată de micii afluenți ai Ierului, pe care s-au amenajat mici acumulări de apă pentru atenuarea viiturilor și satisfacerea nevoilor locale. Are soluri fertile (diferite tipuri de cernoziom), pe care se cultivă cereale, plante tehnice și furajere. Conține numeroase sate, situate pe 2 aliniamente: unul la contactul cu nisipurile (unde sunt și cele mai mari sate, incusiv orașul Valea lui Mihai, și pe unde trec calea ferată și șoseaua Oradea – Valea lui Mihai – Carei – Satu Mare) și altul la contactul cu Lunca Ierului.

C. Barcău – Biharia – situată la exteriorul Dealurilor Plopișului, între V.Barcăului (la N) și Valea Crișului Repede (la S).

C. Barcăului se întinde în lungul râului omonim, pe direcție E-NE – V-SV, la nordul Dl. Plopișului. Cuprinde, sub dealuri, un glacis ce coboară de la 180 m alt. la contactul cu dealurile (în S) la 115-130 m (în N), acoperind cele 4 terase de pe stânga ale Barcăului, iar în N – Lunca Barcăului, lată de 2-6 km. Barcăul are o vale asimetrică, malul abrupt fiind cel drept (înspre C. Marghitei); în aval de Sălard este canalizat și îndiguit. Satele, mici și mijlocii, se dispun pe trei aliniamente: la limita superioară a câmpiei de glacis, pe grindurile din luncă și pe glacisul de racord între luncă și câmpia de glacis, între aceste ultime două șiruri trecând și șoseaua principală asfaltată. Utilizare agricolă a terenurilor.

C. Bihariei se extinde în vestul Dealurilor Oradei, între Barcău (la N) și Crișul Repede (la S), pe direcție N-S. Are altitudini între 110 m (în V) și 140 m (în E), fiind un vechi con aluvial al Barcăului. Deasupra orașului Oradea(în NE) denivelarea între dealuri și câmpie e de circa 100 m. Se continuă la V de Crișul Mic, către graniță (la Borș), cu un sector îngust de câmpie joasă, aluvială, subsidentă, prin care în trecut divagau apele Crișului Repede (C. Borș). În câmpie s-au efctuat numeroase lucrări de canalizare și îndiguire, de supraînălțare a digurilor, de desecare. Principalele așezări sunt situate la contactul cu dealurile (inclusiv Oradea și Episcopia Bihor), altele sunt la contactul dintre câmpia înaltă și cea joasă, respectiv în Lunca Barcăului și în câmpia joasă (de ex. Borș, punct de frontieră pe drumul european E60).

C. Miersigului mărginește la vest dealurile piemontane ale Pădurii Craiului. Limite: la N – Lunca Crișului Repede, la S – Lunca Crișului Negru. Limita vestică se situează puțin mai la est de Canalul Colector al Crișurilor (din câmpia de subsidență). Este o câmpie tipic piemontană și de glacis, cu alt. între 110-200 m și alcătuită din pietrișuri și nisipuri, acoperite de lut. Relieful e reprezentat de interfluvii plane și largi, ce coboară către vest, fragmentate de văi largi, puțin adânci, unele cu terase inferioare. La S de Oradea și la N de Tinca câmpia se compune din terasele Crișului Repede, respectiv ale Crișului Negru. Așezările umane se dispun pe 2 șiruri: unul sub dealuri (Oradea, Băile Felix, Tinca) și altul la limita cu câmpia joasă, câteva fiind și pe văile largi din interior. Sunt de remarcat apele termale (unele chiar și de 800C) de la contactul cu dealurile, valorificate la Oradea și în stațiunile balneare Băile Felix și Băile 1 Mai (Băile Episcopiei), folosite în scop terapeutic, pentru agrement, în sere, la înclăzirea locuințelor. La Băile 1 Mai, pe pârâul Pețea, afluent al Crișului Repede, este un lac cu ape termale (L. Pețea – declarat rezervație) cu specii relicte valoroase de floră (de ex. nufărul termal – Nymphaea lotus var. thermalis) și faună (melcul Melanopsis parreyssi). Prezența apelor termale se explică prin poziția ridicată (la doar 10 km adâncime) a suprafeței de discontinuitate Mohorovicic.

C. Cermei (C. Călacei). Din această câmpie pe teritoriul jud. BH se găsește doar un sector restrâns ca întindere, la sud de valea Crișului Negru și la vest de dealurile piemontane ale Codrului.

3.2. Câmpiile de subsidență sunt rezultatul unui proces de acumulare și eroziune prin divagarea rețelei hidrografice care coboară din zonele mai înalte ale județului. Sunt situate în vestul județului, dar prin luncile râurilor principale avansează mult înspre E. Alt. sunt cuprinse între 90 și 100-110 m. Relieful e constituit din lunca înaltă, lunca joasă, albie minoră și numeroase amenajări antropice.

Din evoluția câmpiei au apărut două nivele, unul mai coborât (la nivelul albiilor) și unul mai înalt (cu 2-5 m mai sus). Nivelul mai înalt, alcătuit din aluviuni mai vechi și depozite loessoide, e prezent în areale insulare sau printr-o serie de câmpuri netede, neinundabile. Monotonia câmpurilor este întreruptă de meandre divagante.

Nivelul mai coborât e reprezentat de șesurile actuale de inundație ale văilor Barcău, Ier, Crișul Repede și Crișul Negru, umede și local mlăștinoase, cu apă freatică la mică adâncime. Pentru îndepărtarea acestor neajunsuri a fost necesară îndiguirea râurilor principale (circa 400 km de diguri) și drenarea surplusului de apă prin numeroase canale (de ex. Canalul Colector al Crișurilor, Canalul Culișer etc.), fiind circa 2000 de km de canale. Pe alocuri, ca urmare a procesului de acumulare, nivelul apei în albie e mai sus decât nivelul general al reliefului (râurile curg practic prin niște șanțuri între propriile grinduri), de unde riscul mare de inundații și necesitatea absolută de îndiguire, canalizare, drenare și regularizare a cursurilor. Microformele de relief pozitive întâlnite în câmpiile joase sunt: grinduri, popine, ostroave, renii în malul convex (relief fluvial) și diguri (înalte de 4-6 m), canale colectoare, tumuli (movile ce indică prezența unor morminte), ramblee (relief antropic). Microformele negative de relief cuprind: talvegurile și albiile minore, albiile de tip șanț, meandre, albii părăsite, microdepresiuni de tasare cu sau fără mlaștini, canale pentru desecări, canale de colectare (Canalul Colector al Crișurilor) și de drenare etc. Procesele geomorfologice actuale sunt: subsidența, eroziunea în malul concav, aluvionarea și colmatarea, tasarea, deplasarea albiilor către liniile de falie (de ex. falia Barcăului), inundații, înmlăștiniri, exces de umiditate, sărăturarea solurilor, crăparea solului și deflația particulelor de sol.

C. Ierului este un culoar de tip luncă mlăștinoasă ce face legătura dintre C. Someșului și C. Crișurilor, despărțind în aria jud. Bihor C. Carei (situată la NV) de C. Marghitei (la SE). E drenată de râul Ier și pâraiele sale afluente, ce au cursuri șovăitoare, nesigure, cu albii întortocheate și mlăștinoase, cu plante hidrofile (rogoz, trestie, papură, sălcii, arini etc.). Ierul a fost canalizat și lunca aproape în întregime drenată, efectul fiind și coborârea cu 0,5-1,5 m a pânzei freatice. Un canal lung de 70 km o străbate în tot sectorul său bihorean, de la Sălacea (în N) până la râul Barcău (în S). Are o lățime medie de 4-6 km, dar se lățește puternic în SV, la Diosig, când pătrunde în Lunca Barcăului. Altitudinile scad de la 125 m în N și NE la 100 m în S. La origine este un șanț tectonic (graben) între blocul Someșan și cel al Nyrului, care a funcționat subsident și a fost modelat fluviatil prin aluvionări și eroziune laterală. Relieful se compune dintr-o luncă împotmolită (o veche luncă a Crasnei, dar care și-a schimbat apoi direcția), resturi dintr-o terasă, popine, meandre, grinduri, microdepresiuni etc.; soluri de tip lăcoviști, cernoziom gleizat, solonețuri. Satele sunt mici și foarte mici, dar au o vechime mare, deoarece pe grindurile înconjurate de mlaștini și stuf erau mai apărate. Așezările sunt dispuse longitudinal la marginea luncii, la limita cu C. Carei, cel mai mare sat din luncă fiind Diosig (cu formă circulară), dar și la contactul cu C. Marghitei, unde sunt sate mari (Sălacea, Otomani) și orașul Săcueni. Cea mai mare parte a terenurilor este folosită pentru agricultură, majoritatea fiind teren arabil. Există resurse de hidrocarburi (la Săcueni, Diosig) și ape termale. Câmpia este străbătută parțial de șoseaua și calea ferată Oradea-Satu Mare.

C. Borș (vezi C. Bihariei)

C. Salontei se extinde între Crișul Repede (la N), granița cu Ungaria (la V), Crișul Negru (la S), Canalul Culișer (la SV), iar limita estică e plasată la 1-2 km E de Canalul Colector al Crișurilor, pe curba de nivel de 100 m. Este foarte netedă, cu altitudini între 90-100 m, cu o pantă extrem de mică (între 0,5-1,5%o în E și 0,01-0,5%o în V). Nivelul mai înalt se ridică cu 2-5 m peste zonele joase și se remarcă în perioadele umede că este mai zvântat. Pe acest nivel sunt situate așezările (inclusiv unicul oraș al zonei – Salonta), cu vechime remarcabilă (în trecut erau preferate astfel de situri, apărate natural prin excesul de umiditate din jur). Nivelul jos este un labirint de văi, meandre, canale de colectare, belciuge părăsite, canale de drenaj, zone umede, heleștee amenajate pe mlaștinile care erau mai extinse (ca cele din zona Cefa-Inand).

Prin transformări hidroameliorative au fost stăvilite inundațiile, s-a redus excesul de umiditate, s-a extins agricultura modernă, s-au construit sate adunate și geometrizate (făcând să dispară sălașele de odinioară). În ansamblu, C. Salontei e un fel de „polder” înconjurat din trei părți de diguri – două la Crișuri și al treilea la Canalul Colector. Malul stâng al Crișului Repede este îndiguit chiar de la priza Canalului Colector (satul Tărian), digul fiind reînălțat în mai multe rânduri. Canalul Colector (sau Canalul Crișurilor) este elementul hidrografic specific al acestei câmpii. A fost realizat între anii 1894-1904 lângă contactul cu C. Miersigului (acolo unde râurile care veneau din zona mai înaltă inundau), având o lungime de 61 km, între satul Tărian (pe Crișul Repede) și amonte de Tămașda (pe Crișul Negru). Cu o pantă de 0,3%o, e limitat pe ambele părți de diguri și e prevăzut cu 39 de stăvilare prin care se poate distribui apă către vest pentru alimentare cu apă potabilă, irigații sau deversări pe canale. Partea de la vest de canal este un păinjeniș de canale de drenaj, ce urmăresc traseul albiilor și meandrelor părăsite, iar în vechile zone mlăștinoase s-au amenajat heleștee prin dragare și îndiguire, alimentate cu apă din Canal și cu deversări în sistemul de drenaj, așa cum sunt heleșteele Cefa, Inand, Tămașda, Homorog, Mădăraș etc.

Solurile sunt de tip cernoziom levigat freatic umed (în E), cu tendință de salinizare; există și soluri azonale: lăcoviști, vertisoluri, aluviale, solonețuri (la V și N de Salonta). Așezările sunt rare în N (mai dese doar lângă Crișul Repede) și centru (excepție orașul Salonta) și mai dese în S; un șir de sate se află la est de Canal, la contactul cu C. Miersigului. De la N la S crește și gradul de sistematizare și geometrizare a satelor. Economia este de tip agricol, iar în subsol sunt resurse de hidrocarburi și ape arteziene.

C. Crișului Negru e un mare con aluvial pe care oscila acest râu înainte de canalizare și îndiguire. Alt. este de 95-100 m, iar în E urcă la 105-110 m. Se află între câmpiile Cermei (la S) și Miersig (la N). Au fost realizate numeroase canale ce colectează apele pâraielor ce vin din zonele mai înalte, unele prevăzute cu diguri. La Tăut (sat în comuna Batăr) e un mare nod hidrotehnic: de aici în aval este canalizat Crișul Negru (pe 52 km lungime) și tot aici ajung apele unor pâraie care în trecut inundau zona Salontei, în lungul lor fiind realizat Canalul Culișer (41 km în România).

Poziția geografică a orașului Oradea și terasele Crișului Repede

Orașul este așezat într-o poziție favorabilă, pe Crișul Repede, la contactul deal-câmpie și la intersecția unor vechi drumuri importante: din Transilvania pe Crișul Repede (cale ferată și șosea de la Cluj-Napoca), în lungul C. de Vest (cale ferată și șosea spre Arad înspre S și către Satu Mare înspre N), cale ferată spre Beiuș-Vașcău și șosea spre Beiuș-Brad-Deva, dar și foarte aproape de frontiera cu Ungaria (punctele de frontieră de la Borș pe E60 și de la Episcopia Bihor pe cale ferată). Se adaugă apele termale, cunoscute din vremea romanilor. Unitățile de relief vecine: la E – Depr. Vad-Borod, la NE – Dl. Oradei (din Dl. Plopișului), la SE – Dl. Tășnadului (din Dl. Pădurii Craiului), la SV – C. Miersigului, la NE – C. Bihariei.

Orașul este situat în lunca îndiguită a Crișului Repede, de ambele părți, dar și pe terasa 1; urcă și pe glacisul de sub Dealurile Oradei până la circa 200 m (Dl. Crișului, Dl. de Aur, Dl. Vârful Vântului), dar se află și la contactul dintre câmpiile Bihariei și Miersigului. Altitudinile frecvente în lungul albiei Crișului sunt de 130 m în E și 115 m în V, în lunca vestică atingând 117 m la Ioșia; pe terasele din sud se ajunge la 120-130 m, în nord 120 m, iar pe glacis frecvența mare a clădirilorse întâlnește la 140 m alt. Prin SV-ul orașului curge pârâul Pețea, cu ape calde (care vine de la Băile 1 Mai). Din zona deluroasă nordică vin o serie de pâraie ce brăzdează NE-ul orașului.

Plasate doar pe stânga râului, la Oradea, la S și SE de oraș, apar 5 terase, la care se adaugă cele două de luncă. Se dispun în fâșii tot mai înalte către S, iar altitudinea lor scade rapid în profil longitudinal către vest. Se remarcă următoarele trepte (v. fig. nr. 4):

lunca, cu două nivele (0,5-1 m și 2-3 m) în care se extinde cea mai mare parte a orașului;

t1, cu altitudini în scădere spre vest (10-6-4 m), pierzându-se în luncă la est de calea ferată spre Arad. Pe ea se află localitatea Oșorhei și calea ferată și șoseaua din estul orașului (către Cluj-Napoca și Beiuș);

t2, de 15-25 m, pe care se află localitatea Sânmartin. Se transformă în glacis exact la aliniamentul căii ferate spre Arad, care din luncă urcă direct pe această terasă, la 120 m alt. absolută;

t3 este mult mai largă, ajungând și la E de Băile Felix. Scade în altitudine spre vest 50-40-30 m și trece în glacis la estul căii ferate de Arad, la 140 m alt. absolută;

t4- mai restrânsă și fragmentată, coboară de la 55 m în E la 30 m în V, unde se transformă în glacis la 160-170 m alt. absolută;

t5 este cea mai fragmentată, deluroasă chiar, cu altitudini de la 110 m (în E) la 70 m (în V).

Așezarea geografică a celorlalte orașe

În județul Bihor sunt 10 așezări urbane: 4 municipii (Beiuș, Oradea, Marghita și Salonta) și 6 orașe (Aleșd, Nucet, Săcueni, Ștei, Valea lui Mihai și Vașcău).

Aleșd – în Depr. Vad-Borod, pe dreapta Crișului Repede, la 224 m alt. La NE se află poalele Munților Plopiș, la N Dl. Aleșdului, iar la S Dealurile Vârciorogului de la poalele Munților Pădurea Craiului.

Beiuș – în mijlocul depresiunii-golf omonime, la 197 m alt., pe malul drept al Crișului Negru. Ocupă terasa a doua (190-200 m alt. absolută) și unele porțiuni din lunca Crișului Negru. E străbătut de la NE la SV de râul Nimăești, ce împarte orașul în două. Străjuit la N și NE de Dl. Beiușene și la E de Dl. Buduresei. Din 2009 au fost puse în valoare resurse de apă geotermală, fiind primul oraș din țară încălzit majoritar cu apă termală, putând căpăta astfel importanță balneară.

Marghita – în NE-ul județului, la 135 m alt., pe dreapta râului Barcău, la confluența acestuia cu râurile Inot și Eger, în SE Câmpiei Marghita, la contactul acesteia cu C. Barcăului și cu Dl. Dumbrăviței. Orașul este amplasat într-o puternică arie de subsidență.

Nucet – în SE-ul Depr. Beiuș, la poalele vestice ale Munților Bihor, pe cursul superior al râului Crișul Băița (afluent al Crișului Negru), pe un platou la 420-500 m alt. Este traversat de șoseaua ce face legătura, prin Pasul Vârtop, cu Valea Arieșului. Resurse de marmură, molibden, bismut, uraniu, cupru, plumb, fier.

Salonta – în centrul câmpiei joase cu același nume, la 93-94 m alt., pe Canalul Culișer, la intersecția a 5 drumuri rutiere (spre Arad, Oradea, Beiuș și 2 spre Ungaria) și 3 căi ferate (spre Oradea, Arad și Ungaria), la doar 14 km de granița cu Ungaria.

Săcueni – în NV-ul județului, în apropiere de granița cu Ungaria, la 130 m alt., pe râul Ier, la contactul Câmpiei joase a Ierului cu C. Marghitei. Dispune de resurse de ape minerale și geotermale, pe baza cărora funcționează un ștrand termal. Nod feroviar (căi ferate spre Oradea, Satu Mare și Marghita).

Ștei – în S-ul Depr. Beiuș, pe dreapta Crișului Negru, în zona de confluență cu Crișul Băița, la 250-285 m alt. Vatra orașului este situată pe terasa de luncă, extrem de netedă, cu alt. relativă de 2-3 m. De aceea, Crișul Negru a produs de-a lungul timpului numeroase inundații și a distrus terenuri agricole și gospodării.

Valea lui Mihai – în N-ul extrem al jud, în C. Carei (sau C. Nirului), la127 m alt., la contactul dintre câmpia nisipoasă și cea de terase, la 8 km de granița cu Ungaria, pe calea ferată Oradea-Satu Mare. Important areal viticol și pomicol.

Vașcău – în extremitatea sudică a Depr. Beiuș, la 295 m alt., la poalele de SE ale Munților Codru-Moma și cele de V ale Munților Bihor, pe cursul superior al Crișului Negru, nu departe de șaua Criștior, pe unde trece șoseaua Oradea-Beiuș-Brad-Deva. Relieful, dispus în amfiteatru, este unul deluros, fiind alcătuit din dealuri piemontane ce coboară înspre nord dinspre Munții Codru-Moma. În apropiere, în acești munți, este platoul carstic Vașcău, lipsit de scurgere de suprafață, dar cu numeroase ponoare, cursuri subterane, izbucuri (celebre fiind izbucul intermitent de la Călugări și izbucul Boiu din vestul orașului), avene, peșteri, doline, unele cu mici lacuri (numite tăuri).

Resursele subsolului

Complexitatea structurii geologice (efect al modului variat de formare a reliefului) determină o mare varietate de resurse de subsol.

În zona montană:

bauxită – în Munții Pădurea Craiului, singurul loc din țară cu astfel de resurse, formată pe calcarele de aici: Zece Hotare, Vârciorog, Dobrești, Roșia, Luncasprie, Remeți. Erau folosite în fabrica de alumină de la Oradea (în prezent închisă); ca urmare s-au închis și exploatările de bauxită. De remarcat faptul că prin abandonarea exploatărilor de la Roșia, pe fundul unei doline a fost descoperită intrarea într-o peșteră, care s-a dovedit a fi foarte frumos ornamentată – Peștera cu Cristale, recent amenajată și intrată de 5-6 ani în circuitele turistice.

minereuri (sulfuri de Fe, Cu, Pb, Bi, Mo), minereuri radioactive (U) – în vestul Munților Bihor, la contactul rocilor cu corpurile magmatice intrusive, exploatate la Băița (localitate componentă a orașului Nucet). În prezent activitățile miniere sunt în declin.

argile refractare – în nordul Munților Pădurea Craiului (Șuncuiuș, Bălnaca, Aștileu), dar și la Beiuș, Ceica, Bordu Mare, valorificate în fabrica de cărămizi refractare de la Aștileu.

marmură – în Mții Bihor, la Chișcău, Budureasa, Băița, Vașcău (varietate de culori și nuanțe), cu o unitate de prelucrare la Vașcău.

granodiorit – Pietroasa (Mții Bihor) utilizat pentru construcții monumentale;

calcare compacte – Bratca, Cărpinet, Remeți, Borz, Chistag, pentru fabricarea lianților (var, ipsos, ciment) în fabrica de la Chiștag (comuna Aștileu).

gresii cuarțoase – zona defileului Uileacu de Beiuș-Șoimi, cu exploatări la Borz și Șoimi.

În zona deluroasă și de câmpie:

lignit – în bazinul Barcăului, în Dl. Plopișului: Borumlaca, Vărzari, Cuzap, Popești, Voivozi, Derna, folosite în termocentrala Oradea.

petrol – Suplacu de Barcău (exista și o rafinărie), Săcueni, Diosig;

nisipuri bituminoase – în dealurile de pe stânga Barcăului, la Derna și Budoi.

balast (nisip + pietriș) – din albiile râurilor, mai ales din Crișul Repede, cu balastiere la Oșorhei și Sântandrei (nu departe de Oradea).

ape termale – la contactul C. de Vest cu Dl. de Vest (la Oradea, Băile Felix, Bile 1 Mai, Săcueni, Răbăgani, Balc, Tămășeu, Chișlaz), dar și la Beiuș (în Depr. Beiuș). La Oradea au fost găsite în foraje ape și cu temperatura de 870C. Temperaturile ridicate se datorează prezenței discontinuității Mohorovicic la doar 10 km adâncime, de unde rezultă un gradient geotermic de numai 24,5 m. Bogăția de ape termale din zona urbană și periurbană a Oradei a dus la dezvoltarea complexului balneoclimateric de la Băile Felix – Băile 1 Mai (Băile Epicopiei), la construirea de sere încălzite cu apă termală în vecinătatea municipiului (agricultură de tip periurban), la dezvoltarea turismului de agrement prin ștranduri termale existente în mai multe localități (inclusiv la Oradea).

ape minerale – la Tinca. Sunt ape bicarbonatate, calcice, magneziene, sodice, carbogazoase, cu o mineralizare între 2,45-5,25g/l, indicate în cură externă pentru afecțiuni ale aparatului locomotor, ale sistemului nervos periferic și ginecologic, iar în cură internă pentru afecțiuni ale aparatului digestiv și glandelor anexe.