SUPORT DE CURS PENTRU MODULUL DE SPECIALIZARE ÎN ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ ANUL UNIVERSITAR 201 6-2017 2 CUPRINS INTRODUCERE Capitolul I ETICA… [618830]

UNIVERSITATEA “Petre Andrei” din IAȘI
Facultatea de Științe Politice și Administrative

ELEMENTE DE ETICĂ POLITICĂ
ȘI ADMINISTRATIVĂ

SUPORT DE CURS PENTRU MODULUL DE SPECIALIZARE
ÎN ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

ANUL UNIVERSITAR 201 6-2017

2

CUPRINS

INTRODUCERE

Capitolul I
ETICA PROFESIONALĂ ÎN CONTEXTUL SOCIETĂȚII ”PROFESIONALIZATE”
1. Profesiile și profesionalismul în lumea contemporană
2. Caracteristicile ideal -tipice ale profesiilor
3. Relația între profesie și sfera politică a societății
4. Etica profesională. Considerații generale
5. Caracterul contractual al eticii profesionale
6. Relațiile client -profesionist

Capitolul II
ETICA ÎN POLITICĂ
1. Argumente pro și contra moralei în politică
2. Imoralitatea în politică: fețe ale ”mâinilor murdare”
3. Necesitatea moralei în politică
4. Virtuțile în politică

Capitolul III
ETICA ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ
1. Importanța și relevanța problemei
2. Managerii și funcționari publici: aspecte etice
3. Contro verse în privința aplicării eticii în administrația publică
4. Importanța eticii în administrația publică
5. Administrație, etică și democrație
6. Supunerea și insubordonarea

Capitolul IV
ETICA ÎN POLITICA, ADMINISTRAȚIA ȘI SOCIETATEA CIVILĂ ROMÂNEASCĂ
1. O societate a conflictului de interese generalizat. Reacții europene
2. Corupție și conflict de interese în ”sferele înalte”. Studii de caz

BIBLIOGRAFIE
3

5
5
6
7
7
8
9

11
11
12
14
16

18
18
18
21
23
24
24

26
26
30

32

3

INTRODUCERE

Al doilea deceniu din mileniul trei pare să fie marcat de un curent moralist în opinia
publică, în contextul în care problemele socio -economice generate de criza economică sunt
potențate de corupția din cadrul sistemelor administrativ -birocratice. Mass -med ia prezintă
aproape zilnic exemple de înalți funcționari publici care au transformat propria poziție de
autoritate într -un mijlc ilegitim de obținere a unor foloase necuvenite. Întregi societăți (mai ales
din aria noilor democrații) constată cu spaimă că f enomenul corupției a ajuns o problemă de
securitate națională.
Exemplele în acest sens sunt numeroase și relevante . Astfel, p e tot parcursul anului
2011, lumea a fost zguduită de mișcări protestatare în lumea arabă, contra regimurilor
autoritare, a căror funcționare s -a bazat pe mecanisme clientelare, pe structuri clanice și pe
corupția generalizată, pe fondul unui dispreț față de democrație și față de cetățeni. Oamenii au
ieșit însă în stradă și în Europa: în Spania, Grecia, Italia și Marea Britanie au ex istat adevărate
revolte contra politicilor de austeritate, motivate de criza economică mondială, dar cărora
populația le -a asociat ideea de incompetență a clasei politice și, în ultimă instanță, de lipsa unei
morale politice, în virtutea căreia cei săraci să nu fie principalii ”plătitori” ai ieșirii din criză.
Începutul anului 2012 a fost marcat și în România de proteste – cu accente violente – contra
Președintelui și a Guvernului, considerându -se că aceste autorități de vârf ale statului sunt
responsabile pentru degradarea nivelului de trai, dar mai ales pentru corupția din toate sferele
vieții publice. Numitorul comun al tuturor revendicărilor formulate în stradă de protestatari,
fără ca aceștia să aibă un nucleu organizatoric și de structurare a mesajelor , a fost ideea că
guvernare a regimul ui Băsescu nu face bine țării nu doar pentru faptul că a redus salariile și
pensiile, ci mai mult pentru că nu a reușit să diminueze fenomenul corupției. Sentimentul că
”statul ne fură”, prin demnitarii săi, se menține ș i în prezent, când sutoritățile duc o bătălie la
vedere și foarte spectaculoasă contra marilor corupți.
Corupția există în toate societățile și este un act care presupune o formă de abuz de
încredere, în general unul care implică puterea publică în scopul obținerii unor beneficii private,
ce adeseori iau forma banilor. Samuel Huntington privea corupția ca pe comportamentul
oficialilor care deviază de la normele acceptate în jocul politic și în angrenajul administrativ,
pentru a servi interesele proprii. Ace asta s -a generalizat, a încetat a mai fi o excepție și este tot
mai frecvent legată de finanțarea partidelor, întrucât toți cei implicați în acțiunile care susțin și
promovează un partid caută să își asigure un venit cât mai consistent. Recent, în România au
fost dezvăluite informații relevante și s -au întocmit dosare de cercetare penală care
incriminează mecanismele de ”culegere” a banilor pentru campaniile electorale, din mediul de
afaceri, de către reprezentanți importanți ai unor la fel de importante pa rtide politice.
La mai bine de două decenii după căderea comunismului, corupția reprezintă o
problemă majoră și stringentă în România, problemă care se află în atenția oficialilor europeni
și care servește drept motivație esențială pentru amânarea accesulu i țării în spațiul Schengen.
Cazurile de incompatibilitate, de declarații de avere false, de luare de mită pentru favorizarea
unor firme în contractele cu statul etc. sunt numeroase și prejudiciază funcționarea guvernării

4
la nivel central și local. Oficial ii europeni au criticat constant legislația neclară și lacunară în
materie de combatere a corupției, lentoarea cu care se derulează cercetările penale și
procesele în justiție, subliniind faptul că România mai are încă nevoie de menținerea
mecanismului de cooperare și verificare (celebrul MCV) .
Dar nu numai autoritățile de la Bruxelles manifestă îngrijorare în raport cu slabul nivel
etic al exercitării funcțiilor administrative de la noi. S -au făcut comentarii, în mediile politice și
jurnalistice, referitoa re la nevoia elaborării unui corp de legi care să se armonizeze cu
standardele europene, care să reducă semnificativ cazurile de conflict de interese. De
asemenea, s -a sublinat nevoia unei legislații secundare care să reglementeze domeniul eticii și
al com portamentului persoanelor care dețin funcții publice. Un al treilea aspect, poate cel mai
important, este formularea unei legislații realiste, care să poată fi aplicată cu succes.
Dezbaterile referitoare la deontologia funcției publice s -au oprit, adesea, la dimensiunea
punitivă, respectiv la reglementarea sancționării actelor de corupție. La nivel legislativ, în
România, faptele de corupție sunt stabilite prin Codul Penal, articolele 254 -257 și prin legea nr.
78/2000. Acestea sunt darea de mită, luarea de mită, primirea de foloase necuvenite, traficul
de influență. Încălcarea prevederilor legale este sancționată cu pedepse penale sau, după caz,
cu sancțiuni prevăzute în regulamentele de funcționare ale instituțiilor. Din acest motiv,
regulamentele trebuie a daptate și rescrise de fiecare dată când noutățile legislative o cer. De
asemenea, atât aleșii locali, cât și responsabilii cu aplicarea normelor de conduită trebuie să
participe la seminarii de pregătire pe teme legislative. În general, aleșii locali, mai ales din
mediul rural, se rezumă la cunoașterea și aplicarea unui număr mic de legi. Mai mult, în mediul
rural, accesul la informație depinde de secretarul unității administrativ -teritoriale și de relația
dintre consilieri și acesta.
Perpetuarea comportam entelor inadecvate în administrația publică și în viața politică
românească ține de o inerție a socializării din vechiul regim comunist, corelată cu vidul legislativ
și depresia normativă de după 1990. Din acest motiv, este necesar să abordăm fenomenul
politic și administrativ din unghiul bazelor sale etice, într -un context societal marcat de
profesionalism și de eticile profesionale.

5
Capitolul I

ETICA PROFESIONALĂ ÎN CONTEXTUL SOCIETĂȚII
”PROFESIONALIZATE”

1. Profesiile și profesionalismul în lumea contemporană

Societățile moderne sunt societăți profesionale . Orice persoană care îmbrățișează o
carieră își dorește să fie recunoscută ca profesionistă a domeniului. În majoritatea cazurilor,
inclusiv politicienii cât și funcționarii publici au avut alte profesii înainte să devină ceea ce sunt
actul. Ei au fost de obicei economiști, medici, ingineri, profesori ș.a. Tema pe care o tratăm se
referă la sensurile conceptelor de profesionist și profesionalism, precum și la felul în care
intervine etic a în exercitarea acestor roluri.
Există numeroase definiri ale profesiilor. Următoarea are o mare adecvare la cerințele
etice: O profesie este o ocupație pe care o au mai multe persoane organizate voluntar să își
câștige existența prin slujirea directă a u nui anumit ideal într -un mod moral permisibil, dincolo
de ceea ce le cere nemijlocit legea, piața și morala comună . (M. Davis, 1999, p. 139).
În sensul anterior, hoția sau prostituția sunt ocupații, dar nu profesii. Se pot câștiga bani
dintr -o ocupație, da r asta nu înseamnă că orice ocupație din care câștigăm bani este o profesie.
Faptul de a câștiga venituri este la rândul său definitoriu. Amatorii pot să aibă calități
profesionale, dar nu își obțin veniturile de bază din practica de amator. În același tim p,
profesiile nu sunt organizații de caritate și nu solicită altruism de la fiecare membru al grupului
profesional. De obicei, organizațiile altruiste sunt alcătuite din amatori. Acestora din urmă li se
cere, conform moralei de rol, să se dedice fără avant aje materiale acțiunilor caritabile. Există de
asemenea ocupații cărora li se contestă statutul clasic de "profesii", tocmai prin aceea că nu
sunt exclusive (de exemplu afacerile) sau nu au coduri care să conțină valori morale direct
implicate în exercitar ea profesiei (cum este cazul ingineriei, deși actual încep să fie elaborate
astfel de coduri). O obiecție asemănătoare se poate aduce și ocupației numite funcționar public ,
deși valorile acestei ocupații sunt directe și precis legate de interesul public.
Profesiile însă se schimbă. În ultimul deceniu s -a conturat o pregătire universitară direct
axată pe afaceri (Studii de business) sau pe administrație publică, inclusiv în România. Ambele
tind să treacă de la statutul de ocupații la cel de profesii (presupu n o cunoaștere specifică,
abstractă, din ce în ce mai conturată ca tip de studii) (Airaksinen, 1998, p. 672).
Profesiilor le sunt necesare coduri etice . Pentru ca aceste coduri să aibă autoritate
morală , el trebuie să aibă consimțământul tacit sau explicit al fiecărui membru. Uneori acest
consimțământ este cerut la intrarea într -o profesie și în lipsa lui persoana nu este acceptată
sau, dacă îi încalcă principiile cadru, este exclusă. Există cazuri în care anumiți practicanți ai unei
profesii pun un monopol absolut pe regulile și codul acesteia ajungându -se la ceea ce se poate
numi "mafie a prototipului unei profesii" (M. Davis, 1999, p. 144).
Care sunt caracteristicile ideale ale profesionistului ? Care sunt valorile acestuia, cu alte
cuvinte, în ce constă p rofesionalismul?

6
2. Caracteristicile ideal -tipice ale profesiilor

Diferența dintre persoanele care întreprind o acțiune oarecare (de producție sau de
servicii), bazându -se doar pe priceperea și pe cunoașterea comună și cele care fac acest lucru în
baza unei formări de specialitate (de regulă, instituționalizate) este o d iferență ”fondatoare”
pentru statutul de ”profesionist”. Folosind un concept weberian, am putea spune că orice
profesie are o serie de caracteristici definitorii, după cum urmează:
a) Profesia presupune o cunoaștere a teoriilor domeniului, deci o pregătir e consistentă
și îndelungată.
b) Standardele de inițiere, menținere și avansare a unei persoane în competența
profesională sunt stabilite de către corpul profesional.
c) Cea mai dură măsură de pedepsire pentru delicte profesionale este eliminarea din
comun itatea profesională (retragerea dreptului de practică).
d) Rolul profesiilor este să ducă la satisfacerea unor nevoi sociale, deci practica
profesională este legitimată de către comunitatea care beneficiază de rezultatele ei.
e) Membrii unui grup profesion al sunt legați printr -un cod etic prin care se stipulează,
între scopurile centrale, și cel al slujirii altruiste a societății .
f) Membrii unei profesii trebuie să aibă relații colegiale iar comportamentul fiecărui
membru este monitorizat colegial.
g) În c azuri de haos și catastrofă, membrii unei profesii trebuie să fie pregătiți să se
sacrifice , inclusiv să își riște viața (Adaptare după H. Gortner, 1991, pp. 129 -130).
Profesioniștii unui domeniu care își exercită rolul în mod responsabil, cât mai aproape
de aceste cerințe dobândesc un status recunoscut. Aceasta este proba că ei dau dovadă de ceea
ce este socotit drept profesionalism. Profesionalismul este socotit o ideologie relevantă
pentru cei care lucrează în același domeniu. El exercită rolul de a coag ula credințele comune
ale unei profesii, întărește identitatea și crește stima de sine a membrilor unui grup
profesional .
Profesionalismul este caracterizat prin:
a) Expertiză în exercitarea unei profesii (autoritate epistemică).
b) Credința în autonomia deciziilor profesionale și a exercitării profesiei.
c) Identificarea cu profesia și cu cei din același domeniu.
d) Dedicația pentru o lungă parte a vieții față de profesia aleasă.
e) Obligația morală de a lucra în serviciul clientului , evitând implicarea emoțională
excesivă (dar nu și empatia), arbitrarul și tratamentul preferențial nejustificat prin
politicile domeniului.
f) Credința în capacitatea de autoreglare și menținerea colegială a standardelor
profesionale (adaptare după H. Gortner, 1991, p. 130).

7
3. Relația între profesie și sfera politică a societății

Nevoia de control asupra exercitării unei profesii conduce la solicitarea, pentru guvern,
a autorizărilor și acreditărilor profesionale. La rândul lor, profesioniștii participă la construire a
sau influențarea proiectelor de politici publice. Administratorii publici sunt adeseori la rândul
lor, profesioniști. dacă lucrează în instituții guvernamentale, ei sunt puși uneori în situații în care
apare un conflict între loialități și valori: ei tre buie simultan să protejeze interesul public, să
urmeze scopurile organizației căreia îi aparțin, să urmeze scopurile propriei profesii. Medicii se
supun conflictelor de interese între nevoile pacienților și finanțarea tratamentelor. Jurnaliștii
intră uneor i în conflict legat de dorința de informare corectă a auditoriului și grupul de interese
care finanțează publicația sau postul respectiv. În termeni sociologici avem de -a face cu un
conflict de roluri . Profesioniștii sunt educați să gândească în termenii ș tiinței lor. De exemplu,
un administrator de nivel superior este obișnuit să gândească în termeni de proceduri, resurse
și logistică aplicate la cazuri particulare ale organizației : cum să fundamenteze decizii, să
stabilească priorități, să păstreze stabil itatea organizației, să aibă o relație corectă cu legislația
(vezi Gortner, p. 133). Primii sunt orientați spre domeniul propriu în sensul onestității
profesionale , sunt centrați pe client și doar secundar pe organizația în care lucrează.
Organizațiile cer loialitate față de angajator și chiar supunere la deciziile acestuia. Profesioniștii
sunt educați în loialitate față de cerințele domeniului lor și ale comunității lor profesionale, dar
adesea pot să facă parte din instituții în care cele două loialități intră în conflict (vezi Guvernul
român care este alcătuit dintr -un număr mare de profesori și dă fonduri reduse
învățământului). În aceste condiții apare uneori fenomenul de insubordonare.
Valorile democratice ar trebui să fie în centrul oricărui cod etic al celor care lucrează
pentru public sau pentru clienți. Insubordonarea este acceptat ca legitim în cazul în care
conflictul este derivat din motive de încălcare a principiilor de bază ale democrație. Interesul
public poate să devină adeseori o simplă lozincă invocată de complezență față de valorile
acceptate. Profesioniștii accentuează uneori excesiv asupra componentei de obiectivitate și
neutralitate politică și fac acest lucru uneori depl in conștienți că este o simplă legitimare a unei
politici. Alteori pur și simplu nu își dau seama politica este o cauză importantă a deciziilor
profesionale. Problema managerilor din diferite comunități este cum să utilizeze puterea pe
care o au de așa man ieră încât să satisfacă: cerințele legale, contribuabilii, clienții, guvernanții.

4. Etica profesională. Considerații generale

Profesioniștii sunt guvernați în principiu de legi și reglementări specifice. Există multe
cazuri în care, pe lângă normele le gale, sunt necesare norme etice. În general aceste norme
vizează, într -o societate democratică, următoarele tipuri de probleme: autoritatea
profesională, practicile paternaliste, drepturile clienților. Unii specialiști neagă existența unei
etici profesiona le ca atare și susțin că nu există decât etici aplicate diferitelor profesii.
Etica profesională este o disciplină reflexivă și critică. Ea se află la intersecția filosofiei
moralei cu eticile particulare ale diferitelor categorii de profesii. Problema cen trală a
introducerii eticii în profesii, deși există deja legi, se datorează faptului că legea acționează de

8
obicei după ce s -a produs încălcarea ei. Practicile etice sunt de graniță și se presupune că ar
trebui să acționeze preventiv (vezi Airaksinen, 199 8, pp. 671 -672).
Etica profesională precizează practicile, drepturile și datoriile membrilor unui grup
profesional, critică și sancționează malpracticile profesionale .
Tipuri de etici:
a) Etici pentru situații încurcate ( Quandary ethics în original )
Sunt cele care nu se referă la coduri, fiindcă acestea din urmă sunt documente încărcate
de o doză mare de idealism (sunt declarații oficiale, adesea de fațadă, sub care se pot ascunde
practici foarte diferite). Etica pentru situații încurcate descoperă arii mai dramatice , cazuri
negative . Slăbiciunea acestei abordări este aceea că, accentuând pe cazul negativ, poate arunca
o umbră generală asupra unei profesii. De exemplu, în politică accentuează pe cinism și
compromitere, în administrație pe corupție, în medicină pe neglijarea pacienților, în educație
pe abuz de autoritate și încredere, ș.a.) Partea bună a concentrării pe cazuri negative rezidă din
virtuțile pe care le conferă critica practicilor unui domeniu. Acest demers sprijină corecțiile care
trebuie făcute. Rolul eticii este mai degrabă cel de a orienta pozitiv, dar nu orb și nereflectiv,
acțiunea. Etica pentru situații încurcate este preferată de mass -media, aceasta căutând mai
degrabă senzaționalul și scandalosul, pe care îl consideră mai gustat de public (vezi Airaksinen,
1998, pp. 673).
b) Abordarea standard
Abordarea standard nu se concentrează pe cazuri dramatice, ci pe trăsăturile unei
practici profesionale, trăsături cărora le aplică analize prin intermediul conceptelor de drepturi
și datorii. De exemplu, doctorii au datorii mai mari decât alți oameni să își ajute semenii,
asistenții sociali la fel. Profesorii au mai multe drepturi să evalueze oamenii ca elevi și studenți
și să le orienteze succesul. Ei au și dreptul să pedepsească așa cum, în a lt registru, polițiștii au
dreptul să uzeze de violență, parlamentarii să stabilească după ce legi trăim.

5. Caracterul contractual al eticii profesionale

Orice profesie este o relație între profesionist și client. Profesioniștilor li se cere să facă
ceea ce este normal și plătit ca atare de către client (direct sau indirect), adică să -și facă
datoria, după cum uneori li se pot cere și acte supererogatorii (dincolo de datorie).
Profesioniștii își urmăresc propriul succes ca prestigiu profesional și succ esul financiar.
Orientarea pe succes este una de tip utilitarist. profesioniștii consideră că succesul lor se
certifică prin maximizarea binelui public.
Uneori termenii contractului sunt excesiv stabiliți de către profesioniști. Acest gen de
impunere este una coercitivă și invalidă în calitate de contract, mai ales atunci când profesia
este monopolizată de așa manieră încât toți cei care nu sunt acceptați ca membri de drept ai ei,
trec drept șarlatani sau impostori și clienții nu au alternative. Prin urmare, chiar existența
serviciilor alternative , nemonopolizate de către un grup profesional, este o condiție de
posibilitate a intervenției clientului în calitate de subiect al contractului.
Există contradicții clasice între perspectiva profesioniștilor și cea a clienților.
Profesioniștii susțin că prestația lor este bună și își merită succesul. Clienții se așteptă ca

9
profesioniștii să dea curs și ideologiei potrivit căreia aceștia sunt în serviciul public (aceasta
exclu de doar parțial problema celor care lucrează în sistemul privat) și ca rațiune altruistă.
Clienții insistă pe o abordare deontologistă , pe ideea de datorie, de obligație profesională.
Profesioniștii nu sunt obligați să presteze servicii supererogatorii, de cât din considerente
morale, deși clienții se așteaptă să o facă din datorie pur profesională (Airaksinen, 1998, pp.
676-677). De exemplu, un pacient crede că a -și solicita medicul în timpul concediului acestuia,
este normal și medicul ar trebui să renunțe la interesele lui personale ca să ajute pacientul.

6. Relațiile client -profesionist

Problema centrală a relației între client și profesionist este cea a alocării
responsabilității și autorității. La modul ideal, între cei doi se stabilește un contract. În acest
contract, în principiu, alocarea poate să fie de următoarele feluri: a) clientul are mai multă
responsabilitate și autoritate; b) cei doi contractanți sunt aproximativ egali; c) responsabilitatea
și autoritatea principală revin profesionistului ( vezi M. Bayles, 1988).
Este greu să considerăm că aceste modele de "contract etic" se pot aplica tale quale.
a) Prima presupoziție: clientul are mai multă autoritate și responsabilitate este
derivată din ideea că profesionistul este angajat de client, acționează pentru acesta și sub
direcția lui. Prin urmare, profesionistul este partizanul scopurilor clientului său (am angajat un
avocat, medic, arhitect, profesor, deci acea persoană nu ma i poate să fie neutră și detașată, ci
atașată scopurilor mele în calitate de client). Există însă limite ale devotamentului față de
client sau ale devizei : Clientul nostru, stăpânul nostru!
 Profesioniștii au obligația "celei de -a treia persoane", care limitează normativ acțiunea
clienților.
 O astfel de abordare se potrivește mai mult profesiilor în care clientul trebuie apărat (la
avocați, de exemplu), dar și în acest caz profesioniștii trebuie să acționeze în limite legal
permise și moral corecte.
 Prof esioniștii nu sunt simplii executanți ai ordinelor clienților, ei au expertiză, au
autoritate epistemică, discernământ profesional. Nu sunt "soldați" la ordin.
 Cu anumite excepții, un profesionist își poate refuza clientul.
Pentru ca profesioniștii să fie responsabili, ei trebuie să fie liberi moral (autonomi).
b) A doua supoziție este cea a egalității și reciprocității contractuale. Contractul
cuprinde obligații și drepturi reciproce, prin urmare, autoritatea și responsabilitatea sunt egal
împărțite (acest model este utilizat în abordările liberale ale libertății și egalității de șanse). Dar
aplicarea unui astfel de model, deși dezirabilă, este dificilă.
 Între părți există cel mai adesea inegalitate de negociere , în sensul diferenței de
cunoaștere, de infor mație.
 Sunt situații în care profesioniști au mai mult acces la clienți decât clienții la
profesioniști (cazurile de monopol profesional sau chiar și cazul funcționarilor publici).
 Sunt situații în care clientul are mai multă putere decât profesionistul (a ngajarea unui
profesionist depinde de Guvern, de autoritatea locală).

10
 Există uneori presupunerea că între client și profesionist se instalează relații de
prietenie și grijă. Relația se bazează pe cooperare, încredere reciprocă, parteneriat.
Totuși, relația rămâne asimetrică. Doar una dintre părți ia grijile celeilalte pe umerii ei
(profesionistul). Această grijă este de fapt un serviciu plătit, nu o gratuitate amicală.
Cerința prieteniei este prea tare și adesea distorsionantă. Este suficient ca cele două
părți să se accepte, nu este nevoie, și adesea este dăunător, să se implice emoțional
(vezi de exemplu cazul psihoterapeuților).
c) A treia supoziție este cea a responsabilității și autorității profesionistului în raport cu
ale clientului. Forma tare a aces tei supoziții este paternalismul.
 Profesionistul acționează pentru bunăstarea clientului, are autoritatea profesională ca
să cunoască binele acestuia.
 Clientul nu are baze pentru un consimțământ deplin, în consecință, poate să fie
manipulat din lipsa autod eterminării, clientul nu este suficient de bine informat, nu are
experiență și nu poate decide în cunoștință de cauză (analog relației părinte -copil).
 Consimțământul este dat de obicei aposteriori, după ce vezi că îți merge bine (vezi
urgențele medicale, orientarea în educație, achitarea taxelor locale).
Cazurile cele mai flagrante de aplicare a paternalismului sunt cele pentru persoane în
imposibilitatea mentală de a lua decizii pentru ele însele (adaptare după M. Bayles, 1988, pp.
114-119). Din punct de vedere etic, paternalismul încalcă principiul autonomiei persoanei și, în
consecință, trebuie evitat pe cât posibil. Problema centrală din punct de vedere etic este aceea
de a da clientului cât mai multă libertate de autodeterminare. Politica, de exemplu, pare să
evite paternalismul prin vot. dar cum adesea politicienii au două politici: una de campanie și
alta de guvernare, este necesar ca cetățenii să participe, prin intermediul societății civile, la
influențarea politicilor publice. Și pentru alte zone d e activitate, chiar dacă clientul nu este în
putință să decidă, este mandatată o altă persoană (tutore, aparținător legal) să o facă în locul
ei. Paternalismul se poate diminua prin informarea clientului și prezentarea alternativelor de
decizie, a recomand ărilor. Acestea sunt condiții pentru menținerea unei relații de încredere în
profesioniști.

11
Capitolul II

ETICA ÎN POLITICĂ

1. Argumente pro și contra moralei în politică

Aparent, acest subiect (”etica politică”) este nepotrivit într -un context referitor la etică
profesională. Lipsește "un sens robust al eticii profesionale" așa cum îl găsim în alte profesii în
care relația cu contribuabilul (la funcționarii publici), cu clientul (în medicină, drept, afaceri), cu
auditoriul (în media) (ve zi B. Williams, 1978, p. 57). Și cu toate acestea, felul în care evoluează
politica influențează toate sferele vieții sociale.
Politica este la originea actelor celorlalte profesii, cel puțin prin legi, politica de
distribuirea banilor publici și niveluri de impozitare. Dacă politica se practică fără scrupule, este
de așteptat ca alte domenii să fie silite să devină ne -etice; în principal cel mai afectat domeniu
poate să fie administrația publică. Politica este pentru unii politicieni o ocupație vremelnică.
Pentru alții devine o carieră. Ea însăși poate căpăta caracteristicile unei profesii speciale.
Cetățenia democratică este mijlocul prin care membrii unei comunități morale își
proiectează normele și valorile în spațiul public. Spațiul public este locul în care "se pun la cale
afacerile colective " (Coaday, 1996). Într-un regim democratic asocierea dintre morală și
politică este și dezirabilă și necesară . Iată câteva rațiuni pentru aceasta:
 Democrația presupune soluționarea conflictelor pe cale pașnică , fără violență între
grupurile de interese.
 Pentru instituirea și dezvoltarea unei democrații este necesar ca relațiile între cetățeni și
între aceștia și instituții să fie relații de încredere. Astfel de relații nu se pot instaura și
menține dacă se ajunge la înșelarea sistematică a cetățenilor, la falsitate cronică sau în
probleme cruciale, la secretomanie și lipsă de transparență.
 Societatea democratică este pluralistă și contractuală. Grupurile de interese sunt în
competiție pașnică. Ele trebuie să negoc ieze, să concilieze divergențe, prin urmare,
aceste practici nu sunt posibile fără înțelegere (N. Bobbio, 2000, p.84).
Teoreticienii tratează problemele de etică politică sub genericul: problema mâinilor
murdare (dirty hands politics ). Termenul este inspirat din titlul piesei lui Jean – Paul Sartre: Les
mains sales , precum și din lucrarea lui Machiavelli, Principele. Ideea centrală care a condus la o
astfel de formulare este aceea că, odată intrată în politică, o persoană nu poate să r ămână cu
"mâinile curate", ba mai mult, că, uneori, din " rațiuni de stat ", poate să aibă mâinile pătate cu
sânge.
Ruptura între morală și politică este justificată astfel:
 Comportamentul politic este ghidat de maxima: Scopul scuză mijloacele! iar scopul
major este crearea sau păstrarea statului și binele public. Securitatea statului este
socotită, într -o astfel de abordare, binele suprem. Acest comportament nu este justificat
însă în statul de drept . În cadrul acestuia din urmă, mijloacele care conduc la le zarea
drepturilor fundamentale ale omului, nu sunt legitime.
 Teoria rațiunii de stat solicită realism politic, adică divorțul de morală, fie în raport cu
"inamicul intern" (vezi dușmanul de clasă în perioada de instaurare a comunismului), fie

12
în raport cu "inamicul extern" (vezi cazul războaielor). Împotriva acestor inamici,
politicienii aflați la putere uzează de orice mijloace, dacă sunt adepții divorțului moralei
de politică (morala nu se aplică "dușmanilor"). Între aceste mijloace pot să primeze
șantaju l, tortura, întemnițarea fără judecată, condamnarea arbitrară, terorismul,
segregarea, uciderea, genocidul.
 Există, potrivit unor opinii, o contradicție fundamentală între etica principiilor și etica
consecințelor. Dacă ținem seama doar de principii, putem ajunge la consecințe absurde
legate de faptul că putem sacrifica orice în numele lor, eventual potrivit dictonului: Fiat
iustitia, pereat mundus! (Să se facă dreptate, chiar dacă ar pierii toți oamenii!). Dacă
ținem seama doar de consecințe, putem iarăși sacrifica orice categorie de cetățeni sau
de interese externe în numele faptului că, pentru grupul pe care îl reprezintă, politica
satisface pe deplin interesele acestuia (vezi de exemplu procesele de colonizare,
subjugarea altor categorii, interesele corp oratiste din simple rațiuni de piață în condițiile
globalizării) (adaptare după N. Bobbio, 2000, pp 80 -83).

2. Imoralitatea în politică: fețe ale ”mâinilor murdare”

Fața întunecată a politicii este chiar fața ei imorală. Între formele frecvente de
imoralitate politică se numără: utilizarea cetățenilor ca mijloace; înșelăciunea; încălcarea
promisiunilor; cinismul (”a călca peste cadavre”); lipsa de compasiune; compromiterea;
demagogia; cruzimea; manipularea; trădarea.
Acest tip de comportamente sunt considerate vicii politice.
Problemele etice cele mai frecvente în viața politică sunt următoarele: Trebuie ca statul
să-și țină promisiunile? Trebuie ca guvernul să spună adevărul? În ce limite este moral admis
compromisul? La ce mijloace poate să recurgă guvernarea, fără să lezeze grav drepturile și
valorile de bază ale cetățenilor?
Unul dintre cele mai discutate aspecte ale eticii politice îl reprezintă așa numita
minciună pentru binele public. Este solicitat chiar dreptul moral de a minți. Acest tip de
comportament trece adeseori drept altruism politic. La o analiză mai atentă, astfel de
justificare se poate regăsi în paternalismul politic. Scuzele frecvente pentru minciună în
politică sunt de t ipul următor:
a) Există o criză majoră în societate. Publicul este ostil, anxios. Electoratul nu vrea să
facă sacrificii imediate și este preponderent emoțional. Prin urmare, în campanie politicienii pot
recurge la formula: "spune oamenilor ceea ce vor ei să audă" și, odată ajunși la guvernare, ei
vor face ceea ce trebuie , din rațiuni de stat. Cetățenii îi vor scuza după ce vor percepe ca utile
consecințele guvernării. Uneori o astfel de abordareo întâlnim ca justificare pentru reducerea
panicii în marele p ublic. Oamenii sunt mai bine manipulați dacă sunt făcuți să fie optimiști.
Propaganda are rolul de a -i ține pe oameni pentru a permite mașinii puterii să opereze și de a -i
manipula oamenii să acționeze în vremuri de criză. Dar în anumite condiții, chiar cr earea panicii
are rol manipulator. De exemplu, cu cât criza economică se adâncea în regimul Ceaușescu, cu
atât mai mult se recurgea la contracararea ei printr -o panică și mai mare (se făceau marșuri ale

13
păcii împotriva pericolului "iminent" al bombei cu ne utroni). O anumită categorie de minciuni,
mai ales cele care ridică moralul, este socotită minciună nobilă.
b) Minciuna este nevinovată. Din această categorie fac parte așa numitele minciuni
albe , cele lipsite de consecințe. Sunt minciuni din politețe și s e practică mai ales în diplomație
sau din curtoazie diplomatică. Toastezi în sănătatea unui dictator, omagiezi un politician veros
cu o ocazie festivă, acorzi distincții unor oameni care nu le merită, fiindcă așa este mai
"diplomatic". Caracterul "nevinova t" al acestui tip de minciună este discutabil. Mulți politicieni
occidentali au fost criticați pentru faptul că au legitimat regimul Ceaușescu prin astfel de gesturi
"diplomatice". O vastă categorie de persoane din România și -a pierdut reputația fiindcă s -a
exprimat public omagial la adresa dictaturii.
c) Minciuna este menită să protejeze secrete. Există informații care nu pot fi public
dezvăluite fiindcă ar aduce prejudicii fără să producă și consecințe dezirabile. Același argument
este folosit și în cazul secretelor private, nu doar al celor de stat. Este invocat dreptul de a
ascunde informații.
În situațiile anterior invocate, dilema morală este cea între minciună scuzabilă și
înșelăciune. Cea din urmă nu este moral scuzabilă fiindcă încalcă principiul consimțământului
tacit sau explicit. Tratează oamenii ca mijloace pentru experiențe sociale la care nu au
consimțit, încalcă principiul abținerii de la promisiuni false . Dreptul de a ascunde informații nu
este tot una cu dreptul de a înșela. Cel din urmă dre pt nu există (vezi și S. Bok, 1988, pp. 150 –
156). În situații de înșelăciune este încălcat principiul autonomiei persoanei cu scuze de tip
paternalist: electoratul este imatur, cetățeanul simplu (așa numitul "om de pe stradă"), nu
înțelege, este mai bine s ă fie manipulat ca să -și păstreze optimismul, pacientul nu se pricepe și
nu trebuie întrebat, cititorul este naiv. Marele risc al înșelăciunii și al paternalismului cronic îl
reprezintă prăbușirea încrederii în autoritatea democrației. Guvernările duplicit are produc
alienare prin înșelăciune.
O problemă centrală a politicii, atât sub aspect legal, cât și sub aspect moral este cea a
corupției . Se spune că puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut. Din punct de
vedere moral corupția are aceleași efe cte ca și înșelăciunea: lezează, sau, dacă este endemică,
prăbușește încrederea în guvernare.
În același registru poate să conteze o practică politică frecventă și necesară, de astă
dată: compromisul. Compromisul este un târg (politic, în cazul de față), din care unii agenți văd
avantaj obținut prin cooperare reciprocă, temporară, pentru obiective limitate, politici sau
interese limitate în scopul de a asigura atingerea altora, pe termen lung și de importanță mai
mare. Nu este nimic imoral în compromis ca atare, ci în unele implicații ale sale. Ceea ce trece
granița de la compromisul moral acceptat la compromisul inacceptabil este compromiterea :
abandonarea marilor scopuri, a intereselor majore, ceea ce lezează major integritatea
politicianului sau partidul ui: sacrificarea principiilor fundamentale (nucleul tare al principiilor).
Compromiterea conduce spre responsabilitate negativă și izolare morală.

14
3. Necesitatea moralei în politică

Motivația frecvenței actelor imorale este de obicei aceea că politică implică acțiune
necesară , nu neapărat acțiune bună . Problema "mâinilor murdare" nu este specifică doar
politicii, ci mai general, condiției umane (vezi Coaday, 1996). Ideea divorțului în tre etică și
politică nu este caracteristică doar realismului politic de tip machiavelic, ci o susțin și anarhiștii
actuali și de aceea doresc sfârșitul statului. Statul, susțin aceștia, este incompatibil cu valorile
politicii. Ca să îți atingi scopurile î n politică recurgi la minciună, cruzime, crimă (Machiavelli).
Promotorii necesității sau fatalității imoralității în viața politică nu fac de obicei distincția între
etică și morală, între morala publică și cea privată și adesea iau drept reper strict mora lă
religioasă (în tradiție euro -americană, pe cea creștină). În statele fundamentaliste există o
suprapunere aproape perfectă între religie, morală și politică. Etica devine o imposibilitate
fiindcă ea reprezintă o abordare rațional -convențională și este c onștientizată ca având acord
comunitar, fiind produsă de oameni și nu revelată profeților.
Să ne închipuim că ar funcționa la nivel politic norma: Să nu râvnești la bunul aproapelui
tău! Aplicarea ei ar însemna sfârșitul impozitării și taxării. Dacă cineva îți ia banii, acest act este
considerat jaf, dacă statul ia impozit și mai mult, dacă o face pentru ca să îndrepte nedreptatea
socială, avem de -a face cu un act moral justificat, sau, cum expresiv o numea Th. Nagel (trad.
rom. 1998) cu o ”hoție justificat ă”.
Moralitatea politică are însă standarde specifice, relativ diferite de cea privată. Noțiunea
centrală este cea de moralitate de rol. Este ușor să îți mânjești mâinile în politică și adesea
este drept să o faci (Michael Walzer, 1973). Uneori este necesar să manipulezi, minți, trădezi iar
aceste comportamente sunt mai frecvente decât în viața privată, însă fiindcă în democrații
politicienii sunt reprezentanți ai cetățenilor și a grupurilor lor de interese, ei trebuie să aibă
acoperire morală pentru actele lor. Dar viața publică este pluralistă. Politicile pe care le
aprobăm trec drept morale, iar cele pe care le dezaprobăm trec drept imorale. În politică
alegerea este a altuia, în morală alegerea este proprie (politic, puterea de alegere este
deasupr a indivizilor).
Se pot formula câteva rațiuni pentru existența unei morale în politică :
 Actele aparținând politicilor publice schimbă viețile multor oameni, prin urmare,
responsabilitatea pentru consecințe este semnificativ mai ridicată decât pentru actele
din viața personală sau chiar din viața profesională.
 Domeniul public deține "monopolul violenței", în sensul utilizării ei ca violență legitimă .
Pentru Poliție, de exemplu "să nu lovești" sau uneori chiar "să nu ucizi", devin norme
inaplicabile sau dacă sunt aplicate, consecințele pot să fie mult mai imorale.
 În democrație guvernanților li se cere să protejeze interesele celor pe care îi reprezintă,
indiferent dacă aceștia sunt membri partidului propriu sau cetățeni neafiliați sau afiliați
altor partide, prin urmare, politicienii trebuie să aibă o componentă de etică a grijii (vezi
și St. Hampshire, 1978, p. 49 -52).
Politica e dominată de problema imparțialității morale și a neutralității. De exemplu,
nepotismul are un prost prestigiu, ca și tratamentului preferențial pe criterii personale . În viața
privată nimeni nu te judecă rău că îți părtinești familia sau prietenii. Guvernanții intră sub o altă

15
normă : Să nu profiți de putere în scopuri personale! Dar existența unei astfel de norme nu ne
asigură că trat amentul preferențial nu se aplică pe alte criterii, de exemplu, grupurilor
financiare de interese care îi sprijină pe politicieni în campanii. Imparțialitatea nu este
totdeauna convingătoare sau necesară. Politicienii sunt legitim părtinitori față de națiu ne,
susținători, propriul partid sau propria facțiune, iar în cazul mișcărilor de eliberare și față de
propriul grup etnic, față de propria rasă, de propriul sex (vezi mișcările pentru drepturi civile,
cele pentru egalitate politică și cele pentru egalitat e de șanse).
Un rol major al politicii este acela de a aplica strategii ale dreptății, chiar de a contura
sensurile contextuale ale dreptății. La modul general, dreptatea este tratată ca dreptate
procedurală și dreptatea retributivă. Legea este egală pentr u toți, fiecare persoană primește
ceea ce merită. Numai că acest fel de dreptate are partea ei de orbire. Dacă "oamenilor legii" li
se cere să o aplice, pur și simplu, politicienilor aflați la putere li se cere altceva: să vadă dincolo
de egalitatea în faț a normelor și situațiile particulare, grupurile defavorizate, nedreptatea, chiar
"imoralitatea" legilor oarbe. În legătură cu acestea, politicienii trebuie să stabilească victimele
nedreptății și strategiile de compensare: dreptatea compensatorie. Ea este expresia practică a
regretului moral în politică. Astfel de abordări sunt frecvente în raport cu grupurile rasiale,
etnice. În România cele mai semnificative abordări politice de acest tip s -au referit în ultimii ani
la compensarea victimelor regimului com unist, la dreptatea reparatorie și cea restitutivă. În
cazul dreptății reparatorii s-a ținut cont de majoritatea populației și au fost adoptate măsuri
reparatorii de tipul: vânzarea apartamentelor către chiriași, restituirea "părților sociale", Legea
18 de restituire a micii proprietăți agricole. Argumentul moral al dreptății reparatorii a fost
acela potrivit căruia majoritatea populației a fost victimă a comunismului și merită
compensații . Dreptatea restitutivă, parte a dreptății compensatorii, a vizat o categorie mai
restrânse de victime: foștii proprietari de case, terenuri, păduri, marii proprietari funciari din
perioada interbelică (pentru o analiză de detaliu vezi A. Miroiu, Filosofia fără haine de gală,
1998 și M. Miroiu, Societatea retro, 1999).

16
4. Virtuțile în politică

Aristotel a fost inițiatorul tradiției eticii virtuților și al discuției teoretice despre "virtuți
civice", cum le numea el. Etica este practică și trebuie să aibă valoare acțională, prin urmare, ea
nu poate să rămână la o mulțime de precepte care transcen d persoana. Ne interesează la fel de
mult și cine practică aceste percepte. Ce fel de persoană trebuie să fie, fiindcă între caracter și
acțiune există o legătură cauzală. Pentru ca un om să facă acte drepte trebuie să fie un om
drept, să aibă virtutea cor ectitudinii. Virtuțile se dezvoltă prin reciprocitate și conduc la
concordie ca formă reciprocă de recunoaștere și confirmare. Cea mai semnificativă virtute a
conducătorilor politici este înțelepciunea practică (vezi Aristotel, Etica Nicomahică, 223-224).
Atunci când ne întrebăm ce fel de oameni am vrea să fie politicienii încercăm să
răspundem configurând sensurile virtuților necesare în politică . Ne vom referi cu precădere la
virtuțile rolului de politician sau politiciană și nu la virtuțile specifice vie ții private ale
politicienilor (vezi de exemplu "afacerea Sexgate" în care președintele Clinton a fost iertat de
publicul american în numele rezultatelor administrației sale). Deși ar fi de dorit ca rolurile
morale să fie în armonie, nu este obligatoriu ca aceasta să se întâmple. Mai mult, sunt situații în
care politicienii sunt iertați pentru greșelile lor din rolurile publice deținute în trecut, dacă sunt
percepuți ca eficienți în prezent (vezi de exemplu acceptarea unor foști membri ai
nomenclaturii comu niste și ai poliției politice ca lideri ai tranziției sper capitalism democratic în
țările esteuropene). Aceasta se întâmplă în virtutea abordării unei perspective utilitarist –
consecințialiste asupra moralei în politică. Există însă și perspective deontolo giste potrivit
cărora greșelile flagrante din viața privată, precum și cele din viața politică anterioară "noului
contract", nu trebuiesc iertate. Aceste greșeli trebuiesc sancționate prin lege. Avem de -a face,
în acest context, cu o perspectivă moral -lega listă. În România o astfel de abordare a căpătat
notorietate în forma disputelor etico -politice referitoare la ceea ce s -a numit "punctul 8 al
Proclamației de la Timișoara". Raționamentul moral -legaliștilor era de tipul următor:
1. Oricine are o responsabi litate crucială în inițierea și menținerea comunismului în
România nu
trebuie să aibă dreptul, pentru cel puțin două legislaturi, de a candida la funcții publice.
2. Membri nomenclaturii și ai Securității comuniste au o responsabilitate crucială în
inițier ea șimenținerea comunismului în România.
3. Deci, cei vizați de premisa 2 nu trebuie să aibă dreptul să candideze timp de două
legislaturi la funcții publice.
Virtutea vizată în această discuție este cea a responsabilității . Politicienilor le revine cel
mai înalt nivel de responsabilitate publică tocmai prin faptul că ei dețin informații și putere
publică în cel mai înalt grad. Un astfel de exercițiu al responsabilității nu este, în cazul
politicienilor aflați la guvernare, un act supererogatoriu , ci chiar o datorie.
Responsabilitatea este o virtute obligatorie. Politicienilor le revine o responsabilitate
retrospectivă , pentru faptele lor anterioare. Dar, atâta vreme cât nu părăsesc scena politicii, le
revine și o responsabilitate proiectivă, aceea de a pro mite și a -ți asuma responsabilitatea să dai
curs promisiunilor politice (vezi Agnes Heller, 1988, pp. 67 -82). În cazurile anterior discutate,
responsabilitatea retrospectivă a fost tratată ca una morală, fără consecințe legale, în favoarea
încrederii în re sponsabilitatea proiectivă. Aderența la aceste abordări este relevată mai ales prin
analiza tendințelor de vot.

17
Max Weber (în lucrarea Politica -o vocație și o profesie) critică ceea ce el numește etica
scopurilor ultime . În acest fel de etică agentul vrea să fie pur și el colapsează în privința
consecințelor. În aceste situații, agentul moral argumentează că oamenii sunt rău -intenționați
sau așa a vrut Dumnezeu. Max Weber, de exemplu, preferă etica responsabilității fiindcă
aceasta accentuează asupra consecințelor, este relativistă, e un realism instrumental . Problema
centrală a politicii e justificarea mijloacelor: faci un rău actual pentru un bine de viitor. Din acest
motiv, din punctul lui de vedere, virtuțile politici enilor sunt: simțul proporțiilor, realismul,
concentrare interioară, calmul (să nu -ți pierzi capul).
Michael Slote utilizează termenul de stomac moral (moral stomach), respectiv calitatea
de a îți păstra apartenența politică chiar dacă ai o aversiune moral ă în a -ți urma cauza: să-ți ții
angajamentele politice și când ești în conflict moral cu ele (M. Slote,1983 pp 98 -99). Nu
admirăm, susține el, doar angajarea publică a politicianului, ci și stomacul lui moral.
Simone Weil consideră că moralitatea acțiunii în sfera publică depinde de onestitatea
intelectuală. Rolul acestei virtuți este aceea de a te apăra de automistificare. Dacă avem
onestitate intelectuală știm ce și cine suntem, care ne sunt limitele și posibilitățile. Umilința
morală este un bun antidot al formei exagerate a orgoliului: trufia. Ea constituie o condiție a
integrării morale, în acordul cu standardele comunității. (S. Weil, 1952 p. 195). Cele două
virtuți: onestitatea și umilința sunt necesare oricărei persoane politice democratice, capabile să
înțeleagă faptul că este ea însăși cetățeană alături de alți cetățeni, în rând cu ei, dând seama de
interesele lor publice. Estompează tentația politicienilor de a se simți supra -cetățeni, eventual
chiar stăpâni ai destinelor celorlalți.
Între compromi surile și dilemele morale ale altor zone și cele ale politicii nu sunt
diferențe de natură și nici mai puține dileme morale sau mai puține situații de tipul "mâinilor
murdare". Întreaga condiție umană este marcată de astfel de probleme, nu doar politica. A tunci
când ne referim la "machiavelism" ca divorț morală -politică, nu vizăm divorțul în sine, ci o
practicare a politicii fără remușcări pentru răul pe care îl producem altora, fără să ne gândim la
oameni ca scopuri în sine, ci doar ca la simple instrument e pentru rațiuni mai înalte decât ei sau
pentru satisfacerea voinței arbitrare a unui grup de interese sau a unui politician care are prea
multă putere.

18
Capitolul III

ETICA ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

1. Importanța și relevanța problemei

În România, etica în administrația publică are o importanță aparte față de alte state cu
administrații democratice consolidate. Procesul de așezare legislativă a administrație publice
românești a fost el însuși greu. Legea Funcționarului public intrând în vig oare de un timp foarte
scurt, cerințele ei devin practici instituționale curente într -un timp destul de lung. A ignora
dezvoltarea pe coordonate etice a administrației publice, sub pretextul că este de ajuns
aplicarea legii este tot una cu a ignora faptul că administratorii publici sunt persoane, nu simpli
executanți, că ei au propriile valori, vin din medii diferite iar dorința lor de afirmare ca
profesioniști ai administrației nu se reduce la conformism, datorie pe sarcină, salariu, sancțiune,
premiere, c i că identitatea profesională devine o componentă a identității personale. Împlinirea
profesională este o parte a împlinirii omenești și o condiție a stimei de sine.
Zona etică a administrației publice este cu atât mai sensibilă cu cât scopul vizat este
menținerea încrederii publice în funcționarea instituțiilor, încredere fără de care democrația
este doar spectacol politic. România nu este un caz de excepție, dar este un caz de creștere a
scepticismului și a cinismului legat de serviciile publice. Există u n nivel mare de neîncredere în
executiv și în faptul că adesea se substitue legislativului. Legislativul este adesea perceput ca
fiind mai degrabă un consumator de resurse decât un prestator de servicii publice. Din cauza
acestei frecvente percepții, aștep tările cetățenilor ca politicienii și funcționarii publici să aibă un
anumit grad de exemplaritate morală este chiar mai mare decât în privința altor categorii, cu alt
statut social.
Administratorii publici se află constant în fața unor decizii cu implicaț ii etice și sunt
adesea obligați să opteze între aspirații personale și responsabilități instituționale. Interesul
public face necesar un cadru moral în care administratorii să poată opta. Acest cadru moral este
circumscris unor valori de tipul: demnitate personală, libertate, respect pentru ordine și lege .
Ei au datoria să abordeze rațional propriul rol în sensul eficienței (să obțină cel mai bun rezultat
cu cel mai scăzut cost). Din acest motiv abordarea lor trebuie să fie, pe lângă cea deontologistă
(legată mai ales de statutul lor de implementatori de legi) și una utilitaristă: acțiunea unui
administrator public este moral corectă dacă produce cea mai mare utilitate pentru cel mai
mare număr de oameni.

2. Managerii și funcționari publici: aspecte etice

2.1. Cine sunt managerii publici?

Potrivit lui Harold F. Gortner, manager public este: Oricine produce politici publice sau
se îngrijește de implementarea politicilor publice. Cei care utilizează resurse publice care au
impact asupra indivizilor sau grupurilor dintr -o societate. oricine joacă un rol de lider într -o

19
birocrație (Gortner, Ethics for Public Managers, p.12).Este important să facem distincția între
lideri și manageri (deși etica despre care vorbim vizează ambele categorii).
Liderii joacă, (potrivit lui J. Gortner, 1986) următoarele roluri:
 proiectează scopurile;
 afirmă valoril e organizației;
 motivează personalul;
 slujesc drept simbol al organizației (sunt oamenii de imagine);
 reprezintă grupul;
 evaluează indivizii și grupul.
Managerii :
 dețin funcții de conducere;
 conturează modalități practice de atingerea scopurilor;
 caută și distribuie utilizarea resurselor;
 urmăresc procesele organizaționale;
 fac studii pentru diferitele probleme care trebuie soluționate.
Funcționarii de nivel mediu și mic au un rol foarte important în administrație, inclusiv
din perspectivă etică și politică. Rațiunile pentru care au acest rol sunt, în principal,
următoarele:
 Controlează informația care ajunge la legislativ și la manageri și consiliază ambele
categorii (controlul asupra informației este o formă esențială a puterii);
 Fac lobby pentru diferite grupuri de interese;
 Orice program de guvernare, indiferent de nivelul căruia i se adresează, trebuie
implementat și aceasta depinde de administrația publică;
 Conformismul, în sensul supunerii la norme, primează asupra convingerilor personale și
este criteriu de menținere și promovare în administrație (vezi subcapitolul: "Supunere și
insubordonare");
 Tendințele spre conservatorism duc la un anumit imobilism în situații nestandard și, în
aceste condiții, mediul reacționează prin lupta anti -birocrați e, în direcția adaptării la
cerințe și interese noi, legitime din punct de vedere public (McKinney și Howard, op.cit.).
Un manager public trebuie să țină cont, în ultimă instanță, de următoarele aspecte
etice:
1. Interesul public general: soluțiile date de această categorie afectează viața
oamenilor; sunt formulate în numele interesului public; aplicarea lor antrenează resurse
publice.
2. Scopurile politice pentru care lucrează: administrația publică implementează politici
publice.
3. O înțelegere a actoril or implicați.
4. Dinamica organizațiilor în care lucrează.
5. Personalitatea celor cu care interacționează.
Primele imperative cu care se confruntă administratorii publici sunt următoarele:
 să satisfacă standardele de performanță profesională, comportament ală și etică;
 să adere la ceea ce le impun guvernul, politicile publice, publicul însuși;
 să împace cerințele legii cu situațiile reale din viața zilnică;

20
 să împace morala privată cu cerințele codului profesional.
Administratorii publici au două priorități care uneori pot să fie contradictorii: publicul și
propria instituție. Ei lucrează sub presiune iar presiunea cea mai frecventă o reprezintă cea dată
de politicile de impozitare. Administratorii publici au rol dual. Sunt și angajați ai publicului și
cetăț eni. În calitate de angajați ai publicului ei nu au dreptul să facă politici partizane.
Partizanatul politic duce la neglijarea obligației legale de a servi publicul. În calitate de cetățeni
ei participă la procesul politic. Dacă se izolează de politică îș i neglijează îndatoririle de cetățeni
(vezi ASPA, 1982).
Caracteristicile personale ale funcționarilor publici contează în mod semnificativ, tocmai
din cauza particularității muncii lor.
Ei se află într -o așa numită "zonă gri" în care nu poți să fii nici t otal altruist (orientat
exclusiv pe interesul public), nici egoist , orientat doar spre interese proprii. Funcționarii publici
lucrează în comunități în care au rude, prieteni, șefi, persoane de care sunt legați prin interese
proprii. Lor li se cere să se o rienteze neutru și detașat spre "public". Prin urmare, ei nu pot să fie
eroi luptători pentru "sfânta cauză".
Funcționarii publici trăiesc într -un climat politic în schimbare, prin urmare, etica lor este
una situațională. În consecință, atașamentul rigid f ață de un anumit set de valori este
disfuncțional.
Urmarea strictă a procedurilor are paradoxurile ei. Procedurile slujesc ordinii, stabilității,
egalității de tratament și eficienței. uneori însă " habotnicia procedurală " creează efecte
nedrepte (S. Bailey , 1965, pp.283 -298).

2.2. Virtuțile morale implicate în deciziile luate de funcționarii publici

Virtuțile morale implicate în deciziile luate de funcționarii publici sunt:
 Optimismul , legat de însuși conceptul de " bine public " înțeles ca scop al actelor acestei
categorii de profesioniști.
 Curajul constă în capacitatea de a acționa drept, chiar dacă presiunile politice și cererea
de favoruri din partea partidelor, organizațiilor, politicienilor sau chiar a celor apropiați
sunt uneori copleșitoare.
 Corecti tudinea este asociată cu datoria supunerii față de lege.
 Empatia (capacitatea de a te pune în situația celor care depind de deciziile tale).
Aceste virtuți cultivate și afirmate drept comportamente profesionale conduc spre o
valoare de mare importanță în m enținerea încrederii în funcționarii publici: buna reputație.
După York Willbern (1984), nivelurile de moralitate ale funcționarilor publici sunt următoarele:
1. Onestitate și conformare la lege
2. Confruntarea cu conflicte de interese
3. Orientarea pe sar cini și corectitudinea procedurală
4. Etica responsabilității democratice
5. Orientarea pe etica politicilor publice
6. Etica compromisului și integrării sociale.
Aspectele 3 -6 au o relevanță mai mare în contextul acestei discuții. Astfel, o rientarea pe
sarcini și corectitudinea procedurală este importantă în principal din cauza tendinței

21
guvernanților de a face ceea ce le este convenabil, de a accentua pe propria lor autoritate,
uneori de a eluda legea, de a se folosi arogant de putere, din cauza tendinței spre secretomanie
și lipsă de transparență. Cât privește e tica responsabilității democratice, funcționarii publici
sunt, dincolo de jocul politic, purtătorii "voinței poporului" și au datoria să mențină controlul
democratic. Uneori ei pot decide chiar con tra opiniei publice, datorită calității lor de
profesioniști. Prin urmare, ei trebuie să țină în balanță: legea, politicile publice, voința populară
și corectitudinea profesională. Relativ la etica pentru politici publice : soluțiile de implementare
a politicilor publice sunt în atribuția funcționarilor publici. Ei trebuie să stabilească cele mai
potrivite proceduri care afectează pozitiv cel mai mare număr de oameni. Etica compromisului
și integrării sociale : în mod absolutist moralitatea înseamnă ader area la un principiu, fără nici
un fel de compromisuri. O astfel de abordare duce la intransigență ca pericol, lipsă de
conciliere, uneori chiar la radicalisme pe care le putem socoti "fascism normativ" (principiul
trebuie respectat, chiar dacă piere toată lumea: "Fiat iustitia, pereat mundus!"). În acest sens
este ilustrativă ideea formulată de către T. Smith: Lumea este plină de sfinți, fiecare dintre ei
știind calea unică spre mântuire. Rolul politicianului (și al funcționarului public, n.n. MM) este
cel al păcătosului care stă la cotitură să oprească un sfânt să taie beregata altui sfânt. Acesta
este poate cel mai înalt nivel etic la care poate să ajungă cineva care lucrează pentru sectorul
public (Smith, cit. în Gortner, 1991, pp. 41 -42).
Datoria morală a funcționarilor publici este cea de dezvoltare a integrității profesionale .
În sprijinul acesteia vin următoarele valori :
1. Egalitatea: se referă la tratamentul identic al clienților, la aceiași calitate a serviciilor,
indiferent cine este clientul, pri n urmare la un tratament corect comun.
2. Echitatea: sunt situații în care egalitatea nu conduce spre echitate din cauza
existenței categoriilor discriminate. În cazul lor, un tratament egal trebuie combinat cu un
tratament preferențial compensatoriu.
3. L oialitatea: este o valoare de bază în relația cu Constituția, Guvernul, legile,
superiorii, subordonații, colegii.
4. Responsabilitatea: responsabilitatea primă este cea față de public. Dacă această
ordine de responsabilitate este neglijată și accentul cad e pe subordonare față de superiorii
ierarhici, poate să apară delictul de supunere ("nu am făcut decât să mă supun ordinelor!")
(ASPA, 1982).

3. Controverse în privința aplicării eticii în administrația publică

Este destul de răspândită opinia potrivit căreia etica nu este adecvată pentru
administrația publică fiindcă aceasta nu este decât o birocrație apolitică iar funcționarii publici
sunt, sau ar trebui să fie, angajați pe merit și nu aleși în urma unui scruti n politic. Chestiunile de
ordin etic sunt în sfera politică. Administrația se ocupă de problemele tehnice ale guvernării,
prin urmare, valori de tipul binelui sau dreptății deciziilor, nu intră în cerințe pentru funcționarii
publici. Ei răspund în fața sup eriorilor ierarhici și a legii, sunt supuși controalelor și sunt judecați
pe alte criterii decât cele ale profesionismului.
Obiecția principală care poate fi adusă acestui argument își are fundamentul în faptul că,
în raport cu administrația publică, cetăț enii dețin autoritatea ultimă fiindcă administrația este

22
în slujba lor, nu a instituțiilor în sine, nici a politicienilor. Deși valoarea etică cea mai comună în
aprecierea funcționarilor publici este corectitudinea, administrația nu se adresează doar relaț iei
cetățean -lege, ci și politicilor publice, acestea fiind orientate spre alte valori centrale: echitatea,
egalitatea de șanse, dreptatea .
Standardele etice sunt stabilite și susținute de către societatea civilă : biserici,
organizații neguvernamentale, pa rtide politice, sindicate, cu accent deosebit pe asociațiile
profesionale și cele pentru apărarea drepturilor cetățenilor (vezi Gortner 1991, p. 19 -23).
Dilemele etice intervin, pentru aceste categorii, în momentul în care se confruntă mai
multe valori (ap are conflictul de valori). Valoarea reprezintă ceea ce considerăm bun, dezirabil,
drept, obligatoriu, virtuos, frumos, adevărat, sfânt. Conflictul de valori, chiar dacă poate
cuprinde mai multe persoane este trăit ca un conflict personal. În situații de di leme etice ceilalți
ne pot sfătui, dar fiecare dintre noi hotărăște și trăiește apoi cu consecințele acelei hotărâri.
Rolul preponderent al unei etici în pentru administratorii publici vine din faptul că, în
condițiile în care o birocrație încetează să -și împlinească rolul într -o manieră etică, adică într –
o manieră percepută de oameni ca dreaptă, corectă și echitabilă, atunci beneficiarii serviciilor
ei devin neîncrezători și frustrați în privința guvernării și chiar a sistemului politic . Se pierde
încreder ea publică . Problema este cu atât mai acută în societățile care își schimbă sistemul
politic (societățile în tranziție, cum este cazul celei românești) și au încă instituții vulnerabile ca
autoritate publică. Din acest motiv mediul academic are datoria să se aplece asupra eticii în
administrația publică, nelăsând funcționarii publici în stare de amoralitate, insensibilitate și
dezinteres față de cetățeni și valorile lor, după cum etica trebuie să le fie un ghid pentru situații
moral dilematice. Aceste situa ții pot uneori să fie dramatice, tragice, critice.
Alegerile dramatice sunt cele făcute în condițiile în care resursele sunt sărace (de
exemplu banii nu sunt suficienți nici pentru ajutor social, nici pentru crearea locurilor de muncă.
A alege o strategie înseamnă diminuarea celeilalte sau chiar dispariție ei.
Alegerile tragice se produc atunci când distribuirea resurselor (a bugetelor) este o
problemă de viață sau moarte (de exemplu, finanțarea sănătății pentru cei fără asigurări
sociale).
Alegerile critic e se produc în situații în care grupurile de interese implicate sunt
numeroase și mult prea diferite ca cerințe. De exemplu, problema șomajului (dacă acesta nu
este endemic și criza economică nu se prelungește prea mult), este o problemă care afectează
grupuri diferite de interese: șomerii, contribuabilii, patronii, sindicatele ș.a. Șomajul nu este o
problemă de viață și moarte, ci de calitate a vieții. O problemă etică de primă importanță este
cea a încrederii și respectului de sine a persoanei șomere. În confruntarea grupurilor de
interese există învingători și perdanți. Administratorii publici dau socoteală socială, politică și
economică pentru soluțiile pe care le găsesc unor astfel de probleme. Prin urmare, orice
birocrație trebuie să manifeste o anumit ă doză de sensibilitate etică.

23
4. Importanța eticii în administrația publică

Funcționarii publici au nevoie de etică din următoarele motive:
a) Deciziile administrative sunt luate de către persoane în poziție de încredere publică.
b) Funcționarii publici își exercită profesia în instituții care, în principiu sunt fondate pe
valori ca: autoritate, raționalitate și eficiență pentru viața cetățenilor.
c) Instituțiile publice există într -un mediu politic care are politici, valori și sco puri
conflictuale.
d) Funcționarii publici sunt cei care caută strategii și mijloace de transfer în practică a
politicilor publice.
e) Într -un mediu politic democratic, funcționarii publici sunt cei care trebuie să practice
și mențină valori de tipul: libertate individuală, egalitatea, dreptatea, participarea,
responsabilitatea pentru exercitarea drepturilor constituționale, corectitudinea,
descentralizarea, respect pentru demnitatea persoanei (potrivit lui H. Gortner, 1991, p. 15).
Funcționarii publici sun t ei înșiși cetățeni. Ei reflectă valorile societății în care trăiesc și
sunt socializați să răspundă "voinței deliberative", adică respectului față de lege , participării
angajate, toleranței, respectului pentru alții, responsabilității în urmărirea intere sului public. O
abordare democratică a rolului de funcționar public presupune încurajarea libertății de
exprimare, a traducerii politicilor în fapte, furnizarea informațiilor de bună calitate, promovarea
dialogului, analizei, interpretării (McKinney și How ard, 1998, p.6).
Administrația publică este menită să țină în echilibru interesul colectiv cu cel politic,
promovat de legislativ și executiv. Rolul ei a fost și este acela de a crea cadrele instituționale
civilizate ale vieții cetățenilor . Pe de o parte, aceasta înseamnă soluții economice și
responsabile pentru problemele cetățenilor, pe de altă parte, înseamnă să atragă potențialul
cetățenesc de resurse (vezi de exemplu importanța colaborării între administrația publică și
organizațiile neguvernamentale î n sensul utilizării resurselor și împărțirii serviciilor pe criteriul
eficienței). Filosofia unei administrații democratice este orientată spre strategii de tipul “ce este
mai bun sau mai bine pentru public”. O astfel de filosofie trebuie să ghideze decizi ile. În
consecință, etica unei astfel de filosofii trebuie să promoveze cea mai mare integritate, cea mai
mare libertate, egalitate și încredere publică.
În administrațiile democratice consolidate există educație pentru virtuți specifice. De
exemplu, în ce a americană modelul este: "fermitate, curaj, răbdare, hărnicie, trai frugal, tărie în
situații critice, devotament față de comunitate", fiindcă administratorii publici au rol strategic în
implementarea deciziilor și prin acest rol ei afectează libertatea ș i bunăstarea cetățenilor
(McKinney si Howard, 1998, p.13). Dacă oamenii politici au în principal angajamente pe termen
mai scurt (de obicei pe durata uni mandat), administrația publică preia aspectul dezvoltării
durabile a societății (proiectele pe termen lung). Între politicile particulare ale partidelor aflate
succesiv la putere trebuie să existe o coerență, iar această coerență este vegheată de către
administrația publică.

24
5. Administrație, etică și democrație

Un stat de drept este cel în care oamenii sunt guvernați de legi, nu de voința arbitrară a
altor oameni. Legile reprezintă, într -o democrație, voința publică. Administrația este construită
casă asigure drepturile și responsabilitățile legale. În ciuda aparenței că funcționarii publici doar
administrează aplicarea legilor, ei participă în procesul de legiferare și aplicare a legilor în mai
multe etape:
a) Etapa de proiectare a legilor
 Sunt implicați în alcătuirea proiectelor de legi, hotărâri, ordonanțe, trebuind nu doar să
arate ce nu este permis legal (fața negativă a legii) ci și ceea ce este dezirabil, permis
(fața pozitivă a legii).
 Sprijină depășirea conflictelor de interese prin participare la negocieri de proiecte de
legi.
 Legea vizează o realitate care aparține viitorului iar acesta este nesigur. Este posibil ca
viitorul să conțină mișcări sociale pentru drepturi civile pe care legiuitorul nu le -a
prevăzut.
b) Etapa de aplicare a legilor în viața cotidiană
 Funcționarii publici se comportă ca manageri într -o birocrație iar rolul legii este să arate
limitele acestei acțiuni.
 Legea protejează funcționarii publici împotriva arbitrarului partidelor și grupurilor de
presiune.
 Legea devine scop în sine când alții o ignoră sau o eludează.
 Legea este o problemă în situațiile în care aplicarea e i are consecințe rele, nedrepte
(vezi Gortner, op. cit.).

6. Supunerea și insubordonarea

Funcționarii publici nu se supun numai legii, ci și ordinelor superiorilor (autorității
politice și propriei ierarhii interne). Uneori legile însele pot să fie nedrepte. Alteori ordinele
ierarhice vin în conflict cu legea iar presiunea conformării poate să fie foarte intensă. O astfel
de supunere transformă funcționarul public în copărtaș moral la deciziile care se iau. Presiunile
pot viza acțiuni anti -etice iar loialitatea în astfel de situații este prost plasată fiindcă implică o
percepție falsificată a b inelui public. Supunerea oarbă la lege sau la ordine poate să devină
delict de supunere. Astfel de cazuri sunt frecvente în regimurile autoritare, dar nu sunt de loc
excluse în cele democratice în condițiile coexistenței legitime a conflictelor de interese între
grupuri.
O astfel de problemă apare acut și în condițiile globalizării în care marile corporații
mondiale presează spre propriile lor interese. În astfel de situație problema controlului
democratic (politic și etic) devine extrem de acută, iar funcț ionarii publici pot să se afle într -o
altă dilemă legată de supunerea la interesele politico -economice ale corporațiilor și la cele ale
firmelor și cetățenilor din propria comunitate. În cazurile în care funcționarii publici consideră
că o politică sau o p resiune guvernamentală aduce prejudicii publicului (încalcă legi, reguli,

25
violează drepturi de bază, este un management falimentar al resurselor, deturnează bani
publici, este abuz de autoritate, este periculos pentru siguranța sau pentru sănătatea
publicu lui), funcționarii publici trebuie să "fluiere în biserică", să tragă semnale de alarmă. În
acest caz avem de -a face cu un conflict între responsabilitatea față de public și loialitatea față
de guvernare, între dezvăluire și confidențialitate. Din acest mo tiv, în codurile etice pentru
funcționarii publici se insistă asupra protejării acestora când dezvăluie astfel de situații. Atenția
trebuie acordată, spun partizanii acestei idei, nu mesagerului, ci mesajului (ASPA, 1982).

26
Capitolul IV
ETICA ÎN POLITICA, ADMINISTRAȚIA ȘI SOCIETATEA CIVILĂ
ROMÂNEASCĂ

1. O societate a conflictului de interese generalizat. Reacții europene

Putem defini conflictul de interese ca pe o situație în care o persoană sau organizație are
interese particulare sau personale suficient de puternice încât să influențeze exercitarea
obiectivă a funcției sau rolului său oficial. Un conflict de interese există chiar dacă nu rezultă din
acesta în mod direct un act negativ, impropriu sau incorect, dar care dă aparența de
incorectitudine și care subminează încrederea în persoana sau organizația aflată în această
postură .
Conflictul de interese, așa cum este el definit în Dicționarul juridic , poartă definiția de
infracțiune prevăzută de Codul Penal la art. 253 1, ce constă în fapta funcționarului public care,
în exercițiul atribuțiilor de serviciu, îndeplinește un act ori participă la luarea unei decizii prin
care s -a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soțul sau o ruda ori un afin
până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s -a aflat în raporturi comerciale ori
de muncă în ultimii 5 ani, sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau
foloase de orice natură.
Misiunea fundamentală a guvernelor și a instituțiilor publice este aceea de a servi
interesul public. Cetățenii doresc ca funcționarii publici să -și facă datoria în mod cinstit, corect
și imparțial. Din ce în ce mai mult se cere ca guvernele să ia măsuri pentru ca funcționarii publici
să nu per mită compromiterea procesului de luare a deciziilor oficiale și de administrație publică
din cauza intereselor și relațiilor lor personale. În condițiile în care pretențiile societății sunt din
ce în ce mai mari, conflictul de interese tratat în mod necore spunzător de către funcționarii
publici poate slăbi încrederea cetățenilor în instituțiile publice.
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare în Europa a încercat să reglementeze, printr –
un Ghid, activitatea instituțiilor publice în vederea evitării confl ictului de interese. Obiectivele
OCDE sunt:
 asistarea autorităților publice locale în elaborarea unei strategii prin care se va evita
conflictul de interese;
 alinierea practicilor existente la cele ale statelor OCDE;
 promovarea unei culturi a funcționarului public prin care orice conflict de interese va fi
soluționat din timp fără a crea probleme în parcursul decizional;
 susținerea parteneriatelor dintre instituțiile publice și organizațiile non -profit în vederea
reglementării situațiilor de co nflict de interese.
Ghidul definește într -un mod sugestiv conflictul de interese: „ Un ‘conflict de interese’
implică un conflict între datoria față de public și interesele personale ale unui funcționar public,
în care funcționarul public are interese, în calitatea sa de persoană privată, care ar putea
influența necorespunzător îndeplinirea obligațiilor și responsabilităților oficiale”.
Teoriile elaborate de OCDE prin Ghid ne propun un set de principii prin care se va urmări
tratarea conflictelor de inter ese.

27
a) Slujirea interesului public:
 Funcționarii publici trebuie să ia decizii și să facă recomandări pe baza legislației și
politicii corespunzătoare și caracteristicilor fiecărui caz, fără să ia în considerație câștigul
personal (adică să fie “dezinteresați”). Corectitudinea procesului de luare a deciziilor
oficiale, în special în aplicarea politicii la cazurile individuale, nu trebuie să fie
prejudiciată de preferințele religioase, profesionale, politice de partid, etnice, familiale
sau alte p referințe sau angajamente ale factorului de decizie.
 Funcționarii publici trebuie să renunțe sau să restrângă interesele personale care ar
putea compromite deciziile oficiale la care participă. Dacă acest lucru nu este posibil,
funcționarul public trebuie să nu se implice în luarea deciziilor oficiale care ar putea fi
afectate de interesele și relațiile lor personale.
 Funcționarii publici trebuie să evite să se implice ca persoane private în acțiuni din care
ar putea obține un beneficiu incorect datorită ‘i nformațiilor din interior’ obținute în
timpul îndeplinirii sarcinilor de serviciu dacă aceste informații nu sunt disponibile
publicului larg și trebuie să nu se folosească incorect de poziția lor și de resursele
guvernamentale în beneficiul personal.
 Funcț ionarii publici nu trebuie să caute să obțină sau să accepte nici un fel de beneficiu
incorect în vederea influențării îndeplinirii sau neîndeplinirii sarcinilor sau responsabi –
lităților de serviciu.
 Funcționarii publici nu trebuie să caute să obțină beneficii incorecte datorită funcției
publice sau poziției oficiale deținute anterior, inclusiv datorită informațiilor privilegiate
obținute prin funcția respectivă, în special atunci când își caută un loc de muncă sau o
altă funcție după ce nu mai dețin f uncția publică.

b) Susținerearea transparenței și controlului exercitat de către public:
 Funcționarii publici și organizațiile publice trebuie să acționeze de o manieră care să
permită cel mai atent control din partea publicului. Această obligație nu este în deplinită
în totalitate prin simpla respectare a literei legii; ea implică și respectarea unor valori
mai largi ale administrației publice, cum ar fi lipsa intereselor private, imparțialitatea și
corectitudinea.
 Funcționarii publici trebuie să -și declare i nteresele personale și afiliațiile care ar putea
compromite îndeplinirea dezinteresată a îndatoririlor lor publice, pentru a permite un
control adecvat și găsirea unei soluții.
 Organizațiile publice și funcționarii publici trebuie să asigure consecvența și un grad
corespunzător de deschidere în procesul de rezolvare sau tratare a unei situații de
conflict de interese.
 Funcționarii publici și organizațiile publice trebuie să promoveze verificarea modului în
care au tratat conflictele de interese, în limitele cadrului legislativ corespunzător.

c) Promovarea responsabilității personale și a exemplului personal:
 Funcționarii publici trebuie să acționeze în orice moment astfel încât integritatea lor să
servească drept exemplu pentru alți funcționari publici și pent ru cetățeni.

28
 Funcționarii publici trebuie să acepte responsabilitatea pentru modul în care își
desfășoară activitățile în calitate de persoane private, în măsura în care este posibil,
astfel încât să prevină apariția unor conflicte de interese la numirea î n funcția publică și
ulterior.
 Funcționarii publici trebuie să accepte responsabilitatea pentru identificarea și
rezolvarea conflictelor în beneficiul interesului public atunci când apare un conflict.
 Funcționarii publici și organizațiile publice trebuie s ă-și demonstreze angajamentul de a
asigura corectitudinea și profesionalismul prin aplicarea unei politici și practici eficiente
cu privire la conflictul de interese.

d) Promovarea unei culturi organizaționale intolerantă la conflicul de interese:
 Organizațiile publice trebuie să asigure și să pună în practică politici, proceduri și practici
adecvate de conducere în mediul de lucru pentru a încuraja controlul și rezolvarea
eficientă a situațiilor de conflict de interese.
 Practicile organizațiilor tr ebuie să îi încurajeze pe funcționarii publici să declare
problemele legate de conflictele de interese și să le discute și trebuie să se prevadă
măsuri pentru a proteja aceste informații astfel încât ele să nu fie utilizate incorect de
către alții.
 Organizațiile publice trebuie să creeze și să susțină o cultură de comunicare și dialog
deschis cu privire la corectitudine și promovarea ei.
 Organizațiile publice trebuie să ofere îndrumare și instruire în vederea promovării
înțelegerii și evoluției dinam ice a regulamentelor și practicilor recunoscute ale
organizației publice și a aplicării lor în mediul de lucru.

Viața publică a României este plină de exemple de conflicte de interese. Politicieni care
au firme ce fac afaceri cu statul, proprietari de fir me private care sunt și membri în consiliile de
administrație ale unor societăți de stat, ziariști care sunt în acelasi timp și purtători de cuvânt
sau consilieri de presă pe la diverse instituții, medici care sunt acționari în firme furnizoare de
echipame nt medical, ingineri proiectanți care au interese în companii furnizoare de materiale
de construcții, manageri ale unor multinaționale care au acțiuni la firme ce fac parte din
rețeaua de distribuție. Exemplele sunt peste tot în jurul nostru. Etica publică este la pământ!
Nu există reglementări clare care să penalizeze persoane sau firme care sunt în conflict
de interese. Pentru că acest conflict de interese trebuie probat de o terță parte. Trebuie dovedit
impactul negativ al acestora asupra exercitării ob iective a funcției sau rolului celui aflat în
conflict de interese.
În Vest, conștiința fiecăruia funcționează ca un filtru. Dar asta vine din mentalitate.
Medicii refuză sa aibă afaceri, inginerii se feresc sa aibă interese în afara firmei lor, ziariștii nu
au nici afaceri ți nici nu sunt consilieri de imagine, iar politicienii deleagă oameni care să aibă
grijă de afacerile lor și se feresc să aibă contracte cu statul. A fost un caz la Montreal cînd un
consilier la o primărie a trebuit să demisioneze pentr u că ”uitase” să -și delege calitatea de
administrator la o firmă de asfaltare care făcea lucrări cu statul la 350 km față de zona unde era
el consilier. N -a contat, a trebuit să plece!

29
Românii au pretenții de la clasa lor politică, dar ar trebui să se uite în primul rând în
curtea lor. Dacă sunt mecanici auto, n -ar trebui să aibă și un magazin de piese auto. Daca sunt
responsabili la Serviciul Intendență în Armată, n -ar trebui să aibă firme care livrează la armată.
Daca sunt ingineri proiectanți, n -ar trebu i să aibă acțiuni la un producător de structură. Dacă au
firmă de vanzare și instalare de centrale termice, n -ar trebui să accepte poziții de directori la nu
mai știu ce furnizor local de utilități.
Abia în momentul în care cetățeanul de rând va fi corect si etic, va putea pretinde
același lucru de la politicieni. Și îi va putea sancționa. Până atunci, se vor mulțumi să se conducă
dupa deviza Merge și așa ! Sau vor da vina pe problemele financiare și vor continua să se
plaseze în conflicte de interese.

30
2. Corupție și conflict de interese în ”sferele înalte”. Studii de caz

Am selectat pentru acest subcapitol trei cazuri reprezentative pentru lipsa de etică în
sfera publică românească. Două dintre ele implică politicieni, iar al treilea un jurnalist, cunoscut
pentru intransigența opiniilor sale în raport cu puterea politică. Aceste cazuri le consider
reprezentative din trei motive: implică politicieni atât de la putere, cât și din opoziție, implică
un jurnalist cunoscut (teoretic, un membru al societății civile) și sunt relativ recente.
În vara lui 2011, Ioan Nelu Botiș a demisionat din Guvern, după ce un ziar local a
descoperit că soția sa era administratorul unui ONG care beneficia de fonduri europene.
Demisia a venit după 24 de ore de la confirmarea informației apărute în presă. Nu este foarte
clar dacă ministrul Muncii a fost forțat să -și prezinte demisia de către primul -ministru, sau chiar
a fost un gest voluntar. Mai mult Agenția Națională de Integritate a sesizat DNA în legătură cu
cazul fostului ministru al Muncii, Ioan Nelu Botiș. Situația lui Nelu Botiș este similară cu cea a
ministrului Integrării Europene Hildegard Puwak din timpul guvernării Adrian Năstase (2000 –
2004). În cazul Puwak, demisia a survenit mult după dezvăluirea cazului în presa națională și la
presiunile autorităților europene.
Adrian Severin a fost surprins de săptămâ nalul Sunday Times în timp ce se arăta
disponibil să -și ofere „expertiza” în probleme europene contra cost. Expertiza domnului Severin
consta în votarea în Parlamentul European a unui amendament cerut de un grup de interese
speciale. Cu toate că dovezile î mpotriva sa sunt clare și convingătoare, Adrian Severin a încercat
să se dezvinovățească, sugerând că tot ce i se întâmplă este de fapt rodul unei mari conspirații.
Europarlamentarul român cu greu a acceptat să -și dea demisia din Partidul Social Democrat și în
momentul de față este persona non grata în forul legislativ european. DNA s -a autosezisat și a
cerut ridicarea imunității parlamentare lui Adrian Severin pentru a putea fi astfel cercetat
pentru acte de corupție. Alți doi europarlamentari, din Austia și respectiv Cehia, care s -au arătat
disponibili să voteze amendamente în schimbul unor sume de bani, așa cum se arată în ancheta
Sunday Times au demisionat la scurt timp după publicarea acesteia.
Ca urmarea scandalului Severin, Comisia Europeană a decis pe 20 aprilie 2011 să
modifice Codul de conduită al comisarilor UE. Revizuirile aduse, susține Comisia,
"consolidează cadrul etic și clarifică unele dispoziții anterioare". Potrivit Comisiei Europene,
Codul de conduită actual era deja unul dintre cele mai riguroase care se aplică funcționarilor
publici. După scandalul "Mită pentru amendamente" în care au fost implicați patru
eurodeputați, Parlamentul European care nu avea un cod de conduită, a anunțat reformarea
regulilor privind conflictele de interese.
Noua revizuire a Codului de conduită urmează mai multor studii ale Comisiei,
Parlamentului European, precum și ale OECD (Bune Practici pentru Prevenirea Conflictelor de
Interese). Studiile au adus recomandări care au determinat câteva modificări importante :
 norme mai clare privind activitățile politice, inclusiv participarea comisarilor în
campaniile electorale ;
 norme mai stricte cu privire la activitățile desfășurate după încheierea mandatului,
inclusiv orientări privind criteriile de evaluare aplicate de Comitetul ad hoc pe probleme
de etică, și extinderea obligației de notificare a activităților desfășurate dup ă
încheierea mandatului de la 12 la 18 lun i;

31
 revizuirea anuală a declarațiilor de interese;
 introducerea unei proceduri clare privind abordarea oricărui risc potențial de conflict de
interese în timpul mandatului;
 norme mai clare privind cadourile și ospit alitatea;
 interdicția ca soții, partenerii și membrii direcți ai familiei să facă parte din personalul
cabinetelor membrilor Comisiei ;
 consolidarea mandatului Comitetului ad hoc pe probleme de etică.
Victor Ciutacu, redactorul -șef al Jurnalului Național locuiește într -o locuință socială pusă
la dispoziție de autoritățile locale din București contra unei chirii simbolice de 30 de euro.
Justificarea dânsului pentru acest contrast – manager la un trust de presă care locuiește într -o
casă destinată bucureștenilor fără posibilități: autoritățil e sunt de vină că nu -i vând locuința,
deși a depus cerere în acest sens.
Faptele înșiruite mai sus sunt dezonorante pentru autorii lor. Chiar dacă Ioan Botiș a
demisionat imediat după ce a devenit public conflictul de interese în care era implicat, acest
lucru nu răscumpără în nic iun fel faptul că fostul ministru al Muncii s -a complăcut în respectiva
situație. Adrian Severin și Victor Ciutacu au preferat să dea vina pe alții pentru situațiile
dezonorante în care se află. Mai mult au încercat să nege evidența și să transfere
respons abilitatea faptelor lor asupra unor alte persoane și instituții.

32
BIBLIOGRAFIE

American Society for Public Administration (ASPA), Public Administrators. Study Guide , 1982.
Airaksinen, Timo, Ethics of Coercition and Authority, University of Pittsburg Press, 1988.
Airaksinen, Timo, "Professional Ethics", în Encyclopedia of Applied Ethics, vol. 3, Academic
Press, 1998.
Almond, Brenda, "Rights", A Companion to Ethics, Peter Singer (ed.), Blackwell, 1996.
Appelbaum, David și Lawton, Sarah Ver one, Ethics and the Professions, Prentice Hall, New
Jersey, 1990.
Aristotel, Etica Nicomahică , Editura științifică și enciclopedică, Traducere Stella Petecel,
București,1988.
Balle F., Medias et Societé , Paris, Montchrestien, 1994.
Bayles, Michael, The Pro fessional -Client Relationships, în Ethical Issues in Professional Life, Ed.
Callahan, 1988.
Bayles Michael, Professional Ethics , Wadsworth, Belmont, CA, 1981.
Bailey, Stephan, “The Relationship between Ethics and Public Service”, în Public Administration
and Democracy, ed. R. Martin, Syracuse University Press, 1965.
Beauchamp T. și Childress J. , Principles of Biomedical Ethics , New York, Oxford University Press,
1994.
Becker, Lawrence (ed.) Encyclopedia of Ethics, Hamend, CT: Garland, 1991.
Berger F. (ed), Freedom of Expression , Belmont, Wadsworth, 1991.
Bird, F.și Waters, J, A. “The Nature of Management Moral Standards”, în Journal of Business
Ethics, 6, 1-13.
Black J, Steele B., Barney R., Doing Ethics in Journalism, A Handbook with cases Studies , Boston,
Londra, Allyn and Bacon, 1999.
Bobbio, Norberto, In Praise of Meekness. Essays on Ethics and Politics, Polity Press, Cambridge,
2000.
Bok, Sissela, Lies for Public Good în Ethical Issues in Professional Life, ed. J. Callahan, Oxford
University Press, 1988.
Boris Libois, “ Médias”, în Dictionnaire d'éthique et de philosophie morale , Paris, PUF, 1996.
Bowie N. Business Ethics, Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall, 1982.
Buckler, S. Dirty Hands. The problem of Political Morality, Avebury, Brookfield, USA, 1994.
Callahan, Joan (Ed.), Ethical Issues in Professional Life, Oxford University Press, 1988.
Clouser D., What is Medical Ethics?, Annals of Internal Medicine , 80, (5), 1974, pp 657 -660
Coady, C. A. “Politics and the problem of dirty ha nds”, în A Companion to Ethics, P. Singer (ed),
1996.
Cornu D., Journalisme et verité. Pour une éthique de l'information , Geneve, Labor& Fides, 1994.
Daniels N., Just Health Care , Cambridge, MA, Cambridge University Press, 1985.
Davis, Michael, “Is Higher Education a Prerequiste of Profession?”, în International Journal of
Applied Philosophy, vol 13: 2, 1999.
Druker Peter, Management, London, Pan, 1979.
Dworkin, Gerald, “Paternalism”, în The Monist, 56, nr. 1, 1972.
Dworkin, Ronald, Taking Rights Seriously, Duckworth, London, 1978.

33
Engelhardt Tristram, The Foundations of Bioethics , New York, Oxford University Press, 1986.
Freedeman, Understanding lawyer's ethics . Matthew Bender, 1990.
Frideman și Zile, “Soviet legal profession: Recent developments in law and practice”, Wisconsin,
Law Review 32, 1964.
Friedman, Milton, “The Social Responsibility of Business is to Increase the Profit”, în New York
Times Magazine, September, 13, 1970.
Gillon G., Principles of Health Care, Chichester, New York, Willey, 1994.
Gortner, John, Tasks of Leadership, Washington DC, Independent Sector, March, 1986.
Gortner, Harold F. Ethics for Public Managers, Greenwood Press, New York, 1991.
Heller, Agnes, General Ethics, Blackwell, 1988.
Gilligan, Carol, In a Different Voice: Psychological Theory and Women's Development, Harvard
University Press, Cambridge, Mass, 1982.
Grenier, H. Marile doctrine morale, Humanitas, București, 1995.
Gurvitch M. (ed), Culture, Society and the Media , Londra, Methuen, 1982.
Hampshire, Stuart, “Public and Private Morality”, în vol. Public and Private Morality , ed. St.
Hampshire, Cambridge Univerity Press, 1978.
Hare, R.M. Moral Thinking: Its levels, Method and Point, Oxford University Press, New York,
1981.
Harris J., The Value of Life , London, Routledge and Kegan Paul, 1985.
Held D., The division of moral labor and the role of the lawyer, în Luban (ed) The good
Lawyer, 1983.
Johnson, P., Frames of Deceit, A Study of the Loss and Recovery of Public and Private Trust,
Cambridge, 19 93.
Johns, Gary, “Comportament organizațional” , Putere, politică și etică , Editura Economică,
București, 1998.
Kant, Immanuel, Întemeierea metafizicii moravurilor, Ed. Științifică, București, 197.
Kant, Immanuel, Critica raiunii practice, Ed. Științifică, Buc., 1972.
La Follette, Hugh (ed), Ethics in Practice, Blackwell, 1997.
McInerney, Peter & Rainbolt, George, Ethics, HarperCollins Publishers, New York, 1994.
McIntyre, Alisdair, After Virtue: a Study in Moral Theology , 1981, în românește: Tratat de
moral ă, traducere de Catrinel Pleșu, Humanitas, București, 1998.
McKinney B. Jerome și Howard C. Lawrence, Public Administration Balancing Power and
Accountability, Second Edition, Praeger Publishers, Westport, 1998, Cap. “Context of
administration, Ethical Fou ndations and Imperatives of Public Management”.
Mercier Samuel, L'éthique dans les entreprises, Editions La Decouverte et Syros, Paris, 1999.
Mill, John Stuart, Utilitarismul, Alternative, București., 1994.
Miroiu, Adrian (ed), Teorii ale dreptății, Altern ative, București, 1995.
Miroiu, Adrian (ed.), Etică aplicată, Alternative, București, 1995.
Miroiu Adrian, Filosofia în haine de gală, All, București, 1998.
Miroiu, Mihaela și Miroiu, Adrian, (editori), Dreptatea și fericirea, All, București, 1995.
Miroiu, Mihaela, Convenio. Despre femei, natură și morală, Alternative, București, 1996.
Miroiu, Mihaela, Societatea retro, Editura "Trei", București, 1999.
Montefiore, Alan și Mureșan, Valentin (editori), Filosofia morală britanică , Alternative,
București, 1998.

34
Mureșan, Valentin, Valorile și adevărul moral, (ed), Alternative, București, 1995.
Nagel, Thomas, Veșnice întrebări (Mortal Questions în original, 1979), All, București, 1996.
Offen, Neil, “Commentary on Code of Ethics of Direct Selling Association”, în v ol. The Ethical
Basis of Economic Freedom, Chapel Hill, NC, American Viewpoint, Inc, 1976.
O'Neil, Onora, Acting in Principle, Columbia University Press, New York, 1975.
O'Neill, Onora, Kantian Ethics, in A Companion to Ethics, Peter Singer (ed), Blackwell,
Cambridge, 1991.
Parfit D., Reasons and Persons , Oxford, Clarendon Press, 1984.
Petit, Philip, Consequentialism, in A Companion to Ethics, Singer (ed), Blackwell, 1996.
Pleșu, Andrei, Minima moralia, Cartea Românească, București, 1988.
Rawls, Jo hn, A Theory of Justice, Cambridge, MA: Harvard University Press, 1971.
Schramm W., Four Theories of the Press. The Authoritarian, Libertarian, Social Responsabilities
and Soviet Communist Concepts of what the Press Should Be and Do , Urbana, Chicago, Londr a,
University of Illinois Press, 1974.
Simon, “Ethical discretion in lawyering”, Harvard Law Review , 1083, 1988.
Singer, P., (ed.), A Companion to Ethics, Blackwell, 1996.
Singer P., Practical Ethics , Cambridge, Cambridge University Press, 1979.
Slote, Mic hael, Goods and Virtues , Clarendon Press, Oxford, 1983.
Spicer C. M. (ed), 1995, “Appendix: Codes, oaths and directives related to bioethics”, în
Encyclopedia of Bioethics, Reich, W.T. (ed), New York, Simon and Schuster Macmillan.
Solomon, R. și Hanson, K. : It s Good Business, Harper and Row, New York, 1987.
Solomon, Robert, “Business Ethics”, în A Companion to Ethics, P. Singer (ed), Blackwell, 1996.
Taylor Charles, 1989, Sources of the Self. The making of Modern Identity , Harvard, University
Press.
Tur M. , “An introduction to lawyers' ethics”, Journal of Professional Legal Education, 1992.
Veca, Salvatore, Etica e politica. I dilemi del pluralismo: democrazia reale e democrazia
possibile, Garzanti, 1989.
Walzer, Michael, “Political action. The problem of D irty hands”, Philosophy and Public Affairs, 2,
1973.
Weil, Simone, The Need for Roots , Routledge, London, 1952.
Williams, Bernard, “Politics and Moral Character”, în Public and Private Morality, ed. Stuart
Hampshire, Cambridge University Press, 1978.
Williams, Bernard, Introducere în etică, Alternative, București, 1993.
Willbern, York, “Types and Levels of Public Morality”, în Public Administration Review , 44 (2),
102-108, 1984.
Wundenburger, J. Jacques, Questions d' éthique, Presses Universitaires de France, 1993.