– Suport de curs pentru învățământ la distanță – [608295]

Sociologie
– Suport de curs pentru învățământ la distanță –

Titular curs: Conf. univ. dr. Dan Chiribucă
An I, semestrul I

ClujțNapoca
2013ț2014

UNIVERSITATEA BABE Ș-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA
CENTRUL DE FORMARE CONTINU Ă, ÎNV ĂȚĂMÂN T LA DISTAN ȚĂ ȘI CU FRECVEN ȚĂ REDUS Ă
Facultatea de Știin țe Politice, Administrative și ale Comunic ării
Specializarea: Administra ție Public ă

Titlul disciplinei: Sociologie
Codul : ULR2209
Numărul de credite: 3
Locul de desfășurare: Facultatea de Stiinte Politice,Administrative și al e Comunicării, str Traian
Mosoiu, nr. 71

I. Obiectul sociologiei. Specificul perspectivei socio logice. Teme majore. Postulate și
principii teoreticoAmetodologice

Obiective
Noțiuni cheie
Bibliografie minimală
1. Specificul perspectivei sociologice
2. Constituirea sociologiei ca științã
3. Obiectul și temele majore ale sociologiei
4. Postulate și principii teoretico – metodologice
Chestionar de autoevaluare

II. Societatea modernă. Perspective explicative și cara cteristici definitorii
Obiective
Noțiuni cheie
Bibliografie minimală
Chestionar de autoevaluare

III. Cultura. Definiție. Elemente componente. Relația di ntre cultură și societate
Obiective
Noțiuni cheie
Bibliografie minimală

Chestionar de autoevaluare

IV. Socializarea. Procesul socializării. Agenți și inst anțe socializante
Obiective
Noțiuni cheie
Bibliografie minimală
Procesul socializării. Socializarea ca umanizare
Mecanisme ale socializării
Socializarea în copilărie și tinerețe; persoane se mnificative
Agenți și instanțe socializante
Chestionar de autoevaluare

V. Stratificarea socială. Diferențiere și inegalitate socială. Manifestarea stratificării. Teorii
asupra stratificării. Despre inconsistența de statu s

Obiective
Noțiuni cheie
Bibliografie minimală
Diferențiere și inegalitate socială.

Manifestarea stratificării.
Teorii asupra stratificării.
Despre inconsistența de status
Chestionar de autoevaluare

VI. Schimbarea socială. Definiție. Tipuri de schimbare socială
Obiective
Noțiuni cheie
Bibliografie minimală

Chestionar de autoevaluare

VII. Familia. Tipuri de familie. Familia în societățile tradiționale și societățile moderne
Obiective
Noțiuni cheie
Bibliografie minimală

Chestionar de autoevaluare

VIII. Comunicare și mass media
Obiective
Noțiuni cheie
Bibliografie minimală

Chestionar de autoevaluare

Tema 1. Obiectul sociologiei. Specificul perspecti vei sociologice. Teme majore. Postulate și
principii teoreticoAmetodologice 1

Obiective : ț prezentarea conceptelor și noțiunilor cheie ale disciplinei
ț cunoașterea principalelor perspective teoretice a le sociologiei

Noțiuni cheie : simțul comun, realitate socială, actor social, in dividualism metodologic, neutralitate
axiologică, explicație, comprehensiune

Bibliografie minimală:
Anthony Giddens, Sociologie, Bic All, București, 20 00, p. 9ț24
Achim Mihu, Introducere în sociologie, Dacia, 1992, p. 7ț82
Traian Rotariu, Petru Iluț (coord.), Sociologie, M esagerul Transilvan, ClujțNapoca, 1996, p. 5ț
34

Simțul comun sau „raționalitatea eronată”
Fiecare dintre noi observăm și interpretăm realitat ea socială zi de zi. Cu toții ne angajăm în
speculații și discuții despre cauzele și consecințe le fenomenelor și proceselor ce le întîlnim și
influențează viața noastră cotidiană. Din perspecti ve individuale, unul și același fenomen, același
proces produce semnificații diferite. O casă este p rivită și interpretată diferit de un arhitect, cons tructor,
hoț, artist, expert în demolări, cumpărător. La fel autorul unui accident, polițistiul, victima și pie tonul
vor privi în mod diferit infracțiunea, regulile de circulație sau legea.
Perspectivele individuale sunt întotdeauna parțial e, fiinduțle imposibil să cuprindă toate laturile
și implicațiile fenomenelor și proceselor sociale. Dar sunt obligatorii pentru a organiza observațiile ,
înțelege semnificația datelor și pentru a ne ghida comportamentul și acțiunile.
Perspectivele individuale sunt rezultatul propriei experiențe a informațiilor și ideilor transmise
de „ceilalți semnificativi”. Dar ele sunt condițion ate foarte adesea de simțul comun. Între simțul com un
și știință nu există întotdeauna opoziție, dar recu rsul la experiența ocazională și la speculația deri vată
din tradiție diferă esențial de apelul la cunoștinț ele oferite de știință și de aplicarea metodei știi nțifice.
Cele mai răspîndite principii ale simțului comun s unt:
ț verificarea pshihologică: enunțul descriptiv este c onsiderat adevărat dacă are
suportul autorității, este confortabil sau familiar . Autoritateaț accentul cade pe cine
spune: prestigiu, putere, istețime, încredere perso nală. Confortabilitatea: acceptăm
enunțul care ne place. Familiaritatea: acceptăm enu nțurile familiare, pe care le știm
sau auzim frecvent (exemplul conținuturilor media).
ț Principiul definiției verbale: conceptele enunțuril or descriptive sunt definite în
termeni strict verbali. Verificarea adevărului este evitată prin utilizarea conceptelor
vagi (o mare armată va fi înfrîntă), legarea unui c oncept vag de unul precis, de unde
rezultă enunțuri circulare.
ț Suprageneralizarea: trecerea de la o concluzie oare care la o generalizare cît mai
largă posibil.
ț Evitarea confirmăriiț refuzul ideilor altora sau a comparațiilor nefavorabile cu
propriile noastre idei. Două căi: diferențiere, rei nterpretarea ideii (raționalizări
pentru a reduce disonanța cognitivă),

1 O parte a textului este o variantă restrânsă a cap itolului similar din volumul SOCIOLOGIE, Coordonato ri T. Rotariu și P.
Iluț, Editura Mesagerul, ClujțNapoca, 1996

ț Judecata ilogică, utilizarea subterfugiilor de gînd ire atunci cînd observațiile obținute
în cercetare contrazic concluziile noastre. Expresi a: excepția confirmă regula. Un alt
exemplu: eroarea jucătorului.
ț Credulitatea naivă: abandonarea spiritului critic î n judecarea informațiilor.

Nașterea sociologie a însemnat punerea sub semnul î ntrebării a simțului comun în abordarea și
interpretarea fenomenelor și proceselor sociale cu care suntem confruntați.

Sociologia este știință și în același timp conștiin ță de un fel deosebit.
Știința: proces , prin care urmărim să cunoaștem realitatea așa cum este
Produs: rezultatul aceea ce sța aflat pînă acum
Paradigmă etică: comunitate guvernată de imperat ivele universalismului,
comunalismului (caracterul public), dezinteres ( nu propagandă), scepticism organizat.
Sociologia este știință, fiindcă respectă elementel e de bază ale metodei științifice:
ț explicații și interpretări fundate pe observații co ncrete, factuale
ț explicațiile, teoriile, interpretările ce vin în co ntradicție cu teoriile anterioare
trebuiesc respinse.
ț Mărturiile științifice provin din surse competente.
ț În condiții constante, același fapt trebuie să fie observat de indivizi diferiți.
ț Observațiile se repetă și confirmă
ț Dovada științifică asigură baza pentru prezicerea c u a anumită precizie a repetării
unui fapt.
ț Nu există adevăruri absolute.

Întrțo manieră simplificată, sociologia poate fi de finită ca fiind studiul sistematic și sceptic al
societății umane (Macionis, Plummer, 1998).

Observație : termenul „sceptic” sintetizează cerința de obiect ivitate și nepartizanat ideologic.
Studiul trebuie să fie nenormativ. Interogațiile le gitime ale unui sociolog sunt „ce se întîmplă?” și „de
ce se întâmplă?”. „Ce trebuie să se întâmple?” este o interogație explicit normativă și este specific ă
activistului sau ideologului.

În ceea ce privește specificul perspectivei sociol ogice, Peter Berger (1963) menționează două
trăsături esențiale: aceea de „a vedea generalul d in particular” și capacitatea de „a vedea ceea ce e ste
neobișnuit în familiar”. Sociologii identifică pate rnuri generale ale vieții sociale în comportamentul
unor indivizi particulari. Recunoscând unicitatea i ndivizilor, sociologii recunosc că societatea
acționează în mod diferit asupra unor categorii dif erite de persoane (copii comparativ cu adulți, feme i
față de bărbați, bogațițsăraci). Gândim sociologic atunci când conștientizăm cum categoria generală
căreia îi aparținem modelează experiențele noastre de viață. Pe de altă parte, conform lui Peter Berge r
prima înțelepciune a sociologiei este aceea de a ș ti că lucrurile nu sunt ce par a fi. Aceasta presup une
renunțarea la ideea familiară că comportamentul uma n este dora o problemă de decizie individuală a
acestora și acceptarea ideii că societatea ghidează gândurile și dorințele noastre.

Exemplu: De ce ați ales să urmați o facultate? A g ândi sociologic înseamnă a observa că pentru
foarte mulți oameni a urma o facultate este o deciz ie imposibilă

Fundamentul perspectivei sociologice constă în în țelegerea subtilă, dar complexă și profundă a
modurilor în care viețile noastre reflectă experien țele noastre sociale. Sociologia investighează legă tura

dintre ceea ce face societatea din noi și ceea ce f acem noi înșine din noi. Activitatea noastră
configurează lumea în care trăim, fiind în același timp structurată de această lume (Giddens, 2000, 14 )

Constituirea sociologiei ca științã

Sociologia sța nãscut ca demers științific al soci alului în a doua jumãtate a secolului XIX
reprezentînd un rãspuns epistemic la intersectarea mai multor mutații și condiții de ordin economic,
social, politic și intelectual. Acestea din urmã nu sunt deloc ultimile ca importanțã, ele fiind întrț un fel
anterioare celorlalte. Astfel cã sociologia a apãru t ca proiect intelectual epistemologic încã prin lu crarea
francezului A.Comte (1798ț1857) intitulatã Cours de philosophie pozitive,prin care în 1838 se și
introduce termenul de "sociologie". Pledoaria lui C omte era cã și abordarea societãții este necesar a fi
pusã sub semnul studiului pozitiv al faptelor, în s piritul și cu metode identice sau analoge celor din
științele naturii. Era imperioasã trecerea de la sp eculativ și normativ, la concret și descriptiv, exp licativ
și predictiv, de la ce ar trebui sã fie, la ceea ce este, și e previzibil sã fie, de la deducția purã despre om
și societate la cercetarea efectivã, la observație riguroasã, înregistrare, numãrare. Si în sociologie
teoriile sunt adevãrate teorii dacã se întemeiazã p e fapte.
Cunoașterea autenticã a socioumanului înseamnã nu numai depãșirea bunului simț dar și
detașarea de orizontul speculației pure, a filosofi ei, oricât de seducãtoare ar fi ea. E de subliniat cã
A.Comte, deși nu a efectuat cercetãri sociologice p ropriuțzise, rãmânând la stadiul de proiect, a vãzu t
în sociologie nu doar un exercițiu intelectual, ci un instrument de perfecționare a vieții sociale. De viza
lui a fost și este mereu invocatã de sociologi : "s avoir pour prevoir, prevoir pour pouvoir".
Ideile ce vizau întemeierea sociologiei ca științã nu puteau apare și mai ales nu puteau prinde
viațã decât întrțo societate democraticã, unde libe rtatea de gândire, inițiativele și drepturile indiv iduale
în toate domeniile sunt valori fundamentale. Pe ace st fundal socioțpolitic, al Europei celei de a doua
jumãtate a secolului al XIXțlea și alte condiții au facilitat și accelerat nașterea și dezvoltarea stu diilor
sociologice, și anume : dezvoltarea tehnoțeconomicã , industrializarea, modernizarea și urbanizarea ce
presupuneau o înaltã preocupare pentru punerea orga nizãrii sociale (și a comportamentului uman) pe
baze raționale (științifice); trecerea de la simplu la complex, de la comunitãți tradiționalțrurale la
aglomerații modernțurbane, dezvoltarea capitalistã în general, care pe lângã progres și bunãstare, a
adus cu sine și o serie de probleme sociale și ț ce l puțin din perspectiva mentalitãții de atunci ț
numeroase crize : sãrãcie, marginalizați, imigranți , "criza" familiei (femei pãrãsite, copii ilegitimi ,
coabitãri). Rezolvarea nerepresivã a acestor proble me și cu costuri sociale cât mai mici, presupunea
cunoașterea lor în profunzime.
Alãturi de Auguste Comte, în ordine cronologicã, f ondatori ai sociologiei sunt apreciați ca fiind
: Karl Marx (1818ț1883) cu ale sale idei despre pri mordialitatea factorului economic în determinismul
social, controlul ideilor din societate de cãtre cl asele guvernante și, simetric, falsa conștiințã a c laselor
și grupurilor oprimate. In centrul concepției sale stã teza cã forța motricã a dezvoltãrii ț cel puțin pânã
la un punct ț a istoriei și societãții este tensiun ea intergrupalã, mai specific lupta de clasã și rev oluția.
El este socotit, de aceea, principalul reprezentant al teoriei conflictualiste; Herbart Spencer (1820ț
1903), care a definit mai precis subiecte ale socio logiei cum ar fi religia, politica, familia, contro lul
social, munca și stratificarea. El este pãrintele d arwinismului social, susținând cã și adaptarea succ esul
și progresul în viața socialã urmeazã legile selecț iei și evoluției din lumea naturalã; Emil Durkheim
(1858ț1917) poate fi considerat întrțun fel primul autentic sociolog, realizând întâiul studiu concret de
sociologie (Sinuciderea, 1897), bazat pe date stati stice dar și cu un aparat teoreticoțmetodologic
operant. El a fãcut astfel o demonstrație practicã a transmutãrii examinãrii socialului din câmpul
filosofiei (sociale) în cel al cercetãrii concrete. Ideea fundamentalã a gândirii durkeimiene este cã
mediul social fasoneazã comportamentul indivizilor aproape în întregime. Deasupra și dincolo de
individ sunt structuri sociale date (sociale suițge neris, economice, politice, juridice etc.), fapte s ociale
ce trebuiesc tratate ca "lucruri" ț cum el insistã. Fapte sociale ca "lucruri" sunt și valorile, normel e,

cunoștințele, dar în calitatea lor de transindividu ale, exterioare. Fenomenele sociale trebuie explica te
prin fapte sociale, ele neputând fi reduse la motiv ații și comportamente individuale. Prin locul pe ca re
Durkeim îl acordã structurilor transindividuale și funcțiile pe care diferite forțe și configurații so ciale le
au în menținerea societãții ca un întreg, sociologu l francez este socotit ca precursor al curentului
structural ț funcționalist; Max Weber (1864ț1920) a întreprins subtile analize, fundate pe date istori ce
și statistice, privitoare la raportul dintre econom ie și societate, dintre organizație, birocrație,
comportament grupal și individual rațional. Celebrã este lucrarea lui "Etica" protestantã și spiritul
capitalismului (1904ț1905) în care, în replicã și î n contrast cu Marx, argumenteazã cã ideile sunt în
anumite contexte și secvențe istorice nu efecte ci cauze ale unor schimbãri sociale esențiale
(capitalismul este în principal produsul unei noi e tici religioaseț protestantismul). Gânditorul germa n a
fost extrem de preocupat și de problema judecãților de valoare în cercetãrile sociologice, el militând
pentru neutralism axiologic (Wertfreiheit); în mult e manuale și tratate Georg Simmel (1858ț1916), cu
sublinierea rolului societal al interacțiunilor din grupurile formale și informale, și George Herbert Mead
(1863ț1931), cu accentul pus pe faptul cã interacți unile sociale se bazeazã pe ț și dezvoltã ț simbolu ri,
sunt considerați și ei drept clasici ai sociologiei .

1.1. Obiectul și temele majore ale sociologiei

Referentul ontic: realitatea socialãț "obiectivul " și "interpretativ ț construitul"

Am operat pânã acum cu o definire implicitã a soci ologiei. Sã încercãm o circumscriere
explicitã și mai precisã a obiectului și temelor ei de studiu.
In The Social Science Encyclopedia (1985), Eduard Shils considerã sã "sociologia este în
prezent un corp nesistematic de cunoștințe dobândit prin studiul societãții ca întreg și a pãrților sa le"
(p.799). In aceastã lapidarã caracterizare se indic ã obiectul sociologiei (ansamblul societal și pãrți le
sale), marcânduțse faptul cã nu sțau acumulat încã cunoștințe sistematice (unitare, coerente). Intrțo
foarte densã și analiticã lucrare ț Introducere în sociologie (1992) ț, Achim Mihu oferã urmãtoarea
definiție : "Sociologia este în mod esențial studiu l explicativ și comprehensiv al realitãții sociale în
totalitatea ei, adicã a unei realitãți suițgeneris, precum și a unor pãrți fenomene și procese ale ace stei
realitãți în legãturile lor multiple, variate și co mplexe cu întregul" (p.11). Aici evidențierea carac terului
de nesistematicitate dispare, menționânduțse, în sc himb, distincția dintre explicativ și comprehensiv. Se
sublinieazã ț prin "suițgeneris" ț cã e vorba de o realitate specificã.
Sã notãm cã:
a) Realitatea socialã este studiatã și de alte ști ințe (istoria, economia, demografia, politologia
etc.) și se ridicã deci întrebarea care este specif icul sociologiei ? Un posibil rãspuns (Zamfir, 1993 ) ar fi
cã, pe de o parte, sociologia este știința caracter isticilor generale ale comportamentelor sociale, al e
relațiilor sociale, ale colectivitãților umane, ale organizãrii și funcționãrii instituțiilor, conținu turile
variate ale acestora fiind studiate de discipline p articulare (științele economice, juridice, politice etc); în
acest înțeles, sociologia ar reprezenta o științã a formelor sociale ț și nu a realitãții ca atare ț ș i o
metodologie generalã de investigare a comportamente lor societale. Pe de altã parte, specificul ar rezu lta
din aceea cã sociologia se ocupã de felul în care d iversele subsisteme ale socialului (economic, polit ic,
juridic etc) interacționeazã între ele, și cu siste mul societal global.
In acest sens, sociologie înseamnã și studiul deter minațiilor, structurilor, funcțiilor și consecințel or
sociale ale multiplelor subsisteme și de aici o ser ie de sociologii de ramurã : economicã, politicã, a
științei, loisinului s.a.
Sociologia exploreazã așadar deopotrivã nivelul mic rosocial (actorii sociali, grupurile mici) cel de n ivel
mediu (grupuri mijlocii, organizații și instituții particulare) ca și nivelul macrosocial (clase și st raturi
sociale, economia, politica, societatea în ansamblu l ei)

b) Abordarea științificã a societãții ca întreg ț atât în stabilirea unor forme, modele generale de
comportamente și activitãți, cât cu precãdere în de zvãluirea interrelațiilor dintre subsisteme și cu
sistemul global ț se situeazã undeva între aspirați e și rezultate efective. Ea este mai mult o tentați e și
declarație decât realizãri ferme. Se poate chiar ev idența unui paradox globalitatețexactitate (Iluț, 1 985),
anume cã, cu cât ne apropiem de o abordare globalã (holisticã) a socialului cu atât scade precizia și
cantitativul, și crește speculativul și vagul, și c u cât suntem mai exacți, cu atât mai mult fragmenta rul
(de multe ori asociat cu nesemnificativul ) este pr ezent.
c) Pentru sociologie, realitatea socialã este cons tituitã din structuri, forțe și condiții obiective ț
existente înafara conștiinței și voinței individulu i ț dar și din realitatea subiectivã. Iar aceasta d in urmã
înseamnã, în principal, urmãtoarele actorii sociali acționeazã în virtutea unei motivații, care nu se
reduce la nevoile bazale (hranã, somn, îmbrãcãminte , sex, comfort) ci cuprinde și trebuințe superioare ,
cum ar fi realizarea plenarã a personalitãții, ataș amentul fațã de valori (solidaritate, dreptate, ade vãr
etc.). Pe lângã motivația propriuțzisã, a trebuințe lor și scopurilor, subiectivitatea presupune cã oam enii
nu se raporteazã direct la lume și semenii lor ci p rin intermediul simbolurilor, a codurilor, de mai m icã
sau mare generalitate, de la limba unei culturi pân ã la simboluri și coduri (nu de puține ori secrete)
specifice unor grupuri și organizații. Indivizii in terpreteazã continuu micro și macromediul social în
care trãiesc, comportamentele altora și cele propri i. Interpretãrile, la rândul lor, nu sunt elemente pasive
ale subiectivitãții, ele traducânduțse în acte de c onduitã. In mãsurã considerabilã modul în care
acționãm, depinde de felul în care percepem și int erpretãm . Altfel spus, agenții umani, în calitate de
indivizi, grupuri, popoare și culturi construiesc m ereu prin interacțiune atât realitatea subiectivã c ât pe
cea obiectivã. Iatã de ce am spusus cã obiectul soc iologiei îl constituie realitatea socialã ca "obiec tiv" și
ca "interpretatțconstruit". Un exemplu concret ar f i situația și comportamentul categoriei de persoane
de vârsta a IIIța : existã niște determinanți obiec tivi, de care cu greu se poate face abstracție, cum sunt:
vârsta biologicã, veniturile, statutul de pensionar . Dar condiția și activitãțile desfãșurate de ei de pind și
de cum îi privesc și interpreteazã alții și cum se percep și se evalueazã ei înșiși.
d) Foarte importantã este în sociologie distincția dintre formal și informal. Primul termen
desemneazã instituțiile, structurile, organizațiile , grupãrile recunoscute oficial, cu prescrierea pre cisã a
obiectivelor, regulilor, sarcinilor, privilegiilor și obligațiilor. In societãțile ce cunosc scrisul, acestea
sunt de regulã consemnate în legi, regulamente și a lte documente oficiale. Informal se referã la ceea ce
se petrece dincolo de cadrele stabilite prin legi ș i reglementãri, la organizare și structurare a rela țiilor
interpersonale, bazate de cele mai multe ori pe atr acții și respingeri de ordin psihosocial (afective,
axiologice, de prestigiu s.a). De pildã, întrțo înt reprindere exsitã o schemã datã de posturi și atrib uții
(organigrama), ț aspectul formal ț, existã însã și relații informale, fãrã reglementãri, funcționeazã o
structurã socioefectivã. Tot așa dupã cum în multe colective umane se poate vedea limpede diferența
dintre liderul formal (numit sau ales) și cel infor mal (care întrunește simpatiile celor mai mulți).
Sociologia se ocupã atât de formal cât mai ales de informal, de distanța dintre cele douã paliere, și de
relația dintre ele.

Sociologie generalã și sociologii de ramurã
In considerațiile de pânã acum am vizat în special ceea ce se numește sociologie generalã. Cea
mai bunã cale de a vedea care sunt temele ei majore este de a consulta manuale și tratate de specialit ate,
acolo unde, în ciuda altfel a multor dispute privin d obiectul sociologiei, se sedimenteazã subiectele ei
semnificative. Iatã cum se prezintã ele în douã rel ativ recente tratate de sociologie. In Handbook of
Sociology (ed.N.Smelser,1988) figureazã ca pãrți ma ri : Probleme teoretice și metodologice; Bazele
inegalitãții în societate; Organizații și instituți i majore; Procesul social și schimbarea.
In Traite de sociologie (ed. R.Boudon) capitolele sunt: Acțiunea (socialã); Grupurile și sociabilitat ea;
Stratificarea; Mobilitatea; Puterea; Conflictele; M ișcãrile sociale; Schimbarea socialã; Organizația;
Devianța; Religia; Cultura; Cunoașterea; Comunicare a.

Pãrțile și capitolele diverselor manuale, tratate și culegeri de texte sociologice cuprind și alte
teme precum muncã și profesiile, rasa și etnicitate a, familia, socializarea, educația, cultura, proble ma
vârstelor, rolurile de sex (statutul social bãrbat/ femeie), sistemul politic, sistemul economic.
Examinarea acestor teme ne relevã faptul cã existã subiecte specifice ale sociologiei generale cum ar fi:
stratificarea și mobilitatea, mișcãrile și schimbar ea socialã, dar cã cele mai multe dintre ele fac ob iectul
sociologiilor de ramurã. Ca și în alte discipline, pe mãsura dezvoltãrii ei, din sociologie sțau const ituit
câmpuri de cunoaștere distincte. Ele se diferențiaz ã în principal dupã domeniul social pe care il
vizeazã, având astfel: sociologie economicã, sociol ogie politicã, sociologie juridicã, sociologie
medicalã, sociologia științei, sociologia religiei, sociologia culturii, sociologia sportului, sociolo gia
loisirului și turismului. Sigur, și alte criterii o pereazã: sociologia vârstelor, sociologia urbanțrur alã etc.
Ca o primã aproximație putem spune cã fiecare soci ologie de ramurã se centreazã pe studierea
caracteristicilor și mecanismelor sociale endogene ale domeniului pe care îl vizeazã, precum și pe
intercondiționãrile lui cu alte domenii și cu ansam blu societal. Si bineînțeles pe felul în care ele
afecteazã viața indivizilor concreți în general (nu numai a celor care lucreazã în sfera respectivã).
Sociologia științei, de exemplu, investigheazã cara cteristicile socioțdemografice ale membrilor
comunitãții științifice, vârstã, sex, etnie, perfor manțe profesionale etc., constituirea și funcționar ea
colectivelor de cercetare, dar și relația dintre șt iințã și politicã, economie și alte sfere de activi tate. De
asemenea, ea are în vedere raportul dintre științã și societate ca întreg și impactul ei asupra mental itãții
și comportamentului cotidian al oamenilor.
Așa cum cele de mai sus sugereazã se poate afirma cã:
ț Intre sociologia generalã și sociologiile de ram urã existã o consubstanțialitate; prima oferã
perspective, teorii concepte și metode generale, ce le din urmã aduc material faptic, micro și mezoteor ii,
descoperã eventual noi tehnici și procedee de cerce tare, îmbogãțind astfel ansamblul teoreticoț
metodologic al sociologiei ca disciplinã de ansambl u.
ț Sociologiile de ramurã sunt, la rândul lor, foar te strâns interconectate. E greu de conceput,
bunãoarã, abordarea fenomenului delincvențional (so ciologie juridicã) fãrã apel la sociologia familiei .
Sociologiile de ramurã fac și ele schimburi recipro ce de idei, concepte, date statistice.
ț In funcție de instituțiile, fenomenele și proces ele pe care le studiazã diversele ramuri ale
sociologiei se întâlnesc cu alte discipline, se împ rumutã idei, concepte, material empiric. Astfel, su nt
evidente legãturile dintre criminologie și sociolog ia juridicã sau dintre sociologia familiei și sexol ogie.

Postulate și principii teoretico – metodologice

Mediul social : constrângeri și oportunitãți
Cã mediul în care oamenii trãiesc determinã în con siderabilã mãsurã felul în care ei simt,
gândesc și acționeazã este ț dupã cum observã și E. Shils (1985) țpostulatul cu cea mai mare
consensualitate în comunitatea sociologilor. Chiar în societãțile simple, tribale, acolo unde incidenț a
factorilor naturali era (și este) mult mai puternic ã și directã decât în societãțile complexțindustria lizate,
personalitatea și comportamentul indivizilor sunt c alchiote de formele sociale, hotãrâtoare fiind rela țiile
de rudenie. In societãțile accentuat diferențiate, clasa socialã din care fac parte, profesia, etnia, mediul
rezidențial marcheazã manifestãrile, șansele și tra iectoriile de viațã al înșilor umani.Factorii bioț
genetici conteazã și ei bineînțeles, iar cât se dat oreazã mediului social și cât înnãscutului este o
permanentã întrebare pentru disciplinele sociumane.
Trebuie remarcat cã postulatul de mai sus are ca s ubpostulate mai importante urmãtoarele:
Mediul social înseamnã deopotrivã palierul structur alțsocial propriuțzis (instituții, poziții de clasã și
profesionale etc.) dar și polienul spiritual ț simb olic (valori, norme, cunoștințe etc.). Structurile sociale
obiective ca și cele spiritualțsimbolice îngrãdesc libertatea indivizilor, inclusiv prin opinia public ã, și
pot fi resimțite ca și constrângeri. Insã prin soci alizare, cu precãdere condiționãrile și conținuturi le de
ordin spiritualțsimbolic sunt induse și interioriza te astfel încât ele devin deziderate, idei de urmat , grade

de libertate și nicidecum forțe constrictive. Mediu l social în care oamenii trãiesc și își desfãșoarã
activitãțile nu este ceva omogen și amorf, ci cu or dine și organizare, ceea ce presupune conducãtori ș i
elite, adicã putere. Relațiile elite țmase și de pu tere sunt universale în domeniul socialului.
Postulatul cã mediul social determinã prin diferit e formule profilele de personalitate, acțiunile,
pânã la urmã viața indivizilor, nu trebuie reificat . Nici în cele mai rigide societãți și fragmente is torice,
oamenii nu au fost și nu sunt doar receptoare plasm atice cãrora li se poate da orice înfãțișare. Cu at ât
mai mult în societãțile moderne, pluraliste, unde c erințele sunt mai flexibile și unde, pânã la un pun ct,
indivizii pot alege mediile care le convin. Sã nu u itãm însã cã orice mediu are exigențele lui și cã î n
ciuda mobilitãții sociale, pentru marea majoritate a oamenilor posibilitãțile de mișcare dintrțun cont ext
socioțcultural în altul semnificativ diferit sunt c vasinule posibilitãți. Oricum, e de reținut cã o an ume
configurație socialã înseamnã pentru individ nu num ai constrângeri, ci și de realizare, înãuntrul sau
înafara ei.

Actorul social și acțiunea :individualismul metodo logic
Dacã în analiza fenomenelor și proceselor sociale, a comportamentelor grupale și individuale
pornim de la caracteristici ale socialului ca între g sau de la alte instituții, fenomene și procese so ciale
majore, avem deța face cu holism metodologic. Dimpo trivã, dacã unitatea de analizã este acțiunea
actorului social, atunci principiul se numește indi vidualism metodologic(IM). Postulatul tare al IM es te
cã socialul, în diversele niveluri, poate fi înțele s prin luarea în considerare a motivațiilor, scopur ilor ț și
corespunzãtor a comportamentelor derivate de aici ț ale actorilor sociali; socialul rezultã din
adiționarea, agregarea sau interdependența acțiunil or actorilor.
Anumite precizãri se impun în legãturã cu IM:
ț Actorul social este reprezentat de persoane dar ș i entitãți grupale, cu condiția ca ele în desfãșura rea
acțiunii, în cooperare, competiție sau conflict sã se prezinte ca o unitate cu scopuri și strategii id entice.
Astfel, în multe ocazii familia se poate lua ca uni tate actoriciascã în analizã, sau chiar un partid p olitic.
Totuși, elementul fundamental al IM este ț așa cum îi aratã și numele ț individul, fiindcã la acest ni vel
ne întâlnim, cel puțin pe o anume secvențã de timp, cu interese, scopuri, preferințe bine determinate,
univoce. Cu cât unitatea (actorul) cuprinde mai mul ți indivizi, cu atât interesele, scopurile, preferi nțele
au șansa deța fi divergente.
ț Individualism din sintagma IM nu trebuie confunda t cu sensul lui moral sau sociologic (Boudon,
1992); în accepțiunea moralã înseamnã a face din in divid valoarea moralã supremã, în cea sociologicã,
o societate este individualisticã atunci când auton omia individului este dominanta acelei societãți. I M
spune doar, pur și simplu, cã pentru a descrie și e xplica socialul e necesar a pleca de la cauze și ac țiuni
individuale.
ț IM nuțși reprezintã actorul social întrțun vacuum , ci întrțun spațiu social populat de alți actori, cu
care se intrã de regulã, în cooperare, competiție ș i uneori, în conflict. Viziunea IM nu este una atom istã,
a juxtapunerii individuale, ci interacționistã. De asemenea, actorul uman poartã în el, în mentalitate a și
acțiunile sale, socialul și pe "alții", fiindcã a f ost socializat.
ț Referitor la cauzele, propensiunile acțiunilor um ane, sociologii, fãrã a intra în detaliile teoriei
motivației țobiect al psihologiei ț, considerã cã e xistã câteva clase mari de rațiuni suficiente care
explicã conduitele actorilor sociali: raționalitate a utilitaristã ț adecvarea mijloacelor la atingerea unui
scop pragmatic; raționalitatea axiologicã ț urmãrir ea realizãrii unor valori umane; acțiunile se
conformeazã tradiției; acțiunile se bazeazã pe afec tivitate, pe atașamente aproape necondiționate fațã de
obiecte, persoane, idei. Fãrã a intra aici în discu tarea definirii semantice și a diverselor tipuri de
raționalitate (vezi Boudon, 1992), vom menționa num ai cã majoritatea acțiunilor umane se gãsesc la
intersecția diverselor genuri de motive (de rațiuni , ca și de irațional), dar cã probabil ponderea maj orã
în explicația sociologicã o are comportamentul rați onal al individului în sensul adecvãrii mijloacelor la
scopul, interesul sau preferința lui.

Pe aceastã din urmã linie, transferând idei și c oncepte din analiza microeconomicã, sța
dezvoltat în ultimile decenii abordarea costurițben eficii, care spune cã în descrierea, explicarea și
predicția acțiunilor umane trebuie sã luãm în consi derare costurile și beneficiile pe care acțiunea în
cauzã le angajeazã, și cã așa fac în mare mãsurã și actorii implicați. Intrțo versiune mai tare se afi rmã
cã actorii nu numai cã iau in calcul raportul costu rițbeneficii și capitalul pe care îl dețin, dar sun t
capabili, de regulã, sã aleagã varianta optimã în r ealizarea unui scop. Este ceea ce se numește teoria
alegerii raționale (vezi Coleman, 1990, Iluț, 1990) . Desigur, capitalul, costurile, beneficiile nu sun t doar
monetare și materialț economice, ci și informaționa le, psihologice, sociale.

Conexiunea microțmacrosocial
Modalitatea în care structurile și formele organiz aționale societale se leagã cu acțiunile
actorului, cum se face tranziția de la macro la mic ro și invers, constituie o temă centrală a sociolog iei.
Ea a primit pânã acum fie rãspunsuri speculative, d e genul "relației dialectice", a "feedțbackului
pozitiv", fie un tratament pe cazuri particulare. A ctulamente problema sța acutizat teoretic, încercân duț
se rãspunsuri mai operante. Ele se înscriu pe linia combinãrii principiilor comportamentului individua l
optim cu luarea de decizii în colectiv, a emergențe i și funcționãrii actorului corporat și autoritãții , așa
cum se întâmplã la J.Coleman (1990). Ca idee genera lã a legãturii macroțmicro sã oferim un exemplu
dupã autorul mai sus citat.
Celebra tezã a lui Max Weber privind apariția capi talismului ar putea fi formulatã la nivelul
macroanalizei în felul urmãtor: Doctrina religioasã a acelor societãți (țãri) ce au devenit protestant e (în
particular, calviniste) în timpul Reformei conține valori care au determinat (sau cel puțin, facilitat )
dezvoltarea organizãrii capitaliste. Dificultãțile validãrii respectivei afirmații sunt deosebite : Tã rile (și
comunitãțile) ce pot fi comparate sunt puține la nu mãr, iar cele în care capitalismul sța dezvoltat ra pid
diferã de celelalte și prin alte elemente decât rel igia; chiar dacã sțar constata o asociere puternic
pozitivã între protestantism și capitalism, compara ția statisticã e interpretabilã în multe feluri. Si mai
departe, chiar dacã ajungem la concluzia unei relaț ii cauzale dinspre etica protestantã înspre capital ism,
rămâne întrebarea cum sța realizat aceasta. Analiza weberianã ne îndreptãțește sã desfacem propoziția
de nivel macro în trei propoziții: una ce face trec erea de la macro la micro (1), una la nivel micro ( 2) și
cea deța treia ce conduce din nou la macro (3). Ele sțar exprima astfel:
1) Doctrina religioasã protestantã induce anumite valori aderenților ei;
2) Indivizii ce dețin aceste valori adoptã concepț ii și orientãri specifice fațã de comportamentul
economic (antitradiționalismul, datoria fațã de che marea proprie).
3) Respectivele orientãri ale comportamentului eco nomic individual conduc la organizarea
capitalistã a societãții.
Putem admite și o influențã directã a eticii prote stante asupra apariției și încurajãrii
capitalismului, situânduțne astfel la nivel macro, determinațiile mai pregnante sunt însã prin
intermediul actorilor sociali (nivel micro). De rem arcat cã dacã transpunerea doctrinei în valori
personale (propoziția 1) înseamnã în principal proc esul socializãrii, explicat de sociologie și psihol ogia
socialã, și dacã despre felul în care valorile și a titudinile, la nivelul indivizilor, se traduc în ac te
comportamentale efective (propoziția 2), existã de asemenea rezultate marcante în cele douã discipline ,
dificultãți epistemice mai serioase survin pentru p ropoziția 3.
Intrțadevãr a rãspunde la întrebarea, cum se face tranziția de la comportamentele individuale la
social, nu e suficient sã spui cã prin combinarea a cestora, ci trebuie desvãluit modul concret în care
pozițiile (statusurile) întrțo organizație iau nașt ere, care este motivația indivizilor de a ocupa și onora
aceste poziții. In cazul nostru analiza reclamã inv estigația relațiilor dintre antreprenori, dintre mu ncitori
și mai ales dintre primii și cei dețai doilea. Cole man (1990) crede cã Max Weber la acest punct nu est e
bine acoperit. Dificultãțile sporesc și datoritã fã ptului cã în interacțiunea actorilor apar aproape
întotdeauna efecte neintenționate și uneori chiar c ontrare intenției actorilor aflați întrțo combinați e,
întrțun joc, efecte numite "perverse", (Boudon,1990 , Rotariu, 1993).

Incercãri, cu rezultate pozitive pertinente, de a trata mai în profunzime și cu un grad mai
avansat de exactitate raportul microțmacro existã t otuși. Ele vin din partea unor cercetãri etnografic e și
de antropologie culturalã ce sugereazã modele calit ative ale compunerii socialului din acțiuni de ordi n
micro, dar sțau conturat și modele cantitativiste, de facturã cvasiaxiomaticã, oferite de demografia
socialã prin studierea a ceea ce, sțar numi "înghes uialã (mare concurențã) la cãsãtorie" (marriage
squeeze). Aceasta se întâmplã atunci când pe piața maritalã, dintrțun motiv sau altul, este o mare
disproporție numericã, între bãrbați și femei, func ționând, în același timp, legea monogamiei. De
observat cã dacã introducem și regula cã la cãsãtor ie între parteneri existã în medie, o diferențã de
câțiva ani, atunci fenomenul apare și în cazul în c are existã un boom de natalitate. Sociologii și
demografii americani au studiat situația de acest f el pe pe cohorta (baby boom) din 1946, cohortã din
care la mijlocul anilor '60 fetele nuțși gãseau par teneri maritali mai în vârstã ca ele cu 2ț3 ani, în trucât
numãrul bãrbaților nãscuți în 1943ț1944 era mult ma i mic. Sțau cercetat efectele acestei disproporții, a
presiunii femeilor dornice de cãsãtorie (sau oricum de dragostea unor bãrbați cu ceva mai în vârstã)
asupra valorii pe piața maritalã și sțau elaborat m odele ale tranziției microțmacro și teoreme ale uno r
algoritme specifice de cuplare conjugalã în noile d ate ale problemei.
O împrejurare aproape identicã de la noi din țarã ( în anii 1967ț1968 sțau nãscut cu aproximativ
500.000 de copii mai mult decât înainte și dupã) îș i așteaptã și ea abordarea investigaționalã necesar ã.

Explicație versus comprehensiune: o falsã dilemã
Dupã cum am insistat, sociologia vizeazã și realit atea subiectivã, lumea interioarã, motivațiile,
simbolurile și interpretãrile indivizilor și colect ivitãților umane. Mulți filosofi, sociologi, intele ctuali de
formulã speculativțliricã considerã cã universul um an de aceastã naturã nu poate fi examinat cu folos
prin mijloacele științelor consacrate, ale naturii, prin descriere și explcație obiectivã, ci prin
"înțelegere" (Verstehen), prin ceea ce sța consacra t și în românește ca fiind comprehensiune. Aceasta
înseamnã descifrarea subiectivitãții prin intuiție și empatie "punerea în pielea" celuilalt, plonjarea în
adâncimea psihicului uman. Acțiunile individuale și grupale, evenimente și epoci istorice nu pot fi
explicate în termeni de cauze și efecte, de factori și consecințe obiective, ci numai prin accederea
comprehensivã la resorturile interiorțsubiective și la spiritul și sensul unor entitãți istorice. In c adrul
explicației, cercetãtorul evidențazã legãturi stati stice, influențe și determinãri între fapte sociale ,
lucreazã cu variabile independente și dependente în comprehensiune, cu intuiții, cu capacitatea dețal
înțelege pe celãlalt, cu experiența trãirilor propr ii. In mod obișnuit așa sunt rezumate cele douã viz iuni
metodologice, și ele sunt chiar dacã mai în detaliu expuse ț contrapuse sau oricum prezentate ca
alternative (Zamfir, 1993). Dar încã Max Weber vorb ește de posibilitatea de a le combina, utilizând
expresia de "explicație comprehensivã" sau "compreh ensiune explicativã".
Existã, întrțadevãr, argumente în favoarea tezei c ã explicația și comprehensiunea nu numai cã
nu se situeazã în raport de opoziție, dar sunt comp lementare și considerând demersul științific pe
traseul sãu mai extins, de fapt ele sunt strâns leg ate. Comprimat exprimate aceste argumente se
înfãțișeazã astfel:
ț E necesarã distincția (Boudon,1992) dintre compr ehensiune în accepțiunea gânditorilor
germani, reprezentanți ai curentului "filosofia vie ții", de la sfârșitul secolului al XIXțlea și încep utul
secolului al XXțlea, în particular a lui W.Dilthey, și cea weberianã. Prima se referã primordial la a
regãsi și retrãi sensul și spiritul instituțiilor, epocilor și evenimentelor istorice, în a le recuper a
atmosfera, în a le înțelege rostul și semnificația în curgerea timpului istoric. In acest înțeles, Ver stehen
este mai vag, mai metafizic, mai plin de capcane in terpretative. Accepțiunea weberianã spune doar cã
înțelegerea stãrilor mintale a actorilor acțiunilor sociale și a sensului pe care ei îl acordã acestor acțiuni
nu trebuie neglijatã. Aici nu e în discuție deci se nsul acordat și interpretãrile fațã de epoci și epi soade
istorice ci înțelegerea comportamentelor actorilor individuali.

ț In accepțiunea mai specific sociologicã (de orie ntare weberianã), comprehensiunea apare ca
un moment al explicației, fiindcã a înțelege rațiun ile actelor individuale nu este suficient pentru a
explica socialul (vezi conexiunea macroțmicro,3.3.) .
ț Experiența noastrã de viațã, interacțiunea cu al ții, jucarea de roluri, motivațiile și strategiile
unor acțiuni proprii, tot ce este subsumat comprehe nsiunii, pot servi ca punct de plecare în proiectar ea
unor cercetãri "pozitiviste" (observație sistematic ã, plan experimental, chestionar). Același bagaj
comprehensiv este aproape inevitabil prezent în faz a de interpretare calitativã a unor date statistice .
ț In ce privește intuiția, atât de frecvent invoca tã în viziunea comprehensiunii, ea reprezintã
probabil un plus semnificativ fațã de procesele de cunoaștere cunoscute (inducție, deducție, stocarea și
procesarea informației, etc.), ce nu este încã expl icat psihoțfiziologic. Dar sã nu uitãm cã în științ ele
cele mai tari ("intuiționismul" în matematicã) se f ace apel la intuiție. Din acest punct de vedere,
comprehensiunea nu se opune nicicum modelului natur alist de științã. Apoi, aptitudinile empatice sigur
cã existã, dar ca orice aptitudini sunt rațional ex plicabile și pot fi puse în evidențã experimental ( din
nou prin mijloace foarte "pozitiviste"). Un exemplu este chestionarul prin procurã (Radu, 1994), în ca re
subiectul (A) rãspunde la un chestionar așa cum cre de cã ar rãspunde unul pe care are pretenția cã îl
cunoaște (B). Prin comparația dintre rãspunsurile l ui A și rãspunsurile lui B ne dãm seama de
capacitãțile empatice a lui A. Nu vrem sã spunem cã problematica
empatiei, și cu atât mai mult a Verstehențului, se reduce la aceastã situație. Afirmãm doar cã în actu l de
comprehensiune nu ne plasãm înafara raționalului și cã ea însãși poate fi dacã nu explicatã cel puțin
descrisã în termeni raționali.
ț Nemijlocit legat de cele mai sus arãtate, trebui e subliniat faptul cã subiectivitatea,
interioritatea umanã nu este domeniul "gãurilor neg re" din astrofizicã, de unde ne vin semnale minime.
Despre ea avem varii și multiple semne sensibile (v orbe, gesturi, manifestãri comportamentale). Inț
ferența de la datele exterioare la cele interioare nu e simplã, dar aceste date existã (și unele și al tele)
ț In fine, nici cele mai intransigente orientãri o biectivistțexplicative, care merg deci pe
determinismul factual exterior, nu neagã prezența f actorului subiectiv, interior. Diferențã fațã de
concepția comprehensivistã constã în conținutul și importanța explicativã atașatã lui. Pentru cea din
urmã universul subiectiv e bogat colorat și determi nist în înțelegerea socialului. In viziunile determ inat
obiective el este populat cu interese și orientãri pragmatice, care conteazã foarte mult ca propensiun i
ale activitãților umane, dar care sunt limitate și constante, putând fi luate ca un invariant în schem a
explicativã a socialului, și pânã la urmã excluse. Marxismul, neobehaviorismul și întrțun anume fel
paradigma costurițbeneficii, sunt exemple de acest gen. Sã remarcãm însã cã dincolo de cadrul
paradigmatic, multe ipoteze, teorii, modele și cerc etãri empirice rãmân la acest nivel al analizei cân d se
studiazã, de pildã, relația industrializarețurbaniz arețnavetism se au în vedere doar câteva și nu se f ace
practic apelul la subiectivitatea actorilor implica ți în modelele de dinamicã populaționalã șița
consecințelor ei sociale minime postulate privind i ntențiile oamenilor . Cercetarea însã a unor
fenomene mai particulare, a unor comunitãți bine ci rcumscrise presupune abordarea palierului
subiectivțsimbolic. Așa încât ponderea explicativțc antitativului sau complementar, cea a
comprehensivțcalitativului depinde și de tipul de i nvestigație și finalitatea ei teoreticã și practicț
aplicativã.

Dezideratul neutralismului axiologic
In studierea și prezentarea realitãții sociale, es te foarte probabil ca cercetãtorul sãțși proiecteze
propria subiectivitate. Distorsiuni datorate subiec tului cunoscãtor apar în orice arie de investigați e, dar
în fâșia ontologicã a socioumanului ele sunt mai pr onunțate și mai greu de controlat. Cu atât mai mult
atunci când se vizeazã realitatea subiectivã, pentr u cã interacționeazã elemente de același gen. de
același ordin de mãrime: în studierea valorilor, in tereselor, dorințelor, ideologiilor altora se
impregneazã valorile, interesele, dorințele și ideo logia cercetãtorului în cauzã. Subiectivitatea lui poate
fi implicatã în alegerea temei, a ipotezelor și con ceptelor, a populației care se cerceteazã efectiv, a

metodelor și mai ales a interpretãrilor rezultatelo r. (Ne referim aici bineînțeles la distorsiunile
involuntare, deși nici falsurile științifice nțau l ipsit).
Ideal ar fi ca specialiștii în domeniul socioumanu lui sã fie imparțiali în investigațiile lor, sã
prezinte lucrurile așa cum sunt, cu obiectivitate, sã facã abstracție de propriile valori, sã realizez e adicã
ceea ce de la Max Weber încoace se numește neutrali sm axiologic (în englezã, valuețfree). Sarcinã nu
ușor de atins, dar așa cum clasicul german îndemna, odatã ce omul de științã sța angajat în abordarea
unei temei (selecția în sine a problemei de cerceta t, deși automat preferențialã, nu afecteazã
obiectivitatea rezultatelor), el trebuie sã tindã î nspre neutralism, sã urmeze cu acribie rigorile met odei
științifice. Mai recent se insistã cã alãturi de au tocontrol, prezentarea în detaliu de cãtre cercetãt or a
metodelor folosite, a parcursului demersului invest igațional, a unor date personale și de context pent ru
a fi apreciate de alți membri ai comunitãții științ ifice sunt binevenite. Si deoarece la baza unui dem ers
stau tacit, ca subânțelese, convingeri și principii intelectuale (gnoseologice morale, estetice, polit ice),
de dorit ar fi efortul de ațle face explicite, de a le aduce în conul de luminã al conștiinței critice proprii
și a judecãții celorlalți.
Oricum, apare evident cã ideologizarea discursului științific sub presiunea directã sau indirectã
a partidelor, claselor, grupurilor sociale și etnic e, este un pericol pentru sociologie. Tot așa cum, sterilã
este și ideea "relativismului epistemologic", anume cã e iluzoriu a tinde înspre obiectivitate, întruc ât
ceea ce discutãm și analizãm noi nu sunt niciodatã structuri și fenomene sociale obiective, ci
interpretãri ale acestora (La limitã asemenea afirm ații se autodemoleazã, conform raționamentului ț
paradox semantic: Dacã totul este relativ, atunci ș i propoziția "totul este relativ", e relativã și de ci…
Analog avem: Dacã totul este interpretare, atunci.. .).

Chestionar de autoevaluare:

1. Alegeți o situație de viață și comentați relația dintre indivizi și societate în contextul acelei s ituații.

2. Identificați și comentați elemente specifice per spectivei sociologice.

3. Comentați ideea că societatea reprezintă în acel ași timp un cadru de constrângeri și un context de
oportunități.

Tema 2. Societatea modernă. Perspective explicative și caracteristici definitorii

Obiective: prezentarea principalelor paradigme al e sociologiei întrțun context aplicat
Familiarizarea studenților cu concepte și autori fundamentali ai sociologiei

Noțiuni cheie: societate, tradițional, modern, auto ritate, individualizare

Aproape toate marile teorii sociologice abordează s ubiectul modernității. Auguste Comte
definește societatea modernă prin intermediul următ oarelor trăsături:
ț concentrarea forței de muncă în centrele urbane,
ț o organizare a muncii ghidată de eficiență și pro fit, aplicarea științei și tehnologiei în procesul
de producție,
ț existența unor antagonisme (manifeste sau latente ) între angajați și angajatori, creșterea
contrastelor sociale și inegalităților,
ț un sistem economic bazat pe întreprindere liberă și competiție deschisă.
Comte se diferențiază în grupul sociologilor clasic i, majoritatea acestora propunînd definiri
dihotomice, bazate pe modele polare, ce utilizează opoziția tradiționalțmodern. Astfel, Spencer
apelează în definiția modernității la opoziția soci etate militarățsocietate industrială. Societatea
industrială se caracterizează prin orientarea spre procesele de producție și comerț, existența unui ap arat
de stat care garantează libertatea individuală și d reptul de proprietate, principiile și practica just iției,
puterea este decentralizată, sunt încurajate întrep rinderile private și asociațiile voluntare, există rate
ridicate de mobilitate socială și teritorială. În c eea ce privește indivizii, aceștia se ghidează după valori
ca respectul pentru alții, încredere, inițiativă și independență (Noble: 2000:50).

Tonnies definește modernitatea utilizînd distincția : comunitatețsocietate. Modernitatea se
caracterizează prin predominanța relațiilor parțial e între indivizi (indivizii nu se cunosc unii pe al ții,
decît prin intermediul unor roluri parțiale), relaț iile sunt tranzitorii și instrumentale, ghidate de interese
specifice, impersonale. Comportamentele sunt perfor mate în funcție de obligații formale, de tip
contractual.

Pentru Durkheim societățile moderne sunt cele carac terizate de solidaritate organică. Dacă
societățile tradiționale se caracterizează prin ind ivizi similari unii altora, indistinctibilitatea in divizilor
(aceleași comportamente, aceleași convingeri, acele ași valori morale) stînd la baza unei
solidarități/coeziuni de tip mecanic, societatea mo dernă are ca și caracteristică principală diferenți erea.
Relațiile dintre indivizi încetează a mai fi de dep endență și devin relații de interdependență (nu est e
doar acceptabil, ci devine obligatoriu a fi diferit , dar o diferență ce ține cont de celălalt ca urmar e a
cerinței complementarității; sunt diferit dar trebu ie să fiu cu celălalt).

Weber definește societatea modernă, capitalistă, pr in opoziție cu cea tradițională, diferența
dintre cele două constînd în principal în configura țiile lor axiologice. În societatea capitalistă sun t
valorizate acumularea materială și ascetismul. Societatea modernă este caracterizată de instituții
birocratice (administrare rațională orientată spre maximizarea eficienței), autoritatea este de tip
raționalțlegal (regulamentul și legea primează asup ra poziției sociale). Autoritatea raționalțlegală
reprezintă instituționalizarea politică a acțiunii rațional instrumentale, dominantă în societățile
moderne.

Parsons propune o definiție a modernității ce se fo calizează pe caracteristici de stare. Avînd ca
punct de plecare aceeași dihotomie tradiționalțmode rn, el a construit o scală multidimensională,
aplicabilă în compararea diverselor tipuri de siste me sociale. Modernitatea parsoniană este definită p rin
raportare la instituții, agenți (statusurile), comp ortamente, roluri și valori, modelul fiind construi t pe
fundamentele unui mixt teoretic ce combină structur alismul cu funcționalismul întrțun cadru general
culturalist.

Dimensiuni Societatea tradițională Societatea modernă
Articulația structurii
sociale Difuză, nearticulată, slabă,
caracter comprehensiv al rolurilor,
grupurilor, relațiilor sociale Specificitate, specializare ridicată a
rolurilor și relațiilor, diviziune pronunțată a
muncii, scop focalizat a vieții de grup
Fundamentele statusului Atribuirea (ascription), statusurile,
afilierea la grupuri este bazată pe
factori ca naștere și moștenire Realizarea, accesul la statusuri, roluri,
afilierile de grup se bazează pe efort și
merit personal.
Criteriul recrutării Particularism, exemplu: selectarea
și tratamentul partenerilor în
relațiile sociale, la fel ca și
admiterea în grupuri se bazează pe
trăsăturile personale, unice ale
candidatului potențial, nu neapărat
relevante locului de muncă, naturii
grupului sau relației Universalism, exemplu: alegerea și selecția
partenerilor în relațiile sociale, precum și
admiterea/afilierea la grupuri se bazează pe
trăsături generale, categoriale, direct
relevante scopurilor și naturii grupurilor
sau relațiilor
Focalizarea evaluării Colectivism,exemplu: evaluarea și
percepția oamenilor este focalizată
pe apartenența lor la grupuri,
colective, comunități, triburi.
Importanță centrală a elementului
„cui aparțin” mai degrabă decît
„cine sunt” Individualism, exemplu: exemplu:
evaluarea și percepția oamenilor focalizată
pe acțiunile individuale. Importanță
centrală a elementului/factorului „ce fac”
Rolul emoțiilor Afectivitate, exemplu: infuziunea
emoțiilor în viața socială Neutralitate, exemplu: interzicerea
manifestării emoționale, climat rațional în
viața socială.
Sztompka: 1993: 74

Aproximativ în acceași perioadă, Alex Inkeless defi nește modernitatea prin referire exclusivă la
atitudinile și valorile specifice omului modern. Ac esta este, conform lui Inkeless:
ț pregătit pentru noi experiențe și deschis față de i novare și schimbare (această deschidere
este mai degrabă o stare de spirit, decît o orienta re efectivă, acțională, spre dobîndirea de cunoștin țe și
abilități noi; este dorința de a accepta un medicam ent nou, un mijloc de transport nou, o nouă sursă d e
știri, o nouă formă de nuntă sau o nouă școală).
ț În domeniul opiniilor modernitatea înseamnă dispozi ția de ațși forma și exprima opinii
despre un număr mare de probleme și teme, care nu ț in doar de mediul său imediat. Această dispoziție
este circumscrisă de alte două dimensiuni, compleme ntare: mobilitatea și flexibilitatea.
ț Orientare democratică: omul modern este în mai mare măsură conștient de diversitatea
atitudinilor și opiniilor din jurul lui. Recunoaște diferențele fără a le nega din temerea că acestea
afectează modul său de a vedea lumea. De asemenea e ste mai puțin dispus să abordeze opiniile întrțo
manieră strict autocratică sau ierarhică.
ț Este orientat spre prezent și viitor, nu spre trecu t. Un individ este modern în măsura în care
operează cu ore fixe, dacă uzual își planifică acti vitățile. Această caracteristică evidențiază foarte bine
dubla determinare a modernității, instituțională și culturală. Inserat în rețele moderne, un individ
tradițional este frecvent obligat să se comporte mo dern (exemplu: chiar dacă eventual nuțmi place,

trebuie să stabilesc o zi și o oră precisă pentru e xamenele studenților). Componenta tradițională este
vizibilă însă atunci cînd performez activități asup ra cărora gradul de determinare personală este ridi cat:
fac sau nu rezervare la hotel, utilizez repere temp orale precise sau vagi (ne vedem mîine pe la prînz
versus mîine la 12.30).
ț Eficiența: individul modern crede că omul poate înv ăța întrțo măsură substanțială sățși
domine mediul pentru ațși atinge scopul. Prin opozi ție individul tradițional este cel care crede/afirm ă/se
comportă conform principiului lui „nu se poate”.
ț Calculabilitateaț individul modern are încredere că lumea din jurul său este
calculabilă/previzibilă, că oamenii din jurul lui î și vor îndeplini obligațiile și responsabilitățile.
ț Demnitatea: este conștient de demnitatea celorlalți și dispus să le arate respect.
Modernitatea atitudinală înseamnă toleranță față de ceilalți și interes față de nevoile, necesitățile lor.
Este important de menționat însă că este un interes diferit de cel al tradiționalității. Individul tra dițional
este interesat de celălalt, în primul rînd pentru a verifica dacă acesta respecta norma nediferențierii ,
respectiv pentru a sancționa abaterea. Demnitatea, toleranța și interesul față de ceilalți se obiectiv ează
de exemplu, la nivel comunitar în amenajările pentr u persoane cu dizabilități.
ț Încredere în știință și tehnologie.individul modern este individul ce are încredere și
utilizează știința și tehnologia.
ț Încredere în justiția distributivă – individul mode rn crede că recompensele depind de
contribuție.

Un alt tip de definire analitică a modernității est e avansat de Kumar (1988: ?). El identifică un
set de principii centrale ce compun coloana vertebr ală a modernității.
Primul principiu este individualismul , înțeles ca ascederea individului umanț în locul t ribului,
grupului, comunității, națiunii ț la un rol central în societate. Individul este eliberat de legăturil e de
grup impuse, este liber să se miște între diverse c olectivități sociale, sățși aleagă afilierile, este
responsabil pentru propriile acțiuni, succese ca și eșecuri. Talcot Parsons definește individualismul
modernității ca „individualism instituționalizat”(P arsons:1978: 321). In viața modernă, individul este
confruntat la nivele diferite cu rmătoarea provocar e: poți și trebuie sățți gestionezi propria viață
independent, înafara vechilor legături familiale, t ribale, religioase, de clasă, dar trebuie să faci a sta în
noile cadre și reguli pe care statul, piața muncii, birocrația, etc le stabilesc.
Al doilea principiu este diferențierea . Manifestarea acestuia este cel mai vizibilă în sf era
muncii, unde apare un număr mare de ocupații și pro fesiuni, specializate, înguste, ce presupun diverse
abilități, competențe și instruiri. Diferențierea e ste însă observabilă la nivelul tuturor dimensiunil or
societății. La nivelul consumului , de exemplu, exi stă o uluitoare varietate de opțiuni în fața fiecăr ui
potențial consumator.
Al treilea principiu este raționalitatea , calculul și depersonalizarea muncii din
organizații/instituții. Este evaluată performanța, nu persoana.
Al patrulea principiu este economismul . În modernitate întreaga viață socială devine domi nată
de activități economice și scopuri/finalități econo mice. Economicul, devine deasemenea principalul
criteriu al realizării. Economismul se referă la mai mult decît munca asiduă orientată spre maximizarea
profitului. Simmel a surprins foarte bine această c aracteristică a societății moderne în afirmația că banii
se instaurează în poziția de numitor al tuturor val orilor. În numărul din 28 iulie 2002 al ziarului br itanic
Daily Express este prezentată informația că o profe soară londoneză a primit 55000 de lire sterline de la
sindicat ca și compensație/despăgubire pentru stres ul/trauma afectivă trăită datorită îngrijirilor aco rdate
unui elev ce a fost înjunghiat în timpul unei încăi erări derulate în spațiul școlii. Elevul pierdea sî nge și
profesoara ița acordat primele îngrijiri pînă la ve nirea ambulanței. Exemplul este relevant pentru
fenomenul pecuniarizării interacțiunilor formale (p erformate în contextul sau ca urmare a obligațiilor
de rol asociate statusului, chiar dacă și mai ales atunci cînd aceste obligații nu circumscriu îndator irile
propriuțzise ale serviciului) în societățile modern e (cele model, occidentale). În societatea modernă,

comportamentele, interacțiunile și acțiunile nu doa r că sunt cuantificate pecuniar, dar există o perce pție
generalizată asupra normalității/firescului acestui tip de cuantificare. Banii și onoarea sunt dimensiuni
complementare, nu exclusive. În societățile tradiți onale, este remanentă încă o relativă stigmatizare,
dacă nu a banului, cel puțin a pecuniarizării unor interacțiuni ce nu aparțin explicit economicului. L a
nivel individual, o persoană care se ghidează după principul economismului, va aștepta un beneficiu
financiar în schimbul unui sfat de afaceri dat unui prieten, în timp ce o persoană tradițională va
considera aberant sau chiar, jignitor/degradant să primească bani doar pentru niște sfaturi. Ambele
societăți au definite modalități onorante/dezonoran te de a produce bani, doar că în societățile modern e
sfera de referință a modalităților acceptate (norma le) social este mai largă. Modernitatea, care la or a
actuală se circumscrie economic capitalismului, pre supune trăsătura distinctivă de a se supune
raționalității proprii economicului și de a o duce pînă la ultimele consecințe. Societatea capitalistă se
caracterizează prin tendința de a face ca tot ceea ce se consumă să tranziteze piața, și ca urmare, de a
conferi preț inclusiv îngrijirilor acordate copiilo r încredințați bonelor. Tot ceea ce se consumă, în orice
domeniu, tinde spre statutul de marfă afectată de u n preț (Baechler: 2001: 87).
Al cincilea principiu este expansiunea . Modernitatea are tendința inerentă de a se extind e.
Această extindere este multidimensională: în spațiu , vezi fenomenul globalizării, dar și în profunzime ,
în zona sferei private a vieții cotidiene (convinge rile religioase, conduita sexuală, gusturi de consu m,
patternuri de loisir, etc.)

Spre deosebire de Parsons ce definește modernitatea prin apelul la caracteristici ale sistemului
social în ansamblul său, Inkeless (atitudini/valori ) și Kumar (principii), Giddens se focalizează pe
instituții. Instituțiile sociale moderne sunt unic e prin o parte din aspectele lor, radical diferite de cele
ale ordinii sociale tradiționale. Modernitatea înse amnă discontinuitate față de modelele anterioare:
emergența unor forme sociale noi ca sistemul politi c statțnațiune, dependența generalizată a producție i
de sursele de energie neanimală, mercantilizarea co mpletă a produselor și muncii salariate (Giddens:
1994). Dimensiunile instituționale ale modernității sunt: capitalismul și industrializarea, iar o
caracteristică principală a modernității este dinam ismul. Acesta se datorează:
P disocierii timpului și spațiului și recombinării lor sub forme ce permit o “distrib uție”
spațioțtemporală precisă a vieții sociale
P DePlocalizării sistemelor sociale (fenomen strâns legate de factorii de disociere sp ațioț
temporală): Relațiile sociale sunt extrase din cont extele locale de interacțiune și se restructurează în
câmpuri spațioțtemporale nedefinite. Două mecanisme de dețlocalizare sunt inerente dezvoltării
instituțiilor sociale moderne:
ț crearea de garanții simbolice ț instrumente de schimb ce pot să circule în orice
moment, indiferent de caracteristicile specifice al e indivizilor sau grupurilor care le dețin (banul, de
exemplu.) .
ț stabilirea “sistemelor expert” Prin sisteme expert Giddens înțelege domeniile
tehnice sau de cunoaștere profesională ce privesc s ectoare extinse ale mediului notru material și soci al.
(Freidson: 1986). Garanțiile simbolice și sistemele expert distanțează relațiile sociale de contextul lor
imediat.

Chestionar de autoevaluare:

Identificați și argumentați cele mai relevante atri bute și caracteristici ale indivizilor ce trăiesc î ntrțo
societate modernă.

Menționați și argumentați trei caracteristici ale s ocietăților moderne contemporane.

Tema 3. Cultura. Definiție. Elemente componente. Relația dintre cultură și societate

Obiective : prezentarea unor concepte, termeni și noțiuni spe cifice
Dezvoltarea abilităților de explicarea și interpret are a proceselor și fenomenelor sociale ce
caracterizează societățile contemporane

Noțiuni cheie : cultură, norme, valori, relativism lingvistic, et nocentrism, relativism cultural

Bibliografie minimală :

Anthony Giddens, Sociologie , editura All, 2000, cap. II: Cultura, societatea s i individul?, p. 25ț54
Traian Rotariu, Petru Iluț, Sociologie , ed. Mesagerul Transilvan, ClujțNapoca, 1996, p. 2 96ț314
Raymond Boudon, coord., Tratat de sociologie , Humanitas, Bucuresti, 1997, cap. 1, Cultura, p. 5 21ț
550

Lectură obligatorie:
Max Weber, Etica protestantã și spiritul capitalismului , trad.rom., București, Humanitas, 1994

Termenul “cultură” este utilizat în foarte multe ac cepțiuni atît de către sociologi cît și la nivelul
conversației cotidiene.

Toate accepțiunile pun în relație explicit sau impl icit cultura cu natura. Aparțin naturii toate
lucrurile care există sau apar fără intervenția omu lui sau sunt parte a lumii naturale. Tot ceea ce es te
rezultat al acțiunii umane aparține culturii.

Jencks (1993, apud. Haralambos, Holborn, 2000) dist inge 4 sensuri principale de utilizare a termenului :

1)Cultura ca o stare mentală (condiție intelectual ă). Cineva este cult dacă aspiră spre
perfecțiune, scop sau aspirație a realizării indivi zilor umani. Cultura este văzută ca o calitate a
indivizilor capabili să învețe și să atingă/dețină calitățile considerate dezirabile pentru un om cult ivat.
Perspectivă elitistă.
2) A doua accepțiune se focalizează pe societăți, nu pe indivizi ca prima accepțiune. În această
variantă cultura este strîns legată de ideea de civ ilizație. Unele societăți sunt mai culte, mai civil izate
decît altele. Perspectiva este asociată paradigmelo r evoluționiste, care asertează existența unor nive le
diferite de dezvoltare a societăților, uzual societ ățile occidentale fiind considerate superioare celo rlalte.
3) Cultura este identificată cu corpul artelor și produselor intelectuale ale unei societăți. O
perspectivă frecventă la nivelul simțului comun. Co nform acesteia se circumscriu culturii produsele
vehiculate în teatre, sălile de concert, galeriile de artă și biblioteci. În această cultura este denu mită
frecvent ca și cultura înaltă, de elită.
4) Cultura ca întreg mod de viață al unei societă ți.

Perspectiva sociologică asupra culturii este mai la rgă decît cea aparținînd esteticii sau simțului
comun care o identifică cu rafinamentul artistic.

Definiții:

Kornblum: toate formele de gîndire, comportament și producție care sunt transmise de la o generație la
alta prin interacțiune comunicațională mai degrabă decît genetic sau ereditar.

Achim Mihu (2002) propune o definiție sintetică și analitică: cultura este modul de viață propriu unui
grup de oameni, în circumstanțele unui anumit mediu înconjurător, creat de om și format din produsele
materiale și nonțmateriale transmise de la o genera ție la alta.

Definiția propusă de Mihu conține 3 părți relativ a utonome:
ț cultura este modul de viață al unui grup de oameni. Un mod este o cale, un curs, un proiect
de a face ceva.
ț Precizarea că modul de viață are loc în circumstanț ele unui anumit mediu înconjurător, cel
mai adesea rezultat în bună măsură ca urmare a acti vității umane, aserțiune validă în
principal pentru societățile moderne.
ț Ultima parte semnalează din ce este constituit medi ul înconjurător. Acesta este format din
produsele materiale și nonțmateriale transmise de l a o generație la alta.

Componentele culturii: ț materiale: uneltele sau ob iectele fizice, totalitatea artefactelor realizate de
ființele umane, cărora li se atribuie o semnificați e
ț nonmateriale: creațiile abstracte de natură co gnitivă, normativă sau simbolică
(limbă, credințe, reguli și obiceiuri, mituri, mode le familiale, sisteme politice, etc)

ț cognitivă
ț normativă
ț simbolică

Componenta cognitivă este constituită din trei elem ente:
ț cunoașterea populară (simțul comun) este formată di ntrțun ansamblu de explicații și
interpretări a unei mari varietăți de fenomene neel aborate și împărtășite de membrii unui
grup de oameni.
ț Cunoașterea științifică: ansamblu de observații, te ze, idei și teorii despre natură, societate și
om, ce sunt relativ obiective, demne de încredere, verificabile. Transformată în tehnologie
poate fi folosită pentru controlul mediului înconju rător și rezolvarea problemelor sociale.
ț Credințele sunt idei impregnate cu subiectivism, ne demne de încredere și care nu pot fi
verificate. Sunt importante în principal în comunit ățile tradiționale, dar caracterizează întrțo
măsură importantă și sociatățile moderne. În aceste a din urmă, mass media joacă un rol
important în ceea ce privește configurarea credințe lor.

Componenta normativă
Fiecare cultură cuprinde un ansamblu de reguli refe ritoare la modul în care oamenii ar trebui să
acționeze. Regulile sunt învățate în procesul de so cializare.Ele reprezintă căi de gîndire, simțire,
acțiune și comportare cerute sau privite ca dezirab ile în anumite condiții specifice membrilor unui gr up,
comunități sau societăți.
Fiecare cultură utilizează sancțiuni pentru a întăr i regulile ei:
ț pozitive – recompense pentru indivizii ce respectă normele
ț negative – pedepse pentru cei ce le violează.

Elementele componentei normative:
Normele: așteptări instituționalizate privind compo rtarea socială
Normele sociale tradiționale (folkways): specifică modul de a te îmbrăca, etich eta, folosința
limbajului, alte aspecte rutinale, avînd o semnific ație morală neîndoielnică , dar de o intensitate ma i
degrabă scăzută. Intensitatea sentimentelor ce li s e asociază este relativ scăzută. Violarea acestor n orme
nu provoacă, în general, reacții puternice.

Obiceiurile propriuPzise (mores), se asociază cu intense judecăți de valoar e și sentimente
referitoare la bine și rău, la dreptate și nedrepta te. Ele definesc regulile de comportare ce nu trebu iesc
violate. Încălcarea lor este pedepsită sever. Toate aceste obiceiuri privesc acte ce sunt considerate ca
punînd în pericol fundamental ordinea socială, conf igurația existentă a structurii sociale. Hoția, omo rul,
violul, produc o puternică condamnare socială aproa pe în toate culturile.

Obiceiurile sociale tradiționale și obiceiurile pro priuțzise pot fi privite ca două extreme ale unui
continuum al normelor sociale. Primele specifică as pecte rutinale, a căror încălcare nu este urmată de
sancțiuni puternice. Obiceiurile propriuțzise regle ază forme de comportare mult mai critice pentru
societate avînd asociate severe dezaprobări în cazu l încălcării.

Legile sunt coduri formalizate de comportare, girate de i nstituții specifice. Unele sunt obiceiuri
tradiționale formalizate. Cele mai constante și efi ciente sunt cele care au un puternic suport în
obiceiuri. Eșecul prohibiției este un bun exemplu p entru faptul că legile, fără suportul normelor
binformale, sunt aproape imposibil de respectat.

Valorile – idei împărtășite social cu privire la ceea ce e bin e, drept, frumos și de dorit. Valorile
sunt abstracte, influențează conținutul normelor.În principiu, toate normele pot fi legate de o valoar e
socială.

Componenta simbolică
Cultura poate fi definită ca un sistem de semnifica ții despre care există un acord. Elementul care
face posibilă existența acestui sistem de semnifica ții este limbajul – include vorbirea, scrisul, nume rele,
simbolurile și gesturile sau alte comunicări nonver bale.
Limbajul – sistemul de simboluri care permite membr ilor unei societăți să comunice între ei.
Prin simbol înțelegem orice item purtător al unei s emnificații specifice recunoscute de indivizii care
împărtășesc aceeași cultură.
Ipoteza SapirțWhorf – de cînd oamenii pot conceptua liza lumea prin limbaj acesta precede
gîndirea. Lumea este o creație culturală a limbajul ui. Limbajul este cultural determinat și determină
interpretări diferite ale realității. Oamenii perce p lumea prin lentilele culturale ale limbajului. Ut ilizînd
sisteme simbolice diferite, oamenii aparținînd unor culturi diferite percep „lumi diferite, nu o aceea și
lume avînd atașată etichete diferite”.
Teoria SapirțWhorf combină două principii:
ț determinismul lingvistic: acesta asertează că limba jul modelează modul în care gîndim.
ț Relativismul lingvistic: distincțiile specifice une i limbi nu există și în alte limbi.
Exemplul clasic dat de Whorf: indienii hopi care au doar un cuvînt pentru tot ce zboară: insecte,
avioane, piloti, mai putin păsări; inuiții: au mai multe cuvinte pentru zăpadă.

Relația dintre cultură și societate.
Conform lui Mc Lelland diferențele de dezvoltare ec onomică se datorează în principal
diferențelor de intensitate ale „nevoii de realizar e” (need for achievement). Mc Lelland definește
nevoia de realizare, ca nevoia resimțită de indiviz i de a face ceva bine, tot timpul mai bine față de un
moment anterior: mai eficient, mai rapid, cu mai pu țină muncă, cu rezultate mai bune. El a organizat
un „experiment social” în care a „inoculat” nevoia de realizare unui grup de oameni de afaceri dintrțu n
oraș indian (Kakinada – 100 000 locuitori). El susț ine că a obținut un impact cert și de durată asupra
emergenței unor comportamente antreprenoriale: ț du blarea activităților inovative de afaceri, creștere a
atenției acordată afacerilor, lăsate anterior spre gestionare angajaților, extensia comportamentelor
investiționale: managerul de bancă a schimbat crite riile de acordare a creditelor (înainte garanțiile erau

constituite exclusiv din garanții funciare, ulterio r criteriile au inclus credibilitatea solicitantulu i și a
proiectului).
Alte două dimensiuni sunt considerate, la nivel ps ihologic, asociate cu succesul economic:
prima este dorința de a dovedi superioritatea propr ie (complementară nevoii de realizare). Cea deța
doua dimensiune demonstrată de McLelland ca fiind a ntecedentă unor rate de dezvoltare economică
rapidă este grija pentru binele colectiv (the conce rn for the common good). Poveștile vehiculate în
societățile respective descriu mai frecvent oamenii ca fiind influențați de dorințele și nevoile celor lați.
În poveștile pentru copii din țările cu dezvoltare lentă, sunt în schimb dominante referințele la modu rile
tradiționale/obișnuite de a face lucrurile. Cineva face ceva pentru că întotdeauna lucrurile sțau făcu t
astfel, nu datorită nevoilor unei alte persoane. Ce ea ce la nivel individual se manifestă sub forma gr ijii
pentru buna stare a celorlalți (antonim al perspect ivei sintetizate de zicala „să moară și capra
vecinului”), se concretizează la nivel societal în creșterea investiției în sănătate și educație. Mc L elland
evidențiază existența unei corelații între cheltuie lile alocate educației și sănătății și ratele ulter ioare de
creștere economică. Astfel, analiza diacronică a da telor pentru 30ț40 dintre cele mai dezvoltate țări
arată că aproape în fiecare caz sța atins un minim standard al sănătății publice înainte ca țara să
experimenteze o creștere a ratelor de dezvoltare ec onomică. Dintrțo perspectivă cultural deterministă,
inovația tehnologică, nu produce nici schimbare de atitudine, nici de comportament. Pescarii din
Kokinada au primit de la guvernul japonez plase de pescuit din nylon în ideea că, prinzînd mai mult
pește, vor avea mai mulți bani, vor cumpăra mai mul te bunuri, ceea ce, în final, va duce la dezvoltare a
economică a zonei (McLelland:1966:37). Ulterior dis tribuirii respectivelor plase, pescarii sțau
comportat în felul următor:
ț unii au prins aceeași cantitate de pește, dar munci nd mai puțin
ț alții au prins mai mult pește, au făcut mai mulți b ani, dar au consumat mai multă băutură.
Eșecul politicii guvernamentale este explicat de M cLelland prin faptul că schimbarea plaselor
de pescuit nu a modificat nevoia de realizare a pes carilor.
Conform lui Frank (1969, apud Harrison 1988: 21) o aserțiune implicită a teoriei lui McLelland
este aceea că „structura economică, politică și soc ială existentă nu contează de loc, deci nu e nici o
nevoie de a modifica statuțquo”. Pentru a se dezvol ta este suficient ca o societate să cultive valoril e
realizării. Alte două imputări ce pot fi aduse argu mentației lui Mc Lelland sunt următoarele:
ț relația de asociere dintre nevoia de realizare și d ezvoltare nu demonstrează existența unei
relații de cauzalitate.
ț Absența nevoii de realizare poate fi datorată tocma i condiției/stării de nedezvoltare a
societății, fiind rezultat al mecanismelor de dison anță cognitivă ce vizează raționalizarea și
acceptarea psihologică a unei situații proaste. Cu alte cuvinte între nivelul de dezvoltare și
nevoia de realizare există o relație de cauzalitate dar aceasta este inversă față de cum o
asertează McLelland: „Fiindcă nu are resursele nece sare sățși repare acoperișul la casă,
săteanul ignoră locuința și valorizează aerul curat , liniștea și laptele proaspăt și pur al vacii”

Chestionar de autoevaluare:

1. Ce diferențe există între societatea tradițională ș i societatea modernă din punct de vedere a
valorilor, normelor, comportamentelor actorilor soc iali ?
2. Prezentați și comentați principalele idei ale cărți i lui Max Weber Weber “ Etica protestantã și
spiritul capitalismului “
3. Comentați argumentat relația dintre cultură și dezv oltarea economică în cazul societății
românești actuale

Tema 4. Socializarea. Procesul socializării. Agenți și instanțe socializante

Obiective : Cunoașterea și utilizarea adecvată a unor concepte, termeni și noțiuni specifice temei.
Dezvoltarea abilităților de explicare și interpreta re a proceselor și fenomenelor sociale

Noțiuni cheie : socializare, socializare primară, socializare ant icipativă, învățare socială

Bibliografie minimală:
Traian Rotariu, Petru Iluț, Sociologie , ed. Mesagerul Transilvan, ClujțNapoca, 1996, p. 9 1ț112
Achim Mihu, Sociologie Generală , vol. I, ed. Napoca Star, 2002, p.176ț205
Ion Ungureanu, Paradigme ale cunoașterii societății , București, Humanitas, 1990, cap. Socializarea
anticipativă

4.1. Procesul socializării. Socializarea ca umaniza re
Socializarea reprezintă procesul prin care individu l, în interacțiune cu semenii săi, acumulează
deprinderi, cunoștințe, valori, norme, atitudini și comportamente. Dezvoltarea fizică, intelectuală și
afectivă, și cu atât mai mult conduitele sociale co mplexe, nu se realizează automat, ci prin învățare.
Societatea, printrțo serie de mecanisme și agenți ( familia, școala, massțmedia ș.a), transmite bagajul
cultural existent noilor generații, pretinzânduțle un anumit comportament – considerat normal în
respectiva cultură. Totodată, socializarea este și procesul determinant în formarea personalității și a
identității de sine.
Socializarea se referă cu precădere la copilărie și adolescență, la însușirea unor deprinderi, valori
și norme de bază. Dar cu deosebire în societățile c omplexe și dinamice, traiectoria de viață a indiviz ilor
înseamnă schimbarea de statusuri și roluri și deci nevoia de restructurare a cunoștințelor și conduite lor.
De aceea, socializarea se întinde pe tot parcursul vieții. Intrarea întrțo nouă poziție socială și înt rțun
nou rol se mai numește și resocializare. Ea este, de regulă, precedată sau acompaniată de
desocializare, adică de ieșirea dintrțun anumit status și rol și î n consecință de renunțarea la normele și
conduitele atașate acelui statut și rol.
Trecerea de la exercitarea unei profesiuni la stare a de pensionar este un exemplu de desocializare
și resocializare. În acest context, literatura de s pecialitate mai operează și cu noțiunea de socializare
anticipativă. Ea se referă la modul în care indivizii își reprezi ntă viitoarea lor situație socială, rolul pe
care urmează sățl joace, și cum se pregătesc pentru acesta. Măsura în care reprezentările despre statu sul
și rolul anticipat sunt realiste sau nu, contează î n procesul de socializare efectivă, în reușita adap tării la
noua situație și în gradul de satisfacție resimțită . Imaginile pe care elevii de liceu din clasele ter minale
le au vizavi de viitoarea postură de studenți ilust rează acest fenomen.
Prin socializare nu numai că o ființă biologică dev ine o ființă socială a unei culturi, însușinduțși o
limbă, obiceiuri, valori și norme specifice, ci ea devine ființă umană în general. Dacă nu trăiește în tre
semenii săi și nu este învățat, copilul nu achiziți onează nici cele mai elementare comportamente umane ,
cum ar fi mersul biped. Socializarea este deci uman izare. Acest lucru a fost dovedit întrțo manieră
cumva cvasiexperimentală, în sensul că, datorită un or împrejurări nefericite, mai mulți copii au ajuns în
situația de izolare extremă. Au fost găsiți copii în stare de sălbăticie (în păd ure), sau în condiții de
contact minim cu alte ființe umane. Un caz mai rece nt este al fetiței numită Genie, care a fost ținută
întrțo izolare totală – deși întrțo locuință – față de lumea dinafară: nu sța vorbit cu ea, era foarte prost
hrănită și era bătută. La vârsta de 13 ani, când a fost scoasă din acele condiții, ea nu putea să vorb ească
și nici să stra în picioare. După 4 ani de atentă î ngrijire a dobândit anumite deprinderi și comportam ente
sociale. A învățat și să vorbească, însă nu putea s pune întrțo secvență decât un cuvânt sau două, iar

nivelul general de dezvoltare intelectuală era al u nui copil de 9 ani (Curtiss, 1977). La copiii găsiț i în
situații și mai dramatice – crescuți de animale – p rograsele înregistrate au fost și mai mici.
Cazurile de copii crescuți în izolare demonstrează două lucruri fundamentale: că, așa cum am
arătat, în afara socializării nu se ajunge la umani zare, dar și că există anumite perioade critice (bi ologic)
în învățare, a vorbitului mai ales. Altfel spus, od ată depășite ca vârstă biologică aceste perioade,
recuperările prin socializare dau rezultate infime. Este clar că geneticul contează nu doar în conținu tul
și dezvoltarea caracteristicilor fizicoțconstituțio nale și fiziologice (statura, culoarea ochilor și a părului,
maturitate sexuală etc.), ci și a celor psihice (in teligență, afectivitate etc.).
Astfel încât oricât de mari ar fi eforturile de soc ializare, de modelare în sensul dorit de familie și
de societate, structurile și programele biologice n u pot fi ignorate. Curentul sociobiologist (Wilson,
1075) consideră însă că aproape totul din comportam entul social se poate explica pe bază genetică.
Altruismul, devotamentul și sacrificiul pentru copi i și alte rude, de exemplu, nu este altceva decât
tendința noastră, genetic dată și ea, de a supravie țui prin genele pe care le transmitem urmașilor. Aș a
fac bătrânii din familiile eschimose când, în condi ții de hrană precară, se lasă cu bună știință pradă
morții, contribuind astfel la salvarea membrilor ma i tineri ai familiei. Ei dispar ca entități fizice
concrete dar se perpetuează ca structură biogenetic ă prin urmașii lor.
4.2. Mecanisme ale socializării
Mecanismul fundamental al socializării este învățarea socială. De altfel, înțeleasă întrțun sens
extins ea se suprapune până aproape de indistincție cu procesul socializării. Dacă luăm, de pildă,
definirea învățării sociale ca „… asimilare a exp erienței sociale … individuală sau colectivă … ce (n.n.)
constă în cunoștințe, reguli, norme, valori etc … „(Vlăsceanu L., 1993, p. 321) și o comparăm cu
definirea socializării propusă de la începutul aces tui capitol, respectiva suprapunere iese limpede în
evidență. Putem circumscrie totuși un conținut și o sferă cumva mai precise a noțiunii de învățare
socială, considerândțo ca reprezentând procesele ps ihologice prin care indivizii acumulează cunoștințe ,
reguli, norme, valori, deprinderi comportamentale c e privesc viața socială în desfășurarea ei concretă .
Față de învățare în general, învățarea socială ar a vea două caracteristici principale: ea se referă la un
conținut social (conduita față de celălalt și în gr upuri și situații sociale specifice); este cu precă dere o
învățare pe cont propriu, neinstituționalizată ca a tare (școală), se petrece empiric, la nivelul
cotidianului. În acest înțeles, a învăța în școală matematică sau o limbă străină, de pildă, nu e învă țare
socială.
În sensul mai sus sugerat, învățarea socială este d e trei tipuri: directă, indirectă și ceea ce am
putea numi complexțcognitivă. Învățarea directă se bazează pe legea încercării și erorii și a
recompensei și pedepsei imediate, directe. Ea are î n centru mecanismul reîntăririi. Mâncatul cu
lingurița de către copiii mici este un exemplu de a chiziționare a unor deprinderi sociale prin
combinarea recompenselor (hrană, încurajare verbală ) cu eventuale pedepse (datul peste mână ș.a.). La
vârstă mică, aproape totul se învață prin sancționa rea (pozitivă sau negativă) copiilor de către cei m ai
mari.
Învățarea indirectă înseamnă că cel în cauză nu acumulează și sediment ează cunoștințe,
atitudini și comportamente sociale prin experiența nemijlocită, ci observânduți pe ceilalți. Important de
subliniat este că actorul social observă și reține nu numai ce face semenul lui, dar mai ales ce i se
întâmplă acestuia în urma actelor sale. Altfel spus , acest tip de învățare socială – care se mai numeș te și
observațională – presupune înregistrarea și interpr etarea atentă a comportamentelor celorlalți prin
prisma consecințelor lor. E ușor de sesizat că o at are învățare este mult mai profitabilă decât cea pr in
încercare și eroare pe propria piele. De fapt odată cu depășirea vârstei de 3ț5 ani învățarea
observațională are o pondere tot mai mare, iar la vârsta adultă, alături de învățarea complexțcognitivă,
ea este sursa principală de control asupra comporta mentului. În situații inedite învățarea observațion ală
este de altfel cvasiobligatorie. Ilustrativ este pe această linie trecerea dintrțun context cultural î ntrțun
altul sensibil diferit și încercarea de a te adapta cât mai repede și eficient celui din urmă, (fenome n care

se mai numește și articulație). Însușirea de noi re guli, norme, conduite promovate întrțo anume cultur ă,
mai cu seamă când nu ai cunoștințe prealabile, nece sită a urmări cu atenție ce spun și ce fac membrii
respectivei culturi. Se selectează și se reproduc a stfel comportamentele considerate normale și
deziderabile întrțun context sociocultural dat.
Atât învățarea socială directă cât și cea indirect ă presupun prezența unei acțiuni concrete
(personală pentru cea directă și a altora pentru ce a indirectă) și înregistrarea în memorie a consecin țelor
comportamentale. Întrucât aceste tipuri de învățare sunt mai simple și specifice, ele au format în mod
tradițional obiect de studiu al psihologiei și psih ologiei sociale. Astăzi însă tot mai mult – îndeose bi
prin psihologia socială cognitivă – mecanisme mai c omplexe ce determină conduitele noastre sociale
sunt luate în considerare. Ceea ce am numit învățar e socială complexAcognitivă (foarte aproape de ceea
ce se mai numește cogniție socială) intenționează s ă desemneze un ansamblu de procese (memoria
selectivă, construcții și scheme cognitive, raționa mente etc) prin care se anticipează acțiunea,
consecințele și implicațiile ei. Întrțun anume fel, ea cuprinde și primele două genuri de învățare, da r
angajează mecanisme și atribute psihoțcognitive mai complexe și subtile, care nu presupun neapărat
prezența empirică a unor modele sau comportamente. Se evaluează, deduce, anticipează, pe plan
mental, prin limbaj și prin interacțiune cu ceilalț i. Se poate învăța „pe proprie piele” (direct, prin
încercare și eroare), văzând ce li se întâmplă alto ra (indirect) dar se poate învăța și din relatările
celorlalți, prin comparații și estimări, din cultur ă în sens larg. Așa se și întâmplă, controlul
comportamentului la adulți stând sub semnul cogniti vului complex. De fapt, după cum am sugertat,
există o succesiune, sau, în tot cazul , o schimbar e a ponderii celor trei tipuri de învățare de la na ștere la
maturitate: în fazele timpurii dominantă este învăț area directă, câștigă teren apoi învățarea prin imi tația
modelelor (indirectă, observațională), pentru ca la maturitate proprie să fie cea complexțcognitivă.
Probabil că și în cazul învățării comportamentelor sociale, ca și cel al acumulării cunoștințelor desp re
natură în genere, omenirea însăși a urmat în istori a sa aceste modificări de ponderi.
Învățarea socială și socializarea se desfășoară pe fundalul interacțiunii sociale. Deși, bunăoară,
rolul de soț se însușește întrțo anume măsură și în perioada premaritală și chiar în copilărie,
determinațiile lui concrete se dobândesc prin inter acțiune cu soția. Se vorbește, de aceea, despre
socializarea reciprocă . Formarea și consolidarea cuplului conjugal este u n exemplu de acest fel, dar
reciprocitatea în procesul socializării acționează și în relația părințițcopii. Obișnuința în discipli nele
socioumane când se aborda socializarea era să se di scute despre determinațiile întrțun singur sens: de la
părinți la odraslele lor. Desigur, datorită și tran sformărilor în societatea de ansamblu – deplasarea de la
modelul autoritar și paternal la democrație și plur alism – acum studiile de specialitate arată cât de mult
îi influențează și copiii pe părinții lor. D. Buss( 1981), de pildă, a constatat că în interacțiunea pă rințiț
copii în socializare contează nivelul general de ac tivism al acestora din urmă și în sensul că față de
copiii cu un înalt nivel de activism, părinții sunt mai ostili și nerăbdători decât față de cei cu un nivel
mai scăzut.
Interacțiunea și reciprocitatea sunt extrem de tran sparente în învățarea de roluri sociale , care
poate fi considerată un caz particular al învățării sociale. În fond, în substanțială măsură socializa rea
presupune achiziționarea de noi statusuri și roluri și renunțarea la altele, fiecare poziție sau rol
comportând unul complementar (profesorțelev, medicț pacient, șefțsubaltern etc.). fără a intra aici în
analiza relației dintre statusțrol și a diferitelor tipuri de roluri, să consemnăm doar că rolul este definit
de multe ori ca aspectul dinamic și operațional al statusului (a unei poziții sociale). Iar învățarea de
roluri înseamnă cu deosebire însușirea așteptărilor de rol (role expectations), adică la ce se așteaptă,
ce pretenții au cei din jur față de o persoană ce o cupă o anume poziție, o funcție, un rol în spațiul social.
Și nu e greu de observat că aceste așteptări sunt r eciproce. Profesorul pretinde și se așteaptă la o a nume
conduită din partea studentului, iar acesta, la rân dul lui, are un set de așteptări față de profesor.
Societatea a dezvoltat și cristalizat o serie de no rme transcrise la nivelul subiectivității în aștept ări –
formale și informale, scrise și nescrise – care sun t atașate unui rol. Pentru ca indivizii sățși joace bine
rolurile pe care le dețin ei trebuie sățși însușeas că respectivele prescripții (așteptări).

Să consemnăm însă că așteptările de rol diferă mult între ele în ce privește gradul de generalitate
și specificitate, de claritate și ambiguitate, de c onsensul întrunit întrțo cultură sau alta. Rolul de „tată
bun”, de exemplu, este foarte larg și ambiguu în aș teptări, pe când cele din structura militară sunt
specifice și clare. În societățile tradiționale, aș teptările de rol pentru bărbat și pentru femeie era u
puternic discriminative și consensuale, în contempo raneitate diferențele sțau diminuat și sța accentua t
disensul privind rolurile celor două sexe. Trebuie, așadar, să remarcăm că în societățile actuale
moderne nu numai că conținutul așteptărilor de rol sța schimbat destul de mult, dar nici conturul
multora nu mai este atât de ferm ca în trecut. De a ceea, astăzi învățarea de roluri sociale este o
întreprindere pe de o parte, mai grea, pe de altă p arte, mai ușoară: mai ușoară tocmai fiindcă cerințe le (
și așteptările) nu sunt atât de specifice și rigide , mai grea, deoarece și gradul de confuzie este mai mare.
Dificultăți suplimentare în însușirile de roluri ap ar în perioadele de tranziție relativ rapidă de la un
sistem socioțeconomic la altul, așa cum se întâmplă actualmente și în România.

4.3. Socializarea în copilărie și tinerețe; persoan e semnificative
Traseul inserției individului în viața socială plen ară ( procesul socializării) nu este unul liniar și
uniform. Abordarea clasică din științele socioumane distinge două mari faze: socializarea primară și
socializarea secundară.
Socializarea primară înseamnă socializarea propriuțzisă, care are loc î n copilărie și pe care
individul, născut doar cu potențialități pentru via ța socială, devine un membru efectiv al ei, devine
ființă umană (vezi 1.1.). Se interiorizează lumea s ocială, se cristalizează versiunea subiectivă a rea lității
socioumane obiective. Agenții ce mediază această in teriorizare (internalizare) sunt în primul rând
indivizii apropiați și relevanți pentru copil, pers oane ce au intrat în literatura de specialitate de la H.
Mead (1934) încoace sub denumirea de persoane semnificative (significant others). Și întrucât copilul
se naște întrțo structură socială dată, persoanele semnificative (dintre care părinții ocupă locul cen tral)
îi sunt oarecum impuse, predefinite. Acești „alții” relevanți, cu care copilul se și identifică,
intermediază realitatea pe care o va internaliza, m odificândțo în raport cu propria lor experiență de
viață. Lumea socială se prezintă astfel personalită ții în formare filtrată printrțo dublă selectivitat e
(statutul socioțeconomic și profilul axiologic al p ersoanelor semnificative). Un copil din păturile
sărace, de exemplu, nu numai că absoarbe perspectiv a respectivelor pături asupra lumii sociale, dar o
absoarbe colorată de particularitățile atașate ei d e părinții și apropiații lui. În procesul neconteni tei
interacțiuni dintre individul în creștere și ceilal ți (semnificativi) are loc și formarea eului ( sine lui) și a
identității de sine. De fapt, în considerabilă măsu ră eul (sinele) reflectă atitudinile persoanelor
semnificative față de individul respectiv, deși nu putem reduce a utoidentificarea (imaginea de sine) la o
simplă copie a identificării de către ceilalți.
Treptat, prin socializarea primară, copilul ajunge la transgresarea situațiilor și persoanelor specifi ce,
învață roluri, atitudini și comportamente generale. Dacă mama arată întotdeauna o atitudine negativă
față de el atunci cînd se murdărește în timpul mese i și dacă această atitudine va fi manifestată și de alte
persoane semnificative (tatăl, bunica, sora mai mar e etc.), generalitatea normei se va extinde în
subiectivitatea copilului. Pasul decisiv urmează câ nd el își dă seama că toată lumea (din mediul său)
este impotriva practicii vizate. Este trecerea de l a reacțiile față de rolurile și atitudinile unor pe rsoane
(semnificative) concrete la un altul generalizat (the generalized other, Mead, 1934). Altul generali zat
înseamnă recunoașterea societății ca atare și totod ată atingerea stabilității, a consistenței și conti nuității
autoidentificării, a imaginii de sine, a eului (sin elui) în sens larg. Copilul își reprezintă acum o
identitate proprie nu numai vizavi de cutare persoa nă, ci o identitate în general, care este resimțită ca
aceeași, indiferent de indivizii pe care îi întâlne ște.
Prin socializarea primară, în stadiul ei de general izare („altul generalizat”), se stabilește o simetr ie,
nu totală, bineînțeles, între realitatea obiectivă și cea subiectivă. Ceea ce este real „înafară” are în
special prin mijlocirea limbajului – corespondentul realului „înăuntru”. Conținutul specific, precum ș i
ordinea a ceea ce se internalizează, variază de la o cultură la alta, de la grupuri sociale la grupuri

sociale. De reținut însă că deoarece copilul nu ale ge persoanele semnificative, identificarea cu ele e ste
quasiautomată, iar interiorizarea unei realități an ume este quasiinevitabilă. „Copilul nu internalizea ză
lumea persoanelor sale semnificative ca una din mul tele lumi posibile. El o internalizează ca singura
lume existentă și imaginabilă, lumea tout court” (B erger și Luckman, 1967, p. 134).
Socializarea secundară. este legată de diviziunea socială a muncii și de di stribuirea socială a
cunoștințelor. Ea presupune interiorizarea cerințel or, informațiilor, normelor și valorilor promovate de
diferite instituții (formale sau informale) special izate. Dacă în prima socializare individul asimilea ză
„lumea socială de bază”(deși o anumită lume, după c um am văzut), prin socializarea secundară el își
însușește realități parțiale, „sublumi”. Totodată, socializarea secundară înseamnă și trecerea de la l umea
copilăriei, „de acasă”, la o lume mai eterogenă. Și aici funcționează persoane semnificative, dar ele
sunt mai fluctuante, iar individul are un oarecare control asupra lor, în sensul că poate renunța la u nele
în favoarea altora în vederea menținerii identități i proprii. Spontan și/sau conștient el va filtra di n
potențialul relațiilor interpersonale și al afinită ților pe acelea care îi confirmă și întrețin
autoidentificarea și stima de sine.
Intrarea în socializarea secundară ar coincide în m are cu tranziția de la copilărie la pubertate și
adolescență și deci condițiilor de statut social, ș colar și eventual profesional, li se suprapun noi f aze ale
dezvoltării intelectuale. Are loc în speță trecerea de la gândirea concretă la cea abstractă. Acum est e
foarte important pentru tânărul în devenire legitim itatea sistemului de valori propus, gândirea lui
devenind din ce în ce mai criticțdubitativă și pret inzând argumente raționale pentru diferite practici ,
norme, atitudini și conduite.
Când traiectoria de viață a tânărului continuă în a celași mediu socioțcultural, socializarea secundară
merge în prelungirea celei primare fără conflicte ș i fără nevoia restructurărilor radicale în norme, v alori
și comportament. Un exemplu ar putea fi copilul din trțo familie de intelectuali ce locuiește întrțun m are
oraș, care face școala și ajunge, la rândul lui, in telectual în același oraș sau în unul asemănător. A vem
deța face cu o reproducere de roluri, de mentalitat e și context habitual, deși putem disocia și aici î ntre
cele două etape ale socializării. În numeroase împr ejurări însă realitatea ecologică, economică, socia lă
și culturală în care se intră prin socializarea sec undară este mult diferită de cea interiorizată prin prima
socializare, având deța face în fapt cu o resociali zare. Fenomenul este vizibil și acut în trecerile d e la o
cultură la alta, în aculturație (din Africa în Amer ica de Nord, de pildă), dar nu numai. Adolescentul ce
vine la oraș la școală sau la lucru dintrțun contur ecologicoțspiritiual atât de specific cum este cel al
unui sat tradițional este paradigmatic și pentru so cietatea noastră. De altfel, cele două genuri de re lații
dintre socializarea primară și cea secundară – depl ina continuitate și, respectiv, schimbarea radicală
(resocializarea) – sunt situații extreme ale unui c ontinuu în care se înscriu, cel puțin în societățil e
dinamice, majoritatea biografiilor individuale.

4.4. Agenți și instanțe socializante.
Mediul social carețl formează pe individ nu este am orf, iar elementele sale nu sunt echiponderale în
procesul socializării. Am prezentat până acum rolul persoanelor semnificative și a „altuia generalizat ”.
Acesta din urmă se identifică în mare măsură cu sis temul de norme al unui context sociocultural, cu
opinia publică, cu ceea ce în satul tradițional rom ânesc se numea „gura satului”. Alături de opinia
publică, biserica, armata (și în cazuri nefericite războiul) și alte instanțe au o influență notabilă în
socializare. Dintre toate însă, patru sunt consider ate mai importante: familia, școala, massțmedia și
grupurile de similaritate (peer grups).

Chestionar de autoevaluare:
Ce înțelegeți prin socializare, socializare primar ă și socializare anticipativă?
Descrieți și comentați rolurile exercitate în soci etatea contemporană de familie, școală și mass
media, ca instanțe ale socializării.

Tema 5 . Stratificarea socială. Diferențiere și ine galitate socială. Manifestarea stratificării. Teori i
asupra stratificării. Despre inconsistența statusur ilor sociale

Obiective : ț Cunoașterea și utilizarea adecvată a concepte, term eni și noțiunilor asociate temei
ț Dezvoltarea abilităților de explicare și interpre tare a proceselor și fenomenelor sociale

Noțiuni cheie : diferențiere socială, inegalitate socială, status social, strat, clasă socială, inconsistența de
status

Bibliografie minimală:
Traian Rotariu, Petru Iluț, Sociologie , ed. Mesagerul Transilvan, ClujțNapoca, 1996, p. 1 47ț195
Raymond Boudon, coord., Tratat de sociologie , Humanitas, Bucuresti, 1997,cap.3ț4 : Stratificare a; Mobilitatea,
p. 111ț220
Anthony Giddens, Sociologie, Bic All, București, 20 00, p. 263ț310

De foarte multe ori, atunci când se încearcă defini rea și delimitarea fenomenului de stratificare
socială, se pornește de la o noțiune ceva mai largă , un soi de gen proxim, care este cea de diferențiere
socială. Diferențierea este un proces universal și se datore ază simultan unor factori naturali
(înnăscuți), care conduc la infinita varietate a ind ivizilor umani (ca de altfel ai oricărei alte speci i), din
cele mai diverse puncte de vedere – forță, intelige nță, sănătate etc. – și unor factori sociali, care, la
rândul lor, diferențiază oamenii după multiple crit erii ca, de exemplu, activitatea desfășurată, modul de
a fi, de a se comporta, de a consuma etc.
Firește că distincția dintre cele două categorii de factori este puțin forțată căci, trăind în societa te,
oamenii sunt „modelați” de aceasta, de poziția lor socială, de grupurile cărora le aparțin etc., astfe l încât
nu este întotdeauna simplu de spus dacă o anumită î nsușire a unor persoane umane este un dat natural
sau social, sau în ce proporție este de un fel sau de altul. Oricum ar sta lucrurile, este limpede că, în
chestiunea ce ne interesează aici, adică legat de p roblema stratificării, calitățile „naturale” contea ză
doar în măsura în care societatea le valorizează, o ferind indivizilor ce le posedă avantaje/dezavantaj e
care decurg din respectivele însușiri naturale (for ță, inteligență, agilitate etc.), dar numai după ce
acestea sunt trecute prin filtrele aprecierii socia le.
Un al doilea concept preliminar ce trebuie introdus este cel de ierarhizare. Diferențele dintre
indivizi pot fi concepute ca rezultat al utilizării unor criterii neierarhice (diferențiere orizontală ) sau al
unora ierarhice (diferențiere verticală), respectiv al unora care nu introduc o relație de ordine într e
categoriile de indivizi sau poziții sociale sau al altora care introduc o astfel de relație, prin natu ra lor.
De exemplu, diferențierea după sex este neierarhică ; cea după vârstă este ierarhică.
În sine, ierarhizarea nu are nici o semnificație, d in punct de vedere social, atâta vreme cât nu
intervine și al treilea element: evaluarea (valorizarea). Astfel, faptul că un om are 25 de an i și altul 50
nu spune, prin asta, decât că unul are o vârstă de două ori mai mare decât celălalt; tot așa, dacă unu l
câștigă 100.000 de lei pe lună și altul 200.000 de lei, acesta nu are nici o semnificație cât timp nu intră
în joc toate elementele sociale legate de bani (fun cția lor în societate, țara a cărei unitate monetar ă este
leul, ce se poate cumpăra cu banii/salarul respecti v etc). Așadar, nu vom putea vorbi de ierarhie socială
sau de inegalitate socială decât dacă criteriul de ierarhizare este completat de o evaluare socială, prin
care se atribuie calificative de bun, superior, pre ferabil, dezirabil etc. valorilor mai mari (sau mai mici)
atinse pe scara ierarhică respectivă. Mai mult, chi ar un criteriu neierarhic poate fi transformat într țunul
ierarhic prin evaluarea diferită a pozițiilor; de p ildă, în multe societăți statutul de bărbat este co nsiderat
superior celui de femeie. Și încă mai mult, o aceea și ierarhie poate fi evaluată în chip diferit, o da tă
apreciinduțse pozitiv valorile mici, altă dată cele mari (de exemplu vârsta).

Vorbind de evaluare, este limpede că luăm acest ter men în accepția sa cea mai generală,
nereducânduțl, în principiu, la vreun aspect partic ular: etic, economic, politic etc. evaluarea este, de
asemenea, un act ce nu se confundă cu o judecată pa rticulară a cuiva, ci capătă un caracter social pri n
consensul judecății respective și prin mecanismele mobilizate de societate pentru a întări respectiva
apreciere: recompense morale, meteriale, putere, pr estigiu. În cele ce urmează vom folosi expresia de
ierarhie pentru a desemna această situație ce conți ne deja valorizarea.
În concluzie, vorbim de stratificare socială atunci când apare, pe baza unui criteriu, o ierarh ie
socialmente recunoscută, conform căreia indivizii s au pozițiile sociale sunt judecăți (judecate) în
termeni de superior/inferior, deci când se manifest ă inegalități sociale. Propunând această definiție de
lucru pentru noțiunea centrală a capitolului de faț ă, se cuvin făcute imediat câteva precizări:
a) în cadrul definiției sța specificat că stratificare a poate viza fie indivizii , fie pozițiile
sociale. Nu a fost vorba de o simplă figură de stil, ci de s ublinierea unei distincții extrem de importante,
care, din păcate, este omisă în multe studii de str atificare, mai cu seamă teoretice, deși tocmai la a cest
nivel ea este cardinală. În practică, firește, într e ierarhia indivizilor și cea a pozițiilor sociale – când se
pot face asemenea paralele – există corelații strân se, deși este clar că nu coincid perfect. Mai mult, sunt
situații când un criteriu de ierarhizare funcționea ză la nivel de poziții, dar nu și la nivel individu al și
viceversa. De regulă, studiile concrete de stratifi care uzează de situația pozițiilor sociale, dar nu în mod
exclusiv. Este de observat că centrarea pe indivizi are inconvenientul pulverizării straturilor, putân d
găsi practic atâtea straturi câți indivizi sunt.
b) Evaluarea nu este neapărat un act subiectiv sau int ersubiectiv. Ea are la bază o serie de
elemente foarte concrete de genul celor menționate mai sus (putere, prestigiu, recompense, privilegii,
îndatoriri) care caracterizează fiecare poziție soc ială și care conferă – așa cum se va vedea – o rela tivă
similitudine sistemelor de stratificare caracterist ice unor societăți destul de diferite din alte punc te de
vedere.
c) Stratificarea se manifestă la toate nivelurile de o rganizare socială: macro, mezo, micro.
Ea își găsește forma cea mai transparentă în cadrul organizațiilor, unde, prin regulamentele de
funcționare, se stabilesc sarcinile fiecărui post, ca și drepturile și recompensele aferente. La urma
urmei, se poate vorbi de stratificare începând cu c ele mai mici grupuri (de pildă, în interiorul famil iei)
și până la cele mai înalte niveluri (de exemplu, la scară planetară, între națiuni sau state).
d) Sistemele de stratificare sunt întotdeauna complexe, în sensul că ele îmbină simultan
mai multe aspecte de stratificare, pe criterii dife rite.
e) Așa cum subliniază definiția, stratificarea semnifi că existența unor inegalități sociale.
Dar nu toate inegalitățile dintre oameni – nici chi ar cele cărora le putem atribui fără rezervă etiche ta de
sociale – sunt interpretabile în termeni de stratif icare. Există, prin tradiție, un număr restrâns de
variabile, criterii, caracteristici, care se folose sc în studiile concrete sau teoretice de stratifica re.
f) Deși societățile stratificate reprezintă regula și toate sistemele de stratificare presupun
mai multe feluri de inegalități, nu toate inegalită țile sunt – socialmenteț egal acceptate. Mai exact
vorbind, trebuie să spunem că există și un al doile a sens al termenului de valorizare (pe lângă cel
invocat mai sus în legătură cu poziția de pe scala socială), și anume cel care se referă la aprecierea
inegalităților sociale. Practic, o societate nu poa te exista dacă inegalitățile din sânul ei nu sunt a cceptate
de majoritatea populației. Pentru ca ele să fie acc eptate, trebuie sâțși găsească justificarea întrțun sistem
de valori, prin care se ajunge la calificarea unor inegalități ca echitabile, acceptabile (de pildă, cele ce
rezultă ca urmare a unor „merite” personale) și alt ele ca inechitabile, injuste (de exemplu, în societ ățile
moderne, cele derivate din moțtenirea unor situații ). E clar că acest sistem de valori se schimbă sens ibil
în cursul istoriei și variază de la societate la so cietate, la un moment dat.

Manifestarea stratificării
Dacă asupra caracterului universal al stratificării părerile converg aproape spre un consens,
diferențe majore apar atunci când urmează a se răsp unde la întrebările legate de formele sub care se
manifestă stratificarea în realitatea concretă. Au oare ierarhiile sociale o formă graduală, cu trecer i line
de la o poziție la alta? Sau, dimpotrivă, se realiz ează decupaje nete între diferitele categorii? Care este
semnificația „treptelor”, „categoriilor” sociale ie rarhice? Sunt ele „clase sociale”, „straturi”, „gru pe de
status”? Sunt în număr mic sau în număr mare? Au el e o realitate în sine sau sunt numai niște decupaje
convenționale?
În linii mari, putem vorbi de două tipuri principal e de concepții în această problemă a caracterului
elementelor sau a formei în care se materializează stratificarea. Un tip de abordare ar putea fi numit ă
„nominalistă”, în sensul că ea pornește de la ideea existenței unui continuu social, pe care cercetătorul
va realiza niște „tăieturi” ce nu sunt impuse cu ne cesitate de nici un criteriu obiectiv; el va decupa
grupări arbitrare de indivizi sau poziții, urmărind doar scopul ușurării analizei. O variabilă de
stratificare perfect compatibilă cu această concepț ie este „mărimea venitului” de care dispune o famil ie
sau un individ. A doua concepție – săți zicem „real istă” – conferă unităților obținute prin clasificar e o
existență obiectivă, independentă de cel care reali zează clasificarea. Categoriile se evidențiază prin
caracteristici care le deosebesc în chip calitativ și deci nu se pune problema unor treceri line de la una
la alta; „spațiul social” astfel imaginat este unul discontinuu , format din elemente clar determinate.
Ca rezultat al stratificării – deci, în calitate de grupuri ierarhizate – lucrările sociologice de
specialitate menționează, cel mai adesea, următoare le trei elemente: statusurile ( respectiv grupurile de
status), straturile și clasele sociale. Fără intenția de a ne opri pe larg asupra acestor noțiuni, să
precizăm pe scurt semnificația lor în contextul stu diilor de stratificare.
Statusul are mai multe accepțiuni, dintre care mai frecvente sunt următoarele trei:
(i) Pe de o parte, noțiunea se folosește întrțun sens f oarte larg, desemnînd o poziție
socială în relație cu altele, respectiv în sensul î n care apare atunci când se descrie cuplul rolțstat us. În
această accepțiune, noțiunea nu poate fi folosită c a atare în stratificare, dat fiind că ea nu implică
obligatoriu o situație ierarhică. De exemplu, în si ne, statusurile de profesor și de preot nu sunt în relație
de subordonare; nici cele de bărbat și de femeie; n ici cele de catolic, protestant, ortodox etc.
(ii) A doua accepțiune frecventă este cea care provine d e la Weber și vizează
„stima”, „prestigiul”, „onoarea” de care se bucură o persoană sau o poziție socială.
(iii) În sfârșit, foarte adesea, în studiile de stratific are (mai ales din America), statusul
apare ca o noțiune sintetică, ce se obține prin agr egarea mai multor criterii, inclusiv cel de la punc tul
precedent. Oricare ar fi situația, pentru a se ajun ge la elemente de stratificare, se lucrează cu grupuri
de statusuri, căci statusurile propriuțzise sunt prea numeroase p entru a se utiliza ca atare.
Stratul este o noțiune cu un conținut mai puțin precis; est e, de fapt, un concept generic utilizabil
în orice clasificare ierarhică pentru a evidenția g rupe de indivizi sau de poziții sociale aflate
aproximativ la același nivel al ierarhiei. În acest sens, prin termenul de strat putem desemna un grup de
statusuri; de exemplu, persoanele care au staturul de avocat, medic și alte câteva formează stratul
”profesiunilor liberale”.
Clasele. Probabil că termenul de clasă este folosit în atât de multe sensuri încât noțiunea este
golită practic de conținut specific. În sensul cel mai restrictiv – și deci mai clar – acest concept a pare în
gândirea marxistă, reflectând, în esență, raporturi le de proprietate. Dar nici chiar scrierile lui Mar x nu
sunt lipsite de echivoc în utilizarea termenului de clasă; în lucrările politice, el insistă pe celebr a
dihotomie burghezie/proletariat; în cele economice, este nevoit să introducă și proprietarii funciari; în
fine, în cele cu accent predominant istoric și soci ologic, pentru a putea descrie întreaga gamă de sit uații
sociale concrete, el menționează și alte clase, pre cum: mica burghezie, bancherii, lumpen proletariatu l,
micii comercianți.

De altfel, noțiunea de clasă socială nici nu este o invenție a lui Marx, după cum el însuși o
mărturisește, și nici nu este specifică gândirii ma rxiste din perioada de după Maarx. Ea este utilizat ă cu
mare lejeritate în sociologia americană, pentru a d esemna practic orice grupuri sociale și, în special ,
grupări de status. În gândirea socială europeană, t ermenul are, prin tradiție, o utilizare mai restrân să,
chiar și în afara marxismului. El se aplică grupuri lor mari de indivizi ce se diferențiază în mod clar prin
semne exterioare, precum proprietatea, mentalitatea , stilul de viață, nivelul cultural etc., între cla se
neexistând treceri line, demarcația între ele fiind de tip barieră – ca să folosim un termen ce apare în
titlul unei lucrări celebre a lui Goblot ( La Barriére et le Niveau, 1925), autor care a afirmat clar: „Nu
există trecere pe nesimțite de la o clasă la alta: ori ești burghez ori nu ești”. ( Apud, J.Cazeneuve, 1972).
O poziție tipică pentru o mare parte a sociologilor europeni, care nu resping de plano abordarea
americană, dar nici nu renunță la specificul europe an o găsim expusă și susținută întrțun manual de
stratificare, apărut relativ recent în Franța (Y. L emel, 1991). Autorul consideră că sub terminologia de
stratificare socială trebuie incluse preocupările a mbelor tipuri de abordări: și cea „clasială” și cea
„stratificaționistă” propriuțzisă, adică și cea car e pornește de la clase ca elemente calitativ și obi ectiv
distincte și cea care utilizează – indiferent de ex presia lingvistică – ideea de straturi, ca elemente
ierarhice rezultate printrțo serie de tăieturi, mai mult sau mai puțin convenționale, întrțun continuu
social.
Motivele ce stau la baza acestei opțiuni sunt mai m ulte; în esență, impunerea expresiei de
stratificare reflectă faptul că nu există o incompa tibilitate între cele două orientări. Mulți sociolo gi
acceptă ca justificată analiza în termeni de clase sociale; pentru ei „clasele” sau marile grupuri soc iale
se prezintă ca rezultat, ca punct final al analizei și nu ca punct de plecare. În toate societățile ex istă
straturi, pornind de la care, în anumite cazuri, se pot identifica clasele. Există, firește, și posibi litatea
unei perspective opuse, în care se pornește de la c lase spre straturi; ea a fost oarecum încercată în
sociologia noastră, înainte de 1989, pentru a depăș i schema clasială simplistă – ți inoperantă azi – a
marxismului. Pe bună dreptate, Lemel observă că abo rdarea în termeni de straturi este mai apropiată de
practica observației curente, în vreme ce demersul clasist este mai teoretic, fiind folosit cu precăde re în
înțelegerea evoluțiilor sociale și a perspectivelor istorice largi (p. 16).
Nu trebuie, totuși, să trecem prea ușor peste deose birile de concepție, în domeniul stratificării,
deosebiri ce au profunde rădăcini ideologice. Acest ea afectează activitatea de cercetare concretă și,
evident, interpretarea rezultatelor acesteia. Ca să dăm doar un singur exemplu, vom menționa că, în
aceeași societate, în același moment și folosind ac elași criteriu concret de stratificare, doi sociolo gi pot
folosi decupaje diferite, oferinduțne rezultate dif erite. De pildă, unul poate să ne ofere imaginea un ei
societăți de formă piramidală – și se va vorbi, de regulă, în acest caz de „largi mase muncitoare”, af late
la baza societății, și de „clasele dominante”, afla te în vârful (subțire) al piramidei – iar celălalt, un
model al societății cu baza și vârful înguste, comp arativ cu partea mediană, vorbinduțne de importanța
și rolul „claselor mijlocii”.

Teorii asupra stratificării
Domeniul atât de interesant și, sociologic vorbind, atât de important al stratificării, respectiv al
inegalităților sociale, își găsește practic locul î n cadrul oricărei încercări mai semnificative de te rorizare
a fenomenelor și proceselor sociale. Practic, toți marii gânditori, care sțau aplecat asupra problemel or
„funcționării” sau transformării societății umane, au fost obligați ca, până la urmă, să se confrunte cu
aceste chestiuni, a căror rezolvare aruncă aproape întotdeauna o lumină asupra caracterului de
ansamblu al teoriei lor. Așadar, este greu de trecu t în revistă și de sistematizat mulțimea extrem de idei
în domeniu. Totuși, lucrările de sinteză apreciază că acest evantai de concepții ar putea fi concentra t, în
bună măsură, în trei grupuri de teorii sau paradigm e.

Teorii conflictualiste
Primul tip de teorii ar fi cel care insistă asupra conflictelor sociale generate de inegalități,
preocupânduțse de procesele istorice de schimbare, acestea fiind numite și teorii de tendință „radical ă”.
Prototipul lor îl constituie teoria marxistă, însă există și alte variante, mai apropiate sau mai înde părtate
de marxism, care pot fi incluse în același gen.
După cum sța văzut, marxismul utilizează noțiunea d e clasă socială, care este privită nu numai ca
element pasiv, ca rezultantă a sistemului de strati ficare, ci ca element motor al schimbărilor în
societate, schimbări care se produc prin ciocnirea intereselor antagonice ale claselor sociale. Nu est e
locul să insistăm aici asupra întregii bogății idea tice a doctrinei marxiste. Vom menționa doar câteva
idei fundamentale în problema ce ne interesează:
a) Sociologic la Marx, noțiunea de clasă derivă din ce a de mod de producție , compus, cum
se știe, din cele două componente majore: forțele d e producție și relațiile (raporturile) de producție .
b) Clasele se definesc, în esență, în raport cu sursa de venituri și nu neapărat cu mărimea
acestora, elementul central în definiție fiind proprietatea.
c) Marx subliniază deosebirile de interese ale diverse lor clase sociale, accentuând până la
exacerbare divergențele între două clase opuse (bur ghezia și proletariatul, în capitalism).
d) Consideră că aceste divergențe se transformă în con flicte între clase, lupta de clasă fiind
motorul transformărilor sociale majore.
e) Marx sesizează imposibilitatea practică a acțiunii colective a unui grup difuz cum este
clasa socială și recurge la metafora hegeliană a tr ecerii de la „clasă în sine” la „clasă pentru sine” .
Problema aceasta a paradoxului acțiunii colective v a fi rezolvată de Lenin prin teoretiyarea rolului
partidului ca detașament – organizat – de avangardă .
f) În societatea capitalistă lupta între clasa proleta riatului și cea a burgheziei se va solda, cu
necesitate, cu victoria primeia și va avea ca rezul tat – printre multe altele – eliminarea inegalități lor
sociale, deci a stratificării. Practic, societatea ideală (comunismul) va fi una nu numai lipsită de c lase
sociale dar și de inegalități sociale, adică de ierarhii pe criterii implicând o valorizar e a activităților sau
pozițiilor.
Teoria marxistă a făcut încă de la apariția sa obie ctul a numeroase critici, însă efectiv despre o cri ză
a ei se poate vorbi abia în ultima vreme, când sța conturat eșecul practic al modelelor de societate
construite plecând de la ea. Totuși începutul infir mării marxismului pe planul practicii sociale este mai
vechi decât momentul căderii regimurilor „socialism ului real” din țările Europei de Est. Primul mare
eșec al ei, de această natură, a constat în fapt, î n aceea că previziunile sale cu privire la evoluția
societăților capitaliste nu sțau adeverit; trecerea la comunism nu nu sța făcut „pe calea naturală”
prescrisă de Marx, ci prin violența revoluționară l eninistă. Mai exact – și rămânând doar la chestiuni le
legate de tema de față ț, putem spune că Marx a gre șit văzând în „lupta de clasă” un joc cu „sumă
nulă”. Practica a dovedit că din ciocnirea – și a f ost o reală ciocnire!ț a intereselor burgheziei și
proletariatului, finalmente au câștigat ambele clas e și a progresat societatea în întregul său. În al doilea
rând, experiența perioadei de „construcție a social ismului” în unele țări a arătat că omogenizarea
societății din punctul de vedere al raporturilor de proprietate – deci, practic, desființarea claselor
sociale, , în sensul marxist al termenului – nu a e liminat celelalte tipuri de inegalități sociale.
Dintre adversarii lui Marx, prin viziunea sa comple xă și modernă asupra stratificării sociale, se
remarcă, fără îndoială, Max Weber. Acesta acceptă ș i el o dimensiune economică a stratificării având
ca rezultat clasele sociale, dar nu o reduce doar l a proprietate, ci mai recurge, în plus, și la alte două
dimensiuni:
(i) cea de status social, având ca rezultat grupe de status, cuprinzând perso ane cu trăsături
comune în privința stilului de viață, nivelului de instrucție, prestigiului familiei de origine etc., fiecare

individ acționând în sensul de a se identifica cu c ei de același status și de a se distinge de cei cu status
diferit;
(ii) cea politică, conducând la construirea grupurilor și partidelor p olitice, această ordine
fiind intim legată de existența birocrațiilor organ izate în mod stratificat, prin statuarea de poziții
ierarhice.
Tot în categoria teoriilor conflictualiste poate fi inclus și demersul teoretic al sociologului france z
contemporan Pierre Bourdieu. Întrțo serie lungă de lucrări acesta abordează problematica inegalitățilo r
sociale, aducând în discuție elemente inedite (pent ru câmpul de investigare al sociologiei) aaale
acestora și explicații extrem de interesante. Dintr e lucrările sale cele mai elaborate, în domeniu, am
menționa La distinctionn(1979), iar pentru o familiarizare cu paradigma sa ideatică se poate consulta cu
folos volumul de texte publicat în românește, prin grija lui Mihai Dinu Gheorghiu.
Două idei ale lui Bourdieu credem că sunt esențiale în discuția de față. Mai întâi, noțiunea de clasă
este distinctă de cea utilizată de marxism, în sens ul că aceste mari categorii sociale, aflate tot în raport
de dominație unele față de altele, se diferențiază nu numai – sau nu, în primul rând – pe baza
capitalului material, ci a celui cultural sau simbolic. Bourdieu construiește astfel o întreagă teorie a
dominației culturale, idee care se află în centrul tuturor lucrărilor sal e majore. Pentru a întregi
analizele concrete, el mai adaugă uneori la capital ul cultural și un alt gen de capital, cel social, ce ar
putea fi definit ca mulțimea (cantitatea) relațiilo r sociale de care dispune individul și pe care le p oate
mobiliza în vederea realizării scopurilor sale.
A doua contribuție majoră a lui Bourdieu la dezvolt area paradigmelor conflictualiste asupra
stratificării se referă la următorul aspect. Chiar dacă acest gen de teorii sunt centrate pe schimbare – și
marxismul o dovedește cu prisosință că aceasta este miza lor principală ț, ele trebuie totuși să expli ce
de ce și cum funcționează un sistem inegalitar, aflat întrțo rel ativă stabilitate. Aici, credem noi,
Bourdieu depășește net nivelul celorlalte concepții , pentru care această funcționare decurge pur și
simplu din dominația directă a unei clase asupra celeilalte. Astfel, pentru Marx muncitorul este obligat
– de necesitatea de a supraviețui – sățși vândă for ța de muncă, deci sățși accepte statutul. Sau, priv ind
mai general fenomenul de stratificare, faptul că ex istă în societate oameni care îndeplinesc cele mai
grele și mai neplăcute munci este rezultatul unor r aporturi directe de forță, pe baza cărora cei lipsi ți de
mijloace sunt constrânși să profeseze asemenea mese riei și să îndeplinească asemenea munci.
Sociologul francez accentuează și dezvoltă pe larg, în scrierile sale, rolul ideologiei în justificare a
sistemului. Clasele dominante își impun propria ide ologie despre stratificarea socială, astfel încât
aceasta este acceptată ca firească. La dominația di rectă se adaugă una indirectă, dar nu mai puțin
eficientă, realizată printrțo serie de instituții ș i mecanisme sociale cu acțiunea constantă asupra
indivizilor – de pildă, școala – al căror rol este tocmai să impună un model cultural pretins necesar și
neutru, din care, în realitate, este arbitrar și ch emat să justifice și să întărească inegalitățile în tre clase.
Teorii funcționaliste
Termenul de “funcționalist” trebuie luat aici întrț un sens puțin mai larg decât cel ce sugerează o
legătură directă cu paradigma doctrinară cu acest n ume. În explicarea stratificării sociale, o serie d e idei
sunt legate de problema stabilității, “funcționării ” sistemului. Se ridică o mulțime de întrebări de g enul:
Cum este posibilă funcționarea unui sistem inegalit ar? Cum se explică caracterul universal al
stratificării? Ce face ca o poziție socială să fie superioară alteia? Etc. firește că acest gen de pro bleme
își află cel mai ușor răspunsul în interiorul parad igmei funcționaliste propriuțzise, dar, repetăm,
soluțiile debordează adesea cadrele înguste ale teo riei, conferind termenului generic sub care sunt
încadrate o semnificație mai largă.
Inițiatorii teoriei de inspirație funcționalistă as upra stratificării sunt unanim recunoscuți ca fiind
K. Davis și W. Moore, autorii unui articol publicat , în 1945, în American sociological review , și reluat
apoi în volume tematice. Postulatul central al teor iei lor și al tuturor teoriilor funcționaliste este acela că
stratificarea răspunde unor necesități sociale. Se pornește, de asemenea, de la ideea mai veche că
stratificarea are la bază diferențierea profesiilor , care însă nu se reduce la stratificare.

Pentru a sintetiza concepția lui Davis și Moore, vo m reproduce o schemă de expunere datorată lui
Cherkaoui (1992), care concentrează conținutul aces teia în câteva categorii de propoziții. Se începe c u
trei ipoteze legate de diferențiere:
A1. Orice societate este o mulțime de poziții structura te, cărora le sunt atașate îndatoriri sau
funcții.
A2. Mmbrii societății trebuie repartizați în aceste poz iții.
A3. Îndatoririle legate de fiecare poziție trebuie înde plinite de către cei care ocupă pozițiile
respective.
Se continuă cu un principiu de ierarhizare, exprima t prin trei propoziții, care evidențiază tot atâtea
criterii de ordonare: importanța funcțională, calif icarea și plăcerea muncii.
B1. Pozițiile nu sunt de importanță egală pentru supr aviețuirea societății.
B2. Ele nu reclamă de la ocupanții lor același nivel de competență sau de talent.
B3. Sarcinile legate de poziții diferite nu sunt îndepl inite cu aceeași părere de către membrii
societății.
Se încheie cu precizarea a două condiții fără de ca re mecanismul nu poate funcționa:
C1. Societatea dispune de o mulțime de recompense ierarhizate pentru a fi atr ibuite membrilor
săi.
C2. Există o modalitate de repartizare a recompenselor în funcție de valoarea pozițiilor sociale
respective.
Importanța pe care funcționalismul o acordă sistemu lui de recompense este extrem de mare,
întrucât pe acest pilon se sprijină, în fapt, între aga sa teorie a stratificării. Întrțadevăr, se cons ideră că
recompensele și distribuirea lor reprezintă parte a ordinii sociale și factor generator al stratificăr ii. După
cum bine remarca un autor, una dintre cele mai frap ante deosebiri între concepția funcționalistă și ce a
conflictualistă constă în aceea că prima încearcă s ă ne spună cum sunt recompensați cei care fac
lucrurile mai importante în societate, în vreme ce a doua ne arată cum sunt obligați unii să facă
lucrurile cele mai dezagreabile. Oricum este, crede m , limpede că , vorbind de recompense,
funcționalismul nu se referă numai la cele economic e, ci la o întreagă gamă de modalități de a răsplăt i
pe cei ce ocupă pozițiile mai importante: prestigiu , stimă, popularitate etc.
Teoria lui Davis și Moore a fost supusă unei serii de critici, care pot fi împărțite în două categorii
principale: unele comune, practic, oricărei paradig me funcționaliste și altele legate direct de
problematica stratificării. Asupra primelor nu ne v om opri, menționând doar că este vorba de
argumente de genul: nu orice este universal (în caz ul de față, stratificarea) este și necesar; teoria nu
explică mecanismele schimbării etc.
Cea mai serioasă problemă este cea legată de modali tatea de a se stabili importanța funcțională a
pozițiilor în societate. Cum și pe ce criterii se p oate aprecia că o ocupație, de pildă, este mai impo rtantă
decât alta? Autorii înșiși au sesizat că aceasta es te chestiunea practică crucială și au încercat, mai întâi,
să elimine eventuala părere că ar uza de un raționa ment circular (de genul: o poziție este importanță
căci se bucură de prestigiu și este prestigioasă da torită importanței sale) și apoi să găsească unele
criterii obiective ale importanței, cum ar fi: cali tatea unei poziții de a fi unică, neexistând deci a ltele
concurente în îndeplinirea unei sarcini, măsura în care de existența unei poziții depinde existența al tora.
Aceste criterii pot fi convingătoare atunci când es te vorba de organizații sau întreprinderi; acolo
obiectivele acestora sunt foarte precise și, de ase menea, se poate evalua importanța unei poziții sau
aportul pe care șițl aduce cel ce ocupă o poziție l a realizarea obiectivului respectiv. Dacă ne referi m
însă la societate în ansamblul său, lucrurile stau cu totul altfel.
O încercare ingenioasă de depășire a dificultății, fără a ieși din paradigma funcționalistă, o
datorăm lui Parsons. Renumitul sociolog american su sține că importanța poziției sociale ocupată de un
individ derivă din sistemul valorilor supreme ale fiecărei societăți. Cu alte cuvinte, fiecare societate
are un sistem specific de valori, care intră în joc atunci când se apreciază calitățile individuale al e

persoanelor, performanțele lor, contribuția la real izarea unor scopuri generale etc. din acest motiv, întrț
o societate poate fi apreciat foarte bine un preot ( datorită contribuției sale la conservarea unor mo dele
culturale tradiționale); în altă societate, manager ul de mare succes profesional se bucură de un prest igiu
deosebit (căci aici se valorizează puternic eficien ța acțiunii, raționalitatea în sensul weberian al
termenului).
Nici contribuția lui Parsons nu este perfect accept abilă. Se poate aprecia că, încercând să
completeze teoria lui Davis și Moore, el deplasează dificultatea spre sistemmul de valori, care, și el , se
cere înțeles și explicat. Poate chiar avem aici de a face cu un cerc vicios mult mai subtil decât în c azul
precedent: nu este exclus ca descrierea, conturarea conceptuală a sistemului de valori al unei societă ți
să se sprijine și pe indicatori cum sunt prestigiul ocupațiilor, aprecierea publică a unor calități pe rsonale
etc.În al doilea rând, Parsons, spre deosebire de D avis și Moore, mută accentul de pe ierarhizarea
pozițiilor sociale pe ierarhizarea indivizilor, cee a ce, credem noi, înseamnă o restrângere exagerată a
sferei stratificării și o reducere a consistenței p roblematicii ca atare.
Cu toate criticile ce ițau fost aduse, teoria funcț ionalistă nu poate fi respinsă clar prin testare
empirică, deoarece ea are un caracter atât de gener al încât concluziile derivate sunt puține la număr și
tot de mare generalitate, așa că există șanse slabe ca ele să poată fi confruntate direct cu realitate a.
Faptul acesta permite completarea teoriei cu o mulț ime de “epicicluri” chemate să dea seamă de unele
constatări empirice mai puțin așteptate.
Teorii de tip economic
Mai exact, unde este vorba de încercări de a explic a stratificarea prin introducerea unui model al
mecanismelor de piață, concurențiale, în dobândirea de către indivizi a pozițiilor sociale. Se conside ră
că, în condițiile unei oferte de locuri de muncă, d e salarii sau de alte remunerații, se declanșează o
concurență pentru ocuparea statusurilor dezirabile, fiecare persoană mobilizând resursele de care
dispune (el sau, mai degrabă, familia sa) pentru a ocupa o poziție cât mai bună. Oferta este dependent ă
de dificultățile legate de exercitarea unei meserii și de nivelul de pregătire pe carețl reclamă. De a ici
derivă și inegalitățile de status.
Dar piața statusurilor sociale nu este una în între gime liberă; întotdeauna există constrângeri social e
care limitează jocul liber al cererii și ofertei. D e exemplu, diferențele de venituri între diferitele
categorii de populație rezultă, adeseori, din alți factori decât cererea și oferta legate de ocupațiil e
respective; aceste diferențe depind, de exemplu, de puterea sindicatelor de ramură, de capacitatea
acestora de a impune anumite nivele de salarizare. Astfel, diferența de salariu între muncitori și ing ineri
este mai redusă în Germania decât în Franța, fapt p us, de unii specialiști, pe seama puterii mai mari a
sindicatelor muncitorești germane.
Încercând o concluzie, după această enumerare sumar ă a câtorva tipuri de încercări teoretice, am
putea spune că nici una nu propune o veritabilă teo rie generală asupra stratificării, teorie care prob abil
nici nțar trebui căutată, având în vedere complexit atea și variabilitatea sistemelor sociale. Firește că
stratificarea există, firește că rezultatele ei sun t vizibile în diferite forme în toate societățile, dar
variabilele de stratificare sunt atât de multe și c ombinațiile lor atât de diferite, încât cu greu ar putea fi
prinse întrțun model simplu capabil să dea seamă de toate situațiile. Fiecare dintre teorii surprinde o
serie de elemente esențiale ale fenomenului, ele fi ind astfel mai curând complementare decât
concurențiale. Dar nu este de așteptat o sinteză a lor, căci premisele de la care pornesc sunt prea
îndepărtate.
Inconsistența (noncongruența) statusului
Chestiunea despre care va fi vorba – foarte pe scur t – în cale ce urmează o abordăm, printre altele,
și din motive de curiozitate științifică, mai exact ca un exemplu de problemă căreia teoria sociologic ă iț
a acordat o ateníe deosebită, dar activitatea de ce rcetare empirică, prin care sța încercat testarea
relațiilor fenomenului respectiv cu alte variabile sociale, sța soldat, cel mai adesea, cu un lamentab il
eșec. Despre ce este vorba?

După cum sța înțeles din cele mai de sus, majoritat ea sociologilor acceptă, pe bună dreptate,
caracterul multidimensional al stratificării. Aceasta înseamnă că poziția unui individ – de exemp lu –
pe o dimensiune a stratificării nu este deductibilă din poziția sa pe altă dimensiune, respectiv că în tre
aceste dimensiuni există un grad de independență re ciprocă, chiar dacă nu totală. Întrțadevăr, alegând
mai multe variabile de stratificare, pe baza cărora indivizii obțin valori superioare/inferioare, după
criterii de evaluare socialmente recunoscute, se co nstată că, pe ansamblul populației și în condiții
normale – adică nu în perioade de mari schimbări so ciale, când ierarhiile se modifică rapid și profund –
corelațiile dintre factorii respectivi sunt foarte ridicate. Dar nu sunt niciodată perfecte, ceea ce
înseamnă că există un număr nonneglijabil de indivi zi ale căror locuri pe scalele ierarhice în cauză n u
coincid.
Inconsistența (noncongruența) statusului unui indiv id evidențiază tocmai existența acestui gen de
decalaje (uneori mari) între pozițiile ocupate de a cest individ pe mai multe scale ierarhice. Firește că
inconsistența poate viza nu numai statusul unei per soane individuale – ceea ce nu este foarte interesa nt
pentru sociolog ț, ci al unei întregi categorii soc iale, ceea ce are o cu totul altă relevanță socială .
Fenomenul este vizibil și ușor de perceput în reali tatea cotidiană, el fiind adesea invocat, de pildă,
în operele literare: indivizii cu un statut ambiguu – noii îmbogățiți, parveniții în sfera puterii, no bilii
decăzuți sau artiștii săraci etc. – sunt prototipur ile unor reușite personaje literare. Când se argume ntează
importanța socială a acestui fenomen, se invocă fap tul că inconsistența statusului generează, pe de o
parte, un anume stil comportamental al persoanei, d eci implicit un invers atitudinal și un set de aște ptări
ale ei vizând comportamentul celorlalți în raport c u ea, și, pe de altă parte, o atitudine și un
comportament real al celorlalți față de ea. Cele do uă elemente pot să nu se afle în concordanță tocmai
datorită faptului că sunt șanse ca raportările să s e facă la dimensiuni diferite, deci la poziții dife rite.
Ipoteza cea mai des menționată este că dacă o perso ană se găsește simultan pe poziții diferite, după m ai
multe criterii de status, ea își va defini poziția socială în funcție de statusul cel mai ridicat și v a aștepta
ca și ceilalți să o privească la fel, recunoscânduț i drepturile și privilegiile legate de acest status . Or, se
poate întâmpla ca celelalte persoane sțo perceapă, mai frecvent, în funcție de statusul cel mai coborâ t ți
să se comporte ca atare. Un astfel de comportament induce imediat un sentiment de frustrare și are o
serie de alte consecințe pe plan comportamental și atitudinal.
Iată cum vede istoricul Paul Veyne (1994) situația libertăților din Imperiul Roman, oferind o
perfectă descriere a situației de inconsistență a s tatusului acestei categorii sociale (fără a folosi, firește,
această noțiune): „Deveniți pe banii lor meseriași, prăvăliași sau negustori, ei (liberții) alcătuiesc un
procent al populației totale care se poate număra p e degetele unei singure mâini, dar care este foarte
bătător la ochi din punct de vedere social și foart e important pe plan economic. Dacă nu toți prăvălia șii
sunt liberți, în schimb toți liberții sunt comercia nți, mai mici sau mai mari – ceea ce dădea întregul ui lor
grup o fizionomie unică ce atrăgea ura, cea a unui grup cu gheare de exploratori ai poporului. Cu atât
mai mult cu cât acești foști sclavi erau mai avuți – uneori mult mai avuți – decât majopritatea popula ției
libere, care se vedea deci covârșită de prosperitat ea unor indivizi care nu se născuseră liberi; lumea era
indignată de o bogăție pe care ar fi găsitPo legiti mă și demnă de admirație la un nobil(s.n.). Categoria
liberților se găsea întrțo situație ambivalentă: ei sunt totdeauna superiori și inferiori masei. În si nea lor
suferă…” (p. 90).
În afara evidențierii acestor foarte probabile cont radicții incluse în sistemul de atitudini și
comportamente ale celor cu status inconsistent, sța încercat găsirea unor caracteristici specifice ace stor
categorii de oameni. De pildă, sța apreciat că li s e pot atribui anumite atitudini politice, în speță
radicale sau revoluționare. Se citează, astfel, num ele lui Tocqueville, care explică participarea
burgheziei franceze la revoluția din 1789 prin inco nsistența statusului acestei clase (bogăție mare,
putere politică și onoruri puține), comparativ cu s ituația burgheziei engleze, ce avea, comparativ, mu lt
mai multe șanse de ascensiune socială. Aceste încer cări de a creiona un set de însușiri specifice
persoanelor cu status inconsistent sțau soldat, de regulă, așa cum spuneam de la început, cu un total
eșec; cercetările empirice nțau prea reușit să evid ențieze deosebirile așteptate.

Inconsistența statusului a fost considerată când ca o disfuncție a sistemului social, când ca un
element funcțional, chiar indispensabil, al acestui a. Ni se pare limpede că pentru buna „funcționare” a
unei societăți, mai ales a uneia moderne, este nece sară – sau oricum preferabilă – o anumită
inconsistență de status. Dacă ierarhiile sțar supra pune perfect, aceasta ar genera o clară osificare a
societății, o lipsă totală de permeabilitate, de mo bilitate, o segregare totală a grupurilor sociale. Să ne
imaginăm, de pildă, cum ar arăta o societate în car e ar exista o perfectă corelație între bogăție, put ere,
educație, prestigiu. Sțar constitui o ierarhie clar ă și unică, pe care nici un individ nțar mai avea s peranța
că o poate răsturna. Cel născut sărac nțar mai avea nici o șansă de ascensiune pe alte dimensiuni ale
stratificării. Firește că nici o totală independenț ă a variabilelor de stratificare nu este de imagina t, căci
aceasta ar însemna o mulțime de ierarhii fără nici o legătură una cu alta, deci o „dezordine” socială
derutantă.

Chestionar de autoevaluare:

Prezentați și comentați punctele slabe și punctele tari ale teoriei funcționaliste
Comentați actualitateaținactualitatea teoriei marxi ste
Analizați și comentați societatea românească actual ă din punctul de vedere al stratificării sociale.

Tema VI. Schimbarea socială. Definiție. Tipuri de schimbare socială

Obiective : Cunoașterea și utilizarea adecvată a concepte, term eni și noțiunilor asociate temei
Dezvoltarea abilităților de explicare și interpreta re a proceselor și fenomenelor sociale

Noțiuni cheie : schimbare socială, schimbare societală, tranziție

Bibliografie minimală:
Raymond Boudon, coord., Tratat de sociologie , Humanitas, Bucuresti, 1997,cap.8: Schimbarea soci ală, p. 355ț
397
Ungureanu, I., Paradigme ale cunoașterii societății , București, Humanitas, 1990, cap. Evoluția societă ților

Mult timp modelul dominant în analiza schimbării so ciale a fost cel sistemic, la modul cel mai
general posibil schimbarea fiind considerată ca dif erența dintre stările diferite ale unui aceluiași s istem,
stări ce se succed una alteia în timp. Astfel, conc eptul de schimbare socială implică trei componente: 1)
diferența, 2) la momente temporale diferite, 3) înt re stări ale aceluiași sistem (Sztompka:1993:4).
În funcție de ceea ce se ia în considerare ca aspe cte, părți componente, dimensiuni ale
sistemului implicat în schimbare, se pot distinge m ai multe tipuri de schimbare. Diversitatea acestor
tipuri se datorează faptului că starea generală a s istemului nu este simplă, unițdimensională, ci rezu ltă
din rezultatul combinării și agregării stărilor dif eritelor componente ale sistemului, cum ar fi (ibid em:
5):
1. numărul și diversitatea indivizilor și a acțiunilor acestora
2. relațiile dintre elemente (legături sociale, depend ențe, relații între indivizi, interacțiuni,
schimburi între acțiuni)
3. funcțiile elementelor în sistem ca întreg (rolurile ocupaționale jucate de indivizi,
reproducere, prezervarea ordinii, socializare)
4. frontiera (criteriile de incluziune, condițiile de acceptare a indivizilor în grupuri, principiile
recrutării în asociații,
5. subsistemele (numărul și diversitatea segmentelor s pecializate distincte, secții, subdiviziuni
6. mediul (condiții naturale, starea altor societăți, amplasarea geoțpolitică)

Din perspectiva modelului sistemic, focalizarea pe dimensiunile și componentele primare ale
sistemului social, evidențiază următoarele tipuri d e schimbări posibile:
a compoziției (migrarea interțgrupuri, recrutări î ntrțun grup, dispersia unui grup)
a structurii (apariția unor instituții noi, schimb area patternurilor de putere, emergența unor
patternuri noi de interacțiune)
a funcțiilor (specializarea și diferențierea insti tuțiilor, respectiv a acțiunilor socialețmunca)
a granițelor (fuzionarea unor grupuri, relaxarea c riteriilor de afiliere ca urmare a proceselor de
democratizare)
a relației dintre subsisteme (preluarea controlulu i economiei de către politic, controlul vieții
private de către un regim totalitar)
a mediului (poluarea, catastrofe naturale –inundaț ii, cutremure, terorismul)
Pentru a evita confuzia provocată de existența mai multor paliere de manifestare a schimbării
(la nivelul componentelor sistemului, respectiv a s istemului în ansamblul său) este importantă distinc ția
între schimbarea în sistem, ț de obicei parțială, cu finalitate limita tă, fără influențe majore asupra

sistemului în ansamblul său – și schimbarea sistemu lui în totalitatea sa. Ion Ungureanu (1990:200)
numește primul tip de schimbare socială , iar cel dețal doilea societală . Granița dintre acestea este de
obicei fluidă, schimbările în sistem generează adesea transformări cumulative și se finalizează ca
schimbări ale sistemului.
O altă abordare a schimbării sociale are ca punct n odal, nu referențialul transformării (societatea
și componentele sale privite ca un tot/întreg), ci caracterul procesual al acesteia. Noțiunea de proce s
social este utilizată pentru a descrie secvența uno r comportamente interdependente. Definiția lui
Sorokin evidențiază valențele explicative ale acest ei perspective în analiza schimbării sociale: orice tip
de mișcare, modificare sau transformare sau evoluți e, orice schimbare a unui subiect logic dat, deța
lungul timpului, indiferent dacă este o schimbare a amplasamentului în spațiu sau o modificare a
aspectelor cantitative sau calitative (1937:153). C onceptul de proces include: pluralismul/pluralitate a
schimbărilor, referința la un același sistem, relaț ia de cauzalitate dintre schimbări (fiecare schimba re
este o condiție cauzală pentru următoarea și nu doa r un factor asociat acesteia), faptul că schimbăril e
urmează unele altora în secvențe temporale (Sztompk a:1993:9).
Atât abordarea sistemică, cât și cea a proceselor s ociale (ca variantă a primeia) au ca premisă
fundamentală presupoziția structuralității societăț ii, a validității dihotomiei comtiene: statică soci alăț
dinamică socială. Postulatul structuralității este contestat de modelele teoretice care consideră real itatea
socială o realitate interțindividuală (fenomenologi a, acționalismul, individualismul metodologic).
Cadrul structural, „hard”, este înlocuit de câmpul „soft” al relațiilor interțpersonale. Societatea nu este
formată din cadre, care generează constrângeri/opor tunități asupra acțiunilor, ci din procese, ce nu a u
un statut ontologic de tip obiectual. Nu avem grupu ri, ci procese constante de grupare și regrupare, n u
există organizații, ci procese de organizarețreorga nizare, procese structurative mai degrabă decît
structuri.
Dacă în sociologia clasică, procesul constituie fen omenul ce face posibilă trecerea între stări
distincte, acum procesul capătă statut ontologic au tonom. El încetează să mai definească condiția
tranzitorie, de intermediaritate a transformării și devine caracteristică de stare în sine a societății.
Unitatea fundamentală a analizei sociologice este, conform acestei perspective, evenimentul, iar
conceptul central este cel de câmp interțindividual . Sztompka (ibidem:10) distinge 4 dimensiuni
definitorii ale acestui câmp: ideală, normativă, in teracțională și oportunitate. Procesele structurati ve
rezultă din interacțiunea dintre entități conectate prin intermediul următoarelor rețele de relații: d e idei;
de reguli (norme); de acțiuni și de interese. Rețea ua ideatică (credințe, convingeri, definiții) forme ază
dimensiunea ideală a câmpului, „conștiința sa socia lă”. Rețeaua de reguli (norme, convingeri, definiți i)
formează dimensiunea normativă a câmpului, „institu țiile sale sociale”. Ambele compun ceea ce
tradițional este numit cultura societății. Rețeaua de acțiuni formează dimensiunea interacțională a
câmpului, organizarea sa socială. Iar rețeaua de in terese (oportunități, acces la resurse, șanse de vi ață)
formează dimensiunea de oportunitate: „ierarhia sa socială”. Dimensiunea interacțională și cea de
oportunitate formează ceea ce sociologia clasică nu mește cadrul acțiunii, structura societală. Caracte rul
multidimensional al câmpului este subliniat prin ut ilizarea termenului de „câmp socioțcultural”. La
fiecare din cele patru nivele, câmpul socioțcultura l se modifică permanent prin:
1) legitimarea sau reformularea ideilor, credințelo r teoriilor
2) instituționalizare constantă, reafirmarea sau re spingerea normelor și/sau valorilor, emergența
și disoluția codurilor etice, a sistemelor juridice
3) elaborarea, diferențierea și remodelarea canalel or interactive, legăturilor organizaționale,
legăturilor de grup, emergența și disoluția unor gr upuri, cercuri și rețele personale
4) cristalizarea, pietrificarea, redistribuirea opo rtunităților, intereselor, șanselor de viață,
ascensiunea și căderea, extensia și nivelarea ierar hiilor societale.

În ce măsură noțiunea de tranziție circumscrie un domeniu referențial specific în comparație cu
sintagma schimbare socială?

Răspunsul depinde de ancorarea teoretică a cercetă torului. Dacă acesta definește schimbarea din
perspectiva dinamicii câmpului social, conceptul de tranziție rămâne fără sens. S chimbarea fiind
conceptualizată ca un proces continuu lipsit de stă ri discrete, orice două stări ale câmpului socioț
cultural, indiferent de distanța temporală între el e, sunt diferite. În cadrul acestui model teoretic,
tranziția este complet echivalentă cu schimbarea.
Dacă transformarea socială/societală este analizat ă din perspectiva modelului sistemic sunt însă
identificabile o serie de note ce pot fi considerat e în egală măsură definitorii pentru tranziție și e lemente
de diferențiere ale acesteia față de schimbarea soc ială. Aceste note rezultă dintrțo diferență de subs tanță
între definiția/definițiile schimbării și cele ale tranziției. Caracteristic schimbării sociale este
nespecificarea componentelor ce definesc schimbarea . Vezi de exemplu următoarele definiții:
„Orice transformare observabilă în timp, care afec tează nu doar provizoriu sau efemer structura
sau funcționarea organizării sociale a unei colecti vități date și care modifică cursul istoriei aceste ia.”
(Valade:1997:361)
„Modificarea semnificativă în timp a patternurilor comportamentale și culturale, incluzînd
normele și valorile” (Moore: 1967:3)
„Modificarea sau transformarea modului în care soc ietatea este organizată” (Persell: 1987:586)
Ori, în cazul tranzițiilor, modificarea/transforma rea sistemului are loc în contextul în care sunt
specificate exact punctul de plecare și cel de dest inație, cunoaștem exact starea sistemului la începu tul
procesului și starea (cea dezirabilă cel puțin, mod elul) care ar trebui să caracterizeze sistemul la s fîrșitul
procesului de tranziție. Starea de sosire a sistemu lui este predefinită la începutul transformării.
Corelativ acestui aspect este faptul că, în cazul t ranziției, se cunoaște relativ precis momentul de s tart al
transformării, acesta neavînd doar semnificație con vențională ci și una de „declanșator” al schimbării .
O altă diferență rezidă în caracterul planificat a l transformării. Schimbarea poate fi sau nu
rezultatul unor politici sociale, tranzițiile sunt întotdeauna produs al unui program de inginerie socială.
Schimbarea poate avea cauze endogene sau exogene, t ranziția are întotdeauna o cauză exogenă. În
consecință tranziția presupune întotdeauna o compo nentă explicit acțională, spre deosebire de
schimbare socială.
Nu în ultimul rînd, dacă schimbarea poate fi în sistem sau de sistem, tranziția are ca obiect
sistemul în ansamblul său. Apoi, schimbarea reprezi ntă o condiție intrinsecă a sistemului social, are
statut de permanență. Tranziția este întotdeauna ci rcumscrisă temporal, este temporară.

Chestionar de autoevaluare:

Prezentați și comentați cel puțin 3 factori de schi mbare socială
Analizați și comentați relație dintre tehnologie, c ultură și schimbare socială. Posibile exemple de lu at în
considerare: televiziunea, internetul, telefonia mo bilă.

Tema VII. Familia. Tipuri de familie. Familia în so cietățile tradiționale și societățile moderne

Obiective : Cunoașterea și utilizarea adecvată a concepte, term eni și noțiunilor asociate temei
Dezvoltarea abilităților de explicare și interpreta re a proceselor și fenomenelor sociale

Noțiuni cheie : familie, familie nucleară, familie extinsă

Bibliografie minimală:
Iluț Petre, Familia. Cunoaștere și asistență, Ed. Argonaut, ClujțNapoca, 1994
Anthony Giddens, Sociologie, Bic All, București, 20 00, p. 153ț185

Familia a fost adesea considerată ca o entitate cru cială a societății. În celebrul studiu publicat în
1949, Social Structure, George Murdock a examinat i nstituția familiei în 250 de societăți, extrem de
diverse din punct de vedere al caracteristicilor so ciale, de la mici comunități de vânători și culegăt ori
până la societăți industrializate caracteristice pe rioadei moderne și contemporane. În urma acestei
treceri în revistă, Murdock a definit familia ca un grup social caracterizat prin rezidență comună,
cooperare economică și reproducere. Aceasta include adulți de ambele sexe, dintre care cel puțin 2
întrețin relații sexuale aprobate social, și unul s au mai mulți copii, proprii sau adoptați, ai adulți lor ce
coabitează sexual .
Structura familiei variază atât inter cât și intra societal. Variația este una de substanță atunci
când diferențele sunt relativ la criterii menținute constante, sau una formală atunci când diversitate a
taxonomiilor este rezultatul utilizării unor criter ii variate și contextuale la interogații sau intere se de
cunoaștere particular specificate. O clasificare ap roape universal utilizată este cea care raportat la
numărul de membri și relațiile dintre aceștia, face distincția între familia nucleară și familia extinsă .
Familia nucleară (sau simplă) este unitatea compusă dintrțo pereche maritală (soț, soție) și copii
dependenți de ei, care locuiesc și gospodăresc împr eună. Familia nucleară reprezintă ”nucleul” tuturor
celorlalte forme de structuri familiale. Familia ex tinsă (sau lărgită, compusă) cuprinde pe lângă nucleul
familial și alte rude și generații, astfel încât al ături de cuplul conjugal și copiii lui mai pot figu ra părinții
soțului și/sau soției, frații și surorile soțului ș i/sau soției (cu soții, soțiile și copiii lor), pre cum și unchi
sau mătuși dețai cuplului (Iluț, 1994). Sintetic, f amilia extinsă se caracterizează printrțun număr ma i
mare de membri, coexistența a 2 sau 3 generații, so ț, soție, copii căsătoriți ai acestora, nepoți) și este
comună în colectivitățile rurale și tribale din țăr ile mai puțin dezvoltate economic.

Tabel 1. Diferențe între familia nucleară și famili a extinsă:
Familia Nucleară Familia extinsă
Dimensiune redusă (număr mic de membri) Dimensiune mare (număr mic de membri)
Maximum 2 generații Mai mult de 2 generații
Autoritate democratică între soți Autoritate a celo r vârstnici, uzual bunicul
Specifică societăților industrializate și
urbanizate Dominantă în societăți rurale, tribale
Alegerea partenerilor bazată pe
caracteristici individuale și relații preț
maritale parten Alegerea partenerilor decisă de vârstnici pe
baza statusurilor sociale și tribale
Cheltuieli sporite și standard de viață mai
ridicată Predomină relațiile de schimb între
membrii familiei

Control redus asupra copiilor, socializarea
acestora este preponderent sau exclusiv
instituțională Control ridicat asupra copiilor, familia
rămâna o instanță principală de socializare
(bunicii)
Sistem de rudenie slab Sistem de rudenie puternic
Activități individuale Activități de grup
Flexibilă la schimbare Refractară la schimbare
Divorțialitate ridicată Divorțialitate redusă

Goode a pus în evidență faptul că oriunde sistemul economic se extinde prin industrializare,
paternurile familiale se schimbă, legăturile rudeni ei extinse slăbesc, paternurile liniare se dizolvă și se
extinde modelul familiei conjugale (1963: p.7). Ace lași autor consideră familia nucleară (conjugală) c a
fiind mai adecvată societății industriale, datorită capacității sporite de adaptare la economia și mod ul de
producție specific acestei societăți, în care mobil itatea teritorială și de clasă este extrem de frecv entă.
Pe de altă parte, conform lui Edmund Leach (1967), adecvarea familiei nucleare la caracteristicile
societății industriale este contrabalansată de o se rie de aspecte negative relativ la calitatea relați ilor
sociale ale indivizilor și confortul psihologic și afectiv al acestora. În societățile tradiționale, p reț
industriale, familia adesea constituie un element a l unei unități de rudenie mult mai extinse. O rețea
extinsă de relații sociale între un număr mare de r ude furnizează sprijinul psihologic și practic de c are
indivizii au nevoie în viața cotidiană. Acest supor t este reîntărit de țesătura strânsă a relațiilor c e
caracterizează comunitățile mici caracteristice ace stor societăți. Prin comparație, în societatea
industrială modernă, familia nucleară este izolată atât în raport cu rudele, cât și în raport cu rețea ua
comunitară. Obligată să se bazeze apropape în exclu sivitate pe resurse proprii, familia nucleară devin e
asemănătoare unui circuit electric supraîncărcat. S olicitările fiind prea ridicate raportat la capacit ate,
frecvent siguranțele cedează. Datorită izolării, aș teptările și solicitările membrilor familiei unii d e la
alții sunt prea mari, rezultatul fiind conflictul. Problemele nu se restrâng însă doar la nivelul unit ății
familiale. Tensiunea și ostilitatea generată în fam ilie se regăsește la nivelul întregii societăți. Le ach
susține că izolarea și natura închisă a vieții de f amilie contemporane incubează ura ce își găsește
expresia conflictuală la nivelul întregii societăți . Familiile în care indivizii stau prea strâns lega ți unul
de celălalt crează bariere în raport cu societatea. Privatizarea excesivă a familiei, asociată nuclear izării
alimentează suspiciunea și frica față de lumea exte rioară. Funcționând ca barieră în raport cu cei car e
sunt diferiți de noi înșine, familia nucleară stă l a baza recrudescenței violenței și conflictului spe cifice
societăților moderne.

Conceptul de familie extinsă modificată a fost lans at în 1960 de E. Litwak. El nu desemnează o
formă propriuțzisă de structură familială, ci suger ează un fenomen des întâlnit în toată lumea
contemporană. Anume, faptul că în ciuda independentizării cuplurilor noi formate, a separării lor
teritoriale de părinți, familia continuă să existe ca familie extinsă , între părinți și copii, frați și surori,
bunici și nepoți menținânduțse puternice legături d e ordin socioțafectiv în primul rând, dar și
economice (Iluț, 1994).
Copii căsătoriți locuiesc frecvent în vecinătatea p ărinților sau socrilor cu toate beneficiile asociat e
acestei vecinătăți: vizite zilnice, mese comune, co municare și sprijin emoțional. Prothro și Lutfy (19 74)
definesc acest model de structură familială ca patt ern socialțpsihologic al familiei extinse. Membrii
familiei se reunesc în momentele de criză, la ocazi i festive, nașteri, căsătorii, boli sau decese, alt e
evenimente de interes public, fără a fi nepărat de interes familial, cum sunt de exemplu alegerile
electorale.
În sistemul tradițional al familiilor extinse, legă turile de sânge și rudenie sunt sursa principală a
drepturilor și obligațiilor și obiectul privilegiat al afecțiunii. Ceea ce se întâmplă cu familia mode rnă nu
este atât ruptura ei din rețeaua parentală (de rude nie), cât mutarea focalizării de pe această rețea p e

membrii din interiorul familiei nucleare (Iluț, 199 4). Respectiva schimbare este însoțită și determina tă
de transformări și în alte dimensiuni ale grupului domestic familial, al locului și rolului lui în str uctura
societală de ansamblu. Tabelul 2 condensează carac teristicile grupului familial tradițional și a celu i
modern (Iluț, 1994).

Tabelul 2. Familia în societățile tradiționale și î n societățile moderne
Societăți tradiționale Societăți moderne
Număr de parteneri
conjugali concomitenți Unul (monogamie)
Mai mulți(poligamie)
Unul (monogamie)
Alegerea partenerului –lor Alegerea făcută de părin ți sau rude
pentru a întări puterea familiei
Alegerea relativ liberă făcută de
parteneri
Rezidența Patrilocală, matrilocală, ambilocală,
anvucolocală
Neolocală

Relațiile de putere Diferite grade de dominație a
bărbatului (patriarhale)
O mai mare apropiere de putere
bărbatțfemeie
Relația părințițcopii Autoritate și dominație părin tească Mai mare toleranță și egalitate
părințițcopii
Funcțiile familiei Concentrarea pe protecția grupul ui
de rudenie ca întreg (neam) Specializate în oferi un mediu de
siguranță creșterii copiilor și
suport emoțional membrilor
familiei conjugale

Structura
Extinsă
Nucleară

Pe măsură ce familia își pierde din relevanța sa ec onomică, politică, religioasă, de socializare,
controlul celor mai în vârstă asupra tinerilor a de venit mai puțin apăsător. Dacă în societate tradiți onală
mariajul era o chestiune ce privea interesele foart e prozaice ale familiei, ”clanului”, tribului ca în treg,
astăzi, datorită unui complex cauzal (factori tehno țeconomici, politici, socioțculturali), alegerea
partenerului conjugal este din ce în ce mai mult o problemă a individului în cauză.
De la căsătorii aranjate de către părinți și rude s ța trecut la căsătorii construite pe alegeri libere
personale.
Parsons susține că în mod universal familia îndepli nește 2 funcții fundamentale și ireductibile:
socializarea primară a copiilor și “stabilizarea pe rsonalității adultului”. Socializarea primară impli că
două procese esențiale: internalizarea culturii soc ietății și structurarea personalității. Cultura nu este
doar învățată, ci internalizată ca parte a personal ității. Personalitatea copiilor este modelată în te rmenii
valorilor centrale ale culturii pâna la punctul în care aceste valori devi parte integrantă a structur ii lor
de personalitate. Parsons susține că familiile sunt “fabrici” ce produc personalități umane. El consid eră
că pentru îndeplinirea acestui scop familia este es ențială fiindcă procesul socializării primare neces ită
un context care să asigure căldură afectivă, sigura nță și sprijin. Conform lui Parsons (1965b) familia
este unica instituție ce poate furniza acest contex t. Fenomenul utilizării servitoarelor influențează
negativ capacitatea familiei de a asigura acest cli mat.

Chestionar de autoevaluare: Prezentați și comentați funcțiile familiei în societatea contemporană

Tema VIII. Comunicare și massAmedia

Obiective: Cunoașterea principalelor aspecte, procese și feno mene ce caracterizează comunicarea umană și
comunicarea de masă în societatea contemporană

Noțiuni cheie: comunicare umană, comunicare socială , semnificație, informație, comunicare de masă

Bibliografie minimală:
Anthony Giddens, Sociologie, Bic All, București, 20 00, p. 395ț432
Raymond Boudon, coord., Tratat de sociologie , Humanitas, Bucuresti, 1997, p. 601ț623
McQuail, Comunicarea , Institutul European, București, 2000

Întrțun sens foarte larg, comunicarea este înțeleas ă ca interacțiune prin intermediul căreia se
realizează un transfer. În absența unor circumscrie ri minimale aproape orice poate fi considerat
comunicare: apa oceanului comunică cu soarele, o ce lulă comunică cu organismul din care face parte,
un calculator cu imprimanta, un om cu alți oameni s au cu mediul înconjurător. Prin comunicare se
poate înțelege schimb, contact, transfer, energie, informație, … (Lohisse: 2002,p.12). Chiar limitând
domeniul de interes la fenomenul comunicării umane, constatăm că termenul de comunicare rămâne în
bună măsură neclar. Această neclaritate este alimen tată de faptul că elementele participante sunt
variabile ca număr, conținut și structură (relații între ele) și de multiplele circumscrieri și focali zări
posibile, variație concretizată întrțo multitudine de paradigme ce concură la definirea și analiza
fenomenului.
Una dintre cele mai frecvente abordări este interes ată de comunicare ca proces al transmiterii de
informație, proces operaționalizat întrțun model de tip liniar Emițător – Mesajț Canal – Receptor.
Conform acestui model, comunicarea este un proces i ntențional, condiționat de implicarea conștientă a
participanților. Miza principală a comunicării este transmiterea corectă a mesajului, iar modelul își
propune să identifice factorii ce influențează succ esul acestei transmisii. Deși foarte important în
panoplia paradigmelor comunicării, modelul informaț ional propus pentru prima dată de către Shannon
și Weaver, este fundamental limitat de faptul că ig noră câteva caracteristici esențiale ale comunicări i:
ț Un prim aspect se referă la ceea ce constituie at ât axioma centrală a Școlii de la Palo Alto “, cât și
esența perspectivei semiotice. Conform reprezentanț ilor Școlii de la Palo Alto, “comunicarea este
inevitabilă”, respectiv „nonțcomunicarea este impos ibilă”. Comunicarea este independentă de
intenționalitate, fiindcă orice este semn și deci c omunicăm, chiar și atunci când nu avem intenția să
facem acest lucru. Chiar și inexistența interacțiun ii poate fi purtătoare de semnificație. Absența noa stră
de la un eveniment, comunică uneori mai mult decât cuvintele pe care lețam fi spus în calitate de
participanți. Iar dacă pentru Școala de la Palo Alt o, emițătorul comunică și când nu are intenția de a
face acest lucru, abordările semiotice ale comunică rii extind câmpul circumscrierilor legitime,
postulând că lumea întreagă nu este altceva decât u n “text”, pentru simplul motiv că totul este purtăt or
de semnificație. Pentru semioticieni producătorul t extului, emițătorul din perspectiva paradigmei
mecaniciste, este irelevant. Elementele cheie sunt textul și receptorul, fiindcă sensul este generat d e
interacțiunea dintre aceștia.
Roland Barthes în “Sistemul modei”: “O haină, un a utomobil, o mâncare gătită, un gest, un film, o
imagine publicitară, o mobilă, un titlu de ziar – i ată în aparență o serie de obiecte eteroclite. Ele au însă
în comun faptul că sunt semne și li se aplică aceea și activitate: lectura. Omul modern își petrece tim pul
citind imagini, gesturi, comportamente: mașina îmi indică statutul social al proprietarului, haina, do za
de conformism (excentritate a personajului), aperit ivul (țuică sau whisky) stilul de viață al gazdei.

ț Teoria informației reduce comunicarea la relația dintre emițător, receptor, canal, mesaj și cod,
la aspectul său material, ori în cadrul comunicării nu totul este material. Comunicarea nu înseamnă
doar schimb de informații (Pedler: 2001 – Sociologi a comunicării) Deși destul de frecvent termenii
sunt folosiți ca și cum ar fi sinonimi, semnificați a nu este echivalentă cu informația. Operațional,
informația poate fi definită ca și capacitate a mes ajului de a reduce incertitudinea (???). Dimensiune a sa
principală este noutatea. Un mesaj nu conține infor mație dacă ne spune ceea ce știm deja. Focalizarea
pe informație acoperă una dintre cele mai important e dimensiuni ale comunicării, finalitatea
pragmatică. Informațiile sunt esențiale în cunoaște rea mediului fizic sau social și luarea deciziilor, dar
comunicarea umană nu se reduce nici pe departe doar la această dimensiune. O mare parte dintre
mesajele transmise în procesul comunicării nu au fi nalitate informativă. Celor pe care îi iubim le
spunem că sunt frumoși, nu pentru a le reduce incer titudini estetice, ci pentru a le furniza garanții
afective. În acest caz, importantă nu este informaț ia transmisă, ci relația mediată de către comunicar e
prin intermediul mesajului. Apoi caracterul de nout ate al unui mesaj nu depinde decât în mică măsură
de un dat fix, ontologic, de natură factuală. Nouta tea, respectiv incertitudinea sunt adesea contextua le.
Spațiul fizic, spațiul social și timpul sunt princi palele coordonate în funcție de care un același mes aj
conține sau nu o componentă informațională.
Distincția dintre informație și sens este esențială . Informația se transmite și presupune
obligatoriu o implicare activă a cel puțin unuia di ntre participanții la interacțiunea comunicațională .
Semnificația se generează și implică participare.
Comunicarea ca proces ce transmite informație permi te o abordare de tip pozitivist.
Comunicarea este văzută ca un flux liniar, segmenta bil, ce permite analize secvențiale, componentă cu
componentă. Dependențele sunt liniare și cauzale. F iecare element este analizat și evaluat (evaluabil) în
termeni de contribuție adusă la succesulțeșecul com unicării (transmisiei). Relațiile dintre participan ții
la proces sunt ierarhice și, deci asimetrice, iar m esajele sunt validate prin raportare la o realitate
obiectivă.
Focalizarea pe semnificație și sens reprezintă atr ibutul definitoriu al perspectivelor
fenomenologice. Comunicarea este văzută ca ritual, fiind accentuate elemente ca mutualitatea și
reciprocitatea percepțiilor. Sensurile sunt egal de zirabile și legitime. Interesează modul în care ace stea
sunt generate, nu validitatea lor în raport cu o re alitate obiectivă. O definiție tip este aceea propu să de
Roger și Kincaid, ce definesc comunicarea ca „un pr oces în care participanții crează și împărtășesc
informația pentru a ajunge la înțelegere reciprocă” (???). Comunicarea nu mai este gîndită în termeni
de sursă și receptor, fiecare persoană devenind par ticipant.
ț ț O a treia limită majoră a modelului transmisiei m ecanice este aceea că prin focalizare pe
transmisie și informație, acordă contextului comuni cării o importanță minoră. Pentru modelul
transmisiei mecanice, contextul este relevant doar ca mediu producător de zgomote. Influența
contextului asupra comunicării constă în faptul că acesta poate bruia sau facilita transmisia. Ori
conform atât perspectivelor interacționiste, cât și a celor semiotice, acțiuni catalogate ca
noncomunicări, devin acțiuni comunicaționale dacă l e atribuim o semnificație prin identificarea
(găsirea) unui context de lectură pertinentă.
În concluzie, comunicarea este un proces multițdime nsional, iar orice tipologie ce ignoră această
caracteristică, cum ar fi transmisie versus proces sau informație versus semnificație , este simplistă și
inerent incompletă. În fapt definițiile comunicării reflectă acest specific, paradigmele fiind rezulta tul
unor intersecții multițdimensionale, ce iau în cons iderare elementele procesului, intenționalitatea și
efectele.
În ceea ce privește elementele comunicării, disting em trei categorii distincte, fiecare dintre acestea
stând la baza unor câmpuri autonome de analiză:
a) participanții; conform paradigmei mecaniciste a ceștia sunt emițătorul (E) și receptorul (R).
Pentru teoria proceselor comunicaționale, participa nții sunt actori egali a căror interacțiune contrib uie

la construcția semnificației. Modalitatea în care e ste privită relația dintre participanți, modalități le și
axele utilizate în definirea acesteia, stă la baza unor circumscrieri paradigmatice fundamentale. Cele
mai importante dimensiuni privesc specificul intera cțiunii. Aceasta poate fi unidirecțională sau
bidirecțională , simetrică sau asimetrică , activă sau pasivă .
b) mijloacele de comunicare; Definesc o dublă dime nsiune, una materială, referitoare la
canalele utilizate și una simbolică, ce privește li mbajele utilizate în comunicare. Sub același nume
generic coexistă (McQuail:1999, p.71):
ț sisteme lingvistice și coduri:sistemul formal de semne și reguli de utilizare ce
constituie conținutul fizic al mesajelor.
ț activități, tehnici și procedee de codificare a mesajelor
ț tehnici și activități legate de “transmiterea mesajelor”; tehnologiile: tiparul,
telegrafia, telefonul, televiziunea, internetul…
ț activități și tehnici asociate receptării
c) conținuturile; doi termeni concură la definirea conținuturilor comunicării, mesaj și text ,
distincția dintre aceștia fiind una importantă și d eloc formală. Separat de influența pe care o exerci tă
mijloacele de comunicare asupra conținuturilor medi ate prin comunicare, mesajul presupune implicarea
activă și conștientă a ambilor participanți. Textul există autonom și independent de autorul său.
Opțiunea pentru text este echivalentă cu punerea în paranteză a Emițăto rului ca entitate relevantă pentru
procesul comunicării.
Alte două distincții importante sunt cele referitoa re la semnificație și informație , respectiv manifest ț
latent . Conținuturile manifeste și informaționale determi nă/privesc dimensiunea pragmatică a
comunicării, spre deosebire de cuplul semnificațieț latent ce determină dimensiunea socialțrelațională.
Exemplu: Dialog între 2 colegi, un bărbat și o feme ie
Bărbatul:Vii la o cafea?
Femeia:Da.
La nivel manifest și din punct de vedere al conținu tului informațional subiectul principal este
produsul propus a fi consumat împreună, în timp ce la nivel latent cafeaua constituie un simplu pretex t
pentru inițierea sau continuarea unei relații.

Acestea fiind principalele elemente definitorii al e comunicării, rămâne întrebarea ce face ca o
anumită interacțiune sau situație comunicațională s ă fie considerată comunicare socială ? Un răspuns
posibil îl găsim pe filieră weberiană. Weber define ște acțiunea socială, ca acțiune ce ia în considera re
comportamentul celorlalți și are o desfășurare orie ntată. Plecând de aici, comunicarea socială este
comunicarea ce presupune sau stabilește întotdeauna o relație socială între participanți.
(McQuail:1999, p.35). Luarea în considerare a celui lalt și desfășurarea orientată ar fi atributele
obligatorii pentru ca o comunicare să fie comunicar e socială. Această definiție condiționează
comunicarea socială de existența interacțiunii dint re participanți, ceea ce o face incompletă. O defin iție
ce include ambele abordări, transferțproces, cât și perspectiva semiotică sau a școlii de la Palo Alto este
următoarea:
Prin comunicare socială vom înțelege orice transferPschi mb de semnificație, intenționat sau nu,
care exercită o influență (are efecte) afectivă, co gnitivă sau comportamentală asupra a cel puțin unui a
dintre participanții la interacțiune . Comunicarea implică schimbarea. Efectulț influenț a poate consta în
menținerea stabilității sau modificarea unei stitua ții structuri.

Comunicarea de masă. Conceptul de comunicare de mas ă. Dimensiuni ale comunicării de masă.
Cînd publicul receptor este format dintrțun grup ma re de oameni, vorbim aproape automat
despre “comunicare în masă”. Termenii com de masă ș i mass media sunt atît de încetățeniți în limbajul

nostru, încît par să ne scutească de orice reflecți e asupra lor. Nu avem însă cum evita întrebarea
fundamentală: “ce modificări comportă procesul de c omunicare pentru a deveni comunicare în masă?

Pînă acum 2 decenii o bună definiția a comunicării de masă ar fi fost o definiție de tipul:

Metodele și organizațiile utilizate de grupuri soc iale specializate pentru a transmite mesaje către
un public larg, divers social și larg dispersat.

Exemplu: Definiția dată de Janowitz (J.J. van Cuile nburg și alții, Știința comunicării, 1991):
“Comunicarea de masă include instituțiile și sistem ele prin care unele grupuri sociale specializate fa c
uz de mijloace tehnice (presă, radio, televiziune, etc) pentru a răspîndi un mesaj symbolic întrțo
audiență largă, eterogenă și foarte dispersată .

Definiția este încă utilă în anumite aspecte:
ț distinge comunicarea de masă (dinspre un punct/emiț ător spre multe alte
puncte/destinatari) de comunicarea interpersonală ș i de asemenea de comunicarea tip
rețea (network media), aceasta din urmă fiind sufic ient de flexibilă pentru a permite
permutarea comunicării între situații extrem de dif erite: receptor unic, receptori
puțini, respectiv mulți (ex: poșta electronică).
ț Descrie canale/moduri de comunicare și modalitățile în care aceste comunicări sunt
recepționate: radio, tv, film, imprimate.

În ultimele 2 decenii utilitatea acestei definiții sța erodat. Aceasta fiindcă mijloacele de
comunicare în masă contemporane au devenit mai puți n de “masă”. Noile tehnologii au crescut
potențialul pentru comunicarea la scală redusă cătr e publicuri specializate. Acestea contrastează cu
mijloacele de “masă” tradiționale: reviste de circu lație națională, canale de televiziune care emit
programe pentru un public național, compact, omogen , nediferențiat.
ț La ora actuală se constată o schimbare fundament ală în natura com de masă și a modului în
care oamneii interacționează cu aceasta. Ex: canale le de televiziune prin cablu (unele extrem de
discrimanente, focalizate, ex: audiență de cartier) , canale difuzate prin satelit, acces ieftin la Int ernet,
tehnologia digitală.
ț Comunicarea încetează să mai fie unițsens: publi cul are posibilitatea efectivă să interacționeze
cu emițătorii, a.î devine capabil să exercite un an umit control asupra formei și uneori asupra
conținutului mesajelor pe care le recepționează.
O altă problemă: asumpțiile privind natura publicu lui. Termenul “masă” își are rădăcinile în
teoriile “societății de masă”.
Barret și Newbold arată că noțiunea de masă implică “număr mare, omogenitate, absența
distinctivității, a individualității și …răspunsuri iraționale, chiar iresponsabile”.
Cercetările de început ale com de masă tindeau să fie focalizate pe ziare, radio și televiziune ca
instanțe de emisie a mesajelor, acordînd puțină ate nție conținuturilor difuzate.
În momentul cînd au fost luate în considerare conți nuturile și publicul, sța constatat că răspunsurile
publicului la mesajele transmise sunt semnificativ individualizate (în variantă extremă, fiecare dintr e
noi avem propriile interpretări ale mesajelor primi te prin int. com. de masă). Această asumpție nu
ignoră însă influența exercitată de contextele soci ale particulare asupra acestor interpretări: educaț ia,
sexul, ocupația, vîrsta, etc. (Obs: variabilele soc ioțdemografice sunt la ora actuală mai puțin releva nte
în configurarea unor comportamente particulare de c onsum media, comparativ cu variabile de natură
culturală, valori, atitudini…)

Conform modelului Westley – MacLean (Mc Quail, MCT, 2000) comunicarea de masă implică
interpolarea unui nou rol comunicator între “societ ate” și “public” (cum este de ex. Jurnalistul
profesionist. Secvența comunicațională tradițională nu mai este: emițător, mesaj, canal,mulți receptor i
(potențiali), ci 1) evenimentul / vocile, 2) canalu l / rolul comunicator, 3) mesaje, 4) receptori. Se ia
astfel în considerare faptul că comunicatorii nu se află la originea “mesajelor” sau comunicării. Ei s unt
gatekeeperi ce funcționează ca relee (relay) de tra nsmitere către public a perspectivei proprii asupra
evenimentelor ca apar în mediu (o dublă funcție inf ormativă și evaluativă; vezi studiul despre relația de
comunicare guvernțpresă), respectiv ca instanțe ce oferă acces perspectivelor/vocilor unora dintre cei
ce vor să se facă auziți de un public larg.
Trei caracteristici importante ale modelului:
ț accentul pe rolul de selectare al comunicatorului
ț selecția se realizează în conformitate cu evaluarea a ceea se crede că publicul
consideră interesant
ț comunicarea nu are scop manifest: media nuțși propu ne să comvingă, să educe sau
chiar să informeze. Pe de altă parte, cum am mențio nat anterior, comunicarea
îndeplinește aceste funcții latent

Conform modelului, comunicarea de masă este un proc es autoțregulator ghidat de interesele și
cererile unui public care este cunoscut doar prin i ntermediul selecțiilor și răspunsurilor față de ce I se
oferă.

Comentarii: conform lui Chomsky și Herman (studiul Manufacturing Consent, 1988) publicul este doar
rareori și secundar un factor semnificativ în luare a deciziilor prind conținuturile difuzate. Configur area
mesajelor difuzate de instanțele media sunt determi nate de o serie de constrîngeri, care acționează ca
“filtru” asupra intereselor și alegerilor acesteia:
1) mărimea, proprietatea concentrată, averea proprieta rului și orientarea către profit a firmelor
dominante din mass media
2) reclama ca sursă primară de venituri
3) dependența de informația furnizată de instituțiile guvernamentale, domeniul afacerilor și
“experți”, informație plătită și aprobată de către aceste surse primare și agenți de putere
4) “flak”/atacul ca mijloc de disciplinare
5) o ideologie dominantă și explicită, mecanism de con trol (anticomunismul, sau orientarea
pro vest, integrarea, reforma, …)
Materialul brut al știrilor trebuie să treacă de fi lter successive

Filtru 1: mărimea, proprietatea concentrată, averea proprietarului și orientarea către profit. Este vo rba
de procesul de industrializare a presei, creșterea continuă a costurilor necesare demarării unui ziar, tv.,
radio. Ex. Ziar: SUA 1851, costul de lansare a unui ziar nou în NY: 69000 $, în 1920 se putea
achiziționa un ziar local cu sume între 6 si 18mili oane. România: imediat după revoluție, cu un salar
mediu, editai un ziar.
Diversitatea este aparentă, producția media fiind în bună măsură monopolizată, concentrată și
controlată de cîteva companii majore. În SUA 29 de firme dețin mai mult de jumătate din producția de
ziare, și majoritatea vînzorilor/publicului, pentru reviste, radio, tv, cărți și filme. (1986 în SUA e rau
1500 cotidiane, 11000 reviste, 9000 posturi radio, 1500 tv, 2400 edituri și 7 studiouri de filme).

Filtru 2: Publicitatea ca sursă de venituri . Plăti torii de publicitate sunt practic furnizori de lice nțe de
funcționare, fiindcă în absența reclamelor , ziarel e încetează să mai fie economic viabile. Înainte, p rețul
ziarului trebuia să acopere costurile afacerii. Acu m, prețul unui ziar este uzual sub costul de produc ția,

dacă acesta atrage publicitate. În contextul pieței această situație obligă ziarul să atragă publicita te
(pentru a nu fi mai scump decît competitorii).

Filtru 3: sursa informațiilor: relație simbiotică c u sursele puternice datorită necesităților economic e și a
reciprocității intereselor. Media necesită un flux constant, de încredere de informații potențial știr i.Este
costisitor , ineficient și practic imposibil să ai reporteri/camere de înregistrat în toate locațiile care pot
furniza povești imporatnte. Resursele se concentrea ză în zonele semnificative: Guvern, parlament,…La
nivel local: primăria, poliția, etc.
Dependența de surse guvernamentale și corporate (su rse oficiale):
ț credibile prin status/prestigiu
ț validează asumpția obiectivității, minimizează acu zațiile de partizanat și
distorsionare.

Filtru 4: atacurile/ripostele /reacțiile negative l a o afirmație/luare de poziție, program: scrisori,
telegrame, telefoane, chemări în instanță, alde mod uri de a reclama, amenința sau pedepsi. În cazul în
care actorii implicați sunt numeroși sau / și impor tanți ca resurse , situația este neconfortabilă și
costisitoare.

Filtru 5: existența unei ideologii dominante și exp licite

Spre deosebire de conversație, în care conținutul e ste creat de ceea ce spun sau nu spun
participanții la dialog, în comunicarea de masă nu mai contează ce spune “x” sau ”y”, aceste lucruri n u
mai pot schimba conținutul unui program în desfășur are, de exemplu. De asemenea, instituția media nu
poate participa la ce spune “x” sau “y”, nu știe cu m interpretează ei mesajele, în timp ce privesc la
televizor sau ascultă radioul. Așadar, comunicarea mediată pierde sistemul de participare mutuală la
construcția conținutului și înțelesului comunicării interpersonale. Atât massțmedia cât și audiența
operează la distanță cu sisteme de acțiune separate , manifestând un anumit grad de independență una
față de cealaltă. Pierderea interacțiunii face ca n oțiunea de interpersonalitate, de schimbare a opini ilor,
de împărtășire a înțelesurilor să nu mai existe. De oarece indivizii, ca receptori ai conținutului
programelor, nu au posibilitatea să confirme înțele gerea mesajului prin testare întrțun proces de
comunicare, nu există un mecanism prin care un memb ru al audienței își poate împărtăși părerea
comunității. Prin urmare, media nu are prea mare ab ilitate în a supraveghea interpretarea producțiilor
sale. Nu mai există interacțiune între emițător și receptor. Media nu poate afla părerea telespectator ilor
doar prin măsurarea audienței, deoarece aceasta est e doar un feedțback, un răspuns pe care îl primește
(pe care îl vinde apoi celor care cumpără spațiu pe ntru publicitate). Conținutul producțiilor este
responsabilitatea comunității profesioniștilor, car e funcționează în cadrul industriei massțmedia, iar
indivizii au acces limitat la această comunitate.

Chestionar de autoevaluare:

Prezentați și comentați limitele modelelor mecanici ste ale comunicării
Prezentați și comentați principalele caracteristici ale comunicării de masă

Bibliografie selectivă:

John C. Macionis, Ken Plummer, Sociology, Prentice Hall, 1998
Achim Mihu, Introducere în sociologie, Dacia, 1992
Peter Berger, Invitation to Sociology
Achim Mihu, Antropologia culturală, Dacia, 2001
Traian Rotariu, Petru Iluț (coord.), Sociologie, Me sagerul Transilvan, ClujțNapoca, 1996
Raymond Boudon, Tratat de Sociologie, Humanitas, Bu curesti, 1997
Anthony Giddens, Sociologie, All, Bucuresti, 2000
Achim Mihu, Sociologie generală, Napoca Star, Clujț Napoca, 2002
Michael Haralambos, Martin Holborn, Sociology: Them es and Perspectives, Collins, London, 2001
Raymond Boudon, Texte sociologice alese , București, Humanitas, 1990
George Murdock, Social Structure , MacMillan, New York, 1949.
Goode W., World Revolution and Family Patterns , The Free Press, New York, 1963.
Haralombos Michael, Holborn Martin, Heald Robin, Sociology , Harper Collins Publishers, 2000
Iluț Petre, Familia. Cunoaștere și asistență , Ed. Argonaut, ClujțNapoca, 1994
Alexander J. C. , Seidman S., Culture and Society , Cambridge University Press, 1993.
Almond Gabriel A., Verba Sydney, Cultura civică , Du Style, București, 1996
AnțBang Yu, KuoțShu Yang, The Nature of Achievement Motivation in Collectivis t Societies , în
Uichol Kim, Harry C. Triandis și alții, op. cit., p ag.239ț250
Baechler, J., Capitalismul , Institutul European, Iași, 2001
Balle F., Medias et Sociéte, Paris, MontChrestian, 1990.
Baumann, Z., Etica postmodernă , Amarcord, Timișoara, 2000
Bădescu Ilie, Istoria Sociologiei, ed. Porto Franco , Galați, 1994
Beck U, BeckțGernsheim, E., Individualization and ‘Precarious Freedoms’: Perspe ctives and
Controversies of a SubjectPorientated Sociology , in Detraditionalization, Helas P., Lash S., Morri s P.
(editori), Blackwell, 1999, 23ț49
Berger Peter L., Sociologie: contramandarea invitației , Sinteza, nr. 98, 1994 (b)
Boudon R., Bourricaud F., Dictionnaire critique de la sociologie , Presses Universitaires de France,
Paris, 1990
Giddens, A., Les consequences de la modernite , L’Harmattan, Paris, 1994
Giddens, A., Modernity and SelfPIdentity: Self and Society in th e Late Modern Age , Polity Press,
Cambridge, 1991
Golding P., Murdock G., Culture, Communication and Political Economy , in Curran, Gurevitch
(editori),MassțMedia and Society, Edward Arnold:Hod der Headling Company, 1992, p.15ț33
Gusfield, J., Tradition and Modernity , in Etzioni A., EtzionițHalevy E (editori), Social Change, Basik
Books, New York, 1973
Harrison, D., The Sociology of Modernization and Development , Unwin Hyman, 1988.
Herman E. S., Chomski N., Manufacturing consent: The Political Economy Of The Mass Media,
Pantheon, New York, 1988.
Inglehart R., Modernization and Postmodernization, Cultural, Econ omic, and Political Change in 43
Societies , Princeton, 1997
Inkeless, A., The Modernization of Man , în Modernization, The Dybamics of Growth, Weiser M.(ed.),
Basic Books, New York, 1966
Kornblum, W., Sociology: The Central Questions , Harcourt College Publishers, 2002
Kumar, K., The Rise of Modern Society: Aspects of the Social a nd Political Development of the West ,
Blackwell, Oxford, 1988

Lazar Judith, Sociologie de la communication de masse , Paris, Armand Collin, 1990.
Mc CLelland, D., The Impulse to Modernization , în Myron Wiser (coord.), Modernization, The
Dynamics of Growth. p.29ț39,
Mc Clelland, D., The Achievement Society , Free Press, MacMillan Company, New York, 1967
Mc Quail D.., Mass Communication Theory , Londra, Sage, 1990
McQuail, Comunicarea , Institutul European, București, 2000
Mendras H., Forse M., Le changement social , Paris, Armand Collin, 1987.
Mendras H., Forse M., Le changement social , Paris, Armand Collin, 1987.
Moore W.E., Social Change , New Jersey, PrenticețHall, Inc., Englewood Cliffs , 1963, p.34ț44.
Moore, W.E., Order and Change: Essays in Comparative Sociology , Wiley, New York, 1967.
Noble, T., Social Theory and Social Change , Mac Millan Press Ltd. 2000
Parsons T., Shills E., Towards a General Theory of Action , Free Press, 1951
Sorlin P., Mass Media , Sage, 1994
Ungureanu I., Paradigme ale cunoașterii societății , Humanitas, București, 1990
Valade, B., Schimbarea socială , în Tratat de sociologie, coord. Boudon, R., Human itas, 1997
Webster, A., Introduction to the Sociology of Development , MacMillan, 1994.