Suport curs RELAȚII ȘI ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE [624358]

Suport curs RELAȚII ȘI ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE

Titular de curs : lect.univ.dr. Livia Călin

Modulul I.
Apariția, evoluția și trăsăturile specifice relațiilor internaționale.

Unitatea de învățare:
1. Noțiunea de relații internaționale
2. Apariția relațiilor internaționale.
3. Evoluția istorică a relațiilor internaționale
Timp alocat: 0,5 h
Bibliografie:
1. Livia Dumitrescu, Relații și Organizații Internaționale , ed. Aius, Craiova, 2009
2. Vasile Pușcaș, Relații internaționale /transnaționale , Editura Sincron , 2005,
3. Andrei Miroiu, Radu Sebastian Ungureanu, Manual de relații internaționale , Editura Polirom,
2007

1.Noțiunea de relații internaționale
Termenul de “internațional” folosit în descrierea relațiilor dintre state abi a la sfârșitul secolului
XVIII, derivă din cuvântul latinesc intergentes folosit în secolul al XVII – lea pentru a defini acea
ramură a dreptului denumită “dreptul națiunilor” – jus gentium . În acele timpuri, termenul era folosit
pentru a defini relațiile oficiale și diplomatice desfășurate între suverani, între state sau între națiuni,
întrucât în acel stadiu incipient al relațiilor internaționale termeni cum ar fi națiune, stat, guvern,
popor care în prezent au un înțeles propriu, erau folosiți cu acelaș i sens iar relațiile dintre acestea erau
definite ca relații interstatale ce presupuneau relații între suveranii ce conduceau respectivele popoare,
națiuni, state.
Obiectivul relațiilor internaționale sunt raporturile și fluxurile sociale de orice natură care
traversează granițele, relațiile diplomatice și strategice ale statelor și tranzacțiile transnaționale,
procesele globalizării.
Societatea internațională este considerată o structură a actorilor internaționali ce rezultă din
relații și interese comun e, o structură a relațiilor regleme ntate între instituțiile internaționale: state sau
non-state (organizații internaționale, regionale, societăți transnaționale , indivizi etc.)
Relațiile internaționale sunt considerate ca un ansamblu de legături, de raporturi și de contacte care
se stabilesc între state și relevă politica străină a acestora. Această concepție are în vedere diferitele forme și
dimensiuni pe care aceste raporturi le pot lua (conflict și c ooperare, perspectivele politice, economice,
strategice, culturale etc.). Acestea nu exclud totuși toate celelalte interacțiuni care se situează în sfera
statului în măsura în care ele cuprind forțe transnaționale mai ales că statul ocupă un rol central în viața
internațională dar el este completat și de alte subiecte generate de numeroasele procese economice și
culturale care au cuprins întreg mapamondul și au depășit limitele controlului exercitat de guvernele
naționale. Iată de ce se impune ca o viziune largă și globală asupra relațiilor internaționale să ia în
considerare ansamblul fenomenelor internaționale, recunoscând că existența statului și ca atare a
frontierelor conferă specificitate dimensiunii internaționale a relațiilor sociale chiar dacă în un ele regiuni
noțiunea de frontieră tinde în zilele noastre să cunoască unele mutații.
Relațiile internaționale pot fi definite așadar și ca ansamblul relațiilor susceptibile de a avea o
dimensiune politică care se stabilesc între grupurile sociale transfrontaliere. Domeniul relațiilor
internaționale a căpătat o mai mare importanță în acest secol în contextul proceselor complexe de schimbări
și mutații ce au avut loc pe scena internațională: modernizare, revoluției industriale, dezvoltarea rețelelor de
comunicare generată de progresele tehnologice, constituirea unei piețe internaționale a mun cii și a
produselor etc. .
2. Apariția relațiilor internaționale.
Istoria relațiilor internaționale se ocupă de istoria relațiilor de putere dintre actorii internaționali,
încă de la formarea sistemului internațional și până în zilele noastre. Încă din vremea primelor

organizări politice omenești se poate vorbi despre o politică interstatală, așadar încă de pe vremea
orașelor -state antice grecești sau a imperiilor din evul mediu. Totuși, în timp este evidentă și
semnificativă schimbarea de sisteme întruc ât s-a schimbat natura actorilor internaționali din sistemele
respective, astfel că orașele -state antice au lăsat loc imperiilor, iar acestea ulterior, statelor -națiuni,
încă de la sfârșitul secolului al XV -lea. Despre o adevărată politică internațională î nsă putem vorbi
doar din momentul în care principalul actor internațional devine statul modern, cel mai adesea
constituit pe un teritoriu locuit de un anumit grup național.
Teoreticienii relațiilor internaționale consideră că un sistem internațional se po ate configura în
doar trei mari chipuri, respectiv în: unipolaritate, ce presupune existența unei singure puteri majore sau
super -puteri, cum a fost cazul după sfârșitul războiului rece; bipolaritatea, considerată adesea ca fiind
cea mai stabilă configuraț ie a sistemului internațional, aceasta implică existența a două mari puteri
oponente ce domină fiecare o anumită parte a sistemului, situație întâlnită în timpul războiului rece
între SUA și UR SS, iar al treilea tip de confi gurare al sistemului ar fi multi polaritatea ce implică
existența a cel puțin trei mari puteri care să domine sistemul, aceasta fiind adesea considerată o
configurație stabilă a sistemului internațional, ea fiind întâlnită după pacea de la Westfalia, din 1648 și
până la sfârșitul celui de -al doilea război mondial, când, așa cum am precizat a intervenit bipolaritatea
prin instaurarea războiului rece.
3. Evoluția istorică a relațiilor internaționale
Istoria relațiilor internaționale este considerată a avea același parcurs ca și istoria știi nțelor
politice și a altor științe sociale și urmărește îndeaproape evoluția statului.
Perioada antică . Relațiile internaționale în perioada antică se construiesc în jurul primei puteri
mondiale din antichitate, Egiptul, Imperiul fiind structurat ierarhic , sub comanda armată a faronilor,
dar existau relații politice, militare, comerciale și cultural religioase cu alte structuri statale bazate pe
prietenia între popoare și suveranii lor. Sistemul asiatic avea o stuctură ierarhică proprie unui regim
feudal, bazat pe 4 tipuri de unități politice (conduse de rege, rude ale regelui, nobili, respectiv foști
militari sau oficiali civil, între aceste structuri existau relații politice, militare și comerciale
reglementate adesea chiar prin tratate, mediere sau conc iliere.
Sistemul elen era construit în jurul unității politice pricipale: orașul stat ( polis ) și compus din
alte unități specifice: state tributare, colonii militare, colonii nemilitare. Și tot atunci a existat primul
sistem bipolar de putere între Liga H elenică și Liga Peloponeziană, în jurul Atenei respectiv a Spartei.
Și sistemul elen cunoaște relații interstatale de natură politică, miliatră și comericală conduse de
festivaluri și consilii religioase.
Sistemul roman ( Pax Romana ) era compus din cetatea Roma, provincii, municipii, protectorate,
colonii, ce compuneau un sistem armonizat, bazat pe îmbinarea structurilor ierarhică în afacerile
generale și pe cea federalistă în viața provincială. Deși sistemul roman a desfășurat și el relații politice,
milita re, comerciale, financiare, culturale, (mai puțin cu nordul și estul Europei considerat barbar)
principiul politic de bază ce a guvernat Roma a fost ideea de unitate a lumii (orbis terrarum) în jurul
Mării Mediterane, sintetizând experiența sistemelor elen și oriental într -o „pace ecumenică”.
Sistemul medieval european are la bază formarea marilor imperii europene (Carolingian,
Bizantin, Sfântul Scaun) iar după destrămarea acestora este guvernat de anarhie statală. Se impune
regula menținerii „păcii juste” cu ajutorul războaielor, ceea ce explică apariția cruciadelor medievale.
Totuși, această perioadă este guvernată și de apariția și dezvoltarea circulației monetare, a
comerțului care încurajează relațiile interstatale iar după războaie semnificative ale perioadei
medievale (războiul de 30 de ani), Marile Puteri încearcă instituirea unui echilibru de putere pentru a
elimina războaiele – intenție concretizată în 1815 prin Congresul de la Viena.
Un moment deosebit de important în domeniul relațiilor intern aționale îl reprezintă semnarea
tratatelor Westfalice în 1648 , după încheierea războiului de 30 de ani, în care practic marile puteri
europene au fost cu toate atrase. Încheierea acestui conflict a marcat și sfârșitul dominației habsburgice
dar a și consac rat în mod formal existența unui sistem internațional bazat pe 6 caracteristici :
 statul este singurul actor internațional din punct de vedere legal (Papalitatea, Imperiul,
Ordinele Cavalerești, nobilii sau orașele libere nu puteau face parte din sistemul internațional).
 respectarea suveranității statelor, aceasta
 egalitatea dintre state, bazată doar pe suveranitatea acestora.
 balanța de putere este acceptată ca instrument al relațiilor internaționale
 legitimitatea internațională,

 existența unui set de reguli internaționale incipiente, acceptate voluntar
Un alt moment important în definirea relațiilor internaționale îl reprezintă Pacea de la
Utrecht din 1713 , urmare a încheierii Războiului de succesiune la tronul Spaniei prin care este
recunoscută explicit balanța de putere ca instrument al relațiilor internaționale și principiul non –
intervenției în problemele de politică internă a unui stat,
Congresul de la Viena din 1815 a creat alianța împotriva lui Napoleon Bonaparte având ca
scop încheierea unei lungi serii de conflicte teritoriale și începerea unor tratative pentru cooperare între
state, stabilindu -se și distincția între puterile majore și puterile minore în funcție de capacitatea
militară propriu -zisă a actorului internațion al și a ansamblului intereselor sale.
În secolele XVIII -XIX sistemul internațional a fost unul multipolar ceea ce a conferit o
stabilitate considerabilă pe scena internațională, stabilitate menținută de cele mai multe ori prin forța
diplomației care a reu șit să depășească numeroase conflicte.
Dreptul internațional devine o instituție a relațiilor internaționale, reguli generale voluntar
consimțite încep să reglementeze comportamentul internațional al subiectelor de drept internațional,
precum și dreptul d e intervenție al acestora în cazul schimbării balanței de putere sau a sistemului
internațional. Acestă situație demarată prin Congresul de la 1815 a fost continuată și întărită de
prevederile stabilite în Congresul de la Aix la Chapelle din 1818 iar războ aiele existente între 1815 –
1914 au fost războaie de mică importanță între o putere mare și una sau mai multe puteri minore, dar
durata și intensitatea lor au fost relativ mici tocmai datorită menținerii acestei balanțe de putere.
Totuși, către începutul s ecolului XX această balanță de puteri a fost destrămată, pe fondul
apariției unor state noi revizioniste, care au alterat echilibrul de putere, Germania și Italia pe de o
parte, SUA și Japonia pe de altă parte. În Asia de răsărit, Japonia își întărește heg emonia, iar Rusia și
China care își doreau același statut. Toate marile puteri încep o politică asiduă de achiziții de noi
colonii și de extinderea imperiilor coloniale, dintre acestea, Marea Britanie își extinde imperiul
colonial atingând aproape întregul glob pământesc, astfel că marile puteri ajung să aibă practic granițe
comune pe întregul glob, situația generând numeroase conflicte dezvoltate la nivel local la granițele
dintre colonii.
3.3. Evoluția sistemului internațional după 1914.
Prin izbucnire a Primului Război Mondial, echilibrul de putere cu caracter declarativ instituit de
Congresul de la Viena din 1815 își descoperă lacunele ce duc la eșec datorită lipsei de reglementare,
instituționalizare și sancționare pentru încălcarea sa, ceea ce va de termina necesitatea creării unui
sistem instituțional organizat de relații interstatale pe premize economice, sociale, filosofice.
Consecințele Primului Război Mondial, respectiv distrugerile materiale și pierderi de vieți
omenești, au condus statele lumi i la opinia că ar trebui instituită o nouă ordine mondială diferită de cea
de până la Primul Război Mondial care să asigure o mai mare siguranță și să împiedice izbucnirea unei
noi conflagrații mondiale. O astfel de soluție o reprezenta o instituire a unui nou principiu al relațiilor
internaționale, respectiv principiul securității colective ce presupune scoaterea războiului în afara
legii prin intermediul unor mecanisme instituționale, așa cum a fost Liga Națiunilor în 1919 ce
urmărea înlocuirea balanței d e putere cu un sistem instituțional care să reglementeze relațiile
internaționale, sistem bazat pe o politică a cooperării și dominat de trei mari puteri: Statele Unite,
Germania și Rusia. Rusia și Germania, erau însă state revizioniste, iar evoluția spe ctaculoasă a SUA a
dus la bipolarizarea sistemului după 1945 : SUA și URSS își vor baza autoritatea pe deținerea armei
nucleare, pe o însemnată dezvoltare economică dar și militară incomparabilă cu a oricărui alt stat de pe
glob.
Soluționarea oricărui co nflict de pe glob necesita „aprobarea” formală, tacită a uneia din cele
două puteri, dar acestea excludeau confruntarea militară directă și evitau condițiile izbucnirii unui
conflict direct între ele, acestea erau atât donatoare de ajutor extern dar și di stribuitoare de armament
iar state care încercau să se manifeste autonom de voința celor două mari puteri puteau avea cel mult
interese regionale limitate.
Războiul rece este împărțit de doctrină în 3 etape :
 Prima etapă (1945 -1949), debutul fiind considerat discursul primului ministru al Marii
Britanii, Winston Churchill care a tras semnalul de alarmă asupra unei cortine de fier ce coboară
asupra Europei din Balcani până în Adriatica. Prima etapă a Războiului Rece se află sub influența
doctrinei Truman din 1947, doctrină bazată pe politica de îngrădire a Uniunii Sovieti și susținută de
Planul Marshall (12 martie 1947), constând în acordarea de ajutoare financiare statelor din Europa

Centrală și de Vest pentru a lupa împotriva instaurării comunismului dar și crearea unei organizații
care să asigure securitatea Europei Centrale și de Vest -Organizația Tratatului Nord -Atlantic (NATO –
1949)
 a doua etapă este marcată de izbucnirea primei crize a Berlinului 1948 -1949, profunde
confruntări și crize sângeroase (criza rachetelor din Cuba, octombrie 1962, războiul din Vietnam 1965 –
1975), perioadă în care cele două superputeri își consolidează în legitimitatea de a interveni pe
teritoriul unor state terțe pentru a apăra ba lanța de putere existentă. În 1948 – URSS își dezvoltă și
testează bomba nucleară; în 1955 se constituie Pactul de la Varșovia
 a treia etapă – caracterizată de încercarea politică de cooperare între cei doi poli sistemici. Se
semnează în această perioadă tratatele SALT unu și SALT doi (Strategic Arms Limitation Treaty)
bazate pe o cooperare în privința reducerii armamentului nuclear și de asemenea în această perioadă
are loc la Helsinky Conferința pentru securitate și cooperare în Europa care generează ins tituirea
CSCE care este denumită ulterior OSCE (în 1975) moment în care cele două super puteri rezolvă
problema granițelor în Europa recunoscându -și în mod formal sferele de influență în această zonă.
Cursa înarmărilor este însă dificil de susținut econom ic de către sistemul sovietic, fapt ce duce la
colapsul comunismului în 1991, iar dezbinarea Uniunii Sovietice marchează și încheierea Războiului
Rece cu rămânerea SUA ca singură superputere, cu capacitate militară menită să susțină interesele
globale ale acesteia.
Actorii statali se diversifică, se afirmă China, Japonia dar se consolidează puterea economică și
militară a Uniunii Europene, și apar noi actori ai scenei internaționale: organizațiile non –
guvernamentale, corporațiile transnaționale, etc.
Extinderea relațiilor transnaționale în epoca modernă a globalizării
Relațiile internaționale contemporane pot fi definite ca relații transnaționale, caracterizate de
pluralism dar și de instituționalism și interdependență în diverse domenii.
Trans -naționalis mul este definit ca procesul prin care relațiile internaționale în care, alături de
state sau guverne se manifestă și actori privați, grupuri, societăți, indivizi, a căror activitate poate avea
consecințe pentru evoluția evenimentelor. Domeniile ce compu n relațiile transnaționale sunt dintre
cele mai diverse și cuprind aspecte socio -culturale dar și călătorii ale persoanelor, aspecte politice,
conferințe sau congrese ale unor grupuri socio -politice, dar și aspecte economice reprezentate de
raporturile fin anciare și comerciale ale companiilor transnaționale, transferuri de tehnologie, investiții
stăine etc.
Relațiile transnaționale presupun mobilitatea persoanelor, mărfurilor, capitalului, serviciilor,
informațiilor, realitate care a dus în timp la erodare a concepției clasice, westphaliene de suveranitate
de stat.
Interdependența economică dintre națiuni duce la efecte de natură politică cu privire la relațiile
dintre acestea, apărând atât conflicte internaționale de natură politică sau economică dar și raporturi
de cooperare interstatală derulate prin negocieri economice chiar prin instituții economice
internaționale menite să gestioneze interdependența economică, concurența internațională,
interdependența dintre state, funcționarea jocurilor monetare și financiare (Organisme cu competențe
regionale sau globale, guvernamentale sau neguvernamentale, iar apariția ONU și a instituțiilor cu
competențe economice subordonate tendința a marcat nevoia de a crea instituții economice și
monetare de inspirație pol itică cu scopuri de globalizare a cooperării și interdependenței economice.

Test de autoevaluare
1. Definiți noțiunea de relații internaționale .
2. Ce principii ale relațiilor internaționale a instituit Pacea de la Westphalia ?
3. Care sunt caracteristicile, momentele cheie și consecințele războiului rece?
4.Definiti transnaționalismul enumerând premizele, avantajele si dezavantajele acestuia.
5. Care au fost consecintele Primului Razboi Mondial din punct de vedere al relatiilor
internationa le?

Exerciții:
1. Descrieți evolutia relațiilor internaționale în perioada interbelică
2. Apreciați importanța Păcii de la Westphalia din perspectiva în evoluția relațiilor internaționale
Rezolvare :

Sistemul medieval european are la bază formarea marilor imperii europene (Carolingian,
Bizantin, Sfântul Scaun) iar după destrămarea acestora este guvernat de anarhie statală. Se impune
regula menținerii „păcii juste” cu ajutorul războaielor, ceea ce explică apariția cruciadelor medievale.
Perioada este guvernată și de apariția și dezvoltarea circulației monetare, a comerțului care
încurajează relațiile interstatale iar după războaie semnificative ale perioadei medievale (războiul de
30 de ani), Marile Puteri încearcă instituirea unui echilibru de puter e pentru a elimina războaiele.
Un moment deosebit de important în domeniul relațiilor internaționale îl reprezintă semnarea
tratatelor Westfalice în 1648, după încheierea războiului de 30 de ani, în care practic marile puteri
europene au fost cu toate atra se. Încheierea acestui conflict a marcat și sfârșitul dominației habsburgice
dar a și consacrat în mod formal existența unui sistem internațional. Enumerăm în cele ce urmează
unele dintre cele mai importante caracteristici ale sistemului internațional stab ilite de tratatele
Westfalice.
O primă caracteristică este aceea că statul este singurul actor internațional din punct de vedere
legal, astfel că alți actori trans -statali, cum ar fi Papalitatea sau Imperiul sunt scoși în afara relațiilor
internaționale, nerecunoscându -li-se dreptul legal și legitim de a semna tratate internaționale. De
asemenea nici alți actori infra -statali, cum ar fi Ordinele Cavalerești, dar nici sub -statali, cum ar fi
nobilii sau orașele libere nu puteau face parte din sistemul inter național. A doua caracteristică este
respectarea suveranității statelor, aceasta reprezentând capacitatea și dreptul unui actor internațional de
a își defini propriile interese, de a își determina politica internă și externă corespunzătoare intereselor
sale. Suveranitatea reprezintă ca și principiu de bază al constituirii sistemului internațional, în sensul
că numai statul reprezintă sursa autorității legitime, nerecunoscând nicio altă autoritate superioară
acestui. Cea de -a treia caracteristică este egali tatea dintre state, bazată doar pe suveranitatea acestora.
În al patrulea rând, balanța de putere este acceptată ca instrument al relațiilor internaționale prin care
se caută stabilitatea și care are drept scop împiedicarea unei singure puteri de a le domi na pe cel elalte,
întrucât Războiul de 30 de ani reprezentase o încercare de a se ajunge la o împărțire teritorială și de
putere care să asigure un echilibru în Europa. O a cincea caracteristică este legitimitatea internațională
privită în dublu sens, în se nsul în care puterea este transmisă de la un conducător la altul, la nivel
național, iar pe de altă parte, legitimitatea dată de suveranitatea teritorială, esențială pentru
recunoașterea calității de actor internațional a unui stat sau a altei entități. O a șasea caracteristică este
existența unui set de reguli internaționale incipiente, acceptate voluntar de către state, ele fiind
instrumentul de conducere a relațiilor internaționale ce va urmării reglementarea relațiilor dintre
actorii sistemului internaț ional. În fine, o ultimă caracteristică a tratatelor Westfalice, o reprezintă
recunoașterea implicită a diplomației ca instrument al relațiilor internaționale care poate contribui la
rezolvarea pașnică a unor conflicte de interese ( conflicte economice, mil itare) i nterstat ale din sistemul
internațional.

Modulul II.
Curente de gândire asupra relațiilor internaționale.

Unitatea de învățare:
1. Realismul
2. Idealismul utopic
3. Constructivismul
Timp alocat: 0,5 h
Bibliografie:
1. Livia Dumitrescu, Relații și Organizații Internaționale , editura Aius, Craiova, 2009
2. Martin Griffiths, Relații internaționale, Școli, Curente, Gânditori , editura Ziua, București, 2003

Dezbaterile pe tema actorilor din sistemul internațional au fost destul de aprinse. Multă vreme o
singură teză a dominat scena scrierilor în domeniul relațiilor internaționale și anume aceea că statul
este unicul actor semnificativ în relațiile internaționale, teză generată și promovată de către
autorii realiști . În timp, mai ales începând din anii 70 au început să fie considerate subiecte ale
relațiilor internaționale și agențiile birocratice guvernamentale dar și actorii nestatali, respectiv

transnaționali. Și organizațiile internaționale interguvernamentale au început a fi tratate drept actori
repre zentați de structuri politice ce deservesc interacțiunea dintre state și guverne.
Raporturile internaționale au fost influențate în utlimele decenii de o multitudine de actori
internaționali, reprezentați de entități ce joacă un rol identificabil în relaț iile internaționale, cea mai
mare parte a autorilor tind să considere ca doar colectivitățile pot fi tratate drept actori pe scena
internațională, însă alături de statul -națiune mai pot fi considerați actori ai relațiilor internaționale
organizațiile inter naționale atât cele guvernamentale cât și cele neguvernamentale, corporațiile
transnaționale dar și mișcările teroriste transnaționale sau grupuri transnaționale de crimă ale
criminalității organizate. Actorii nestatali devin tot mai influenți, iar statul națiune este supus astfel
numeroaselor presiuni ale mediului internațional recent, mai cu seamă dacă privim suveranitatea ca pe
un concept ce implică pe lângă identitate și teritoriu și acceptarea revendicărilor de autoritate de către
alte state.
1. Real ismul este considerat curentul de gândire cel mai vechi, avându -și originile în scrierile
autorului antic Tucidide, apoi în cele ale lui Hobbes, care apreciază că dimensiunea conflictuală a
relațiilor internaționale este dată de anarhia caracteristică a so cietății internaționale. Curentul realist are un
caracter tradițional și o orientare statocentrică, bazat pe concepția că scopul politicii externe este
servirea interesului național iar politica internațională presupune o luptă pentru putere în care puterea
este atât un instrume nt cât și un scop. Gestionarea problemelor de anarhie, competiție și conflict în
raporturile internaționale trebuie să respecte cele câteva reguli de echilibru al puterii cât și pe cele ce
privesc structura ierarhică a sistemului internațional.
Curentul realist este cel care pune accentul pe rolul esențial al statului în relațiile internaționale
și insistă asupra faptului că relațiile internaționale sunt prin esență conflictuale datorită existenței unui
sistem internațional anarhic în interiorul căruia st atele caută să își maximizeze puterile, ceea ce face ca
societatea internațională să nu fie stabiliă și să caute să constituie un sistem de forțe astfel să își
găsească echilibrul. Curentul realist promovează o viziune asupra relațiilor internaționale baza tă pe
puterea statului pe care o plasează în centrul scenei internaționale neluând în considerare actorii noi pe
scena relațiilor internaționale, actorii non -statali și nici statele mici și cu puteri neînsemnate. Entitățile
internaționale reprezentate de o rganizațiile internaționale interguvernamentale, corporațiile
transnaționale sunt considerate ca fiind subiecte ale căror funcții se subordonează funcțiilor statelor
După primul Război Mondial în 1918, în încercarea de a găsi o soluție care să prevină izb ucnirea
unor conflicte mondiale a fost determinată înlocuirea concertului european cu alte curente, cel idealist, cel
socialist utopic sau cel al pacifismului prezent încă din secolul al XIX -lea. Susținătorii acestei concepții,
între care președintele amer ican Woodrow Wilson, considerau că potențialele conflicte între state pot fi
prevenite prin intervenția moralei în viața internațională și prin propagarea democrației pentru că o
societate internațională constituită din state democratice ar putea fi mai uș or de controlat și de menține
într-o stare lipsită de conflicte.
Ca o replică la curentul idealist promovat de președintele american Woodrow Wilson, concepția
realistă apărută în Statele Unite ale Americii după cel de -al doilea Război Mondial are la ba ză o serie
de considerații filozofice asupra naturii umane, omul este rău, egoist și supus unei înclinații naturale
către căutarea puterii și a dominației, drept urmare el trăiește într -o permanentă nesiguranță fiind
marcat de neîncredere și suspiciune la adresa celorlalți oameni. O astfel de viziune conduce către un
război al tuturor împotriva tuturor. Pentru autorii realiști nu există schimbare în natura umană și ca
atare nu există progres.
Unul dintre autorii realiști importanți, Hans Morgenthau, descri e cele trei niveluri ale
construcției filozofice asupra realismului politic așa cum îl vede acesta. Primul nivel este cel
individual care descrie natura umană drept viciată, egoistă prin naștere, îndreptată către lupta pentru
putere și caracterizată de dom inație, însă această descriere corespunde doar omului politic nu și celui
real care în totalitatea sa este un compozit de om politic, economic, religios, moral etc. Al doilea nivel
este cel statal, statul -națiune fiind principalul actor în relațiile intern aționale și dominând gândirea din
politica internațională. Cel de -al treilea nivel, caracteristica principală a sistemului internațional este
lipsa unei autorități superioare recunoscută de state, ceea ce face sistemul internațional anarhic, dar nu
în sens ul de anarhie ci în sensul că statelor le este conferită libertatea de a decide în mod suveran și
autonom asupra intereselor și metodelor de a își promova aceste interese.
Studiul relațiilor internaționale s -a născut și s -a dezvoltat în jurul unei întrebă ri esențiale: „cum se
nasc războaiele?”, întrebare urmată de grija opririi sau prevenirii lor. Unul dintre cei mai cunoscuți

teoreticieni englezi definește războiul ca fiind „determinantul formei pe care sistemul o ia la orice moment
dat … acesta decide dacă anumite state supraviețuiesc sau sunt eliminate, dacă ele urcă sau coboară, dacă
frontierele rămân la fel sau sunt schimbate … dacă există o balanță a puterii, sau dacă un stat devine
preponderent”.
Aceeași perspectivă realistă este însușită și de alți autori care apreciază: „comportamentul esențial ce
trebuie descris și explicat în te oria internațională este cel care se referă la pace și la război”. Pentru școala
realistă războiul izvorât din starea de anarhie permanentă este o realitate evidentă i ar conceptul de bază care
ghidează politicile internaționale este interesul diferit în termeni de putere. Termenii cheie la care realiștii
recurg sunt: sistemul de state, balanța puterii, strategia, stabilitatea, descurajarea, interesul național.
Incidența războiului nu poate fi eliminată dar poate fi controlată și redusă prin jocul balanței puterii.
Școala neorealistă sau „realismul cultural” (Kenneth Waltz) menține concepția că statele sunt
incapabile să adopte atitudini altruiste, însă aduce drept eleme nt nou faptul că statele sunt și ele la rândul lor
constrânse de caracteristicile și interacțiunile sistemului internațional să se supună unui joc compus de
cadru și norme din care nici ele nu pot ieși. Autorii neorealiști deși păstrează concepția că stat ul este
subiectul primordial al relațiilor internaționale recunosc că aceștia nu sunt singurii actori, însă definesc
structura sistemului politic internațional pornind de la state, argumentând în acest sens că statele
prevalează în confruntările cu actorii nestatali au durabilitate mai mare și pot influența în mod estențial
termenii interacțiunilor din domeniul vieții economice internaționale.
2. O revoluție între aceste concepții este adusă de opiniile autorilor liberali care consideră că
scena raporturil or internaționale este caracterizată de apariția unei noi componente și anume a relațiilor
transnaționale care aduc în prim plan actori nestatali, respectiv corporațiile transnaționale și organizații
internaționale guvernamentale ale căror interacțiuni nu mai pot fi filtrate de autoritățile statului de
origine. Interacțiunile actorilor de pe scena internațională nu mai pot fi constrânse așadar de granițele
naționale ca în modelul realist, iar în opinia liberaliștilor guvernele, organizațiile internaționale și
organizațiile neguvernamentale interacționează în mod liber pe scena internațională. Interacțiunile
dintre acești actori se intensifică și datorită implicării actorilor nestatali în activități transnaționale dar
și datorită dezvoltării rapide a tehnolog iei care facilitează comunicarea la nivel global. Dacă a deveni
actor pe scena internațională înseamnă în esență a dobândi un anumit grad de autonomie și o anumită
capacitate de a influența alți actori rămâne de stabilit în ce măsură organizațiile internaț ionale
guvernamentale pot fi considerate actori pe scena relațiilor internaționale. Teoretizările liberal
pluraliste consideră că în anumite condiții organizațiile interguvernamentale sunt actori ai sistemului
internațional, ele dispunând de sursele necesa re pentru a influența alți actori: expertiză, finanțe, sprijin
și susținere populară.
Una dintre modalitățile de abordare a evoluției teoriei relațiilor internaționale o reprezintă
încercarea de a descrie eforturile intelectuale ce o compun ca derivând di n două poziții aflate într -un
dialog permanent. Anii formativi ai existenței teoriei relațiilor internaționale ca disciplină academică
reprezintă o perioadă marcată de existența unei dezbateri între o școală de gândire, realistă și o
abordare, idealismul/l iberalismul.
Așadar, î n contradicție cu concepția realistă, școala liberală , numită de către realiști și utopică, nu
îmbrățișează ideea că războiul este inevitabil, ci consideră că pacea poate fi instaurată prin evitarea cauzelor
care determină războiul, i ar căile prin care această pace poate fi realizată sunt răspândirea democrației în
statele lumii (așa cum procedează instituțiile internaționale ca ONU) sau prin instaurarea comerțului liber
care conduce la o interdependență economică a statelor. Dacă cele două școli vechi și influente, realismul și
liberalismul au în comun instrumentele raționale pe care le folosesc și au fost considerate raționaliste și
pozitiviste, a apărut și o școală raționalistă ca o punte între cele două școli, împrumutând elemente d in
ambele concepții, iar reprezentanții săi de seamă au fost: Groțius și Vattel.
Abordarea liberală a relațiilor internaționale identifică existența mai multor etape. Astfel, o
primă fază a disciplinei academice relației internaționale este marcată de idealism (sau liberalism
utopic) care domină gândirea teoretică și practică în anii 1920 -1930. O a doua fază fiind cea a
tipologiei temperamentului liberal în relațiile internaționale, iar anii 80 sunt dominați de confruntarea
dintre neorealism așa cum a fost el dezvoltat de Keneth Waltz și instituționalismul neoliberal, între
care regăsim pe Keohene și Nye.
Idealismul utopic . Teoreticienii perioadei interbelice își fundamentează propunerile de
reformare a ordinii mondiale, pe accentuarea impactului ideilor as upra comportamentului, egalitatea,

demnitatea și libertatea individului precum și necesitatea protejării acestuia împotriva abuzurilor
autorității centrale .
Istoria formală a disciplinei relațiilor internaționale începe așadar cu un moment idealist, dar
acest moment idealist nu este născut din neant ci este rezultatul experienței traumatizante a Primului
Război Mondial, ce conduce la cristalizarea unei alternative de sorginte liberală la politica de putere a
secolului al XIX -lea, acuzat așa cum vom vedea de iraționalitate.
Imaginea naționalismului interbelic pe sorginte liberală este bazată pe fundamente filozofice din
care derivă propunerile de guvernare, acestea fiind: perspectiva pozitivistă în ceea ce privește natura
umană, credința în armonizarea na turală a intereselor indivizilor și statelor, principiile liberale de
filozofie a istoriei ce conduc la credința în ideea de progres, dezvoltarea organizațiilor internaționale
ca instrument de creare, menținere și consolidare a păcii la nivel internațional susținută de o politică de
dezarmare și de respectare a principiului non -intervenției în afacerile externe, principiul de securitate
colectivă.
Idealismul, denumit adesea în scrierile acestora „utopism”, „liberalism”, „constructivism”, este
curentul de g ândire care a promovat „pacea perpetuă” și „armonia universală”, a pus accent pe valorile
morale și normele legale, iar în materia politicii externe cultivă internaționalismul și armonia
intereselor într -un sistem multi -statal descentralizat creat de inter esul național și independența unui
stat.
3. Odată cu declanșarea primului război internațional a apărut și doctrina internaționalismului
liberal caracterizată de promovarea sistemului politic democratic pe principiul autodeterminării
naționale, prin adapt area și angajarea inter esului național în structuri instituționale internaționale și
acțiuni diplomatice și doctrinare concertate ale sistemului internațional în scopul realizării
dezideratelor de pace și democrație.
Teoreticieni importanți în evoluția ul terioară a conceptelor au sistematizat realismul postbelic în
caracterizarea relațiilor internaționale drept acțiunea statelor ca subiect primordial al relațiilor
internaționale prin care acestea își urmăresc realizarea intereselor naționale prin capacităț ile de putere
ce servesc acestui scop.
Ulterior, însă, sub imperiul transformărilor economice internaționale din anii 1960 -1970 și
schimbării raporturilor de putere, relațiile interstatale au intrat într -o nouă fază în care nu doar statele
pot reglement a raporturile internaționale ci și alți actori care au început să capete importanță,
intervenind ceea ce teoreticieni ai acestui curent neorealist au denumit ca „interdependența complexă”.
Totuși, teoreticienii au menținut concepțiile despre relațiile int ernaționale ca fiind caracterizate de
realism, lansând „teoria alegerii raționale”, căreia îi sunt specifice urmărirea scopurilor actorilor
internaționali pentru obținerea beneficiilor, preocuparea pentru securitatea proprie cu acordarea
atenției cuvenite distribuției puterii în lume, sistemul ierarhic și cel anarhic.
Idealismul utopic este însă contestat de o mișcare revizionistă care s -a dezvoltat foarte mult în
ultimele decenii, mișcare ce practic contestă realitatea unei prime dezbateri și ca moment principal în
geneza relațiilor internaționale ca disciplină academică autonomă. Curentul internaționalist liberal
interbelic practic neagă existența unei școli idealiste unitare, dar și eforturile de recuperare a
adevărului și practic contestă existența u nei școli realiste pe care o consideră doar un set amalgamat de
discursuri și problematici ale căror locuri comune nu ating masa critică ce justifică contopirea lor într –
o categorie unitară. Liberalii, în încercarea de a proiecta idealul domniei legii din sfera internă în sfera
internațională propun instituționalizarea acesteia sub forma securității colective cu speranța că
agresiunea va fi astfel balansată prin cooperarea tuturor membrilor acestui sistem.
Concepția interdependenței este o a altă concepție asupra relațiilor internaționale care subliniază că
dezvoltarea relațiilor internaționale după cel de -al doilea Război Mondial este la originea unui neîntrerupt
complex de interdependențe și că acest fapt determină apariția a unor noi actori autonomi pe s cena
internațională. Această concepție care insistă asupra interdependenței și cooperării între state, apare evident
ca o critică la Școala realistă și insistă pe elementele de cooperare existente în sistemul internațional.
Statul pentru a răspunde la cer ințele dezvoltării economice și sociale se deschide din ce în ce mai
mult la schimburile cu exteriorul și de aceea se angajează într -o serie de interdependențe, fapt ce are ca o
consecință directă o restrângere a autonomiei sale. Pentru acest motiv este di n ce în ce mai artificial să
distingem politica internă de politica externă sau să explicăm termenii militari și strategici ai politicii
externe a unui stat. Această concepție este cea care vine să reducă din dimensiunea politică a statului și
insistă mai mult asupra rolului jucat în viața internațională de actorii non -statali pentru a le aduce acestora

recunoașterea și a transfera noțiunea de influență și putere și asupra altor actori internaționali. Desigur că și
această concepție a avut numeroase critici între cei care au considerat că abordarea transnaționalistă nu este
potrivită întrucât statul postmodern are capacitatea de a rezista pe scena internațională și a rămâne un actor
major al sistemului internațional.
4. Școala marxistă a considerat cauza ge neratoare a conflictelor internaționale fiind discrepanța
dintre bogați și săraci, dintre exploatați și exploatatori, iar pe plan internațional expansiunea continuă a
statelor capitaliste în căutarea de resurse și pie rderi (teoria liberalismului). Opinia m arxiștilor este că pacea
poate fi adusă numai prin desființarea clasei exploatatorilor, încetarea dominației și triumful ideilor de
libertate, egalitate și fraternitate ale iluminismului.
Curentul marxist , viziunea marxistă asupra relațiilor internațio nale a apărut în secolul al XIX -lea și
a pus accentul pe preeminența factorului economic în relațiile internaționale. În anii 1960 diferite curente
neo-marxiste au încercat să demonstreze că imperialismul rămâne factorul explicativ esențial al relațiilor
internaționale și cel care duce la conflicte. Această concepție acordă un loc foarte important factorilor
economici în organizarea schimburilor internaționale în detrimentul factorilor politici, psihologici, culturali,
care sunt însă bine reprezentați în r aporturile internaționale contemporane. Susținătorii acestei teorii judecă
mult prea simplist relațiile internaționale doar ca pe un raport de exploatare și de dependență economică.
5. Raționalismul, un curent britanic al relațiilor internaționale se conturează ca o perspectivă
distinc tă de cercetare a relațiilor internaționale și descrie o stare naturală în care nu amenințarea cu
suprimarea fizică este cea mai importantă temere a individului, ci abse nța unei autorități superioare
care să fie răspunzătoare de împărțirea dreptății între indivizi și care să vegheze la respectarea
înțelegerii a contractelor dintre ei. Ca atare, extrapolând definiția la relațiile internaționale războiul nu
poate fi o ameni nțare atât de mare cum este posibilitatea atingerii unor înțelegeri între state care să fie
respectate sistematic. Practic aceasta ar fi premisa anarhiei existente în mediul internațional, dar nu
doar ca absență a unei autorități centrale superioară statel or ci ca lipsă a unor elemente de ordine
existente. O caracteristică a raționalismului este conceptualizarea existenței statelor ce entități de sine
stătătoare, independente, fără legături între ele. O a doua este apariția sau întemeierea unui sistem de
state caracterizate de existența unor contacte suficiente între acestea și un impact al deciziilor acestora,
astfel încât toate să se comporte într -o oarecare măsură ca părți ale unui întreg. A treia etapă se
identifică prin apariția unei societăți de state sau societăți internaționale, a unui grup de state, cu
interese și valori comune și care formează o societate în sensul că acceptă interdependența dintre ele
bazată pe reguli și instituții comune. Raționalismul atrage atenția și prin importanța acordată
instituțiilor internaționale, valorilor, normelor și regulilor, al căror rol în formarea, păstrarea și
schimbarea societății internaționale constituie preocuparea primordială a tuturor autorilor acesui
curent.

Test de autoevaluare:
1. Descrieți curentul realist și importanta sa î n definirea relațiilor internaț ionale.
2. Definiți “concepția interdependenț ei”.
3. De ce a fost curentul liberalist considerat și denumit “idealism utopic”
4. Ce principii noi aduce raționalismul ?
5. Care este idile centrale d in teoriile curentului marxist ?
6. Ce curent de gândire îmbrățișați în ceea ce privește relațiile internaționale? Argumentați.

Exerciții
1. Enumerați curentele de gandire ce au influențat perspectiva asupra relațiile internationale și
precizați care au fos t punctele definitorii în acestă evoluție.

Modulul III.
Subiectele principale ale relațiilor internaționale

Unitatea de învățare:
1. Noțiunea de subiect al relațiilor internaționale

2. Statul, ca subiect primordial al relațiilor internaționale
3. Formațiunile de tip statal
Timp alocat: 0,5 h
Bibliografie:
1. Livia Dumitrescu , Relații și Organizații Internaționale , ed. Aius, Craiova, 2009
2. Ion M. Anghel, Subiectele de drept internațional , Lumina Lex, București, 2002

1. Noțiunea de subiect al relațiilor internaționale
Vechile curente de gândire au conferit doar statului un rol esențial în relațiile internaționale
reglementate juridic, realitate menținută în domeniul dreptului internațional public, însă relațiile
internaționale s-au dezvoltat și diversificat, l a începutul primei jumătăți a secolului al XIX -lea, au
apărut organizații internaționale interstatale atât guvernamentale cât și neguvernamentale iar o dată cu
destrămarea sistemului colonial, o nouă entitate își f ace apariția în viața internațională și anume
națiunea (popoarele) care luptă pentru eliberare.
De asemenea formațiunile de tip statal, Vaticanul și Ordinul de Malta, încheie tratate cu
caracter religios cu diferite state pe picior de egalitate și întrețin relații diplomatice, prin
intermediul ambasadelor și legațiilor.
Deși calitatea de subiect de drept internațional, titular de drepturi și obligații internaționale,
aparține, înainte de toate, st atului în virtutea suveranității sale, unii autori consideră că și individul,
asociațiile internaționale neguvernamentale și companiilor transnaționale pot fi considerate subiecte
ale relațiilor internaționale, în măsura și în limitele determinate de state le membre ale
comunității internaționale, așadar putem spune că a stăzi predomină teoria pluralității subiecților
dreptului internațional
Statul – subiect principal, primar și originar, fundamental – posedă această calitate în virtutea
suveranității sale în baza căreia participă la procesul normativ, la formarea raporturilor
internaționale și la determinarea situației juridice a altor entități pe plan internațional; așadar, el este
atât „ destinatarul normelor juridice internaționale” cât și „ titular de drept uri și de obligații”
sau „posesor de capacitate juridică ” fără a fi nevoie de o recunoaștere exterioară.
Organizațiile internaționale guvernamentale, întrucât sunt creația subiecților originari, dețin
această calitate în măsura și în limita în care o determină statele, sunt expresia și rezultatul acordului
de voință al statelor privind drepturile și obligațiile lor, al altor subiecți, precum și cadrul juridic al
relațiilor dintre entitățile participante la viața internațională cu drepturi și obligații directe.
Subiecte ale relațiilor internaționale sunt însă toate entitățile participante la viața internațională, cu
drepturi și obligații directe, așadar enumerarea est e mult mai cuprinzătoare decât cea care privește
subiectele de drept internațional public și privește si relațiile comerciale internaționale reglementate de
dreptul internațional privat dar și relații cu un caracter juridic mai puțin pronunțat.
Doctrina st abilește trei elemente esențiale ale „calității de subiect al unui sistem de drept”:
subiectul să aibă obligații, să fie capabil a reclama beneficiul drepturilor sale și să aibă capacitatea de
a intra în raporturi juridice cu alte persoane juridice recuno scute de sistemul particular de drept
(statul având această calitate în virtutea suveranității, națiunile în virtutea dreptului la autodeterminare
iar organizațiile internaționale în baza acceptului dat de state).
Majoritatea autorilor consideră esențială aptitudinea de a fi titular de drepturi și obligații
potrivit dreptului internațional dar și „răspunderea internațională ”, ceea ce face ca subiectele
relațiilor internaționale să dispună de capacitatea de a acționa în mod direct prin proceduri adecvate
ale dreptului internațional, pentru a -și face efectivă respectarea drepturilor sale în aceste relații, așadar,
dispun de capacitatea „de a avea acces direct la procedurile internaționale pentru a -și apăra
drepturile (fie în fața unor instanțe judi ciare internaționale, fie în cadrul unor organizații
internaționale)”.
În sistemul subiecților de drept internațional statul constituie un subiect fundamental , având
această calitate în virtutea situației sale de entitate politică suverană, care, prin acord de voință,
creează dreptul internațional și determină statutul juridic al altor participanți la relațiile
internaționale. De aceea statul este considerat subiectul primordial , originar în raport cu alte
entități având personalitate de drept internațional recunoscută de state și, totodată, subiect universal
în sensul că își exercită drepturile și își asumă obligații în orice domeniu al relațiilor interstatale.

Statel e coordonate sunt așadar subiecte ale dreptului internațional indiferent de forma pe
care acestea o îmbraca, ele sunt egale în drepturi. T rebuie să se stabilească, dacă numai statul
compus are calitatea de subiect de drept internațional sau această calitat e aparține, de asemenea, și
statelor ce alcătuiesc acest stat, precum și limitele capacității acestora. Statul unitar reprezintă o
unitate statală simplă, cu o autoritate publică unică și competență integrală, caracterizată prin existența
unui singur siste m de organe supreme ale puterii, administrației și justiției. St atul unitar apare ca
subiect unic de drept internațional.
Statele compuse reprezintă asocieri între două sau mai multe state ( „uniuni personale” și „uniuni
reale” , în prezent federații și confederații).
Uniunea personală constă în asocierea dintre două state suverane având ca șef de stat sau
monarh aceeași persoană, care continuau să rămână complet autonome, dar care erau conduse de un
singur monarh. Uniunea personală nu devine subiect de d rept internațional, fiecare stat
component al uniunii își păstrează personalitatea juridică internațională.
Uniunea reală reprezintă asocierea a două sau mai multe state, având același monarh, precum
și organe comune de reprezentare în sfera relațiilor in ternaționale și în alte domenii de interes
general (economic, finanțe etc.). Din punct de vedere constituțional, legislativ și administrativ, fiecare
dintre statele membre ale uniunii constituie o unitate distinctă. În mod esențial, uniunea reală se
caract erizează prin organizarea politico -juridică paralelă a două state. Aceasta se afirmă mai ales în
domeniul exterior, ajungându -se, în mod practic, la o politică externă unitară.
Deși nu reprezintă un stat, uniunea reală are calitatea de subiect de drept in ternațional. Ea are o
competență, creată prin voința statelor membre, care este derivată și modificabilă și nicidecum
originară. Raporturile dintre statele membre sunt raporturi de drept internațional și fiecare dintre
ele constituie un subiect distinct de drept internațional .
Confederația este o asociere a două sau mai multe state, în care statele își păstrează
independența și calitatea de subiect de drept internațional, creând totodată organe comune cu
atribuții limitate în domenii de interes general . Statele membre ale acestei asociații își mențin organele
legislative și executive proprii. Astfel, confederația participă la relațiile internaționale putând
declara război, încheia tratate de pace, precum și de a primi și acredita agenți diplomatici. Deși nu
constituie un stat, confederația are și ea calitatea de subiect distinct de drept internațional datorită
acestor împuterniciri.
Federația reprezintă o structură complexă constituită din mai multe state care nu au calitatea
de stat, în sensul dreptului internațional, ci numai statul federal are calitatea de subiect de drept
internațional.
Raporturile juridice dintre state se stabilesc numai după ce a intervenit actul de recunoaștere în
sensul stabilirii de relații diplomatice, cu toate implicațiile lor, dezvoltarea raporturilor convenționale
bilaterale, protecția diplomatică a cetățenilor, adresarea în mod direct a reclamațiilor în cazul
provocării de daune etc.
Poporul, ca subiect al raporturilor internaținale, se bucură de această calitate ca purtătorul
drepturilor și obligațiilor suverane, exercitându -și drepturile și executându -și obligațiile sale suverane
direct sau prin organele sale reprezentative, în virtutea recunoașterii c omunității umane concrete în
calitate de națiune cu dreptul de a dispune de propria soartă, teritoriu, bogății, forma de guvernare și
regimul de stat. Forma superioară de exprimare a suveranității naționale este dreptul națiunii la
autodeterminare. Așadar, poporul, statele și națiunile care luptă pentru eliberarea națională ,
organizațiile internaționale interstatale participă direct sau indirect la crearea normelor de drept
internațional, sunt posesori și purtători ai drepturilor și obligațiilor ce decurg d in tratate și acorduri
internaționale. Toți acești subiecți funcționează în teritoriile statelor concrete întru executarea
tratatelor și acordurilor la care sunt parte și prin acțiunile lor deseori au o influență decisivă asupra
procesului de creare a norm elor de drept internațional.
În cazul națiunilor care luptă pentru eliberare calitatea de subiect de drept internațional
nu depinde de recunoașterea lor, ci aparține în mod egal tuturor națiunilor, în virtutea dreptului lor la
autodeterminare, care reprez intă temeiul politic și juridic al personalității lor internaționale. În baza
dreptului de a -și hotărî ele însele soarta, fiecare națiune este titulară de drepturi și obligații
internaționale și se bucură nemijlocit de protecția normelor dreptului internaț ional.
În cazul națiunilor care luptă pentru eliberare calitatea de subiect de drept internațional are un
caracter limitat și tranzitoriu atât prin conținutul ei, cât și prin sfera de exercitare. Ca sferă de acțiune,

aceasta se manifestă numai în anumite d omenii, iar în timp se exercită până la dobândirea
independenței, a creării statului nou, care va beneficia de personalitate juridică internațională deplină,
în sensul că va putea să dobândească drepturi și să -și asume obligații în toate domeniile vieții
internaționale.
După cel de -al doilea război mondial, mișcărilor de eliberare națională li s -a recunoscut
calitatea de subiecți de drept internațional în relațiile cu alți subiecți de drept internațional În cadrul
ONU dar și în cadrul Organizației Unității Africane, odată cu afirmarea principiului politic privind
autodeterminarea popoarelor ca unul dintre principiile fundamentale ale dreptului internațional.
Criterii la stabilirea calități de subiect al relațiilor internaționale sunt : să fie o entitate
determinată prin caracteristici proprii, să aibă legătură cu un teritoriu, un popor care nu se confundă cu
minoritățile etnice, religioase sau lingvistice, organe proprii exercitarea funcțiilor de putere publică,
controlul unei însemnate părți a teritoriului viitorului stat. Recunoașterea acestui statut se poate face și
într-o situație tranzitorie, care reprezintă o etapă premergătoare constituirii unui stat independent, cu
personalitate juridică deplină.
Capacitatea juridică a națiunii c are luptă pentru eliberare se manifestă prin exercitarea unor
drepturi, cum ar fi:
 dreptul de participare prin reprezentanți cu statut de observator la lucrările ONU și la alte
organizații internaționale. (din 1974, Organizația pentru Eliberarea Palestinei participă, cu statut de
observator, la lucrările Adunării Generale a ONU, iar din 1976 este admisă să participe și la
dezbaterile Consiliului de Securitate privitoare la problema palestiniană ; reprezentanți mișcărilor de
eliberare națională recunoscute de OUA participă la lucrările ONU,
 dreptul de participare ca membru asociat la organizații internaționale (OMS, Uniunii Poștale
Universale, UNESCO );
 dreptul de reprezentare diplomatică, activă și pasivă,
 dreptul de a avea reprezentanțe în anumite capitale, precum și la unele organizații
internaționale, numite birouri sau oficii, trimișii lor bucurându -se de un anumit grad de imunitate, deși
nu erau recunoscuți în calitate de agenți diplomatici.
 dreptul de a beneficia de asistența ONU, a instituțiilor sale specializate și a altor membri ai
comunității internaționale;
 dreptul de a se bucura de protecția legilor și obiceiurilor războiului și obligația de a le
respecta.
 dreptul de a încheia tratate internațional e;.
Cu toate acestea, se impune tratarea cu atenție a dreptului popoarelor la autodeterminare
delimitând în mod clar manifestările specifice de cele de secesiune și separatism practicate de unele
minorități sau colectivități. Astfel , separatismul este o tendință de separare de la un întreg iar sub
aspect politic, se exprimă prin revendicarea suveranității și independenței pentru o parte din teritoriu.
Minoritățile etnice în cadrul unui stat nu au acest drept, odată ce există deja un stat național a l etniei
respective. Dreptul la autodeterminare, de care dispun minoritățile, presupune doar recunoașterea
specificului etnic și dreptul la un anumit grad de autonomie culturală și administrativă în cadrul
unui stat. În al doilea rând, în lumea contemporan ă respectarea drepturilor minorităților etnice este
garantată de dreptul internațional, punând la dispoziție diverse mijloace pentru apărarea lor.
Referitor la personalitatea juridică a organizației internaționale guvernamentale menționăm
că ea are, în gen eral, două caracteristici esențiale. În primul rând, personalitatea se întemeiază pe
principiul specialității, care înseamnă că organizația internațională își desfășoară activitatea și își
exercită competențele în limitele prevederilor statutului ei. În al doilea rând, personalitatea juridică a
acestor organizații este de natură funcțională . Personalitatea juridică internațională a organizațiilor
internaționale nu se poate stabili a priori și nu este identică, prin conținutul său pentru toate
organizațiile, ci depinde de domeniul de activitate și întinderea competenței fiecărei
organizații internaționale. Pentru a își putea atinge scopurile organizațiile pot î ncheia acte
juridice spre a dobâ ndi drepturi și a -și asuma obligații , pot sta în justiție spre a -și valorifica
eventualele pretenții, beneficiind de anumite imunități și privilegii și întreținând relații
diplomatice.
2. Statul, ca subiect primordial al relațiilor internaționale este un fenomen istoric, politic și
juridic, definit ca o colectivitate umană, instalată permanent pe un anumit teritoriu și având o structură

de organe ale puterii care se bucură de suveranitate . Sc opul principal al statului constă în apărarea
interesului gen eral (binele comun) printr -un sistem organizațional propriu care realizează conducerea
politică a unei societăți, deținând în acest scop monopolul creării și aplicării dreptului.
Suveranitatea. Întrunirea celor trei elemente: populație, teritoriu și guvern caracterizează statul
din punct de vedere politic și social, dar în doctrină se arată că drept criteriu al existenței statului ar
trebui să fie luat un element de ordin juridic – suveranitatea. Astfel, suveranitatea constituie
elementul definitoriu al existenței statului care se manifestă odată cu apariția acestuia și reprezentând :
„supremația unică, deplină și indivizibilă a puterii de stat în limitele frontierelor teri toriale și
independența acesteia în raport cu orice altă putere”, s tatele, au dreptul de a -și alege și promova în
mod liber sistemul lor politic, economic, social și cultural, de a -și organiza viața politică, economică
și socială în conformitate cu voința și interesele poporului, fără amestec din afară, și de a -și
alege propria politică internă și externă de a se pronunța în toate domeniile cu puterea ultimului
cuvânt.
Recunoașterea statelor este actul unilateral, prin care un stat constată existența anumi tor fapte
sau acte, care pot avea consecințe asupra drepturilor și obligațiilor sale sau asupra intereselor sale
politice, și declară expres sau admite implicit că acestea constituie elemente pe care se vor baza
relațiile sale juridice viitoare în raport c u noua entitate sau situație. Pentru a fi recunoscută ca stat, o
nouă entitate trebuie să întrunească trăsăturile caracteristice necesare existenței statului, dar pentru ca
această existență să fie opozabilă unui alt stat, trebuie ca statul în cauză să aib ă această existență
recunoscută .
Recunoașterea are un caracter facultativ și decurge din suveranitatea de stat . Statele au
dreptul, nu și obligația de a recunoaște noua entitate. Ca atare, recunoașterea constituie un act
discreționar, deoarece statele pot refuza recunoașterea atunci când constată că un teritoriu a fost
obținut în mod ilegal. Chiar dacă recunoașterea rămâne la aprecierea și discreția statelor, acest act nu
trebuie să devină o chestiune de ordin arbitrar. Atât recunoașterea, cât și refuzul a cesteia trebuie să se
producă în conformitate cu principiile de drept internațional. Practica de nerecunoaștere a unor state
poate fi considerată ca neamicală, creând obstacole în calea normalizării relațiilor dintre state și
favorizând factorii care se op un evoluției în societatea internațională.
În doctrina dreptului internațional public există două teorii a recunoașterii: constitutivă și
declarativă (însuși actul de recun oaștere are valoare de recunoaștere, respectiv actul de
recunoaștere este o declarație constatatoare a apariției unui subiect de drept internațional). Apreciem
că recunoașterea este un act declarativ și nu constitutiv, în sensul că, prin acest act, se constată
existența unui stat nou, care există ca efect al creării sale, și nu ca rezultat al actului de recunoaștere.
Astfel statul devine subiect de drept internațional, prin însăși existența sa, și actul de recunoaștere nu
poartă amprenta decisivă la calitatea de subiect de drept internațional.
Recunoașterea nu conferă pers onalitate internațională statului nou -recunoscut, dar ajută la
dezvoltarea și promovarea relațiilor de drept internațional de către statul în cauză. Statul, din
momentul creării sale și independent de actul recunoașterii, beneficiază de drepturi și obligaț ii
internaționale, în virtutea calității de subiect de drept internațional, putând participa la încheierea
tratatelor, la conferințe și organizații internaționale etc..
În funcție de criterii specifice, recunoașterea poate fi : recunoașterea expresă s au tacită,
recunoaștere d e jure(irevocabilă) și de facto .
3. Formațiunile de tip statal sunt acceptate ca subiecte de drept internațional deși nu sunt
state cu o organizare esențialmente teritorială, dar care, prin recunoașterea de către alte state,
prin exercitarea drepturilor și asumarea obligațiilor internaționale în sfere limitate de activitate
pot fi considerate subiecte acceptate de state în relațiile internaționale .
Vaticanul. Până în 1870 Vaticanul a existat ca stat, după această dată el a fost desființat, fiind
inclus în cadrul statului italian, și având mereu un statut incert, dar a redevenit o entitate statală
recunoscută prin tratatele semnate în 1929 la Roma care cuprind : – un tratat politic care rezolvă și
elimină problema romană; un concordat prin care este reglementată condiția juridică a bisericii
catolice în Italia; o convenție financiară prin care se reglementează obligații financiare asumate
de acesta; servicii telegrafice, circulația automobilelor, monetare, administrarea gării Vaticanului,
delimitarea de noi zone teritoriale ș.a.
Prin Tratatul de la Lateran statul italian a recunoscut proprietatea exclusivă și jurisdicția
suverană a Vaticanului asupra unui spațiu teritorial din orașul Roma, caracterul neutru și inviolabil al

acestui teritoriu, dreptul de reprezentare în străinătate etc.. Vaticanul nu exercită o suveranitate
reală, ci drepturi speciale și o jurisdicție în limitele admise de statul italian : nu exi stă o putere
politică organizată, organizarea administrativă funcționează cu privire la problemele religioase,
serviciile publice revenindu -i guvernului italian, folosește moneda europeană pe teritoriul său de la 1
ianuarie 2002, are propria bancă, Banca Vatican, cetățenia Vaticanului este specială și funcțională,
dobândindu -se în condiții determinate de rang și domiciliu și pierzându -se o dată cu dispariția
acestor condiții, fără ca cetățenia originară a persoanei respective să fie afectată în vreun fel. Unele
clauze din tratat se referă la scutirile (scutiri de ordin militar, fiscal și vamal) și imunitățile
acordate demnitarilor Bisericii și persoanelor aparținând Curții pontificale, precum și edificiilor
pontificale.
Vaticanul este o entitate ce se mani festă pe planul relațiilor internaționale prin exercitarea
atributelor recunoscute de state, prin recunoașterea dreptului de legație activă și pasivă, prin
capacitatea de a încheia tratate cu statele care sunt denumite concordate , prin participarea ca memb ru
sau observator la numeroase organizații, conferințe și congrese internaționale.
Cavalerii Ordinului de Malta. ( Ordinul Suveran Militar și Ospitalier de Malta al Sfântului
Ioan Botezătorul din Ierusalim, de Rhodes și de Malta) a fost întemeiat în scopu l acordării îngrijirii
medicale celor săraci, și a fost privit î ncă din secolul al XV -lea ca subiect de drept internațional,
oferindu -i-se și capacitatea internațională, rămânând și în continuare acceptat în această
calitate, în pofida faptului că era lipsit de teritoriu. În prezent, Ordinul de Malta este un subiect
suveran de drept internațional care dispune de propria Constituție, emite pașapoarte, deține ștampile
proprii și instituie diferite instituții publice. Ordinul întreține relații diplomatice, prin intermediul
ambasadelor și legațiilor, semnează tratate,

Test de autoevaluare :
1. Care sunt condiți ile ce trebuiesc întrunite pentru a fi subiect principal al raporturilor de drept
internațional public.
2. În ce condiții sunt statele subiecte ale raporturilor juridice internaționale?
3. Cate tipu ri de subiecte de drept internațional cunoașteți si precizaț i pe scurt caracteristicile
acestora.
4. Menționaț i elementu l definitoriu si distinctiv intre subiect de drept inter național si subiect al
relațiilor internaț ionale.
5. Enunțaț i form ele de state compuse si precizați care mai sunt î ncă de actualitate
6. Menționaț i formele de materializare a cal ității de subiect de drept internațional a naț iunilor ce
lupta pentru eliberare.
7. În considerarea calității sale de subiect special de drept internațional, Vaticanul î ntreprinde
diverse acțiuni. Enunțați si analizați câteva dintre acestea .

Exerciții
1. Care apreciați că este distincția între națiunile care luptă pentru eliberare și d obândesc
recun oașterea internațională și alte forme secesioniste. Argumentați.
Rezolvarea exercițiului
Statele – ca subiecți originari de drept internațional – nu mai sunt singurii actori ai vieții
internaționale. Alături de ele acționează și alte entită ți – ca subiecți derivați, cum ar fi n ațiunile care
luptă pentru eliberarea națională. Din punct de vedere istoric, apariția națiunilor care luptă pentru
eliberare ca și categorie juridică specifică, supusă unui regim juridic ce implică drepturi și obligații
este de dată relativ recentă. Ea se regăsește în perioada luptei anticolonialiste. După cel de -al doilea
război mondial, mișcărilor de eliberare națională li s -a recunoscut cal itatea de subiecți de drept
internațional în relațiile cu alți subiecți de drept internațional. O asemenea recunoaștere a avut loc, pe
lângă ONU, și în cadrul Organizației Unității Africane, odată cu afirmarea principiului politic
privind autodeterminarea popoarelor ca unul dintre principiile fundamentale ale dreptului
internațional.
Declarația Adunării Generale referitoare la principiile dreptului internațional privind relațiile
prietenești și cooperarea între state consacră „Principiul egalității în drept uri al popoarelor și al
dreptului lor de a dispune de ele însele" ca unul dintre cele șapte principii ale dreptului internațional
contemporan. Dacă celelalte principii fundamentale ale dreptului internațional se referă la state, ca

subiecți ai dreptului internațional, dreptul la autodeterminare este recunoscut popoarelor. În legătură
cu recunoașterea acestui principiu, în documentele ONU au fost stabilite o serie de criterii pentru
clarificarea conceptului de „popor", și anume: să fie o entitate determinată prin caracteristici proprii,
să aibă legătură cu un teritoriu, un popor nu se confundă cu minoritățile etnice, religioase sau
lingvistice. Ca titulari ai dreptului de a -și hotărî ele însele soarta, națiunile care luptă pentru eliberare
pot obține recunoaș terea acestui statut atunci când lupta și împrejurările în care se desfășoară permit să
se constate că se găsesc într -o situație tranzitorie, care reprezintă o etapă premergătoare constituirii
unui stat independent, cu personalitate juridică deplină
Calitatea de subiect de drept internațional se dobândește din momentul în care națiunea
care luptă pentru eliberare întrunește anumite condiții, între care: crearea organelor proprii (armată sau
organe de rezistență), exercitarea funcțiilor de putere publi că, controlul unei însemnate părți a
teritoriului viitorului stat. Ca și în cazul statelor, calitatea de subiect de drept internațional a națiunilor
care luptă pentru eliberare nu depinde de recunoașterea lor, ea aparține în mod egal tuturor națiunilor
care întrunesc aceste criterii, în virtutea dreptului lor la autodeterminare, care reprezintă temeiul politic
și juridic al personalității lor internaționale. În baza dreptului de a -și hotărî independent soarta, fiecare
națiune este titulară de drepturi și ob ligații internaționale și se bucură nemijlocit de protecția
normelor dreptului internațional. Națiunilor care luptă pentru eliberare li se aplică principiul
neintervenției în treburile interne, respectarea integrității lor teritoriale, dreptul la autoapăra re, iar
forțelor lor armate li se aplică regulile dreptului internațional umanitar. Ca pacitatea juridică a națiunii
care luptă pentru eliberare se manifestă prin exercitarea unor drepturi, cum ar fi: d reptul de
participare prin reprezentanți la Organizații internaționale, d reptul de reprezentare diplomatică,
dreptul de a încheia tratate internaționale etc.
Autodeterminarea era în anii 1960 un alt termen pentru decolonizare, totuși, chiar și la această
etapă „autodeterminarea nu permitea secesiunea; se pres upunea integritatea teritorială a statelor
existente și a majorității teritoriilor coloniale. Așadar, norma de autodeterminare nu reprezintă un drept
general la secesiune. De moment ce autodeterminarea este un principiu recunoscut pe plan
internațional, secesiunea este o problemă internă, „una pe care să o rezolve statele însele". Aceste
probleme politice fiind de natură contencioasă procesul corect și principiile legale devin cu atât m ai
importante.
Problemele de autodeterminare și secesiune se află, de regulă, în domeniul dreptului intern.
Dreptul internațional clasic susține că „cu toate că o rebeliune va include încălcarea legilor statului în
cauză, nu are loc încălcarea dreptul int ernațional doar prin faptul că un regim rebel încearcă să
răstoarne guvernul statului sau să se separe de stat". Dacă astfel de încercări de secesiune pun în
pericol pacea și securitatea sistemului internațional, Consiliul de Securitate al ONU le poate dec lara
ilegale, ca și în cazul Rhodesiei sau al încercării de secesiune a provinciei Katanga din Congo. Așadar
ilegalitatea se referă la ilegalitatea municipală la nivel intern, sau la nivel internațional, la intervenția
străină sau amenințarea păcii și secu rității internaționale. Practica statală a evoluat însă, astfel încât
autodeterminarea, corect înțeleasă, nu permite retrasarea frontierelor.
Separatismul este o tendință de separare de la un întreg. Sub aspect politic, se exprimă prin
revendicarea suvera nității și independenței pentru o parte din teritoriu. Separatismul contemporan se
bazează pe aplicarea exagerată a principiului de autodeterminare, pretinzând că fiecare comunitate
etnică sau națiune trebuie să dețină un teritoriu organizat în formă de st at. Astfel, separatismul,
reprezentând în esență o problemă internă, nu se manifestă doar în această calitate, regiunea separatistă
creând contradicții (directe sau indirecte) între două sau mai multe state. Violarea dreptului
internațional, mai ales în ca zul utilizării forței militare sau a metodelor teroriste de luptă, implică în
procesul reglementării conflictelor, apărute în baza separatismului, comunitatea internațională.

2. Care sunt caracteristicile ce fac din state subiecte principale și necontesta te ale dreptului
internațional public ?

Modulul IV.
Subiecții derivați și secundari ai relațiilor internaționale

Unitatea de învățare:

1. Organizația internațională neguvernamentală
2. Societățile transnaționale
3. Statutul juridic al individului în relațiile internaționale
Timp alocat: 0,5 h
Bibliografie:
1. Livia Dumitrescu, Relații și Organizații internaționale, editura Aius, 2008
2. Cristian Jura, Rolul Organizațiilor nonguvernamentale pe plan internațional, editura All Beck,
București, 2003
3. Daphnee Joselin și Wiliam Walance, Non-state Actors in World Politics: A Framework , Palgrave,
London , 2001

Diversificarea și multiplicarea relațiilor transnaționale a condus la înmulțirea actorilor acestor
raporturi dar și la extinderea acestora de l a planul statal la cel non -statal dominat de organizații
internaționale atât inter -statale cât și private, cu baza pe teritoriul unui stat și activitate în mai multe
state cu care are relații diverse. Subiectele relațiilor transnaționale sunt persoane fizic e sau juridice de
natură diferită, grupuri sau organizații cu sau fără personalitate juridică.

1. Organizația internațională neguvernamentală
Organizația internațională neguvernamentală reprezintă o asociație internațională, persoană
juridică, creată din inițiativă privată sau mixtă, grupând persoane fizice sau juridice, de naționalități
diferite, asociație care nu urmărește scopuri lucrative. Fiind create și administrate de persoane fizice
sau juridice, pentru recunoașterea personalit ății juridice, ele trebuie constituite potrivit legilor unui
anumit stat, legea sediului fiind aplicabilă oricărei ONG.
Domeniile de activitate a unei ONG pot fi acțiunile umanitare, mișcări sindicale, acțiuni de
promovare a valorilor culturale sau religi oase, de protecție a mediului, mișcări sportive, organisme de
promovare și protejare a drepturilor omului, de cooperare științifică și culturală etc. Ca și corporațiile
transnaționale, organizațiile non -guvername ntale au personalitate juridică de drept in tern.
Statutul juridic al organizațiilor internaționale neguvernamentale poate fi abordat din două
puncte de vedere, din perspectiva raporturilor între state , organizațiile neguvernamentale sunt
considerate de state ca simple asociații interne supuse propr iilor legislații, susceptibile de a fi
modificate sau abrogate. Până în prezent nu s -a ajuns la elaborarea unei convenții internaționale
care să reglementeze statutul și activitatea unor asemenea organizații.
Prin prisma relațiilor cu organizațiile internaționale interguvernamentale, o serie de
organizații internaționale neguvernamentale sunt invitate să ia parte sau li se admit cererile de
participare la activitățile unor organizații interguvernamentale, cu condiția ca statutul acestora din
urmă să prevadă o asemenea participare. Această practică este întâlnită în special în cazul
unor organe sau organizații interguvernamentale din sistemul ONU.
În conformitate cu dreptul internațional, toate organizații le înființate de persoane fizice sunt
plasate ca neguvernamentale, deși unele organizații neguvernamentale, cum sunt Organizația
Internațională a Poliției Criminale sau Comitetul Internațional al Crucii Roșii colaborează cu
guvernele statelor, potrivit normelor actuale de drept internațional, acestor organizații
neguvernamentale nu li se recunoaște calitatea de subiect de drept internațional.
Activitatea organizațiilor neguvernamentale acordă o anumită influență legăturilor de
colaborare interstatală în domenii speciale, cum ar fi, problemele drepturile omului, drepturilor
copiilor, minorităților naționale, femeilor, ocrotirii sănătății, cercetării, culturii și informațiilor ș.a.
Multe ONG -uri colaborează activ cu organizații le interguvernamentale, sunt invitate cu statut
consultativ să participe la activitățile acestora.
Prin Rezoluția 1296 a ONU, ONG -urile au fost divizate în trei categorii:
– după obiectul activității, aceste ONG -uri prezintă interesul cel mai mare pentru ac tivitățile
Consiliului Economic și Social al ONU, fiindcă activitățile ONG -urilor respective coincide cu
activitățile Consiliului;
– după competența specială, adică obiectivul funcțional al ONG -urilor din această categorie
coincide parțial cu anumite activit ăți ale Consiliului;
– după participare, adică unele ONG -uri pot participa permanent în colaborarea cu organizațiile
interguvernamentale, altele pot participa ocazional la lucrările Consiliului, în vederea unor consultări

speciale .
În funcție de categorie, O NG-urilor li se acordă unele facilități în raporturile cu organele din
sistemul ONU. Majoritatea instituțiilor specializate ale ONU (în afară de UPU și instituțiile cu
caracter financiar) acordă statut consultativ ONG -urilor. Unele organizații neguvernamen tale au un rol
important în viața internațională: în sfera drepturilor omului, socială, dezvoltării și protecției mediului,
în dezbaterea privind intervenția umanitară.
Aceste organizații își păstrează autonomia proprie dar pot desfășura activități de co operare cu
statele dar și cu organizațiile internaționale interguvernamentale, având un statut consultativ, de
cooperare și parteneriat .
În cadrul Consiliului Europei în anul 1986 a fost adoptată Convenția privind
recunoașterea personalității juridice a ONG -urilor , stabilindu -se condițiile recunoașterii: să aibă
un scop nelucrativ de utilitate internațională, să fie create printr -un act de drept intern al unei părți și
să aibă sediul statutar pe teritoriul acesteia.
ONG -urile își exercită activitatea sub imperiul dreptului național al statului unde s -au născut,
mai ales că statele sunt cele care furnizează mijloacele logistice și materiale necesare unei prezențe
active pe teritoriul unui stat, ceea ce face ca situația acestor organizații “independente” de structurile
statale să fie ambiguă.
Într-o situație aparte se găsește Comitetul Internațional de Cruce Roșie, organizație
instituționalizată de Convențiile de la Geneva din 1949 referitoare la dreptul umanitar : organizația
contribuie la punerea în aplica re, la dezvoltarea și la coordonarea acțiunilor comitetelor naționale de
Cruce Roșie. Din punct de vedere juridic, organizația este dotată cu personalitate juridică
internațională, precum o organizație guvernamentală, deși ea a fost la bază o asociație pr ivată
constituită în temeiul juridic al codului civil elvețian. Comitetul Internațional de Cruce Roșie are statut
de observator la Adunarea Generală a Națiunilor Unite.
Marile corporații semnează parteneriate cu ONG -urile pentru a beneficia de competențel e lor
tehnice în domeniul mediului mai ales dar și pentru a răspunde dorințelor consumatorilor. Pentru
realizarea obiectivelor proprii, ONG -urile reușesc să își procure mijloace suficiente, dispun de un
secretariat internațional și de un consiliu multinați onal pentru coordonarea activităților iar accesul la
internet le favorizează promovarea obiectivelor și acțiunilor proprii, specifice (exemplu prezentat
detaliat: Greenpeace)
În funcție de domeniul de activitate, ONG -urile pot fi: politice , sindicale umanitare ,
religioase , științific, pentru apărarea drepturilor omului , sportive .
Indiferent de obiectivul lor organizațiile neguvernamentale sunt caracterizate de scopul lor
nelucrativ , cee a ce le deosebește de companiile multinaționale.

2. Societățile transnaționale
Scopul final al activității acestora este unul lucrativ – profitabil – deosebindu -le, astfel, de
organizațiile internaționale neguvernamentale, ele au fost definite ca „întreprinderi formate dintr -un
centru de decizie local izat într -o țară și centre de activitate, cu sau fără personalitate juridică proprie,
situate în una sau mai multe state”.
Luând în considerare forța economică, diversitatea activităților pe care le desfășoară societățile
transnaționale (în domeniul comerț ului, transporturului, extracția materiei prime, bănci, asigurări,
reasigurări), dar mai ales faptul că activitatea lor se extinde în numeroase state cu care, în multe
cazuri, se încheie contracte de stat (cu privire la furnizarea de bunuri, servicii, conc esionarea în
vederea exploatării unor bogății ale statului, împrumuturi), unii autori le atribuie acestor societăți
calitatea de subiect de drept internațional.
Astfel, societățile transnaționale sunt holdinguri de cea mai mare importanță în societatea
internațională, fiind în același timp subiecți de drept internațional în contextul în care intră în relații
cu alți subiecți de drept internațional, mai ales cu statele. Acestea recurg la toate modurile de
reglementare a diferendelor existente în dreptul inte rnațional și contribuie la formarea și punerea în
aplicare a dreptului internațional.
Unii autori apreciază că societățile transnaționale nu pot avea calitatea de subiect al dreptului
internațional, întrucât atât în statul de origine, cât și în statele în care au filiale, personalitatea
juridică a acestor instituții decurge din aplicarea dreptului intern al statelor respective, dar și de
naționalitatea capitalului său. Totuși, se poate ivi un conflic în ce privește viziunea politică, fiscală, etc.

iar d reptul aplicabil ar putea fi cel al voinței părților dar și normele dreptului intern din statul
contractant.
Puterea economică pe care au dobândit -o unele societăți transnaționale și capacitatea lor de a
negocia, adesea de pe poziții de forță, cu multe state, nu le poate conferi calitatea de subiect de
drept internațional, ele sunt persoane juridice de drept intern, ele fiind definite prin naționalitatea unui
stat parte contractantă și putând fi supuse procedurilor interne.
Ca o concluzie, corporațiile transn aționale sunt firme sau întreprinderi care își au centrul
decizional într -o anumită țară dar își desfășoară activitatea în una sau mai multe țări prin intermediul
sucursalelor sau filialelor care urmează strategia și direcțiile manageriale elaborate la ni velul centrului
unic de decizie. Corporațiile transnaționale domină producție, schimburile și fluxurile financiare
internaționale și piețele financiare, dețin o putere economică și financiară mai mare decat a statelor pe
teritoriul cărora își desfășoară ac tivitatea iar amploarea si complexitatea activității lor au un puternic
impact politic asupra statelor dar și a relațiilor internaționale pe care le pot afecta și influența, inclusiv
prin crearea de ONG uri cu scopuri politice interne și internaționale.
Relațiile internaționale sunt în mod evident afectate de activitatea corporațiilor transnaționale
prin creșterea interdependenței economice dintre state, accelerarea evoluției spre un sistem economic
transnațional, consolidarea liberalismului economic inte rnațional dar și a globalizării.

3. Statutul juridic al individului în relațiile internaționale
În stadiul actual al evoluției dreptului internațional contemporan, individului, ca și societăților
transnaționale, li se poate atribui calitatea de actori în relațiile internaționale, recunoașterea
individului ca subiect derivat de drept internațional a cunoscut o deschidere după cel de -al doilea
război mondial, deși, pe plan universal, concepția tradițională continuă să se aplice.
Chiar dacă, în anu mite cazuri, persoana fizică poate fi titulara unor drepturi și obligații în
raporturi juridice directe cu anumiți subiecți de drept internațional, ea nu poate fi creator al acestor
norme, deși beneficiază de dispozițiile acestora și ca atare de un anumit statut în dreptul internațional .
Argumentele în favoarea tezei că individul este subiect de drept internațional sunt: faptul că
acesta este subiect al răspunderii penale prevăzută în dreptul internațional, este destinatar și beneficiar
al normelor din Con vențiile Internaționale ce privesc drepturile omului și garantarea acestora și ca
atare poate declanșa acțiuni în fața instanțelor internaționale, recunoscându -i-se calitatea procesuală
activă (la fel cum o are și pe cea pasivă). Situațiile ivite după cel de-al Doilea Război Mondial vin să
argumenteze aceste teorii. Astfel, prin sentințele Tribunalelor Internaționale de la Nuremberg și
Tokio au fost condamnați criminalii de război sau persoane care au comis crime împotriva comunității.
În domeniul ocrotirii internaționale a drepturilor omului, individului i se recunoaște calitatea de parte
în fața instanțelor internaționale : persoanele fizice au dreptul să declanșeze o acțiune în fața Curții
Europene a Drepturilor Omului și Curții de Justiție a Comunităților Europene.
Unii autori contemporani au opinat că prin semnarea și ratificarea Cartei ONU, Statele au
recunoscut că drepturile omului și libertățile fundamentale nu mai sunt o problemă în limitele
jurisdicției naționale, ci una de drept internațional, iar i ndividului îi sunt conferite drepturi și
prerogative internaționale. De exemplu, statele semnatare ale Protocolului facultativ al Pactului
Internațional privitor la drepturile civile și politice adoptat în cadrul ONU recunosc individului
posibilitatea de a se adresa Comitetului pentru drepturile omului, cu privire la potențiale violări ale
drepturilor prevăzute în Pact de către statul sub jurisdicția căruia se află individul. Aceleași proceduri
se întâlnesc și în cadrul Comisiilor pentru minorități, împotri va discriminărilor rasiale, împotriva
torturii, privind protecția femeii etc.
Teoreticienii care s -au opus considerării individului drept subiect de drept internațional au
afirmat că v alorificarea și exercitarea de către indivizi a drepturilor și libertăți lor fundamentale
(formularea de plângeri individuale) este posibilă numai în condițiile în care statul implicat este
semnatar al Convențiilor Internaționale .
Unii autori care nuanțează răspunsul la această controversă consideră că nu există o regulă care
să îi nege individului calitatea de subiect de drept internațional și apreciază că el are, în anumite
contexte, o personalitate juridică pe plan internațional, dar calificare ca subiect de drept internațional
ar presupune implicarea unor prerogative care n u există. Îi este recunoascută așadar individului
personalitatea juridică dar aceasta este considerată a fi derivată, în sensul că ea poate fi conferită
numai de state în măsura în care acestea sunt parte la tratate sau cutume ce implică drepturi

internați onale ale individului, în timp ce alți autori se limitează doar a definii indivizii drept „actori” în
relațiile internaționale, mai ales în lumina realităților de după cel de -al doilea razboi mondial.
Astfel, în raporturile juridice internaționale, persoana fizică nu apare – nici procedural nici
substanțial – decât ca beneficiar mediat al normelor de drept internațional, și nu ca subiect activ,
creator și destinatar. El nu are o capacitate juridică prop rie și independentă față de state. Doar acestea
pot deveni părți ale tratatelor internaționale, astfel că, în caz că statul denunță o convenție
internațională sau în perioada anterioară semnării acesteia, individul ar fi lipsit de orice personalitate
juridică în fața instanțelor sau organizațiilor internaționale.
Așadar, pentru a fi calificat drept subiect de drept internațional, individul ar trebui să fie atât
destinatar cât și creator al normelor de drept internațional, indivizii ar trebui să aibă aptitu dinea de a
elabora acte internaționale și a li se imputa fapte producătoare de efecte juridice în dreptul
internațional, nu doar să fie beneficiari ai acestor acte ( așa cum s -a înt âmplat în multe momente
istorice importante: „contractul social” al lui Jea n Jaques Rousseau principiile revoluției franceze din
1789, Declarația de independență din 1776, consecință a revoluției americane, Constituția engleză –
Bill of Rights în 1689 și în Constituția Statelor Unite în 1791, “ Magna Carta Libertatum ” , în 1215)
când se instituie dreptul la o dreaptă judecată.
Un argument solid folosit în susținerea teoriei că individul poate fi subiect de drept internațional
este recunoașterea acestuia ca subiect activ al răspunderii penale în dreptul internațional (Tratatul d e
la Versailles din 1919, tratatul de la Washington din 1922, statutele tribunalelor militare internaționale
constituite ad -hoc la Nurnberg și Tokyo,
Principiul răspunderii penale a individului pentru încălcarea dreptului internațional este însă
globaliza t prin Statutul Curții Penale Internaționale, adoptat la Roma în 1998, semnat și de România în
1999, din care rezultă în mod evident posibilitatea instituționalizată de a sancționa individul pentru
săvârșirea crimelor de război de către o instanță cu carac ter internațional, argument ce susține pe
deplin că modernitat ea începe să accepte și să îmbră țișeze din ce în ce mai plenar calitatea de subiect
de drept internațional a individului, iar viitorul nu poate decât sa urmeze această tendință.

Test de autoev aluare :
1. Definiți si precizaț i care sunt elementele distinctive ale societ ății transna ționale.
2. Precizați formele de manifestare ale organiza ției in ternaț ionale neguvernamentale în relațiile
internaționale în funcție de scopul lor.
3. Clasif icați ONG urile potrivit Rezoluț iei 1296 a ONU
4. Care sunt argumentele în favoarea considerării individului subiect al relațiilor internaționale?.

Exerciții
1. Problematica statutului individului pe plan international
2. Descrieți r elațiile ONG -urilor cu autoritățile publice și cetățenii
Rezolvare : Din punctul de vedere al necesității stabilirii unor contacte permanente a ONG -urile
cu organele administrației centrale și locale se poate constata că modelul de auto -organizare a ONG –
urilor este perfect compatibil cu structura teritorială a organelor administrației publice. Geografia
răspâ ndirii ONG -urilor acoperă practic întregul teritoriu al țării la fel ca și organele autoadminis trării
locale.
Adesea reprezen tanții autorităților publice avâ nd cunoștințe superficiale despre capacitatea
sectorului ne -guverna mental își permit o atitudine disprețuitoare, în cel mai bun caz una ușor
persiflantă, față de inițiativele civice ale ONG -urilor. Pe de altă parte, trebuie să se recunoască că de
foarte multe ori acțiunile nu tocmai clare și eficiente ale unor ONG -uri alimentează astfel de atitudini.
Însă, parteneriatul ONG -urilor cu autoritățile publice ar putea prinde pe viitor contururi mult mai
distincte dacă comunitatea ONG -urilor ar putea transpune abordarea schematică referitoare la
îmbinarea diferitelor proiecte într -un singur proiect cu trăsături integratoare . Pentru a elabora un
astfel de proiect ONG -urile ar trebuie să încadreze în dis cuțiile din cadrul forumurilor descrise mai sus
și problemele respective. În plus, trebuie să se ia în vedere și unele caracteristici psihologice ale
funcționarilor publici locali. Ei sint mult mai deschiși parteneriatului cu ONG -urile dacă acest gen de
parteneriat este aprobat de către autoritățile centrale. De aceea, este extrem de important ca autoritățile
centrale să poată aprecia la justa ei valoare forța sectorului neguvernamental. Acest lucru ar putea fi
obținut dacă reprezentanții autorităților ar p utea fi convinși să participe la lucrările forumurilor ONG

nu numai cu cuvîntări de salut, ci și la dezbateri etc.
Deși este evident că un parteneriat eficient între autoritățile publice și ONG -urie este posibil,
trebuie să se ia în calcul specificul acti vității fiecărui partener. Organelor administrației publice le
revine sarcina directă de a activa pentru atingerea parametrilor socio -economici, ONG -urilor, pe de
altă parte, le revine sarcina de a face transferuri de experiență de management eficient și s ervicii în
cadrul unor activități non-profit . Din acest punct de vedere relațiile dintre ONG -uri și putere nu poate
evita dialogul privind cadrul legal adecvat de activitate a ONG -urilor și resursele materiale și
financiare utilizate în acest scop.
Totuși pentru stabilirea unui parteneriat strategic eficient, de lungă durată între ONG -uri și
autoritățile publice nu este suficientă doar conjugarea eforturilor. Mai e nevoie de un fundal ideologic,
dar în afara partizanatului politic doctrinar. Problema ce ți ne de transformarea sectorului non -profit în
unul foarte eficient, capabil să atragă cît mai mulți cetățeni, evitînd comercializarea trebuie discutată
pe larg cu participarea autorităților publice așa cum se întîmplă în țările dezvoltate. De fapt aceasta
este problema interacțiunii celor trei sectoare: puterea, business -ul, sectorul asociativ. Problema poate
fi formulată în felul următor: cum s -ar putea ca într -un stat de drept bazat pe o economie de piață
eficientă să existe un nivel de protecție socială avansat? Scopul final însă este de a găsi o modalitate de
implicare a cetățenilor în activitățile de interes public al căror scop este urmărit atît de organele puterii
publice, cît și de ONG -uri. S -a văzut că gradul de eficiență a activităților ONG -urilor e ste strîns legat
de organizarea și coerența acțiunilor lor. Fără coerență se produce disiparea eforturilor și descurajarea
atît a celor care fac eforturile, cît și a potențialilor beneficiari. Doar în astfel de condiții ONG -urilor ar
putea să -și asume rolul de curea de transmisie între Guvern și cetățenii . De asemenea, pe lîngă funcția
de transmisie trebuie să se ia în vedre și efectul feed -back care e menit să optimizeze parametrii
relației input – output. Strategia națională pentru Dezvoltarea Durabil ă întrunește toți parametrii pentru
a imprima coerență acțiunilor ONG -urilor în cadrul mecanismului descris mai sus. Rămîne doar să se
întreprindă acțiuni pentru a -i face pe simplii cetățeni să înțeleagă acest lucru și să se angajeze în mod
voluntar și con știent în implementarea activităților prevăzute de Strategie.
Pentru acesta este nevoie de:
 a identifica noi lideri comunitari;
 a promova o campanie de informare în ceea ce privește scopurile Strategiei;
 a forma rețele de răspîndire a informației privi nd implementarea Strategiei;
 a atrage cetățenii în realizarea strategiilor;
 a-i motiva pe potențialii participanți să activeze în vedre desfășurării unor proiecte pentru
atingerea beneficiului public;
 a le transfera experiența și abilitățile necesare prin training -uri;
 a studia experiența reușită din alte țări și a promova adaptarea acestor experiențe a -i pregăti pe
liderii comunitari pentru declanșarea "reacțiilor în lanț" în vederea identificării alt or lideri și
diseminării experienței;
 a dezvolta ideile fixate în Strategie și a le oferi noi dimensiuni.
De obicei, persoanele cu capacități de lideri se manifestă singure. Totuși ele sunt identificate
mai ușor atunci cînd în societate sunt formulate sc opuri demne de urmat, efectele cărora sunt pe
înțelesul majorității cetățenilor.
Identificarea liderilor locali se poate face folosind diverse mecanisme. În primul rînd, trebuie
avute în vedere persoanele care au demonstrat un anumit potențial de leadersh ip. În acest sens pot fi
atrase persoane din categoria: intelectualilor rurali (profesori, medici etc.); cetățenilor care au candidat
în calitate de candidați independenți la funcții din administrația publică locală etc.
În afară de identificarea liderilo r locali din comunități este necesar de a folosi tehnicile
tradiționale de motivare a participării cetățenilor la activitățile de beneficiu public . Pentru aceasta:
ONG -urile ce editează buletine informative ar trebui să tirajeze succesele obținute în difer ite
comunități pentru a convinge cît mai mulți cetățeni că multe lucruri pot fi soluționate cu eforturi
minime dacă există cele mai simple forme de organizare; De asemenea, ONGurile ar trebui să scoată
în evidență beneficiile pe care le -ar obține comunitat ea de pe urma cooperării cetățenilor în
soluționarea problemelor concrete ale comunității, să publice interviuri și să realizeze emisiuni TV și
Radio cu liderii locali, ceea ce ar satisface necesități firești ale oamenilor de a împărtăși publicului larg
propriile succese demne de urmat și să găsească posibilitatea de a convinge slujitorii cultelor religioase

de a influența participarea enoriașilor la proiectele dezvoltării locale

Modulul V.
Terorismul ca fenomen internațional

Unitatea de învățare:
1. Apariția și manifestarea terorismului.
2. Terorismul internațional – factor destabilizator al securității internaționale
3. Atentate contra persoanelor care beneficiază de protecție internațională
4. Cooperarea internaționala în contracararea terorismului
Timp alocat: 0,5 h
Bibliografie:
1. Livia Dumitrescu, Relații și Organizații Internaționale, ed. Aius, Craiova, 2008
2. Cristian Jura, Terorismul internațional, editura ALL Beck, București, 2004

1. Apariția și manifestarea terorismului .
Urmare a relațiilor transf rontaliere intense între subiectele relațiilor internaționale au apărut noi
genuri infracționale iar unul dintre acestea caracterizate de o violență extremă este terorismul
internațional, ale cărui consecințe se simt tot mai acut în cadr ul societății civile, în sistemul de
securitate națională și globală.
Atacurile teroriste asupra S.U.A. din 11 septembrie 2001, alături de replica lor de la Madrid,
Spania, din 11 martie 2004, au zguduit din rădăcini echilibrul sistemului internațional de securitate,
terorismul devenind nu doar o problemă de securitate atât internă pentru fiecare stat în parte cât și una
globală. Manifestările terorismului s -au făcut resimțite din ce în ce mai mult spre sfârșitul sec. XX,
adică pe măsură ce presa, radioul ș i televiziunea au difuzat rapid și pe scară largă informații despre
actele de terorism. Se poate afirma că terorismul este un factor perturbator al relațiilor interstatale și
interetnice, iar comunitatea internațională este pusă în situația de a conlucra î ntru elaborarea unei
strategii și tactici comune de combatere a acestui rău ce a căpătat o întindere globală.
Activitatea teroristă se manifestă într -o formă acută fără precedent, prefigurând efecte multiple
asupra securității statelor și stabilității inte rnaționale în general. Actele de terorism, înfăptuite de
indivizi aparte, de exemplu, reprezintă amenințări de o gravitate deosebită, cu tendința de a se
extinde, utilizându -se cu ușurință de către făptuitor mijloace capabile să aducă grave prejudicii unor
state și chiar întregii comunități.
Terorismul poate lua forma unui grup din interiorul unui stat, sau al unuia transnațional, și este
foarte dificil să ne confruntăm în mod izolat cu o astfel de amenințare. Teroriștii au dezvoltat ramuri
internaționale c u mult înainte ca statele să fie capabile să se confrunte cu ele. La un anumit moment,
anumite state au considerat că terorismul poate fi stăvilit și că acest fenomen este legat de un singur
stat. Situația, însă, s -a dovedit a fi alta. Deja este pe deplin argumentat faptul că terorismul are o
dimensiune internațională de destabilizare a securității la nivel național, regional și global. De aceea,
reacția la acest fenomen trebuie să fie, și ea, una internațională.
Astăzi terorismul atentează la valorile civ ilizației moderne și în primul rând pune în pericol
drepturile și libertățile fundamentale ale omului, a căror respectare constituie una din îndatoririle
fundamentale ale statului.
Constituind o infracțiune periculoasă contra ordinii publice, încă de la f inele secolului al XX -lea,
terorismul a atins proporții atât de amenințătoare, încât a depășit cu mult problema internă a unor
state aparte, căpătând, după cum am menționat deja, o dimensiune internațională, devenind un factor
destabilizator al securității pe întreg globul pământesc. Noi subscriem părerii specialiștilor că
amenințarea teroristă este mai periculoasă decât altele, constituind o amenințare din ce în ce mai
gravă la adresa păcii și securității tuturor popoarelor lumii.
Ca urmare a efectelor ter ifiante provocate în viața oamenilor, actele teroriste întotdeauna au
fost dezaprobate și condamnate cu asprime de comunitatea internațională. Organismele

internaționale guvernamentale și neguvernamentale au întreprins și întreprind în continuare măsuri
pentru eliminarea terorismului din viața comunității mondiale.
Actualmente, într -o măsură mai determinată ca altă dată, liderii politici din mai multe țări ale
lumii au ajuns la concluzia comună cu privire la constituirea unei “mari coaliții” îndreptate
împotriva terorismului. Națiunile lumii, instituțiile guvernamentale și organizațiile
neguvernamentale sunt chemate să acționeze sistematic împotriva terorismului, atât pentru
combaterea consecințelor sale, cât și a cauzelor care generează actele teroriste .
O strategie eficientă de luptă împotriva terorismului implică mijloace juridice și morale în
vederea realizării unor relații internaționale eficiente, care să ducă la consolidarea păcii. Securitatea
colectivă este cea mai potrivită la momentul dat, deoar ece corespunde cerințelor actuale în
rezolvarea eventualelor probleme complicate. Acceptarea unor angajamente comune reprezintă
principiul strategic pentru atingerea scopurilor în condițiile actuale, prin instaurarea înțelegerii, și nu prin
amenințări cu f orța materială sau fizică.

2. Terorismul internațional – factor destabilizator al securității internaționale
Terorismul apare la hotarele culturilor și epocilor de dezvoltare istorică. Drept cel mai
elocvent exemplu poate servi situația din Israel și Pale stina, unde lumea islamică se confruntă cu
avanpostul civilizației europene, pătruns în adâncul Asiei, societatea tradițională palestiniană venind în
contact cu societatea modernizată a Israelului. Societățile omogene din punct de vedere cultural și al
stadiului de dezvoltare (Olanda, Elveția) sunt mai protejate de terorism.
În viziunea noastră, o atenție deosebită se acordă următoarelor tipuri de terorism:
– terorismul politic,
– terorismul de stat,
– terorismul social,
– terorismul religios ,
– terorismul național,
– terorismul de drept comun.
Terorismul internațional are structuri organizaționale bine puse la punct. Organizațiile teroriste
au stabilit între ele legături strînse de ordin ideologic, militar, confesional, comercial etc. Grupările
teroriste, conducătorii lor se consultă în probleme ce țin de achiziționarea armamentului, securitatea
reciprocă, împărțirea răspunderii și obligațiilor în desfășurarea unor operații de proporții ca, de
exemplu, cele care au avut loc în Afghanistan sau Libia . Este important de menționat și faptul că
organizațiile teroriste întreprind măsuri abile pentru a -i atrage de partea lor pe cei mai buni “specialiști”
din alte grupări. Folosirea în comun, de către mai multe grupări, a informațiilor, armelor, explozivelo r
ș. a. sporește vădit forța alianțelor formate.
Terorismul internațional devine și mai periculos prin tentativa de a -și însuși în mod fraudulos
calități ale mișcărilor de eliberare națională, luptei popoarelor pentru libertate și independență,
profitând d e dreptul acestora de a recurge, în numele idealurilor pentru care luptă, la folosirea
tuturor mijloacelor posibile, inclusiv a forței.

3. Atentate contra persoanelor care beneficiază de protecție internațională
Încă din cele mai vechi timpuri, când oamenii au început să se asocieze în grupuri și să -și
aleagă conducătorii, numaidecât se găsea cineva care, dintr -un motiv sau altul, vroia să ocupe el
locul conducătorului. Actul asasinatului politic este legat atât d e strâns de evoluția istoriei, încât este
greu de spus dacă istoria formează asasinatul, ori invers. Omul recurgea la acest instrument pentru a se
elibera de deziluzii, a -și atinge scopurile sau pentru a -și răzbuna jignirile ce i s -au adus. Astfel, în
decu rsul anilor, în diferite state s -au produs numeroase asasinate contra liderilor, provocând
tulburări și destabilizări ale conviețuirii dintre oameni.
Până la momentul de față, omorul persoanei care beneficiază de protecție internațională se
consideră un fa ctor de risc ce încalcă prevederile Cartei ONU prin destabilizarea păcii și securității
internaționale, prin ruperea relațiilor de prietenie și colaborare între state. Comiterea unor astfel de
infracțiuni poate duce la dereglarea gravă a echilibrului în re lațiile dintre țările lumii .
a. Motive politice – asasinarea președintelui S.U. A., John Fitzgerald Kennedy,
b. Motive ideologice – asasinarea lui Martin Luther King,

c. Motive religioase – împușcarea la 4 noiembrie 1995, la Tel -Aviv, a primului -ministru al
Israelului, Ytzhak Rabin,
d. Motive psihologice – atacul asupra președintelui S.U.A., Ronald Reagan .
e. Motive economice – forțele revoluționare armate din Columbia
f. Motive personale – uciderea ministrului de Externe al Suediei, Anny Lindh.

4. Cooperarea internaționala în contracararea terorismului
Direcțiile strategice prioritare ale politicii externe a multor state : – rezistența față de amenințarea
teroristă, consolidarea coaliției antiteroriste mondiale, crearea unui sistem global de contracarare a
noilor amenințări pe baza dreptului internațional constituie .
Un element principal nou și foarte important al situației internaționale actuale a devenit
conștientizarea coeziunii, legăturii reciproce și interdependenței în fața amenințării la adresa
securității întregii omeniri. După actele teroriste de la 11 septembrie 2001 din S.U.A., majoritatea
liderilor țărilor lumii s -au expus asupra necesității de a adopta măsuri comune contra celui mai
periculos și anormal fenomen al contemporaneităț ii – terorismul. Elaborarea unei legislații
corespunzătoare situației, coordonarea efectivă a eforturilor serviciilor speciale și centrelor
antiteroriste au devenit o problemă la ordinea zilei pentru întreaga comunitate internațională.
Amploarea acțiunilor terorismului internațional, caracterul lor transnațional coordonat nu mai
pune la îndoială necesitatea unei cooperări globale în combaterea terorismului. Pentru orice om
normal a devenit clar că orice act terorist sau orice amenințare de a săvârși un act terorist, oricare ar fi
motivația lor, comportă un rău, constituie o crimă care trebuie supusă numaidecât pedepsei penale.
Actualul sistem de cooperare multilaterală în combaterea terorismului s -a constituit, în
principal, în ultimii treizeci de ani. Acest sistem poate fi conceput în două aspecte: ca o consecință a
prevederilor normelor generale ale dreptului internațional din care decurge logic caracterul ilegal al
terorismului, și ca un ansamblu de principii și reguli în baza acordurilor internaționale sp eciale cu
caracter antiterorist.
În vârful piramidei primului grup de norme se află Statutul ONU, care a scos în afara legii orice
aplicare a forței sau amenințare de aplicare a forței în relațiile internaționale. Al doilea grup de norme
antiteroriste de o rdin internațional -juridic începe cu normele care există la nivel global. El a fost creat
de un șir de instituții specializate ale ONU (Organizația Internațională Maritimă (I.M.O.), Organizația
Internațională a Aviației Civice (I.C.A.O.), Agenția Internați onală de Energie Atomică
(M.A.G.A.T.E.) și altele, precum și în cadrul convențiilor și protocoalelor universale și regionale
privind combaterea diverselor manifestări ale terorismului pe uscat, pe apă și în spațiul aerian.
Este necesar de menționat faptul că dreptul internațional contemporan a elaborat treptat , în
convențiile internaționale cu caracter universal și regional, baza unor criterii distincte în calitate
de obiect de reglementare care stabilește cooperarea reciprocă a statelor în combaterea teror ismului
internațional.
În Europa și în alte regiuni ale lumii în ajunul celui de al Doilea Război Mondial, s -a mărit
numărul de atentate contra liderilor de stat și politici care susțineau lupta puterilor democratice
împotriva fascismului. Cursul eveniment elor au impus Liga Națiunilor să se ocupe mai detaliat de
problemele combaterii terorismului. Au fost elaborate Convenția pentru înființarea unei curți
penale internaționale și Convenția cu privire la prevenirea și reprimarea terorismului, în 1937 la
Geneva, dar care nu au intrat în vigoare. Ultima Convenție, a fost primul document juridic internațional
consacrat reglementării relațiilor dintre state în problema combaterii acțiunilor terorismului
internațional și continuă să joace un rol pozitiv în pro cesul de negocieri privind cooperarea juridică
între state în combaterea terorismului internațional . În convenție, sub noțiunea de acte teroriste se
subînțeleg “acțiunile criminale îndreptate contra statului, al căror scop sau caracter constau în
provocare a spaimei la niște persoane aparte sau în rândul populației”.
Terorismul internațional este una din infracțiunile ce necesită o colaborare eficientă în
problema extrădării. În condițiile când extrădarea este imposibilă, Convenția cere condamnarea
infractor ului de către instanța națională a statului pe teritoriul căruia el a fost reținut. Convenția prevede
și obligația de extrădare a infractorului sau de transmitere a cauzei organelor competente ale statului
în vederea deferirii lui justiției. Principiul men ționat a devenit un procedeu efectiv în sistemul
regimului de convenții juridice privind organizarea combaterii terorismului internațional de către
comunitatea mondială.

Cooperarea bilaterală și multilaterală pe plan internațional, examinarea reală a dimen siunii
interne cât și internaționale a răsfrângerii terorismului a relevat urgența și necesitatea adoptării de
către comunitatea internațională a unei strategii mai eficiente de combatere a actelor teroriste
îndreptate contra securității aviației civile, c are compromit nemijlocit securitatea pasagerilor,
membrilor echipajului sau, în genere, sistemele aeriene naționale și internaționale. Sub egida
I.C.A.O. au fost adoptate câteva convenții internaționale privind combaterea cazurilor de deturnare a
aeronavelor, atentarea la viața pasagerilor și asupra comunicațiilor aeriene.
Actele ilegale teroriste, ce contravin dreptului internațional general, amenință securitatea
persoanelor care prestează servicii maritime, navale sau a cetățenilor care beneficia ză de aceste
servicii, prin punerea stăpânirii pe o navă, exercitarea controlului asupra ei sau a distrugerii ei, ori a
plasării pe ea a dispozitivelor ce pot provoca distrugerea ei. Acestea sau alte crime ce țin de
acapararea platformelor fixe, distrugere a lor sau săvârșirea altor acte de violență, cad sub
incidența acțiunilor penale potrivit unei proceduri conforme cu legislația statului unde s -a comis
crima, sau a statului autorului infracțiunii, unde acesta urmează să fie extrădat.
Atât ONU cât și Cons iliul Europei au adoptat o serie de acte în scopul combaterii
terorismului (vezi cursul), dar și alte organizații regionale s -au preocupat de necesitatea
reglementării cooperării între state în scopul contracarării și condamnării terorismului
(Asociației Sud-Africane a Cooperării Regionale, Convenția Arabă, Convenția Organizației
conferinței islamice, Convenția Organizației Unității Africane).
Problema colaborării internaționale în combaterea terorismului este prezentă pe ordinea de zi
a Adunărilor General e ale ONU timp de mai mult de 30 de ani. În rezoluțiile adoptate, statele
membre ale ONU sunt chemate să adere la Convențiile universale, să întreprindă măsuri în vederea
eradicării premiselor care generează terorismul internațional, prin soluționarea pașnică a
conflictelor locale și regionale; lupta hotărâtă cu traficul cu droguri, care alimentează în mod
deosebit terorismul; luarea de măsuri ferme pentru ca teroriștii să fie lipsiți de posibilitatea de a se
adăposti în orice stat, indiferent de faptul dacă acesta este sau nu membru al acordurilor
internaționale. Între acestea :
 Rezoluția nr. 1368 din 12 septembrie 2001 a Consiliului de Securitate al ONU, care au
calificat actele teroriste din S.U.A. ca acte de agresiune armată directă, ceea ce, în conformitate cu art.
51 al Cartei Națiunilor Unite, acordă dreptul la legitima apărare individuală si colectivă
 Rezoluția nr. 1373 din 28 septembrie 2001, a instituit Comitetul A ntiteroare, însărcinat cu
supravegherea executării de către toate statele a obligațiunilor de combatere a terorismului.
 Rezoluțiile Adunărilor Generale ale ONU nr. 1377 din 12 noiembrie 2001, nr. 1450 din 13
decembrie 2002, nr. 1455 din 17 ianuarie 2003 și nr. 1456 din 20 ianuarie 2003.

Test de autoevaluare:
1. Enumerați cinci tipuri de terorism.
2. Care sunt motivele ce au dus la comiterea atentatelor împotriva persoanelor care beneficiază
de protecție internațională?
3. Definiți amenințarea teroristă

Exerciții :
1. Descrieți și argumentaț impactul pe care l -a avut momentul 11 septembrie 2001 în
percepția fenomenului terorismului international.
În secolul XX terorismul internațional săvârșit în timp de pace a luat o amploare deosebită.
Principala ca racteristică a terorismului este intimidarea prin violență, mijloacele folosite fiind extrem
de variate, incluzând răpirea de persoane, luarea de ostatici, asasinatul, execuțiile sumare, producerea
de explozii, distrugerea unor edificii publice, sabotarea căilor ferate sau a unor instalații industriale ori
a mijloacelor de telecomunicații, ruperea unor diguri, otrăvirea apei potabile (a râurilor, fântânilor sau
rezervoarelor de apă), producerea unor boli contaginoase, executarea de bombardamente etc. La
metodele “tradiționale” s -au mai adăugat și noi forme, cum ar fi atentatele contra șefilor de state,
atacurile misiunilor diplomatice și a diplomaților, atentate împotriva personalităților politice sau a

unor persoane particulare cunoscute pentru opiniile lor , atacarea unor instituții publice sau
întreprinderi comerciale, a avioanelor, a forțelor de ordine ș.a.
11 septembrie 2001 a schimbat lumea, evenimentele din această zi fără precedent merg de la
lucruri aparent minore (măsurile sporite de securitate, pe care le gasim supărătoare atunci când
călătorim cu avionul), la schimbări majore în teoria și practica relațiilor internaționale. Poate prima
lecție învățată după atentatele de la 11 septembrie a fost aceea că provocările majore la adresa
relațiilor intern aționale nu se sfârșiseră odată cu încheierea Războiului Rece .
Reacția imediată a Statelor Unite – declanșarea războiului contra Afganistanului, văzut ca unul
dintre bastioanele terorismului islamic, mai ales din cauza găzduirii lui bin Laden și a rețelei sale de
către regimul taliban – s-a bucurat de un larg sprijin internațional.
Rând pe rând, administrația americană a introdus sau reintrodus în relațiile internaționale o serie
de concepte care au făcut carieră în acești ultimi nouă ani, dar care au gener at și reacții nu întotdeauna
aprobatoare. Astfel, războiul contra terorismului , războiul preventiv sau axa răului , compusă din Irak,
Iran si Coreea de Nord, au devenit unele dintre cele mai frecvente expresii din vocabularul diplomației
americane.
După momentul inițial de consens înregistrat în relațiile internaționale imediat după
evenimentele din 11 septembrie 2001, odată cu extinderea zonei de conflict către Irak în 2003, au
apărut divergențe din ce în ce mai clare între Statele Unite și aliații săi e uropeni, în special Franța și
Germania.
Lumea de după 11 septembrie 2001 a avut însă de făcut față și altor provocări. Replicile
cutremurului terorist din America au apărut sub forma sângeroaselor atentate din Bali, Madrid și
Londra, vădind faptul că ame nințarea terorismului este pe cât de reală, pe atât de persistentă. În acest
context, faptul că Al -Qaeda rămâne încă activă și condusă de același temut lider Osama bin Laden, în
ciuda tuturor încercărilor de a -l captura, nu are darul să liniștească opinia publică internațională.
Atentatele au trezit în societatea americană, dar și la nivel mondial, comparații cu cele mai
sumbre momente petrecute în istoria recentă și rămâse încă în memoria colectivă.
Însă nu întrega lume este convinsă că a fost vorba de te rorism ci mai degrabă acest ,,atentat” a
fost plănuit de către SUA pentru a atinge anumite obiective ale politicii mondialiste și pentru a avea un
motiv întemeiat să pornească atacul împotriva Irakului care are o cantitate însemnată de petrol
necesară pent ru asigurarea consumului de energie al Statelor Unite și pentru dezvoltarea programelor
militare și spațiale, în vederea manipulării și controlului de către francmasonerie a tuturor ființelor
umane de pe suprafața globului.
Numeroase fapte evidente constituie tot atâtea dovezi că evenimentele de la 11septembrie 2001
sunt o afacere internă americană, mai ales a serviciilor secrete și a cercurilor financiare oculte, aceleași
care, de ani de zile, prin intermediul marionetelor lor politice, proclamă nec esitatea unei noi ordini
mondiale.
Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au favorizat enorm proiectul acestei noi ordini
mondiale, atât prin războaiele din Afganistan și din Irak cât și prin legile antiteroriste și
antidemocratice (Patriot Act și altele).

Exercițiu 2. Ce atacuri armate asupra personalităților politice, publice cunoașteți și care au fost
motivațiile acestora.

Modulul VI.
Securitate Internațională. Construcții de Securitate

Unitatea de învățare:
1. Securitate națională
2. Politica externă a s tatelor
3. Noțiunea de drept al securității internaționale
4. Sistemul securității internaționale
5. Construcții de securitate
Timp alocat: 0,5 h
Bibliografie:
1. Livia Dumitrescu, Relații și organizații internaționale, ed. Aius, Craiova, 2008

2. Constantin Gheorghe Balaban, Securitatea și dreptul internațional, provocări la început de
secol XXI, Editura C.H.Beck, București, 2006

1. Securitate națională. Conceptul securității naționale este folosit uneori și pentru a justifica
agresiuni externe s au înăbușirea opoziției din propriul stat. Conceptele ce pot fi alăturate însă noțiunii
de securitate națională sunt cele de risc, amenințare, pericol, vulnerabilitate.
Amenințările la adresa securității naționale reprezintă capabilitățile unor adversari ce pot fi
folosite pentru a exploata vulnerabilități. Aceste amenințări pot fi atât interne – războaie civile, de
secesiune, de rebeliune, lovituri de stat etc., cât și externe amenințând forma de guvernământ, resursele
naturale sau energetice ale unui s tat, integritatea teritorială, controlul asupra unor zone strategice etc.
În vederea consolidării și apărărării securității naționale, statele trebuie să se ocupe de
diminuarea vulnerabilităților în fața factorilor interni sau externi invocați, securitate a națională fiind
asigurată atunci când își poate menține interesele naționale în orice împrejurare, chiar și în stare de
război. Până la cel de -al doilea război mondial, termenul de securitate era asociat celui de apărare,
având o conotație militară. Înce pând cu anul 1945, strategii americani au delimitat termenul de
securitate de cel de apărare națională, distincție preluată și în Legea Securității Naționale a S.U.A. în
anul 1947.
Definiția securității naționale = „atât protejarea valorilor statului cât și a intereselor
economico -politice care ar putea amenința valorile fundamentale și vitalitatea statului” SAU =
capacitatea de a controla condițiile interne și externe considerate necesare de opinia publică a unei
comunități pentru a se bucura de propria sa autonomie, prosperitate și bunăstare.
Așadar, ceea ce trebuie avut în vedere este evoluția noțiunii de securitate națională de la
protejarea și păstrarea valorilor materiale și constituționale ale unui stat către protejarea ramurilor
economice, a mediului, a securității sociale, a calității vi eții populației, aspecte ce țin de politica
internă, domeniul economic devenind prioritar chiar înaintea celui militar.

2. Politica externă a statelor se referă la scopurile urmărite de statele naționale și la
instrumentele de natură politică, diplomati că, economico -militară care le angajează pentru a realiza
aceste scopuri. Statele moderne au, în opinia unor autori, patru scopuri comune: securitatea națională,
autonomia, bunăstarea statului și a cetățenilor, statutul și prestigiul statal. Formele de o perare ale
statelor în politica externă sunt căutarea de interese și soluții comune în raporturi globale sau regionale
ori în relații bilaterale.
Un stat poate avea o atitudine activă care presupune atât inițierea de acțiuni dar și respingerea
acțiunilor inițiate de alții, exprimarea voinței proprii, folosirea forței sau altor forme de
intervenționism dacă este cazul în scopul urmăririi interesului național.
Obiectivele fundamentale statelor sunt interesul securității naționale, respectiv protejarea vieții
populației și apărarea suveranității țării, integritatea teritorială, protejarea sistemului statal propriu, a
sistemului economic și politic față de presiuni exterioare.
Securitatea în sens obiectiv măsoară absența amenințărilor la adresa valorilor dobân dite, iar
într-un sens subiectiv absența temerii că asemenea valori vor fi atacate.
Amenințările ce privesc : securitatea națională, a cetățenilor, a economiei, a mediului etc a dus
la necesitatea existenței unei cooperări mult mai strânse între state la toate nivelurile întrucât
amenințările non -tradiționale vin din partea unor factori sau actori cu caracter sub statal și care nu pot
fi gestionate prin mijloace militare.

3. Noțiunea de drept al securității internaționale = starea de siguranță caracteri zată de absența
războiului și a amenințării cu războiul pe care umanitatea și -o dorește permanent.
Armamentul modern face imposibilă câștigarea absolută a unui război de către un stat fără ca
acesta să fie la nivel uman și material afectat. A devenit cla r că securitatea unui stat nu poate fi
asigurată numai prin mijloace proprii și că este necesară cooperarea statelor în principal prin mijloace
diplomatice dar și prin asocierea în vederea prevenirii apariției stărilor de tensiune și a conflictelor
armate.
Securitatea internațională = un proces politic multilateral, al cărui conținut cuprinde
cooperarea statelor în scopul prevenirii pericolului războiului, menținerii păcii în întreaga lume. Ca
stare a relațiilor internaționale, securitatea internațională în seamnă lipsa amenințării la buna

funcționare, integritatea teritorială, suveranitatea și independența sistemului politico -economic
existent al țărilor.
Dreptul securității internaționale
– în sens larg reprezintă totalitatea principiilor și normelor unanim acceptate și speciale,
îndreptate spre susținerea păcii și securității internaționale, contracararea actelor de agresiune,
asigurarea securității politice, militare, economice, ecologice, alimentare, informaționa le a statelor,
precum și a stabilității politice, economice și sociale în lume; în sens mai restrâns, dreptul securității
internaționale reprezintă totalitatea principiilor și normelor unanim acceptate și speciale, îndreptate
spre asigurarea securității militar-politice a statelor, spre prevenirea declanșării războiului și
contracararea actelor de agresiune.
– ca orice ramură a dreptului internațional, se bazează pe principiile generale ale dreptului
internațional contemporan, iar baza juridică a dreptului securității internaționale o constituie astfel de
principii fundamentale, cum ar fi: principiul de neaplicare a forței sau a amenințării cu forța,
principiul de soluționare pașnică a conflictelor internaționale, de neamestec în treburile interne ale
statel or, de cooperare, de protejare a mediului ambiant, de dezarmare, precum principii speciale,
cum sunt principiul caracterului indivizibil al securității internaționale și principiul nepricinuirii
daunelor securității statelor.
Securitatea internațională = stare a relațiilor internaționale, în cadrul căreia se creează
condiții necesare pentru existența și funcționarea statelor, asigurarea suveranității lor depline,
independenței politice și economice, posibilității de a da ripostă presiunii militar -politice și
agresiunii, relațiilor lor de egalitate cu alte state.
Realitățile principale, fundamentale în domeniul securității:
1. Lupta ideologică nu poate sta la baza relațiilor pașnice interstatale.
2. Războiul nuclear nu poate servi drept mijloc pentru atingerea scopurilor politice,
economice și de alt ordin.
3. Securitatea internațională poartă un caracter universal
4. Indivizibilitatea securității internaționale.
Un loc deosebit în complexul de surse ale dreptului securității internaționale revine
acordurilor bilaterale și multilaterale inter -conexe. Aceste acorduri pot fi împărțite în următoarele
patru grupe: t ratatele care stăvilesc extinderea înarmărilor din pun ct de vedere spațial, a cordurile
care limitează proliferarea armamentelor din punct de vedere cantitativ și calitativ, a cordurile care
interzic producerea unor anumite tipuri de armament și prescriu distrugerea lor; tratatele orientate spre
eliminarea posi bilității începutului incidental (nesancționat) al unui război nuclear.
Dreptul securității internaționale cunoaște o serie de mijloace concrete de asigurare a
securității internaționale, care reprezintă un ansamblu de metode în principal juridice îndrept ate spre
menținerea păcii, prevenirea conflictelor armate, dezarmarea parțială și totală, fiind aplicate de către
state în mod individual sau colectiv.
4. Sistemul securității internaționale – instituit în anul 1648 în rezultatul păcii din Westfalia, care a
pus capăt unui război sângeros de 30 de ani, este un sistem al echilibrului de putere. Inițial, acest
sistem se limita doar la continentul european, care până în 1914 a cunoscut o perioadă de relativă
stabilitate: când un stat încerca să își sporească în mod unilateral puterea, celelalte se străduiau să îl
oprească. Conceptul acestui sistem era de constituire a unor astfel de alianțe, încât cel mai puternic
să fie învins prin forțele comune ale aliaților mai slabi. ( balanța de putere )
Procesul de slăbire a absolutismului monarhic și de formare a statelor naționale a fost însoțit de
crearea alianțelor militare , în scopul asigurării echilibrului de forțe între state. Efectele nefaste ale
tendințel or de realizare a unor asemenea echilibre au dus, în mod inevitabil, la izbucnirea de noi
războaie. Concomitent, au apărut și noi abordări privind modalitățile de înfăptuire a securității
internaționale, atât în perioada interbelică, cât și în cea postbeli că.
Niveluri de securitate : – primul nivel, considerat cel de bază, este securitatea națională, care ține
de garantarea integrității teritoriale și independenței statale, de crearea unor condiții interne prielnice
pentru dezvoltarea prosperă a societății și cetățenilor acestui stat.
– al doilea nivel este securitatea regională, care ține de crearea în cadrul unui ansamblu de
state sau într -un spațiu geografic concret a condițiilor ce ar garanta conviețuirea pașnică a
subiecților acestui spațiu, echilibrul intereselor naționale ale acestora și a forțelor de influență

externă și, în sfîrșit, care ar asigura condițiile în care fiecare subiect ar putea să își realizeze
strategiile proprii de securitate, fără a aduce prejud icii intereselor celorlalți.
– al treilea nivel ține de securitatea globală, adică de asigurare a condițiilor egale și reciproc
acceptabile pentru totalitatea membrilor comunității internaționale prin excluderea riscurilor și
amenințărilor cu caracter glo bal privind pericolul nuclear, ecologic, folosirea irațională a resurselor
naturale etc.
5.Construcții de securitate
Balanța de putere = unul dintre conceptele fundamentale și cele mai vechi ale relațiilor
internaționale, unii autori considerând că acea sta a apărut chiar înainte de existența unui sistem
internațional propriu -zis. Istoricul Tucidide considera că între orașele state ale Greciei antice exista o
balanță a puterii,
Autorii moderni au însă două perspective asupra apariției conceptului de bala nță de putere
a) balanța de putere în sensul unui anumit echilibru este una profund naturală și este o
caracteristică a comportamentului uman. Balanța de putere este un instrument al relațiilor
internaționale ce funcționează la nivel interstatal și nu în interiorul unui stat unitar, ea este un
instrument exclusiv folosit de către actorii internaționali în relațiile dintre aceștia.
b) un instrument al relațiilor internaționale, însă o realitate intrinsecă a acestuia ce a apărut mai
degrabă într -un context subsistemic .
Toți autorii însă au considerat că balanța de putere este un concept cu sensuri multiple și care
conține trei dimensiuni: una descriptivă, una normativă și una acțională.
Balanța de putere reprezintă
– o stare de lucruri în care nicio putere n u se află într -o putere preponderentă și nu poate face
legea pentru alții.
– este o stare de fapt care se referă la o distribuție uniformă a puterii în sistem și care asigură o
egalitate relativă de capacitate relativă între marile puteri ale sistemului. (p ractic situația zilelor noastre
în care polii subsistemului european sunt: Marea Britanie, Franța, Italia, Germania și Spania, ceea ce
duce la o balanță de putere considerată echilibrată chiar dacă aceste state nu au capacități egale)
– din perspectiva unui echilibru, balanța de putere reprezintă practic un principiu al
dezirabilității distribuției echitabile a puterii, ceea ce face ca balanța de putere să aibă un pronunțat
caracter schimbător.
– o formă de acțiune internațională și se referă la menținerea ec hilibrului, fapt ce implică o
acțiune deliberată a unui stat de a menține balanța de putere. În situația unei balanțe de putere statele
pot alege dintre trei strategii majore de acțiune în sistemul internațional. O primă cale ar fi
balansarea (balancing ) prin două tipuri specifice de acțiune: alianța sau coaliția, respectiv prin
balansarea în sensul îndeplinirii rolului de echilibrator. O a doua strategie este alinierea ce se referă
la atașarea unui stat la partea cea mai puternică dintr -un conflict, așa cu m este percepută de către statul
în cauză, motivația pentru o astfel de acțiune ar fi supraviețuirea statului respectiv sau obținerea de
beneficii rezultate de pe urma conflictului, ori pasarea responsabilității. O a treia strategie a unui stat
se referă l a o perspectivă ideologică legată de relația politică dintre state și relația politică dezirabilă
dintre state, cele două perspective ideologice fiind: instabilitate și război, sau stabilitate și pace.
Alianțele militare = promisiunea unei asistențe mili tare mutuale între două sau mai multe state
suverane, accentuând importanța angajamentului reciproc al statelor în cadrul alianței prin intermediul
promisiunilor pe care și le fac, alianța fiind privită ca o asociație formală de state ce are în vederea
folosirea sau împiedicarea folosirii forței militare în condiții specificate și împotriva unor state din
afara alianței.
Caracteristici a le alianței
1. caracterul formal
2. obligativitatea intervenției -prin semnarea tratatului promit un ajutor reciproc specific .
3. caracter permanent și sunt structurate în jurul unor interese comune.
4. scopul ei, fundamental militar sau de maximizare a securității, secundar politic
5. componența acestora, ele putând fi formate numai dintre state , fiind excluse entitățile
politice și ec onomice transnaționale, organizațiile guvernamentale internaționale, organizațiile non –
guvernamentale internaționale, grupările revoluționare, de gherilă etc.
6. reciprocitatea, obligativitate legală și morală a respectării angajamentului

Alianțele se pot clasifica pe de o parte în modelul garanțiilor ce presupune o formalitate care
consemnează interesul unui stat, interes existent chiar și în absența respectivului tratat, dar și modelul
procurării de ajutor ce presupune necesitatea atrager ii ajutorului unui alt stat, ajutor ce nu ar fi oferit în
absența unui tratat de asociere.
Pentru alții alianțele se pot clasifica în două modele, unul bazat pe balansare, respectiv pe
intrarea în conflict de partea părții celei mai slabe, cu scopul de a înclina balanța de forțe până la
echilibrare, cel de -al doilea model fiind alinierea – intrarea în conflict de partea părții pe care o
percepi ca fiind mai puternică sau potențială câștigătoare a confruntării cu scopul de a obține diferite
beneficii .
Criterii de clasificare a alianțelor: formal, respectiv informal, numărul de membrii ai unei
alianțe, direcțiile în care aliații își asumă angajamente ceea ce împarte alianțele în unilaterale,
bilaterale sau multilaterale, puterea relativă a statelor aliate ( alianțe simetrice sau asimetrice), scopul
alianței (alianțe ofensive, alianțe defensive), durata alianței (alianțe permanente, alianțe conjuncturale),
momentul constituirii alianței (în timp de pace sau în timp de război).
Securitatea colectivă = totalitat ea acțiunilor comune ale statelor și organismelor internaționale,
orientate spre prevenirea și eliminarea oricărui pericol ce amenință pacea și securitatea internațională,
spre curmarea actelor de agresiune și de violare a păcii . Una din formele de luptă a statelor contra
agresiunii, un concept, în al cărui temei mai multe state își asumă obligația de a se ajuta unul pe
altul, inclusiv cu mijloace militare; în cazul în care o agresiune va fi îndreptată împotriva unuia dintre
ele, se va considera că agresiu nea dată este îndreptată împotriva tuturor celorlalte. Conceptul
securității colective este îndreptat împotriva aplicării ilegale a forței de către unul sau câteva state din
cadrul grupului de state care formează sistemul securității colective însuși, și n u împotriva unei
amenințări externe .
Securitatea colectivă se întemeiază în principiul indivizibilității păcii, în fundamentarea ei,
pornindu -se de la ideea că agresiunea, indiferent împotriva cui și unde va fi săvârșită, reprezintă o
încălcare a păcii generale.
Sistemul universal de securitate colectivă -prevăzut de Statutul ONU, este principalul
instrument de menținere a păcii și de prevenire a războaielor, a fost creat Consiliul de securitate ca
organism specializat (măsuri, compete nțe).
Sistemele regionale de securitate colectivă – organizații care asigură securitatea pe diferite
continente sau regiuni și se bazează pe tratate sau acorduri. Evitarea oricărui conflict local, care se
poate ușor transforma într -un război de proporții , impune statele de a -și uni eforturile în lupta pentru
pace la diferite niveluri, care se caracterizează prin următoarele:
Eficiența reală a sistemelor regionale de securitate colectivă poate fi asigurată numai cu
condiția că în ele vor participa absolut toate statele din regiune.
Regimul de securitate = o instituție bazată pe negocierile dintre actori mai cu seamă că ea
are o natură mai degrabă politică ce domină scena relațiilor internaționale dar se pot constitui în orice
domeniu al vieții internaționale, respectiv în economie, în mediu, securitate, dre pturile omului,
transporturi, comunicații etc. Regimurile internaționale se stabilesc de obicei pe bază de reciprocitate
de către actori suverani care au interese comune iar acceptul părților este singura garanție a respectării
convenției dintre acestea în trucât nu există o autoritate centrală care să poată să urmărească sau să
sancționeze nerespectarea obligațiilor asumate de părți ( ex GATT apoi OMC, CSCE . apoi OSCE).
Din punct de vedere al compunerii acestor comunități ele pot fi: amalgamate, bazată pe o
guvernare comună (comunități ce au stat la baza apariției statelor federale) sau pluraliste , în care
unitățile componente își păstrează independența însă nu concep posibilitatea izbucnirii unui război
între ele. Practic este vorba despre o integrare pri n atingerea unui sens al comunității bazat pe
comunicare socială, creșterea mobilității persoanelor, a legăturilor economice, a tranzacțiilor
interumane transfrontaliere.

Test de autoevaluare
1. Definiți conceptul de securitate națională
2. Precizați cauzele și scopurile invocării securității naționale.
3. În situația unei balanțe de putere statele pot alege trei strategii majore de acțiune în sistemul
internațional. Precizați și argumentați cele trei strategi.
4. Descrieți alianțele militare enumerând caracteristi cile și scopul acestora

Exercițiu
1. Cum apreciati ca este politica României ca stat membru NATO și UE in materia
securitatii nationale ? Argumentati.
Lumea pe care o trăim, o lume interdependentă, este din ce în ce mai complexă și adesea
periculoasă, față de care cetățenii români devin tot mai conștienți. Creșterea terorismului și
amenințarea cu propagarea rapidă a diverse maladii infecțioase la scară planetară sunt o provocare
pentru societatea noastră și afectează sentimentul de securitate care joac ă un rol primordial în calitatea
vieții. Românii înțeleg această nouă realitate. Ei știu că amenințările securității individuale și ale
securității publice nu sunt singurele probleme cărora țara trebuie să le facă față. De asemenea,
România, în materie de securitate, trebuie să facă față acelorași provocări ca și celelalte state ale lumii.
Este vorba de terorismul internațional, de proliferarea armelor de distrugere în masă, de criminalitatea
organizată, de traficul de armament, de droguri, de ființe umane etc.
Pentru a răspunde acestor provocări, România duce o politică de securitate națională adecvată,
în sensul că aceasta din urmă este concepută ca un cadru strategic și un plan de acțiune pentru ca
guvernul să facă față amenințărilor prezente și viitoare.
Politica de securitate națională a României este stipulată cu claritate în Carta albă a securității și
apărării naționale.
Pornind de aici se poate afirma că politica de securitate națională este axată pe trei interese
fundamentale în materie de securita te.
În primul rând, este vorba de protejarea României și a românilor (în țară și în străinătate). În
timp ce amenințările cărora este expusă țara noastră evoluează, interesele noastre în materie de
securitate persistă. Interesul primordial al țării noastre în materie de securitate națională este să se
protejeze pe sine și pe cetățenii săi, acasă și în străinătate. În acest scop, guvernul trebuie să protejeze
nu doar securitatea fizică a românilor, ci și valorile lor fundamentale și principalele instituții a le
statului.
Al doilea interes al României în materie de securitate este de a se asigura că țara nu reprezintă
o sursă de amenințări ce vizează pe aliații săi. De altfel, România este percepută, acum, de aliații săi,
dar și de celelalte state, nu ca un con sumator, ci ca un generator de securitate în regiune și în lume.
Evenimentele petrecute în lume în ultimii ani, la adresa securității naționale, regionale și
internaționale au demonstrat că orice stat al lumii poate deveni ținta unor amenințări de securita te. De
aici, necesitatea colaborării statelor pentru a lupta concertat împotriva acestor amenințări.
Cel de -al treilea interes de securitate al României privește contribuția țării noastre la
securitatea internațională. România contribuie la securitatea int ernațională, chiar atunci când
interesele noastre în materie de securitate nu sunt direct afectate. Ca urmare a evoluției mediului
internațional de securitate, numărul amenințărilor externe ce ar putea avea o incidență asupra
securității naționale a Români ei a crescut totuși. Datorită dublului său statut – membru NATO și UE -,
România este implicată în activități de combatere a terorismului internațional, a crimei organizate, a
traficului de droguri etc. De aceea, ea poate deveni oricând ținta unor atacuri teroriste sau a altor tipuri
de amenințări de securitate. Prin urmare, este absolut necesar ca ea să -și asigure atât instrumentele
proprii de răspuns la aceste amenințări, cât și cele obținute prin apelul la structuri regionale (de
exemplu, ale UE) și inte rnaționale (de exemplu ale NATO).
La baza acestor interese stau valorile pe care România și cetățenii săi le promovează atât pe plan
intern, cât și extern, întrucât nu există un conflict între aceste valori și angajamentele privind
securitatea națională. R omânia, ca stat membru al Uniunii Europene, manifestă un atașament profund
față de democrație, de primordialitatea dreptului, a respectului drepturilor persoanei și al pluralismului.
Securitatea națională are ca scop să preîntâmpine amenințările ce riscă s ă mineze securitatea
statului sau a societății. Aceste amenințări, în general, pot fi îndepărtate, printr -o acțiune concertată a
instituțiilor competente ale statului, pentru că indivizii și colectivitățile nu au capacitatea de a le face
față prin propriil e mijloace. Totodată, securitatea națională este strâns legată de securitatea personală și
de securitatea internațională.
Politica de securitate națională a României, ca stat membru al Uniunii Europene/UE și, în
același timp de membru al NATO, este parte i ntegrantă a politicii de securitate a Europei, mai exact
Politica Externă de Securitate Comună.

Între Politica de securitate națională a României, ca stat membru al Uniunii Europene/UE și al
NATO, și Politica Externă de Securitate Comună există raporturi c e trebuie analizate pe două niveluri:
general și particular .
Nivel general , reprezintă un cadru de manifestare a intereselor de securitate ale statelor
membre ale Uniunii . Însă, există și interese naționale în materie de securitate, care pot avea și alt cadru
de manifestare decât cel oferit de Uniune prin intermediul Politicii Europene de Securitate și Apărare.
Astfel, statele membre ale Uniunii au relații diverse și cu alte state și organizații regionale și
internaționale, în mod individual, ceea ce se p oate exprima prin interese comune într -un anumit
domeniu și spațiu. De exemplu, Uniunea Europeană, ca entitate, are relații economice cu China sau
altă țară, dar și un stat membru poate avea raporturi economice și de altă natură cu același stat, ca și
Uniu nea.
La nivel particular , adică al fiecărui stat membru, interesele naționale de securitate se apără și
promovează de către fiecare țară în parte. De aceea, fiecare stat dezvoltă capacități militare și civile
adecvate obiectivelor și scopurilor în materie de securitate pe care și le propune. Aceasta întrucât
fiecare stat membru are și o politică proprie de securitate și apărare națională pe care o promovează și
prin alte mijloace și în alt cadru decât cel oferit de Uniunea Europeană.
Interesele naționale în materie de securitate au elemente comune tuturor statelor membre, dar și
componente diferențiate, specifice fiecărei țări din UE.

Exercițiu 2. Care construcție de securitate vi se pare mai eficientă în prezent și care sunt
considerentele ?

Modulul VII.
Istoricul trăsăturile și clasificarea organizațiilor internaționale

Unitatea de învățare:
1. Istoric și trăsături
2. Caracteristicile organizațiilor interguvernamentale
3. Criterii de clasificare a organizațiilor internaționale
Timp alocat: 0,5 h
Bibliografie:
1. Raluca Miga Beșteliu, Organizații internaționale interguvernamentale, ed. C.H. Beck,
București, 2006
2. Livia Dumitrescu, Relații și organizații internaționale, ed. Aius, Craiova, 2008

1.Istoric și trăsături
Consti tuirea organizațiilor internaționale este o consecință a organizării politice a societății
internaționale, ca o reacție la anarhia rezultată din conflictele internaționale și la fragilitatea echilibrului
care se realizează temporar. Constituirea de organiz ații inter naționale mai este asociată cu transpunerea în
plan internațional a concep tului și practicii federalismului, ca proces de asociere între state, de
instituționalizare a raporturilor dintre ele, în vederea realizării unui scop comun.
Principiul instituționalizării raporturilor dintre diferite entități statale, prin intermediul asocierii, a fost
consacrat încă din antichitate. Regulile Confederațiilor ateniene – libertatea de adeziune și egalitatea dintre
membri – sunt reținute de dreptu l internațional și mate rializate de abia în secolul al XlX -lea, prin
constituirea în anul 1865 a primei organizații internaționale interguvernamentale, în înțelesul dat
actualmente acestui termen, și anume: Uniunea Telegrafică Interna țională . Anterior în să au fost
înființate, pentru rezolvarea problemelor de comunicațiilor pe fluviile internaționale, cele două comisii
fluviale – Comisia Centrală a Rinului și Comisia Europeană a Dunării. Până la primul război mondial,
organizațiile create vizau mai ales do meniul tehnico -economic.
În perioada interbelică a luat ființă prima mare organizație politică internațională, cu vocație
universală – Socie tatea Națiunilor. Aceasta a cuprins, ca părți contractante, toate statele suverane existente
în acea perioadă, cu excepția SUA, deși organizația s -a constituit la inițiativa președintelui american – W.

Wilson. Tot în această perioadă se continuă procesul creării de noi organizații (Organizația Internațională a
Muncii, Comisia Internațională de Navigație Aeriană) care prefigurează sistemul instituțiilor specializate
ale ONU, instituit după al doilea război mondial și ia ființă, pentru prima dată în istoria societății
internaționale, o organizație internațională cu competențe jurisdicțional, Curtea Permanentă de Justiție
Internațională.
Perioada postbelică a fost prolifică din perspectiva constituirii de noi organizații internaționale: a
fost creată Organizația Națiunilor Unite , iar aceasta a creat alte 17 organizații ca „instituții spe cializate”
ale ONU.
Au luat ființ ă, de asemenea, alte organizații legate funcțional și juridic de ONU (Agenția
Internațională pentru Energie Ato mică, Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare, înaltul
Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați etc.) și s -au dezvoltat o rganizațiile politice sau economice
cu caracter regional sau subregional din Europa, America Latină, Asia și Africa.
Caracteristic acestei perioade este înființarea de organisme regionale de cooperare politică și
militară (NATO, Pactul de la Varșovia, ANZUS), ca și a celor de integrare economică regională
(Comunitățile Economice Europene și CAER).
Cauzele ce au dus la apariția și apoi diversificarea organizațiilor interna ționale
– necesitatea prevenirii războiului și reglementării regulilor purtării acestuia, mai ales în
condițiile desco peririi, la sfârșitul celui de -al doilea război mondial, a unor noi arme de distrugere în masă,
care prezentau pericolul „mondializării” conflictelor militare. De altfel, tocmai prevenirea unui nou război
și menținerea păcii au constituit scopul primordial atât al constituirii Societății Națiunilor cât și al
Organizației Națiunilor Unite
– interdependențele din procesele de dezvoltare a națiunilor, care impun cooperarea între state în
form e care să permită o asociere liberă care urmărește atât realizarea intereselor comune dar respectă și
interesele particulare ale membrilor asocia ției. Revoluția industrială și dezvoltările în domeniul științei au
amplificat contactele internaționale, a c ăror coordonare se putea realiza prin intermediul organizațiilor
internaționale care puteau favoriza cooperarea între state în multiple domenii. Domeniile în care, după al
doilea război mondial, interdependențele apar cel mai manifest privesc comerțul, rel ațiile monetare și
financiare, transferul de tehnologie și dezvoltarea regională. Transferul de cunoștințe tehnice face obiectul
Consiliului Ec onomic și Social al ONU și al majorității instituțiilor specializate ale acestei organizații, iar
tendința înlătu rării pe plan regional a barierelor cir culației libere a bunurilor, serviciilor, capitalului și
persoanelor, în scopul constituirii unor politici economice comune, este cel mai elocvent ilus trată de
constituirea și, apoi, evoluția Comunităților Economice Europene.
– problemele actuale ale societății internaționale care au căpătat un evident caracter global,
printre acestea sunt: creșterea populației, sărăcia și alimentația, controlul deteriorării mediului, epuizarea
unor resurse, valorificarea resurselor marine, utilizarea spațiului cosmic. Chiar dacă nu se poate afirma că
aceste probleme sunt pe deplin soluționate sau controlate, efor turile comunității internaționale de a le
gestiona s-au materializat în asocierea acestor eforturi în cadrul unor organizații internaționale ce asigură
raporturi de interdependență și cooperare .
Statele continuă să fie entitățile politice dominante ale sistemului contemporan de relații
internaționale, e le fiind libere să admită sau să refuze reglementarea conflictelor dintre ele prin intermediul
unei organizații internaționale, ele pot accepta deciziile sau revendicările organizației sau pot refuza
cooperarea pentru punerea lor în aplicare, mijloacele d e constrângere fiind acțiunea altor state, căci
organizațiile internaționale nu dispun de mijloace independente pentru aplicarea unor măsuri coercitive
Principala funcție a organizațiilor este să furnizeze mijloacele de cooperare între state în domenii
în care acestea au interese comune sau în domeniile în care cooperarea asigură avanstaje pentru toate
statele sau pentru un mare număr al acestora.
Rolul organizațiilor internaționale
– oferă atât cadrul în care sunt luate deciziile de a coopera dar și mecanismele nece sare pentru
transpunerea acestor decizii în acțiuni concrete. Recurgerea tot mai frecventă în ultimii ani la Organizația
Națiunilor Unite, în special la principalul său organ pentru menținerea păcii și securității inter naționale –
Consili ul de Securitate – demonstrează încrederea sporită a statelor în capacitatea organizațiilor
internaționale de a răspunde scopurilor pentru care au fost create.
– instrumente indispensabile în cadrul sistemului internațional, cu precădere în dome niile economic
și social și în sfera drepturilor omului. Bilanțul organi zațiilor universale sau regionale de cooperare în
domeniul dezvoltării econo mice și sociale prin asistență tehnică, ajutor financiar sau promovarea

comerțului, ca și mecanismele instituite pentru protecția drepturilor omului, poate fi considerat
favorabil.
– facilitarea relațiilor de cooperare în raporturile internaționale se desfășoară prin multiplele
contacte dintre reprezentanții diferitelor națiuni pe care ele le facilitează, în scopul p romvării
intereselor comune ale întregii comunități internaționale. Orga nizațiile internaționale asigură o
multitudine de forumuri de dezbateri și canale de negocieri și consultări ce au drept scop găsirea de soluții
pentru problemele globale sau regiona le așadar or ganizațiile internaționale servesc atât ca instrumente de
înlesnire a cooperării dintre națiuni cât și ca instrumente de creștere a nivelului conștiinței privind realitățile
unei lumi interdependente ale cărei provocări au un caracter global, o ferind și m ijloacele desfășurării
procesului de integrare și agregare a intereselor statale cele mai diverse.

2. Caracteristicile organizațiilor interguvernamentale
Definiția: Organizația internațională este ,,O asociere de state, constituite prin tratat, înzestrată
cu o consti tuție și organe comune și posedând o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor
membre” dar și ca ,,o asociație de state, stabilită prin și bazată pe un tratat, care urmarește scopuri
comune și care are organe speciale pro prii, îndeplinind funcții particulare înăuntrul organizației”
Elemente specifice:
– scopul/obiectivul comun urmărit de statele care compun prin voința lor asocierea
respectivă. Excepțiile, de altfel foarte limitate, în favoarea reprezentării parlamentare (Consiliul
Europei, NATO, Uniunea Europeană), sau a unor segmente sociale (patronat sau sindicate, în
cazul Organizației Internaționale a Muncii) nu fac decât să confirme această regulă
– asocierea dintre state sub forma unei structuri cu personalitate juridică proprie de cea a
statelor se realizează în baza acordului de voință al statelor exprimată în mod expres sub
forma unui tratat multilateral, indiferent de denumirea acestuia ( Cartă, Statut, Constituție, Pact
etc.), care conțin angajamente mutuale de cooperare a statelor în cadrul organizației și care sunt
opozabile tuturor membrilor
– existența unei structuri instituționale proprii, respectiv a unor organe cu funcționare
periodică sau permanentă prin intermediul cărora să își desfășoare activitatea potrivit statutului,
între care unul compus în mod obligatoriu din reprezentanții tuturor țărilor membre
– asocierea se stabilește și să se desfășoară în baza nor melor de drept internațional. O
convenție între două sau mai multe state crearea unei entități internaționale trebuie să fie
responsabilă față de cele două sau mai multe state, nu poate avea statut de organizație
internațională dacă ea a fost constituită ș i acționează potrivit sistemului juridic intern al unuia
dintre parteneri sau al mai multora.

3. Criterii de clasificare a organizațiilor internaționale
Numărul organizațiilor internaționale și specializările lor au crescut considerabil, ceea ce a
impus n ecesitatea clasificării lor după anumite criterii și anume:
1. Din punctul de vedere al vocației lor, se disting:
-organizații cu caracter universal,
– organizații cu caracter regional,
– organizații cu caracter subregional.
2. După calitatea membrilor, organizațiile internaționale se împart în:
– organizații guvernamentale; și
– organizații neguvernamentale.
3. După competența organizațiilor internaționale în domeniul relațiilor internaționale,
distingem:
– organizații cu competență generală sau cu vocație de universalitate; și
– organizații cu competență specială.
4. După posibilitatea de participare la organizațiile internaționale, acestea se împart în:
– organizații deschise participării tuturor s tatelor lumii și altor entități
– organiz ații închise, l a care participă numai statele fondatoare. Trăsătura acestor organizații o
constituie caracterul lor omogen
5. După obiectul de activitate al organizației internaționale, acestea se clasifică în organizații
economice, politice, comercial e, culturale, științifice, militare.

6. În funcție de activitatea organizației se face distincția între organizații interstatale
(preponderente); organizații suprastatale.
7. Criteriul structurii instituționale conduce la clasificarea în organizații internaționale de cooperare
și organizațiile denumite de integrare sau supranaționale, ce pot fi socotite organizații de subordonare.

Test de autoevaluare
1.Care au fost fa ctorii care au determinat apariția si diversificarea organizațiilor internaț ionale?
2.Definiții o rganizațiile internaț ionale.
3. Prezentați caracte risticile organizațiilor internaționale
4. Prezentați clasificările organizațiilor internaționale în funcție de diferite criterii

Exercițiu
1. Care au fost premizele constituirii orga nizațiilor internaționale și care au fost
împr ejurările mondiale concrete .
Rezolvare : Din punctul de vedere al sociologiei relațiilor internaționale, consti tuirea organizațiilor
internaționale este o consecință a organizării politice a societății intern aționale, ca o reacție la anarhia
rezultată din conflictele internaționale și la fragilitatea echilibrului care se realizează temporar. Constituirea
de organizații inter naționale mai este asociată cu transpunerea în plan internațional a concep tului și pr acticii
federalismului, ca proces de asociere între state, de instituționalizare a raporturilor dintre ele, în vederea
realizării unui scop comun.
Principiul instituționalizării raporturilor dintre diferite entități statale, prin intermediul asocierii, a fost
consacrat încă din antichitate. Regulile Confederațiilor ateniene – libertatea de adeziune și egalitatea dintre
membri – sunt reținute de dreptul internațional și mate rializate de abia în secolul al XlX -lea, prin
constituirea în anul 1865 a primei or ganizații internaționale interguvernamentale, în înțelesul dat
actualmente acestui termen, și anume: Uniunea Telegrafică Interna țională. Acest moment a fost precedat
de înființarea, impusă de proble matica comunicațiilor pe fluviile internaționale, a celo r două comisii
fluviale – Comisia Centrală a Rinului și Comisia Europeană a Dunării.
Până la primul război mondial, organizațiile create viza u mai ales domeniul tehnico -economic. În
perioada dintre cele două războaie mondiale a luat ființă prima mare organizație politică internațională, cu
vocație universală – Socie tatea Națiunilor. Aceasta a cuprins, ca părți contractante, toate statele suverane
existente în acea perioadă, cu excepția SUA, deși organizația s -a constituit la inițiativa președintelui
american – W. Wilson. Tot în această perioadă se continuă procesul creării de noi organizații (Organizația
Internațională a Muncii, Comisia Internațională de Navigație Aeriană) care prefigurează sistemul
instituțiilor specializate ale ONU, instituit după al doilea război mondial și ia ființă, pentru prima dată în
istoria societății internaționale, o organizație internațională cu competențe jurisdicțional, Curtea
Permanentă de Justiție Internațională. În timpul celui de al doilea război mondial și în perioada ce i-a
urmat, cea mai prolifică din punctul de vedere al constituirii de noi organizații internaționale a fost creată
Organizația Națiunilor Unite care a creat alte 17 organizații ca „instituții spe cializate” ale ONU.
Au luat ființă, de asemenea, alte organizații legate funcțional și juridic de ONU și s-au dezvoltat
organizațiile politice sau economice cu caracter regional sau subregional din Europa, America Latină, Asia
și Africa. Caracteristic acestei perioade este înființarea de organisme regionale d e cooperare politică și
militară (NATO, Pactul de la Varșovia, ANZUS), ca și a celor de integrare economică regională
(Comunitățile Economice Europene și CAER).
Apariția și apoi diversificarea organizațiilor interna ționale a fost determinată de o multitud ine de
factori. Primul ar fi necesitatea prevenirii războiului și reglementării regulilor purtării acestuia, mai ales
în condițiile desco peririi, la sfârșitul celui de -al doilea război mondial, a unor noi arme de distrugere în
masă, care prezentau pericol ul „mondializării” conflictelor militare. De altfel, tocmai prevenirea unui nou
război și menținerea păcii au constituit scopul primordial atât al constituirii Societății Națiunilor cât și al
Organizației Națiunilor Unite.
Un al doilea factor determinant în apariția și proliferarea organizațiilor internaționale are în vedere
interdependențele care apar în procesele de dezvoltare a națiunilor. Acestea impun cooperarea între state
în forme care să permită o asociere liberă care urmărește atât realizarea inte reselor comune dar respectă și
interesele particulare ale membrilor asocia ției. Revoluția industrială și dezvoltările în domeniul științei au
amplificat contactele internaționale, a căror coordonare se putea realiza prin intermediul organizațiilor
intern aționale care puteau favoriza cooperarea între state în multiple domenii. Domeniile în care, după al

doilea război mondial, interdependențele apar cel mai manifest privesc comerțul, relațiile monetare și
financiare, transferul de tehnologie și dezvoltarea regională. Cel mai important mecanism pentru
promovarea și reglementarea comerțului internațional a fost Acordul General pentru Tarife și Comerț
(GATT) din 1947, ale cărui principii de bază au fost incorporate Organizației Internaționale de
Comerț, constit uită în anul 1995. Relațiile financiare și monetare internaționale au ca principal cadru
organizatoric instituțiile create la Bretton Woods în 1945: Fondul Monetar Internațional și Banca
Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare. Transferul de cuno ștințe tehnice face obiectul Consiliului
Economic și Social al ONU și al majorității instituțiilor specializate ale acestei organizații, iar tendința
înlăturării pe plan regional a barierelor cir culației libere a bunurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor, în
scopul constituirii unor politici economice comune, este cel mai elocvent ilus trată de constituirea și, apoi,
evoluția Comunităților Economice Europene.
Un al treilea factor, cu o i nfluență hotărâtoare în evoluția recentă a organi zațiilor internaționale
este legat de problemele actuale ale societății internaționale, ale căror proporții globale nu pot fi supuse
decât unui tratament global. Printre acestea sunt: creșterea populației, sărăcia și alimentația, controlul
deteriorării mediului, epuizarea unor resurse, valorificarea resurselor marine, utilizarea spațiului cosmic.
Chiar dacă nu se poate afirma că aceste probleme sunt pe deplin soluționate sau controlate, efor turile
comunităț ii internaționale de a le gestiona s -au materializat în asocierea acestor eforturi în cadrul unor
organizații internaționale ce asigură raporturi de interdependență și cooperare între state în variate domenii.
Exercițiu 2. Care este argumentul în favoare a interdependenței dintre organizațiile
internaționale?

Modulul VIII.
Crearea organizațiilor internaționale.
Personalitatea lor juridică. Forme de participare

Unitatea de învățare:
1. Actul constitutiv al organizațiilor internaționale
2. Personalitatea juridică internațională a organizațiilor internaționale
3. Forme de manifestare a personalității juridice
4. Dizolvarea organizațiilor internaționale
5. Participarea la activitățile organizațiilor internaționale
Timp alocat: 0,5 h
Bibliografie:
1. Raluca Miga Beșteliu, Organizații internaționale interguvernamentale, ed. C.H. Beck,
București, 2006
2. Livia Dumitrescu, Relații și organizații internaționale, ed. Aius, Craiova, 2008

1. Actul constitutiv al organizațiilor internaționale
Actul de naștere al unei organizații internaționale îmbracă forma unui tratat multilateral,
respectiv un acord de voință, în formă scrisă, care pentru a -și produce efectele trebuie să fie supus
ratificării statelor părți. Înțelegerea dintre state pentru cr earea unei organizații inter naționale poate îmbrăca
însă și forma unui acord în formă simplificată.
Instrumentul juridic de constituire a organizației :
– trebuie să corespundă normelor de drept internațional și ca atare să aibă valabilitate pentru a putea
da naștere la drepturi și obligații în sarcina statelor membre și a organelor
– nu se limitează numai la proclamarea constituirii unei organizații internaționale ci reglementează
și problemele legate de funcționarea organizației, scopurile urmărite de organizație, princi piile în baza
cărora ea urmează să funcționeze, condițiile cerute sta telor pentru obținerea calității de membru,
compoziția și competența organelor de conducere și executive ale organizației și, privilegiile și
imunitățile de care aceasta se poate bucura
– poate cuprinde dispoziții privind interpretarea sau revizuirea sa, precum și natura amendamentelor
care i se pot aduce.

– poate fi alt document juridic distinct, nu trebuie să fie redactat, în mod obligatoriu, în forma unui
instrument unic, de regulă se pre zintă sub forma unui tratat multilateral.
– presupune negocierea tratatului în cauză, semnarea și ratificarea lui cu formularea de rezerve la
acesta și intrarea lui în vigoare
– negocierea și adoptarea actului c onstitutiv se produce de obicei în cadrul unei conferințe
diplomatice, convocate la inițiativa unor state ce urmăresc constituirea organizației, sau de către o
organizație exis tentă, la inițiativa unora din membrii acesteia.
– proiectul textului de tratat este redactat de un comitet pregătitor al conferinței, este d ezbătut
și amendat și adoptat în timpul conferinței conform regulamentului său de ordine interioară, care poate
prevedea. Negocierea se încheie prin semnarea actului constitutiv care echiva lează cu autentificarea textului
negociat. Uneori , statele semnatare urmează o procedură ulterioară prin care să își exprime consimțământul
de a fi legat prin tratat, respectiv ratificare, acceptare sau aprobare. Statele care n -au participat la
negocierea și se mnarea actului constitutiv al unei organizații internaționale pot deveni ulterior părți ale
acestui tratat prin aderare, dacă o asemenea posibilitate este prevăzută în actul constitutiv .
Un stat poate formula rezerve la un tratat multilateral în legătură cu aplicarea uneia sau unora din
prevederile acestuia. Rezervele pot fi formulate odată cu semnarea tratatului, cu prilejul apro bării,
acceptării sau ratificării acestuia, ori în momentul aderării. În principiu, o rezervă modifică într -o anumită
măsură ob ligațiile statului care o formulează, față de tratat și, implicit, față de celelalte state părți la acesta
însă eg alitatea între membrii și uniformitatea de tratament care stă la baza funcționării organizațiilor
internaționale nu admite practica formulării de rezerve.
2. Personalitatea juridică internațională a organizațiilor internaționale
Teoretic, interpretând în sens strict noțiunea de entitate cu personalitate juridică, s -ar putea aprecia că
doar statele ce se bucură de teritoriu, populație și guver n, pot avea personalitate juridică internațională, pot
fi subiecte de drept internațional. Dar întrucât statele, prin exprimarea voinței proprii și suverane pot
crea entități internaționale cu personalitate distinctă de cea a statelor, rezultă că și acest e entități astfel
create învestite cu anumite funcții și competențe pentru re alizarea unor interese comune au o
personalitate juridică internațională proprie.
Actul constitutiv al fiecărei organizații internaționale delimitează domeniul în care se manifestă
personalitatea juridică internațională a oricărei organizații internaționale, iar a ctele constitutive ale unor
organizații internaționale prevăd expres că organizațiile respective au personalitate juridică în dreptul
internațional. Alte acte con stitutive, însă , (chiar Carta ONU), nu conțin însă o asemenea preve dere,
considerând că ea este implicită din însăși crearea organizației, prin împuternicirea acesteia cu atribuțiile
și funcțiile necesare pentru a a cționa pe plan internațional în vederea realizării scopului pentru care au
fost create
Personalitatea juridică internațională a diferitelor subiecte de drept internațional este diferită în
funcție de calitatea subiectului, state sau organizații internaționale, de natura competențelor fixate prin
actul constitutiv.
Personalitatea juridică internațională a unei organizații depinde de două aspecte: opozabilitatea
față de statele membre și opozabilitatea față de celelalte state (nemembre),
Organizațiile internaționale se bucură, în virtutea actului lor constitutiv, de capacitatea
juridică necesară pentru atingerea scopului și exercitării funcțiilor lor, pe teritoriul fiecărui stat
membru, a ctele lor consti tutive prevăzând dreptul organizațiilor internaționale de a acționa ca
persoane juridice în dreptul intern al fiecărui stat membru.
Organizațiile internaționale guvernamentale, ca și celelalte organizații internaționale, nu
posedă un teritoriu propriu. De aceea, ele își desfășoară activitatea pe teritoriile statelor membre, în
măsura în care aceste state le -au recunoscut în ordinea lor juridică oportunitatea corespunzătoare
unei persoane juridice de drept intern al lor.
Statele care rămân în afara unor organizații internaționale, din rațiuni obiective sau politice dar este
interesat de activi tatea unei organizații, au posibili tatea de a accede la lucrările organizației în calitate de
observator sau membru asociat , în limitele statutelor respectivelor organizații, pot încheia acorduri
speciale sau pot beneficia de activitatea organizației.
Pentru a mai bună cooperare în diferite domenii de activitate (politică, economică și tehnică și
alte domenii special izate) s -a recurs la constituir ea de instituțiile specializate în cadrul „sistemului
Națiunilor Unite”, în care numeroase organisme și instituții operează independent, însă unele nu au o

personalitate juridică proprie, ele fiind o creație a Adunării Generale sau a Consiliului Economic și
Social (ECOSOC) al ONU, ca organe ale acestora.
Personalitatea juridică a organizației internaționale guvernamentale are, în general, două
caracteristici esențiale.
– ea se întemeiază pe principiul specialită ții, care înseamnă că organizația internațională își
desfășoară activitatea și își exercită competențele sale în limitele prevederilor statutului ei.
este de natură funcțională, fiind esențială pentru funcționarea corespunzătoare a acesteia, iar
actele co nstitutive ale multor organizații internaționale prevăd drepturi și obligații care confirmă că le
conferă cel puțin un grad limitat de personalitate internațională.
În prezent calitatea de subiect de drept internațional public a organizațiilor internațion ale
guvernamentale este unanim recunoscută și acceptată, dar ea nu se poate stabili a priori și nu este
identică, prin conținutul său pentru toate organizațiile, ci depinde de domeniul de activitate și
întinderea competenței fiecărei organizații internațional.
Elementul important al statutului organizației, relevant atât în raport cu ordinea juridică a
statului gazdă, cât și a celorlalte state, îl constituie imunitățile și privilegiile
diplomatice (inviolabilitatea sediului și libertatea de comunicare oficială, imunitatea de jurisdicție
locală, precum și scutiri fiscale și vamale).
Personalitatea juridică internațională a organizațiilor se caracterizează prin:
– existența atributelor, adică d repturile și obligațiile la care este îndreptățită
organizația față de state, și
– existența de organe proprii cu ajutorul cărora ea realizează activitatea
oficială ca subiect de drept internațional, numai printr -o organizare proprie,
funcționare continuă și voință proprie, organizația poate să devină o entitate distinctă
de statele care o compun , cu drepturi și obligații distincte și răspundere proprie.
3. Forme de manifestare a personalității juridice
Manifestarea personalității juridice a organizațiilor internaționale presupune exprimarea acestei
calități prin acte specifice subiectelor de drept interna țional: încheierea de acorduri internaționale,
reprezentarea pe lângă alte subiecte de drept internațional sau recunoașterea acestora, asumarea de
obligații și răspunderea internațională.
Capacitatea organizațiilor internaționale de a încheia tratate este stipulată în actele lor constitutive atât
în ce privește acordurile cu statele membre cât și cu statele nemembre :
Capacitatea unei organizații de a prezenta reclamații nu este expres prevăzută în actele constitutive
ale vreunei organizații internaționale, însă acestea, pentru a -și îndeplini funcțiile pentru care au fost
constituite, trebuie să se protejeze și să -și protejeze agenții în exercita rea atribuțiilor lor, așa precum
trebuie să răspundă pentru actele lor.
O organizație internațională beneficiază și de posibilitatea de a-și reglementa diferendele folosind
mijloacele de reglementare a disputelor, indicate de dreptul internațional: negocie re, folosirea
arbitrajului, anchetă etc.
Organizațiile internaționale pentru a se bucura de o reală independențe în îndeplinirea
funcțiilor lor beneficiază d e anumite privilegii și imunități, a căror întindere diferă de la o
organizație la alta și sunt prevăzute în actele lor constitutive, în convenții special încheiate între
state , în acordurile de sediu încheiate între organizații și statele gazdă dar și în actele de ordin
legislativ intern ale statelor.
4. Dizolvarea organizațiilor internațion ale
Principalele probleme ridicate de dizolvarea unei organizații interna ționale privesc: cauzele
dizolvării, metodele de dizolvare sau, mai exact, actele internaționale prin care se realizează
încetarea activității unei organizații internaționale și cons ecințele dizolvării: pro blemele de
succesiune legate de dizolvarea organizațiilor internaționale.
Cauzele care pot conduce la dizolvarea unei organizații pot fi realizarea sarcinilor pentru
care a fost înființată, schimbarea condițiilor care au determina t constituirea organizației și
necesitatea creării unei noi organi zații, în locul uneia existente, cu preluarea, într -o formulă
modificată, a unora din atribuțiile acesteia de către noua organizație.
Alte organisme internaționale au fost lichidate în urma unor hotărâri ale propriilor Congrese
(Adunări Generale) sau prin acorduri încheiate cu alte organizații internaționale, p rin transferarea
funcțiilor sale, din lipsă de activitate sau în urma deciziei tuturor statelor membre de a renunța

la calitatea de membru, determinată de schimbarea împrejurărilor politice (cum a fost cazul
Tratatului de la Varșovia).
5. Participarea la activitățile organizațiilor internaționale
5.1.Participarea la elaborarea actului constitutiv
Teoretic, toate statele membre ale unei organizații internaționale au calitatea de membri „deplini”,
însă există și m embrii „fondatori”, practic, membrii „originari” ai unei organizații internaționale și actele
constitutive ale unor organizații internațion ale admit o distincție între aceștia și membrii admiși ulterior.
Membrii fondatori și -au rezervat, prin actele constitutive ale acestor organizații, un loc special, în
comparație cu cel al membrilor admiși ulterior în organizație.
Admiterea de noi state în calitate de membri într -o organizație interna țională, după constituirea
acesteia, se realizează prin aderare, condițiile aderării fiind adesea sunt specificate în actele constitutive ale
organizațiilor, uneori foarte clar alteori imprecis.
O primă condi ție pentru aderare este adesea apartenența la altă organizație dar și interdependența
apartenenței la altă organizație financiară
Cel mai adesea, cerințele impuse statelor sunt de natură ideologică, politică, principiile statului de
drept, respectul drept urilor și libertăților fundamentale ale omului sau condiții de aderare precise și
specifice.
Formalitățile legate de aderarea unui stat la o organizație interna țională depind de natura actului
constitutiv al organizației respective, de forma pe care acesta o îmbracă: tratat supus procedurii de
ratificare sau aprobare (acceptare), ori acord în formă simplificată.
Aderarea la o organizație internațională reprezint ă un act bilateral între statul candidat și
organizație. Regula cu cea mai largă aplicabilitate este cea a hotărârii de admitere luată cu o majoritate
de două treimi, de către organul prin cipal al organizației (adunare generală, conferință etc). în
funcți e de natura organizației, majoritatea de voturi cerută poate fi micșorată sau ridicată sau
înlocuită cu votul unanim al tuturor membrilor organizației. Decizia admiterii de noi membri într -o
organizație inter națională mai este legată de multe ori și de alte reguli instituționale, proprii
fiecărei organizații.
5.2. Pierderea calității de membru – cauzele al căror efect duce la pierderea calității de membru
într-o organizație internațională, sunt următoarele: retragerea voluntară, exclu derea, dispariția organizației și
dispariția statului membru.
– dreptul statelor de a se retrage dintr -o organizație internațională apare, într -o opinie, ca fiind un
drept limitat, o formă de exercitare a suverani tății statelor membre, însă poate duce l a slăbirea
organizației, actele constitutive ale unor organizații internaționale interzic retragerea pentru o
anumită perioadă inițială de timp.
– excluderea unui stat dintr -o organizație internațională poate fi privită ca o sancțiune sau
ca o măsură de protejare a organizației,
– dispariția unui stat ca subiect de drept internațional conduce și la pierderea calității de membru al
organizațiilor din care făcea parte, l ichidarea unei organizații are ca efect pierderea calității de mem bru,
indiferent dacă dizolvarea acesteia s -a produs cu consimțământul tutu ror membrilor sau numai a majorității
acestora, ori a fost sau nu înlocuită cu altă organizație.
5.3. Participarea la activită țile organizațiilor internaționale
– membru asociat permite participarea la activitățile unei organizații internaționale dar nu conferă
entității participante drepturile de care se bucură un stat indepen dent, membrul asociat nu poate fi ales în
principalele organe ale organizației și nu are drept de vot în aceste organe, așadar este vorba de o
participare incompletă, secundară
– observatori la lucrările unei organizații interguvernamentale pot fi statele membre ale altor
organizații, statele membre ale organizației, dar care nu sunt membre ale unuia din organele sale cu
compoziție restrânsă, mișcările de eliberare națională, alte organizații internaționale în măsura în care această
participare se înscrie în specificul obiectivelor activității organizației primitoare și de măsura în care
cooperarea dintre ele contribuie la realizarea obiecti velor ambelor organizații. Observatorii
primesc documentele organizației, pot face declarații, au acces la ședințele diferitelor organe ale
organizației, da r nu au drept de vot.
– statutul consultativ se acordă unor organizații internațio nale neguvernamentale (ONG), a
căror activitate are legătură cu cea a organizației interguvernamentale ce acordă acest statut.
Unele organizații pot solicita, în anumite condiții, consultanță și unor firme private sau chiar

unor specialiști recunoscuți, acționând în nume propriu. Pentru a avea statut de consultant, o
organizație internațională neguvernamentală trebuie să aibă un sediu propriu, o cartă
constitutivă, adoptată în mod democratic, în baza căreia să fie autorizată să vorbească în numele
membrilor săi.

Test de autoevaluare
1.Care sunt etapele creă rii organizațiilor internaț ionale?
2. Care sunt moda litățile prin care poate avea loc modificarea actul ui constitutiv in ceea ce
privește organizațiile internaț ionale?
3.Care este deosebirea dinte revizuire si amendament?
4. Ce înțelegeți prin dreptul de legație si ce forme poate îmbră ca acesta?
5.Care sunt cauzele care pot duce la dizolvarea organizațiilor internaț ionale?
6.Cum se poate dobâ ndi calitatea de membru in cadrul une i organizații internaț ionale?

Exerciții: 1. Care apreciați că este fundamentul p ersonalității juridice internaționale a
organizații lor internaționale ?
Teoretic, interpretând în sens strict noțiunea de entitate cu personalitate juridică, s -ar putea
aprecia că doar statele ce se bucură de teritoriu, populație și guvern, pot avea personalitate juridică
internațională, pot fi subiecte de drept internațional . Dar întrucât statele, prin exprimarea voinței
proprii și suverane pot crea entități internaționale cu personalitate distinctă de cea a statelor, rezultă că
și aceste entități astfel create învestite cu anumite funcții și competențe pentru realizarea uno r interese
comune au o personalitate juridică internațională proprie.
Actul constitutiv al fiecărei organizații internaționale delimitează domeniul în care se manifestă
personalitatea juridică internațională a oricărei organizații internaționale, iar acte le constitutive ale
unor organizații internaționale (spre exemplu Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Economică
Europeană) prevăd expres că organizațiile respective au personalitate juridică în dreptul internațional.
Alte acte constitutive, însă, î ntre care chiar Carta ONU, nu conțin însă o asemenea preve dere,
considerând că ea este implicită din însăși crearea organizației, prin împuternicirea acesteia cu
atribuțiile și funcțiile necesare pentru a acționa pe plan internațional în vederea realizări i scopului
pentru care au fost create. Personalitatea juridică internațională a diferitelor subiecte de drept
internațional este diferită în funcție de calitatea subiectului, state sau organizații internaționale, de
natura competențelor fixate prin actul c onstitutiv.
Organizațiile internaționale ca subiecte derivate de drept internațional create de state nu pot avea
o personalitate juridică identică cu cea a statelor ci au drepturi și obligații internaționale ce depind de
scopurile și funcțiile organizaț iei specificate expres sau implicit în actul constitutiv. Organizațiile
internaționale își desfășoară activitățile pentru realizarea scopurilor pentru care au fost constituite în
teritoriul unor state, așadar intră în raporturi juridice cu persoane fizice sau juridice de drept intern din
aceste state.
Personalitatea juridică internațională a unei organizații depinde de două aspecte: opozabilitatea
față de statele membre și opozabilitatea față de celelalte state (nemembre), aceasta fiind consecința a
necesi tății îndeplinirii scopurilor pentru care ONU a fost creată, existenței organelor cu sarcini în
îndeplinirea acestor scopuri, angajamentelor asumate prin actul constitutiv în realizarea obiectivelor.
Cu privire la opozabilitatea personalității juridice a organizații inter naționale față de statele
terțe, nemembre ale organizației depinde de recunoașterea acesteia de către terți. Totuși, personalitatea
organizațiilor internaționale nu este, după cum se exprimă Curtea referindu -se la ONU, „pur și simplu”
o personalitate recunoscută doar de statele membre, ci „o personalitate internațională obiectivă” –
opozabilă erga omnes.
Exercitarea personalității de drept intern a organizațiilor internaționale privește o situație de
ordin special, rezultând din raporturi le organizației cu statul pe teritoriul căruia aceasta își are sediul și
una de ordin general, reflectând tratamentul aplicat organizațiilor internaționale, de către toate țările
membre, pe propriul lor teritoriu. În prima situație, între organizație și st atul de sediu se încheie un
acord special, în cuprinsul căruia se precizează întinderea și conținutul prerogativelor respectivei
organizații, decurgând din actul său constitutiv, precum și regimul raporturilor juridice pe care
organizația le încheie cu p ersoane fizice sau juridice din statul de sediu pentru cumpărarea de bunuri,
închirierea unor localuri, prestarea de servicii etc.

Organizațiile internaționale se bucură, în virtutea actului lor constitutiv, de capacitatea juridică
necesară pentru atingere a scopului și exercitării funcțiilor lor, pe teritoriul fiecărui stat membru, actele
lor consti tutive prevăzând dreptul organizațiilor internaționale de a acționa ca persoane juridice în
dreptul intern al fiecărui stat membru. Deși, de cele mai multe ori, personalitatea juridică
internațională a organizațiilor nu este consacrată formal printr -un text, totuși nu există nici un dubiu
asupra existenței ei. Această problemă pare a fi reglementată, de Avizul Consultativ dat de Curtea
Internațională de Justiție din 11 aprilie 1949, nu numai pentru ONU, dar și pentru orice alte organizații
internaționale.
Cel mai adesea, actul constitutiv al organizației tace în ceea ce privește personalitatea juridică
internațională și în nici un act constitutiv sau convenție, privind statutul unei organizații, nu se prevede
că organizația internațională respectivă este „subiect de drept internațional”, cu toate acestea,
conceptul de personalitate juridică internațională ne apare ca definitiv stabilit chiar dacă este variabil.
Prin actul constitutiv se înființează organizația, revăzându -se scopurile și mecanismul funcționării ei,
competența organelor – ca ceva distinct de statele fondatoare. Întrucât organizațiile internaționale nu
posedă nici suveranitate și nici jurisdicție ter itorială, calitatea lor de subiect de drept internațional nu
trebuie confundată însă cu aceea a statelor – subiecți de drept originari și primari; deși ambele categorii
sunt actorii relațiilor internaționale. Organizațiile internaționale sunt subiecți de d rept internațional
derivați și secundari.
Organizațiile internaționale pot avea personalitate juridică internațională de grad diferit, în
funcție de ceea ce statele fondatoare au prevăzut în actele constitutive și complementare încheiate în
acest sens, iar dacă admitem că o organizație internațională are o personalitate sui generis de drept
internațional (ca urmare a capacității ei juridice limitate), putem spune că acea organizație are și
calitatea de subiect de drept internațional (ca urmare a capacității ei juridice limitate), putem spune că
acea organizație are și calitatea de subiect de drept internațional (dar numai cu acest înțeles). ONU
posedă cel mai ridicat grad de personalitate juridică internațională în comparație cu oricare alte
organizații in ternaționale generale, iar celelalte organizații dispun, într -o măsură mai mare sau mai
mică, de personalitate juridică internațională și pot să aibă sau nu calitatea de subiect de drept
internațional.
Recunoașterea personalității de drept intern a organiz ațiilor internaționale, în fiecare din
statele membre, nu echivalează cu asimilarea acestor organizații cu subiectele de drept intern
din aceste state: organizațiile internaționale dispun de privilegii și imunități derogatorii de la
dreptul comun. Raportur ile unei organizații internaționale cu membrii săi pot fi atât de ordin intern cât și
extern .
Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale în ordinea juridică a statelor este
consacrată nu numai în legislația națională a statelor membre ale org anizației, ci și în statutele lor și în
acordurile de sediu încheiate de ele cu statul de reședință. Carta ONU precizează că „Organizația se va
bucura pe teritoriul fiecăruia din membrii săi de capacitatea juridică care îi este necesară pentru
exercitarea funcțiilor și realizarea scopurilor sale”
Personalitatea juridică a organizației internaționale guvernamentale are, în general, două
caracteristici esențiale. În primul rând, ea se întemeiază pe principiul specialității , care înseamnă c ă
organizația internațională își desfășoară activitatea și își exercită competențele sale în limitele
prevederilor statutului ei. În al doilea rând, personalitatea juridică a acestor organizații este de
natură funcțională, fiind esențială pentru funcționar ea corespunzătoare a acesteia, iar actele
constitutive ale multor organizații internaționale prevăd drepturi și obligații care confirmă că le
conferă cel puțin un grad limitat de personalitate internațională. Chiar dacă ONU nu folosește
expresia in termini s, atunci când art.104 din Carta ONU vorbește despre „capacitatea juridică necesară
pentru exercitarea funcțiilor și realizarea scopurilor sale”, se are în vedere calitatea de subiect de drept
internațional.
În opinia Curții Internaționale de Justiție, a e xistat intenția ca Organizația să exercite funcții și
drepturi care nu pot fi explicate decât pe baza posedării într -o largă măsură a personalității juridice
internaționale și a capacității de a acționa pe plan internațional, în calitate de entitate separa tă de
statele fondatoare și ca subiect de drept internațional distinct. S -a ajuns la concluzia că Organizația
este o persoană juridică internațional. În afară de ONU, și alte organizații internaționale în baza
actelor lor constitutive, care le conferă drep turi și obligații, au o personalitate juridică internațională,
fiind subiecți de drept internațional cu caracter derivat, secundar, limitat .

În prezent calitatea de subiect de drept internațional public a organizațiilor internaționale
guvernamentale este unanim recunoscută și acceptată. Această recunoaștere și -a găsit consacrarea
expresă în Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării, din 1982, care precizează:
„Autoritatea Internațională posedă personalitate juridică internațională și are capacitate a juridică care îi
este necesară pentru exercitarea funcțiilor sale și realizarea scopurilor sale”.
Personalitatea juridică internațională a organizațiilor internaționale nu se poate stabili a priori
și nu este identică, prin conținutul său pentru toate organizațiile, ci depinde de domeniul de
activitate și întinderea competenței fiecărei organizații internațional.

Exercițiu 2. Ce importanță credeți că are diversitatea formelor de participare organ izațiile
internaționale a diferitelor entități (statele și altele)?

Modulul IX.
Structura, funcționarea și competențele organizațiilor internaționale

Unitatea de învățare:
1. Structura organizațiilor internaționale
2. Funcționarea organizațiilor internaționale
3. Competențele organizației internaționale
4. Răspunderea organizației internaționale
Timp alocat: 0,25 h
Bibliografie:
1. Raluca Miga Beșteliu , Organizații internaționale interguvernamentale, București, Editura
All Beck,2005, p. 3;
2. Marțian Niciu, Organizații Internaționale Guvernamentale , Iași, Editura Fundației Chemarea,
1994 , p. 11;
3. Livia Dumitrescu, Relații și Organizații Internaționale, ed. Aius Craiova, 2008

1. Structura organizațiilor internaționale
Structura organizațiilor internaționale îmbracă forme variate în funcție de natura activității
organizației, de numărul membrilor săi, de scopurile pe care și le -a propus prin actul constitutiv, de
modalitățile de participare a statelor la procesul decizio nal, de specificitatea acestui proces precum și de
condițiile politico -economice sau de ordin tehnic din momentul constituirii unei organizații.
În dispozițiile actelor constitutive ale organizațiilor internaționale sunt enumerate și prevăzute
organele principale dar și cele organe subsidiare create de un organ principal sau prin delegarea puterilor
acestuia.
Compunerea și competențele o rganelor principale ale organizațiilor, denumite î n actele
constitutive „organe supreme”, nu se pot modifica decât prin amendarea actului constitutiv de către
statele membre.
Organele subsidiare, care au în ac tele constitutive diferite denumiri: „organe auxiliare”,
„organe subordonate”, „comisii”, „subco misii”, „grupe de lucru” etc., sunt instituite de către unul sau
mai multe organe principale ale organizației, au funcții delegate de organul principal și nu pot depăși
limitele competenței acestuia iar deciziile sau concluziile sale nu au caracter obligatoriu pentru organul
principal.
Organele politice (Adunare Generală, Conferință, Consiliu ) sunt organele plenare al organizației în
care sunt direct reprezentate statele membre și cele care stabilesc orientarea generală a activității
organizației, se formulează principalele inițiative și forme de coope rare în domeniul pentru care organizația
a fost constituită.
Organele jurisdicționale sunt întâlnite în doar câteva organizații internaționale: Organizația
Națiunilor Unite a prevăzut în art. 7 din Cartă constituirea Curții Internaționale de Justiție, ca unul din

cele șase organe principale ale Organizației, Uniunea Europeană beneficiază de Curtea de Justiție a
Comunită ților Europene, a cărei largă competență contencioasă o plasează în rândul celor mai
importante instanțe internaționale.
Organele administrative sunt întâlnite în structura tuturor organizațiilor internaționale
interguvernamentale și sunt compuse din secre tariate ca organe cu caracter permanent
conduse de un secretar general, președinte, director executiv etc. care răspunde de buna
funcționare internă a organizației, de informarea și documentarea organizației și de pregătirea
reuniunilor celorlalte organe, de executarea deciziilor organelor politice. Uneori, cum este cazul
secretarului general al ONU, rolul acestuia devine unul politic destul de important .
Organele reprezentative sunt cele în cadrul cărora fiecare membru să p oată participa la
definirea politicii organizației pentru înfăptuirea obiectivelor propuse. Acestea pot fi organe
plenare și organe cu compoziție restrânsă.
Organele plenare sunt adunările generale, adunările parlamentare, comisiile plenare,
reuniunile speciale.
Adunarea generală este întâlnită în cadrul oricărei organizații internațională, ea fiind organul
suprem al unei organizații care decide cu privire la orientările generale privind activitatea sa.
Adunările generale sunt abilitate să adopte recoman dări sau decizii în legătură cu cele mai importante
aspecte ale activității organizațiilor, unele au un caracter specific în funcție de natura activității fiecăreia în
parte, unele cu caracter general: primirea sau excluderea de membri, constituirea și com punerea unor organe
subsidiare, alegerea membrilor organelor cu compunere restrânsă, alegerea sau numirea directorului
general, adoptarea unor convenții sau acorduri etc.
Adunarea generală este compusă din reprezentanții tuturor statelor membre și poate fu ncționa numai
atunci când se îndeplinește quorum -ul impus de actul constitutiv, de obicei majoritate simplă iar uneori
calificată.
Organele neplenare au competențe proprii, prevăzute în actele constitutive ale
organizațiilor, și competențe delegate, rezultând din decizii ale organului plenar , astfel,
organele executive se manifestă în pregătirea deciziilor pe care urmează să ie ia organul plenar,
cu prilejul sesiunilor sale ordinare, sau, în unele cazuri, extraordinare; punerea în aplicare a
acestor d ecizii; și supravegherea executării deciziilor organelor plenare de către celelalte
organisme ale organizațiilor și, când este cazul, de către statele membre.
Secretariatul, organul cu funcționare perma nentă și cu atribuții administrative, condus de un
secretar general a devenit un mecanism administrativ independent de voința națională a staetlor
și acționând în interesul comun al tuturor statelor membre ale organizației.
Competența secretariatului se manifestă în domeniul bugetar al culegerii și difuzării de
informații, pregătirea și desfășurarea reuniunilor organizației, reprezentarea organizație în
raporturile cu statele membre și alte entități. Multe secretariate îndeplinesc funcția de depo zitar
al tratatelor internaționale.
Conducătorul secr etariatelor poartă denumirea de: secretar general, director general ori
președinte, este ales sau numit de către organul plenar al organi zației așadar trebuie să fie acceptat
de membrii permanenți ai acestui organ, are un mandat de patru sau cinci ani și trebuie să fie o
personalitate care să se bucure de încrederea statelor membre și prestigiu.
Personalul secretariatului se compune din funcționari internaționali care lucrează exclusiv pentru
organizație cu o anumită permanență și continuitate și se supune regulilor rezultând din „statutul său
internațional”.
Sediul o rganizațiilor internaționale, unde este instalat secretariatul și în care se desfășoară cele mai
multe din reuni unile organizației se află pe teritoriul unei țări conform convenției statelor membre. Orașele
de sediu beneficiază de avantajele econo mice, de folosirea unei părți din forța de muncă locală, de
stimularea dezvoltării unor servicii dar devin și centre ale unor intense contacte și activități, contribuind la
creșterea prestigiului țării gazdă.

2. Funcționarea organizațiilor internaționale
Funcționarea unei organizații internaționale este stabilit prin actul său constitutiv, cu
trăsăturile proprii specifice fiecăreia și referitoare la procedură, constituirea și compunerea
organelor, promovarea inițiativelor și, mai ales, procesul decizional.

Marea majoritate a organelor plenare sau restrânse ale organizațiilor internaționale nu își
desfășoară activitatea în mod permanent: ele se reunesc periodic, iar reuniunile respective
poartă numele de sesiuni : ordinare dedicate activ ității de ansamblu curente a organizației și
extraordinare sau speciale care solicită o rezolvare de urgență.
Președintele unei reuniuni este ales dar în situația când se convoacă sesiuni speciale ale acestor
organe, nu se mai procedează la alegerea unui nou președinte; ..
Biroul este compus din președinte, vicepreședinții care ajută la conducerea lucrărilor și uneori
raportorul și, atunci când adu narea generală sau congresul creează și comisii plenare, aceștia
având conducerea generală și luând decizii în legătură cu unele probleme de procedură .
Hotărârile organizațiilor internaționale (desemnate printr -o serie d e termeni, cum ar fi:
rezoluții, decizii, declarații, hotărâri, recomandări etc.) sunt luate prin c onsensul membrilor
organizației, fără ca aceasta să fie supusă la vot, prin u nanimitate, p rin v ot ponderat sau prin majo –
ritate care poate fi: majoritate simplă ( jumătate plus unu din numărul mem brilor prezenți și
votanți); m ajoritate absolută ( jumătate plus unu din numărul total al votanților, adică al membrilor
rganizației); majoritate relativă sau majoritate calificată.
Supravegherea și controlul exercitat de organizațiile internațio nale se realizează prin
promovarea și punerea în practică a unor norme internaționale de comportament cum ar fi un ele
standarde în domeniul drepturilor omului, a combaterii poluării, utilizării unor resurse
partajabile , independent de obligațiile formale asumate de către state în aceste domenii.
3. Competențele organizației internaționale
De regulă, competențele organizațiilor internaționale sunt stabilite prin dispozițiile statutelor
lor. Spre deosebire de state care au o competență absolută și exclusivă în domeniul relațiilor
internaționale, organizațiile internaționale au competențe limitate . De asemenea, competențele
organizațiilor internaționale sunt de natură funcțională, fiind determinate de scopurile pentru care au
fost create și limitate la prevederile statutelor lor.
Organizațiile internaționale au competențe numeroase, care diferă de la o organizație la alta și
care pot fi grupate în trei mari categorii :
Competența normativă a organizațiilor internaționale = constă în posibilitatea organizației
de a crea norme juridice care se adresează unor destinatari diferiți (statele membre, organele
organizației sau chiar altor organizații) și care să fie în concordanță cu norme le dreptului internațional
și principiile de bază ale organizației.
– multe organizații internaționale guvernamentale constituie cadrul de elaborare și adoptare a
unor convenții internaționale, normele lor constituind o legislație internațională în materi a respectivă.
– actele normative adoptate de organele organizațiilor sunt expresia puterii de autoreglare a
organizației internaționale, adoptă regulamentele lor de funcționare, prin care se precizează și se
dezvoltă dispozițiile statutare în această mat erie.
Competența operațională a organizațiilor internaționale guvernamentale = constă în
puterile de acțiune ale organizațiilor internaționale, altele decât cele normative. Aceste puteri
constau din acțiunile organizațiilor de a acorda asistență economică, financiară, administrativă și în
unele cazuri și asistență militară statelor membre.
Competența operațională a organizațiilor internaționale diferă de la o organizație la alta. Ea
este reglementată prin statutul organizației și actele ei interne.
Raporturi juridice funcționale pot fi și între organizațiile internaționale și un stat membru. Un
stat membru al organizației:
– poate încheia acorduri internaționale;
– se poate adresa organizației ca depozitar a convențiilor internaționale;
– poate utiliza reguli și norme tehnice internaționale elaborate;
– poate stabili relații cu organizația, în legătură cu exercitarea funcțiilor
sale de către organizație.
Competența de control și de sancțiune = au legătură cu competența normativă, indică în ce
măsură organi zațiile internaționale pot controla modul în care statele membre îndeplinesc
obligațiile ce le revin din calitatea de membru al organizației și pot aplica sancțiuni împotriva
membrilor care nu le respectă. Competența de control a organizației internațional e constă din dreptul ei
de a pretinde și primi rapoarte periodice din partea statelor membre asupra felului în care aceste state
își îndeplinesc obligațiile statutare sau cele convenționale.

4. Răspunderea organizației internaționale = răspunde pentru acțiuni ce fac parte din
crimele internaționale și reprezintă o amenințare asupra păcii și securității internaționale, spre exemplu,
acte de agresiune, discriminare, propaganda războiului etc.
În dreptul internațional se disting două for me de răspundere: politică și materială.
Răspunderea materială a subiecților de drept internațional constă în despăgubirea materială. Această
formă de răspundere e specifică pentru organizațiile internaționale. Răspunderea politică are diferite
forme: scuz e, lipsire a organizației internaționale de drepturile și obligațiile sale, cum ar fi, pierderea
calității de depozitar al tratatului internațional..
5. Mijloace financiare – pentru cheltuieli diverse, în sume considerabile necesare activităților
specif ice, mai ales cheltuielilor administrative ( peste 90% din buget) organizațiile se bazează
pe: c ontribuții obligatorii ale statelor membre, contribuții voluntare, donații, plăți pentru servicii; taxe.
Contribuții obligatorii impuse statelor membre reprezintă aproximativ 90% din veniturile bugetare
ordinare pentru aproape toate organizațiile internațio nale. Stabilirea cotei de contribuție a statelor se face în
funcție de trei principii: al contribuțiilor egale, al opțiunii claselor de contribuții și cel al scării de evaluare
sau repartizare(cel mai frecvent).
Contribuțiile voluntare reprezintă modalitatea de c onstituire a unei părți din resursele unei
organizații internaționale și se întâlnește, mai ales, în sistemul organizații lor ONU. Ele servesc
programelor și ac țiunilor aprobate de organul plenar al organizației. Contribuțiile voluntare pot
proveni de la statele membre, în general cele dezvoltate, de la statele nemembre și din alte surse,
înțelegând prin aceasta surse private. Ele nu sunt incluse în bugetul ordinar al Națiunilor Unite ci
sunt contabilizate ca fonduri extrabugetare. Cu toate acestea, în funcție de procedurile în materie
financiară, anumite programe pot fi transferate de la finanțarea voluntară la bugetul ordinar și
invers.
Donațiile din p artea unor state sau particulari pot fi oferite la începuturile activității unei
organizații pentru amenajarea clădirilor în care își stabilesc sediul. Organizațiile pot transfera între
ele fonduri sub forma unor împrumuturi nerambursabile.
Veniturile din activități proprii ocupă un loc minor în finanțarea activității organizațiilor,
acestea sunt obținute de obicei din plățile pentru servi ciile prestate statelor membre, altor organizații
internaționale sau particu larilor: vânzarea propriilo r publicații, studii ori alte materiale documentare,
închirieri de localuri pentru reuniuni ale altor organizații etc., emisiuni de timbre sau de acțiuni
purtătoare de dobândă, chirii pentru materiale, echipamente, aparatură și servicii prestate.
Cheltuie lile organizațiilor internaționale sunt atent monitorizate și controlate de către
state, acestea având natură administrativă (afectează peste 90 % din resursele bugetare) sau
operațională pentru: plata personalului, organizarea sesiunilor organelor organizației , plata chiriei
și a costului întreținerii localurilor de sediu, procurarea unor echipamente și cheltuieli generale
(poștă, telecomunicații etc.) respectiv fondurile pentru sprijinirea unor activități specifice în statele
membre.
Bugetul reprezintă actul juridic intern, cu forță obligatorie, prin care organizațiile
internaționale esti mează propriile venituri și cheltuieli, pe o perioadă determinată de timp. Bugetul
unei organizații internaționale, odată aprobat, reprezintă temeiul juridic în baza căruia sunt
colectate, respectiv plătite, contribuțiile st atelor la cheltuielile organizației și asigură mijloacele
materiale necesare punerii în aplicare a deciziilor organelor deliberative sau executive ale
organizației, autorizând secretariatele or ganizațiilor să efectueze plățile impuse de executarea
programelor lor de activitate.
Pregătirea bugetelor se face de către conducătorul organului administrativ, acestea prezentându –
se divizate în capitole și secțiuni distincte, cu estimarea rosturilor pe programe și componen tele acestora și
însoțite de documentarea corespunzătoare.
Adoptarea bugetului unei organizații internaționale se decide printr -o rezoluție de către organul
plenar al organizației care uneori pot aduce amendamente la bugetele supuse aprobării lor, iar ma joritatea
cerută este diferită de la o organizație la alta.
Administrarea bugetului unei organizații internaționale revine tot conducătorului administrativ al
organizației, care dispune plățile în limita sumelor aprobate și pentru sco purile pentru care aceste sume
au fost alocate, cu oarecare variațiuni date de împrejurări speciale. În acest sens, pentru acoperirea
cheltuielilor rezultând din situații neprevăzute se constituie fon duri speciale, a căror utilizare urmează
reguli financi are și proceduri proprii fiecărei organizații.

În materie de control al execuției bugetare, acesta poate fi : verificare internă sau externă.

Test de autoevaluare
1. Prezentați succint co mpetentele organizaț iilor internaț ionale
2. Care sunt cele 3 forme de contribuție la bugetul organizațiilor internaționale
3. Care sunt sursele de venit ale organizațiilor ?
4. Care sunt formele de răspundere a organizațiilor?

Exercițiu 1. Care sunt formele de stabilire a contribuției statelor și care vi se pare cel
mai avantajos pentru state? Argumentați
Rezolvare : Stabilirea cotei de contribuție a statelor se face în funcție de trei principii: al
contribuțiilor egale, al opț iunii claselor de contribuții și cel al scării de evaluare sau repartizare.
Principiul cotelor egale de contribuție a fost reținut de un număr foarte limitat de organizații
(Organizația țărilor exportatoare de petrol (OPEC) și Comisia centrală pentru navig ația pe Rin) . Faptul că
toți membrii unei organizații participă, în condiții de egalitate la luarea deci ziilor, nu și -a găsit, în general,
aplicabilitatea în privința suportării, în mod egal, a cheltuielilor organizației.
Principiul opțiunii clasei de co ntribuții (Uniunii Poștale Universale și Uniunii Internaționale a
Telecomunicațiilor), c onform căruia fiecare membru își alege sau i se atribuie o anumită clasă de
contribuții, potrivit căreia urmează să participe la chel tuielile organizației, c ontribuția fiecărui membru
rezultând din multiplicarea unităților aferente clasei care a ales -o cu valoarea unei unități, ce poate varia în
funcție de evoluția cheltuielilor organizației.
Cel mai răspândit sistem în fixarea cotei de contribuție a statelor membre la cheltuielile
organizației, este sistemul scării de repartizare , fiecărui stat membru al unei organizații fiindu -i atribuit un
anumit procent din cheltuielile acesteia, sistem introdus și folosit de ONU dar și de unele agenții specializate
(OIM, FAO, OMS, UNESCO) . Principalul avantaj al acestei formule este că în stabi lirea cotei de
contribuție a statelor membre se ia în considerație mărimea și puterea economică a fiecărui stat. Dar,
venitul național nu poate fi singur ul criteriu în determinarea capacității de plată de aceea s-au introdus
criterii suplimentare cum ar fi: venitul național pe cap de locuitor, capacitatea membrilor de a
dispune de monede convertibile sau situația economică -financiară specială a țărilor în curs de
dezvoltare.
Adunarea Generală revizuiește periodic scara de contribuții și introduce pentru determinarea
acesteia criterii din ce în ce mai precise, cum ar fi: disparitățile economice dintre țările dezvoltate
și cele în curs de dezvoltare, condiții le care afectează capacitatea de plată, dependența încasărilor
la export de unul sau câteva produse; abilitatea de a obține monede convertibile, avuția națională
acumulată, acordarea unei atenții speciale țărilor în curs de dezvoltare cel mai puțin dezvolt ate,
metodele naționale diferite de calcul, „limite superioare și minime” ale contribuției, astfel, ca
organizația să nu poată deveni prea dependentă de marii contribuitori iar, pe de altă parte, ca toate
statele să își asume suportarea unei părți din pov ara financiară.
Organele plenare ale organizațiilor internaționale au competență exclusivă în evaluarea
contribuției membrilor la suportarea cheltuielilor organizației, dar și responsabilitatea de a
asigura că această con tribuție este efectiv încasată de către organizație, conform principiului
general recunoscut potrivit căruia contribuțiile stabilite devin plătibile și plata lor constituie o
obligație juridică(C urtea Internațională de J ustiție în avizul consultativ denumi t „Anumite
cheltuieli" arată că hotărârile Adunării Generale în aplicarea art. 17 alin. (2) al Cartei după care
cheltuielile organizației „sunt suportate de membri, potrivit reparti zării stabilite de Adunarea
Generală", au „forță și efect dispozitiv")
Împotriva membrilor care nu își îndeplinesc obligațiile privind plata contribuțiilor, actele
constitutive ale multor organizații internaționale prevăd sancțiuni, cum ar fi pierderea dreptului de
vot (art. 19 Carta ONU) sau a dreptului de reprezentare ( AEEA, OMM, Consiliul Europei).

Exercițiu 2. Analizați interdependența competențelor organizațiilor.

Modulul X.
ONU și instituțiile din cadrul ONU

Unitatea de învățare:
1. Societatea Națiunilor – precursoarea ONU
2. Apariția Organizației Națiunilor Unite
3. Consiliul Economic și Social
4. Curtea Internațională de Justiție
5. Secretariatul
6. Consiliul de Tutelă
Timp alocat: 0,25 h
Bibliografie:
1. Raluca Miga Beșteliu , Organizații internaționale interguvernamentale, București, Editura
All Beck, 2005;
2. Marțian Niciu, Organizații Internaționale Guvernamentale , Iași, Editura Fundației Chemarea,
1994
3. Livia Dumitrescu, Relații și Organizații Internaționale, ed. Aius Craiova, 2008

1. Societatea Națiunilor – precursoarea O NU
În 1915 se constituie la Philadelphia, Liga pentru impunerea păcii, organizație privată, ale cărei
principale idei, se regăsesc în vestitele sale „14 puncte”, privind orga nizarea păcii la sfârșitul războiului.
Ultimul dintre acestea are în vedere constituirea unei Ligi a Națiunilor ca asociație generală a națiunilor
trebuie să fie formată prin pacte specifice, cu scopul de a oferi garanții reciproce independenței politice și
integrității teritoriale atât marilor cât și micilor state deopotrivă
La o săptămână după deschiderea Conferinței de pace de la Paris (18 ianuarie 1919), s -a constituit o
comisie, a cărei conducere a revenit președintelui SUA, W. Wilson, cu sarcina elaborării actului constitutiv
al Ligii, ca parte integrantă a Tratatului de pac e. Proiectul final al acestui document, denumit Pactul
Societății Națiunilor, a fost aprobat, în unani mitate, în sesiunea plenară a Conferinței de pace din 1 aprilie
1919. întrucât Pactul era inclus în Tratatul de la Versailles, ca parte a aces tuia, data oficială de
constituire a Societății Națiunilor coincide cu intrarea în vigoare a Tratatului de pace, după
ratificările necesare, și anume 10 ianuarie 1920.
Principiile Societății Națiunilor, generate de intenția de a preveni izbucnirea unui război și
reglementarea disputelor prin mijloace pașnice și acțiuni colective ale tuturor membrilor împotriva
oricărui agresor care ar recurge la război, au fost: acordul membrilor de a r especta și apăra inte gritatea
teritorială și independența politică a altor state și considerarea oricărui război sau amenințarea cu
războiul o problemă a întregii organizații.
Structura funcționale a organizației astfel creată este compusă de trei organe principale: Adunarea
(ca organ plenar ), Consiliul ( organ cu compoziție restrânsă ) și Secretariatul (care îndeplinea funcții
administrative). Atât în Adunarea plenară cât și în Consiliu statele reprezentate dispuneau de un
singur vot. Adunarea și -a creat șase comitete plenare a căror competență privea următoarele
probleme: 1) juridice; 2) organizații tehnice; 3) reducerea ar mamentelor; 4) buget și finanțe; 5)
probleme sociale și umanitare și 6) probleme politice.
Adunarea lua decizii privind admiterea de noi membri, alegerea membrilor Consiliului cu
majoritate iar altele controlul buget ului; selectarea membrilor neper manenți ai Consiliului și
stabilirea regulilor de urmat la această alegere; analizarea problemelor transmise de Consiliu și
inițierea de acțiuni pentru revizuirea tratatelor – cu unanimitate.
Consiliul avea atribuții ca: re glementarea disputelor, expulzarea membrilor care violează
prevederile Pactului; formularea planurilor de dezarmare; formularea recomandărilor privind căile
de punere în aplicare a prevederilor Con venției privind reglementarea disputelor și aplicarea de
sancțiuni ș.a.. În comun cu Adunarea, Consiliul decidea asupra numirii Secretarului General al
Ligii, alegerea membrilor Curții Permanente de Justiție Internațională și schimbările raportului
dintre numărul membrilor permanenți și nepermanenți ai Consiliulu i.
Societatea Națiunilor și -a îndeplinit doar parțial obiectivele, ea implicându -se în
soluționarea de dispute însă a înregistrat și eșecuri care au demonstrat punctele vulnerabile ale
organizației, mai ales când conflictul privea o mare putere. Totuși, ea constituie prima tentativă în

istoria societății internaționale de a face să funcționeze o organizație politică, cu caracter universal,
înzestrată cu organe permanente, a căror funcționare permitea co operarea dintre state și a
reprezentat o experiență care a fost larg folosită în conturarea organizației ce i -a luat locul –
Organizația Națiunilor Unite.
2. Apariția Organizației Națiunilor Unite
Expresia „Națiunile Unite” aparține președintelui Statelor Unite ale Americii, Franklin D.
Roos velt, și a fost folosită pentru prima dată în „Declarația Națiunilor Unite” din 1942,
Planurile concrete pentru crearea ONU au avut loc între reprezentanți SUA , Marii Britanii
și URSS, iar ulterior și reprezentanții Chinei care au preconizat că în păstra rea păcii mondiale,
rolul cheie trebuie atribuit unui Consiliu de Securitate, ai cărui membri permanenți să fie China,
Franța, Marea Britanie, SUA și URSS.
La Conferința tripartită la nivel înalt de la Yalta , din februarie 1945, conducătorii celor
trei mari puteri – SUA, Anglia și URSS – au considerat esențială constituirea unei organizații
internațio nale generale pentru menținerea păcii și securității „atât pentru prevenirea agresiunii cât
și pentru înlăturarea cauzelor politice, economice și sociale a le războiului, printr -o strânsă și
continuă colaborare a popoarelor iubitoare de pace”. Cei trei s -au pus de acord asupra
formulei de vot în cadrul Consiliului de Securitate și au anunțat data înce perii Conferinței
Națiunilor Unite (25 aprilie 1945), dedi cată redactării Cartei organizației mondiale, precum și
locul ținerii acesteia: San Francisco, în SUA. Cu acest prilej s -a ajuns la un acord și cu privire la
țările ce urmau a fi invitate la Conferință: statele care declaraseră război unuia sau mai multor state
ale Axei, până la 1 martie 1945.
Problema organizării postbelice a lumii a pus bazele unor agenții specia lizate pe probleme
specifice privind alimentația și agricultura, probleme monetare și financiare, culturale, etc.
Scopurile Organizației Națiunilor Unite, ca o rganizație se state suverane, cu vocație
universală, sunt înscrise în primul articol al Cartei. Aceste scopuri sunt menținerea păcii și
securității internaționale (prin măsuri colective de prevenire și înlătu rare a amenințărilor
împotriva păcii și pentru reprimarea actelor de agre siune sau a altor încălcări ale păcii, aplanarea
și soluționarea diferen delor sau a situațiilor cu caracter internațional, prin mijloace de
reglementare pașnică), realizarea cooperării internaționale în domeniul economic și social,
realizarea cooperării internaționale pentru promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului
și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie dezvoltarea de
relații prietenești î ntre națiuni..
Principiile cuprinse în Carta ONU reprezintă o serie corp de norme fundamentale, în
temeiul cărora se reglementează și funcționarea ONU : (1) nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu
forța; (2) soluționarea pașnică a diferendelor internaț ionale; (3) neamestecul în treburile interne ale altor
state; (4) îndatoririea statelor de a coopera între ele; (5) dreptul popoarelor la autodeterminare, (6) egalitatea
suverană a statelor și (7) îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor internaționale (pacta sunt servanda).
Membrii. Dobândirea calității de membru al ONU s -a realizat pe două căi : prin participarea la
elaborarea actului constitutiv și prin aderare, așadar există m embrii originari ( în număr de 51), respectiv
statele care au fost invitate și au participat în Conferința de la San Francisco, în cadrul căreia s -a
redactat Carta ONU, ori care au semnat în 1942 Declarația Națiunilor Unite sau ratificat Carta ONU până la
sfârșitul anului 1945, ele fiind declarate ca membri fondat ori. Condițiile de aderare sunt ca statele să fie
„iubitoare de pace”, să „accepte obligațiile Cartei” și „după aprecierea Organizației, să fie capabile și
dispuse să le îndepli nească”, a dmiterea ca membru al ONU a statelor care îndeplinesc condițiile ară tate,
„se face printr -o hotărâre a Adunării Generale, la recomandarea Consiliului de Securitate”, hot ărâre care
se ia cu o majoritate de două treimi din membrii prezenți și votanți.
Pierderea calității de membru are loc ca urmare a retragerii voluntare, e xcluderii sau suspen dării
temporare.
Structurile ONU. Carta Națiunilor Unite, în art. 7 alin. (1), indică șase organe principale
ale Națiunilor Unite: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social,
Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul. Organele subsidiare create
poartă denumirea de „comitete” ori „subcomisii”. „ Conferințe” etc . și au sisteme proprii de
organe.
Adunarea Generală
– organul cent ral, cu rol de supraveghere a activităților organizației

sunt reprezentate toate statele membre, ca entități egale, ea fiind organul care dispune de
cele mai largi competențe și ocupă o poziție centrală în cadrul organizației ( alegerea metodelor de
organizare a propriilor lucrări, desemnarea membrilor altor organe ale ONU, g estionarea resurselor
financiare ale Organizației)
– funcțiile: realizarea cooperării politice, economice și sociale, exercitarea competențelor în
domeniul drepturilor omului și menținerii păcii și securității internațional e, poate face
recomandări, fie statului ori statelor interesate, fie Consiliului de Securitate, poate recomanda
măsuri, pentru aplanarea pașnică a oricărei situații, indiferent de origine, pe care o consideră de natură a
dăuna bunăstării generale sau relaț iilor prietenești între națiuni…
Organizarea lucrărilor : o dată pe an, în sesiuni ordinare, care se deschid la sediul din New York
al Organizației, în a treia a zi de marți a lunii septembrie și durează până la mijlocul lunii decembrie, în
ședințe plenare și în dezbateri în cele șapte Comitete plenare.
Adoptarea hotărârilor : princi piul egalității juridice dintre statele membre ONU și a regulii
majorității voturilor. Hotărârile se ia cu majoritate de două treimi în cazuri importante . Hotărârile
Adunării Generale au carac ter de recomandări, fiind lipsite de forță juridică obligatorie dar se impun
statelor ca norme de comportament, în calitatea lor de membre ale organizației..
2.Consiliul de Securitate este un organ cu compunere restrân să, investit cu răspunderea
principală în menținerea păcii și securității internaționale, el dispunând de puteri speciale de decizie și
acțiune în preve nirea și rezolvarea conflictelor internaționale. El este alcătuit dintr -un număr limitat de
membrii, de regulă marile puteri aliate în cel de al doilea război mondial, cooperarea acestora fiind
considerată ca principala garanție a menținerii păcii și secur ității în perioada postbelică. Conform Cartei,
Consiliul de Securitate cuprinde două categorii de membri: permanenți și nepermanenți. Membrii
nepermanenți ai Consiliului sunt aleși de Adunarea Generalii pe perioade de câte doi ani, în fiecare an fiind
aleși câte cinci dintre ei. Potrivit dispozițiilor Cartei, două criterii stau la baza alegerii membrilor
nepermanenți: 1) contribuția statelor respective la menținerea păcii și secu rității internaționale și al celorlalte
obiective ale organizației; 2) o repar tiție geografică echitabilă, însă a celași stat nu poate fi ales pentru două
mandate consecutive, în calitate de membru nepermanent în Consiliul de Securitate.
Competențele Consiliului de Securitate sunt prevenirea izbucnirii unor conflicte,
intervenția în caz de conflict, să intervină pe căi specifice etc.
3. Consiliul Economic și Social (ECOSOC): coordonează activitățile economice și sociale
desfășurate în sistemul Națiu nilor Unite, d esfășoară anual, o sesiune pr incipală și două
sesiuni cu caracter organizatoric. Deciziile Consiliului Economic și Social poartă denumirea
de rezoluții”și se adoptă cu majoritatea simplă de voturi a membrilor prezenți și votanți,
fiecare stat membru dispunând de un singur vot.
4. Cu rtea Internațională de Justiție (CIJ ) : est e „organul judiciar principal al Națiunilor
Unite” , toți membrii ONU fiind și ipso facto parte la statutul Curții, statele nemembre ONU
devenind parte la Statutul Curții în condiții determinate în fiecare caz în parte de Adunarea
Generală ONU.
CIJ este un organ cu caracter restrâns compusă dintr -un corp de 15 judecători independenți
aleși, indiferent de cetățenia lor (dar nu mai mult de 1 dintr -un stat), dintre persoane cu î nalte
calități morale care în țările lor pot fi numite în cele mai înalte funcții judiciare ori sunt juriști cu o
competență recunoscută în materie de drept internațional.
Competența Curții se întinde doar asupra diferendelor dintre state.
Competența cont encioasă privește materia supusă jurisdicției sale (ratione materiae) –
diferende de ordin juridic, nu și cele politice – și subiect ele care au acces la jurisdicție (ratione
personae ) – jurisdicția CIJ are caracter facultativ condiționat de acordul statelor de a supune un
litigiu soluționării de către curte, înainte și independent de apariția unui diferend (printr -o
declarație unilaterală denumită „clauză facultativă” sau poate rezult a din clauzele unor tratate
bilaterale sau multilaterale ) sau după producerea acestuia ( printr -un act special denumit
„compromis”) .
Curtea Internațională de Justiție poate judeca diferende juridice ce privesc: interpretarea unui
tratat; orice problemă d e drept internațional, existența oricărei încălcări a unei obligații
internaționale, natura sau întinderea reparației datorate pentru încălcarea unei obligații
internaționale folosind în acest scop dispozițiile convențiilor internaționale, fie generale, f ie
speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu, cutuma internațională,

ca dovadă a unei practici generale acceptată ca drept, principiile generale de drept recunoscute de
națiunile civilizate, hotărârile judecătorești și doctrina celor mai calificați specialiști în drept
public. Dacă părțile sunt de acord, Curtea poate soluționa o cauză pe baza echității (ex aequo et
bono).
5. Secretariatul
Secretariatul, organ principal al ONU, este compus din Secretarul General și personalul
necesar Organizației. Secretarul General al ONU este ales de Adunarea Generală, la propu nerea
Consiliului de Securitate, pe o perioadă de cinci ani, cu posibilitatea reînnoirii, o singură dată.
Atribuțiile Secretarului Gen eral al ONU sunt în domneniu administrativ și politic, el este „cel mai
înalt funcționar administrativ al Organizației”, participă la toate ședințele Adunării Generale și a
celorlalte organe principale ale ONU (cu excepția CIJ), întocmește și prezintă A dunării Generale
Raportul anual privind activitatea organizației, conduce personalul Secretariatului ONU,
organizează sesiunile organelor Națiunilor Unite (redactarea ordinii de zi, convocarea sesiunilor,
examinarea deplinelor puteri, asigurarea cu persona l și mijloace tehnice etc), și coordonează
activitățile organelor și instituțiilor din sistemul ONU.
Secretariatul este reprezentat de un grup de funcționari internaționali aleși pe criterii de
eficiență, integritate dar și repartiție geografică echitabilă, numiți de Secretarul General care lucrează în
sediul central al Organizației, au atribuții în administrarea operațiunilor de menținere a păcii până la
medi erea disputelor internaționale, asigură toate operațiunile tehnice de legate desfășurarea activității ONU,
pregătesc studii , organizează conferințe internaționale și se bucură de statut apropiat de cel al personalului
diplomatic.
6. Consiliul de Tutelă a decis să se întâlnească doar dacă va mai fi cazul din anul 1993 , an din
care sistemul de tutelă instituit de Carta ONU nu se mai aplică nici unui teritoriu..Până atunci,
Consiliul era folosit în situația teritoriilor a le căror popoare se eliberaseră din col onialism dar nu
atinseseră încă un grad deplin de auto guvernare, alegând calea de a se plasa sub un regim de tutela,
dispărut în timp prin autoguvernarea lor ca state independente care au și devenit mebre ONU. Tutela
presupunea promovarea progresului poli tic, economic și social și evoluția lor progresivă spre
autoguvernare sau independență.

Test de autoevaluare
1. Care sunt scop urile Organizației Naț iunilor Unite(O.N.U.)?
2. Prezentaț i structura instituțională a O.N.U.
3. Care sunt, potrivit dispoziț iilor Cartei, criteriile care stau la baz a alegerii membrilor
nepermanenț i ai Consiliului de Securitate?
4. Din câți judecă tori este formata Curtea Internaț ional ă de Justiție, de cine sunt aleș i si pentru
cat timp?
5. Cum poate fi obț inuta calitatea de mem bru al Fondului Monetar International (F.M.I.)?

Exercițiu
1. Descrieti și apreciați importanța Organizației Națiunilor Unite din perspectiva situației
internaționale la apariția ei și evoluției ulterioare.
Exercițiu 2. Analizați importanța instituțiilor din cadrul ONU și găsiți eventualele interdependențe
dintre acestea

Modulul XI.
Instituțiile specializate din sistemul națiunilor unite.

Unitatea de învățare:
1. Organizații din domeniul comunicațiilor internaționale
2. Instituții de cooperarea tehnică.

3. Organ izații cu scop de protejare și dezvoltare a condițiilor de viață a ființelor umane:. instituții
cu acțiune socială, culturală și științifică
4. Instituții financiar bancare din cadrul ONU
5. Organizații internaționale în domeniul industriei, agricul turii și comerțului
Timp alocat: 0,25 h
Bibliografie:
1. Livia Dumitrescu, Relații și Organizații Internaționale , ed. Aius, Craiova, 2009
2. Vasile Pușcaș, Relații internaționale /transnaționale , Editura Sincron , 2005,
3. Andrei Miroiu, Radu Sebastian Ungureanu, Manual de relații internaționale , Editura Polirom,
2007

Organizația Națiunilor Unite are competență generală menținerea păcii și securității
internaționale, iar pentru îndeplinirea celor lalte obi ective ce privesc cooperarea internațională pentru
soluționarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în
promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale au fost create instituții
specializate ce acționează după un set de mijloace concrete de acțiune

I. Organizații din domeniul comunicațiilor internaționale
1. Uniunea Poștală Universală (UPU) – a dobândit această denumire la Congresul de la
Paris din 1878. Ea este în prezent o instituție specializată a ONU cu sediul la Berna, cun set de
documente obligatorii pentru membrii săi și care se revizuie periodic în funcție de evoluția
tehnică: Actul constitutiv, Constituția, Regulamentul general, Convenția poștală uni versală și
Regulamentul de execuție.
Obiectivele UPU sunt: organizarea și perfecționarea serviciilor poștale, dezvoltarea
cooperării internaționale în domeniu și acordarea de asistență tehnică poștală, la cererea țărilor
membre.
Activitățile UPU sunt: transmi terea poștei tuturor celorlalte state membre, prin cele mai bune
mijloace folosite pentru propriile servicii poștale, derularea traficului poștal internațional în orice
punct al teritoriului aflat sub jurisdicția UPU, activități de armonizare a regulilor aplicabile
expedițiilor poștale etc.
Structura UPU cuprinde 4 organe: Congresul, Consiliul executiv, Consiliul consultativ
de studii poștale și Biroul Internațional.
2. Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor (UIT) – creată prin Convenția internațională a
telecomunicațiilor adoptată în 1932 la Madrid, prin fuziunea a două organizații, are s ediul la
Geneva iar la activitățile sale participă companii industriale sau de cercetare științifică, stații de
emisiuni etc.
Obiectivele uniunii sunt : menț inerea și lărgirea cooperării internaționale între statele membre
în vederea îmbunătățirii și folosirii raționale a telecomunicațiilor, oferirea de asistență tehnică etc.
Activitățile : adoptă reglementări, dezvoltă standarde de interconectarea sistemelor de
telecomunicații la scară mondială, oferirea de asistență t ehnică în privința alegerii și transferului
de tehnologii, finanțarea proiectelor de investiții, mobilizarea resurselor financiare și umane,
instalarea și întreținerea rețelelor, precum și promo varea cercetării etc.
Structura UIT: Conferința plenipotențiarilor, Consiliul, Secretariatul, Sectorul de
radiotelecomunicații, Sectorul de standardizare al telecomunicațiilor și Sectorul de dezvoltare a
telecomunicațiilor.
3. Organizația Aviației Civile Internaționale (ICAO) cu s ediul în Montreal, Canada, are ca
obiective : promovarea unei dezvoltări a transportului internațional , sprijinirea în dezvoltarea liniilor
aeriene, a aeroporturilor și a insta lațiilor de navigație aeriană pentru aviația civilă și asigurarea de servicii
aeriene sigure, regulate, eficiente și economice.
Activitățile OACI : reglementarea uniformă a aspectelor importante ale traficului aerian
internațional , stabilirea de standarde internaționale și practici specifice construcției, pe rformanțelor
tehnice ale aerona velor și a majorității echipamentelor lor, dar și cu privire la pregătirea piloților de linie, a
echipajelor, controlorilor de trafic și echi pelor de întreținere, transportul bunurilor periculoase de către
aeronavele comerc iale, condițiile privind securitatea pe aeroporturile internaționale, transportul ilicit de
droguri, etc.

Structura OACI cuprinde organele principale: Adunarea, Consiliul, secondat de o Comisie și cinci
Comitete, Secretariatul și 3 Birouri regionale.
4. Organizația Maritimă Internațională (OMI) cu sediul la Londra, cre ată la Geneva în
1948 are ca o biectivul principal instituirea unui sistem de colaborare și schimb de informații
între guverne în domeniul reglementărilor guverna mentale privind orice fel de probleme tehnice
legate de navigația comer cială internațională prin adoptarea de norme cu aplicabilitate generală în
domeniul securității transporturilor maritime. OMI dispune de o universitate specializată în orașul
Malmo, în Suedia.
Structura OMI cupri nde: Adunarea, Consiliul, Secretariatul și patru Comitete.

. Instituții de cooperarea tehnică.
1. Organizația Meteorologică Mondială (OMM) – cu sediul la Geneva, constituită în 1950
transformată din o rganizație neguverna mentală are drept o biective : facilitarea cooperării internaționale în
domeniul serviciilor și observațiilor meteorologice, promovarea unui schimb rapid al informațiilor
meteorologice, standardizarea observațiilor și publicarea uniformă a observațiilor statis tice în materie,
încuraj area aplicării meteorologiei în aviație, navigație, agricultură și activități umane, promovarea
activităților în domeniul hidrologiei operaționale și încurajarea cercetărilor și formării de specia liști în
meteorologie și domeniile conexe. Activitățile OMM se materializează într -o serie de programe modiale de
supraveghere, cercetare, î nvățământ, cooperare etc.
Structura : Congresul meteorologic mondial, Consiliul executiv; Asociațiile meteorologice regionale,
Comisiile tehnice , secretariatul.
III. Organzații cu scop de protejare și dezvoltare a condițiilor de viață a ființelor
umane:. inst ituții cu acțiune socială, culturală și științifică
1. Organizația Internațională a Muncii (ILO) – rezultatul final al unui secol de negocieri și
conferițe având ca temă protecția internațională organizată a lucrătorilor, Conferința de pace de
la Versailles din 1919 a constituit o „Comisie de legislație internațională a muncii”, bazată pe
principiul reprezentării tripartite: guvern, patro nat, muncitori. Se constituie prin Declarația de la
Philadelphia privind scopurile și obiecti vele OIM semnată în 1944, actul constitutiv a fost
modificat iar din 1946 OIM a devenit prima agenție speciali zată a ONU cu s ediul la Geneva.
Obiectivul OIM este reglementarea egalității între t oate ființele umane în scopul realizării
progresului material și dezvoltarea spirituală, pentru acest scop ea elaborează instru mente
juridice, politice și programe, la scară internaționa lă și sprijină eforturile în favoarea
ameliorării condițiilor de producție și de muncă.
Activitățile OIM sunt: adoptarea de norme interna ționale privind condițiile de viață și de
muncă ale lucrătorilor ( Convenții cu forță juridică obligatorieș și recomandări cu caracter
orientativ ), aplicarea lor, adoptarea de programe privind folosirea forței de muncă, combaterea
șomajului și cooperare tehnică, cercetare, studii, documentare și informare.
Structura OIM este tripartită, reunind la nivelul organel or de decizie reprezentanții
guvernelor, patronilor și muncitorilor. Principalele organe ale OIM sunt: Conferința internațională
a muncii, Consiliul de administrație și Biroul internațional al muncii.
2. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) (WHO) înființ ată în 1946 la New York , are
sediul la Geneva.
Scopul Organizației este asigurarea sănătății tuturor popoarelor ca o condiție fundamentală a
păcii și a securității în lume prin instituirea unei strategii globale vizând îngrijirile medicale
preventive și curative, dezvoltarea infrastructurii sanitare prin programe care să permită tutror popoarelor
lumii un nivel de viață sănătos și productiv.
Activitatea OMS este de ajutorare a tuturor țărilor membre în acțiunile de întărire și dezvoltare a
propriilor sisteme de sănătate, oferindu -le servicii pentru construirea unor instituții medicale, ajutoare în
medicamente de bază ori echipa ment, cercetare etc.
Structura: Adunarea mondială a sănătății , Consiliul executiv, Secretariatul .
3. Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) – înființată în
urma Conferinței de la Londra din 1945, cu sediu la Paris.
Obiectivul f undamental al UNESCO este de a contribui la instaurarea și menținerea păcii în lume,
prin promovarea colaborării dintre națiuni în domeniile educației, științei, culturii și comunicațiilor,

cultivând respectul universal pentru dreptate și legalitate, precu m și pentru drepturile și libertățile
fundamentale ale omului, favorizarea cunoașterii și înțelegerea reciprocă între națiuni și promovarea și
difuzarea culturii în întreaga lume.
Activitățile UNESCO presupun acț iuni proprii de promovare a păcii, asistenț ă acordată țărilor
membre prin programe proprii sau în colaborare cu alte organizații și instituții internaționale și acțiuni
privind cooperarea intelectuală internațională.
– în domeniul învățământului : realizarea unei educații de bază pentru toți, prin lansarea de
programe de alfabetizare, programe de pregătire a educatorilor și administratorilor procesului de
învățământ, crearea unui program propriu de burse și construirea și echi parea de școli, formularea de
politici educaționale sau de administrare și finanțare a instituțiilor de învățământ
– știință – științele naturii cât și cele sociale, ajută la corectarea dezechilibrului existent actualmente
în domeniul științific și t ehnologic, promovarea drepturilor omului și a valorilor democrației,
combate rea tuturor formelor de discriminare, îmbunătățirea statutului femeii, și problemele cu care se
confruntă tineretul.
– activitățile culturale privesc salvarea moștenirii culturale a umanității
Structura : o conferință generală, un consiliu executiv și un secretariat.
4. Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI) – creată printr -o convenție semnată
la Stockholm în 1967 , cu sediul la Geneva.
Obiectivul principal al OMPI este de a menține și promova în întreaga lume respectul proprietății
intelectuale, sub toate aspectele sale, în scopul favorizării dezvoltării industriale și culturale, prin stimularea
activităților creatoare, facilitarea transferului de tehnologie și diseminarea operelor literare și artistice.
OMPI promovează cooperarea dintre state pentru protecția internațională a tuturor formelor de proprietate
intelectuală.
Structura : Adunarea generală, Conferința, Comitetul de coordonare.

IV. Instituții financiar bancare din cadrul ONU
1. Fon dul Monetar Internațional (FMI) , înființat prin C onferința monetară și financiară de la
Bretton Woods, New Hampshire (SUA) din 1944
Obiectivele FMI sunt: promovarea cooperării monetare internaționale prin asigurarea mecanismelor
necesare de colaborare și consultare în problemele monetare internaționale, f acilitarea expansiunii și
creșterii armonioase a comerțului inter național cu scopul instaurării și menținerii unui nivel ridi cat al
venitului real, a folosirii forț ei muncă și dezvoltarea resurselor productive ale tuturor membrilor,
promovarea stabilității regimului de schimburi, menținerea între statele membre a unor regimuri de
schimburi ordonate și evitarea devalorizărilor monetare concurențiale, stabilirea unui s istem multilateral
de reglementare a tran zacțiilor curente dintre membri și eliminarea restricțiilor la schimburile externe,
folosirea resurselor sale generale în vederea corectării dezechilibrelor din balanțele de plăți ale țărilor
membre – temporar și în baza unor garanții.
Membrii FMI nu sunt în mod obligatoriu sau implicit toate statele membre ONU. Calitatea de
membru se poate obține de orice stat care are autonomie în domeniul relațiilor externe, este capabilă să se
achite de obligațiile impuse st atelor membre și este dispusă să -și asume aceste obligații ( 181 de țări din
cele 188 membre ale ONU sunt membre ale FMI.
Resursele financiare ale fondului sunt constituite din contribuțiile statelor membre cu o anumită
sumă, denumită cotă de subscripție, funcție de indicatori identici, ținând de puterea economică a fiecărei
țări (venitul național, deținerile în aur și dolari, volumul mediu al importurilor, varia bilitatea exporturilor și
raportul acestora cu venitul național ), criteriu ce a suferit în timp revizuiri
Organizarea : Consiliu al Guvernatorilor , Consiliul Executiv, D irectorul general
2. Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (IBRD) , mai cunoscută sub
denumirea de „Banca Mondială” (World Bank), constituită în urma Conferinței monetare și financiare a
Națiunilor Unite de la Bretton Woods din 1944.. își are sediul în Washington D.C. (S.U.A.).
Obiectivele BIRD sunt: participarea la reconstrucția economiilor țărilor membre distruse de război
și spr ijinirea tranziției economiei acestora de la economia de război la economia de pace, sprijinirea
investițiilor private de capital – autohton sau extern – încurajarea împrumuturilor externe și
suplimentarea acestora, din fonduri proprii, promovarea unei cre șteri echilibrate (pe termen lung) a
comerțului internațional, menținerea echilibrului balanțelor de plăți și încurajarea investițiilor
internaționale destinate dezvoltării resurselor productive ale țărilor membre.

După încheierea procesului de refacere a economiilor statelor membre, distruse sau afectate de cel de
al doilea război mondial, BIRD s -a orientat cu precădere către sprijinirea directă a procesului dezvoltării în
statele membre.
Membrii. C alitatea de membru BIRD nu este condiționată de apartenența la ONU, însă este
condiționată de apartenența la FMI:
Resursele financiare ale BIRD provin mai puțin din contribuțiile la capital ale statelor membre,
85 % provenind din sursele sale proprii de pe piețele financiare internaționale din care banca se
autofinanțează.
Structura : Consiliului Guvernatorilor, al Consiliului Directorilor Executivi, denumit și Consiliul de
Administrație și al Președintelui BIRD, asistat de personalul Băncii.
Activitățile Băncii Mondiale sunt de investiții în vedere a dezvoltării, financiare, consultare și
cooperare internațională.
Împrumuturile acordate de BIRD sunt condiționate de utilitatea proiectului și posibilitățile
beneficia rului de a rambursa împrumutul.
3. Asociația Internațională pentru Dezvoltare (IDA) – creată în anul 1960 ca instituție specializată
ONU, afiliată Băncii Mondiale și având sediul în Washington D.C. , din considerentul că statele mai sărace
ale lumii nu pot corespunde condițiilor statutare d e împrumut impuse de Banca Mondială. Așadar,
beneficiarii creditelor AID sunt țările în curs de dezvoltare cel mai puțin avansate.
Obiectivele : dezvoltarea economică, creșterea productivității și ridicarea nivelului de viață în
țările în curs de dezvoltar e, prin disponibilizarea unor mijloace financiare
Membrii AID sunt în mod necesar și membrii BIRD, și sunt divizați în două categorii , în state
care plătesc subscripția și contri buțiile la capital în monedă convertibilă, care poate fi utilizată liber de
către organizație ( țările dezvoltate, Rusia, țări producătoare de petrol) și state membre care plătesc în
monedă liber convertibilă, 10% din subscripția inițială și, în monedă proprie, 90% din subscripția inițială,
precum și contribuțiile și subscripț iile adiționale ( țările mai puțin dezvoltate).
Activitățile AID sunt acordarea de credite de dezvoltare cu condiții deosebit de favorabile: nu sunt
purtătoare de dobândă, sunt acordate pe perioade lungi de timp, de 35 -40 ani, dintre care 10 ani perioadă
de grație, în care nu se returnează rate din sumele împrumutate. Pentru întreaga perioadă se percepe o taxă
de administrație de 0,75%. Toate cred itele AID sunt acordate guvernelor țărilor beneficiare și sunt garantate
de către acestea.
De asemenea, organizația se ocupă de finanțarea proiectelor legate de alimentație și sănătatea
populației sau privind dezvoltarea urbană.
Admini strarea AID este încr edințată Băncii Mondiale, așadar organele de conducere ale acesteia –
Consiliul guvernatorilor, Consilii directorilor executivi și Președintele – îndeplinesc, din oficiu, aceleași
funcții și pentru AID.
Principalele resurse financiare provin din contribuți ile țărilor dezvoltate.
4. Societatea Financiară Internațională (SFI) – cu sediul la Washington DC, fost creată în anul
1950 și, deși strâns asociată cu Banca Mondială, este o organizație independentă, atât din punct de
vedere instituțional cât și financi ar.
Obiectivele CFI sunt: p romovarea creșterii economice în țările în curs de dezvoltare membre ale
organizației prin încurajarea investițiilor private, s prijinirea finanțării întreprinderilor private care ar putea
contribui la dezvoltare, făcând investiții negarantate de guvern, asocierea unor investitori locali și străini
pentru finanțarea unor proiecte eficiente, stimularea fluxului de capital privat, intern și extern, în
investiții productive, în țările membre.
Membrii CFI sunt în mod obligatoriu și membri BIRD.
Activitățile CFI o constituie finanțarea unor proiecte de investiții, crearea de întreprinderi noi în
țările în curs de dezvoltare care prezintă condiții favorabile pentru dezvoltarea sectorului privat (prin
identi ficarea sectoarelor și tipurilor de activități pretabile investiției, tehnologiile adaptabile condi țiilor
concrete, precum și sumele de capital străin și local și căile de atra gere a acestuia), sprijinul pentru
dezvoltarea piețelor bursiere naționale și accesul la piețele internaționale al țărilor în curs de dezvoltare,
mobilizarea de capitaluri și îndreptarea acestora către sectorul privat, prin constituirea unor sindicate de
finanțare și asistență tehnică de specialitate, mai ales în domenii ca piața de capital și privatizarea.
Structura CFI cuprinde: Consiliul guvernatorilor și Consiliul de administrație.
– afilia tă din punct de vedere instituțional și financiar BIRD, a fost creată în 1985 prin
Convenția Internațională de la Seul, urmare a necesității de garantare a împrumuturilor oferite de

instituțiile din cadrul BIRD și datorate existenței unor riscuri reale: politice (război sau tulburări
civile), riscuri legate de repa trierea profiturilor ori ca urmare a schimbărilor frecvente ale condițiilor
contractuale, l ipsa unor programe oficiale de reasigurare sau coasigurare, chiar și în statele unde existau
sisteme de asigurare a investițiilor contra riscurilor politice, lipsa unui sistem global de asigurare, etc.

5. Agenția Internațională pentru Garantarea Investițiilor Multilaterale (MIGA)
Obiectivele MIGA sunt încurajarea fluxului de investiții străine din țările industrializate către
țările în curs de dezvoltare membre precum și a fluxului de investiții între ță rile în curs de dezvoltare și,
pe de altă parte, protejarea investițiilor contra riscurilor necomerciale. Pentru realizarea acestor obiective,
MIGA oferă investitorilor asigurări acope ritoare (până la 90% din totalul investiției) și servicii de
consultanț ă.
Membrii MIGA sunt obligatoriu și membri BIRD, ei fiind împărțiți în două grupe: țări
exportatoare de capital și importatoare de capital.
Activitatea principală a MIGA se concentrează în domeniul garantării investițiilor împotriva
riscurilor necomerciale, riscuri ce rezulta din: restricții impuse de statele gazdă asupra transfe rului și
schimbului de devize, acțiuni legislative sau administrative (expropriere și alte similare) ori omisiuni ale
guvernului gazdă care au ca efect deposedarea investitorului străin de dreptul său de a dispune de beneficiul
rezultat din investiție sau de dreptul de control investiției, încălcarea sau suspendarea de către statul gazdă a
contractului încheiat cu deținătorul garanției și acțiuni militare sau tulburări civile pe teritoriul statului
gazdă, dar nu și riscurile cu caracter necomercial cum ar fi despre exemplu riscul devalorizării sau
deprecierii monetare.
Structura: Consiliul Guvernatorilor, Comitetul Directorilor.
Resursele financiare: statele importatoare participă cu 40% la capitalul Agenției.
6. Fondul Internațional pentru Dezvoltare Agricolă ( FIDA, IFAD) – cu sediul la Roma, are ca
obiective: finanțarea unor proiecte destinate ameliorării unor situații în țările cele mai sărace, create de
marile probleme ale momentului: criza alimentară, deșertificarea și eroziunea solului, creșterea producției
alimentare, îmbunătățirea nutriției și lupta împotriva mizeriei și mobilizarea de resurse pentru ameliorarea
producției alimentare și a alimentației, în țările în curs de dezvoltare cele mai sărace.
Structura : Consiliul guvernatorilor, Consiliul de administrație, secretariat,
V. Organizații internaționale în domeniul industriei, agricul turii și come rțului
1. Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI) -organizație a utonomă
creată pentru promovarea dezvoltării industriale, cu sediul la Viena
Obiectivul principal: promovarea dezvoltării industriale a țărilor în curs de dezvoltare, prin
acordarea de atenție industrializării țărilor în curs de dezvoltare cel mai puțin avansate, mai ales
industrializarea Africii, favorizarea c ooperării economice și tehnice între țările în curs de dezvoltare și
restructurarea, reabilitarea și privatizarea industriilor țărilor în curs de dezvoltare.
Structura organizației : Conferința generală, Consiliul de dezvoltare industrială, Comitetul de
programe și de buget, Directorul general, Secretariatul.
2. Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO) – cu sediul la Roma, constituită în urma
Conferinței din Quebec (Canada) din 1945,
Obiectivele FAO sunt eliminarea foamei în lume și realizarea bunăstării comune p rin acțiuni de
ridicar e a nivelului de nutriție și condițiile de trai ale popoarelor supuse jurisdicției lor, prin
îmbunătățiri aduse în randamentul producției și repartiției tuturor produselor alimentare și agricole și
prin îmbunătățirea situației populației rurale.
Acțiunil e FAO în acest sens sunt de elaborare, împreună cu statele membre, de pro grame concrete
de dezvoltare a unor sectoare sau zone la a căror finan țare participă inclusiv prin proiecte de asistență
tehnică.

Test de autoevaluare
1. Enumerați organizațiile din cadrul ONU în domeniul comunicațiilor internaționale
2. Descrieți particularitățile or ganizațiilor cu scop de protejare și dezvoltare a condițiilor de
viață a ființelor umane
3. Enumerați Organizațiile internaționale cu acțiune socială, preocupări culturale și științifice
4. Descrieți i nstituțiile financiar bancare din cadrul ONU

5. Ce scopuri comune au o rganizații internaționale în domeniul industriei, agricul turii și comerțului
și care sunt mijloacele de îndeplinire ale acestora.

Exercițiu 1 . Descr ieți particularitățile organizațiilor internaționale cu finalităț i specifice in
domeniul social, umanitar si cultural.
Exercițiu 2. Prezentați trăsăturile i nstituțiilor specializat e ale ONU și natura actelor adoptate de
acestea.

Modulul XII.
Organizații și acorduri i nternaționale în afara ONU .

Unitatea de învățare:
1. Liga Araba
2. Zona de cooperare economică A sia-Pacific
3. Commonwealth -ul
4. Comunitatea statelor independente
5. Asociația europeană a liberului schimb
6. Uniunea europeană ,
7. Zona nord -americană de liber schimb ,
8. Organizația tratatului nord-atlantic
9. Organizația pentru cooperare și dezvoltare economică
10. Organizația pentru securitate și cooperare în Europa
11. Organizația unității africane
12. Organizația statelor americane
13. Organizația țărilor exportatoare de petrol
14. Uniunea Europei O ccidentale
15. Organizația Mondială a Comerțului
16. Consiliul Europei
Timp alocat: 0,25 h
Bibliografie:
1. Livia Dumitrescu, Relații și Organizații Internaționale, ed. Aius Craiova, 2009
2. Ion Rusu, Organizații și relații internaționale, Ed. Lumina Lex, București, 2002

1. Liga Araba/ Liga Statelor Arabe – o asociere de state cu o moștenire comună și
interese mutuale, ale cărei obiective sunt: de a întări legăturile dintre țările -membre, de a
coordona activitățile lor politice, astfel încât să se asigure independența și suveranitatea lor și de a
promova interesele țărilor arabe. Liga Statelor Arabe mai are drept scop o colaborare strânsă în
probleme de cultură, sănătate, bunăstare socială, transport și comunicații, pașapoarte, vize și legi
legate de apartenența națională, precum și în probleme economice și financiare care includ
comerțul, vămile, valuta, agricultura și industria; ea prevede ca în cazul unei agresiuni sau a unei
amenințări cu agre siunea un stat -membru să poată solicita întrunirea consi liului ligii. Liga
statelor arabe are statut de observator în cadrul Adunării Generale a ONU și în organizațiile
sale auxiliare; sediul și secretariatul se află la C airo.
2. Zona de cooperare economică A sia-Pacific (APEC – sediu la Singapore), are drept
obiective : de a susține creșterea economică a regiunii Asia -Pacific și a întregii lumi, de a întări
rezultatele pozitive prin încurajarea fluxului de bunuri, servicii, capital și tehnologie, de a dezvolta
și consolida sistemul comercial multilateral deschis și de a reduce acele bariere comerciale care
sunt incompatib ile cu principiile organizației mondiale a comerțului.
Scopurile acestei organizații sunt liberalizarea comerțului și a investiției, facilitarea comerțului
și a investițiilor și cooperarea economică și tehnică ce are drept scop sprijinirea țărilor în curs
de dezvoltare în efortul lor de a -și spori progresul economic și de a participa astfel la procesul de
liberalizare a comerțului și a investiției.
3. Commonwealth -ul – o asociere de state care, în majoritate, făceau parte în trecut din
Imperiul britanic sau care erau state protejate în relațiile cu Coroana Britanică, cooperarea actuală

dintre ele fiind menținută prin contacte instituționale și personale în probleme cultu rale și
educative; întrunirile șefilor de gu verne sau ale reprezentanților lor se țin în mod normal o dată la doi
ani, pentru un schimb de păreri în probleme de interes comun. Comerțul între statele membre
beneficiază de taxe vamale preferențiale și aran jamente pentru cota -parte. Majestatea sa, Regina
Elisabeta a II -a, este șeful Commonwealth -ului, iar secretariatul și secretarul general se află la
Londra.
4. Comunitatea statelor independente (CSI) – reprezintă o structură instituțională compusă din
foste republici ale Uniunii Sovietice în cadrul căreia părțile componente dores c să continue să
coopereze în acele aspecte ale guvernării pe care le consideră avantajoase pentru ele . Zonele de
cooperare au fost definite drept politică externă, alcătuindu -se și dezvoltându -se o zonă economică
unitară și o piață comună europe ană și euro -asiatică în domeniul politicii vamale, transportului și
comunicațiilor, al mediului ambiant, migrației și crimei organizate.
Structura organizatorică se bazează pe consiliul șefilor de stat și pe consiliul șefilor de
guverne și pe diverse organe consultative și de coordonare. Secretariatul CSI se află la Minsk.
5. Asociația europeană a liberului schimb (EFTA)/ Zona economică europeană (EEA)
are drept obiectiv princi pal crearea unei zone de comerț liber privind bunurile industriale. Instituțiile
EFTA – Consiliul de miniștri, Comitetul permanent, Comitetul membrilor parlamentari, Comitetul și
Curtea consultativă. Membrii EFTA sunt: Islanda, Liechtenstein, Norvegia și E lveția, iar secretariatul
general se află la Geneva. Zona economică europeană este alcătuită din membrii Uniunii Europene
împreună cu Norvegia, Islanda și Liechtenstein.
6. Uniunea europeană – v. Disciplina Drept comunitar,
7. Zona nord -americană de liber schimb (NAFTA ) – având ca state membre: Canada,
Mexic, Chile și SUA, are drept scop crearea unei zone de liber schimb prin îndepărtarea taxelor
vamale și cotelor -părți pe mărfurile industriale și agricole în această regiune și printr -o libertate de a
crea servicii.
Obiectivele acordului sunt: să întărească prietenia și cooperarea între națiunile lor; să
contribuie la o dezvoltare armonioasă și la extinderea comerțului mondial și să ofere un catalizator
în vederea unei cooperări internaționale mai largi; s ă creeze o piață mai extinsă și mai sigură
pentru mărfurile și serviciile de pe teritoriile lor; să reducă dezordinea din comerț; s ă stabilească
reguli clare mutuale în vederea dirijării comerțului să asigure un c adru comercial previzibil pentru
planifi carea afacerilor și investiției; să creeze instrumente de cooperare multilaterale și
bilaterale; să sporească competitivitatea firmelor lor pe piețele globale; să sporească creativitatea și
inovația și să promoveze comerțul de bunuri și servicii care fac obiectul dreptu rilor de proprietate
intelectuală; s ă creeze noi oportunități de angajare a forței de muncă și să analizeze condițiile de
muncă și de trai, precum și standardele de viață din teritoriile rep rezentative; s ă îndeplinească toate
aceste obiective avându -se în vedere protecția și conservarea mediului înconjurător; să-și păstreze
flexibilitatea pentru a apăra bunăstarea publică; să promoveze o dezvoltare susținută; să întărească
regulile și legile privind mediul înconju rător și să protejeze drepturile de bază ale lucrătorilor.
8. Organizația tratatului nord -atlantic (NATO)
NATO a fost înființat în 1949 și a oferit mijloace militare pentru neutralizarea politicilor
expansioniste ale uniunii sovietice. Evenimentele de după 1989 (c ăderea Zidului Berlinului,
reunificarea Germaniei în octombrie 1990, dezintegrarea Uniunii Sovietice și mai ales
transformările spectaculoase din Europa Centrală și de Est din 1989), au determinat sfârșitul
războiulu i rece și implicit s chimbarea fundamentală a imperativelor de securitate ale membrilor
alianței.
Esența NATO este că un atac armat împotriva unuia sau a mai multor state semnatare este
considerat un atac împotriva tuturor (art. 5). Aria de aplicare a tratatului cuprinde teritoriul
oricăror țări implicate din Europa și America de Nord, incluzâ nd orice atac asupra forțelor unei
țări din E uropa, asupra insulelor din Atlanticul de Nord la nord de Tropicul Racului sau asupra
vaselor și ae ronavelor țărilor din această regiune. Ulterior s -au desfășurat operațiuni și în afara zonei,
în scopul prevenirii conflictelor, întăririi și menținerii păcii, fără a se încălca termenii articolului 5.
Preocuparea primor dială a NATO, care acționează ca o forță defensivă, con tinuă să fie
apărarea securității, suveranității și integrității teritoriale ale membrilor săi, menținând securitatea la
cel mai scăzut nivel posibil de forțe necesare pentru apărare. Din perspectiva unui rol pozitiv,
NATO caută să pr omoveze, prin dialog, parteneriat și cooperare, o nouă ordine mai pașnică, bazată

pe convingerea că stabilitatea și securitatea în zona euro -atlantică pot fi garantate prin instituții care
se sprijină reciproc.
Obiectivele Parteneriatului sunt : facilitare a transparenței procesului de concepere a
bugetelor militare naționale și planificarea apărării; asigurarea unui control democratic asupra armatei;
menținerea capacității și pregătirii de a contribui sub rezerva restricțiilor impuse de prevederil e
constituționale, la operațiunile sub egida Organizației Națiunilor Unite și/sau sub responsabilitatea
OSCE; dezvoltarea relațiilor militare de cooperare cu NATO în vederea unor activități de
planificare, instruire și de antrenamente în scopul întăririi c apacității țărilor semnatare ale PFP
de a întreprinde misiuni în domeniile menținerii păcii, căutării și salvării, precum și în alte domenii
asupra cărora s -ar putea conveni ulterior; realizarea, pe termen lung, a unor forțe armate mai
capabile de o mai bu nă cooperare cu cele ale statelor membre ale NATO.
Sediul NATO și secreta riatul, care îi găzduiesc pe reprezentanții diplomatici din partea
partenerilor alianței, se află la Bruxelles, iar colegiul de apărare al NATO se află la Roma.
9. Organizația pentru cooperare și dezvoltare economică (OECD) este succesoarea Organizației
pentru Cooperare Economică Europeană și a fost întemeiată la 30 septembrie 1961 și are ca obiective:
promovarea bunăstării economice și sociale în cadrul zonei OE CD, sprijinind guvernele -membre în
formularea politicilor de atingere a acestui țel și coordonînd aceste politici, și stimu larea și
armonizarea eforturilor membrilor pentru sprijinirea țărilor în curs de dezvoltare (scăderea
restricțiilor vamale, diminuar ea progresivă a contingentelor la importuri, cooperarea monetară,
armonizarea politicilor statale de asistență, lupta împotriva inflației, contra șomajului și altele).
Organele de conducere sunt: Consiliul de Miniștri, comitetele tehnice, Comitetul executi v
restrâns, se cretariatul. Organizația elaborează decizii, recomandări, acorduri și rezoluții.
Activitatea principală a organizației este pregătită și efectuată în cadrul unor comitete
specializate și al unor gru puri de lucru care sunt în număr de aproxi mativ 200. Acestea includ
comitetele pentru politica economică, analiza econo mică și dezvoltare, asistența dezvoltării, comerț,
tranzacții invizibile, piețe financiare, probleme fiscale (DAC), practici de afaceri restrictive, politica de
consum, turism, t ransport maritim, investiții internaționale și întreprinderi multina ționale, politica
energiei, industrie, oțel, politica științifică și tehnologică, educație, forța de muncă și probleme
sociale , mediu înconjurător, agricultură, pescuit etc.
Comisia comu nităților europene participă la activitatea OECD. Secretariatul, condus de secretarul
general, se află la Paris.
10. Organizația pentru securitate și cooperare în E uropa (OSCE), bazată pe Actul Final de
la are drept obiective anticiparea și prevenirea co nflictelor; con trolul armamentului; drepturile
omului; stabilirea unui cod de conduită privind transparența militară și rolul forțelor armate în
societățile democratice și gestionarea crizei, în legătură cu care a supervizat în 1996 alegerile din
Bosnia ș i Herțegovina, în concordanță cu acordul de la Dayton a.
Instituțiile OSCE sunt: Summit -ul OSCE al șefilor de stat sau de guvern, C onsiliul
miniștrilor afacerilor externe; Consiliul superior al directorilor politici, și Consiliul Permanent al
delegaților . Adunarea Parla mentară a OSCE se întrunește anual, e compusă din membrii Adunărilor
naționale desemnați de acestea și are un vot consultativ; iar secretariatul său se află la Copenhaga.
11. Organizația unității africane (OUA) – o organizație import antă a statelor africane, bazată
pe Carta organizației, este compusă din toate statele de pe continen tul african și de pe insulele
adiacente (inclusiv Madagascar și Mauritius), cu excepția Marocului, care și -a suspendat
participarea.
Obiectivele majore ale organizației sunt: promovarea unității și solidarității statelor africane,
coordo narea și intensificarea cooperării și eforturilor lor pentru o viață mai bună a popoarelor
africane, apărarea suveranității, a integrității teritorial e și a independenței lor, eradicarea tuturor
formelor de colonialism din Africa, promovarea cooperării internaționale, având drept bază Carta
ONU și Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Principalele instituții ale organizației sunt Adunarea șefilor de stat și de guvern, organul politic
suprem, care se întrunește cel puțin o dată pe an; Consiliul de miniștri, care se întrunește de cel
puțin două ori pe an; Secretariatul general al organizației, situat în Addis Abeba și condus de un
secretar general nu mit de către Adunare; Comisia de Mediere, Conciliere și Arbitraj, alcătuită din 21
de membri,

12. Organizația statelor americane (OSA) – este organul regional suprem de coordonare pentru
toate problemele ce afectează relațiile interstatale din această regiu ne. Pe lângă statele membre ale
organizației , 37 de state și Uniunea Europeană au statut de observator permanent. Problemele
politice sunt analizate de adunarea generală, care se întrunește anual și în sesiuni ocazionale
specifice și de întrunirile consultative ale miniștrilor afacerilor externe, care se țin când este
necesar.
Trei consilii, fiecare alcătuit din c âte un reprezentant al fiecărui stat -membru, se întrunesc la
Washington, unde este situat Secretariatul General. Acestea sunt: Consiliul Perman ent, care
supervizează activitatea organizației și se ocupă de problemele de natură politică, Consiliul Social și
Economic Inter -American și Consiliul Inter -American pentru Educație, Cultură și Știință. Mai există,
de asemenea, Comitetul Juridic Inter -American, Comisia Inter -Americană pentru Drepturile Omului
și Banca Inter -Americană pentru Dezvoltare.
13. Organizația țărilor exportatoare de petrol (OPEC)
OPEC A fost înființată în 1960. Statele -membre sunt: Algeria, Arabia Saudit ă, Emiratele Arabe
Unite, Indonezia, Iran, Irak, Kuwait, Libia, Nigeria Și Quatar. Obiectivul pri mordial al OPEC este de
a asigura prețuri corecte și stabile ale produselor petroliere pentru producători și o ofertă regu lată și
eficientă pentru consumator i, iar politicile de prețuri au o influență considerabilă asupra prețurilor
practicate de majoritatea țărilor exportatoare de petrol. Întrunirile regulate ale miniștrilor petrolului
din OPEC au loc la intervale de șase luni, existând posibilitatea unor înt runiri extraordinare.
Secretariatul OPEC se află la Viena.
14. Uniunea Europei Occidentale (UEO)
Urmare celui de -al doilea război mondial, Marea Britanie și Franța au încheiat la 4 martie 1947
un Tratat de asistență mutuală privind cooperarea în planul apă rării lor comune. Tratatul stipula o
asistență militară în cazul unei agresiuni a Germaniei, acestei inițiative răspunzându -i-se de către
Belgia, Olanda și Luxemburg. Cele trei state au considerat insuficiente clauzele Tratatului și au
propus în plus: acordarea asistenței reciproce în situația unei agresiuni, un acord politic pentru
organizarea consultărilor regulate privind problemele de interes comun și un acord economic având
obiectiv o uniune economică.
Ulterior, la 17 martie 1948, cele 5 țări au semnat pentru 50 de ani un „Tratat de colaborare în
materie economică, socială și culturală și de legitimă apărare colectivă". Actul se referea la valorile
esențiale și anume: drepturile omului, principiile democ ratice și voința de cooperare pentru
reconstrucția economică și asigurarea securității, în 1954 la Paris a aderat și Germania, iar mai apoi
Italia, Spania, Portugalia, Grecia și ulterior Islanda, Norvegia și Turcia.
În prezent , existența UEO este o consec ință a necesităților de apărare și securitate de după
sfîrșitul războiului rece. Ea devenind „o parte integrantă a procesului de unificare europeană și arma
de apărare viitoare a UE, împreună cu NATO și OSCE" Componența organizației cuprinde: membri
efectivi, membri asociați, parteneri asociați și observatori.
Instituții: Consiliul de Miniștri, Consiliul Per manent, Adunarea Parlamentară, Secretariatul
General, Comitetul Militar Pe rmanent, Comitetele speciale
15. Organizația mondială a comerțului (OMC) – fost GATT
Organizația reprezintă baza legală și instituțională a sistemului comercial multilateral, ea
stipulează obligațiile contractuale principale care determină modul în care guvernele își
încadrează și implementează reglementările și legislația comercială și constituie platforma pe care
se bazează relațiile comerciale dintre țări prin dezbatere, negociere și adjudecare colectivă.
Funcțiile principale ale OMC sunt: să administr eze și să implementeze acordurilor comerciale
multilaterale și plurilaterale care, împreună, alcă tuiesc OMC; să acționeze ca un forum pentru
negocierile comerciale multilaterale; să rezolve disputele comerciale; să supravegheze politicile
comerciale națio nale și să coopereze cu alte instituții internaționale implicate în politica econo mică
globală.
Cea mai înaltă autoritate a OMC este Conferința Ministerială, care se întrunește o dată la doi ani, în
timp ce activitatea curentă cade în sarcina unor organe auxiliare, în principal a Consiliului General,
care convoacă corpul de aplanare a disputelor și corpul de analiză a politicilor comerciale. Consiliul
general stabilește răspunderea pentru alte trei organisme importante: consiliile pentru comercia lizarea
mărfurilor, comercializarea serviciilor și pentru aspectele comerciale legate de dreptul de proprietate
intelectuală.

OMC este condus de un director general și de patru directori generali adjuncți. Secretariatul
care se află la Geneva răspunde de acti vitatea organismelor delegate, asigura suport tehnic țărilor în
curs de dez voltare, poartă negocierile pentru aderarea de noi membri și asigură consultanță
guvernelor care doresc aderarea
16. Consiliul Europei (CE)
Consiliul Europei, organizație cu vocație esențialmente politică, a fost prima organizație
internațio nală înființată în Europa după al doilea război mondial; conform statutului său, semnat la
Strasbourg, la 5 mai 1949 de către cele zece țări fondatoare ( Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda și Suedia ). Trei state puternice au statut de
observator: S.U.A., Canada și Japonia. Secretariatul general al organizației se află la Strasbourg.
Obiectivul său era acela de a acționa pentru o mai mare unitate europeană, de a sprijini
principiile demo crației parlamentare, de a promova valorile umane și de a îmbunătăți condițiile de
viață iar în prezent preocupările sale majore sunt: drepturile omului, educația, cultura și sportul,
problemele sociale, șomajul în rîndul tineretului, sănătatea publică, moștenirea mediului ambiant și
arhitectural, autoritățile locale și regionale și problemele juridice. În mod deosebit, el tinde să atingă o
unitate mai mare între membrii săi în scopul păstrării și realizării idealur ilor și principiilor ce
constituie moștenirea lor comună și pentru a facilita progresul lor economic și social, pe scurt,
„pentru a pro mova identitatea culturală europeană pe întreg continentul".
Principiile și obiectivele principale potrivit Statutului Consiliului Europei sunt:
– democrația pluralistă;
– statul de drept;
– respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale;
– favorizarea și valorificarea identității culturale a țărilor europene;
– lupta împotriva oricăror forme de intoleranță;
– căutarea de soluții pentru problemele sociale, cum ar fi minoritățile, xenofobia, intoleranța,
protecția mediului, bioetica, SIDA, droguri etc;
– sprijinirea țărilor din Europa Centrală și de Est în vederea consolidării reformelor lor
politice legislative, constituționale cu ajutorul programelor de cooperare (Demostene, Themis,
Lode, Demo -Droit).
Organele principale ale organizației : Comitetul de Miniștri , Adunarea Consultativă,
transformată în Adunarea Parlamentară, Secretariatul Congresul Puterilor Locale și Regionale.
Documente de mare importanță: Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor
Omului și a Libertăților Fundamentale; Carta Socială Europeană; Convenția pentru Prevenirea Torturii
și Pedepselor sau Tratament elor Inumane sau Degradante; Convenția privind Reprimarea Terorismului;
Convenția Culturală Europeană; Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare; Convenția –
cadru pentru Protecția Minorităților Naționale; Carta Europeană a Autonomiei Locale; Conve nția
Europeană a Securității Sociale, Co dul European pentru Securitate Socială.
Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale reprezintă primul tratat internațional care aduce o garanție colectivă din partea statel or
ce aparțin Consiliului Europei pentru respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. ,
apoi a fost adoptată Carta Socială Europeană ( Torino).

Test de autoevaluare :
1.Ce este Liga Statelor Arabe,care sunt obiectivele si ce statut are aceasta.
2.Pri n ce este menț inuta cooperarea intre statele Commonw ealth-ului.
3.Care sunt prin cipalele obiective ale Organizației Unităț ii Africane si care sunt principalele
instituț ii ale acesteia.
4.Cand a fost înființată OrganizațiaȚărilor Exportatoare d e petrol, ca re sunt statele membre și la
ce interval au loc întrunirile regulate ale min iștrilor petrolului.
5.Care sunt principiile si obiectivele principale potrivit Consiliului Europei

Exercițiu 1. Descrieți actualitatea și trăsăturile specifice ale Organizației pentru Securitate
și Cooperare În Europa (O.S.C.E.)
Exercițiu 2. Analizați diferențele dintre organizațiile internaționale univerale cu competențe
generale și cele regionale și cu competențe specifice, prezentând avantajele și dezabvantajele. – Bugetul operațional cuprinde cheltuielile referitoare la produse, ope rațiuni și materiale achiziționate
de Agenție în exercitarea atribuțiilor sale, precum și costul produselor, serviciilor, echipamentelor și
instalațiilor furnizate de Agenție în baza acordurilor încheiate cu statele membre. Acest buget este
alimentat prin contribuții voluntare ale statelor membre. Agenția mai este autorizată să contracteze
împrumuturi care nu impun însă obligații membrilor Agenției.