Supervizarea In Serviciul Pentru Protectia Copilului

SUPERVIZAREA ÎN SERVICIUL PENTRU PROTECȚIA COPILULUI

Introducere

Practicilor profesionale din domeniul asistenței sociale, precum și o serie a actelor normative menționeazã supervizarea ca un element de bunã practicã și de optimizare a acțiunii sociale.

În acest context calitatea muncii poate fi interpretată ca fiind în beneficiul clientului, pe de o parte, dar și în beneficiul specialistului, asistentului social.

Supervizarea, deci, presupune o acțiune prin care se încearcă de fapt, optimizarea resurselor individuale și diminuarea efectelor negative care pot să apara la un moment dat în intervenția sociala.

Pornind de la această idee, prin prezenta lucrare, îmi propun să evidențiez necesitatea supervizării ca actvitate, în cadrul serviciilor de asistenta sociala. Importanța pe care supervizarea o joacă în activitatea de asistere și oferire a serviciilor sociale, se concretizează în demersul de îndrumare metodologică, depășirea momentelor de blocare in managementul de caz.

Nevoia de supervizare apare evidențiată, mai ales în situațiile de epuizare psihică, suprasolicitare, ce pot duce la un blocaj în munca de asistare socială.

Cadrul de bază al asistenței sociale practice se centrează pe următoarele credințe: Relația de ajutor presupune în primul rând o interacțiune între doi actori, asistent social – client, o relație dominată mai degrabă de o ,,tranzacție permanentă: informații, emoții, afecte, schimburi, reflecții, ea nu poate fi obiectivată decât prin lentila unui terț și anume, supervizorul”(Ionescu, 2006, p.3).

In managementul de caz trebuie sa avem în vedere, tipologia cazului, compatibilitatea din punct de vedere profesional, specializarea asistentului social pe un anumit tip de interventie (cazuri de divorț cazuri de consum de substanțe, situații de abuz, etc.) și metodele de intervenție potrivite.

Pornind de la standardele de calitate în serviciile de asistență socială, consider că prezenta lucrarea poate aduce un argument în plus, în ce privește activitatea de supervizare.

Supervizarea, ca și demers necesar în cadrul serviciilor sociale, este atribuită muncii asistentului social, care este supervizat, respectiv sprijinit, îndrumat în munca sa, în procesul de analiză și de identificare a căilor de acțiune cele mai potrivite pentru persoana beneficiară de servicii sociale.

Deși reglementările legislative amintesc supervizarea ca activitate în coordonarea serviciilor sociale, aceasta nu este regăsită în practica profesională. Implicațiile pe cere le presupune lipsa supervizoruluiu și a supervizării pot genera la un moment dat anumite efecte nedorite atât pentru asistentul social, cât și pentru serviciile de asistență socială la care facem referire.

Prin această lucrare mi-am propus să identific rolul supervizării în munca asistentului social, nevoia percepută la nivelul asistentului social, de supervizare și crearea unor premise în intervenție, vizând activitatea de supervizare. De asemenea gasesc important elaborarea unei ghid metodologic cu privire la activitatea de supervizare.

Asa cum am amintit, standardele de calitate mentioneaza faptul ca in serviciile rezidentiale, coordonatorul asigura supervizarea echipei de munca, acesta la randul lui fiind supervizat in activitatea sa. Pornind de la aceste aspecte gasesc cu ușurința confuzia pe care supervizorul o are in munca sa, acesta neștiind ce anume sa realizeze, de unde și confuzia de rol.

Așa încât este interesantă abordarea supervizării ca beneficiu pentru management, pentru asistentul social și serviciile oferite, precum și pentru client.

Putem vorbi de posibilitatea eficientizării intervenției sociale prin activitatea de supervizare.

Cap. 1. DEFINIȚII ȘI CARACTERISTICI ALE SUPERVIZĂRII

Scurt istoric asupra supervizării

In literatura de specialitate găsim diferite abordări ale supervizării, cu origini în psihoterapie, asistență socială și consiliere. Acesteia îi sunt atribuite roluri, prin modul în care ajută atât personalul cu vechime cât și începătorii.

Supervizarea, ca practicăn menționează Munson (2002), a apărut în Statele Unite, în urma cu doua secole. Ea apare in contextul relației dintre profesioniștii din domeniul asistenței sociale și voluntari, prin intermediul carora aceștia lucrau cu cazurile din teren.

Supervizorul era profesionistul care asigura ghidearea intervenției voluntarului, oferindu-i informații de specialitate în cadrul supervizării și promovând astfel eficiența actului de intervenție.

Supervizorul nu avea o formație specială pentru atribuțiile pe care le îndeplinea. El acționa ca interfață între intervenient și agenția ce iși oferea serviciile de sprijin și caritate clienților în dificultate.

Apariția în asistența socială a supervizării se datorează unei formări de sine stătătoare, anterioare intrării în practica asistenței sociale precum și numeroaselor legături de început dintre medicină și asistența socială, precum și absenței, pe atunci, a. (Munson, 2002, p.15)

La sfârșitul secolului al XlX-lea s-a generalizat o supervizare instituțională avand in vedere im principal grija de a asigura o asistență sociala de calitate acestor persoane în cadrul instituțiilor pentru persoanele fără adăpost.

Anterior, asistența sociala se reducea la acte de caritate, saracia fiind considerată cauza unică ce impunea intervenții de asistență socială (Munson, 2002).

În anii 1960-1970, supervizarea a cunoscut o perioadă de vulnerabilitate, deseori aceasta fiind asociată acțiunilor de control și de dominare a supervizaților, profesioniștilor.

Spre sfarșitul perioadei, reducerilor fondurilor pentru sănătate, din aceste tendințe se nasc aspectele specifice ale supervizarii administrative precum și ale supervizării de sprijin.

Supervizarea de sprijin era modul prin care specialiștii, beneficiau de servicii de prevenire in ce priveste epuizarea profesională.

În acest context, supervizarea caștigă mai multă o oarecare libertate și transparență în relația dintre supervizor și supervizat (Kadushin, Harkness, 2002).

1.2 Definiții ale supervizării

Termenul supervizare este o combinație a doi termeni latini: super care înseamnă deasupra, peste și videre inseamnă a vedea, a privi.

Acest termena fost conceput pentru a definii activitatea de supraveghere, organizare a muncii oamenilor de regula neinițiați în domeniu cum sunt voluntarii.

Scopul primar al supervizării  este reprezentat de asigurarea responsabilitații organizației, instituției, în oferirea unor servicii de calitate clienților (Bogo, 2004).

În lucrările de specialitate găsim definiții ale supervizării care definesc această activitate ca fiind un comportament de învățare al abilităților, cunoștințelor, și a unor atitudini profesionale, de către o persoana neinițiată, începător.

Procesul supervizării este așa cum afirmă Gerald Caplan, un proces de durată, între un profesionist cu anumite competențe și unul sau mai mulți profesioniști care la acel moment nu are acele competențe. (Lundén, 2007:162)

O definire, dată de Barker in 1995 arată că ”supervizarea este un proces administrativ și educațional utilizat în agențiile de asistență socială pentru a sprijini asistenții sociali să-și dezvolte abilitățile și să asigure servicii de calitate clienților” (Barker, 1995 : 371-372).

De asemenea supervizarea este definită ca „alianță de învățare care împuternicește persoana formată să achiziționeze abilități și cunoștințe relevante pentru profesie și să experimenteze competențe interpersonale în relația de supervizare” (Holloway, 1994, p9-10)

Un model util în a defini supervizarea este cel a lui Kadushin în concepția căruia, supervizarea  este destinată proaspeților absolvenți, fără experiență, această activitate fiind asigurată de către un coleg care are o anumită poziție în ierarhia instituției și care are experiență în muncape careo desfășoară.

Tot în această concepție, autorul relatează că din această interacțiune va beneficia la rândul său de supervizare și acea persoană care are experiența necesară pentru a superviza.

Prin activitatea de sprijin, supervizorul răspunde de caracteristici ale persoanei angajate asigurând menținerea moralului angajaților, sprijinirea lucrătorilor descurajați sau nemulțumiți, crearea sentimentului ds valorizare profesională, a sentimentului apartenenței la organizația respectivă, și securitate în activitate. (Kadushin, 1992).

Ana Munteanu definește supervizarea ca fiind ,,o întâlnire profesională, desfășurată într-un cadru organizat și negociat de părți, având ca scop imediat creșterea capacității supervizatului de a interveni în activitatea cu clienții în suferință, păstrându-și profesionalismul, iar ca obiectiv de durată, dezvoltarea profesională a supervizatului în procesul supervizării” (Muntean, 2007, p.76).

În acest context putem spune că supervizarea este văzută ca intervenție profesionistă, care aduce beneficii incontestabile, dar puțin cunoscută și valorizată la noi în țară, contribuind la valorizarea unei profesii precum și la servicii de calitate.

Supervizarea în asistența socială a fost practicată în domeniu și a fost menționată în literatura de specialitate, de la începuturile practicii asistenței sociale specializate (Brashears, 1995 ).

Dezvoltarea domeniului asistenței sociale pe diferite componente de acțiune, a dus la conștientizarea nevoii de dezvoltare a supervizării ca modalitate de sprijin pentru asistenții sociali (Cojocaru, 2005).

Modelele supervizării cunoscute de-a lungul vremii au suferit schimbări, datorate influențelor teoretice cu privire la intervenția socială și schimbarea structurilor organizaționale, precum și schimbarii frecvente a populației de beneficiari, beneficii sociale și a resurselor financiare prin diferite forme de finanțare.

Supervizorii au fost considerați, în diferite situații ca fiind formatori, consultanți, terapeuți, manageri și chiar administratori (Cojocaru, 2005), context care duce la o distorsionare a intelegerii rolului atribuit supervizorului.

Supervizarea prin urmare nu corespunde unor concepte precise, fiecare curent teoretic atribuindu-i conținuturi propri.

Deseori găsim utilizarea termenului de supervizare fara a face distincția între aspectele emergente ale supervizării și analiza practicilor în domeniile în care aceasta este utilizată. Astfel încât putem afirma ca cele susținute de Cojocaru Ștefan (2005), anterior, pot fi la un moment dat afirmații sustnabile în diferite contexte.

Definițiile date supervizării în contextul curentelor teoretice a evoluat în timp.

În definirea supervizării Kadushin și Harkness (2002), apelează la combinarea unor elemente considerate caracteristice supervizării. Acesta arată ca supervizarea are cateva funcții care o definesc.

Vorbim deci despre trei funcții esențiale ale supervizării: funcția administrativă, funcția de sprijin și funcția educațională. Acestea se referă la obiectivele supervizării, pozițiile ierarhice în cadrul supervizării, supervizarea ca serviciu indirect și interacțiunile în cadrul procesului de supervizare.

Prin urmare putem spune ca în viziunea autorilor mai sus menționați este un proces încadrat într-un sistem care cuprinde: acțiunea supervizor-supervizat, departamentul serviciilor, organizația, profesiunea și comunitatea.

Supervizarea este un concept dezvoltat care s-a răspândit în mediul psiho-medico-socio-educativ prin anii 1970, în momentul dezvoltării noțiunilor de „abordare grupală” și „terapie de grup“ (Daniele ROBIN, Supervizarea profesionala si cresterea calitatii cerviciilor in domeniul protectiei copilului, 2006, p.16). Acesta fiind utilizat în domenii de activitate precum: supervizarea muncii, supervizarea desfășurării alegerilor.

Apare ulterior, ideea supervizării de grup care ia naștere odată cu apariția curentului sociologizant din anii '70. Astfel că în deceniul imediat s-a dezvoltat o diversificare și specializare în cadrul supervizării.

Utilitatea supervizării a fost astfel demonstrată dezvoltându-și metode proprii în diferite domenii precum cel medical, educativ, administrativ, industrial, și în orice domeniu unde exista riscul de scădere a eficientei în muncă a personalului și în caliatea serviciilor prin acumularea de stres. (Kadushin, Harkness, 2002).

Supervizarea joacă un rol important în formarea asistentului social, atâta vreme cât formarea în câmpul practicii râmăne importantă pentru aceasta profesie cu o dinamica teoretică și practică (Munson, 2002).

După Sergiovanni și Starrat (2002), supervizarea face legatura între doua posibile ipoteze de lucru în ce privește relația cu persoanele în relația de muncă.

O teorie conform este cea conform căreia oamenii sunt vâzuți în general ca având o natură indolentă și egoistă, rezistenta la schimbări și deci necesitând un permanent control, și o teorie, conform căreia personalul are toate calitățile necesare, dar managerul nu este capabil să le pună în valoare.

Ceea ce generează nevoia unei supervizări care să asigure personalului satisfacția, motivația necesară asumării responsabilităților și stima de sine.

În primul caz, ne spun autorii, supervizarea se va concentra pe procesul de predarea-învățarea a comportamentelor, elemente de bază ale profesiei, motivație extrinsecă, rolurile supervizării și rolurile proceselor manageriale.

În cea de-al doilea caz, supervizarea promovează învățarea informală, salf-managementul, preocupându-se atât de sensul, cât și de componentele actului profesional. Motivația este intrinsecă și în acord cu principiile moralei, urmărindu-se binele comun pe care supervizarea îl poate promova.

Pe lângă aceste două explicații ale nevoii supervizării și a avantajelor acesteia, există și o altă cauză care privește responsabilitatea instituției față de client și față de intervenient.

Instituția există pentru a oferi servicii de calitate clienților, dar ea există prin profesioniștii care activează în cadrul ei. De aceea într-o instituție performantă, dinamică, preocuparea pentru calitatea serviciilor oferite clienților este ledata de atenția acordată calității vieții angajaților la locul de muncă, în acest sens, supervizarea reprezintă premisa unei dinamici instituționale în sens pozitivist. (Sergiovanni și Starrat, 2002, p.25-26).

Practicile rigide prin instituțiile de tip închis care funcționează tot mai mult pentru angajați și ierarhie, riscă dezvoltarea unor practici și a unei atitudini autocratice în care creativitatea, inteligenta personalului, devotamentul, respectul față de personal și față de clientul aflat în dificultate se estompează.

Evoluția și generalizarea practicii supervizării au condus la exigențe de formare și de specializare a supervizorului, astfel încât sunt tot mai puține situațiile în care acesta poate fi un asistent social, psiholog, psihoterapeut sau un bun profesionist dintr-un anumit domeniu, fără o pregatire specială în supervizare.

Supervizarea ca specializare cunoaște un amplu proces de extindere și aprofundare în ultimii ani în toate domeniile sociale, de reabilitare sau legate de sănătatea mentală.

S-a generalizat o formare specială, realizată la nivel universitar sau postuniversitar, precum și în cadrul unor ateliere de lucru, iar diferitele corpuri profesionale au dezvoltat criterii de practică a supervizării și standarde. Au fost introduse reglementări de acreditare a specializării de către organisme speciale.

Primele standarde în supervizare au fost dezvoltate în 1983 de către The American Association of Marriage and Family Therapy, fiind urmate de cele abordate de catre The American Counseling Association, The National Association of Social Workers și The Association of State and Provincial Psychology Boards (Haynes, Corey, Moulton, 2003).

Schimbările din ultimii ani privitoare la reformele din domeniul serviciilor sociale au determinat o modificare a abordărilor acestor standarde, punându-se accent pe calitatea serviciilor și profesionalismul cu care acestea sunt oferite beneficiarilor.

În România, apar în 2004, standardele minime obligatorii privind managementul de caz în serviciile pentru protecția copilului. În același an apar ordine guvernamentale care menționează, standardele minime obligatorii pentru diverse tipuri de servicii sociale.

Toate aceste standarde fac referiri asupra activității de supervizare, potrivit cărora, coordonatorii și furnizorii de servicii sociale au obligația de a asigura supervizarea internă și externă a managerilor de caz, de către specialiști cu studii superioare socio-umane cu experiență de cel puțin 5 ani în servicii pentru copil și familie, pregătire în supervizare și experiență în plus față de persoanele cărora li se asigură supervizarea respectivă.

În realitatea cotidiană, suntem încă departe de respectarea acestor reglementări legislative. Nevoia și importanța supervizării nu ar mai trebui demonstrate de vreme ce ele apar stipulate în legi și reglementări.

Este nevoie de supervizare atâta vreme cât serviciile permite o îmbunătățire din punct de vedere calitativ al managementului dar și privind acordarea serviciilor catre beneficiarii acestora.

Trebuie să luăm în considerare modelele de bună practică din țările cu tradiție în domeniul supervizării, dar făcând o evaluare a nevoilor și așteptărilor noastre, abordându-le în perspectiva contextului socio-economică și cultural din țara noastră.

De asemenea trebuie să ținem seama de resursele organizaționale, de nevoile de formare, de caracteristicile individuale și culturale ale asistenților sociali și a specialiștilor.

Unul din domeniile în care rezultatele reformei au fost vizibile, este cel al protecției copilului. Odată cu creșterea calității serviciilor sociale oferite beneficiarilor, precum și cu derularea lor în concordanță cu standardele existente, se impune de asigurarea valorizării acestor servicii.

Astfel, realizarea supervizării în asistența socială, reprezintă o garanție a calității serviciilor sociale oferite (Cojocaru, 2004).

Supervizarea este un proces pedagogic și de evaluare consideră Naslund, 2004. Ea are o anumită responsabilitate, iar participarea la sesiunile de supervizare este aproape obligatorie. (Barker, 1995).

Astfel, supervizarea reprezintă o oportunitate de a primi suport, atât practic cât și teoretic, sub formă de recomandări, idei sau sugestii (Ponea, S, 2009).

Supervizarea este introdusă în managementul de caz, în vederea sprijinirii managerilor de caz și a responsabililor de caz în instrumentarea procesului de intervenție socială și pentru a facilita intervenția socială astfel încât să fie eliminate eventuale sincope în acordarea serviciilor.

Desigur, aceste aspecte sunt legate de înțelegerea clară a cazuisticii, a modului de intervenție și a asigurării unui management de calitate în intervenției.

Managementul de caz este abordat în literatura de specialitate ca un ansamblu de măsuri menite să sprijine clientul în virtutea respectării drepturilor omului astfel încât clientul să depășească situația de dificultate în care se află.

Fără să insistăm prea mult asupra beneficiilor supervizării, amintim doar câteva dintre rolurile supervizorului care au determinat adoptarea acestei practici ca o condiție obligatorie a desfășurării oricărei intervenții sociale.

Astfel, printre rolurile supervizorului îl regăsim pe acela de analiză cognitivă, afectiva si comportamentală, precum și asigurarea optimizării intervenției sociale. Prin urmare, în loc de blocarea cazului în scenarii neadecvate, se obține instrumentarea lui pentru atingerea obiectivului de bunăstare a clientului în cel mai scurt timp și în condiții de maximă calitate.

Supervizarea este folosită și ca experiență de învățare. De fapt, în opinia mea, e chiar o reală oportunitate de învățare reflexivă în care experiența profesională se îmbină cu analizarea supervizării și reconsiderarea acesteia, practică și teoretică, pe măsura învățării. Adulții învață în raport cu nevoile imediate.

“Supervizarea este principala modalitate prin care un supervizor desemnat de organizație autorizează activitatea individuală și colectivă a personalului și asigură respectarea standardelor de calitate. Obiectivul este crearea posibilității ca angajații să-și poată desfãșura activitatea în conformitate cu fișa postului, cu maximum de eficiență posibilă. Nucleul procesului de supervizare îl constituie reuniunile periodice organizate între supervizor și supervizat(i). Persoana supervizatã este participant activ la acest proces interactiv.”- (Brown si Bourne cit de Aurora Toea, 2006 p 55)

În accepțiunea actuală, supervizarea este văzută ca activitate de formare continuă, consiliere legată de activitatea profesională și orientată spre sarcini profesionale sau de pregătire profesională.

Supervizarea ajută la reflexie în activitatea profesională, pentru ca profesionistul să poată activa eficient și cu satisfacție în viața personală și să-și integreze mai bine activitatea cu viața personală. În acest context devine o relație de tip dialog creativ între supervizor și supervizați în care este promovată dezvoltarea profesională și munca celui supervizat.

1.3 Funcțiile supervizării

Definițiile oferite supervizării nu sunt însă de ajuns pentru a aborda în întregime domeniul supervizării.

Unele clasificări ale supervizării disting între cea administrativă și cea clinică.

În ceea ce privește supervizarea din asistența socială, aceasta poate fi, la rândul său, de trei tipuri (Lundén, 2007: 162):

Supervizarea educațională, cu scopul ca persoanele supervizate să-și sporească performanțele profesionale

Supervizarea metodologică, orientată spre client și având drept focus, modul de a gestiona un caz.

Supervizarea administrativă, de la manageri la membrii echipei.

Modelele de supervizare s-au schimbat de-a lungul anilor, influențate fiind de teoriile despre intervenția socială și despre schimbarea structurilor organizaționale, de populațiile de beneficiari și de sursele de finanțare.

Am arătat mai devreme că așa cum susține Cojocaru, 2005, supervizorii au fost considerați ca fiind formatori, consultanți, terapeuți, manageri și chiar administratori (vezi fig. 1); ei sunt descriși ca profesioniști care au părăsit serviciile directe și au devenit personal administrativ, dar ,,care au fost asistenți sociali înainte de a deveni supervizori” (Kadushin, 1976). Kadushin întărește această idee și descrie supervizorul ca pe ,,o persoană cu rol administrativ care a primit autoritatea de a dirija, organiza și evalua munca altora” .

Condiția dezvoltării metodele de lucru, a tehnicile și a procedeelor de intervenție, lucrul la caz a devenit mai complex, iar supervizarea s-a transformat într-un proces continuu al practicii sociale, abordând dimensiuni variate.

Oricare ar fi punctul cental în ce privește funcțiile supervizării: supervizarea este parte componentă a practicilor asistenței sociale, văzută de unii autori ca ,,metodă a practicii în asistența socială” (Weissman et al.,1983).

Figura nr. 1 Dimensiunile supervizării . (Cojocaru, 2008, p. 38)

Am aratat mai devreme că, definiția tradițională a supervizării este construită pe trei funcții esențiale (Kadushin, 1976: 24) și anume: administrativă, de sprijin și educațională.

În cadrul relației de supervizare, asistentul social supervizat este ajutat, sprijinit, ghidat de către supervizor în abordarea clientului, pentru a utilizează anumite modele de intervenție fiecarui caz în parte.

Într-o altă avordare a funcțiilor supervizării, Cojocaru, (2005) face apel la modelul lui Philip Rich (1993) fig. 2., pe care le prezintă într-o formă adecvată, ușor de înțeles.

Fig. 2 –Reprezentarea funcțiilor supervizarii, adaptată după Philip Rich (1993)

Cojocaru Șt. (2005)

Aceasta abordare a modelului integrat al supervizării clinice, elaborat de Philip Rich în 1993, supervizarea este structurată pe patru funcții:

Facilitarea – creazăa contextul adecvat pentru ca asistentul social să fie proactiv, creativ, responsabil și corecț în interacțiunea cu ceilalți.

Această funcție a supervizării facilitează sudarea echipei, claritatea atribuțiilor de rol și responsabilităților , precum și la îmbunătățirea activităților sociale prin actualizarea și informarea corespunzătoare referitoare de modificările din mediul social.

2. Dezvoltarea profesională –dezvoltă abilitățile profesionale și favorizarea transmiterii cunoștințelor, având la bazată învățarea permanentă. Supervizorul deci este responsabil pentru îndrumarea și formarea continuă a asistentului social.

3. Socializarea personalului –internalizarea unor valori, standarde și comportamente dezirabile in cadrul organizației și întegrarea în cadrul echipei, monitorizarea comportamentelor, construirea unui mod de lucru comun pentru diferitele situații cu care se confruntă profesionistul formându-se astfel o identitate profesională a echipei.

4. Oferirea serviciilor – asigurarea serviciilor de calitate la cele mai înalte standarde profesionale, adaptare continua a serviciilor la nevoile clientului.

În acest caz supervizorul are rolul de monitor al calității serviciilor oferite, asigurându-se că, intervenția asistentului social sprijină clientul în prevenirea oricărui risc. (Rich, P. 1993, p. 137-178).

1.4 Tiplogii ale supervizării

Kadushin și Harkness (2002), plecând de la cele trei funcții anterior amintite, subliniază faptul că în primele apariții din literatura de specialitate pe acest subiect, supervizării îi sunt asociate două funcții de esențiale: cea administrativă definită ca fiind funcția prin care supervizorul se asigură executarea acțiunilor potrivit unor valori, proceduri și politici ale organizației și cea educativă care este definită de capacitatea de a transmite cunoștințe legate de abilitățile sociale de la o supervizor supervizat.

Autorii arată ca cele două funcții pe care asistenul social supervizor trebuie să le aplice în activitatea sa, nu dau o definiție completă supervizării așa încât, ei menționează și subliniază importanța celei de-a treia funcții și anume funcția de suport.

Ei menționează, de asemenea, faptul că în activitatea socială supervizarea are stabilite obiective pe termen scurt și lung, diferite în funcție de tipul de supervizare.

Așadar, în cazul funcției educaționale a supervizării, obiectivul pe termen scurt este îmbunătățirea capacității asistentului social de a-și realiza eficient munca, cu alte cuvinte de a ajuta la creșterea și dezvoltarea sa profesională, de a maximiza cunoștințe și abilități până la nivelul acționii autonome.

În cazul supervizării administrative obiectivul pe termen scurt este oferirea un cadru de muncă în care supervizatul să își poată îndeplinii munca într-un mod eficient.

Obiectivul pe termen scurt al supervizarea suportivă, este acomodarea cu munca pe care o desfășoară.

Aceste obiective pe termen scurt in opinia autorilor, nu reprezintă, ținte finale, dinpotrivă, ele reprezintă mijloace premergătoare în atingerea obiectivelor pe termen lung care sunt definite de calitate și eficiență in oferirea serviciilor.

Pentru realizarea obiectivelor vizate, supervizorul coordonează munca supervizatului în relația membrii organizație, îl sprijină din punct de vedere educațional în obținerea performanțelor în munca sa, îl susține și îl motivează în îndeplinirea sarcinilor caracteristice activităților sale.

Pornind de la aceste aspecte care privesc supervizarea si obiectivele ei putem trece la tipologizarea supervizării pe care Cojocaru, (2005) o evidențiază prin raportarea la trei sisteme de referință, prin care se conturează câteva tipurile de supervizare.

Acestea le regăsim în diverse forme imbinate în practica supervizării asistentului social:

supervizare internă – supervizor din interiorul organizației și supervizarea externă supervizor din afara organizației;

supervizare individuală și de grup, în funcție de forma de organizare;

perspectiva de abordare a realității: supervizare clasică (centrată pe problemă)

și apreciativă.

Supervizarea internă: prezintă avantajul faptului că este accesibilă tuturor membrilor organizației, având caracter permanent. Un impediment in aceasta supervizare este existent în permanent a unei persoane care va fi plătită doar pentru acest lucru.

Supervizarea externă: aceasta nu presupune neapărat permanență ea putându-se realiza periodic sau temporar. De asemenea presupune încheierea unui contract între organizație și supervizor care prevede respectarea anumitor clauze.

Avantajul acestui tip de supervizare este costul mic decât la supervizarea internă, supervizorul este detașat și neutru față de cultura organizațională, iar funcția terapeutică capătă valențe mult mai bune.

Ca și dezavantaj putem menționa că acest tip de supervizare poate genera o relație instabilă între organizație si supervizor, aceasta fiind condiționată de resursele financiare disponibile ale organizației, de asemenea, supervizare externa, are o contribuție mai mică la adaptarea continuă a calității serviciilor la nevoile contextului social.

Supervizarea individuală – are caracter de aspect particular, în sensul în care vorbim despre o solicitare făcută de către un profesionist, pentru el însuși, unui supervizor pe care l-a ales după criterii personale. (Cojocaru, 2005: 136).

Acest tip de supervizare, care uneori se apropie de ceea ce am putea numi „control“, desemnează o muncă de reflecție și analiză intreprinsă de către un profesionist asupra propriilor inestiții afective, precum și asupra mcanismelor inconștiente care ar putea interfera în relația cu celălalt.

Supervizarea de grup – o formă a supervizării utilizată și în asistența socială care se bazează pe interacțiunile din cadrul grupului de asistenți sociali supervizați). (Cojocaru, 2005, p.138)

Concis, tipurile de supervizare pot fi ilustrate în tabelul de mai jos (Cojocaru, 2005: 134).

Aceasta tipologie descrisa de St Cojocaru, prezintă o serie de avantaje și dezavantaje descrise de către Jourdan-Ionescu, 2007: 183. apud. Muntean, A.2007 pp. 171-192).

Ilustrăm mai jos aspectele esențiale ale acestora

Ca viziune de intervenție, supervizarea poate fi centrată pe problemă sau apreciativă.

Supervizarea centrată pe problemă vizează identificarea problemelor cu care se confruntă asistentul social în rezolvarea cazului, diagnoza, anliza cauzelor problemei și găsirea soluției pentru rezolvarea problemelor si eliminarea cauzelor.

În supervizarea apreciativă, accentul este mutat dela problemă pe situații favorabile supervizatului, unde se generează noi oportunități de învățare. (Cojocaru, 2005, pp. 134-149).

Supervizarea apreciativă – centrată pe punctele tari ale clientului.

Abordarea trecutul acestuia se realizează nu pentru a identifica lipsurile, ci pentru a identifica soluțiile.

Din această perspectivă clientul este principalul expert în problema cu care se confruntă, în acest context, asistentul social trece de la rolul de său principal (așa cum este în cazul supervizării clasice) la rolul de omul resursă pentru client care ajunge chiar el in rolul principal. (Cojocaru 2005, p. 147)

Abordarea unor metode in activitatea de supervizare pe care le consider importante su care sunt descrise de catre Haynes, Corey, Moulton, 2003, în p.335

prezentarea și dezbaterea de caz;

observația;

tehnici de asistare on-line a supervizatului;

jocul de rol și jocul cu roluri inversate;

modelarea și demonstrarea;

antrenamentul;

informații scrise;

metode preluate din modele de inspiratie psihoterapeutică;

solicitarea de către supervizor a unor teme și subiecte care să fie executate de către supervizat între întâlnirile de supervizare;

bilanț săptămânal al trăirilor supervizatului, al integrării lui în mediul practic, al succeselor și dificultăților întâmpinate;

discuții cu privire la: evaluarea angajaților (teste, chestionare, grile, etc), intervențiile cu clientela, întâlnirile cu echipa multidisciplinară, activitățile de supervizare și gestiune;

supervizare directă, prin înregistrări video în spatele peretelui de oglindă;

discuții asupra unor cazuri dificile;

observarea intervențiilor și a întrevederilor;

reluarea unor secvențe considerate momente dificile;

jocuri de rol pentru a pregăti o întâlnire dificilă sau pentru a retrăi momente dificile;

discuțiile asupra efectelor resimțite ca perturbatoare;

pregătirea activității pentru săptămâna următoare;

sinteze și feedbeck-ul ședinței de supervizare.

Cele mai utilizate metode de supervizare sunt: 

supervizarea directă a lucrului cu clientul, în care un practician lucrează cu un client real sau grup real în prezența supervizorului ( modelul intervenției în timpul derulării relației practician-client);

supervizarea amânată, în care un practician relatează  o situație sau un caz trăit în realitate (analiza unor înregistrări precum caseta video);

supervizare antecedentă;

1.5 Principiile supervizării

În activitatea pe careo desfășoară supervizorul esteimportant sa țină seama de câteva principii fundamentale și anume: respectarea și promovarea drepturilor individuale; promovarea bunăstării; promovarea egalității și respectarea justiției distributive.

Astfel caprin actiunea de supervizare, supervizorul trebuie sa asigure egalitatea intre clienți, acordând importanța tuturor deciziilor în parte.

Cojocaru, (2005) descrie o serie de principii preluate de la O’Donoghue K. (1998, p.2-8), (profesor la Massey University, Noua Zeelandă):

toți asistenții au nevoie de supervizare

supervizarea esteactivitate recunoscută si încurajată de catre organizație

supervizarea presupune împarțirea responsabilităților

supervizarea răstoarnă piremida responsabilităților

supervizarea se bazează pe negociere și oferă soluții în rezolvarea conflictelor

supervizarea este permanentă

supervizarea promovează critica reflexivă, competența, împuternicirea și responsabilitatea

supervizarea este una dintre cele mai importante și mai puternice relații profesionale

supervizareasprijină asistenții sociali să mențină standarde profesionale ridicate

supervizarea este una dintre cele mai importante activități în cadrul serviciilor sociale, atât pentru organizație, cât și pentru beneficiarii serviciilor

supervizarea își propune să se asigure că asistenții sociali își cunosc rolurile și responsabilitățile

supervizarea urmărește sprijinirea asistenților sociali pentru atingerea obiectivelor de performanță

supervizarea asista la identificarea și managementul stresului asistentului social, generat de rolurile pe care le are de îndeplinit

supervizorul se asigură că asistentul social are resursele necesare pentru a-și desfășura activitatea și administrează eficient aceste resurse.

Supervizarea se bazează pe metode de educare a adulților. (Cojocaru, 2005, p. 113-118)

1.6 Supervizarea – sprijin pentru profesioniști

Principalii actori în procesul de supervizare sunt supervizorul și supervizatul. Fiecare își aduce aportul în aceasta relație prin caracteristicile interpersonale, cunoștințe, abilități si valori culturale.

Supervizorul aduce o serie de obiective specifice cu privire la cunoștințele și abilitățile sale și cunoștințe și abilități pe care cel supervizat trebuie să le dobândească pentru a deveni profesionist.

De asemenea, persoana supervizată vine și el cu un set de așteptări legate de rolul profesional pe care și-l dorește.

Relația dintre cei doi reprezintă un aspect esențial al supervizării fiind o relație cu character formal de lucru în care se stabilesc obiective de învățare, adaptate nivelului de experiența al celui supervizat.

Atât supervizorul cât și supervizatul pot folosi o serie de strategii pentru a ajunge la obiectivelor stabilite. De aceea, considerăm că procesul de supervizare constă în îmbinarea a trei elemente: relația supervizor-supevizat, obiective și strategie.

Responsabilitatea centrală a supervizorului este să monitorizeze și să evalueze performanțele profesionale ale celui supervizat.

Acest lucru poate fi realizat numai dacă supervizorul înțelege și ține seama de cerințele poziției ocupate de supervizat și de contextul profesional al acestuia.

Astfel, îi poate asigura celui supervizat accesul la o viziune clară a profesiei și îi poate clarifica așteptările.

Este esențial ca supervizorul să asigure un mediu de învațare specific, formulând obiective și criterii de evaluare, particulare pentru fiecare persoană supervizată.

Experiența profesională a supervizorului reprezintă un alt aspect important întrucât acesta poate influența valorile personale și caracteristicile interpersonale ale supervizatului.

În unele cazuri, celui supervizat i se poate recomanda participarea la stagii de dezvoltare personală și/sau rezolvarea unor probleme personale.

Competențele de consiliere sunt diferite de competentele necesare în supervizare. De aceea, un consilier eficient nu este neapărat și un supervizor eficient. Formarea în supervizare a devenit pentru organizatiile profesionale, o necesitate. Este necesară pregatirea viitorilor supervizori înainte ca aceștia să-și poată asuma rolul de supervizori. ( Ana Munteanu, 2007, p 161-166)

1.7 Supervizorul – Așteptări și Realități

Trăim într-o societate în care nesiguranța locului de muncă, ale exigențelor epuizante, nu sunt singurele aspect care aduc un declin asupra pieței muncii, ci și aspect ale plafonării în carieră, ale întreruperii evoluției profesionale. Aceste pericole determină preocuparea pentru autodezvoltare permanentă și generează o mare gamă de noi tipuri de formare, gândite pentru a facilita accesul tuturor la învățare permanentă, indiferent de vârstă sau profesie. „Traiectoria evoluției de la locul de muncă” (Lagabrielle, 2003) sau cariera sunt percepute ca punct de referință în procesul de organizare a propriei vieți.

În acest context, primele întrebări la care putem reflecta sunt: ”Este nevoie de supervizare?”, „Ce aduce nou supervizarea?”, „Ce o face indispensabilă pentru serviciile și profesiile de acompaniere și sprijin a ființei umane amenințate de stres și suferință?”, „Cine poate fi supervizor?”

Răspunsul ar trebui să îl identifice pe posesorul calităților reclamate de soluțiile întrebărilor de mai sus.

Procesul de aderare la Uniunea Europeană impune și aduce schimbări. Universitățile își revizuiesc oferta de formare în acord cu principiile europene promovate de procesul Bologna, sunt atestate noi agenții de formare. Serviciile de asistență medicală, psihologică, socială, educațională, juridică trebuie să se alinieze unor standarde minime de funcționare, apar pe piața muncii noi profesii, tehnici, metode de lucru și principii, reflectând o mai bună înțelegere a drepturilor omului.

Toate acestea, răspunzând amplelor transformări ale societății contemporane, restucturează serviciile menționate.

În această avalanșă a schimbărilor, unele ținând de „europenizarea”( Ana Muntean, 2007, p. 76) culturii noastre profesionale, altele de progresele Europei și, nu mai puțin important, de căutarea răspunsurilor celor mai adecvate noilor fenomene sociale. Unde se plasează supervizarea și cine este pregătit și solicitat pentru a o exercita? Ce condiții necesită funcționarea ei optima?

De multă vreme, supervizarea face parte atât din formarea continuă, cât și din controlul calității practicării meseriilor din domeniul relațiilor interumane. Mai întâi în psihoterapie, apoi în meseriile din domeniul dezvoltării personale și, acum, în coaching, supervizarea este considerată o etapă aproape obligatorie pentru profesioniștii exigenți.(www.Metasysteme-Coaching.ro Alain Cardon, 2008)

1.8 Ședintele și Tehnicile de Supervizare

Ședintele de supervizare trebuie sa fie conduse – ca în orice terapie – într-un cadru: ora fixă, locul stabil, respectarea unei durate minime, prezentarile de caz expediate confidențial dinainte, supervizorului (si altor supervizati participanti la supervizare).

În cazul supervizării de grup, la începutul activității, este posibil să fie necesară o întâlnire, între două ședințe, cu supervizatul pentru a crea, dacă e nevoie, un cadru mai bine delimitat pentru el.

Uneori și apelurile telefonice pot fi utile. Când începe ședinta de supervizare, supervizorul sa documentat deja despre caz și poate răspunde exac nevoilor supervizațiilor. (Ana Munteanu 2007,p. 177)

1.9 Tehnici de Supervizare (Jourdan- Ionescu, 2003)

Autoarea descrie o viziune de nsamblu a unor tehnici adaptative la activitatea de supervizare, enumerate mai jos.

Bilanțul săptămânal al trăirilor supervizatului , al integrării lui în mediul practic, al succeselor și dificultăților întâmpinate;

Discuții cu privire la: evaluarea angajaților (teste, chestionare, grile, etc), intervențiile pe caz, întâlnirile cu echipa multidisciplinară, activitățile de consultare, de supervizare și gestiune;

Lucrul cu rapoartele;

Supervizare directă, prin înregistrări video în spatele peretelui de oglindă;

Discuții asupra unor cazuri dificile;

Observarea intervențiilor și a întrevederilor;

Reluarea unor secvențe considerate momente dificile;

Jocuri de rol pentru a pregăti o întâlnire dificilă sau pentru a retrăi momente dificile;

Discuțiile asupra efectelor resimțite ca perturbatoare;

Pregătirea activitătii pentru săptămâna următoare;

Sinteze si feedbeckul sedintei de supervizare.

1.10 Caracteristicile rolurilor de supervizor și supervizat

Primele caracteristici abordate sunt cele care descriu situații in care supervizorul trebuie să aibă competențe clinice recunoscute, bazate pe formare și / sau experiența sa în domeniu. El trebuie, deasemenea să cunoască bine interventiile de tipul celei pe care o supervizează. (Le Saget M., 1999, Managerul intuitiv)

Supervizorul trebuie să fie empatic, capabil să deceleze anumite situații care apar în relația de sprijin, să ofere feedback supervizatului, să-l sprijine în dezvoltarea sa și să orienteze intervenția pentru a ameliora situația beneficiarului și a familiei sale.

Supervizorul este cel care garantează în mediul profesional că supervizatul se va integra bine, că va intreprinde acțiuni potrivite cazului, răspunzând nevoilor beneficiarului, și că va respecta normele etice.

În scopul achizitionării tuturor abilităților care îl fac un bun profesionist, supervizatul trebuie să fie motivat pentru exercitarea rolului său de sprijin. Trebuie să fie echilibrat și să vizeze facilitarea, restabilirea, menținerea sau dezvoltarea funcționării normale a persoanelor pe care le ajută și a membrilor familiei.

Trebuie să ofere un serviciu de calitate persoanelor pe care le ajută și să aibă un comportament adecvat față de supervizor. Trebuie să aducă datele necesare în supervizare pentru încadrarea sa și să informeze supervizorul despre orice dificultate întâmpinată.

Acordajul

Credem ca e esential sa avem ca scop in supervizare, acordajul (Daniel Stern, 1989, 2000) dintre persoanele implicate în acest proces. Supervizarea implică raportarea reciprocă a intervenienților (supervizor, supervizați, alți profesioniști din echipa de la locul de muncă) la persoanele-țintă ale intervenției.

Urmărirea efectuată de către supervisor permite favorizarea acordajului supervizat-client. În același fel, supervizatul și supervizorul trebuie să se raporteze unul celuilalt.

Când vorbim de acordaj, trebuie să luăm în considerare caracteristicile diferite ale persoanelor în cauză: sexul, vârsta, originea socio-economica și culturală, stilul cognitiv, caracteristicile personalității și istoria lor personala.

Astfel, sunt abordate toate elementele contra-transferentiale ale relației supervizat-client și supervizat-supervizor. Supervizorul trebuie să înceapă cu anumite subiecte importante.

Limbajul și comportamentul supervizatului trebuie discutate în prima etapă (unii intervenienti gesticulează prea mult și trebuie să conștientizeze și să remedieze acest lucru).

O reflecție asupra diferențelor socio-culturale, facută de supervizor, va permite supervizatului să se documenteze asupra unei culturi înainte de a primi un client emigrant sau de a se gândi să-și adapteze limbajul pentru întalnirea cu un copil sau un adolescent, o persoană în varstă sau familii provenind din medii defavorizate.

Aceste reflecții inițiale vor facilita acordajul ulterior cu clientul indifferent care va fi acesta. În absența lor, clienții ar putea declanșa supervizatului reacții contra-transferentiale care împiedică intervenția.

Capacitatea de a observa și înțelege semnificația comportamentelor verbale și nonverbale ale clientului face parte din competențele supervizatului, datele rezultate din observare oferindu-i indicii pentru un acordaj pozitiv cu o clientul. (Ana Munteanu 2007, p.179)

1.11 Sinteză partială

De cele mai multe ori, lucrurile stau diferit în practică decât stau în prezentările teoretice despre supervizare. Un motiv este legat de diversitatea situațiilor, fiind implicate persoane (atât supervizori cât și supervizați) cu niveluri variate de pregătire și experiență, iar în supervizare trebuie ținut cont de fiecare context particular.

În urma unor analize ale studiilor, articolelor și a practicii supervizorilor, am încercat să conturez o serie de principii și recomandări care pot fi luate în considerare în practica supervizării asistenților sociali.

Cap. 2. SUPERVIZAREA IN SERVICIILE DE ASISTENTA SOCIALA

2.1 Premise ale cercetării

Am pornit în demesul de crecetare de la importanța pe care legislația actuală o acordă supervizării în serviciile de asistență soială dar și importanța eficientizării serviciilor oferite. De asemenea am în vedere îmbunătățirea percepției cu privire la locul și importanța supervizării în managementul de caz.

Cercetari cu privire la burnout, analizeaza anumite stari de discomfort, stress care duc în multe situații la efecte dezastruase atât din punct de vedere a integrității umane cât și din punct de vedere economic. Toate aceste aspecte fiind substituite în subsidiar lipsei de management al stresului, în cazul nostru lipsei unei supervizări sau pur și simplu a unei posibilități de descarcare, confesiune, ventilare a emotiilor.

De asemenea în literatura de specialitate găsim aspecte pe care le-am menționat în prima parte a lucrarii, cu privire la nevoia supervizării ca factor esențial în profesionalizarea acțiunilor și gestionarea activităților.

Supervizarea este deci analizată în contextul necesității unei abordări a muncii din punct de vedere calitativ dar și din punct de vedere cantitativ.

Conținutul cercetării se referă în această lucrare la analiza cantitativă, ca prima etapa, a modului în care supervizarea este percepută la nivel personal și instituțional, ca instrument necesar în activitatea asistentului social sub aspectul gestionării eficiente ale muncii, a managementului de caz și al diminuării efectelor de epuizare.

Partea de cercetare este realizată la nivelul profesioniștilor de la nivelul instituțiilor care oferă servicii de asistență socială atât din domeniul public cât și din cel privat din municipiul Cluj-Napoca.

2.2 Scopul, Obiectivele și Întrebările cercetării.

Scopul cercetării îl reprezintă identificarea nevoii de supervizare în serviciile de asistență socială și posibilitatea definirii unui ghid metodologic privind supervizarea în serviciile de asistență socială. Aceste aspecte privesc atat calitatea serviciilor oferite cât și perspectiva îmbunătățirii capacități profesionale.

Obiectivele cercetării sunt:

Identificarea nevoilor de supervizare în serviciile de asistență socială.

Identificarea unor aspecte ale supervizării, percepute ca factor de dezvoltare de către asistentul social, semnificative în procesul de supervizare.

Avand in vedere caracter descriptiv, al cercetarii, formularea unor ipoteze nu este neapărat necesară astfel încât am sintetizat câteva întrebari care joacă rolul de ipoteze de lucru:

Contribuie activitatea de supervizare la eficiența muncii în acordarea serviciilor sociale?

Care sunt aspectele identificate ca fiind beneficii semnificative ale supervizării?

Există diferențe semnificative la nivelul unor percepții, de către asistentul social, (precum încredere, eficiență, control, consiliere, formare) între supervizarea de grup și cea individuală?

Poate fi mai eficientă supervizarea externă în raport cu supervizarea internă?

Ce semnificație are supervizarea în managementul calității serviciilor?

2.3 Medologia cercetării

În prezenta lucrare am dorit să evidențiez importanța supervizării și a supervizorului în munca asistentului social în particular dar și în activitatea desfășurată de către alte categorii profesionale în domeniu asistentei sociale în general. Aceste aspecte vor fi surprinse în interpretarea datelor colectate pe parcursul demersului de cercetare.

Cercetarea cantitativa este axată pe culagerea unor informații cu privire la aspecte ce țin de perceperea supervizării ca instrument de lucru, și modul în care specialiștii consideră necesară supervizarea ca activitate.

Pe de altă parte, prin cercetarea cantitativa îmi propun să identific nevoia de supervizare în serviciile de asistență socială. Referindu-mă la dimensiuni caracteristice muncii de asistare socială precum burnout, migrare către alte locuri de munca, eficiența actului de asistare, pe care le voi aborda în demersul calitativ al cercetării, în partea de intervenție.

2.3.1 Metodele cercetării

Prima metoda în cercetarea cantitativa este chestionarul, utilizat pentru identificarea nevoi de supervizare precum și în posibilitatea de predicție a rezulatelor în intervenție.

Această metodă este legată de una din ipotezele cercetării care sabilește dimensiunile intervenției în raport cu perceptia asupra supervizării.

Ne referim aici la posibilitatea identificării surselor de stres, epuizare calitatea serviciilor, migrare către alte locuri de muncă care sunt legate de partea de intervenți a cercetării, definite prin îndrumare, feedback, consiliere, învâțare și formare.

O altă metodă utilizată în demersul de cercetare este observația participativă și cea sistematică prin care mi-am propus stabilirea unei grila de observare anexa…, pentru a stabili o legătura dintre comportamentului asistentului social la locul de muncă și nevoia supervizorului în ”modificarea comportamentului”.

Observația ca metodă a fost utilizată, deasemenea, pentru stabilirea unor legături de cauzalitate între activitatea supervizată și activitatea nesupervizată.

Lotul de subiecți. În cercetarea de față lotul de subiecți a fost format din 47 de asistenti sociali și alte categorii profesionale din domeniul asistenței sociale. Aceștia au participat la cercetarea cantitativă prin completarea unui chestionar autoadministrat.

Cap. 3. PREZENTAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

Interpretarea rezultatelor obținute în urma aplicări chestionarului

Cercetarea are la baza un chestionar care contine 19 itemi, aplicat asistentilor sociali și altor categorii profesionale din domeniul serviciilor sociale.

În cadrul acestei cercetări au participat un număr de 47 de specialișt din serviciile de asistență socială de la nivelul municipiului Cluj-Napoca, cu vârste cuprinse intre 20 si 45 de ani.

Prin chestionarul autoadministrat am dorit să surprind modul în care specialiștii se raportează la supoervizare ca și activitate.

De asemenea am dorit să surprind nevoia de supervizare având în vedere anumite aspect surprinse în activitatea de asistate socială, precum volumul de muncă, managementul de caz, epuizare etc. Chestionarul a fost interpretat pe baza unei analize descriptive.

Distribuția prezentată mai jos, în graficul 1, arată că cei mai multi dintre respondenți lucrează în servicii de asistență socială pentru copii, respectivi 60% dintre aceștia.

Graficul 1

În ce privește locul de muncă, distribuția respondenților indică faptul că majoritatea asistenților sociali, lucrează în sistemul public de asistență socială respectivi 70%, așa cum arată graficul 2. Dintre aceștia 53% sunt asistenți sociali iar 28 % sunt inspector respectivi alte categorii profesionale în dmeniul serviciilor de asistență socială, aspect surprins în graficul 3.

Aceste aspecte sunt relevante mai ales pentru aspecte ce țin de respectarea standardelor minime obligatorii, care reglementeaza supervizarea ca activitate în domeniul serviciilor sociale.

Graficul 2

Graficul 3

În ce privește activitatea din domeniul serviciilor sociale, cei mai mulți dintre respondenți consideră că munca desfășurată în domeniul asistenței socială este interesantă (51%), prezentând o oarecare dinamică și provocări în activitate, așa cum putem observa în distribuția prezentată în graficul 4.

Cu toate acestea datele prezentate în graficul, arată că 4% dintre cei care au răspuns întrebărilor din chestionar consideră munca lor grea și și-ar dori o schimbare. Vorbim aici mai ales de dificultatea abordării în managementul de caz, munca de teren. Ar fi interesant de constatat aspectul corelării acestor factori cu cei de vârstă și cu vechimea în munca. Aceste aspecte nu au putut fi surprinse în prezenta lucrare datorită autoadministrării chestionarului.

Pe de altă parte 32 % dintre cei chestionați consideră munca grea. Acest aspect se datorează în primul rând activităților dinamice care necesită schimbarea continuă a tacticilor de intervenție. De asemenea putem preconiza ca factor al dificultății, tipologia cazurilor cu care asistenstul social, specialistul lucrează.

Graficul 4

Frecvența răspunsurilor, participanților la chestionar arată că supervizarea presupune o activitate de sprijin profesional, în cea mai mare măsura (30%), aspecte surprinse în tabelul 1, de mai jos. Pentru o viziune a distribuției în ce privește percepția supervizării, analizăm figra 3.

Putem observa de asemenea ca numărul celora care consideră supervizarea ca fiind în foarte mare măsură asociată activități de sprijin profesional este urmat de cei care consideră supervizarea ca activitate de sprijin emoțional în mare măsură (43%), activitate de formare, oarecum (47%), consiliere în mica măsură (30%) și învățarea în foarte mica măsura (30%).

Fig. 3 Distributia perceptiei asupra supervizării

În figura 4, surprindem aspecte esențiale ale definirii supervizării. Cel mai interesant aspect surprins aici este cel care definește supervizarea ca și aspect impus de cadrul legislativ.

Surprinzător este că într-o mare măsura, dintre asistenții sociali și ceilalți specialiști susțin prin răspunsul lor că nu stiu, faptul că supervizarea este impusă de cadrul legislativ din Romania (14%). Acest aspect este în legatură, desigur cu domeniul de activitate.

Totodată putem observa o oarecare constanța cu priviere la aprecierile date afirmațiilor cu privire la supervizare. Observăm ca numărul respondenților la chestionar ne indica afirmația conform căreia supervizarea reprezintă modalitatea prin care se pot asigura servicii sociale de calitate, unde doar 21% considere aceasta afirmație ca fiind adevarată. Într-o mare măsură găsim prima afirmație falsă (26%). Semnificativ pentru acest aspect este modul în care asistentul social percepe supervizarea ca metodă de reflective în comun a supervizorului și supervizatului (42%).

Fig. 4

Avantajele supervizării sunt văzute de către participanți din cadrul cercetării de față ca fiind în cea mai mare parte atribuită dezvoltării profesionale (31%), așa cum putem remarca în tabelul 2.

Acesta surprinde o serie de caracteristici asociate supervizării sub aspectul unor avantaje, pe care asistentul social le percepe în munca sa și în relație cu activitatea de supervizare.

21% dintre respondenți plasează pe următoarea traptă din punct de vedere al importanței sprijinul emoțional ca factor al activității de supervizare, urmate în linie ascendentă de următoarele aspecte definitorii pentru activitatea de supervizare.

Aceste aspecte surprind discrepanța dintre rolul supervizării relaționat la activitatea profesională unde aspectele pragmatice, primează celor care țin mai degrabă de aspecte ale burnout-ului.

Cea mai mare parte a respondenților 51% consideră că prevenirea epuizării în muncă este cel mai puțin important aspect al activității de supervizare.

Tabelul 2. Avantajele supervizării

Ținând cont de mediul profesional în care își desfășurați activitatea asistentul social, aproape toți participanții la aceasta cercetare consideră ca au nevoie de supervizare (96%), așa cum putem vedea în graficul 5. Cu toate acestea în continuare sunt surprinse aspecte contradictorii, dacă ne referim la percepția asupra supervizării în munca asistentului social surprinse mai sus.

Cei mai multi dintre cei care considera supervizarea ca o necesitate, apreciază ca orice persoană care lucrează cu ființa umană în dificultate are nevoie de supervizare, așa cum arată răspunsurile participanților, din graficul 6.

Graficul 5 Graficul 6

Observăm în graficul 7, că respondenții la chestionar arată, consideră că este nevoie de supervizare ori de căte ori aceasta se impune (23%), în timp ce 40% dintre participanți consideră că au nevoie de supervizare o dată pe lună. De asemenea 15% arată că au nevoie de supervizare săptămânal, 11% lunar , 6% semestrial și doar 4% consideră că o dată pe an este suficientă activitatea de supervizare.

Graphic 7

Dintre cei care consideră că au nevoie de supervizare, cei mai mulți arată că în activitatea / profesia desfășurată nu sunt supervizati (40%). Graficul 8, arată de asemenea că în procent de 30% dintre respondenți sunt supervizați de către șeful direct și 17% beneficiază de supervizare externă.

Graficul 8

De asemenea cercetarea relevă că persoana care realizează activitatea de supervizare în activitate / profesie, ar trebui să fie din exterior. De aici putem deduce idea conform căreia șeful direct realizează activitatea de supervizare ca activitate de control.

Graficul 9

Cei mai mulți dintre cei care au participat la cercetare consideră epuizarea ca aspect principal al supevizării (graficul 10). Acest lucru vine în antiteză oarecum cu faptul majoritatea susțin ca supervizare presupune dezvoltare profesională, formare și învățare.

Graficul 10

3.2 Rezultate și concluzi

În urma cercetării intreprinse, datele colectate arată că asistenții sociali consideră utilă supervizarea ca și activitate în munca desfășurată . Totodată rezultatele cercetării surprind aspecte definitorii ale supervizării, care în cea mai mare parte nu sunt cunoscute de către specialiști. Ne referim aici desigur la aspecte ce țin de latura emoțională a activității asistentului social.

Cei mai mulți dintre respondenții la chestionari consideră activitatea de supervizare ca pe o posibilitate de dezvoltare profesională. Supervizarea în termenii cercetării de față oferă o paletă largă de avantaje pe care respondenții le minimizează, considerând ca supervizarea aduce în mare măsură beneficii asupra muncii.

Un aspect important surprins, este cel al legături activității de supervizare cu normele legislative. O mare parte dintre participanții la cercetare susțin că nu știu faptul că supervizarea este reglementată legal. Deși standardele minime obligatorii cu privire la managementul de caz și al serviciilor sociale, stipulează standardele ca activitate în managementul calității serviciilor oferite, acordăndu-i un spațiu generos.

Cu toate acestea prin obiectivele propuse am reușit să identificăm nevoia de supervizare și să observăm percepția generală asupra a ce înseamnă supervizarea, cine este responsabil de această activitate.

Se poate pune deci în discuție nevoia implementării unei strategii de dezvoltare a activității de supervizare având în vedere dinamica dezvoltării serviciilor sociale. Calitatea serviciilor sociale este determinată de calitatea muncii de asistare și de rigurozitatea acțiunilor asistentului social. Astfel încât este mai mult decât evident importanța unui sprijin, a unei persoane care să asigure în permanență calitatea muncii, în persoana supervizorului respectiv prin activitatea de supervizare.

Cap 4. Demersul de intervenție – Supervizarea în serviciul pentru protecția copilului

4.1 Metodologia cercetării.

Prin intervenția realizată la nivelul serviciului pentru protecția copilului familiei șidezvoltare comunitară, am dorit să evidențiez beneficiile pe care supervizarea le are asupra asistenților sociali. De asemenea am dorit să clarific rolul supervizorului, perceput de către asistenții sociali, în activitatea serviciului.

Intervenția are la baza o grilă de observare, prezentată în anexa… prin care am stabilit domeniile majore unde există nevoie de supervizare.

Mai apoi am stabilit procesul activitătii de supervizare în cadrul serviciului, aceasta incluzând supervizarea de grup și supervizarea individuală, pe care le-am analizat la final pentru a scoate în evidență diferențele caracteristice fiecăreia și a stabilii care dintre acestea este mai eficientă pentru asistentul social.

4.2 Scopul și obiectivele interventiei

1. Încurajarea unei comunicări constructive între persoane implicate în sarcini comune;

2. Ameliorarea calității muncii și în același timp a gradului de satisfacție în muncă;

3. Analizarea limitelor personale și structurale (ale competențelor, ale sarcinilor care trebuie îndeplinite, ale abilităților personale);

4. Prevenirea efectelor de epuizare profesională; contrar unor opinii, supervizarea nu se oferă doar atunci când apar problemele.

4.3 Metode de lucru

Una dintre metodele utilizate este observația participativă, pentru a determina momentul zero al intervenției și pentru a stabilii aspectele prioritare ale activității asistentului social, precum și a gradului de satisfacție în raport cu munca desfășurată. În acest scop am elaborat grila de observare prezenta in anexa nr 1 .

Grupul de subiecți este format din 6 asistenți sociali participanți la sedințele de supervizare individuale și de grup.

4.4 Intervenția propriuzisă

Activitatea de supervizare s-a realizat pe o perioadă de două luni consecutive, în perioada iuni-iulie 2014. Ședințele de supervizare au fost împărțite astfel încât în fiecare săptămână au avut loc două ședințe de supervizare cu o durata de 90 min fiecare. Totodată în aceiași perioadă participanții la experiment au beneficiat de supervizare individuală, ședinelele fiind de căte 30 de minute în fiecare săptămână.

Supervizare internă – Supervizare individuală

Supervizarea individuală a presupus o întâlnire pe săptămână care a durat 60 de minute. În aceasta întălnire au fost discutate aspecte ale muncii individuale și supervizatul a putut să își exprime mai ușor anumite dileme, frustrări, sentimente în legătura cu munca sa.

Sesiunea de supervizare

În cadrul sesiunii de supervizare se lucrează întotdeauna la două nivele: conținut și proces. Astfel discuția se concentrează pe ceea ce a făcut asistentul social, cum a făcut și care sunt pașii următori.

Descriere. Aceasta este etapa în care a analizează ce s-a întâmplat până la momentul dat. supervizatul descrie fiecare situație, având grijă ca supervizorul să intervină cât mai puțin posibil.

Clarificarea. În această etapă am încearcat să înțeleag situația așa cum este percepută de supervizat;

Analiza. asistentul social este ajutat să identifice acele aspecte care reprezintă de fapt problema, prin oferirea de răspunsuri la întrebări de genul: ce s-a întâmplat?, ce nu s-a întâmplat?, de ce? Ce este de învățat din asta? Etc.;

Implementarea vizează pregătește terenul pentru următorul pas: ce facem acum? / spre ce ne îndreptăm acum?/ care este pasul următor?. Regula de aur a supervizării, după Coulshed V., este de a nu obstrucționa și inhiba discuția în cadrul ședinței de supervizare. Ascultarea empatică, stabilirea unui sumar la începutul sesiunii, lărgirea discuției în faza de mijloc și finalizarea sesiunii cu sumarizarea și stabilirea următorilor pași care trebuie făcuți duce la realizarea unei sesiuni optime.

Planificarea întâlnirilor

Descrierea unei sedinței de supervizare individuală

Prima etapă, din punctul de vedere al supervizorului, presupune prezentarea și explicitarea rolului față de supervizat, precum și asigurarea acestuia cu privire la capacitatea pe care o are de a duce la bun sfârșit sarcina dată.

Sprijinul pentru integrarea în echipă este una dintre activitățile acestei prime etape. El capătă experiență și devine încrezător în abilitățile sale. Devine, de asemenea, încrezător în capacitățile sale de a-i fi de ajutor clientului.

Are o motivație importantă (de a învăța, de a ajuta etc.), care poate aduce cu sine nerăbdarea, dorința de acțiune, dar și greșeli cauzate de graba de a acționa. Încurajarile supervizorului și succesele sunt, în mod evident, bine-venite.

In cea de-a doua etapa, supervizorul verifică indeplinirea corectă a sarcinilor.

Supervizatul devine conștient de limitele intervenției. Devine mai eficient în înțelegerea punctului de vedere al celuilalt, deși adesea este în detrimentul posibilităților de a-și percepe atitudinile. Este deseori invadat de mesajele pe care i le transmite clientul.

Cum în această etapă întâlnește cazuri mai dificile comparativ cu prima etapă, el se confruntă cu propriile limite și se simte deseori ineficient în raport cu supervizorul care îi cere să fie mai autonom.

Îi scade motivația pentru că nu mai are timpul necesar ca să-și acopere lacunele (prin lecturi, de exemplu) și resimte acest aspect ca pe o pierdere a contolului. Adesea nu se simte la înălțimea propiilor așteptări și ale celor pe care le percepe la supervizor.

Acum, supervizorul îl va susține prin valorizarea succeselor pe care le are și îl va încuraja să continue progresele. Asadar, securizarea, încurajarea rezultatelor vizibile ale acțiunilor supervizatului, chiar dacă sunt puține.

Reamintirea limitelor este foarte importantă în această etapă (limita supervizatului însuși, limita acțiunii sale).

În timpul celei de-a treia etape, supervizarea se face mai detașat pentru că supervizatul are deja autonomie și va recurge la supervizor doar în situații complexe, evenimente dificile sau pur și simplu pentru a se asigura că a procedat bine într-o anumită intervenție critică.

Supervizatul întelege mai bine și devine mai eficient. Întelegerea relatiilor este mai profundă și exercitarea profesiei este mai clară pentru el.

Am observat aicii efectul acomodării și al asimilării în raport cu mediul de muncă. Din nou, are o motivație excelentă care îi permite să facă față unui orar încărcat.

Verificarea trăirilor supervizatului rămâne tot timpul importantă, mai ales în timp ce se găsește cu încheierea unor bilanțuri și alocarea unor situații sau cazuri noi de intervenție.

Este important să observăm că evoluția gradată a supervizatului spre autonomia fată de supervizor se face paralel și în cadrul relației supervizat- client. Cu toate acestea supervizarea trebuie să rămână un proces continu.

Supervizarea de grup

Grupul este format din asistenti sociali din cadrul serviciului protectia copilului din cadrul serviciului public de asistenta sociala de la nivelul minunicipiului cluj-napoca. Grupul este format din persoane dintre care unui este seful serviciului care a facilitat rolul meu de supervizare.

Pentru intervenția în supervizare am apelat la modelul lui Willbur și colaboratorii săi (1994, p 233-295) care propun o structură a grupului de supervizare în șase faze.

Prima faza este cea de prezentare a informațiilor/descrierea problemei, se prezintă cazul care se doreste să se aducă în discuție.

La această fază în calitate de supervizor, am fost părtaș la aspecte ce țin de instrumentarea cazului în faza inițială. Cei mai mulți dinre asistenții sociali au realizat o evaluare inițială a cazurilor astfel încât să poată fi identificată metoda de intervenție potrivită.

A doua fază este cea a întrebărilor- clarificarea. În această fază se pun întrebări supervizatului în legătură cu cele prezentate pentru clarificarea unor neînțelegeri legate de descrierea făcută. Atenția deosebită a supervizatului este centrată pe încadrarea corectă a tipologiei de caz. De cele mai multe ori serviciul primește sesizări și adrese în care sunt descrise aspecte de încadrare tipologică a clientului. Cu toate acestea asistentul social constată la un moment dat, că cele relatate în actele primite nu corespund cu evaluarea inițială a cazului.

Lipsa de încrederea si experiența îi determină pe aceștia să se îndoiască de calitatea demersului de evaluare. În această fază, în calitate de supervizor am avut rolul de a media sentimente contradictorii care erau evidente, îndoiala asupra muncii realizate. Atât pentru asistentul social cât și pentru serviciu este important ca evaluarea inițială să se realizeze de către o singură persoană. În acest fel se poate mai ușor încadra clientul într-o tipologie de caz și poate fi alocată unei persoane cu experiența necesară pentru intervenție. Aceste aspecte nu exclud niciodată ședintele de caz, care sunt necesare.

Cea de a treia fază este cea de  feedback-ul și consultarea,  este etapa în care se dezbate problema, cazul. Odată cu elucidarea situației asupra căreia se dorește intervenția se stabilește managementul de caz și planul de intervenție. Rolul supervizorului este aici mai degrabă de a clarifica modul de intervenție și de a oferi ancore suportive în demersul de interventie. De asemenea în aceasta etapă este foarte important ca supervizatul să știe că poate oricând să discute cu supervizorul sau cu o altă persoană despre caz. Deoarece în aceasta fază asistentul social se confruntă cu situația de intervenție care poate fi traumatizantă, astfel încât acesta va avea nevoie de suport emoțional, și feedback. Potem vorbi aici de asemenea de întălniri pentru a discuta managementul de caz.

Cea de a patra fază este pauza de reflecție. La aceasta fază trebuie sa pornim de la realitatea ca orice persoană, cu oricât de multa experiență fie ea și supervizorul, are nevoie de un timp de reflecție. Supervizorul reflectează asupra celor discutate cu supervizatul referitor la cazuri, astfel încât în cadrul ședinței își va aloca un anumit număr de minute, o pauză pentru a pune eventuale răspunsuri, soluții în ordine.

Putem trece la următoarea fază și anume răspunsurile supervizorului, supervizorul răspunde la întrebările primite din partea supervizatului în legătură cu tema, problema. Ideia de bază aici nu este de a oferii răspunsuri precise ci de a determina găsirea soluțiilor optime pentru situațiile cu care supervizatul se confruntă. Cu toate acestea există anumite situații în care răspunsurile trebuie să ajute prin claritate.

Ultima fază este cea a analizei în care au loc discuțiile la care participă toți membri grupului. În această fază se trece la supervizarea de grup. Odată cunoscut în grupul de asistenți sociali, activitatea debutează cu rolul supervizorului în echipă și se stabilesc numărul ședințelor se supervizare în grup, precum si punctele de discuție sau ordinea de zi.

În prima fază ședința este desfășurată ca o ședință de management de caz în care se discută cazurile în lucru, stadiul la care s-a ajuns cu fiecare caz și modalitatea de continuare a lucrului cu clientul.

4.5 Rezultate și discuții

Din perspectiva practicii supervizării se poate avea în vedere supervizarea asistentului social și activității sale. Însă analiza activității asistentului social sau supervizarea activității nu se realizează la modul general, ca practică generală, ci prin rapoarte la lucru pe caz; avem, prin urmare de realizat supervizarea pe caz.

La acest nivel, pot fi analizate și formulate nevoile de formare ale asistentului social cât și zonele în care este nevoie de sprijin.

Acest tip de supervizare se realizează conform unui plan. Notele de supervizare sunt utile supervizorului pentru a urmări modul de îndeplinire a sarcinilor supervizatului și a stabilii metodologii de lucru

Supervizarea îi ajută pe asistenții sociali să depăsească situațile de criză și, prin evaluarea implicațiilor pe termen lung ca parte a strategiei dezvoltării personale, aceasta poate construi noi competențe pentru provocări viitoare ale organizației.

Uneori echipa de management a organizației nu acceptă supervizarea, deoarece aceasta presupune un grad ridicat de autonomie a practicienilor și a supervizorilor, considerată drept un factor de încurajare a independenței angajaților și a scăderii loialității lor față de organizatie.

Acest lucru poate fi adevărat, dar printr-o supervizare fie ea și apreciativă se realizează, în paralel, o intervențiie apreciativă, care conduce la îmbunătătirea serviciilor pentru clienți și la atingerea unui nivel ridicat de succes al organizației prin mobilizarea punctelor tari ale clinților și ale practicienilor.

Principalele etapele ale procesului de supervizare pe care le avem în vedere presupun:

Etapa cunoașterii care este etapa descoperirii celor mai mari succese ale supervizatului în relația sa cu clientul, în situatii similare întâlnite în experiența sa de asistent social.

Etapa viziunii este etapa în care supervizorul și asistentul social construiesc o viziune comună privind potențialul supervizatului și al clientului său, prin formularea unor ”propoziții provocative” afirmate la timpul prezent, ca și cum această viziune ar exista deja.

Etapa programării este etapa stabilirii planurilor specifice necesare pentru ca viziunea să devină realitate.

Etapa acțiunii este etapa de aplicare a planului construit de supervizat per asistent social și supervizor.

În urma intervenției în supervizare am arătat ca supervizarea este mijlocul prin care asistentul social primește sprijin având în vedere încărcătura mare de cazuri pe care le are de gestionat.

Cea ce s-a reușit ca stadiu de idee este faptul că în cadrul serviciului a fost constituit un ghișeu de evaluare inițială care are rolul de a evalua cazurile nou venite scutind asistentul social de preluarea unui caz nou despre care nu stie nimic.

Pe de altă parte discuțiile pe management de caz au asigurat o mai mare siguranță în intervenție și acuratețe în soluționarea problemelor identificate.

Aspectele legate de condiția psihică, încărcătura emoțională au fost mai ușor de gestionat împreuna cu supervizorul care aici are și rol de consilier sau mediator.

Dacă analizăm tabelul 3 care prezintă o sinteză a cazurilor de la nivelul serviciului putem observa că rata de închidere a cazurilor în lucru este în creștere, raportată la numărul total al cazurilor. S-a observat aici că nu numărul mare de cazuri determină succesul în intervenție ci distribuirea acestora conform managementului de caz dar mai ales având deja evaluarea inițială realizată. Cunoscând astfel tipologia cazului este mult mai ușor să fac referire la metodele de intervenție pe care le voi utiliza.

Intervenția la timp, gestionarea eficienta și susținută a problemelor identificate face posibilă rularea cazurilor nou venite astfel încât acordarea serviciilor să se realizeze conform cerințelor.

Putem observa că dacă până acum din numărul total al clienților, și anume 486 intrați au fost asistați 90, dupa perioada de supervizare numărul cazurilor asistate a crescut până la 110.

De asemenea dacă la începutul intervenției patru dintre supervizați prezentau anumite efecte negative ale activității de asistare, după momentul supervizării aceștea nu se mai resimt la aceiași intensitate.

Doar doi dintre supervizați rămănând cu disconfortul acxtivităților, considerând ca este epuizant iar unul dintre supervizați își menține idea de a schimba locul de muncă. Calitatea managementului de caz urmează o curba ascendentă, iar acest lucru aduce cu sine îmbunătățirea calități serviciilor oferite.

Tabel 3. Sinteza centralizării cazurilor

Totuși intervenția în managementul de caz poate fi îngreunată de avizarea documentelor, aspectul birocratic al acordării serviciilor.

Rolul supervizorului aici este de a determina înaintarea procesului chiar dacă de exemplu planul de servicii nu este încă semnat. Serviciile se acorda în mod normal.

4.6 Concluzii

Procesului de supervizare în asistența socială și în cel al managementului de caz și asistența socială joacă un rol definitoriu în calitatea serviciilor oferite. Experimentul realizat demonstrează utilitatea și eficiența supervizării atât individuale cât și de grup.

În cadrul aplicării supervizării, pentru cazurile studiate au fost înregistrate rezultate mai bune decât înainte. Acest lucru arată că, din punctul nostru de vedere, supervizarea este mai eficientă și datorită procesului paralel în supervizare care influențează managementul de caz.

Modelul de supervizare folosit pentru coordonarea, sprijinirea și formarea asistenților sociali direcționează managementul de caz și rezultatele acestuia. Documentele care demonstrează intervenția asistentului social prezente în dosarul fiecărui client în parte sesizează modificări esențiale în ceea ce privește abordarea cazului; lucru sesizabil și în documentele din dosarele cazurilor, rapoartele de întrevedere, de vizită și de consiliere ne dezvăluie elemente ale intervenției observabile prin modurile de abordare a situației clienților.

Procesul paralel în supervizare poate fi direcționat de supervizor către acțiuni ale asistentului social și ale clientului. Acest proces nu influiențează doar asistentul social supervizat, ci și situația clientului. Conștientizarea acestui proces în cadrul supervizării ajută supervizorul să orienteze acțiunile și rezultatele asistentului social în lucrul său direct cu clientul.

CONCLUZII GENERALE

Unul din scopurile principale ale supervizării ni se pare a fi emergența, la supervizat, a unui « supervizor intern », o funcție interioară a celui supervizat. Supervizatul va putea realiza, după un anumit timp, o auto-supervizare, aceasta ar trebui să se realizeze pe parcursul întregii sale activități profesionale.

              Sarcinile supervizorului pot fi descrise și analizate în următoarele contexte :relația cu supervizatul, procesul de învățare, consilierea, consultanța, evaluarea, monitorizarea, activitatea administrative.

           Supervizarea ajută la conștientizarea modului de a fi și de a acționa, ea cere realizarea unor schimbări nu doar în domeniul cunoștințelor ci și în cel al comportamentelor, emoțiilor și al atitudinilor care țin de personalitatea fiecăruia. Schimbarea provoacă a anumita anxietate.

În plus relația cu supervizorul poate evoca un raport cu o autoritate și astfel poate constitui o amenințare pentru propria independența și autonomie. Supervizatul este într-o poziție de vulnerabilitate pentru ca este determinat să își expună « ignoranța » referitor la unele aspecte profesionale.

Deasemenea, ii poate fi teama că va primi, din partea supervizorului sau colegilor manifestări de dispreț, reproșuri, o atitudine de respingere pentru ceea ce a făcut « greșit ».

           Relația în supervizare presupune lucrul cu emoții, atitudini uneori intime ceea ce determina  dificultatea separării ei de o relație terapeutica care s-ar putea instala între supervizor și supervizat și care ar trebui evitată într-un astfel de cadru.

             Asistentul social ar trebui să dorească să descopere semnificația acțiunilor sale profesionale, să își descopere propria identitate profesională, să aibă o distanță adecvată față de evenimentele vieții profesionale care au o rezonanță în viața personală.

Aceasta întoarcere spre sine periodică, sistematică nu devine fructuoasă decât atunci când există o relație profesională autentică cu supervizorul și cu membri grupului de supervizare.  

            Care sunt metodele de învățare cele mai utile în supervizare ? A oferi informații direct, demonstrația, jocul de rol, analiza studiilor de caz, învățarea prin experiență ? Ar trebui ca metodele și stilul de învățare să se schimbe odată cu evoluția relației de supervizare ?

            Relațiile din grupul de supervizare (când supervizarea nu este individuală) duc la o informare reciprocă a fiecăruia din membrii grupului, se realizează un inventar de probleme comune, numeroasele experiențe diferite duc la clarificarea ideilor și sentimentelor prin explicare, clarificare, comparare. Supervizații învață unii de la ceilalți, își corectează astfel mai usor unele  percepții sau clișee.

Rezultă o motivare mai mare datorată grupului. În timpul sesiunilor de supervizare membrii grupului își confruntă atitudinile, emoțiile legate de clienți ceea ce determină o conștientizare legată de acțiunile lor și ale celorlalți. Supervizarea de grup duce la o dezvoltare a capacității de percepere a celuilalt și a comunicării cu celălalt.

            Munca în grup presupune o minimă sigurantă pentru fiecare membru al grupului, siguranța care se capătă progresiv, cu contribuția supervizorului care trebuie să obțină o libertate de expresie a supervizaților fără riscul de a fi ” distruși ” de ceilalți membri ai grupului.

            Munca în grup este o pregătire esențială pentru munca în echipă, pentru utilizarea forțelor colegilor din echipă, care vin, fiecare, cu capacități, cunoștințe, atitudini utile.

             Supervizarea nu este terapie, relația concentrându-se pe munca cu clientul și mai puțin pe aspecte personale ale supervizatului. Presupunem că cei care cer o supervizare au nevoie de un forum în cadrul căruia să încerce să cunoască și să facă față sentimentelor și reacțiilor pe care le au lucrând cu clienții.

Relația cu beneficiarii este folosită drept punct de plecare pentru ca supervizații să învețe despre ei înșiși, despre clienți și despre cele mai potrivite intervenții.

            Ce ar trebui să facă un supervizor în cazul în care un supervizat cere direct sau indirect ca sesiunile de supervizare să se transforme în propria terapie sau consiliere personală?

            Cât timp, cât efort este necesar din partea supervizaților, în afara supervizării, pentru a-și clarifica problemele personale care sunt piedici majore în relația cu clientul?

            Consultanța este una din principalele sarcini ale supervizorului și se referă la rezolvarea de probleme, la trecerea în revistă împreună cu supervizatul a aspectelor muncii de consiliere. Grupul de supervizare caută raspuns la întrebari de genul : care intervenții sunt cele mai adaptate, care este modul în care consilierul poate fi eficient cu acest client.

             Evaluarea presupune o parte informală – feed back de la supervizor către supervizat, feedback de la supervizat către supervizor.

             Evaluarea formală este una din cele mai dificile sarcini ale supervizorului deoarece ea poate amenința relația de supervizare și poate influența viitorul profesional al consilierului supervizat.

             Care sunt criteriile care ar trebui utilizate pentru evaluare în supervizare ? Cum se poate realiza deschiderea celui supervizat și realizarea unei bune relații în supervizare dacă cel supervizat știe că va fi “notat” la sfarșit? Ce fel de evaluare poate facilita învățarea în supervizare?

             Unele din principalele întrebări la care trebuie să răspundă evaluarea în supervizare sunt: care este acțiunea/serviciul eficient din punctul de vedere al clientului? Care este acțiunea/serviciul eficient din punctul de vedere al consilierului? Ce constituie o practică care respectă criteriile etice ?

            Supervizarea se asigură de continuitatea relației profesionale dintre consilier și client, de calitatea acesteia și respectarea criteriilor etice, se asigură de faptul că supervizatul este conștient de implicațiile acțiunilor / muncii sale.

             Ce este de făcut dacă un consilier nu respectă criteriile etice ale muncii sale? dar dacă nu realizează o muncă de calitate?  

            Supervizarea are rolul de a-i face constienti pe consilieri de aspectele organizaționale, de impactul organizației / sistemului în care lucrează asupra muncii lor și asupra clienților. Ea trebuie să răspundă la întrebări de genul: cum poate aborda supervizarea punctele critice ale muncii consilierul într-o anumită organizație, cum se poziționează consilierul, dar și supervizorul față de organizație ?

            Importanța organizației este majoră în stabilirea contractului inițial dintre supervizor și instituție.  Ni se pare important ca un supervizor să aibă față de meseria sa o stimă suficient de mare pentru a o putea transmite și pentru a-și dori ca un alt profesionist să se formeze și să se simtă bine în acea meserie.

            Supervizorul ar trebui să fie gata să utilizeze strategii, tehnici bazate pe interacțiune, să intre cu supervizatul într-o relație profesională, inter-personală de o durată și ritm stabilite de comun acord. Supervizorul stimulează și recunoaște participarea activă a supervizatului pe care îl respectă ca persoana cu un sistem de valori și intenții, cu posibilități actuale și potențiale dar și cu limitele sale. Una din valorile comune grupului de supervizare ar trebui să fie certitudinea valorii de al ajuta pe client să progreseze spre autonomie.

            Supervizorul are sarcina de a facilita interacțiunile, de a veghea ca fiecare să se exprime, de a impiedica presiunile inutile, « hărțuirea » în cadrul grupului, de a asigura învățarea, de a susține  pe fiecare membru din grup.

            În concluzie putem spune că supervizarea răspunde unei nevoi a profesioniștilor de a avea la dispoziție un forum de reflecție. Reflecție înțeleasă aici ca fiind cea care contribuie la trecerea de la experiența la învățare; ea are și o funcție de căutare a sensului a ce se întămplă în relația profesionist – beneficiar al serviciilor.

Supervizarea creaza un mediu de realizare a acestei treceri. Supervizorul este mai aproape de un mentor – care nu este doar profesor, nici un parinte ci un ghid, un adult experimentat. Este vorba de o ucenicie în care nu se învață doar o meserie, ci și cum să devii adult în plan profesional. 

BLIOGRAFIE

Ponea, Simona, Deschideri postmoderne în sociologie și asistență socială, editura Lumen, Iași, 2009;

Carlton E. Munson, Handbook of Clinical Social Work Supervision, editura, Haworth Social Work Practice Press, 2002;

Kadushin, A., Harkness D., Supervision in Social Work, Columbia University Press, 2002;

Robert L. Barker, The Social Work Dictionary, National Association of Social Workers, Universitatea din Michigan, 1995;

Cojocaru, Șt., Metode apreciative în asistența socială, Editura Polirom, Iași, 2005;

Muntean Ana, „Supervizarea. Aspecte practice și tendințe actuale”, Editura Polirom, Iași, 2007;

Daniele ROBIN, Supervizarea profesionala si cresterea calitatii cerviciilor in domeniul protectiei copilului, 2006;

Sergiovanni, T. J., Starrat, R.J supervision: a redefinition, 7th edition. Boston, MA: McGraw-Hill, 2002;

Haynes, R., Corey, G., & Moulton, P.), Clinical Supervision in the Helping Professions: A Practical Guide. Pacific Grove, CA: Brookes/Cole—Thomson Learning,2003;

Rich Philip., The Form, Function, and Content of Clinical Supervision: An Integrated Model, in The Clinical Supervisor, New York, Vol 11 (1), Haworth Press (The Clinical Supervisor Vol 11 (1) pp 137-178.), 1993;

Muntean, Ana, Supervizarea, aspecte practice și tendințe actuale, Editura Polirom. Iași, 2007;

Mutean, Ana, Practici în asistență socială, Editura Polirom, Iași, 2007;

Cojocaru Șt., Cojocaru D., Managementul de caz in protectia copilului. Evaluarea serviciilor si practicilor din Romania, Editura Polirom, Iași, 2008;

Jourdan- Ionescu, Revista de cercetare si interventie sociala, 2003;

Jourdan-Ionescu,C. Metodele și evaluarea supervizării, în Supervizarea, aspecte practice, tendințe actuale, Ed. Polirom, Iași, 2007;

Protcor, K., A process for group Supervision,  ANZY, Family Therapy, vol 18, p. 133-141, 1997;

O`Donoghue, K., (1998), Supervising Social Workers: A Practical Handbook, MasseyUniversity, School of Social Policy and Social Work.

Legislație

Legea nr. 466/2004. privind Statutul asistentului social din România

Standardele minime obligatorii privind serviciile sociale, ORDIN Nr. 24 din 4 martie 2004.

Ordinul 288-2006 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind managementul de caz în domeniul protecției copilului

http://www.supervizare.com/revista/revista_rom.pdf,

http://www.rcis.ro/images/documente/rcis24_09.pdf

http://www.supervizare.com/revista/revista_rom.pdf,

http://www.rcis.ro/images/documente/rcis24_09.pdf

http://www.psihologie.net – Asociatia Psihologilor din Romania Powered by Mambo Generated