Sunt cunoscute multiple variante ale definitiei esteticii, dar cu toate aceste niciuna nu m -a [606285]

Sunt cunoscute multiple variante ale definitiei esteticii, dar cu toate aceste niciuna nu m -a
mulțumit, prin urmare am incercat sa ii dau eu o definitie. Ce e estetica? Este o educație a ceva ce deja
știm. Cu alte cuvinte, cu toții recunoaștem frumosul, da r cu toate acestea ne este atât de greu să il
explicăm. Avem deja în noi acel simt estetic , cunoastem frumosul, dar mai trebuie să invatam cum sa
ajungem si cum sa îl atingem, o învatarea a priori dacă e să facem trimiteri la filosofia lui Platon cu
privir ea la conceptul de frumos și după cum spunea și Gheorghe Vlăduțescu în lucrarea sa , că „faptul
cercetarii și al învățării nu -i definitive decât o reamintire ”1. Avem un filtrul al frumosului prin care noi
putem percepe ceva fiind frumos daca are o structur ă armonioasă sau nu, dar e oare suficient ? Ceva e
frumos doar dacă e armonios prin formă? Cu siguranța nu! Dar cum a aparut frumosul, de cand putem
vorbi despre frumos? Aproximativ cam tot din acelasi moment al istoriei, de când putem vorbi si despre
prime le forme ale artei. Cele două concepte sunt într -o relație de dependență, dar dacă totusi am vrea să
descoperim care a apărut prima dată, nu o să ne i -a foarte mult să aflăm că primele forme artistice au
apărut încă din Antichitate. Din dorința de frumos a aparut creația, iar această nevoie de creație atunci,
ca acum, a apărut datorită unei ne împliniri, unei suferințe, a unei nevo i de ceva care a dus la creație. Încă
de atunci oameni doreau să la urme, să rămână în acestă lume prin ceva și astfel a apărut arta, prin dorința
oamnenilor de a nu muri niciodată. De ce simte omul nevoia să creeze? E xact din acestă nemulțumire și
din nevoi a de a nu ramane singur.
Istoria noastră, a culturii occidentale are baze iudeo -crestine, prin urmare nu se poate vorbi
despre cultură , nefăcând trimiteri la greci sau la evrei. Unele voci spun că greci au furat , mai departe , de
la chinezi , de fapt , tot sensul artei și al frumosului si l -au plamadit cu tot felul de artefacte pană nimeni
nu a mai stiut ce s -a intamplat. Nu întamplător de la greci a pornit conceptul de anamnesis , astfel au
inventat uitarea. Primul anti dot din istoria umanitatii prin care noi putem sa refuzam frumosul. Daca nu
ai acces la ceea ce ti -ai proiectat in plan ideal, ai la indemână uitarea. Poate fi interpretata ca o igiena
mentala pentru artistul grec. Pentru greci, de la bun inceput, au exita t trei tipuri de frumos. Pe de -o parte,
cel mai simpu tip de frumos, frumosul fizic, reprezentat de Afrodita, o frumusete care e înșelătoare , care
nu tine si de o frumusete interioară, după cum se stie si despre cea care reprezenta acest tip de frumos,
și anume că avea placerea de a minti , de a manipula și de a se răzbun a. Cel de -al doilea tip de frumos
fiind cel moral, cel dat de înțelepciune, de Athena, iar un al treilea tip reprezentat de Hera, prin urmare
și puterea dă sens frumuseții. Puterea mereu a sedus, a creat o formă iluzorie de frumusețe.

1 Gheorghe Vlăduțescu, O enciclopedie a filosofiei grecești, Ed. Paideia, București , 2001, p. 477.

După cum spuneam intrag a noastra cultura occidentala se bazează pe cultura greacă și cea iudeică,
astfel că , de la greci ajungem la evrei care pun bazele a tot ceea ce noi cunoastem până acum. Întreaga
literatur ă iudaică are de -a face exclusiv cu frumusețea și pornește de la un mit, cel al lui Adam si Eva.
Crearea lui Adam din „ țărâna pământului ” peste care s -a pus „suflare peste chipul lui ”, nu peste inimă
sau peste minte , ci peste chipului lui, lucru din care reiese dorința creatorului de a -și vedea creația. Fapt
din care ar pu tea reieșii că „arta nu imită natura, ci gestul creator al lui Dumnezei, artistul adăugând
astfel Crea ției o nouă creația”2. Și pornind d e la asta, nu intamplator avem mitul lui Pigmalion, de mai
tarziu de la greci. Cel care crează chipuri până ajunge să se indragostească definitive de unul, deci
frumusețea aduce mereu cu sine un blestem, iar greci au numit acest blestem ca un primă regulă a
frumosului și anume „lipsa măsurii”. Prin urmare, conform grecilor, frumo sul ca sa fie frumos are nevoie
in primul si primul rând de măsură, tot ce tine de exces, de exagerare se distanțează de acestă definiție
obligatorie a frumosului. Dar revenind la mi tul creștin, care și-a dat seama ca este imposibil să recreezi
problema frumuseții fizice și morale, prin urmare a trecut doar pe problema frumuseții suferinței. Astfel
că toata mitologia creștină s -a diluat până a ajuns la o singură și unică suferință, ca re este iubirea. De la
frumusețea chipului lui Dumnezei, „ Eu sunt Cel ce Este ”, până la iubire și atât, deci dacă iubești esti un
om frumos sau dacă iubești înseamna că ai re -cunoscut frumosul. Prin urmare filosofia și arta creștina au
simplificat totul, pe când toate celelalte culturi și arte au r ămas până în ziua de azi complicate,
nemulțumindu -se cu nimic.
După cum am menționat și mai sus, Platon spunea ca noi de fapt in viata nu cunostem nimic ci
tot ne reamintim, nu cunostem ci doa r recunoastem. Nimic esential si neesential din viata nu exista ca
forma de cunoastere prima, este doar o cunoastere uitata. Spre exemplu orice copil cand e mic pentru
prima data cand deseneaza ceva o face sub forma rotunda, de cele mai multe ori acesta fi ind soarele,
fiindca avem in noi, spunea Platon, aceasta stiinta a frumosului, suntem atrasi de frumos, suntem facuti
sa re-cunoastem frumosul, doar că am uitat. De ce? Pentru că ne -am născut. Dar ce am fost inainte de a
ne naste? Ce a fost inainte de a fi ? Acesta problema a Pre -existentei este foarte complicata, si ce e
interesant e faptul ca marile culturi cunoscute au exact aceleasi tipuri de semnificatii pentru frumos fara
sa stie unii de ceilalti. Cele mai frumoase mituri ale umanitatii pornesc de la i deea sau de la problme ale
frumusetii. In Mahabharata spre exemplu, zeii cei mari se indragostesc de Damayanty fiind mai frumoasa
decat toate zeitatile. Dar ea, il viseaza pe Nala, fara macar ca ei se se cunoasca si sa se vada niciodata,
lucru care dovedes te credinta lor in pre -existenta. Acesta este primul mit frumos, complet confiscat de

2 Andra Panduru, Frumosul. Istoria unui concept, Ed. Paidea, București, 2016, p. 9.

Occident. Doi oam eni care nu s -au intalnit niciodata si care s -au indragostit unul de celalalt fara sa stie
nimic despre ei, doar ceea ce le -au spus slujitorii. Isi creaz a acest tipar al frumusetii, al perfectiunii doar
prin imaginatie, ajungand cei doi sa sfideze pana si zeii . Un amanunt interesant apare in acest mit si
grecii il surprind foarte bine si il vor prelua din Mahabharata si anume, acel animal care duce dincol o de
el insusi conceptul de frumos, mai exact lebada albă. Mai incolo si Dali ajunge sa preia acest mit si
infatisaza frumusetea ideala pentru el in secolul al XX -lea prin gratia (miscare a f ormelor echilibrata)
unei lebede. Lucru inexistent astazi, in ep oca moderna , nu mai exista gratie (care presupunea o educatie
a gustului), ci doar eleganta, omul modern respingand gratia.
Și în Eliada se aduce în discuție problema frumuseții, în momentul în care Elis sau Discordia, ca
răzbunare pe zeii aduce un mar de aur pe care scrie „pentru cea mai frumoasă dintre zeite” și il aruncă
în mijlocul lor. Disput a se dă între cele trei mai sus amintite, Afrodita, Athena și Hera. Moment în care
Afrodita. Din dorința de a căștiga această batalie a frumosului, recurge la o impostură, îi promite lui Paris
că daca o va numi pe ea ca fiind cea mai frumoasă dintre zeițe, i -o va da pe cea mai frumoasă dintre
pământence, adică pe Elena. Lucru care se si întampla, deoarece nici macar zeii nu se pot hotărâ pe care
să o aleagă . Pentru ei frumusețea e ceva imuabil, ceva permanent, ceva ce recunoști oricând si oriunde și
astfel aleg un muritor care să decidă frumusețea. Iar în acest moment frumusetea a pornit un razboi bine –
cunoscut, doar pentru că Paris a dorit -o pe cea mai frumoasă dintre pământence. Dar de ce cea mai
frumoasă femeie era printe pământeni? Deoarece prin ea zeii au aruncat în mijlocul oameni lor, cel mai
distrugator lucru din toata istorie umanitatii, si anume frumusetea. Dar care frumusete? Frumusetea in
sine, cea care nu are masura. Frumusetea distruge și este de multe ori un blestem, lucru pe care il preia
mai târziu, în secolul XX, si Gabr iel Garcia Marquez în lucrarea sa „Un veac de singuratate”, în care
imaginează un personaj atat de frumos încât părinții săi sunt obligati sa -i acopere chipul a cărui frumusețe
depășește orice imaginație, dezvăluindu -i chipul numai în biserică. Prin umare, pentru greci încă de la
inceput, dau cea mai simpla definitie a frumosului, aceea în care exista măsură și proporție. De aceea
dacă bine se observă, în toată Antichitatea s -au dezvoltat doar două arte: poezia și sculptura, și nu
întâmplător, ci pentru ca totul să aibă o formă fixa, să exp rime cu exactitate ceva, nimic în plus și nimic
in minus. Și astfel, toate c ele trei mituri fundamentale: mitul creștin, mitul indian și mitul grec, toate au
la bază problema frumuseții.
Având în vedere că frumosul este co nceptul întâlnit în principalele mituri ale umanității, se poate
porni de la perioada preestetică a frumosului și de la conceptele antice asupra frumuseții. La început
frumos era doar ceea ce se vedea, până la Platon , care face distincția între frumusețea fizică și cea morală.

Astfel că, interesul dinspre frumusețea fizică se îndreaptă spre cea interioară. Toată această evoluți e a
perceperii frumosului poate fi suprinsă în dialogurile lui Platon, mai ales în Banchetul .3 Prin urmare , în
concepția lui Platon, conceptul de frumos are un caracter aprioric, imuabil, atemporal și aspațial . El
consideră frumosul ca entitate autonomă în esență și finalitate . Aspirația spre perfecțiune, spre
descoperirea frumuseții absolute se face în trepte și are rolul unei inițieri: începe cu frumosul fizic, apoi
continuă cu frumosul moral, frumosul cunoștințelor și se încheie cu frumosul în sine , frumosul care
trăiește veșnic, care nu se naște și nu moare, care nu crește și nu scade, care tr ăiește în sine, fără forme și
limite . Pe această ultimă treaptă, frumosul se identifică cu binele ( kalokagathon ). Binele care reprezintă
ideea supremă care guvernează lumea ideilor platoniciene.
Platon susținea că arta este de origine divină potrivit marilor mitologii ale lumii , astfel că procesul
de creația a acesteia presupunea 3 lumi. O primă lume era cea a ideilor, o lume de gradul I, o lumea ideală
destinată filosofilor , regilor și generalilor , o lume veșnică pe care o define ște doar zei i. Cea de -a doua
lume este o lume a umbrelor, adică lumea reală, cea în care trăim și care nu este decât o copie de gradul
I a lumii ideilor, cea care este destinată omenilor, naturii și animalelor. Iar cea din urm ă, cea de -a treia
lumea care este o umbră a umbrelor, adică lumea artei. O copie de gradul I a lumii umbrelor, a lumii
reale și o copie de gradul II a lumii ideilor. Acestă lume este destinată obiectelor și artei , a tot ceea ce
oamenii au trasformat din ceea ce era. Altfel spus, a rta este incapabi lă să realizeze ideile , esența adevărată
a lucrurilor. Omul trâiește toată viața o nostalgie a lumii ideilor. Arta începe în momentul în care un om
are conștiința morții. Și c are a fost obsesia artei dintotdeauna? Mimesisul , legătura dintre lumea reală și
cea a artei, adică reproducerea sub formă de umbre imprefecte, obiectele naturale sau pe cele făcute de
mâna omului care sunt și ele niște umbre ale ideilor , iar operele de artă sunt astfel niște „umbre a
umbrelor ”. Arta aparține lumii sensibile și nu celei spirituale , astfel servește plăcerii senzuale, ofensând
deci rațiunea. De aceea artele și artiștii nu au ce căuta într -o Republică ideală. Iar în ceea ce privește
originea e i care pare una obscură, Platon apelează la mitul lui Prometeu care din grijă față de om, a furat
focul din cer și meșteșugul țesutului și al prelucrării metalelor de la Atena și Hefaistos. Arta a apărut sub
forma unor îndemânări cu ajutorul cărora omul poate să suplinească ceea ce nu -i mai poate oferi natura .
Arta este astfel , natura modificată și adaptată pentru nevoile oamenilor , după cum spune și S ocrate,
predecesorul și mentorul lui Platon „frumos este ceea ce ne este util. Iată pe ce îmi fondez definiția”4

3 Platon, Banchetul sau Despre iubire, trad. Petru Creția, Ed. Humanitas, București, 2011.
4 Platon, Hippias Major, Ed. Hatier, Paris, 1985, p.64.

În al doilea rând, pentru a explica arta și originea ei, Platon apelează la etalonul măsurii a lui
Pitagora. Omul a învățat să numere și să măsoare și prin acestea a început să domine natura. Puterea
aceasta dobândită este considerată un dar al zeilor și e a ar fi coborât din cer însoțită de un „foc sclipitor”.
„Prin aceasta toate invențiile artei au fost aduse la lumină” (FILEB, 16c). Prin respectarea „etalonului
măsurii” , care reprezintă miezul metodei artistului, operele au ajuns să fie „bune și frumoase”
(POLITICUL, 284 b). Astfel că, definițiile frumosului (kalos) care reies din concepțiile lui Platon ar fi
următoarele: ceea ce e frumos trebuie să rămână astfel pretutind eni și pentru oricine , frumos e ceea ce
poate să -și împlinească bine rostul propriu , plăcerea ca termen definitoriu al frumosului , frumosul , ceea
ce ne produce plăcere prin intermediul auzului și văzului .
După cum am spus și mai sus, evoluția conceptului de frumos a fost surprinsă cel mai bine în
dialogurile lui Platon, în special în Banchetul , primul dialog în care se profilează lumea ideilor și unde
se conturează ce l mai bine definiția frumosului. Platon definește frumosul în sine și modul de viață care
se apropie cel mai mult de acest ideal. Esența frumosului e folosită pentru țelul în căutarea căruia filosoful
își irosește întreaga viață , frumosul este deci ceea ce caută filosoful. Latura dinamică a frum osului este
Erosul , „cel mai bătrân și mai nobil dintre zei” care „năzuiește tot timpul să dobândească lucruri
frumoase”5, dinamica erosului este prinsă în mișcare de perceperea frumosului. Așa cum există o
înclinație înnăscută pentru dragoste, există și una pentru filozofie: filozoful care -și simte chemarea face
totul ca să -și urmeze obiectul dorințelor sale. De aceea este esențială parcurgerea unei scări a frumosului ,
iar o prima treaptă e universalizarea frumosului : „frumosul care se găsește într -un tru p, oricare ar fi el ,
este frate cu frumosul ce este într -alt trup. Și dac -ar trebui să urmărim frumusețea după înfățișarea
exterioară, ar fi o nesăbuință să nu socotim că frumosul din toate trupurile este în fapt unul și același”6.
Trupul frumos al ființei iubite devine part e și simptom al unei lumi a frumuseții fizice. Cea de -a doua
treaptă înseamnă trecerea de la corp la suflet , cel care „păstrează amintirea viziunii […] el își amintește
[…] frumusețea și dreptatea însăși ”7, iar intuirea frumuseții înalte a spiritului e următoarea etapă.
Această frumusețe superioară este frumosul absolut. El nu poate fi definit în termeni obișnuiți, pentru că
trăiește dincolo de existență și cunoaștere.
Acestea fiind spuse, se pot găși trei caracteristici importante ale frum osului lui Platon, si anume,
o primă caracteristică ar fi faptul că frumosul în sine este stabil și nepieritor pe când frumusețile multiple

5 Platon, Banchetul sau Despre iubire, trad. Petru Creția, Ed. Humanitas, București, 2011 , p. 126.
6 Platon, Banchetul sau Despre iubire, trad. Petru Creția, Ed. Humanitas, București, 2011 , p 147 .
7 G. W.F. Hegel. Lecții despre Platon, trad. Radu Gabriel Parv u, Ed. Humanitas, București, 1998, p.39

se nasc și mor. Există în noi o necesitate instinctivă , lucrarea lui Eros , de a ne prelungi la infinit ceea ce
sunte m în esență și anume acea dorință de nemurire care se realizează prin gestul procreației. Rațiunea ,
partea divină din noi , dorește și ea să fie statornicită pentru eternitate , ea se realizează prin întoarcerea
sufletului la el însuși , o re-creare de sine î ntru imaginea divinității. Frumosul este deci realizarea
divinității din noi . O altă caracteristică este reprezentată de analogia dintre frumusețe și lumină , frumosul
suprem este contemplat, nu privit . Iar în cele din urmă după cum spune Platon în Banchetu l, frumosul se
caracterizează prin măsură și proporție „Măsura și proporția se identifică pretutindeni cu frumosul”8.
După proiectarea celor trei lumi ale lui Platon și după întreaga sa concepție despre frumos, se
poate spune că frumusețea nu se poate descoperi prin frumusețea fizică. Dacă e să facem trimiteti și la
mitul egiptean, cel al lui Osiris și Isis, ne putem da seama că nu întâmplător, în momentul în care acesta
a plecat în căutarea lui Osiris și -a ascuns chipul punându -și voaluri și dând u-se cu cenusă pe față, își
ascunde frumusețea ca să descopere adevărul . Ce vrea să spună prin asta, dacă ne raportăm și la scara
frumuseții platonice ? Că frumusețea nu se descoperă prin frumusețea fizică, iar adevărul nu se descoperă
prin frumusețe, dar f rumusețea poate descoperi adevărul. Prin urmare, am putea ajunge prin asta la o altă
definiție a frumuseșii, și anume că frumusețea , cea care este o „umbră a umbrelor” este înșelătoare. Prin
urmare această concepție a lui Platon guvernează toată estetica greacă, filosofia lui având o importantă
influență asupra epocii ulterioar e. Este o estetică ierarhică care impletește frumosul și binele, bine care
este cauza supremă a frumosului. Tot Platon vorbește și despre o scară pe care cu toții o parcurge m în
timpul vieții, o scară a perceperii frumosului. Și anume, el spune că avem cu toții acces la un prim nivel,
la frumosul fizic, întotdeauna și fără excepție. Toți suntem atrași de frumos la un nivel fizic. A două etapă
în cunoașterea frumosului este fr umosul interior. Acestea sunt cele două trepte ale cunoașterii frumosului
la care avem cu toții acces în toată viața noastră. A treia traptă a frumosului este ceea ce Platon numește
„frumosul cunoștințelor” care vine în urma experiențelor. Nu doar ceea ce îți place sau ceea ce simți că
îți place, ci mai mult de atât, un fel de armonizare a experienței. Alții au tradus această treaptă a perceperii
frumosului ca „frumosul conștiințe i” ca cel pe care îl conștientizezi ca o unitate prin experiență ca a fi
frumo sul. Mai există, spune Platon, și o a patra traptă a cunoașterii frumosului și anume, frumosul în
sine, adică ideea de frumos. Prin urmare, degeaba știi ce este un lucru, poți să îl definești, dacă nu știi
ideea acelui lucru .
Dacă pentru Platon întraga sa filosofie este una de natură estetică, pentru Aristotel, naturalist din
fire, știința este pe primul loc. Arta desăvârșește ceea ce a fost început de natură. Din acest punct de

8 Platon, „Philebos”, în Opere, vol. VII, trad . Andrei Cornea, Ed itura Științifică, București, 1993, p . 64

vedere, arta nu este numai inspirație, ci și meșt eșug. Pentru Aristotel , natura este o energie care lucrează
în vederea unui scop, iar toate lucrurile lumii sunt fie în devenire, fie în curs de dispariție. Arta este,
asemenea naturii, o săvârșire și o plăsmuire, o mișcare, pe care mâna și sufletul artist ului o introduc într –
un anumit mediu. Între artă și natură există două deosebiri esențiale și anume că a rta își are principiul
mișcării dincolo de ea și are ca obiect devenirea. Adică transformarea lucrurilor create deja , ea este
izvorul mișcării lumii și schimbării lucrurilor din lume . În artă se trece din creator în obiectul creat.
Natura își are principiul mișcării în ea însăși , mișcarea este imanentă.
Din cele de mai sus rezultă că arta concurează cu produsele naturii (care, la rândul lor, sunt
produse ale divinității). Natura este cea care dă legea în virtutea căreia omul creează. Natura acționează
în așa fel, încât determină lucrurile să -și împlinească capacitățile la maximum. Arta este cea care sădește
un anumit impuls înlăuntrul unei materii, adică acea energie care începe să concureze natura. A cest gest
de imitare a naturii, pe de -o parte, și de desăvârșire a ei pe de alta, este numit de Aristotel prin noțiunea
de mimesis. Dar conceptul de mimesisul nu înseamnă simpla imitație a ceva, ci înseamnă să reproduci
natura de exemplu , dar adăugându -i ceea ce ești tu. Asta observă și ne spune Aristotel, că atunci când
privim ceva, nu privim pur și simplu, ci privești prin tine, tu ești cel care intermediază acea realitate, acel
om. Prin urmare, privirea unui tablou, nu are loc privești pur și simplu, ca un cadru pictat, ci mai mult de
atât, trebuie văzut în acel tablou și pe el, pe artist, nu pricești doar acea realitate, ci și pe cel care a facut –
o. Arta ca imitație nu copiază pur și simplu natura, ci concurează cu procesul cunoașterii. Astfel spus,
materia primă a arte i începe să fie organizată atunci când rațiunea combină elementele lumii în anumite
proporții. Acest proces de imitare funcționează asemenea procesului de cunoaștere propriu -zis și are două
etape , pe de -o partea o experiență senzorială , iar pe de altă part e o experiență rațională .
În Poetica9, Aristotel face o analiză a tragediei grecești, considerând -o un tip superior de imitație.
Dintre toate formele literare, tragedia este o formă superioară de imitație. Tragedia fiind o specie a
genului dramatic, în c are se întâmplă de obicei lucruri macabre. De ce? Pentru că zeii, de multe ori
interveneau în viața muritorilor de rând si făceau cele mai neașteptate asocieri sau răzbunări. Prin urmare
omul grec știe că nu poate să facă nimic și atunci a inventat ceva care să spună ceea ce ei nu pot, fiincă
zeii sunt răzbunători. Și așa a luat naștere reprezentarea artistică a tragicului, și anume tragedia. Subiectul
tragediei trebuie să aibă o succesiune cauzală și trebuie să înfățișeze sens ul destinului uman. În acest sens
se găsesc detule exemple de -a lungul istoriei, dar ca punct de oprire aș lua două dintre cele mai cunoscute,
și anume Antigona și Hamlet. Antigona știe că trebuie să facă ceva , dacă nu își îngroapă fratele, cei din

9 Aristotel, Poetica, trad. C Balmuș, Ed. Științifică, București, 1957

lumea d e dincolo se vor răzbuna, nu va avea liniște, iar dacă o va face va fi condamnată la moarte. Deci
și dacă face ceva și dacă nu va face ea oricum va avea de pătimit. Prin urmare tragicul înseamnă să lupți
împotriva a ceva chiar dacă știi că te depășește. Ce alaltă lecție, poate și mai interesantă este cea a lui
Hamlet , care se vede pu s într-o situație în care trebuie să aleagă. Tatăl mort îi spune cine a fost cel care
l-a omorât, iar el se vede responsabil de a -l pedepsi, dar odată cu această pedeapsă i -ar ad uce nefericirea
mamei sale și de aici vor porni toate celelalte frământări, iar în celel din urmă alegeri. Tragicul întodeauna
înseamnă a acționa, așa cum se poate observa și în comportamentul celor doi eroi dați ca exemplu mai
sus, au acționat chiar dacă știau că este imposibil să câștig e ceva. De aceea moartea este eroică, cu cât de
înalți și faci ceva, cu atât va fi mai semnificativă pentru ceilalți. Catharsisul este astfel plăcerea artistică
proprie tragediei. Ea realizează echilibrul dintre suflet și corp. Pentru Aristotel sufletul și corpul formează
un complex, de aceea arta este chemată să restabilească acest echilibru. Pornind de la aceste considerații,
Aristotel recomandă arta în procesul educației ca și Platon, datorită puterii sale de a modela ca ractere.
Omul a devenit creator în momentul în care a fost capabil să transforme materia. Spre deosebire de
Platon, Aristotel așează creatorii de artă alături de filozofi și de oamenii de stat, fiind de părere că și
poeții sunt preocupați de idei.
Raport ul dintre frumos și bine este cel care guvernează estetica lui Aristotel și mai ales buna
distincție dintre cele două. Dacă binele presupune o finalitate, frumosul este descoperit unde nu este o
finalitate după cum spune chiar el „binele și frumosul se deosebesc căci primul este întotdeauna în
acțiune, iar celălalt se află și în lucruri imobile. ”10 Iar dacă până acum știm de la Platon ca binele ar fi
superior frumosului, de la Aristotel aflăm că binele ar fi subordonat frumosului și că acesta ar fi cel care
generază binele.11

10 Aristotel, Metafizica , trad. Andrei Cornea, Ed. Humanitas , București, 2007 , p. 408
11 Aristotel, Retorica , trad. Maria -Cristina Andries, Ed. Iri, București, 2004