Suicidul

CUPRINS

=== l ===

SECTIUNEA TEORETICA

Capitolul I

Cadrul teoretic general al problematicii suicidului

Sinuciderea, ca act, conduita sau manifestare care violeaza normele societatii sau ale unui anume grup social, se circumscrie deviantei datorita disfunctionalitatii sociale produse, amenintand echilibrul societatii.

In cadrul devierii de la cerintele unui sistem valorico-normativ dat, comportamentul suicidar constituie doar un caz particular.

Definitii ale suicidului

Termenul de „suicid“ a fost folosit pentru prima data in 1737 de abatele Desfontaine adoptat apoi de Voltaire, helvetius. Etimologic, ”suicid“inseamna „ucidere de catre sine insusi“ (lat. sui = sine, caedere = ucidere). Deci, „suicidul este actul de autoproducere a mortii“ (A. Parot).

In conduitele autoagresive distrugerea este indreptata de catre individ asupra propriei sale persoane; forma cea mai periculoasa a acestei conduite este suicidul, ale carui definitii au fost date de diversi cercetatori, fiecare insistand pe aspecte specifice, in functie de specializarea sa stiintifica. Criteriul prin care se recunoaste o sinucidere echivaleaza cu definirea operationala. ”Punctul de non-intoarcere“ semnalat de Farberow nu este intotdeauna depistabil; in plus, el nu are valoare operationala concreta, ci una conceptuala. Ceea ce distinge suicidul fata de alte actiuni autodistructive este, in special, intentionalitatea (si/sau voluntariatul), atitudinea activa sau pasiva la actul propriei morti.

Durkheim (1897) defineste suicidul ca fiind orice act de deces care rezulta direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ al victimei insasi si al carui rezultat il cunoaste. („Se numeste sinucidere orice caz de moarte care rezulta direct sau indirect dintr-un act poziiv sau negativ, savarsit de victima insasi, si despre care aceasta stie ce rezultat va produce.“1); tentativa de suicid este actul astfel definit, dar oprit inainte ca moartea sa se produca. Intentia mortii este subliniata de sociolog imbinand constiinta finalitatii cu fatalitatea care depaseste individul; complicitatea la propria moarte se refera atat la actiunea, cat si la inactiunea subiectului, pentru ca si omisiunea poate fi considerata, in unele imprejurari, ca o alegere a mortii in situatia in care voluntariatul este puternic si perseverent (ca de exemplu in cazul inanitiei datorate unei greve a foamei prelungite).

In Les causes du suicide, Halbwachs distinge suicidul de sacrificiu considerandu-l „orice act indeplinit de victima insasi, cu intentia de a se omora si care nu este un sacrificiu“

Cazanvielh insista asupra participarii voluntare, constiente: „suicidul este pornirea voluntara spre moarte“. Daca sinuciderea lenta sau partiala poate implica inconstientul, ea fiind recunoscuta si apreciata ca atare doar datorita orientarii spre autodistrugere, sinuciderea reala sau realizata presupune constiinta mortii sau macar asumarea acestui risc.

J. Baecher considera ca suicidul este un act uman, pe de o parte pentru ca il gasim peste tot unde exista oameni, pe de alta parte pentru ca nu-l gasim decat la ei, „act logic, act extrem, dar care reprezinta o solutie aleasa de o fiinta rationala, chiar daca aceasta solutie nu este intotdeauna cea mai buna“.

Esquirol, unul dintre promotorii tezei psihiatrice asupra suicidului, sustine ca sinuciderea este intotdeauna consecinta unei boli psihice, a ruperii echilibrului mintal. Totusi, psihiatrii nu neaga existenta suicidului numit normal.

Achile Delmas defineste suicidul ca fiind „actul prin care omul lucid, putand alege sa traiasca, alege totusi moartea fara o necesitate etica“, desi este de parere ca „suicidul este in opozitie cu legile naturale“, el reprezentand „o anomalie, avand toate caracteristicile unei manifestari patologice“.

Pentru “ H. Ey, „suicidul constituie reactia antisociala cea mai frecventa in patologia mentala“, desi „comportamentul suicidar adevarat este un act in care individul isi doreste moartea pentru moarte“.

Considerat ca act autoagresiv, suicidul necesita si o definitie operational – psihologica in virtutea careia „suicidul este un act uman de incetare din viata, autoprodusa si cu intentie proprie“ (E. S. Shneidman, 1980)2. Consideram insa ca aceasta definitie are in vedere in special suicidul denumit „rational“, realizat in mod deliberat si constient.

In opozitie, majoritatea psihiatrilor considera ca suicidul rational are o incidenta slaba si sustin ca suicidul constituie expresia unei stari psihopatologice. Astfel, G. Ionescu inscrie parametrul simptomatic in definitia pe care o da suicidului, pe care-l considera ca „actul autosuprimarii existentei desfasurat intr-un moment de tensiune afectiva sau de perturbare a constientei“3. Considerand suicidul rational limitat ca raspandire, autorul citat incearca o acreditare a naturii psihopatologice a fenomenului, formuland asertiunea „suicidului ca simptom si a suicidului ca incident al unei tentative suicidare demonstrative“4

De pe pozitiile medicinii legale, V. Dragomirescu considera suicidul ca „tipul particular (specific) si major, atat ca intensitate de manifestare, cat si reflectare sociala, al conduitei deviante autodistructive“5. Fenomenul suicidar apare drept „o forma specifica de comportament individual antisocial, de tip autoagresiv, supus unui determinism si avand drept scop acceptarea voluntara – constienta si deliberata – a intreruperii cursului vietii de catre individul care a adoptat aceasta solutie pentru rezolvarea unor conflicte personale“6.

In definitia adoptata de O.M.S., suicidul este „actul prin care un individ cauta sa se autodistruga fizic, cu intentia mai mult sau mai putin autentica de a-si pierde viata, fiind constient mai mult sau mai putin de motivele sale“. Intentionalitatea, cu caracterul ei uneori mascat, care poate fi explicit sau nu, este montat exprimata in aceasta definitie a O.M.S. In plus, distinctia intre motivatie si cauzalitate este, chiar daca indirect (faptul ca sinucigasul „este constient mai mult sau mai putin de motivele sale“), exprimata in aceasta definitie. Esential este ca definitia O.M.S. este operationala, ea fiind cea care ne-a permis identificarea sinuciderii in majoritatea cazurilor din acest studiu. Definitia impune discriminarea rolului pe care subiectul il joaca in propria moarte. In aceasta optica, clasificarea deceselor in suicid-homicid-accident si moarte „naturala“ (neviolenta) apare neadecvata, prin prisma faptului ca subiectul poate fi victima unei agresiuni externe sau poate juca el insusi doua roluri: direct si constient – autolitic sau indirect -partial ori inconstient in producerea mortii sale.

Tot in cadrul O.M.S. – Centrul pentru Studiul Parasuicidului (1989) -, tentativa de suicid a fost definita ca: „un act cu efect non-fatal in care un individ initiaza constient un comportament non-habitual, care fara interventia altora va cauza o autoliza sau ingereaza deliberat o substanta in exces prescrisa sau recunoscuta ca dozaj ce dauneaza si care are ca scop realizarea unor schimbari pe care persoana le doreste prin unele consecinte fizice asteptate sau existente, reale.“6' In definitie nu au fost incluse informatii privind motive specifice sau intentii pentru tentativa de suicid pentru ca din mai multe studii reiese ca majoritate persoanelor cu astfel de tentative au avut mai multe si contradictorii motive pentru ea si doar o minoritate a avut exclusiv dorinta de a muri.6" Pe baza definitiei toate cazurile de autovatamare minora au fost eliminate.

Sinuciderea este „actiunea premeditata de suprimare a propriei vieti“7; aceasta premeditare se poate opri la stadiul de intentie nerealizata (dorinta nefaptuita sau tentativa esuata) sau poate deveni fapt implinit. Ea reprezinta „suprimarea intentionata a propriei vieti“8, „actul de autodistrugere datorita unei crize psihice puternice, pierderii oricarui sens al existentei, dificultatilor de nedepasit“9. Remarcam faptul ca prin sinucidere nu se urmareste atat moartea, desfiintarea propriei persoane, cat fuga de viata, de modul in care se prezinta aceasta in conditiile date.

Pentru St. Lupascu, suicidul este o perturbare a homostaziei individ-mediu ambiant, iar descoifrarea sa depinde de cat de inteligibile sunt formele sale de manifestare10.

Biberi considera ca sinuciderea trebuie privita din trei perspective: biologica, psihologica si sociala, ca „un act care presupune devierea unuia dintre instinctele cele mai puternic inradacinate ale structurii biologice“. Sensul ei ar fi de „negatie si catastrofa“, intrucat ea revine la o negare a instinctului vital intr-un moment existential resimtit de persoana ca dramatic si fara o alta iesire (suicidul ca unica solutie pentru evitarea suferintei).

Majoritatea definitiilor date suicidului scot in evidenta elementul intentional, faptul ca persoana in mod constient isi suprima propria viata. Astfel, Gunter Kaiser (1986) arata ca „suicidul este o actiune voluntara indreptata constient spre scopul suprimarii propriei vieti“.10' Aceasta definitie scoate in evidenta elementele caracteristice suicidului (actiune voita a subiectului, starea sau nivelul de constientizare a scopului, orientarea actiunii de distrugere catre sine in vederea suprimarii vietii) care teoretic cel putin, poate fi diferentiat de alte situatii (d.ex. accident sau crima mascata).

Asadar, actualmente, suicidul este definit ca actul uman intentional, de autoproducere a mortii. Definitia implica mai multe conditii. Doar o „devenire“ umana poate duce la suicid, in final, intentia persoanei fiind moartea.10"

Sinuciderea este un comportament definit ca autodistrugere sau initierea oricarui act al carui rezultat asteptat de catre agentul insusi este propria sa distrugere11.

O alta definitie, consideram importanta, a sinuciderii a fost data de Paul Ludwig Landsberg in „Eseu despre experienta mortii: actul prin care o fiinta omeneasca creeaza in mod voluntar ceea ce crede a fi cauza eficienta si suficienta a propriei sale morti“12. Acest fapt se bazeaza pe aceea ca „Specia umana este singura care stie ca trebuie sa moara, si o stie numai datorita experientei“13.

Putem spune ca sinuciderea este o nevoie de transformare a unei situatii, fiind si modelul independentei fata de oricine si orice. „Daca oamenii definesc o situatie ca fiind reala atunci aceasta situatie este reala prin consecintele definirii ei ca reala“. Teorema lui W. I. Thomas in cazul sinuciderii este o explicatie valabila.

Considerandu-se pierdut ca individ odata cu pierderea doar a unuia dintre obiectivele sale si actionand prin suicid ca si cum nu ar mai avea altceva de aparat, omul atenteaza la existenta sa. Definirea situatiei ce duce la suicid ia in consideratie posibilitatea de a controla mediu ale celui care o face. Judecata se indeparteaza de realitate considerand situatia ca data pentru totdeauna si nu ia in seama caracterul ei schimbator. Sinucigasul dovedeste astfel o lacuna generala in conceptia despre viata. In plus, definind situatia nefavorabila ca absoluta, subiectul greseste prin generalizarea experientei sale negative atat in privinta planului individual (generalizand neadaptarea), cat si in a celui social (ignorand schimbarea).

Clasificari conceptuale in domeniul suicidologiei

De la inceputul secolului al XIX-lea, de cand a inceput studiul sistematizat al conduitelor autodistructive, suicidul a fost, dupa cum am aratat mai devreme, definit de diversi cercetatori ai fenomenului care pe langa definitiile date, au propus si diverse clasificari ale acestuia, functie de perspectiva si de metodele de abordare ale fenomenului, clasificand conduitele autodistructive si suicidul in diferite moduri.

Conceptul de suicid poate avea o arie mai larga decat ceea ce se intelege prin el in sens strict si ar putea cuprinde mai multe forme de comportament uman decat am aratat anterior. Acceptiunea termenului difera dupa cultura; problematica insasi a suicidului acopera fapte variabile, de o gravitate majora.

Aceasta extindere a sferei conceptului nu se refera numai la suicid sau la tentativa de suicid – „actul ratat de a se omora“14 – ci si la abuzul de medicamente, dependenta fata de droguri, de alcool si de tutun, accidentele circulatiei rutiere sau accidentele in genere, in special atunci cand se produc sub influienta alcoolului etc. Toate acestea ar putea fi incluse sub denumirea de comportament autodistructiv.

Pot, de asemenea, fi considerate ca forme de autodistrugere sacrificiul sau razboiul modern.

Putem atribui rolul de principala cauza a decesului tendintei de autodistrugere in cazul unor afectiuni neurologice, unei ciroze a ficatului, unei septicemii provocata de abuzul de alcool sau de medicamente. In majoritatea acestor cazuri, dorinta de a muri nu este exprimata ca atare, ci are o nota inconstienta.

Asadar, „autocondamnarea la moarte“ include o serie de comportamente destul de diferite, incat sfera conceptului de „sinucidere“ difera de la un autor la altul:

-acte de suprimare brusca a propriei vieti, acte „pozitive“, directe, active (intoxicatia prin ingestie de medicamente ori de alte substante, spanzurare, aruncare de la inaltime, aruncare inaintea vehiculelor, asfixia prin inec, asfixsia cu gaze, utilizarea armelor de foc, a armelor albe ori a obiectelor dure, provocare de arsuri etc.) si

acte autodistructive „negative“, pasive, care pot duce la moarte in mod lent („sinucideri cronice“): negativismul alimentar, anorexia mintala, alcoolismul, toxicomaniile etc.;

-acte voluntare, intentionate, constiente („sinucideri adevarate“) si

-acte involuntare, inconstiente, accidentale („pseudosinucideri“, de exemplu defenestrarea unor bolnavi, schizofreni cu halucinatii care le comanda sa fuga, in care le lipseste, intentia);

-acte in care moartea este privita ca un sfarsit total, ca un mijloc de rezolvare a unor dificultati existentiale si

-acte in care moartea nu este privita ca un sfarsit total, ci ca un mod de supravietuire: sacrificiul de sine moral sau social, comportamentul de risc si sfidare.

In sfera conceptelor de suicid si tentativa de suicid consideram ce este nevoie sa precizam conceptele circumscrise manifestarilor suicidare si anume:

-ideea de suicid, definita ca reprezentarea in plan mental a actului suicidar, tendinta de a-l realiza;

-suicidul disimulat (travestit), care este actul suicidar mascat sub forma unui accident din diferite ratiuni, preponderent morale;

-echivalentele suicidare, reprezentand actele degradante, inhibate, ce pot vea in unele cazuri un caracter simbolic, si care exprima, constient sau inconstient, tendinta suicidara. Este un suicid transpus, subliminal sau un infrasuicid. Acestea apar in plan comportamental sub forma refuzului alimentar sau greva foamei, refuzului tratamentului, chiar in cazul unor afectiuni severe, sub forma sumarii unor riscuri reale, individul avand constiinta pericolului;

-conduita suicidara, care consta in pregatirea, organizarea actului suicidar (intrucat fenomenul suicidat e dinamic si are o anumita evolutie, mai mult sau mai putin indelungata in timp). Remarcam aici situatia de criza a conduitei suicidare care este acel moment din desfasurarea ei ce corespunde cu realizarea actului suicidar.

K.A. Menninger15 a clasificat conduitele suicidare in: suicid acut, suicid cronic, suicid local sau partial, suicid organic.

Majoritatea autorilor discuta insa de variante ale „conduitei suicidare“:

-tentativa de suicid – in cursul careia metodele autodistructive si tendintele conservatoare proprii se opun intreruperii vietii;

-santajul suicidar – act demonstrativ de intentie a suprimarii propriei vieti;

-suicidul realizat – ce duce la moartea individului;

-formele minore de autoagresivitate cu caracter autodistructiv – ce vizeaza integritatea corporala, somato-psihica, „sinuciderile partiale“ de care discuta Menninger, in care intra automutilarile, ascetismul si martirajul, interventiile polichirurgicale cerute de bolnavi, toxicomaniile, starile ipohondriace etc.

O parte insemnata din internarile in sectiile medicale (de urgenta si psihiatrice) au fost reprezentate in ultimii ani de persoane care in mod deliberat au luat medicam,ente in doze mari ori s-au vatamat in diferite feluri. Numai o parte dintre acestea intentioneaza sa-si ia viata, restul avand alte motive pentru actiunile lor; unele se confrunta cu probleme sociale dificile, altele sufera de tulburari psihice.

Pentru a evalua corect acesti indivizi trebuie sa vedem care sunt diferentele inte aceia care comit suicid (suicid realizat) si aceia care supravietuiesc dupa ce au luat o supradoza de medicamente ori s-au autovatamat (autovatamare deliberata / tentativa de suicid)

E. Stengel a fost primul care a facut distinctia clara intre persoanele care se omorau si cele care supravietuiau dupa un act aparent suicidar16. El a identificat diferentele fundamentale (cauzale, motivationale) existente intre cele doua grupuri si a propus termenii „suicid“ si „tentativa de suicid“ pentru a distinge cele doua forme de comportament. El a propus ca un grad de intentie suicidara a fost esential in ambele grupuri (cei care au supravietuit nu reusisera sa moara)17.

In urma observatiilor a reusit ca multe din „tentativele de suicid“ au avut loc in credinta unei relative sigurante a subiectilor, cu constiinta, chiar si in momentul desfasurarii actului,ca vor supravietui si vor fi in stare sa dezvaluie ceea ce au facut, in timo util, pentru a asigura salvarea; de aceea, intentia suicidara nu mai este considerata esentiala in suicid. Pentru acest motiv, Kessel a inlocuit „tentativa de suicid“ prin „autointoxicare deliberata“ si „autolezare deliberata“18, acesti termeni sugerand ca „comportamentul a fost in mod clar neaccidental, fara a indica daca dorinta de moarte a fost sau nu prezenta“.

In general, in comparatie cu persoanele caisi produc vatamari si supravietuiesc, aceia care comit suicidul sunt mai adesea barbati. Ei isi planifica actul suicidar cu mare atentie, isi iau precautii pentru a nu fi descoperiti si folosesc metode periculoase. Prin contrast, printre cei care isi produc o vatamare si supravietuiesc, o parte isi realizeaza actul intr-un mod impulsiv, la vedere si care pare sa fie nepericulos. In plus, suicidul realizat este finalizarea distrugerii fiintei, pe cand tentativa suicidara este in multe cazuri doar o incercare de a atrage atentia anturajului asupra acelora implicati si a problemelor lor.

Kreitman a introdus termenul „parasuicid“ pentru a se referi la „un act nefatal in care un individ, in mod deliberat, isi provoaca o leziune sau ingera o substanta in exces fata de orice prescriptie sau doza terapeutica cunoscuta“19. Observam ca termenul ”parasuicid“ exclude intrebarea daca moartea a fost sau nu un rezultat dorit.

Morgan20 a sugerat ca termenul ”autovatamare deliberata (DSH-deliberate self-harm)“ este cel mai potrivit pentru a circumscrie atat parasuicidul, cat si autointoxicarea deliberata si autolezarea deliberata.

Precizam ca distinctia intre suicid si autovatamare deliberata nu este absoluta. Exista o suprapunere importanta: unele persoane care nu au intentia sa moara decedeaza datorita efectelor unei supradoze; altii care au intentionat sa moara sunt readusi la viata. Multi dintre ei au fost ambivalenti in acele momente, nesiguri daca vor sa moara sau sa traiasca.

Consideram ca nici unul dintre acesti termeni nu este satisfacator in totalitate si optam pentru „tentativa de suicid“, desi ne apare evident ca nici acestea doua nu sunt in mod clar separate, suprapunandu-se in mare masura.

Din diversele notiuni despre sinucidere, noi consideram adecvat conceptul mai restrans utilizat de P.B.Schneider (1954) referitor la actele de autodistrugere globala, constient si privind moartea ca un sfarsit total21.

Baechler (1975)22 a diferentiat urmatoarele tipuri de sinucideri: sinuciderile-scapare: „fuga“ (eliberarea de o situatie insuportabila), doliul (scaparea de sentimentul pierderii unui element primordial), pedeapsa (ispasirea unei greseli reale ori imaginare);

sinuciderile agresive: razbunarea (pentru a provoca remuscari altor persoane), santajul (presiune asupra altei persoane), semnal de alarma („strigat de ajutor“); sinuciderile ablative (jertfa): sacrificiul; sinuciderile ludice (la copii): sinuciderea-joc, sinuciderea-pariu etc. Este de la sine inteles ca J. Baechler pune in discutie toate formele de comportamente deviante cu caracter antisocial care au la baza lor agresivitatea, fie ca este vorba de o agresivitate mascata, de una directa ca manifestare sau de o forma sublimata a agresivitatii (asa cum se poate desprinde din formele de suicid de mai sus).

In practica ne-am oprit asupra urmatoarelor tipuri de comportament suicidar:

-tentativa de sinucidere: actele „ratate“ de sinucidere;

-sinuciderea propriu-zisa: actele reusite.

Suicidul a fost si este inca considerat de multi autori, in special psihiatri, ca fiind o conduita patologica. Observatiile noastre ne-au condus la supozitia rationalitatii acestui act in marea parte a cazurilor. De aceea, consideram importanta, din acest punct de vedere, impartirea suicidului in doua grupe:

-suicidul rational, nepatologic, numit de catre unii autori si exogen, care ies in evidenta factori de ordin conflictual-relationali; factorii determinanti de ordin „conflictual“ actioneaza sub forma unei presiuni externe asupra insului. Aceasta va duce la o schimbare a atitudinii individului fata de sistemul de valori si de viata. El va dori sa scape de aceasta presiune. In aceasta situatie suicidul apare ca o dorinta de schimbare, de eliberare de sub presiunea externa, moartea individului avand o valoare simbolica.

-suicidul patologic, uneori numit endogen, la baza caruia se afla, independent de conditiile externe, factori psihopatologici determinanti, care actioneaza printr-o scadere a capacitatilor de autoaparare a insului. Instinctul de conservare scade, fiind eliberate pulsiunile autoagresive latente. Independent de circumstantele externe, acestea duc ka schimbarea atitudinii fata de viata a persoanei. Este tot o dorinta de a scapa de sub presiunea morbida intropsihica, care duce la suicid.

Sensul conduitei suicidare si finalitatea ei au o specificitate pentru fiecare din aceste forme de suicid.

In ambele situatii dezechilibrul comportamental – social, psihologic – duce la restrangerea libertatii vitale a individului, presiune de sub care acesta incearca sa scape prin actul suicidar. Credem ca acest punct de vedere, aceasta interpretare este cea mai apropiata de o analiza corecta a conduitei suicidare.

Am observat ca intre cauzalitate si efect se interpune atitudinea individului, in baza careia se desfasoara provcesul de deliberare si de decizie a actiunii finale. In ambele situatii atitudinea subiectului are un caracter bivalent – de protest fata de cauze si compensator pentru individ, de eliberarea acestuia fata de presiunea exterioara sau interioara. Considerand ca suicidul are un caracter social, Durkheim nu precizeaza natura normala sau patologica a acestuia. In functie de gradul de integrare al individului in grupul social, in colectivitate, el a descris trei tipuri de suicidari: egoist (cand insul nu este bine integrat intr-un grup social), altruist (cand exista o integrare excesiva intr-un grup, un atasament extrem al insului la grup, ca suicidul unuia din soti la moartea celuilalt), anomic (legat de starea de anomie, adica o revolta impotriva disciplinei colective, o tulburare in integrarea individului in societate)23; un al patrulea tip priveste forma „fatalista“ a suicidului.

Deshaies24 distingea intre comportamente suicidare nejustificate si justificate (legitime). In a doua categorie includea sinuciderile „euthanasice“ (pentru a scapa de durere, de torturi sau de alte suferinte, inutile) si cele etice.

Tramer25 distinge suicidul ca act autodistructiv de suicidul ca reactie de protest.

Alte doua forme, mult discutate in diverse cercetari sunt sinuciderea de abandon si sinuciderea „samsonica“.

Sinuciderea de abandon este un act prin care insul reactioneaza la un abandon real, care-i face viata insuportabila, prin intensitatea suferintelor pe care le va avea de infruntat sau prin faptul ca va fi silit sa duca o existenta incompatibila cu sensul pe care el il acorda vietii. Acest tip de suicid apare ca perfect comprehensibil. Risc crescut pentru acest tip de suicid il prezinta batranii (adesea izolati afectiv, cu dificultati financiare), bolnavii foarte grav sau incurabilii (sinuciderea rationala, reactie la boala, indivizii total abandonati pe plan afectiv). Semnificatia acestui suicid este aceea de unica iesire dintr-o situatie.

Acest tip de suicid e intalnit, dupa unii autori, la peste 10% din tentativele de sinucidere. In cazul tentativelor nereusite, recidivele sunt frecvente.

Sinuciderea „samsonica“ (razbunatoare) este un tip de suicid particular, ce ascunde dorinta de a pricinui prin aceasta o suferinta altcuiva sau este expresia urii si a furiei pe care insul le nutreste fata de alte persoane, care nu pot fi lezate decat in acest mod26.

Observam ca investigarea moderna a comportamentului autodistructiv26' vizeaza nu numai suicidul si tentativa de suicid, dar si abuzul de medicamente, dependenta de drogyuri, accidentele rutiere si alcoolismul. Desi aceste aspecte nu sunt de obicei reflectate in statisticile oficiale, s-a observat interpretarea mortii ca fiind datorata drogurilor, intoxicatie etilice sau ceroze hepatice. Dr. B. Zento a facut o comparatie intre cresterea accidentelor rutiere si cea a sinuciderilor in trei state ale SUA si care sugereaza existenta unor legaturi importante intre acestea. Desigur, este o observatie legata de particularitatile situatiilor din statele respective, insa care nu trebuie trecuta cu vederea in investigarile care se fac la noi pentru mortile violente suspecte.

In sfera cazurilor tipice de suicid, exista o serie de cazuri atipice si anume sinuciderile duble sau colective27, cazuri de simulare a sinuciderii28 sau de simpla disimulare a actului autodistructiv29, cazuri de asociere a suicidului cu homicidul etc.

In incheiere as dori sa mai amintesc si asa numita sinucidere la scadenta lunga. Spun asta gandindu-ma la cei care continua sa fumeze foarte mult, desi sunt afectati de boli in care tigara reprezinta un pericol precum cancerul pulmonar si trebuie sa intelegem ca majoritatea fumatorilor dau dovada de dispret in ceea ce priveste sanatatea lor, ceea ce denota o sinucidere subconstienta.

Amploarea fenomenului suicidar. Evaluari cantitative privind suicidul si tentativa de suicid

Fenomenul autodistrugerii umane a fost prezent intotdeauna in societatea umana. Frecventa suicidului a fost diferita: de la cateva cazuri pana la adevarate epidemii. Incurajat sau interzis de doctrinele religioase, suicidul poate fi considerat un fenomen evolutiv care cunoaste niveluri diferite.

In general, suicidul este considerat ca avand o mica pondere cantitativa in comparatie cu alte cauze de deces. Totusi, din pacate realitatea este cu totul alta, sinuciderea constituind o cauza majora a mortalitatii.

Caracterul transcultural si transtemporal al fenomenului suicidar ridica intrebarea asupra unei eventuale „rate ireductibile“ a suicidului si daca acest act fatal este „pretul civilizatiei sau pretul vietii“30.

O caracteristica importanta a fenomenului suicidar la scara planetara este tendinta ascendenta; de asemenea, in microgrupurile sociale, rata sinuciderii variaza semnificativ, intr-o oarecare masura pe sex, dar in special pe varste, profesii, categorii sociale etc.31 Astfel, suicidul este de trei ori mai frecvent la barbati decat la femei, de doua ori mai frecvent la varstnici decat la tineri, de doua ori mai frecvent la cei care traiesc singuri decat la cei care sunt casatoriti, iar in randul celor care au ramas singuri, incidenta suicidului este de patru ori mai mare la barbati decat la femei.Aceste date capata o importanta aparte cand sunt corelate cifrele anuale cu animiti factori cu pondere sociala care apar.

Studiile statistice ale O.M.S. arata ca la un interval de un minut si jumatate o fiinta omeneasca isi pune ea insasi capat vietii, ceea ce inseamna ca zilnic mor pe glob in urma sinuciderii aproximativ o mie de oameni; se apreciaza ca in cele mai multe tari ale Europei, Americii de Nord, in Japonia si Australia, un omnipractician intalneste o sinucidere la doi ani printre pacientii sai si un numar de 5-10 ori mai mare de tentative. Statisticile actuale reliefeaza faptul ca, in timp ce tentativele suicidare sunt mai frecvente la femei (3-5 femei / 1 barbat), suicidul propriu-zis este mai frecvent la barbati (3-5 barbati / 1 femeie)32. Cea mai reprezentativa ancheta efectuata de Organizatia Mondiala a Sanatatii pe o populatie de 400 de milioane persoane din 25 de tari, estimeaza rata anuala a suicidului la 18/100000 locuitori. Abaterile de la aceasta medie sunt deosebit de mari, osciland, in perioada 1970-1974, intre 1,8 (Irlanda) sau 3,5 (Grecia) si 24,7 (Cehoslovacia), conform datelor Biroului Regional O.M.S. pentru Europa, prezentate de E.M. Brooke33. Aceleasi mari diferente de la o tara la alta sunr redate si in alte studii34.

Calculele statistice germane indica pentru secolul trecut un numar de circa doua milioane de sinucigasi, in timp ce numarul acestora pentru secolul XX este evaluat la circa zece milioane35. Cresterea cantitativa a numarului se datoreaza cresterii populatiei, dar exista si alte ratiuni endogene care amplifica fenomenul.

Calculand media sinuciderilor anuale pe glob reiese ca in fiecare an mor prin sinucidere aproape un milion de oameni. Avand in vedere si frecventa tentativelor, rezulta inca aproximativ 5 milioane de victime.

Interesul pe care aceasta problema il prezinta in randul sociologilor, psihologilor, psihiatrilor, organizatiilor judiciare se explica prin faptul ca azi suicidul reprezinta una din principalele cauze ale mortalitatii in lume, situandu-se pe locul al patrulea printre aceste cauze, urmand bolilor cardiovasculare, cancerului si accidentelor rutiere, iar in randul tinerilor intre 15 si 19 ani se afla pe locul al doilea, primul loc apartinand accidentelor. De asemenea, la barbatii tineri suicidul este pe locul al treilea, urmand accidentelor si cancerului36.

Suicidul apare intr-o frecventa medie de 2 ‰ – dupa datele literaturii medicale – iar tentativele de sinucidere intr-o proportie de 5/10 ori mai mare37. Unele studii estimeaza ca fiecarei sinucideri reusite ii corespund 5-6 tentative, iar altele ca sunt 6-8 sau 10 sinucideri la 15 tentative nereusite.

In Europa, sinuciderea reprezinta a zecea cauza de deces, a doua cauza la tineri, la un suicid realizat intalnindu-se 7-10 tentative38.

Ultimele decenii inregistreaza o crestere a numarului sinuciderilor, mai ales la femei, in tari ca Danemarca, Suedia, Elvetia, franta, unde suicidul ocupa locul al saselea privind cauzele de deces; in Finlanda ocupa locul al saptelea, iar in S.U.A. si canada este a zecea cauza majora a mortii.

Studiul statistic efectuat de Institutul de neurologie si Psihiatrie din Bucuresti estimeaza o frecventa a suicidului in tara noastra de 14/100000, annual fiind aproximativ 3500 de cazuri.

In Franta, intr-o statistica efectuata pe 100 de ani39, se semnaleaza o continua crestere, intrerupta doar de scaderea accentuata a cifrei din timpul razboaielor, de la 10,1 cazuri la 100000 in 1850, la 21 in 1951. Tot de aici aflam ca Norvegia are 6 cazuri la 100000 de locuitori, Italia 8,6, Anglia 11, Suedia 14,8, Austria 22,5, Franta 22,9 (in 1978), Japonia peste 35. Desigur ca datele variaza de la an la an, dar curba sinuciderilor este peste tot in ascendenta.

Cele mai crescute rate ale suicidului au fost raportate in Ungaria annual 4-5 mii de maghiari isi pun capat zilelor (aprox. 40 la 100000) si fosta R.D. Germania (36 la 100000). Printre ratele cele mai scazute se afla cele din Spania (aprox. 4 la 100000) si Grecia (3 la 100000). In general, rata este mai scazuta in tarile cu religie romano-catolica.

Si in S.U.A., mortalitatea prin sinucidere este un fapt alarmant. In Philadelphia, intr-o perioada de 5 ani, 1951-1955, au fost 742 de morti calificate drept sinucideri. Daca mai adaugam si tentativele care, in S.U.A. sunt in medie de cinci ori numarul lor, problema prezinta o importanta sociala si psihologica, medicala, chiar si una economica deosebita. In S.U.A., doar accidentele de automobil au o frecventa mai mare decat sinucideriole: in 1955, in Philadelphia au fost raportate 141 de sinucideri – accidentele de automobil fiind 17640.

Datele statistice precise despre suicid sunt greu de obtinut. Frecventa reala a sinuciderilor si a tentativelor de sinucidere este greu de stabilit, mai ales din trei motive: cel care a efectuat o tentativa nereusita nu recunoaste intentionalitatea gestului; aceasta intentionalitate nu este recunoscuta de anturaj sau de autoritatea responsabila; prezenta disimularii la multe din cazuri, datorita acreditarii sociale negative suicidul realizandu-se intr-un mod mascat, fiind deseori inregistrat ca un accident. In Anglia cifrele oficiale depind de verdictele exprimate in curtile de justitie; proceduri comparabile sunt folosite si in alte tari. Astfel de cifre sunt afectate de mai multe surse de eoare. Uneori nu se stie daca moartea este cauzata de suicid sau de crima. Mult mai des e dificil de decis daca decesul a fost prin suicid sau accident. In multe cazuri de nesiguranta verdictul depinde de criterii legale. Ca de exemplu, in Anglia exista regula ca sinuciderea trebuie dovedita prin probe; daca exista indoieli asupra verdictului, cercetarile se reiau. In alte tari sunt folosite criterii mai putin severe.

Pentru aceste motive statisticile oficiale par sa subestimeze rata adevarata a suicidului. In general, psihiatrii sustin un numar de 4 ori mai mare de suicid decat afirma procurorii. Printre persoanele ale caror decese sunt inregistrate ca accidente, multe suferisera anterior de depresie sau dependenta de medicamente sau alcool, prezentand astfel asemanari cu cei care au comis suicid. Din acest motiv, unii cercetatori incearca sa estimeze rata suicidului prin adunarea cifrelor oficiale pentru suicid, otravire accidentala si cauze nedeterminate41 Incidenta suicidului cu greu poate fi estimata global, printr-o evaluare asupra ansamblului populational, stiut fiind ca ratele sale sunt diferite, in functie de diferite variabile sociale si personale.

* Date statistice referitoare la tentativele de sinucidere

Dupa cum am aratat mai devreme, numarul tentativelor de sinucidere depaseste cu mult pe cel al sinuciderilor (acte reusite).

Cresterea recenta a incidentei tentativelor de suicid (cu 25 %) a fost confirmata de majoritatea autorilor. Incidenta tentativelor de sinucidere este mult mai mare la populatia tanara si sexul feminin. Dupa Vidon (1982), la sexul feminin intre a5 si 24 de ani se inregistreaza 160 de cazuri de tentative la un deces (suicid), iar peste 65 de ani 3 cazuri de tentativa la un deces; la sexul masculin intre 15 si 24 de ani raportul este de 25 de tentative de suicid la un deces (suicid), iar peste 65 de ani, 1,2 tentative la un deces42.

Unii autori arata ca cele mai multe tentative de suicid pot fi descrise mai mult ca o cale spre viata, nu spre moarte42'. Se pare ca numai intre 5 si 10% din cei care incearca sa se sinucida isi finalizeaza intentiile.

Legislatii privind sinuciderea

Legea penala apara viata omului ca un bun social, ca o valoare suprema pentru existenta colectivitatii insasi, nu ca un bun individual. Concepand viata ca o relatie sociala, nu este posibila incriminarea si sanctionarea incercarii de sinucidere. Aceasta nu este de conceput, nu pentru ca o persoana nu ar avea dreptul sa-si ia viata, ori pentru ca sinuciderea nu ar fi in contradictie cu interesele persoanei sau ca fapte nu ar fi de natura sa alarmeze societatea, ci pentru ca in aceasta situatie nu poate fi vorba de o relatie sociala cu privire la viata. O persoana nu poate stabili relatii sociale cu ea insasi, deci, lipseste obiectul juridic special al ocotirii penale, adica relatia sociala care se creaza in jurul acesteia si confera semnificatie acestei valori devenita astfel o valoare sociala.

Viata, ca interes protejat de lege se bucura de ocrotire ca relatie intre oameni, deoarece si dreptul penal se preocupa numai de raporturile intre oameni, si intre acestia si colectivitate, si nu de actiunile, chiar imorale, pe care individul le-ar putea comite fata de propria persoana; daca acestea nu lezeaza colectivitatea, ele n-au relevanta juridica.

Unii autori, pornind de la ideea ca sinuciderea este un drept al fiecarui individ, au sustinut ca oricine poate transmite altei persoane dreptul de a-I lua viata. In secolul trecut a aparut un curent denumit „dreptul asupra mortii“ care pretindea, pentru fiecare individ, dreptul de a cere sa fie salvat de chinul mortii43. Aceasta conceptie n-a fost consacrata insa in nici o legislatie, legiuitorul manifestand prudenta in a permite suprimarea vietii la cererea unei persoane, oricat de motivata ar fi o atare solutie.

Un mare grup de autori s-a situat pe o pozitie contrara celui de mai sus, considerand ca omorul la cerere trebuie tratat in acelasi mod ca omorul obisnuit, neputandu-se accepta ideea unui drept la sinucidere a indivizilor44. Amintim sub acest aspect Codul penal spaniol, francez, belgian, canadian. Nu are importanta daca victima ar fi o persoana pe care o astepta o moarte apropiata si nici daca era in situatia sa-si ridice singura viata; legea penala din Romania nu acorda nici o relevanta consimtamantului victimei (determinarea sau inlesnirea sinuciderii reprezentand o modalitate particulara a omuciderii).

Desi, din motivele expuse mai sus, sinuciderea nu este sanctionata penal, mult discutata si sanctionata de lege este determinarea sau inlesnirea sinuciderii, considerata o modalitate particulara a omuciderii. Interventia unei alte persoane in scopul declansarii crizei sau al intretinerii formei depresive, de a accentua intensitatea ei si a ajuta trecerea la executie constituie infractiunea prevazuta in art. 179 Cod penal (doar in cazul in care sinuciderea sau incercarea de sinucidere a avut loc). Nu intereseaza daca ideea sinuciderii a fost sugerata victimei de catre faptuitor, sau daca aceasta idee aparuse in mintea victimei; nu intereseaza nici mijloacele prin care s-a produs determinarea.

Determinarea la sinucidere se poate realiza si prin acte (tortura, chinuri, scandaluri, batai) care o pot duce pe victima in stare de disperare, culminand cu sinuciderea sau incercarea de sinucidere45.

Cel care sileste o persoana sa se sinucida savarseste infractiunea de omor intrucat victima nu are posibilitatea sa decida in mod liber asupra actiunilor sale46.

Inlesnirea sinuciderii unei persoane presupune orice actiune de sprijinire a subiectului pasiv in realizarea hotararii sale de a se sinucide.

„In cazul determinarii si/sau al inlesnirii, activitatea de suprimare a vietii trebuie sa fie in exclusivitate opera sinucigasului“47.

In cazul determinarii sau inlesnirii sinuciderii trebuie sa se produca un anumit rezultat, fie sinuciderea victimei, fie incercarea de sinucidere a acesteia, rezultate prevazute explicit de lege in continutul incriminarii. Este necesar ca in actiunea de determinare/inlesnire si rezultatul produs sa existe un raport de cauzalitate48.

Faptuitorul trebuie sa cunoasca hotararea victimei de a se sinucide si sa actioneze conform ei, adica sa-I inlesneasca acea hotarare prin acte concrete de aducere la indeplinire.

In forma tipica, fapta de determinare sau inlesnire la sinucidere se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani, iar in cazul formei agravante de la 3 la 10 ani.

Actiunea penala pentru infractiunea de determinare sau inlesnire a sinuciderii se pune in miscare din oficiu. Urmarirea penala se efectueaza in mod obligatoriu de procuror, iar competenta de judecata in prima instanta apartine tribunalului. Pentru stabilirea cauzelor mortii, este necesara constatarea medico-legala, iar daca nu s-a facut raport medico-legal este obligatoriu efectuarea expertizei medico-legale49.

Legislatia medicala a tarii noastre considera depresia ca potential suicidar drept o urgenta psihiatrica, recomandand internarea acestor pacienti in servicii specializate, chiar impotriva vointei lor50.

Masurile legislative sunt diferite in alte tari: in timp ce in unele se accepta „libertatea“ individului de a alege intre viata si moarte, in altele legea pedepseste pe cel ce nu a intervenit la timp pentru a-l salva pe sinucigas. Exista tari in care chiar tentativa de sinucidere se pedepseste cu inchisoarea. Astfel, in Franta, articolul 318 din codul penal pedepseste intoxicatia sau cauzarea de incapacitate voluntara cu 60-1800 de franci si 1-5 ani inchisoare, iar daca incapacitatea depaseste 20 de zile, pedeapsa este de la 5 la 10 ani51.

Legislatia engleza a considerat suicidul drept crima pana in 1961, cu toate consecintele penale rezultate din aceasta.

Facilitatea suicidului de catre o persoana alteia, fara a intentiona sa moara ea insasi, trebuie distinsa de cazurile in care crima este urmata de suicid sau de pactele suicidare. In Anglia, legea trateaza astfel de cazuri prin masurile Actului privind Omuciderea din 1957 si ale Actului privind Suicidul din 1961. Din punct de vedere al acestora din urma, un supravietuitor care a luat parte activa la moartea altei persoane este vinovat de facilitarea suicidului. Din punct de vedere al Actului privind Omuciderea, un supravietuitor care a luat parte la moartea altei persoane este vinovat totusi de omor (manslanghter). In practica, toate cazurile sunt cercetate, dar nu toate au ca rezultat urmarirea in justitie. Dintre suprevietuitorii gasiti vinovati, multi sunt cercetati sub cautiune52

Capitolul II

Istoric al atitudinilor fata de suicid

S-a spus despre sinucidere ca este un fenomen care se intalneste in orice societate, indiferent de tipul ei istoric; nu exista si nu a existat societate in care sa nu se produca – cu frecventa mai mare sau mai mica, dar niciodata nula – fenomenul autodistrugerii umane.

In istorie s-a intamplat uneori ca sinuciderea sa cunoasca adevarate epidemii. Plutarh consemneaza un asemenea fenomen in Milet; lumea romana a fost si ea cuprinsa de acest flagel; chinezii si indienii au cunoscut in trecutul indepartat sinuciderea in lumea rituala colectiva de sorginte religioasa, care cuprindea sute de oameni; contemporan este de notorietate sinuciderea colectiva petrecuta in Guiana.

Suicidul in antichitate

Foarte adesea, in societatile disparute, legislatia penala sustinea regulile religioase, chiar si in cazul interzicerii sau preconizarii mortii voluntare. Legile lumii vechi au suferit numeroase variatii, dupa cum atitudinile religioase s-au orientat. Cele mai vechi date in acest sens ne provin de la greci si romani, care, in functie de epoca, au reprimat, autorizat sau favorizat suicidul.

1.1 Grecia antica

A existat o perioada in istoria vechii Grecii cand sinuciderea aducea un blam social indivizilor care apelau la ea, acestia fiind ingropati in afara orasului, in locuri nestiute si in orice caz nedestinate acestui scop, fara onoruri si fara a se pune pe mormantul respectiv vreo inscriptie cu numele decedatului. Mai mult, in Cipru, cadavrul celui care se sinucisese era maltratat (i se ardeau mainile) inainte de a fi ingropat.

a).Platon a fost impotriva suicidului, el considerand omul ca o proprietate a divinitatii (zeilor) si neputand deci dispune de moartea sa. Aceasta atitudine ostila a lui Platon fata de suicid are si unele exceptii, si anume atunci cand ratiunea de a se sinucide a unui individ este expusa judecatii magistratilor si acestia cad de acord ca individul respectiv sa se sinucida. Pentru ratiuni judecate ca fiind valabile, Senatul dadea autorizatia de a se sinucide unui individ, producandu-i si doza necesara de otrava (zeama de cucuta) si dandu-i indicatii de utilizare a acesteia. In cazuri speciale, sinuciderea era de fapt comutarea pedepsei cu moartea prin executie sau era o alternativa a ostracizarii – asa cum a fost cazul lui Socrate, care a luat cu mana sa otrava, aparandu-si demnitatea, el nepreferand exilul; condamnand sinucidereea, prezenta totusi aceasta moarte chiar daca nu dezirabila, cel putin preferabila in unele circumstante.

b). Pentru Aristotel n-a existat nici un dubiu ca sinuciderea trebuie condamnata in orice circumstanta, caci „slabeste cetatea prin pierderea unui cetatean util“ si „atrage asupra ei mania zeilor“.

Sinuciderea este aprobata deplin de sceptici, epicureici, cinici, stoici si actele devin deosebit de dese.

c). Scepticii ajung, prin conceptia lor, sa analizeze toate legaturile ce ne leaga de viata, existenta si moarte, fiind indiferenti. Arcenilaos si Carneade – maestrii acestui curent, s-au sinucis, fapt care prin prisma conceptiei sceptice despre lume si viata apare ca firesc si pe deplin justificat.

d). Cinicii, dispretuind onorurile, bogatia si artele, au considerat ca virtutea este singurul bine ce au facut in cadrul invataturii lor o apologie a sinuciderii: ”viata nu reprezinta un bine decat pentru smintiti“; inteleptii nu simt pentru ea decat indiferenta si deci moartea trebuie sa apara ca dezirabila.

Aceasta secta a cinicilor a luat sfarsit prin aparitia stoicilor, avandu-l in frunte pe Zenon. Ei au negat orice realitate metafizica si nu au acordat importanta decat corpului, materiei si fortei.

e). Epicurianismul a constituit o alta ”propaganda“ a mortii voluntare. Epicur a murit la 72 de ani, dupa ce a scris 300 de volume in care incearca sa convinga ca singura intelepciune consta in a restitui omului liberul arbitru al existentei sale. Astfel, Epicur a propovaduit abandonul si pasivitatea.

f). Stoicismul, mai ales de la Panaetius, este in esenta o filozofie a libertatii sau, mai ales, a eliberarii. Primii stoici greci, ca si epicurienii, priveau moartea libera cu mult sange rece. Comparatia lor este aceea ca sinuciderea inseamna pur si simplu sa iesi din scena cand piesa te plictiseste sau nu-ti mai place. Vechea scoala stoica si Eicur credeau ca moartea nu ne priveste: cand existam noi, nu exista ea, cand exista ea nu mai existam noi.

Stoicul este un om care poate muri de indata ce ratiunea i-o porunceste. Posibilitatea de a muri, specifica naturii umane in general, a devenit, in cazul lui, o putere constienta si gata sa se actualizeze pe loc daca destinul solicita ratiunea in acest scop. In interpretarea stoica, si moartea lui Socrate este o moarte voluntara, pentru ca el refuza viata de fugar, departe de Cetate.

1.2 Roma antica

La romani, datorita influientei stoicilor, dar si a constiintei patriotice, sinuciderea se practica pentru a fi salvata onoarea sau pentru a nu supravietui dezastrului patriei, ori in disperare; caci, asa cum spunea Seneca, „sinuciderea este triumful vointei omenesti asupra lucrurilor“. Ratiunea lui Seneca ii spune omului: „Nu trebuie sa traiesti sub imperiul necesitatii, caci nimic nu te obliga sa traiesti“. Avem aici ca exemple pe Cato, care nu vrea sa supravietuiasca libertatii Republicii, pe Hanibal, care nu vrea sa traiasca prizonier al romanilor, pe Lucretia, care nu vrea sa supravietuiasca onoarei sale patate.

Si Lucius Annaneus Seneca, filosof, minte stralucita a imperiului si un adept convins al stoicismului, a sfarsit prin a-si taia venele, condamnat fiind de Nero. Se povesteste ca s-a comportat cu multa demnitate in acea ultima imprejurare: si-a imbratisat sotia, a citit o scrisoare de adio adresata romanilor, apoi si-a deschis venele murind dupa preceptele stoicismului.

1.3 Dacia

Din cate stim, dacii aveau o atitudine senina fata de moarte in general, si fata de suicid, in particular. Sacrificiile pentru Zalmoxis constau in aruncarea unui individ in sulitele indreptate spre cer. Voluntarul mesager al oamenilor ducea zeului suprem vesti si dorinte. Daca acestea se indeplineau, insemna ca mesagerul a trecut cu bine taramul de dincolo si a ajuns pana la zeu. Daca nu, la scurt timp, sacrificiul uman se repeta .

Nu degeaba dacii erau „cei mai viteji si mai drepti dintre traci“, cum ne-a transmis Herodot. Desigur ca asta presupune, intre altele, si pozitia fata de moarte, voluntara sau nu. Ni-l amintim, desigur, pe Decebal, care prefera sinuciderea prizonieratului.

1.4 Galia

La celti, existand credinta in transmigratia sufletelor, sinucigasii aveau asigurata o existenta fericita in lumea de dincolo. Galii se sinucideau ca sa-si urmeze seful mort; exista insa si un fel de delegare particulara: cand un candidat la sinucidere mai avea treburi terestre de rezolvat, isi cumpara un inlocuitor, care, impartasind plata incasata celor mai dragi ai lui, se sinucidea in locul celuilalt.

1.5 Laponia

Eschimosii, crezand in metempsihoza – moartea fiind o tranzitie intre doua vieti – nu dispretuiau sinuciderea. Batranii erau lasati singuri in mijlocul zapezilor, asteptandu-si moartea fara revolta.

1.6 Egiptul antic

Justitia faraonica, in cazuri penale grave, recomanda sinuciderea atunci cand condamnatul era un demnitar; exista chiar si osinucidere rituala pentru faraoni dupa al 28-lea an de domnie. Conform cu Herodot, Ramses al XI-lea s-a sinucis cand a implinit varsta de 100 de ani.

Cel mai frecvent sinuciderea se facea prin muscatura unui sarpe. Pentru a nu fi umilita, Cleopatra a apelat la aceasta metoda.

1.7 China antica

In China antica nu au existat restrictii privind suicidul; exista chiar un zeu al sinucigasilor. Mai tarziu, datorita raspandirii budhismului, care a propovaduit circuitul samsara (al reancarnarilor), sinuciderea a devenit un fenomen social ritualizat, care se efectua in cadrul unor ceremonii publice.

1.8 India

In India sinuciderea n-a constituit niciodata o practica frecventa, dar nici n-a fost evitata. Traditia vedica si budhista precizeaza in privinta asta avantajul eliberarii spiritului de trup.

In antichitate, vaduvele hinduiste erau obligate de traditia religioasa sa moara pentru a-si urma sotii; ca modalitate de sinucidere, ele ardeau de vii in flacarile rugurilor de incinerare ale sotilor lor. Acest act era considerat a fi unul de onoare, o sinucidere simbolica, numita sati (dupa zeita Sati, fiica Shiva, care s-a sinucis, potrivit traditiei mitice).

1.9 Japonia

Sinuciderea ca act de vointa a excelat intotdeauna in Japonia, atat din punct de vedere al formei crude in care este savarsit actul, cat si ca frecventa.

In vechime, actul sinucigas a depins de cultul specific al stramosilor si de veneratia pentru imparat; credinta in purificarea pe care o aduce moartea si absenta tanatofobiei au contribuit mult, facandu-ne sa consideram o mentalitate japoneza in sinucidere.

Shintoismul si budhismul au alimentat conceptiile despre sinucidere ale niponilor. Unul dintre ritualuri era harakiri (pantece deschis), numit si seppuku, ce consta in taierea beregatii, apoi din despicarea fulgeratoare a abdomenului cu extragerea intestinelor; femeile practicau gigaki, constand in taierea beregatii. Celalalt ritual, kamikatze (vant divin) este forma traditionala militata – expresie de vointa si de abnegatie in devotamentul patriotic.

Asadar, pentru popoarele razboinice (pentru romani, spartani, japonezi, in special), sinuciderea nu constituie doar un act de indrazneala, ci in multe cazuri, o datorie; prefera moartea dezonoarei. Aceste popoare dispretuiau lasitatea celor care se agata de viata cu orice pret, oricum ar fi fost ea.

1.10 Sinuciderea la precolumbieni

Popoarele precolumbiene respectau si practicau sinuciderea in special in ritualurile religioase; sacrificiile aztece pentru zeul focului (Huehueteotl) erau constiente; mayasii aveau sinucigasi in majoritatea cazurilor prin spanzuratoare, pe acestia asteptandu-i zeita spanzuratilor, Ixtab.

1.11 Africa

In Africa, in general, sinuciderea produce groaza, considerandu-se ca este inspirata de demoni. Astfel, cei din Guineea profaneaza si lapideaza cadavrele sinucigasilor; in Senegal, se considera ca sinuciderea este razbunare contra celor prea atasati de viata; in Mali, dogonii se retrag in paduri sa moara de foame, pentru a-si regasi stramosii; in Polinezia, tribul canae respecta si practica sinuciderea, crezand ca pe aceasta cale omul poate ajunge zeu.

Aceasta incursiune istorica a fost facuta deoarece aceste atitudini ale celor din vechime constituie fundamentul moral al complexitatii valorilor care se acorda astazi suicidului in realizarea sau nerealizarea lui, atunci cand apare tentatia.

Astazi suicidul este din ce in ce mai putin considerat o crima, dar in trecut nu rareori se intentau, dupa cum am vazut, procese sinucigasilor. Asemenea practici aveau o oarecare justificare, intru-cat agresiunea dirijata impotriva eului ar de fapt indreptata impotriva obiectului introiectat. Suicidul in acesta perspectiva devine un suicid-homicid, care, cel putin teoretic, poate fi considerat drept un act de criminalitate.

Evolutia conceptiilor religioase asupra sinuciderii

Cele mai multe religii din lume si de totdeauna, la fel ca majoritatea sistemelor juridice civile, au condamnat actul sinucigas, uneori categoric si foarte aspru; totusi sinuciderile, chiar in cadrul lor, n-au fost oprite. In privinta asta, cele mai intransigente sunt iudaismul, crestinismul si islamismul, ele sustinand ideea ca o creatura n-are dreptul de a distruge opera Creatorului. Totusi, in cadrul lor intalnim sinucideri la fel de numeroase ca acolo unde sunt incurajate de cult si de ritualul religios. Asta face dovada unui insuficient studiu sociologic-psihologic al cauzelor, a unor riguroase statistici comparative, dar mai ales un insuficient studiu al tentativelor, ce dau de fapt intelegerea fenomenului – dupa cum vom arata in cele ce urmeaza. Astfel, Durkheim afirma ca „un om cu mintea sanatoasa nu poate atenta la propria lui viata decat din ratiuni particulare motivate“. Aceste „ratiuni particulare motivate“ au fost intotdeauna diferite: fanatism religios sau politic, deznadejde, orgoliu, vanitate, satietate de viata, spirit de imitatie, deceptie in dragoste, faliment, onoare, devotament, demnitate, nerabdarea stramutarii in viata de apoi.

2.1 Iudaismul si sinuciderea

In lumea ebraica sinuciderea era considerata infamia, contrara planurilor lui Yahwech. Cu toate aceste, Biblia (Vechiul Testament) citeaza cazuri de exceptie, fiecare cu justificarea sa particulara: Saul se arunca in sabie dupa dezastrul razboiului cu filisenii; un macabeu, caruia Antiohius ii uciseses 6 frati, se arunca in foc; Ptolemeu Makron se otraveste, pentru ca este acuzat de tradare; Zambi se lasa ars datorita remuscarilor pe care le are; Eliazaz se omoara ca sa-si eternizeze numele; Rhazs alege moartea ca sa nu-si renege credinta.

2.2 Crestinismul si sinuciderea

In lumea crestina moderna sinuciderea este condamnata ca o crima -este ”pacatul de neiertat “. In 553, Conciliul din Orleans refuza ritualul funerar sinucigasilor; in 562, Conciliul din Praga il refuza oricarui fel de sinucigas. Cu toate astea, martirajul primilor crestini era un fel de sinucidere lenta sau instantanee; acestia cantau psalmi in groapa cu lei sau isi mortificau trupul in recluziune.

Unii sinucigasi martiri, precum Sfantul Francisc, Martian, Dominic sau Sfantul Emilian au fost canonizati de Biserica. Mai tarziu, parintii bisericii au glorificat martirajul, starnind in grupurile crestine o ampla frenezie a mortii, vazuta ca un mijloc de a se debarasa de povara existentei pamantesti si a intra in Paradis. Sfantul Augustin a admis sinuciderea ca mijloc de a scapa de pacat, dar a respins posibilitatea carecterului ei epidemic -el nu a gasit in scripturi vreun text care sa interzica suicidul. In plus, si in Noul Testament exista cazuri de sinucidere, celebru fiind acela a lui Iuda, care se spanzura pentru ca l-a vandut pe Hristos sau isi despica pantecul.

Crestinismul (avem in vedere in special ortodoxismul, dar si celelalte confesiuni importante: catolicismul, protestantismul) considera sinuciderea un pacat de moarte si nu-i admite nici o justificare. Este interzisa de autoritatea divina; acest lucru ar trebui sa fie de ajuns. Credinciosul trebuie sa accepte o asemenea hotarare ca definitiva chiar si atunci cand nu este capabil sa-i intrevada motivele. Teologii ortodocsi, ca si cei catolici considera ca trebuie distins trupul, considerat templul sufletului. Dumnezeu este cel care l-a facut, deci cel care atenteaza la propriul corp este un om care nu mai crede in Dumnezeu. Crede ca nu mai este nici o solutie pentru tragedia pe care o traieste. Dar Dumnezeu este considerat scut si pavaza iar oamenii sunt ocrotiti de El.

Sinuciderea este o problema esentiala a mai tuturor dezbaterilor religioase crestine -si mai ales a dogmei ortodoxe. Considerat, indeobste ca un pacat capital, actul sinuciderii nu a avut parte de o dezbatere pe masura violentei cu care se manifesta. Si totusi, in ciuda interdictiilor, a blestemului bisericii, foarte multi oameni se sinucid. Ce forta, mai puternica decat educatia religioasa, mai puternica decat experienta culturala si mai puternica decat instinctul de conservare, ii impinge la acest gest?

2.3 Conceptia islamismului asupra sinuciderii

Islamul interzice, de asemenea, sinuciderea. „Sinucigasului nu i se cuvine ultima rugaciune de inmormantare“, se spune. La acestia inmormantarea se face discret. In Coran scrie: „Omul nu moare decat din vointa lui Allah. Nu va ucideti voi insiva, iar daca cineva se omoara din rautate sau ticalosie, va fi fript in focul iadului“. Si totusi, exista sinucigasi care fac asta in jihadul (razboiulsfant) islamic, prin actele teroriste.

In tarile arabe exista o rata a sinuciderii foarte scazuta; mentinem o rezerva in acest sens, tinand cont de credibilitatea redusa a serviciilor statistice in aceste tari.

Asadar, oamenii care fac parte dintr-o comunitate religioasa poarta un dialog mai deosebit; ceilalti duc o existenta individuala, iar cand au nenoroc descopera ca sunt din ce in ce mai singuri, si atunci le mocneste in suflet ideea raului, a inutilitatii.

De multe ori, sinuciderea este o lasitate: „povara omului singur de a-si mai duce putin povara. Pentru ca la capatul tunelului se vede intotdeauna lumina“.

Sinuciderea este intotdeauna infricosatoare, pentru ca nu intra in ordinea fireasca a lucrurilor. Viata nu i-a fost data omului pentru a dispune de ea dupa bunul plac, iar imixtiunea elementului profan in aritmetica sacra a divinitatii este perceputa ca un sacrilegiu.

Conceptii filosofice asupra sinuciderii

Dupa cum am aratat anterior, suicidul ca forma specifica a comportamentului autodesctructiv a existat de la inceputurile societatii umane; tot din aceste timpuri oamenii s-au intrebat asupra fenomenelor lumii, asupra vietii si mortii si au incercat sa gaseasca raspuns acestor intrebari. Gandirea omeneasca nu putea ocoli o problema atat de importanta ca cea a suicidului, problema care permanent a preocupat pe filosofi.

Din punct de vedere filosofic, exista o problema oriunde exista o ispita imanenta naturii umane. Dupa cum am vazut, sinuciderea a existat si exista la toate popoarele si in toate epocile, mai frecvent decat suntem inclinati sa credem; se dovedeste astfel ca este vorba de o ispita destul de raspandita printre oameni.

„Sinuciderea se manifesta ca fapt cotidian, ca fapt divers in presa, o discutie cotidiana difuza, ce merita atentia“. Se vehiculeaza ca argument impotriva sinuciderii, de catre omul simplu, lasitatea. Daca avem insa in vedere felul de a muri al unor oameni precum Hanibal, Brutus, Seneca sau Napoleon, acest argument apare ridicol. Poate exista mai multe persoane care nu se omoara ca sunt prea lase pentru a o face decat oameni care se omoara din lasitate; la nivel uman si cotidian, in anumiyte situatii, mai curand cei curajosi iau hotararea de a se omora.

Putine sinucideri sunt filosofice, pentru ca putine indeplinesc cele patru cerinte ale filosofiei existentialiste romane: libertas, virtus, dignitas, fides.

Functia de model a sinuciderii nu mai are o conotatie pedagogica, asa cum o avea inainte de crestinism. Azi, elogiul sinuciderii facut de Seneca in „Despre providenta“, in care atribuie zeitatii cuvintele: „Aveti moartea in mana !“, apare ca o poveste perimata, iar seninatatea atotbiruitoare a stoicilor este doar o legenda.

3.1. Iluminismul

Dupa ce s-a axat asupra prigonitorilor, bibliografia sinuciderii este centrata asupra apologetilor. Facand exceptie de cazurile extreme -precum marchizul de Sade -iluminismul ofera o interpretare opusa celor traditionale, scotand-o din penalitate si abuz judiciar (am aratat ca, cadavrul sinucigasului era batjocorit in diverse ritualuri, iar mostenirea acestuia confiscata de stat). Pentru credibilitate, d'Holbach a aratat ca, acceptand sa mearga la moarte, chiar si Iisus a fost sinucigas. De asemenea, martirii sunt in numar impresionant; penitentii experimenteaza, intr-un ritm lent, autodistrugerea.

Montesquieu (in „Scisorile persane“) si Rousseau (in „Julie sau Noua Eloiza“) sunt de parere ca sinuciderea nu face parte din categoria gesturilor reprobabile. Cuvintele lui Saint-Preux, amantul dezamagit, sunt ca o deviza a sinucigasului: „De ce este ingaduit sa te insanatosesti de guta, dar nu si de viata ?“.

3.2. Immanuel Kant

Immanuel Kant, referindu-se la slabiciunea argumentului social in problema sinuciderii, arata ca omul tentat sa se sinucida trebuie sa se intrebe daca principiul hotararii sale ar putea deveni principiul unei legislatii universale; dar omul stie ca se afla de fiecare data intr-o situatie foarte clara si ca e o problema unica. Moartea este poate un lucru atat de individual, incat problemele legate de ea transcend viata sociala.

Moartea poate fi o vina facila; G. F. W. Swift vorbea despre „the dreadful aspect of never dying“ („cumplita situatie de a nu muri niciodata“).

Sa vrei sa hotarasti in functie de societate o problema strict personala, ca aceea de a sti daca ai sau nu dreptul sa te sinucizi, este antipersonalist.

Indiferent de epoca, moartea voluntara este o forma paroxistica a trairii sentimentului; actul fatal inseamna terminarea ultimei posibilitati de a gasi comunicarea.

3.3. Filosofi existentialisti

3.3.1 Albert Camus

„Nu exista decat o problema filosofica cu adevarat importanta -considera Albert Camus: sinuciderea. A hotara daca viata merita sau nu sa fie traita inseamna a reaspunde la problema fundamentala a filosofiei“. Sunt oameni care mor pentru ca sunt de parere ca viata nu merita sa fie traita; altii se lasa omorati pentru ideile sau iluziile care le ofera o ratiune de a trai, care este, in acelasi timp, si oratiune de a muri.

A refuza un sens vietii nu duce in mod necesar la concluzia ca ea nu merita sa fie traita. Sinuciderea, „aceasta insulta adusa existentei, aceasta dezmintire ce i se da“ vine din faptul ca existenta n-are sens? „Cere absurditatea ei sa i te sustragi, prin speranta sau prin sinucidere ?. Meditatia asupra sinuciderii ii da lui Camus posibilitatea de apune singura problema ce il intereseaza, aceea a existentei unei logici ce duce la moarte. El este interesat de raportul dintre absurd si sinucidere, masura in care sinuciderea este o solutie impotriva absurdului, de a sti cum se poate iesi din absurd si daca sinuciderea se deduce in chip necesar din acesta.

Se poate trai fara speranta, „cere absurditatea ei (existentei) sa i te sustragi, prin speranta sau prin sinucidere?“ (pag. 12). Dupa Camus, trei sunt raspunsurile posibile, dar doua dintre ele sunt incorecte, intrucat rezolva absurdul eludandu-l prin salt. Unul dintre ele, sinuciderea, e, intr-un sens, un raspuns logic, pentru ca in acest caz constiinta merge pana la ultimele concluzii ale constatarii sale. Dar el e in contradictie cu experienta, intrucat, suprimand constiinta, suprima si absurdul (concept ca rezultat al raportului constiinta-lume). „Prin simplul joc al constiintei, spune Camus, transform in regula de viata ceea ce era invitatie la moarte, si refuz sinuciderea“ (pag.). „Adevaratul effort consta in a ramane aici, atat pe cat lucrul e cu putinta“ (pag. 13).

In virtutea aceleiasi logici absurde, termenii problemei sunt rasturnati: „Era vorba, mai inainte, daca viata trebuie sa aiba un sens pentru a fi traita. Vedem aici, dimpotriva, ca ea va fi cu atat mai din plin traita cu cat nu va avea nici un sens“. (pag.).

Un alt raspuns posibil e acela pe care Camus l-a numit “; aceasta suprima, ca si sinuciderea fizica, unul din termenii evidentei absurdului: lumea irationala (afirmand existenta lui Dumnezeu, lumea absurda traducandu-se prin absenta lui Dumnezeu). Deci nici speranta intr-o transcendenta de natura divina nu reprezinta adevarata solutie; este refuzata orice speranta, denuntata ca iluzie, ca resemnare in fata vietii.

Dar exista, conform lui Camus, si o atreia rezolvare, care nu eludeaza nimic, deoarece mentine ambii termeni (constiinta treaza si lumea irationala) prezenti. Alegerea se face, pentru Camus, intre constiinta lucida si sfasiata a unei lumi de neinteles si „somnul consolator“, fie ca e cel al mortii sinucigasului, al banalitatii cotidiene sau al trairilor irationale religioase.

3.3.2 Jean-Paul Sartre

Filosoful existentialist francez a conceput o doctrina a libertatii absolute. El angajeaza tratarea libertatii in ontologia umanului,coreland libertatea cu motivatiile actiunii umane. Desi oamenii isi motiveaza actiunile prin constrangeri, ei se pot sustrage acestora. Astfel, numai pentru cel care vrea sa traiasca cu orice pret, abandonand valori si optiuni anterioare, condamnarea la moarte este o constrangere. Daca lucrurile, faptele devin constrangeri, oamenii au posibilitatea ca in ultima instanta sa se sustraga de la ele prin sinucidere.

Sartre considera ca ceea ce i se intampla omului ii apartine in exclusivitate lui insusi. Responsabilitatea nelimitata a omului in fata situatiilor si fenomenelor ce-i apar in viata se datoreaza faptului ca acestea nu exista in sine, ci ca fenomene si situatii ale insului. Intrucat nu te sustragi, inseamna ca ai ales. Faptul de a alege depinde de libertatea individului: „Sunt absolut liber si absolut responsabil de situatia mea“.

Concluzia filosofului francez este ca nici un regim politic, nici un fenomen sau o situatie sociala nu poate actiona asupra individului, incat acesta este „absolut liber si absolut responsabil“ de situatia sa in lume: chiar daca este chemat la razboi, omul poate refuza-e liber sa se omoare.

Asadar, omul isi poate face dreptate siesi sinucigandu-se.

Dupa cum am aratat, existentialistii spera imposibilul si irealizabilul si gandesc ca speranta este o forta, o chemare, o evidenta la fel de filosofica precum celelalte. Dar sinuciderea isi manifesta prezenta tocmai in absenta sperantei, al sensului pe care viata ar trebui sa-l aiba !.

3.4. Filosofia nihilista

3.4.1. S. Kierkegaard

Alaturi de existentialism care, dupa cum am aratat, neaga caracterul obiectiv al existentei, considerand reala existenta umana ca traire afectiva, in istoria gandirii filosofice asupra sinuciderii am remarcat nihilismul-atitudine care neaga traditia si morala existente, ajungand pana la negarea totala a vietii.

Metafora Nimicului, a vidului, a senzatiei de gol este prezenta in toate descrierile nihilismului si in toate marturisirile nihilistilor; ea este un indiciu al identificarii nihilismului. Melancolia constituie trasatura psihologica definitorie; ea este vazuta drept cauza principala a disonantei existentiale si determina egocentrismul si neangajarea in realitate. Ea exprima o ruptura cu „imediatetea“, care-l face pe individ sa nu mai fie in stare sa se bucure de viata, sa se planga de propria inutilitate, de slabiciunea sa, sa nu poata gasi un sens al vietii si sa-si doreasca moartea.

Reprezentantul principal al acestui curent, S. Kierkegaard arata ca aparenta detasare superioara fata de realitate traduce de fapt disperarea ascunsa a celui care si-a pierdut iluziile, iar viitorul ii sta in fata ca „un spatiu vid“: „Vino, somn si moarte, tu nu promiti nimic, dar tii totul“. „Indiferenta existentei nu inseamna raceala sau cinism, ci absenta sperantei“. Intelepciunea vietii se rezuma pentru el la dictonul ca „orice ai face vei regreta“- deci viata i se pare goala si lipsita de sens: „Viziunea mea asupra vietii o face cu desavarsire lipsita de sens“.

„Deci nu eu sunt stapanul vietii mele, si eu sunt la randul meu numai un fir care trebuie tesut in drama vietii. Ei bine, daca nu pot urzi, pot macar taia firul“.

Pentru a recunoaste manifestarile nihilismului care, daca nu se finalizeaza in sinucidere, tine individul foarte aproape de aceasta posibilitate, am apelat la simptomele sale psihologice; el se coreleaza in general cu o stare de disperare fata de desertaciunea sau trivialitatea existentei umane. Se remarca singuratatea interioara a individului (fata de sine), imposibilitatea de a-si imparti disperarea cu cineva, pozitia sa singulara, incapacitatea de a stabili relatii interpersonale, care propun in egala masura „simpatia“.

Nihilistul vrea sa-si dea singur legi, dar nu poate ajunge decat la o „libertate negativa“ care se manifesta in doua forme: cea a caracterului iluzoriu si cea a distructivitatii. Asadar, nihilismul, ca stare de durata, nu poate conduce decat la nebunie sau la sinucidere.

Existenta nihilistului este dominata de plictiseala. In general, plictiseala indica absenta unei relatii esentiale cu sine sau cu altcineva si totodata neimplinirea sinelui. Iar o particularitate a vietii moderne o constituie faptul ca aceasta stare nu se mai instaureaza doar atunci cand omul ramane singur, ci si cand este cu cineva, dupa cum azi exista chiar o plictiseala in masa. Aceasta plictiseala este data de intiietatea exterioritatii asupra interioritatii; nu lipsa de preocupari exterioare e cea care o conditioneaza-ea semnifica stagnarea interioritatii prin incetarea activitatii interioare.

Legata de plictiseala si de melancolie este senzatia vidului; prezentul este golit, asa incat individul nu mai asteapta nimic de la viitor; deci (individul) se va reorienta catre trecut, aceasta fiind consecinta melancoliei.

O ipoteza a nihilismului ca disperare constienta este disperarea-slabiciune: individul dispera din cauza propriei slabiciuni. Pentru Zimmermann disperarea implica refuzul de a se accepta pe sine; la Kiekegaard nihilismul presupune un dezacord cu natura sinelui.

Evolutia angoasei se realizeaza cu ajutorul reflexiei. Sporirea ei inseamna accentuarea tensiunii interioare a individului si ea poate duce, considera Kierkegaard, la sinucidere sau la credinta.

Sentimentul propriei nimicnicii blocheaza individului orice initiativa. Melancolicul se inchide in sine, avand tendinta autoculpabilizarii. Energia neeliberata se intoarce impotriva insului-in acord cu perspectiva psihanalitica, conform careia melancolia constituie impulsul de autodistrugere care apare cand imperativele vitale esentiale nu ajung sa fie corect satisfacute.

Kierkegaard considera ca melancolia poate fi depasita prin iubire sau printr-o activitate creatoare; el insusi si-a putut depasi melancolia tocmai datorita activitatii sale spirituale creatoare.

K. Jasper interpreteaza nihilismul – in lucrarea „Psychologie der Weltarischaunngen“ – ca acea stare a sufletului in care lipseste raspunsul la intrebarea „pentru ce ?“ si in care „este resimtita dureros deprecierea tuturor valorilor acceptate pana atunci in mod firesc, neproblematic“

Consideram ca aptitudinea de a dispera reprezinta nota distinctiva a omului comparativ cu animalul. Ea este espresia existentei sale spirituale. Psihologia sinucigasului pare a fi urmatoarea: stiind ca este acela care este si din cauza caruia sufera, stiind ca nu poate fi altul, intelegand ca fuga de sine nu are sens, atunci impulsul de a fugi se transforma in agresivitate; individul vrea sa-l faca macar sa sufere impreuna cu el pe acela din cauza caruia sufera: in acest caz pe sine insusi.

Etica si sinucidere

Suicidul exercita o anumita atitudine generala, un complex de atituduni, cu o rezultanta, nuantata in functie de situatie si de unele particularitati si pozitii particulare.

Sunt distinctibile trei atitudini: una negativa si antipatizanta, alta pozitiva si simpatizanta suicidului si una neutra.

Atitudinea negativa este legata de notiunea de indatorire pe care o are omul ca entitate bio-psiho-sociala. Critica acestiu act o poate face fiecare individ in sine, adica ea s-a psihologizat, chiar daca aceasta atitudine reprobabila nu este deschis exprimata.

Atitudinile permisive fata de suicid au existat si exista inca in unele societati. O astfel de atitudine poate fi rezultatul unui castig colectiv pe care il are un grup de indivizi in urma mortii voluntare a unuia dintre membrii sai, sau ea poate sa apara atunci cand semnificatia respectivului act suicidar se suprapune unor idealuri sau reprezentari colective. Asa stau lucrurile in cadrul sacrificiului sau actului de eroism.

Cel mai cumplit exemplu de sinucidere „cristata“ si colectiva in acelasi timp l-a reprezentat moartea a aproximativ o mie (927) cetateni S.U.A., din noiembrie 1978. Acest grup a fost format din adepti ai sectei religioase ”Templul popoarelor“ sub conducerea lui Jim Jones. Acesta, si-a transformat adeptii in marionete fidele, lipsite de ratiune, folosind, pentru a-i aduce in aceasta stare de dependenta psihica, mijloace variate: discursuri, santaje, privare de odihna si hrana etc.

In cele din urma, amenintat, se pare, in atotputernicia lui, Jim Jones, argumentand cu o agresiune din afara, a antrenat membrii comunitatii, retrasi in jungla Guyanei, in ”orasul“ al carui nume se tragea de la el (Jonestown), intr-un suicid colectiv pe care il pregatea de mai multe luni, suicid dublat de homicid, aceia care au manifestat impotriva fiind ucisi.

In fata unui asemenea exemplu morala capata un loc important in problematica suicidului, iar a vorbi despre o atitudine neutra fata de aceasta problema inseamna o acceptare implicita a acestui suicidar.

Istoria atitudinii neutre asupra actului autodistructiv a inceput odata cu inchiderea celor care apeleaza la sinucidere in categoria bolnavilor psihici, considerandu-i supusi unei forte independente de ratiunea lor.

Dintre moralele existente, cea crestina este singura care se opune sinuciderii intr-un mod absolut si fara sa vrea sa faca vreo exceptie. Exista filosofi, precum Platon si platonicienii mai ales, care au o anume aversiune fata de sinucidere; dar nu exista vreun filosof necrestin care sa vada in suicid o crima sau un mare pacat. Exista si cateva categorii umane a caror etica presupune o anume aversiune, cum sunt: evreii din Vechiul Testament, budistii, dar, si in cazul lor, exista un numar destul de mare de exceptii admise si justificate, si nici un principiu de neclintit. Oroarea sacra de sinucidere este un fenomen propriu si exclusiv crestin.

Sensul apararii morale a mortii voluntare este de a calauzi o fiinta libera ce are puterea de a proceda si altfel. „Omul este fiinta care poate sa se omoare, dar nu trebuie sa o faca, sustine Landsberg. E cu totul altceva sa fie incapabil de un asemenea gest. Ispita e diferenta traita intre ameteala putintei si hotararea impusa de datorie“ („Problema morala a sinuciderii“, pag.96). „Tocmai pentru ca traieste in problema morala, omul traieste totodata in problrma mortii voluntare“ (idem). Aceasta ispita tine de „ameteala pe care i-o da periculoasa lui libertate. Daca faptul ca te poti sinucide nu justifica sinuciderea, el sta totusi la baza unei probleme morale specific umane“ (idem).

Asadar, sinuciderii nu i se opune doar religia. Laicii si-au produs propriile mecanisme anti-suicidare. Pentru filosofia morala, sinuciderea a generat multe polemici: prin raportarea la ea s-au selectat ”traditionalistii“, supusii dogmei, cei care cereau supunerea in fata Legii, si, in opozitie, ”iconoclastii“. Faptul ca aceasta chestiune este discutata, interpretata, supusa dubiului arata ca implicatiile ei nu au incetat sa seduca nici moralistii, nici teologii, nici pe analistii psihicului uman. In spirit post-modernist, acest lucru poate fi pus pe seama detasuizarii si a intrarii in ordinea fireasca a gandirii.

Vedem in Camus nu numai un filosof, ci si un mare scriitor si moralist; el insusi spune ca ceea ce-l preocupa este faptul de a defini comportamentul omului care nu crede nici in Dumnezeu nici in Ratiune. In acest context moartea apare ca o certitudine matematica, ce rapeste orice sens vietii, care, astfel, este doar o „aventura inutila“. Experienta aceasta atinge limita tragicului cand ia chipul sinuciderii. Astfel, intreaga meditatie camusiana porneste de la faimoasa afirmatie: „Nu exista decat o problema filosofica cu adevarat importanta: sinuciderea“ (A. Camus, „Mitul lui Sisif“, Ed. pt. Literatura Universala, 1969, pag. 7). De altfel, intr-o prima versiune „Mitul lui Sisif“ (1943) a fost intitulat „Essai sur le suicide“. Problema este capitala, pretinzand un raspuns grabnic (dupa Camus, a carui etica a pus permanent in centrul sau problema acordului intre gandire si act) pentru ca ea cere raspuns la intrebarea: merita sau nu viata sa fie traita ? Caci un om care se sinucide -in afara de cazurile exceptionale ale sinuciderilor politice, cum precizeaza si Camus- raspunde negativ, prin chiar gestul sau, la acea intrebare: „A te omora inseamna a marturisi ca «viata nu merita sa fie traita». A trai, fireste, nu-i niciodata lucru usor. Continuam sa facem gesturile pe care ni le comanda existenta, pentru multe motive, dintre care primul e obisnuinta. A muri din propria-ti viata presupune a fi recunoscut, fie si numai instinctiv, caracterul derizoriu al acestei obisnuintei, absenta oricarei ratiuni profunde de a trai, caracterul nesabuit al zbuciumului cotidian si inutilitatea suferintei“ (pag. 9-10). Camus incepe de aici si pentru ca moartea, prin iremediabilul ei, autentifica in mod absolut, da validitate gestului sinucigasului. Prin actul sau, care garanteaza importanta problemei si autenticitatea raspunsului, sinucigasul s-a pus de acord cu sine insusi (a trait asa cum a gandit). Numai sub acest raport -intrucat Camus respinge solutia sinuciderii- el devine tema de meditatie si lectie pentru “oamenii dispusi sa se puna de acord cu ei insisi“ (pag. 10). „Mitul lui Sisisf“ se vrea a fi Evanghelia unor astfel de oameni.

„Mitul lui Sisif“ este si un tratat de morala si de estetica absurda (adica subordonata unei etici absurde, la Camus esteticul fiind dublat de etic) al omului absurd si revoltat pentru care existenta capata un sens prin asumarea unui destin lipsit de sens. Acest eseu pune problema raportului dintre gandirea pesimista si fericire, constituindu-se ca un „manual despre fericire“, ce afirma bucuria de a trai fara finalitate si fara speranta.

Capitolul III

Fenomenul sinuciderii in literatura

Cultura nu s-a facut numai cu creatori fericiti. „Nu datoram nimicabsurdului, ci lui Kafka“, spunea Octavian Paler. Se pot da destule exemple de nume celebre care au intrat in acelasi timp in istoria culturii si in cea a suferintei. In acest capitol ne-am propus sa cercetam unele aspecte ale fenomenului suicidar in literatura – scriitori si opere: scriitori celebri care s-au sinucis, personaje cunoscute care au ajuns la autosuprimare.

Alaturi de oameni obisnuiti si scriitori, apeleaza la sinucidere si oameni de cultura din alte domenii ale artei -pictori, muzicieni (in ultimul timp mai ales) etc. Dorim sa ilustram aceasta prin cateva exemple: Van Gogh (impuscandu-se, dar care, chiar cu cateva zile inainte de a muri, pictand corbi deasupra unui lan de grau, Buvel (dandy-ul suprarealist, ale carui cuvinte de despartire au fost: „Rog incinerati-ma. Dezgustat. Dezgustat de tot.“), Marylin Monroe (prin fatala combinatie barbiturice-alcool), Janis Joplin, Kurt Kobain (solistul vocal al formatiei rock „Nirvana“) (amandoi datorita supradozei de droguri) etc. Nerval (nebun, spanzurandu-se; ultima sa scrisoare spune: „Caci noaptea va fi neagra si alba !“).

Desigur ca, dintre oamenii de cultura, de la scriitori avem cele mai multe si mai complete marturii asupra actului autodistructiv. Felul in care scriitorul fantazeaza pe marginea actiunii fatale, dorinta sa de a disparea (la aceia la care e cazul) pusa in pagina, ne dau informatii deosebite privind actul; ei surprind, uneori mai bine decat oamenii de stiinta, realitatea si profunzimea actului autolitic, psihologia suicidantului.

Felul de a muri si motivatia scriitorului sinucigas difera, bineanteles, de la caz la caz, depinzand si ele de evolutia conceptiilor despre moarte,de preferinte etc.: una este sinuciderea lui Seneca (inspirata de aceea a lui Cato si datorata orgoliului si refuzului necesitatii), sau semi-sinuciderea lui Socrate; alta sinuciderea romantica, supusa modei. Exista diferente fundamentale intre sinuciderea datorata nefericirii ekilului (S.Zweig) si acelea datorate abuzului de droguri, de alcool. Poate fi vorba de dezgust, de oroarea de a mai continua (Paul Celau), de celebritate, (de notorietatea cazului lui E. Hemingway: tatal sau se sinucisese, iar mama lui, stiind de intentiile fiului, ii trimite arma, insotita de o prajitura cu ciocolata !).

Seria sinucigasilor celebri poate continua: Kleist, Amiel, Stendhal, Katherine Mansfield,…

Brutalitatea sinuciderii (prin impuscare, spanzurare etc) nu este obligatorie in toate cazurile, existand si sinucideri care se produc prin metode inocente (precum tentativa poetului care a incercat sa se omoare umplandu-si dormitorul cu flori de crin).

Scrierile despre sinucidere scot in evidenta dorinta de a scapa de moarte, pentru ca, luandu-si viata atunci cand vrea, autorul crede ca nu mai poate fi obsedat de moarte.

La scriitor, opera supravietuieste timpului, asa ca el poate ramane in istoria literaturii ca autor, sau ca unul care si-a luat viata.

1. Scriitori sinucigasi

Moartea ne revolta chiar cand e dorita. In adancul nostru, totdeauna am sperat ca impotriva ei mai exista un drept de recurs. Cu atat mai mult cand iubesti viata, n-ai cum sa ridici din umeri. Daca aceasta lume are un sens, el nu poate sta in ceea ce ne omoara. Nu cunosc o solutie mai buna decat aceea de a trai.

Scriitorii care au renuntat la viata au avut, probabil, motivele lor pe care nu le vom cunoaste niciodata pana la capat. Trebuie sa fi trait ceea ce au trait ei ca sa-i putem judeca. Si, unii cel putin, au facut asta pentru ca n-au mai vazut, poate, alta cale. Sau n-au fost in stare s-o vada. Altii au murit pentru ca n-au vrut sa traiasca oricum.

In cazul sinucigasilor scriitori experienta mortii patrunde in mod direct in scris, in viata. Exista scrieri in care moartea este o obsesie permanenta, subiecrul principal al meditatiei scriitoricesti, iar vointa de a scrie despre sinucidere este, in cele din urma, dublata de vointa de a trece la act: problema sinuciderii devine o problema a libertatii.

Problema sinuciderii se complica in parcursul de la gandire la act. Iar jurnalul scriitorului este o etapa, fara a fi insa motivul. „Din punct de vedere al practicii sinuciderii, jurnalul intim e un formular pregatitor, fara legatura cu gestul funest in sine. Dar, ca experienta mentala, el e insasi substanta dorintei de a disparea.“1

1.1 Virginia Woolf

Pentru V. Woolf, moartea este judecator suprem, care anunta si ameninta cu nesfarsite represalii. Torturile la care se supune au o motivatie irationala, iar aceasta creaza o irationalitate care-i stapaneste existenta. Presimtirea mortii este o tema literara si, in acelasi timp, tema insasi a vietii. Femeia in negru, care apare in jurnal este proiectia unui personaj fictiv care patrunde in realitate. Fantasmele maladive ale Virginiei Woolf pun accent pe negarea obsesionala de a trai. Ea demonstreaza nu de ce vrea sa moara, ci de ce nu mai are nici un rost sa traiasca, respingand optimismul vietii.

In cazul scriitoarei britanice, motivatia tine de psihologic. Artista este, ea insasi, un intreg univers, care se sustrage regulilor comune. Pentru cea care isi descrie cu patima si disperare dorinta de a se sinucide, elementul statistic, cantitativ, nu are valoare. Consideratiile lui Durkheim privind natura intrinseca a actelor care au ca rezultat sinuciderea par nepotrivite cazului Virginiei Woolf. La creatoarea „Doamnei Dallaway“, sinucidere nu este doar „o actiune pozitiva si violenta, care implica o anumita desfasurare de forta musculara“2, ci si o tema literara.

Placerea de a scrie, pe care a avut-o din copilarie, a devenit pentru Virginia Woolf o nevoie vitala: a ajutat-o sa-si descopere identitatea si, cu unele exceptii, sa o mentina. Marturisindu-se jurnalului, ea scrie ca sinteza fiintei sale se produce numai in actul scrierii: iar daca nu scriu nimic nu se simte intreaga. Criticii sai sustin ca si-a trait viata scriind-o.

1.2 Cesare Pavese

Pavese incearca sa se sinucida pentru prima data la 18 ani. Impresionat de sinuciderea unui coleg al sau, baiat vesel si cu succes la femei, Pavese ia hotararea sa se sinucida si el, dar pentru motive contrare: singuratate, tristete si lipsa de afectiune din partea unei tinere. Dar revolverul tremura in mana lui si se va intoarce acasa, umilit si cuprins pentru totdeauna de acel „viciu absurd“ care pana la urma il va birui.

Lipsit din tinerete de inzestrarea cea mai elementara a virilitatii, Pavese si-a dus viata intr-un dramatic cosmar. Drama lui a constat in aceea ca si-a propus sa cedeze sortii murind de propria-i mana: „De ce aceasta bucurie surda si profunda, fundamentala, care navaleste in vinele si in gatlejul celui care a hotarat sa se omoare ? Inaintea mortii nu mai ramane decat constiinta suparatoare ca inca mai suntem in viata“. (5-II-1938)3. Pentru el, „nimanui nu-i lipseste vreodata un motiv serios ca sa se omoare“ (23-III-1938)4.

Pavese spera uneori sa scape de „viciul absurd“, de moarte: „Nu vorbrsc de sinucidere decat prin imprudenta“ (24-IV-1936)5. Alteori, gandul acesta e contrazis: „E de conceput oare sa omori pe cineva ca sa insemni ceva in viata lui ? Atunci e de conceput ca poti sa te omori pe tine ca sa insemni ceva si in propria ta viata“ (16-I-1938)6. Inainte cu doua luni de a se sinucide, gandul sinucigas reapare in forta: „Acum, in felul meu, am intrat in valtoare, imi contemplu neputinta, mi-o simt in oase. (…) Raspunsul e unul singur: sinuciderea“ (27 mai 1950)7.

Exista, poate, o limita dincolo de care nu ne mai asteapta nici o surpriza in afara mortii, iar in cele din urma ne obisnuim si cu ea; cu mult inainte de a se omora, Pavese scria in Jurnal: „Greseala cea mare a sinucigasului nu este aceea de-a se omora, ci de-a se gandi la asta fara s-o faca. Nimic nu e mai josnic decat starea de descompunere morala care poarta ideea -obisnuinta ideii- sinuciderii“ (6-XI-1937)8. Din pacate, daca ajunge pana aici, omul nu-si mai poate folosi libertatea castigata prin suferinta decat pentru a muri.

Pe prima pagina a cartii pe care Pavese a luat-o cu el la hotelul unde s-a sinucis (de ce un hotel ? pentru ca acolo putea muri fara ca nici un obiect sa-l opreasca), a scris: „Perdeno tutti e a tutti chiedo perdemo“, fapt ce ne arata ca a renuntat nu doar la viata, ci si la invinuirile pe care le putea aduce lumii parasind-o. I-a aiertat pe toti si cere tuturor iertare. (lucru pe care l-a gandit inca din ’38, ca dovada insemnarea din 31-V: „De fapt, concluzia logica a starii in care te afli e sinuciderea. Ori o faci o data si bine, ori ierti lumea“9.

Titlul jurnalului sau este „Meseria de a trai“. Ce sa insemne el: cu cat invatam mai mult si mai bine aceasta meserie, cu atat trebuie sa fim mai pregatiti pentru a renunta la ea ? Dupa tot ce-au invatat, sa notam la sfarsit: „Nu vorbe. Un gest ?“10 . (18-VIII-1950). Orgoliul sau a gasit ca argument ca „sunt atatea femeiusti care au facut-o“. Daca totul e atat de simplu, lupta impotriva singuratatii ce rost mai are?

Pavese si-a epuizat posibilitatile si a ajuns in pragul optiunii finale. El a vazut in moarte o izbavire, terminarea unor incercari greu de suportat. „Moartea ca relaxare existentiala, nefiinta ca stare ideala a materiei“11 . El a murit pentru ca n-a vrut sa traiasca oricum. A-l condamna inseamna a considera ca ar fi trebuit sa accepte orice. Schopenhauer a tinut discursuri despre zadarnicie12 dupa ce si-a facut siesta.

1.3 Sylvia Plath

La Sylvia Plath sinuciderea poate fi considerata o tema literara; ea traieste cu blestemul mortii -moartea, vidul, nefiinta ii dau tarcoale neancetat. Dorinta de a disparea este irepresibila, incontrolabila, iar scrisul e substitutul trairii, al existentei.

Ezitant si contradictoriu, obsesia mortii voluntare se instaleaza in jurnalul ei -jurnal al fascinatiei mortii, frizind patologicul prin placerea de a descrie atat de amanuntit patrunderea in moarte.

Jurnalul de adolescenta al Sylviei Plath surprinde inceputurile suicidare: „Nu gandesc niciodata. Nu scriu niciodata. Vreau sa ma sinucid, sa scap de raspundere, sa ma tarasc inapoi, abject, spre pantece. (…) Tanjesc dupa o dezertare nobila din libertate“13. Inconsistenta psihica si fizica genereaza inadaptarea la lume. Scrisul evidentiaza neputinta de a accepta o lume pentru care n-a fost pragatit. Dorinta de a evada din lume este atat de puternica incat e cu neputinta orice dialog.

In reveriile doamnei Plath, sinuciderea este enigmatica si infricosatoare, dar, mai ales, locul salvator; ea oscileaza intre visarea adolescentina si regasirea propriei experiente descrisa de un analist clasic al dezechilibrului psihic: „Am citit azi-dimineata Jale si melancolie a lui Freud dupa ce Ted a plecat la biblioteca. O descriere aproape exacta a simtamintelor si a motivelor mele de a ma sinucide“14

1.4 Franz Kafka

Categoria neadaptatului, din care literatura absurdului a facut un erou central, are o singura alegere: autodistructia – fie ca este o supravietuire cenusie, fie ca este aplicata si asumata cu totul.

Una din cele mai impresionante drame pe care ni le ofera viata unui scriitor invins este aceea a lui Kafka. El noteaza undeva in jurul sau ca este „depasit de toate lucrurile printr-un spatiu gol“. Gasim aici o drama de care nu se va elibera pana la sfarsitul vietii. Pentru el, „frica de moarte este numai rezultatul unei vieti neamplinite“, sentiment cu care se va stinge din viata.

Kafka a murit intr-un sanatoriu de langa Viena, unde – pentru ca boala i-a afectat si corzile vocale – nu mai putea comunica decat prin scris si unde, disperat, si-a smuls tubul de oxigen. El a cautat un inteles in lucruri pe care nu le putea intelege. Refuzul de a se revolta a fost forma lui de protest.

Adevarurile vietii lui Kafka au trecut din biografia sa in opera. Scrierile lui nu sunt separabile de persoana sa: el s-a lasat condus de creatia sa pana la identificarea cu aceasta. Scriitorul praghez incearca sa transforme literatura sa intr-o tragica tentativa de cunoastere, care ajunge insa la esec. El insusi a fost considerat un „erou absurd“.

In „Procesul“15, doi domni vin sa-l ia pe Joseph K. si-l duc intr-o mahala sordida unde-l pun cu capul pe o piatra si-l injunghie, fara ca acesta sa cunoasca motivele pentru care murea, asa cum n-a cunoscut motivele pentru care a fost judecat. Lui nu i se respecta macar dreptul de a intelege. Moare fara sa stie cine l-a condamnat si de ce („Ca un caine !“16). El nu afla nici in ultima clipa calea ce buna care putea sa-i fertilizeze viata. Rusinea lui apare dintr-o moarte absurda, acoperita de ignoranta pentru ca nimeni nu se simte dator sa-i explice ceva.

„Procesul“ sau este procesul celui care indura destinul si nu stie sa aiba vreo vina. In nuvela sa, moartea personajului este, intai de toate o sinucidere. Cei doi domni in redingota duc, de fapt, un cadavru sa-l injunghie, aceasta fiind concluzia logica a ceea ce s-a intamplat inainte; este doar o formalitate. Asta a vrut Kafka sa ne sugereze aratandu-ne ca in Kafka a fost ucisa pe nesimtite orice speranta de a intelege ce se intampla cu el si cine a pronuntat verdictul. Kafka ajunge sa semene celor ce-l judeca. Nu-i absurd ?

De asemenea, intalnim la Kafka ideea ca omul nu poate ajuta pe alt om, comunicarea este imposibila iar singularizarea este o tragedie. Subiectivizarea realitatii duce la despartirea de lume. La Kafka, alinarea nu este determinata doar social, omul parand condamnat la singuratate.

Dupa cum am observat, la scriitorii prezentati sinuciderea apare datorita disperarii existentiale, diferind de sinucigasii clasici la care, dupa cum a scos la iveala capitolul precedent, ea este un act de onoare. Putem spune ca moartea nu reprezinta o ispasire, ci o eliberare. Pasajele despre sinucidere din literatura o arata in general ca pe o salvare – scrierile sinucigasilor arata iminenta mortii, amanarea devenind „nevroza a asteptarii“. Avand o anume durata, tentatia sinuciderii este o zona de doliu. Luciditatea sinucigasului investigheaza o lume a falsei seninatati.

„Marii dezertori“ din viata sunt, de obicei, obsedati de auto-suprimare inca din tinerete: si Cesare Pavese, si Virginia Woolf, si Virginia Plath, si Franz Kafka reproduc, in scrierile lor, obsesiile mortii si ale sinuciderii. Actul lor este dublat de o pregatire teoretica, de imaginare. Autoanaliza sinuciderii face parte din procesul creator. Perceputa ca terapie sau exercitiu literar, confesiunea accentueaza criza si modifica termenii conflictului dintre eu si creativitate.

Inceputurile sunt incerte; singura certitudine este ireversibilitatea. In devenirea sinuciderii intra fascinatia cenusiului, dificultatea de a trai, nostalgia excesiva, melancolia atingerii absolutului. Totusi, „persoana globala“17 a suicidentului nu dispare in confesiune – ea isi dezvolta o noua personalitate in lupta dintre viata si moarte.

Scriitorii care apeleaza la suicid isi amana decizia letala prin diferite stratageme. Scrisul dezbate cele doua tendinte din mintea sinucigasului: impulsurile mortii – instinctul de conservare. „Toate jurnalele intime ale sinucigasilor sunt impregnate, constient sau inconstient, de un model suicidar“18, care este cercetat pe „pulsiunea mortii“. „Zbaterile aparent fara obiect ale sinucigasului care isi comenteaza in jurnal dorinta de-a muri provin din suita de miscari contradictorii si imprevizibile ale psihicului uman“19. De aceea, sinuciderea este frecvent consecinta unei stari ajunse la paroxism, nu a unei cauze precise.

Jurnalul sinucigasului se centreaza pe tema sinuciderii; viata si moartea stau intr-un echilibru pe care gandurile contradictorii il mentin, fara sa scape insa de finalul stiut sau intuit.

Multe carti tratand problema mortii vorbesc fie despre o „experienta“20, fie de o „revelatie“21, fie de o „stiinta“22. Desi fenomen natural si, deci, banal in natura, ea prezinta caracter de exceptionalitate atunci cand este studiata. Caz particular al mortii, sinuciderea trebuie judecata in contextul vietii. Trebuie, de asemenea, sa facem distinctia intre un comportament suicidar („La conduite suicide suppose un rôle et un personnage, le public est parfois l'entourage don’t le suicidant lui-même qui est alors acteur et spectateur. Cette « patrade de mort », ces tendances ludiques s'observent frequement chez l'enfant la femme et l'adolescente“23

2. Personaje sinucigase in literatura universala

Sinuciderea intra in cadrul temelor orgoliului si al dezastrului vietii descrise de exasperate ale literaturii. Dupa cum vom vedea in cele ce urmeaza, degradarea se petrece la nivelul intelectului, imaginatia autorului fiind epuizata de jocul dea sinuciderea, devastata de actiunea timpului. Spiritul lor se dovedeste incapabil sa-si mai gaseasca o motivare a existentei, instrainandu-se de propriile determinatii psihologice.

2.1 Werter24

Din perioada romantismului, sinuciderea a deprins arta orgoliului si a revoltei; romanticii visau la un control total chiar si asupra mortii.

Imprejurarile in care s-a nascut romanul sunt urmatoarele: tanar fiind, plecat sa-si faca stagiul de jurist, Goethe se indragosteste de fiica unui functionar, Lotte. Dar ea este logodita cu Kestner, si Goethe o va iubi depasind acest obstacol, sub privirile logodnicului. Intr-o seara, dupa o convorbire romantica in trei, Goethe paraseste localitatea, profund tulburat. Cand, dupa putin timp, primeste vestea sinuciderii din dragoste nefericita a unui prieten comun, care folosise la tragicul act pistolul imprumutata de la Kestner, Goethe, impresionat, realizeaza „Suferintele tanarului Werther“, care imbina povestea de dragoste dintre scriitor si Lotte cu finalul sinuciderii prietenului sau. Cartea descrie conflictul tragic dintre erou si lume, care va duce la prabusirea lui Werther.

Dragostea eroului pentru Lotte este din ce in ce mai arzatoare si situatia tot mai critica pentru toti trei, mai ales pentru Albert (logodnicul Lottei – din roman). La rugamintea Lottei de a-si rari vizitele, Werther se simte foarte jignit si, dupa chinuri sufletesti, se sinucide cu pistolul imprumutat de la Albert.

Relatarea comparativa a faptelor din viata lui Goethe si a imaginilor literare care i-au urmat releva preponderenta vietii asupra fictiunii in opera scriitorului german.

„Werther“ este o opera in care scriitorul se elibereaza de nehotararea unei parti din viata lui, de o pasiune, printr-un final care a aparut in mod fals, mai ales in perioada romantismului in care a inceput o epidemie de sinucideri, ca o solutie la viata. Totusi, Werther este doar rodul unei fraze din existenta scriitorului, cand a intrupat in personajul sau puterile pasiunii si sensibilitatii necontrolate, si le-a facut sa cada sub povara visurilor nerealizabile. Goethe a ironizat epidemia de sinucideri starnita de Werther in parodia „Triumful sensibilitatii“.

Sinuciderea naiva a inocentului Werther este o realitate pusa sub semnul dorintei de a pleca, de a calatori, de a descoperi necunoscutul („Cat de fericit sunt sa plec !“,25 exclama tanarul Werther).

Sperantei sale inselate in timpul vietii omul ii gaseste un loc imaginar de cealalta parte a mormantului. Werther o gaseste acolo pe Lotte.

„Putem vorbi asa cum se cuvine despre ceva numai in masura in care simtim o afinitate morala pentru acel ceva“26, spune Goethe referindu-se la sinucidere.

Dorinta de a muri, dezlantuita de vointa atunci cand tentatia sinuciderii apare este, din punct de vedere psihologic, dorinta reantoarcerii la starea prenatala. E vorba de o iluzie nedefinita a „reantoarcerii in Paradis“ Sinuciderea werthwriana este insotita de o constientizare a acestei motivatii. In acest sens, sinuciderea se explica prin infantilism. Caracterul sau regresiv exclude comparatia intre sinucidere si lupta normala a omului impotriva suferintelor. Esecul celorlalte mijloace l-a dus pe Werther la sinucidere, o experienta totala de neputinta. Pentru personajul romantic, sinuciderea inseamna iesirea din scena, deznodamant caruia nu i se opune, ci inspre care se indreapta inadins pentru ca simte „apasarea unei melancolii careia perspectiva fericirii ii este inchisa“27. Werther nu apare ca o fiinta prea trista pentru a fi nascuta pentru iubire.

2.2 Ana Karenina28

Situatia Anei Karenina seamana intrucatva cu cea a lui Werther; deosebirea este ca, in timpce Werther renunta la viata pentru ceea ce nu poate obtine niciodata, Ana, o face pentru ca pierde ceea ce a obtinut.

Ana, de conditie modesta, se casatoreste din interes. In casa sotului il cunoaste pe Vramski, de care se indragosteste. Acesta raspunde sentimentelor ei, dar, mai ales, isi ofera satisfactie vanitatii. Datorita posesivitatii Anei, Vromski ajunge sa doreasca termibarea relatiei: „Daca l-as parasi, i-ar parea bine in adancul sufletului“. Ana isi da seama ca gandurile ei nu sunt simple presupuneri, dar nu vrea sa renunte la el: „Pentru mine el e totul. Eu ii cer sa mi se dea din ce in ce mai mult, iar el cauta sa se fereasca de mine. Ne indepartam fiecare pe alt drum“. 29

Ceea ce Vromski numeste gelozie absurda – posesivitatea Anei -, Ana Karenina numeste nefericire. Ea nu poate fi altceva decat amanta care-l iubeste cu patima; nici nu vrea sa fie altceva.

Despartirea de fiinta iubita, moartea propriului copil, divortul anuntat de sotul ei si dezonoarea la care i-a supus pe cei apropiati genereaza mustrari de constiinta insuportabile. Aceasta convergenta a nenorocirilor, ce distrug posibilitatile de a trai si a lupta, caracterizeaza biografic personajul. Ana nu rezista acestui intreg sir de esecuri si se arunca in fata trenului.

Se vede in „Ana Karenina“ cum viata si caracterul omului ii intind acestuia o capcana. Tocmai ceea ce este mai nobil in el il poate duce la sinucidere. Daca Ana Karenina ar fi fost putin frivola, in mod sigur ar fi existat o solutie.

2.3 Kirilov 29

In „Demonii“, intrebarea asupra sensului vietii duce la doua solutii extreme: existenta este mincinoasa sau eterna. Una dintre consecintele pe care le poate avea in viata unui om este „sinuciderea logica“. Kirilov considera ca sunt doua categorii de sinucigasi: cei care se sinucid din cauza unei mari dureri, sau suparari, sau uneori fara un motiv bine determinat si care actioneaza brusc, fara a se gandi prea mult la suferinta, si cei care se sinucid rationand, iar la acestia procesul de gandire, de judecata, inainte de trecerea la act, este mult mai lung.

Convins ca existenta umana este o totala absurditate pentru cel care nu crede in nemurire, Kirilov, personaj din „Demonii“, ajunge el insusi partizan al sinuciderii logice. Inginerul Kirilov declara ca vrea sa-si ia viata pentru ca „asta-I ideea lui“; el se pregateste de moarte in numele unei idei, al unui gand: simte ca Dumnezeu este necesat si ca el trebuie sa existe; dar in acelasi timp stie ca Dumnezeu nu exista, ca nu poate exista. Accepta, din indiferenta, ca sinuciderea lui sa fie utilizata in folosul unei cauze pe cale de disparitie. Isi pregateste gestul cu revolta si libertate. El adauga logicii sale de moarte o ambitie: vrea sa se omoare pentru a deveni Dumnezeu30: daca Dumnezeu nu exista, Kirilov este Dumnezeu; daca Dumnezeu nu exista, Kirilov trebuie sa se omoare; trebuie, pentru a fi Dumnezeu.

Pentru kirilov, a-l omora pe Dumnezeu inseamna a realiza pe pamant viata vesnica despre care vorbeste Evanghelia; inseamna a deveni tu insuti Dumnezeu. Aceasta crima metafizica este suficienta pentru desavarsirea omului. Kirilov stie ca a te omora, dupa ce ti-ai cucerit libertatea este contradictoriu, dar o face din dragoste pentru omenire; sinuciderea lui este una pedagogica, un sacrificiu: dupa moartea lui pamantul va straluci de maretie omeneasca. Dragostea pentru aproapele in aduce la moarte,nu disperarea.

Romanul lui Dostoievski pune problema sinuciderii, instaurand logica dusa pana la moarte. Omul lupta impotriva sperantelor sale; dar la capatul ei, creatorul alege impotriva personajului sau: Kirilov este infrant.

2.4 Doamna Bovary 31 si „bovarismul“

Dezgustata de existenta monotona alaturi de un sot marginit, Emma Bovary isi imagineaza o lume apusa meschinariei si platitudinii mediului social din apropiere: „- plangea… dupa fericirea care-I lipsea, dupa visurile pe care nu le putea atinge…“ 32. Prinsa in preocupari mondene costisitoare si visari amagitoare cu privire la ce inseamna o existenta fericita, Emma isi pierde capacitatea de a mai realiza autoaprecieri si judecati realiste. Ea va avea surprize de atrai dezamagirea unor iubiri desarte. Pentru a face fata nevoilor de bani la care au dus-o dorintele personajului sau artificial, imita semnatura sotului ei pe acte subscrise. Pusa in conflict cu aceasta realitate, puterea de a se imagina alta decat este tradeaza iarasi neputinta ei de-a modifica lumea exterioara: nici o imagine adversa nu poate face ca efectele subsciptiei sa nu fie prezentate la termen, neplatite fiind. Trezita la realitate, obligata la marturisire, Emma e incapabila de un act de vointa salvator si recurge la sinucidere: ea plateste cu viata greseala de a se fi conceput alta decat era, incercarea de a fi incercat sa subordoneze realul la imaginar.

Sinuciderea Doamnei Bovary apare ca urmare a pierderii puterii de a-si interpune visul intre privire si realitate, din incapacitatea de a deforma lucrurile si fiintele.

Autoiluzionarile fanteziste reflecta in cele mai multe cazuri gresite functionare a psihologiei persoanei in cauza. Atunci cand realitatea nu ne satisface si n-o putem transforma, recurgem la „…deplasarea dorintelor noastre intr-o lume in care nu gasim impotrivire, lumea visurilor, a fictiunii, a imaginatiei. Mecanismul este cunoscut sub numele de «bovarism» “33. El reprezinta „puterea omului de a se concepe altfel decat este“34.

La doamna Bovary, ura fata de real este atat de puternica incat „ar putea-o constrange sa-si repudieze propriul vis, daca s-ar intampla sa ia el insusi forma unei realitati“35. Faptul de a se concepe altfel decat este se dovedeste in cazul ei un element fatal.

Sunt situatii cand bovarismul este la individ cauza tragediei: la doamna Bovary, comedia este inlocuita de drama imediat ce fenomenul se desfasoara la un personaj cu o energie violenta.

3. Sinuciderea in literatura romana

3.1 Niculaita Minciuna36

Bratescu-Voinesti ne da un exemplu pentru modul in care neancrederea repetata manifestata de cei din jur la spusele si faptele unui copil poate duce la insingurare si indoiala de sine, care-i vor dezorganiza conduita adaptativa.

Niculaita Gropescu este animat de dorinta de a cunoaste cat mai multe din tainele vietii si ale naturii care-l inconjoara. In realizarea acestei dorinte, el se va lovi insa de ignoranta, ironia si prejudecatile celor din jur. Bratescu-Voinesti ne prezinta aici procesul stingerii treptate a unei firi iscoditoare si al instalarii unei nesigurante de sine, care-l vor izola de ceilalti. „Si azi asa, maine asa, dojana parintilor pentru vremea pierduta degeaba «dupa prostii si dupa gargauni», neancrederea unora, batjocura altora au inchis inima baiatului si l-au facut tacut si sfios…“37

In obscurantismul satului, Niculaita ajunge sa treaca drept un exemplar ciudat. In atmosfera de neancredere manifestata in el, Niculaita devine tot mai deprimat si mai nesigur pe el. Ajunge la pierderea simtului realitatii pe care I-a adus-o neancrederea tuturor.

Descantecele babei Uta, moliftele parintelui Alecu, accentueaza atmosfera deprimanta din jurul baiatului. Batut de seful de post in timpul anchetei, dezorientat de intrebarile procurorului corupt, ironizat de tarani, privit cu neancredere de catre parinti, Niculaita nu mai este in stare sa gaseasca alta solutie decat aceea de a se spanzura.

3.2 George Demetru Ladima38

„Patul lui Procust“ este unul din romanele romanesti ce releva drama de constiinta, problematizand existenta. Ceea ce ne intereseaza in roman este evolutia lui Ladima catre sinucidere, in roman explicatia fiind in special in scrisorile acestuia catre Emilia Rachitaru. Aceasta actrita modesta determina, printr-o ironie a destinului, autosuprimarea lui Ladima.

In sinuciderea lui Ladima, moartea apare ca o experienta indirecta. Inscenarea care, probabil, insoteste sfarsitul lui Ladima intra in structura personajului. Moartea lui releva o minciuna drept adevar asupra unei existente ratate; sinuciderea lui este transformata in text pentru eternitate; este ultimul cuvant al unei fiinte care stie ca dincolo de moarte nu exista nimic. Ladima nu crede in divinitate, asa incat nu are speranta intr-o lume de apoi sau intr-o judecata suprema care sa puna in echilibru cu sine existenta. El crede ca lumea n-a fost creata pentru om, dar nici impotriva lui.

Ladima, sinucigasul, ia pe cont propriu proiectul sau existential si intervine, impunand o imagine aleasa in mod constient. Dupa cum aflam de la Irina Petras39, „selectarea datelor unei existente in scopul influientarii portretului final e marturisita in «Note zilnice» de autorul insusi“. Jurnalul sau va retine deci doar ceea ce „are interes“ protagonistul sa stie.

3.3 Catul Bogdan40

Lorelei este cartea unor simboluri. Simbolistica sa majora consta in implinirea fatalitatii unui destin erotic, acela al lui Catul Bogdan, indragostit pe neasteptate de o adolescenta vazuta pe peronul unei mici gari. Din acest moment, existenta lui este sub incidenta destinului implacabil, lumea sa interioara impletindu-se cu prezentul (care-l infatiseaza in plina maturitate, cu un statut socioprofesional deja conturat si traind o experienta erotica iesita din comun, care-I va infrumuseta, dar ii va si distruge viata) si trecutul (cu evocare, prin retrospectie, a copilariei).

Destinul funest al acestui personaj – Catul Bogdan se va sinucide – este anticipat de titlul cartii care aminteste despre legenda zanei de pe Rhin cu conotatia tragica cunoscuta.

Personajul este rupt de timpul istoric, traindu-si izolat si amplificat drama erotica. Sciitorul pare a fi intentionat doar sa urmareasca cum se consuma pe plan interior conflictul dramatic (intre Eros si Thanatos) al acestui erou.

Problematica sufleteasca a lui Catul Bogdan este determinata de destin; intalnirea cu Luli este predestinata. Frustrat de dragoste inca din copilarie, de la moartea mamei pentru care are si acum sentimente de afectiune aproape maladive (personajul pare sa sufere de un complex), Catul Bogdan are revelatia reanvierii defunctei in intruchiparea tinerei fete care-I seamana pana la identificare.

Identificarea mama-iubita dezvaluie complexul care-I marcase existenta si care facuse din Catul Bogdan un adversar al tatalui si un celibatar convins.

Din momentul declansarii conflictului interior, Catul Bogdan se afla intr-o criza existentiala. Treptat, marea pasiune pentru Luli diminueaza. Zbuciumul sau launtric se accentueaza la prima neantelegere cu sotia si indeosebi, odata cu aparitia misterioaselor epistole de dragoste ale unui admirator necunoscut, semnand „Lorelei“ Luli isi pierde unicitatea.

O scrisoare de ramas bun de la Lorelei aduce personajul nostru intr-o stare vecina disperarii. Derutat din pricina orasului din care sunt expediate scrisorile si a grafiei identice cu a Gabrielei – prietena din copilarie a sotiei sale – Catul Bogdan este victima unei erori de identitate intre autoarea epistolelor (in realitate, sotia sa) si buna prietena a lui Luli. Aflat in confuzie, raportand-o pe Gabriela scrisorilor de dragoste, in sufletul sau cele doua chipuri se contopesc intr-o singura imagine.

Luli moare in urma unui accident chirurgical in chiar ziua venirii Gabrielei, care intra, din acest moment, in viata protagonistului. Dar el este neconsolat de pierderea lui Luli chiar si dupa incercarea unui mariaj cu Gabriela.

Echilibrul sufletesc pe care si-l gasise in scris se strica odata cu descoperirea in podul casei a scrisorilor lui Luli catre Gabriela, prin care se explica farsa epistolelor lui Lorelei. Intorcandu-se in orasul de pe malul Dunarii unde se cunoscusera, Catul Bogdan, dupa o noapte de ratacire pe strazi, se indreapta spre apele fluviului: „«Spre?» «La?» «In?»“41

3.4 Spanzuratul42

Mitrele, de cate ori se certa cu muierea,/Isi lua betele sa se spanzure lasalcii, in vale;/Sa vada si ea, fir-ar a relelor,/Ce-nseamna el in casa asta, na !

Sariti lume, tipa Leana. Nea Dumitre, Nea Ioane,/Duceti-va, dati fuga-n vale dupa al nebun./Ticu, Bag Sama, Cazaca, Mitranoaia, tot catunul/Se strangea la panorama.

Mitrele mergea inainte, considerandu-se de pe /Acum mort,/Vedea negru-naintea ochilor si-astepta sa sune/Goarna de apoi/Pe podul lui Giurca.

Spanzuratorile lui fiind mai dese in anii de seceta/Si saracie,/Indulceau intrucatva atmosfera,/Adica n-o fi nici dracul chiar asa de negru,/Nu moare omul cu una cu doua nici de foame, nici de /Nimic,/Nu va uitati la Mitrele ?!/Ajunsese sa fie dat exemplu de longevitate.

Lega betele inflorate, tesute cu drag de muiere, asta/El o uita intotdeauna,

Trebuia sa-I aduca ea aminte, cu tarnul,/Le innoda de-o creanga, scuipa spre Leana si-si/Baga capu-n streang.

Cand isi da drumul, altul, suit din timp in salcie,/Jap ! cu securea, taia ori creanga ori betele,/ Spanzuratul buf, jos,/Leana venea repede cu galeata de apa rece de la Fantana si turna pe el, sa-nvie./Conta cat era de mort: alteori numai ii dadea de baut din cauc.

Sa-l mai fi lasat o tara s-atarne, se vaita vruna,/Sa fi apucat macar sa scoata limba, veniram degeaba,/ Mi-o fi dat/Si laptele-n foc.

Omul lui Dumnezeu, il incuraja Ticu pe Mitrele, care/Se arata mahmur ca Lazar dupa inviere, nu stia ce /Atitudine sa ia,/Ii era si rusine si necaz, toti ne mai certam cu muierile,/Alaltaieri eu nu I-am aruncat alei mele masa-n batatura ?/Nu mi-a facut mancare buna; am luat masa de margini,/Cu tot de pe ea/Si-am dat-o zdup ! peste prispa./Dar de ce sa ma omor ? Mai bine o fac vanata, cu mine/ Sa nu se puna !/Femeii nu trebuie sa-I versi laptele-n pasat.

-Asta cu spanzuratul lui a ciuntit toate salciile -/Radea cineva/Ha, ha !

-Oricum, de murit in pat n-o sa moara./Lumea vorbea tare, unii il cainau pe bietul crestin;/„Cine stie ce-o fi in casa lui, de-ajunge el pana-acolo“./„Da din ce va luarati, fa ?“ – intreba Veta./„Lasa, ce sa mai…hai acasa, omule !“

Mitrele se stergea de paie si pleca bombanind pe/Coasta-n deal,/Leana venea-n urma cu vadra-n cap./Noi copiii ramaneam ultimii la salcii.

Ne-ar fi placut sa vedem un om spanzurat si sa ne speriem./Unii abia asteptau sa se faca mari si sa-si puna streangul/De gat,/Ca sa se stranga lumea, sa-I vada si ei sa faca pe grozavii,/Morti, cu ochii beliti.

Cine spunea asta acasa, se pomenea cu palma peste gura:/Ma zaltatule, tu stii ce lozasti?/I-auzi, astia altceva mai bun n-au de-nvatat de la ai/Mari.

Azi, suicidul nu mai provoaca oroarea, spaima, blasfemia Bisericii. Ea rezista ca tema a literaturii la fel ca si drama capitala a omenirii.

Putem spune ca singurul adevar care ne promite ceva este totusi viata. Daca nimeni nu poate pretinde ca judeca in cunostinta de cauza un gest care lui nu-i cere decat amaraciune, in vreme ce altuia I-a cerut totul, nimic nu ne poate obliga sa dam dreptate mortii. Existenta ar deveni de nesuportat daca am accepta ca nu putem scapa de infrangeri decat infruntand cea mai grava infrangere.

Am vazut in acest capitol sinucigasi care si-au exprimat dragostea de viata cu deznadejde. Parca stiau ca vor distruge tocmai ceea ce ar fi vrut sa aiba. Ei nu-si pierdusera pasiunea care i-a istovit, ci numai speranta. Este o situatie care cere tristete. Nu trebuie insa sa ne multumim cu compatimiri si pareri de rau; e un motiv in plus ca studiul nostru sa incerce sa gaseasca o cale de a raspunde acestei probleme care nu-I priveste doar pe cei ce recurg la ea, ci si pe noi. Uneori apar in om porniri ciudate: pentru ca nu pot obtine tot ce vor, ajung sa nu mai vrea nimic. Nu toti sinucigasii sunt oameni pe care nu-I mai intereseaza nimic.Cei mai multi dintre ei au esuat doar in incercarea de a gasi o solutie.

Capitolul IV

Factorii de risc ai comportamentului autodistructiv major

Influente, determinante, cauze

Avand in vedere ca ocupa unul din primele locuri in cadrul deceselor, precum si datorita caracterului sau dramatic si aparent deliberat, suicidul ridica problema cauzelor care l-au favorizat sau determinat, mai mult decat alt fenomen existential.

Sinuciderea, ca fenomen, nu este strict legata de o cauza izolata, decat aparent; ea aduna un intreg complex biografic. In majoritatea cazurilor, actul reprezinta o decizie libera, in care individul are capacitatea de a alege intre toate marile sensuri ale destinului, inclusiv moartea.

Factorii de risc ce determina conduitele autodistructive majore trebuie cunoscuti pentru a putea lua masuri de socio-si psihoprofilaxie si de recuperare.

Cauzele comportamentului autodistructiv reprezinta de fapt „reunirea tuturor conditiilor care, luate separat, nu sunt suficiente pentru a explica acest fenomen“1, dar ale caror interrelatii da. Din acest motiv, multi autori considera ca doar „cauzalitatea circulara“ cuprinde problema in intregime: nu doar comportamentul suicidar rezulta dintr-un complex de cauze, ci si acest comportament modifica situatia de inceput.

In domeniul suicidologiei, presupunerile privind cauzele si factorii sunt dependente de punctul de vedere din care se analizeaza fenomenul. Chiar daca studiul interdisciplinar nu este realizat practic pe de-a-ntregul, cercetarile actuale promoveaza ipoteza conditiilor diverse ce cauzeaza suicidul, incluzand conditiile favorizante si situatiile conjuncturale, personale si ambientale, in care el s-a desfasurat.

Perspectivele sociologica si psihologica, initiate in secolul trecut, sunt inca actuale, iar azi le putem gasi o serie de elemente comune. Astfel, distinctia facuta de Durkheim (in 1897 in „Le suicide“) intre motivatie si cauzalitate este prezenta, chiar daca difera tehnica, si in conceptia psihanalitica (ceea ce implica faptul ca ambele perspective au ipoteze de lucru convergente). Un alt element comun al celor doua conceptii se refera la ambivalenta – hetero sau auto – a distructivitatii umane: sociologia, prin E. Durkheim, a evidentiat raportul de inversa proportionalitate dintre sinucidere si omucidere, concluzionand ca acestea sunt fetele aceluiasi fenomen; psihanaliza a aratat dublul sens – hetero si/sau auto – al pulsiunilor distructive.

Psihologii invoca un anumit temperament sau un anumit tip uman (cel melancolic) ca fiind predispus la sinucidere (mai ales atunci cand melancolia este accentuata printr-un mod gresit de viata).

Dimensiunea medicala este, de asemenea, prezenta in ”etiologia“ (cautarea cauzelor) fenomenului autolitic, dar importanta ei nu este absolutizata. In general, medicii sunt de acord ca problema suicidului depaseste aria profesiunii lor, ea nefiind legata doar de starile depresive, sinuciderea putand fi motivata prin deceptia care urmeaza dorintelor nerealizate.

De asemenea, psihopatologia poate da explicatii sub raport cauzal pentru unele sinucideri si tentative. Avand in atentie ca rata suicidului difera de la o societate la alta, de la o etapa istorica la alta (atunci cand apare preponderent starea de anomie), numai aceasta abordare este insuficienta. In aceste cazuri, factorii individuali si extraindividuali trebuie combinati pentru a obtine o explicatie valabila. Daca, individual, suicidul poate avea in multe cazuri o interpretare psihopatologica, ca fenomen ea are nevoie de un sistem explicativ mai cuprinzator.

1. Factori biologici implicati in determinarea suicidului

Luarea in considerare a factorilor de ordin biologic in explicarea fenomenului suicidar in general si in intelegerea unor cazuri individuale in special, nu inseamna ca vom cadea in eroarea biologismului si indeterminismului.

La oameni, legatura cauza-efect nu depinde predominant de intensitatea agentilor externi. Aici factorii interni au prioritate si cauzalitatea este autoreglatorie; ei triaza factorii externi si uneori au forta de reactie independenta. Prin actiunea factorilor biologici, efectul poate fi prelungit, suspendat, disproportionat.

In teoriile biologice se apreciaza ca o cauza poate actiona prin impulsiune (cantitatea si calitatea efectului variaza in functie de cantitatea si calitatea cauzei), declansare si desfasurare. Faptul fundamental, propriu individului normal, de a dori sa traiasca, are o radacina biologica, aceea a f unctiei de conservare.

In biologie se considera ca producerea fenomenelor implica un concurs de cauze. In cercetarea autoagresivitatii majore, cercetarea cauzei incepe cu analiza efectelor pe plan individual si social, prin reconstituire. Ca metode folosite pentru cercetarea cauzalitatii in aceste domenii am remarcat metoda etiologica si metoda epidemiologica, iar pentru cercetarea determinismului metoda etiopatogenica.

1.1. Supoziti ereditara in manifestarile suicidare

In cadrul explicatiilor ce s-au dat suicidului se inscriu si acelea care pun in legatura fenomenul suicidar cu ereditatea. La baza acestei orientari stau constatarile legate de sinuciderile intrafamiliale.

Autorii clasici (precum Ritti, Magnan, Régis) apreciau suicidul ca „viciu ereditar“. Exemple in favoarea ereditatii suicidului sunt frecvente, dar trebuie determinata proportia dintre sinuciderile demonstrate ca fiind ereditare si ansamblul mortilor voluntare. Daca pentru o parte insemnata a sinuciderilor s-ar dovedi antecedente ereditare, atunci ar putea fi admisa cauzalitatea intre cele doua. Ipoteza ereditatii a capatat oarecare autoritate datorita neputintei de a gasi alta explicatie.

In plus, majoritatea observatiilor au fost facute asupra bolilor psihice care se transmit si, odata cu asta, a tendintei spre sinucidere, care este un simptom frcvent. Cazurile favorabile ipotezei ereditatii s-au intalnit, in general, la sinucigasii bolnavi mintal. Ereditatea are in acest caz un rol important, dar in sensul ereditatii afectiunii psihice in generalitatea ei, pentru care suicidul poate fi o consecinta. De exemplu, depresia bipolara este determinata genetic, iar rata sinuciderii in acest grup (de bolnavi psihic) este mai mare – in acest mod relatia ereditate-suicid fiind confirmata. Dar aceasta relatie este mediata si „determinata“ de depresie. Daca un individ in a carui familie exista si bolnavi psihic si sinucigasi se omoara, o poate face datorita terenului predispozant mostenit. E posibil ca mai multi membri ai aceleiasi familie sa se omoare, iar aceste sinucideri sa provina unor categorii diferite.

Conceptia genetica supra manifestarilor suicidare a inregistrat in ultima vreme modificari importante: cercetatorii moderni constata ca nu exista probe care sa ateste implicatii ereditare in manifestarile suicidare.

S-a demonstrat existenta unei legaturi intre autoagresivitate si aberatiile (numerice sau structurale ale) gonoscmilor (comportamentul autoagresiv pare legat de prezenta cromozomilor Y suplimentari). Totusi, existenta unei anomalii cromozomice la un sinucigas nu exclude atentia aspectelor sociologice si psihologice. Chiar Henry Ey arata ca nu poate fi izolat mecanismul endogen al ereditatii de influienta factorilor de mediu extern. Modificarile inegalitatilor noastre se produc in permanenta si uneori independent de actiunile constiente, dar dependent de mediu si de sistemul social. O parte din aceste influiente se inscriu in fondul genetic si se transmit ereditar, dand nastere la structuri ce pot evolua spre acte suicidare. Astfel, remarcam doar ca ereditatile „incarcate“, daca sunt inserate intr-un mediu social corect, cu o urmarire si un tratament adecvat, evolueaza favorabil. Pentru a aprecia corect trebuie sa stim proportia in care acesti factori pot interveni in structura individului si deci si in actul sinucigas.

Cu toate ca in antecedentele colaterale ale sinucigasului pot fi gasite cazuri similare, nu se poate vorbi de ereditate suicidara (sustinuta de Ritti in 1884), ci mai degraba de „familii de sinucigasi“, care au o organizare defectuoasa, chiar psihopatizanta.

In analiza ereditatii trebuie sa excludem situatiile in care existenta unui suicid in antecedentele colaterale ale persoanei poate fi un element psihotraumatizant perpetuu, devenind astfel un factor suicidar exogen.

Concluzia este ca ereditatea detine o parte din potentialul evolutiei interioare al insului. Deci factorul ereditar nu trebuie exclus din determinismul actului sinucigas. Acest lucru este important pentru masurile asupra cazurilor din familii incarcate ereditar si pentru prognosticul tentativelor cunoscute.

Totusi nu putem vorbi despre sinucidere ca despre un fenomen ereditar. Exista cazuri in care actul autodistructiv se manifesta intr-o patologie psihica ereditara (mai ales P.M.D.), dar de aici nu putem concluziona asupra caracterului ereditar asupra suicidului; acesta apare ca o consecinta a unei ereditati, dar nu este el insusi o stfel de mostenire.

Consideram, in acord cu Durkheim2, ca pentru rezolvarea problemei ereditatii suicidului trebuie ca faptele sa fie suficient de numeroase pentru a nu se datora unei coincidente, sa nu fie explicabile altfel si sa nu fie contrazise de alta observatie.

1.2. Relatia afectiunilor somatice medico-chirurgicale cu fenomenul suicidar

Unii cercetatori ai acestei relatii consemneaza ca in antecedentele sinucigasilor afectiunile somatice se intalnesc intr-o proportie ce nu depaseste semnificativ rata suicidului din populatia generala (20-40/100000: C.P. Seager si R.A. Flood, 1965; P. Sainsbury, 19673). Altii (T. Dorpat si col)4 indica faptul ca 70% dintre suicidari prezentau afectiuni somatice, iar 40% di cazurile de suicid consumat, boala somatica ar fi jucat un rol determinant. P.S. Golhot si S.S. Nathawat (1983) au ajuns la concluzia ca „disperarea determinataq de o boala incurabila figureaza ca cea mai frecventa cauza a suicidului“5. Ei subliniaza si faptul ca ingrijirea medicala anterioara nu se coreleaza pozitiv cu manifestarea suicidara (42% dintre suicidari au beneficiat de ingrijiri medicale in perioada ultimelor 6 luni dinainte de moarte5).

Intre conditiile medicale ce cunosc o rata superioara a sinuciderii sunt consemnate afectiunile asociate cu algii cronice, cu malformatii si desfigurari sau cu deficiente motorii.

Gelder6 arata ca afectiunea somatica cronica dureroasa este asociata cu suicidul in special la batrani; de asemenea, riscul suicidului la epileptici este foarte crescut (de 4 ori mai mare decat in populatia generala).

Studiile privind prevalenta / predominanta manifestarilor suicidare la bolnavi cu afectiuni medicale nu disting intre antecedentele somatice ale sinucigasilor si conditia somatica imediata ce a influientat direct actul sinucigas.

In virtutea unor observatii facute in 1996 pe un lot de 15 subiecti cu manifestari sinucigase si informatii accesibile, evident limitate, suntem de parere ca incidenta mare a afectiunilor somatice in antecedentele persoanelor sinucigase sau cu tentativa de suicid nu exprima obligatoriu o corelatie pozitiva a acestor antecedente cu manifestarile suicidare, chiar daca rata cea mai inalta a acestor manifestari se intalneste in cea de-a saptea decada a vietii, varsta la care majoritatea persoanelor prezinta o incidenta superioara afectiunilor somatice, acute sau cronice.

In privinta rolului determinant al unei afectiuni somatice severe in suicid, avand drept baza datele statistice din Spitalul municipal Curtea de Arges si Spitalul judetean Pitesti (pe perioada 1990-1998) am observat ca nu sunt inregistrate acte suicidare la pacientii cu boli somatice grave; doar atunci cand este vorba de afectiuni canceroase6' sau de persoane varstnice cu afectiuni somatice, riscul suicidar creste.

2. Factori de personalitate psihologici implicati in determinarea suicidului

In pofida celor spuse anterior, suicidul este uneori actul rational al unei persoane sanatoase mintal si somatic. Predispozitia spre sinucidere a unor persoane deriva din constitutia lor psihologica, fara a depinde in mod special de starile anormale, ar putea fi fondata pe fenomene psihice, fara legatura cu vreo dereglare a sistemului nervos.

Au fost descrise sinucideri in masa ale unor grupuri de persoane si este greu de presupus ca toate ar fi fost anormale din punct de vedere psihologic si/sau somatic (am pomenit mai devreme comunitatea din Jonestown in care un numar mare de persoane s-au omorat prin otravire colectiva).

Oricum, in abordarea unei persoane care vorbeste despre suicid, e bine sa pornim de la presupunerea ca inclinatiile sale suicidare sunt influientate de o stare psihica anormala: daca aceasta presupunere este corecta, pornirea insului spre suicid va diminua odata cu revenirea din starea anormala; daca presupunerea este gresita (adica daca insul a ajuns la o decizie rationala de a muri), trebuie totusi sa incercam sa-l abatem de la proiectul sau pentru ca, dupa un timp de gandire, si-ar putea schimba intentiile (de ex., el poate gasi ca moartea prin cancer nu e neaparat atat de dureroasa pe cat crede).

2.1. Factori psihogeni. Caracteristici psihologice generale implicate in suicid.

Comportamentul sinucigas nu poate fi studiat izolat de aspectele lui psihice, subiective, de corelatia cu reflectarea lumii obiective; el apare determinat de un mare numar de factori de mediu, care dezlantuie unele procese psihologice (previziunea si programarea actelor comportamentale, motivarea comportamentului).

Desi exista multe tentative de a intocmi un profil de personalitate caracteristic care ar favoriza trecerea la acte suicidare, rezultatele sunt neconcludente. Reliefarea, la sinucigasi, a unor trasaturi ca impulsivitatea, labilitatea afectiva, emotivitatea etc. nu poate fi convingatoare pentru ca exista alti indivizi care pot fi caracterizati prin aceste trasaturi si care totusi nu recurg la autaliza. Astfel, nu a fost gasit nici un tip de afectiune (hipo-, hipertinic, emotiv, pasional etc.) care sa apartina personalitatii indivizilor sinucigasi sau cu tentativa de suicid, desi se stie ca emotivii sunt frecvent intalniti ca sinucigasi, sau ca exista multe sinucideri printre pasionali.

In schimb, sistemul motivational, al indivizilor care se sinucid are unele particularitati distincte de ale celorlalti. Esecul face sa se canalizeze energia unora dintre ei in directia realizarii neamplinite, intr-o asemenea masura incat nimic din orizontul emotional exterior nu mai conteaza. Caracteristica motivationala intalnita frecvent la subiectii cu suicid sau tentativa consta in neatingerea unui nivel de expectatie. Acest lucru poate fi accidental sau general, in acest din urma caz asistand la o acumulare de esecuri resimtita ca o perpetua neamplinire. Sinuciderea apare in aceasta situatie cu un caracter premeditat intr-o mult mai mare masura. O alta particularitate motivationala posibila in determinarea sinuciderii se refera la ereditatea sociala pe care o transmite o persoana apropiata (care a decedat, a dispatrut sau a plecat, mai ales) si cu care individul s-a identificat.

In unele cazuri neatingerea nivelului de aspiratie al individului capata o pondere de prim ordin in cauzalitatea sinuciderii.

Despre nivelul intelectual nu pot fi facute afirmatii privind corelarea lui cu autosuprimarea, intrucat sinucigasii prezinta nivele intelectuale diferite, de la cel mai scazut (dementi, oligofreni) la cel mai inalt.

Din punctul de vedere al temperamentului, tipul melancolic, descris de Hypocrates si de I.P. Pavlov (mai ales tipul de melancolic de secundaritate), caracterizat ca meditativ, pesimist ca idei, gandiri, atitudini), caracterizat de o stare mentala pesimista, tristete, pierderea gustului de a trai, depresiune, apatie etc. este mult mai predispus catre actul autodistructiv decat celelalte. Vom discuta mai pe larg despre implicatiile sale cauzale intr-un paragraf urmator.

De asemenea, Hendie sustinea ca rata suicidului este in stransa corelatie cu structura temperamentului: „in tarile nordice, unde puterea de incarcare si rezonanta afectiva este mai discreta, suicidul este mai rar“7.

Adaptarea. Omul se desfasoara in conditii deosebite datorita constiintei si mediului artificial-social, cultural si fizic-creator. In complexitatea conditiilor noi create, el isi schimba in permanenta raporturile fata de mediul social, si deci si fata de el insusi. El se afla astfel mereu confruntat cu un mediu schimbator, fata de care adaptarea la el trebuie facuta complet si imediat. Dar adaptarea, desi se face in majoritatea cazurilor, nu urmeaza acelasi traseu cu transformarea mediului si influienta lui asupra psihicului sau, in unele cazuri, nu se face, din motive care in cazul sinuciderii par foarte clare.

In procesul de neadaptare apare esentiala imposibilitatea unor indivizi de a raspunde adecvat in unele situatii si la un moment dat la procesul; de acomodare sociala, la armonizarea lor cu noile conditii de viata. In multe cazuri, actul sinucigas, este o problema de adaptare la mediul inconjurator.

Stresul. In urma unui conflict sau sub incidenta unui stres puternic, unii oameni pot considera suicidul ca o solutie rezonabila. Aparent, multe sinucideri par o decizie de a stopa participarea la o viata stresanta. In timp ce este neindoielnic ca oricine poate fi susceptibil de stress cand este asociat cu o trauma, cu un plan nerealizat sau cun un conflict, este la fel de adevarat ca multi oameni, chiar si aceia care au tot cele le trebuie, traiesc situatii care le apar stresante. In acest sens, J. P. Dworetzky, nota: “Stresul este un lucru foarte personal si reactiile individuale la el sunt diferite pentru fiecare. Deci, unii oameni pot suferi un stress puternic in situatii in care altii n-ar fi stressati deloc sau n-ar vedea motivul pentru el”7'.

“Ganditi-va la perioadele stressante ale vietii in tinerete. (…). Conflictele cu parintii ar purtea parea stupide sau nenecesare. Grijile privind complexele sau relatiile cu anumit colegi de scoala ar putea parea triviale.”7''. scopul acestui exercitiu este de a arata ca oamenilor stressati le lipseste o informatie esentiala. Privirea lor asupra situatiei nu este obligatoriu unica posibila. Se pot vedea pe ei insisi atrasi intr-un conflict fara iesire atunci cand altcineva cu o alta intelegere ar putea nici ca nu vada un conflict.

Suicidul e o solutie finala si singura care nu are cale de intoarcere. Multi dintre cei care au incercat in mod serios sa se sinucida, dar nu au reusit, au gasit ulterior o multime de cai de rezolvare a situatiei stresante. Din pacate, cu cat rata suicidului creste si i se acorda mai multa atentie de catre mass-media si opinia publica, cu atat mai multi oameni cred in sinucidere o alternativa.

Sinuciderea trebuie privita si ca o posiblitatea de actiune a celor aflati sub influenta unui stress considerabil. Unul dintre obiectivele psihologilor este de a asigura acordarea unei sanse de obtinere a ajutorului pentru potentialele sinucideri.

2.2. Starile psihologice de criza in determinarea suicidului

Trecerea la actul autodistructiv poate fi cauzata/favorizata de o serie de factori psihotraumatizanti: esecuri sentimentale sau profesionale, dezonoare etc. Deficientele de integrare sociala in scoala, facultate sau loc de munca, problemele majore ale sexualitatii, carentele familiale, perturbari ale relatiei copil-parinte, carente afective sau autoritare din partea parintilor, impactul etilismului in familie asupra psihicului, frecventa in antecedente constituie factori favorizanti care formeaza mecanisme psihologice ce pot declansa suicidul.

Pentru tineri, cele mai frecvente cauze ce declanseaza suicidul sunt problemele de ordin sentimental, frecvent intalnite la fete si dificultatile de studiu, mai ales la baieti. In perioada de studii, la factorii de mai sus li se pot adauga izolarea de parinti si vechii prieteni, studiile prelungite si obositoare, competitia scolara. Unii remarca drept important profilul de invatamant, considerand ca sunt mai expusi medicinistii, datorita contactului deprimant cu bolnavii si suferinta, duratei si dificultatii studiilor, usurintei de a procura unele medicamente.

Crizele de personalitate, precum si tulburarile care apar cu aceste ocazii sunt prezente intr-o proportie mare (30-50%8) la persoanele care au comis suicid. Acest grup este format mai ales din persoane tinere, ce provin din familii dezorganizate sau dezmembrate si traiesc intr-un mediu in care violenta si abuzul de alcool sunt frecvente. Tulburarea de personalitate se combina probabil cu alte cauze, crescand riscul suicidar.

Legaturile intre factorii endocrini si psihologici in crizele biologice ale organismului uman fac trecerea intre factorii psihici, biologici si sociali. Pubertatea, preadolescenta si criza adolescentina, cand intervin confliecte si dificultati de adaptare, fac din autodistructie un gest frecvent. Crizei adolescentine la fete i se adauga o stare de tensiune premenstruala sau debutul perioadei catameniale determinant de depresie, sugestibilitate excesiva, tendinte agresive.

2.3. Factori psihopatologici in cauzalitatea suicidului

Apare frecvent intrebarea daca suicidul este o problema de optiune intre viata si moarte intr-un impas existential al omului normal sau este un act patologic. Daca admitem ca suntem dirijati de forta pulsionala a instinctului vital, care ne exclude necesitatea de a muri, atunci suicidul apare ca fiind patologic. Insa este adevarat ca anumite situatii stressante puternice pot motiva suicidul unor persoane in anumite situatii pe care nu le pot depasi (o mare suferinta intima precum pierderea unor fiinte dragi, a unei situatii materiale sau sociale, pierderea de libertate, o boala incurabila etc.).

Uneori, in spatele unei motivatii rationale se poate descoperi la un sinucigas o structura si o motivatie premorbide sau chiar morbide.

Tulburarile mintale sunt considerate de catre unii cercetatori – medici si psihiatri – ca fiind cauze importante ale suicidului. In mai multe studii, prin interviuri cu medicii, rudele si prietenii persoanelor care au comis suicid, s-a realizat anamneza cu privire la cei decedati, iesind la iveala ca cei care au murit prin suicid, aprox. 90%9 prezentau o anume forma de tulburare mintala in momentul decesului, cele mai frecvente dintre acestea fiind tulburarile depresive si alcoolismul. Mentinem serioase rezerve fata de aceste date intrucat sunt tributare unei definiri excesiv largite a notiunii de tulburare mintala. In plus, credem ca este imposibil sa se realizeze un inventar complet al tuturor cazurilor de sinucidere pentru a se vedea influienta bolii psihice, iar „exemplele particulare, nu pot servi ca baza generalizarii stiintifice“10.

Se cunoaste cu certitudine ca exista stari psihopatologice care confera subiectului o predispozitie mai mult sau mai putin accentuata de a trece la actul suicidar.

Depresia este cea mai citata entitate patologica incriminata ca favorizanta a sinuciderii. Kielholz11 (1963) afirma ca „dorinta de moarte survine la orice depresiv“, iar Held11 (1963) ca „un raptus suicidar poate surveni atat intr-o depresie psihotica cat si intr-o depresie grava“. Dintre starile depresive, riscul cel mai crescut il prezinta melancolia, starea nevrotica si reactia depresiva.

Anihilarea instinctului vietii si aparitia pulsiunii mortii se datoreaza aparitiei unor psihotraume la depresivul reactiv, sau tulburarii instinctivo-afective la melancolici.

Suicidul poate marca debutul afectiunii sau poate constitui punctul culminant al melancoliei anxioase si stuporoase, aparand ca un raptus brutal, in care subiectul se poate folosi de orice mijloc gasit la indemana pentru a-si suprima viata.

Depresia melancolica este cea mai favorabila stare de elaborare a ideilor de analiza; trairea dureroasa a culpabilitatii, dezonoarei, autoacuzarii, atinge in acest caz apogeul durerii morale. Ideea sinuciderii este indelung elaborata si disimulata, actul fiind implinit cu calm si seninatate, cu sentimentul ca este unica solutie salvatoare.

Aici sunt prezente si multe echivalente suicidare.

La depresivii melancolici poate aparea „amorul altruist“ sau „heterosuicidul“, in care bolnavul, dupa ce omoara (uneori dupa refuzul unei „invitatii“ la o sinucidere comuna) persoanele dragi, se sinucide. El este convins ca doar asta este solutia salvatoare pentru cei dragi fata de primejdiile, amenintarile si dezonoarea la care ii crede supusi, datorita delirului sau.

Ideea sinuciderii este prezenta in depresii mai ales in timpul „cozii depresiei“: la debut si in perioada de stare (in timpul evolutiei) trecerea la act este impiedicata de inhibitie; dupa tratamentul antidepresiv, care ridica aceasta frana, si inaintea instalarii unei ameliorari importante a timiei, trecerea la act e foarte probabila.

La melancolici, ideea devine obsedanta si moartea este imaginata si cautata; chiar daca nu toti recurg la suicid, toti se gandesc insa la moarte, idee ce poate fi materializata in orice moment, cu frecventa cea mai mare in primele ore ale diminetii, intr-un acces de raptus suicidant.

Importanta tulburarilor depresive este asadar confirmata prin rata crescuta a suicidului la depresivi. Depresivii care mor prin suicid nu se pot distinge de alto depresivi prin simptomele lor12; totusi ei se diferentiaza prin mai multe tentative de suicid anterioare13 si sunt mai adesea singuri, despartiti sau vaduvi si mai in varsta. Riscul este de asemenea mai mare la barbati.

b). Alcoolul este recunoscut ca toxicul care se asociaza si chiar declanseaza comportamente autoagresive, dupa cum au aratat si cifrele rezultate din diferite cercetari. El poate fi considerat in multe cazuri ca declansatorul unor reactii impulsive, un dezinhibator selectiv a unor tendinte agresive (autoagresive) potentiale; poate fi considerat si recunoscut de catre individ ca un mijloc de a invinge inhibitiile care il impiedica sa se manifeste autoagresiv.

Alcoolismul actioneaza asupra sinuciderii prin intermediul tulburarilor mintale pe care le determina. La prima vedere, o legatura mai stransa pare sa fie intre cantitatea de alcool consumat si tendinta spre sinucidere.

Ca frecventa, alcoolismul este cea de-a doua tulburare psihica la cei ce mor prin suicid, fiind prezenta la cel putin 15-25% din cazuri13. Studii asupra alcoolismului au confirmat acest risc crescut de suicid. Astfel, printre alcoolicii care au primit tratament psihiatric in spital, incidenta suicidului, intr-un studiu pe 5 ani, a fost de aproximativ 80 de ori mai mare decat in populatia generala (Kessell si Grossman, 1965)14. Riscul este cel mai mare la barbati batrani cu un istoric indelungat de consum de alcool, o afectiune depresiva si tentative de suicid anterior; este de asemenea crescut printre cei la care bautura a dus la complicatii somatice, probleme maritale, dificultati in munca sau arestari pentru infractiuni sub influienta alcoolului14.

Exista si cazuri cand alcoolismul-care este, ca si suicidul sau tentativa de suicid, o forma de autodistrugere el insusi-aduce individului capacitatea de suportare a disconfortului afectiv, deci un oarecare echilibru, iar atunci cand este utilizat in realizarea suicidului sau tentativei de suicid nu este decat un catalizator al acesteia si nu un factor determinant. Astfel, alcoolismul reduce suferinta si inlocuieste sinuciderea ca forma de autodistrugere violenta cu o maniera lenta de autosuprimare.

Sinuciderea se intalneste si in alte stari patologice: nevroze, sindroame delirante (mai ales acute, schizofrenice), in starile halucinatoare, la psihopati, epileptici, dementi si la oligofreni. Fiecare grupa are o structura si o motivatie patologica, ce duc la actul autolitic si la modalitati diferite de implinire ale acestuia.

In starile nevrotice bine tolerate pana la un moment dat, o exacerbare depresiva poate determina, in functie de structura si organizarea mecanismelor de aparare, trecerea la actul suicidar. Alteori insa apar numai preocupari suicidare, de tip obsesiv. Sunt si situatii cand trecerea la act poate fi favorizata de fenomene de identificare si imitare.

c). In nevroza isterica tentativa de sinucidere este frecvent intalnita fata de celelalte afectiuni psihice, dar gradul de letalitate al tentativei este foarte mic si are un aspect de comunicare puternic, in care apelul pentru atentie si afectiune este pe primul loc. De multe ori acest apel e perceput de anturaj ca fiind un santaj, in aceste conditii bolnavii primind raspuns contra asteptarilor.

d). In nevroza obsesivo-fobica sinuciderile au un caracter relativ reciproc fata de nevroza isterica cu atat mai mult cu cat prevaleaza nota obsesiva fata de cea fobica. Adica este rar intalnita si are un grad inalt de letalitate.

Sinuciderile obsesivilor apeleaza la nota de culpabilitate exagerata in fata unei greseli, judecata ca atare deseori numai de ei si care face din comunicarea prin suicid a obsesivilor o cerere de ingaduinta si iertare, ca intr-un act expiator. Caracterul lor meticulos si cerebral dau sinuciderii o nota mare de premeditare si reusita.

Este admis, de asemenea, ca marea parte a psihozelor pot ocaziona o reactie suicidanta, dar aceasta reactie poate avea loc si in afara categoriilor psihiatrice, definite ca entitate patologica speciala.

e). In psihoza maniaco-depresiva suicidul este cel mai veridic daca luam in considerare puterea dorintei de a muri si daca el este efectuat in timpul puseelor depresive.

Sinuciderea in puseul depresiv e efectuata fie in debutul lui, fie in perioada de autotimizare, cand moartea nu se datoreaza culpei pe care bolnavul si-o face, deci fara nici o motivatie.

f). In schizofrenie au fost constatate numeroase forme de suicid, asa cum si actiunea afectivitatii este de o variabilitate extrema. Ea evolueaza in mai multe forme, dintre care cele mai raspandite sunt: forma simpla, catatonica, hebefrenica si paranoida. Probabil ca diversitatea de forme sub care se prezinta schizofrenia lasa loc unei multitudini de manifestari pentru suicid.

Specialistii psihiatri considera ca schizofrenia apare in 3% dintre sinucideri, dar in timpul ingrijirii unei schizofrenii trebuie avut in vedere riscul suicidului. In schizofrenie, suicidul are loc mai frecvent la barbatii tineri, la inceputul manifestarilor bolii, in special cand exista simptome depresive15.

g). In psihoza deliranta suiciderile pot aparea ca rezultat al activitatii delirante, prin sustragerea de la o anxietate terifianta, de la persecutii intolerabile sau de la o frica externa, realizand o logica sau un aspect de sacrificiu.

La halucinant, pulsiunile autodistructive reprezinta supunerea la ordine halucinatoare de moarte, dorinta de a scapa de continutul amenintarilor al insultelor si al represiunilor legate de halucinatiile acustico-verbale sau de continutul penibil al acelora anestezice, panica acuta sau reactie depresiva in prezenta halucinatiilor.

h). In tulburarile de personalitate,15' santajul suicidar constituie o practica frecventa, in special la isterici si instabili, trecerea la act facandu-se in cadrul unor decompensari depresive sau anxioase. In tulburarile de personalitate, suicidul este cea mai grava complicatie. Conform observatiilor diferitilor cercetatori, suicidul cunoaste o prevalenta semnificativa in cadrul psihopatiilor, desi conotatia actului suicidar este diferita de aceea intalnita in alte tulburari psihice; aici, actul suicidar este, de cele mai multe ori, deliberat, intrucatva regizat se deseori veleitar. Desi deseori in tulburarile de personalitate actul autodistructiv este predominant formal, rata suicidului este, totusi, inalta15''. Aceasta intrucat, cei cu tulburari de personalitate au numeroase tentative care, prin continut si manifestare, apar ca demonstrative. Totusi, chiar in cadrul unor astfel de tentative, ei “cad” in suicid in pofita neautenticitatii intentiei.

De fapt, dintr-un anumit punct de vedere, fenomenologia suicidului din psihopatii s-ar putea inscrie in conduitele de risc din aria parasuicidului.

Avand in vedere ca aceste persoane reprezinta un procent semnificativ din populati – dupa unii cercetatori 10-13% din populatia adulta – consideram necesara precizarea tulburarilor in care manifestarea autolitica poate apare:

– tulburarea schizotipala a personalitatii (G. Ionescu, sustine ca 10% din persoanele cu acest tip de tulburare decedeaza prin suicid16';

-tulburarea dissociala: suicidul este frecvent o consecinta a tentativelor demonstrative si veleitare; in conditiile unor astfel de tentative, “disscoialul poate,prin eroare sau din intamplare, sa moara, fara sa fi avut o autentica pulsiune suicidara”16'';

– tulburarea borderline a personalitatii: se intalnesc tentative de suicid al caror risc se reduce cu avansarea in varsta. S-a constatat ca “o proportie de 3-10% dintre persoanele cu tulburarea borderline pot muri in cele din urma prin suicid, deoarece tentativele multiple sunt comune”16''';

– tulburarea histrionica: suicidul poate constitui o complicatie fatala, de cele mai multe ori insa producandu-se fara o pulsiune autentica, ci printr-o greseala in conditiile unei tentative veleitare;

– tulburarea emotional – instabila: suicidul poate fi consecinta depresiei majore ce se intalneste la unele persoane cu aceasta tulburare;

– tulburarea depresiva a personalitatii: suicidul in aceasta tulburare prezinta caracteristicile prezentate anterior la paragraful a.

i). In epilepsie (ca „tulburare paroxistica si trecatoare a functiei creierului, tulburare care apare brusc, dispare spontan si are o tendinta evidenta de repetare“)16 apare in raptus suicidar, in starile crepusculare si starile depresive. Intr-o cercetare pilot efectuata in 1995, sinuciderea a fost intalnita in grupul subiectilor nostri la un bolnav epileptic, efectuat in perioada postcritica, deci intr-o stare de constienta redusa si amnestic asupra evenimentului petrecut la trezirea din coma. Nu numai ca nu stia ca a efectuat tentativa, dar nici nu manifesta o dorinta constienta de suicid.

j). In demente, anihilarea instinctelor vietii se datoreaza episodului depresiv al unei stari de deteriorare progresiva, uneori raptusuri, alteori bufee de anxietate si stare confuzionala17

k). Neurastenia. In boala psihica si echilibrul psihic exista o serie dr stsri intermediare – este vorba despre anomaliile reunite sub denumirea de neurastenie. Datorita temperamentului lor, neurastenicii par predestinati la suferinta; durerea rezulta, dintr-o tulburare prea puternica a sistemului nervos. Pentru ei, orice impresie este un motiv de indispozitie; sistemul nervos slabit ii face accesibili pentru excitatii care nu ar impresiona un individ cu psihicul normal. De aceea, neurastenicii constiyuie, pentru ideea de sinucidere, un teren prielnic.

Dupa unii cercetatori, factorul de risc principal in psihologia clinica este transformarea metodelor de tratament a bolnavilor mintal, prin introducerea sistemului liberal prin care bolnavii capata mai multa usurinta in reaalizarea autodistructiei18. Trebuie vizati mai ales aceia la care s-au constatat tentative anterioare.

Tendinta spre sinucidere se poate plasa sub influienta unei pasiuni anormale, care isi epuizeaza brusc toata energia, sau si-o dezvolta in timp.

In cazul bolnavilor psihic suicidul nu este finalizarea unui proces; este vorba de o idee suicidanta ca expresie a unei tulburari instinctivo-afective, care apare in diverse situatii: – inconstienta (in stari confuzive epileptice, bufeu melancolic, betie „patologica“),

– crize melancolice (dupa premeditare in pregatirea actului sau intr-o brusca tentatie de autodistrugere),

– delir de persecutie sau ipohondriac,

– nevroze fobice si obsesive ca impulsiuni catre suicid.

3. Factori sociali (implicati) in determinarea suicidului

O foarte mare importanta o au factorii sociali care favorizeaza comportamentul suicidar. In 1987, Durkheim a publicat o carte importanta („Le suicide. Etude sociologique“)19 in care a demonstrat relatiile dintre suicid si conditiile sociale. Punctele de vedere ale lui Durkheim au fost si continua sa fie influiente, desi nu pare ca a supraestimat factorii sociali in defavoarea cauzelor individuale. Lucrarile lui M. Halbwachs20 si P.Sainsbury21 asupra factorilor sociali, in special asupra izolarii sociale urmeaza in mod direct ideile lui Durkheim.

Este cunoscut ca numarul cazurilor de sinucidere este inegal de la o tara la alta, de la o perioada la alta. Cele mai multe studii atesta ca o societate cu cat este mai civilizata, cu atat pare sa aiba un numar mai mare de indivizi care se sinucid. In general cifra este in continua crestere. Astfel, statistici germane arata ca in cursul secolului trecut au murit prin sinucidere aproximativ doua milioane de oameni, iar pentru secolul XX ele estimeaza zece milioane de sinucideri.22. Aceasta crestere cantitativa a fenomenului isi are explicatie in cresterea populatiei mondiale, dar exista si o diferenta intre cresterea absoluta si relativa, cea din urma fiind mai mare, de unde rezulta ca sinuciderea are si alte cauze pe langa cea legata de proportionalitatea in raport cu cresterea populatiei.

Aceasta este o dovada ca factorii de natura individuala – biologici, psihologici si cei de mediu, sunt amplificati de forte de natura sociala, ce tin de adaptarea omului. Acestea determina, de cele mai multe ori, decizia individului sinucigas catre autosuprimare

.

3.1 Factori socioeconomici

O concluzie generala la care a ajuns majoritatea sociologilor ce s-au ocupat de problematica suicidului este aceea ca rata suicidului creste in perioadele de depresiune economica-sociala, de criza economica, somaj crescut. Suicidul este deci corelat cu insecuritatea economica; prin crearea unei anxietati suicidogene (criza economica din 1939 a declansat o adevarata epidemie de sinucideri la New York).

Mentionam ca asta nu stabileste obligatoriu corelatii intre statutul economic si rata suicidului, in sensul unei incidente suicidare mai mare la persoane cu statut economic scazut si invers. De fapt nu starea economica precara sporeste rata suicidara, ci mai ales pierderea unui statut economic inalt (trecerea de la bogatie la saracie mai curand decat saracia ca atare este aceea care tinde sa promoveze suicidul printre cei susceptibili.

Pe langa acestea, am constatat ca multe din tarile cu rate inalte ale suicidului au un grad inalt de industrializare si civilizatie. Probabil ca excesiva dezvoltare a tehnicii din epoca noastra, disproportionata in raport cu stiintele umaniste, ramase in urma, sa fie intrucatva responsabila de sinuciderile acelora ce nu s-au adaptat ritmului si mediului extern, raportat la structura lor biologica si psihologica.

3.2 Variatii legate de locul de rezidenta

Ca ipoteza, fara o argumentatie stiintifica, sunt incriminati in cauzalitatea suicidului factorii demografici (densitatea populatiei) sau tipul predominant de activitate sociala:in mediul rural sunt mai frecvente sinuciderile reusite, in mediul urban sunt mai frecvente tentativele suicidare23.

Locul de rezidenta si urbanizare au fost corelate si incriminate in favorizarea suicidului inca de la sfarsitul secolului trecut de catre E. Durkheim, care postula ca rata suicidului este mai scazuta in mediul rural decat in cel urban. Aceasta observatie trebuie completata, fiind rezultatul actiunii altor factori autolitici, concurenti cu urbanizarea: orasul constituie un factor de concentrare a valorilor umane si al personalitatilor instabile si dizarmonice care ofera teren dezadaptarilor, ce sporesc rata sinuciderilor. In prezent, aceasta diferenta a devenit mai mica, studiile efectuate in ultimii ani constituind o stegere a diferentelor intre ratele suicidare urbane si rurale. La aceasta observatie, se mentioneaza ca la barbati in general si la varstnici rata sinuciderilor este mai mare in mediul rural decat in cel urban24. De asemenea, in orasele mari din S.U.A. rata variaza in functie de diferitele zone rezidentiale: cea mai ridicata este raportata in zonele cu multi locuitori fara camin propriu, multi imigranti si persoane divortate.

Aceasta descrestere a diferentelor constatata de statistici in sec. XIX si XX se poate datora imbunatatirii oficiilor de statistica ce se ocupa de zonele din afara oraselor sau imbunatatirii conditiilor de viata din mediul rural.

3.3 Factori social-istorici

Un alt factor favorizant este evidentiat de cei interesati de dimensiunea social-istorica: ei atrag atentia ca sinucigasii apar mai ales in punctele de cotitura ale istoriei – razboaie, revolutii -, atunci cand vechile valori s-au perimat si nu sunt inca intrevazute altele noi – parafrazandu-l pe Eminescu: atunci cand societatea este „intre doua lumi: una moarta, cealalta incapabila sa se nasca“.

Manifestarile sinucigase se inregistreaza in toate momentele istoriei, dar in aceste perioade de schimbari social-istorice sinuciderea iese din sfera existentei individului pentru a caracteriza starea de anormalitate, de anomie a intregii societati sau a unei generatii.

3.4 Mass-media

Mass_media poate avea asupra prevalentei suicidului un rol cu doua sensuri diferite: factor de imbunatatire a coeziunii umane, a integrarii sociale (prevenind tendintele suicidare) sau de difuzare a exemplelor care sa accentueze tendinta la disocializare, la izolare.

J. P. Soubria (1971)25 a aratat ca la Detroit, in 1968, in timpul grevei de 265 de zile a presei, numarul de sinucideri a scazut in oras cu 40%.

Asadar, exista situatii in care suicidul – mijloacele de realizare si programarea lui – par sa fie influientate de un alt suicid care a atras atentia si a fost pe larg tratat in ziare sau la televiziune. De exemplu, publicarea pe larg a unui caz de suicid prin ardere cu petrol lampant a fost urmata de mai multe sinucideri similare26. Probabil ca din aceste considerente autoincinerarea protestatara de la sfarsitul lunii octombrie 1998 din Pitesti nu a beneficiat de atentia speciala a publicatiilor si posturilor de radio si TV de la noi.

3.5 Factori socio-culturali

Conduita suicidara, atat in aspectul ei major (suicid, tentativa „serioasa“), dar si ca idee sau act nefinalizat, apare plina de incertitudine si ambiguitate; ea apare ca un act care este legat puternic de conditiile socio-culturale ale microgrupului din care face parte suicidarul (conceptii despre viata si moarte, factori familiali, culturali, politici, religiosi etc.). Am amintit deja cazul Marylin Monroe si tragica sinucidere-omucidere colectiva a sectei Templul popoarelor. Studiile arata de asemenea, stransa relatie intre caracteristicile socio-culturale si frecventa relativa a diferitelor modalitati de suicid. Datorita atitudinii datorata educatiei socio-culturale se poate ajunge in unele cazuri la adevarate epidemii de sinucideri.

3.6 Factori familiali

Am inclus factorii familiali, considerandu-I ca posibili cauzatori sau declansatori ai suicidului sau tentativei, urmatorii: pattern-ul familial, statutul maritalsi, in cazul tinerilor/adolescentilor, prelungirea scolarizarii.

a). Pattern familial Relatiile intrafamiliale detin un rol primordial in viata individului. Cunoastem – atat din situatiile consultate, cat si din studiul efectuat asupra tentativei de suicid pe care l-am desfasurat in 1995 – ca o defectuoasa relationare in familie poate provoca tentativa de suicid sau chiar suicidul. Astfel, conflictele intre parinti, intre parinte si copil, instabilitatea vietii de familie sunt factori de prim ordin in determinarea suicidului.

b). Statutul marital Studiul statutului marital releva existenta unui determinism important privind suicidul. Familia constituie un mediu de protectie al starii de bine individuale dar in acelasi timp, prin uzura functiilor sale de protectie, si un factor de risc. De aceea, suicidul este mai frecvent la persoanele divortate, vaduvi, celibatari si pe ultimulloc la cei casatoriti, este mai frecvent la cei care nu au copii decat la cei care au.

In relatie cu structura familiei se afla si sinuciderea copiilor, cu precadere atunci cand acesta este intr-o stare de insecuritate, familia fiind deseori disociata. Anxietatea, depresia, traduse uneori prin rezultate scolare inadecvate, ca si sugestibilitatea accentuata, pot conduce pe copil la un gest suicidar, cel mai adesea impulsiv si deci putin elaborat.

c). Inertia scolara; ptrelungirea scolarizarii adolescentului Si pentru copii cu inteligenta normala, scoala devine dificila prin efortul intelectual suprasolicitant, iar pentru cei cu inteligenta submediocra este o drama. Insuccesele scolare si labilitatea psihoafectiva din adolescenta conduc la suicid sau la tentativa de suicid mai ales fetele.

Prelungirea scolarizarii, in cazul studentilor, reprezinta un prilej de tensiune si conflict: studentii sunt in situatia de adulti cu statut de copil; in plus, dependenta materiala fata de parinti tocmai la varsta la care individul tinde cel mai mult spre autonomie si libertate fata de parinti pot genera conflicte majore cu posibila finalizare in suicid.

3.7 Factori ce tin de statutul persoanei

S-au alcatuit statistici in care au fost urmarite mai multe variabile in acelasi timp, alcatuindu-se chiar un portret robot, caracteristic unei perioade date, constituindu-se tipul de sinucigas cel mai frecvent sau cel mai putin frecvent intalnit al perioadei respective, dupa rezidenta, convingeri religioase, mobilitate sociala, stabilitatea vietii de familie, varsta, sex, categorie sociala etc. Acest tip de cercetare este cunoscut sub denumirea de rolul statutului in determinismul suicidului.

In acest grup de factori am inclus statutul profesional, legatura dintre ins si grup, precum si rolul persoanei. Aceasta categorie tine atat de social, cat si de psihologic.

a). Statutul profesional. S-a constatat ca rata suicidului este mult mai ridicata la cei ce nu au o profesie conturata (muncitori necalificati) sau al caror statut profesional nu este bine asigurat, si la profesionisti decat in celelalte clase sociale. In plus, pierderea statutului profesional reprezinta un factor de sporire a riscului suicidar.

Din punct de vedere al evaluarii interprofesionale a ratei sinuciderii s-a constatat ca profesia de medic prezinta cea mai ridicata rata a suicidului, estimata la mai mult decat dublul mediei27, sinuciderea reprezentand mai mult de 3% din numarul total al deceselor la medici28; dintre medici, psihiatrii, oftalmologii si anestezistii prezinta cel mai mare risc29, in timp ce pediatrii se afla pe ultimul loc in privinta acestui risc din ansamblul specialitatilor medicale.

In ordinea rangului suicidar interprofesional, medicii sunt urmati de muzicieni si juristi.

Asteptarea continua asupra caracterului finit al vietii si permanenta confruntare cu moartea ar putea explica rata crescuta a manifestarilor suicidare in cadrul profesiunii medicale.

Alti cercetatori30, au constatat rate inalte ale suicidului in functie de ocupatie in cazurile extreme: ocupatiile cu un venit si un prestigiu deosebit sau cu un prestigiu si un venit scazut.

Afirmatia ca exista anumite profesiuni care sunt expuse unui risc crescut (medici, militari, studenti) ar putea fi gresita, pentru ca nu profesiunea in sine ar putea constitui factorul de risc, ci psihotrauma, esecul profesional care poate surveni in oricare meserie, factorul de risc fiind legat mai mult de individ decat de profesiune.

b). Factori psihologici. Au fost implicati in explicare/determinismul suicidului pentru prima data de Durkheim (1897), care a demonstrat ca fenomenul de suicidatie se afla in corelatie cu situatiile care slabesc legaturile dintre ins si grupul sau social. Astfel, sentimentul lipsei de importanta, al inutilitatii si neapartenentei la grup, dar mai ales constiinta neacceptarii, indepartarii sau excluderii din grup, favorizeaza in mare masura fenomenul suicidar (sinuciderea „egoista“). Ca un argument al acestei presupuneri este observatia ca un mare numar de sinucideri se intalneste printre emigranti+, mai ales in perioada de acomodare. Dificultatile integrarii sociale favorizeaza suicidul; situatiile care faciliteaza integrarea realizeaza o profilaxie a acestuia; in plus, perioada critica din istoria unui grup social (de ex. Situatii catastrofice ca inundatii, incendii, razboaie) au ca efect intarirea coeziunii membrilor sai, ceea ce determina o scadere a incidentei suiciderii.

Conform cu aceste considerente putem estima ca pierderea sentimentului de apartenenta si comuniune sociala, dezinvestirea principiilor de convietuire comunitara, poate constitui o cauza principala de autoliza. Constanta criteriilor de coexistenta reduce incidenta suicidului in sensul ca acesta variaza invers proportional cu stabilitatea si durabilitatea relatiilor sociale. Pentru adeptii doctrinei sociologice, in functie de raportul individ-societate, apar ca factori declansatori ai conduitelor autolitice sau autodistructive majore:

dezintegrarea grupului social, prin exces de individualitate (sinuciderea „egoista“);

Supraintegrare sociala, prin insuficienta manifestare a individualitatii (sinucidere „altruista“);

Dislocarea anarhica a grupului social.

3.8 Sexul

In randul femeilor exista un numar mai scazut de sinucideri reusite decat in randul barbatilor la toate varstele. Acest fapt ar putea sugera ca diferentele biologice au un rol in diferentierea ratei suicidului la femei, de rata sinuciderilor la barbati; totusi tentativele sunt mai frecvente la femei. Important in aceste diferente este de notat ca exista diferente importante privind metodele folosite in scopul autosuprimarii, ceea ce le-ar putea explica: barbatii folosesc metode mai eficace, precum spanzurarea, precipitarea, impuscarea etc., in timp ce femeile aleg metode mai putin sigure (exces de medicamente, substante toxice), poate datorita ambivalentei de suicid.

3.9 Varsta

Cercetarile asupra variatiei ratei suicidului in functie de varsta au evidentiat ca ea creste ca frecventa odata cu numarul de ani.

a). Suicidul la copil este foarte rar intalnit; apare uneori tentativa demonstrativa (pseudosuicidul). La copil, limita dintre premeditare si actul in sine este uneori fictiva, suicidul fiind deseori expresia unei compulsii. Este insa important sa avem in vedere ruminatia suicidara accentuata si mai grava decat premeditarea. Se interfereaza aici starea de veghe, somnul, constientul si inconstientul. Cum la o varsta neadulta instinctul vital este alterat si anulat in favoarea instinctului mortii (Freud), este o problema de studiu psihanalitic. Oricum, anomia sociala se resimte si la aceste varste.

La batrani rata suicidului a scazut in ultimul timp, dar ramane mai ridicata decat la tineri. La persoanele in varsta, suicidul este in mod special asociat cu tulburarile depresive, afectiunile somatice si izolarea sociala.

Relatia dintre religie si fenomenul suicidar

Un important factor social incriminat istoriceste in favorizarea sau defavorizarea comportamentului suicidar este religia. Excluzand sinuciderile cu caracter de sacrificiu religios, acest factor poate fi incriminat ca favorizant numai daca este corelat cu factori de alta natura. Statisticile arata ca un posibil raport intre comportamentul autodistructivsi religie este relativ si la spatiul in care este localizata populatia.

Cele mai multe studii asupre acestei relatii evoca o rata mai mica a sinuciderii la catolici, comparativ cu protestantii si evreii. Acest lucru a fost explicat de catre Durkheim, care a aratat ca sinuciderile sunt mai rare in acele grupuri (etnice sau religioase) unde exista o puternica coeziune a indivizilor (catolicii au coeziune caracteristica grupurilor minoritare). In plus, analizand continutul dogmelor celor doua confesiuni crestine, observam ca formularea anterioara asupra ratei suicidare era apriori inteligibila, fara a necesita studii reliabile. De asemenea, fenomenul suicidar este mai frecvent la libercugetatori decat la credinciosi.

Daca la primitivi si chiar la unele popoare civilizate (de ex. Japonez), dogmele religioase incurajeaza suicidul cu caracter religios, religia crestina il considera un contract ce contravine dogmelor, un fel de „pact cu diavolul“, dispretuindu-I post-mortem pe sinucigasii din randul bisericii. Crestinii ortodocsi considera ca sinuciderea este „singurul pacat de neiertat“.

Astazi se considera ca aderarea la o anume religie sau confesiune nu poate fi corelata cu incidenta fenomenului suicidar; dar gradul de integrare religioasa poate constitui un indiciu de corelatie cu rata suicidului.

Relatia dintre rasa si sinucidere

Studii mai vechi conform carora albii ar prezenta o rata a sinuciderii de doua ori mai mare decat nonalbii sunt supuse actual unor reevaluari, intrucat s-a observat ca suicidul la negri are cote mai mari decat se credea.

Teoria conform careia rasa ar fi un factor al inclinatiei sore sinucidere presupune ca autosuprimarea este ereditara; astfel, nu ar putea avea un caracter etnic. Dar, am aratat la inceputul acestui capitol, ereditatea sinuciderii nu este acceptata datorita lipsei de probe. Daca tendinta spre sinucidere s-ar transmite de la o generatie la alta, ar insemna ca depinde de o anume stare organica. Este demonstrata doar transmiterea temperamentului general ce poate predispune subiectii catre acest sfarsit, dar nu-I obliga s-o faca.

4. Factori fizici/de mediu in determinarea manifestarilor suicidare

Predispozitiile individuale capata mai multa influienta daca se combina cu anumiti factori cosmici; acest mediu poate determina finalizarea unor aptitudini pentru sinucidere, cu care sunt dotate unele persoane. Starea vremii, presiunea atmosferica, altitudinea, anotimpul (mai ales datorita lungimii zilei) au constituit factori de corelatie cu prevalenta sinuciderii.

4.1 Starea meteorologica

Exista unele observatii care leaga o crestere sau o scadere a patologiei umane de starea meteorologica, existand si o categorie distincta de indivizi care frecvent isi modifica starea de sanatate in functie de timp si care au fost denumiti meteoro-sensibili.

Unele cercetari31 au cautat sa stabileasca o relatie intre schimbarile vremii si frecventa sinuciderilor. O prima observatie este generala si se refera la legatura dintre o dispozitie optimista si perioadele de crestere barometrica si dintre depresie si pesimism si perioadele de scadere barometrica. In acest din urma caz, creste frecventa sinuciderilor; pare astfel ca presiunea este factorul determinant principal. Totusi, in civilizatia noastra, oamenii sunt marcati mai ales de situatii frustrante, socio- si psihostresante decat de factori meteorologici.

4.2 Anotimpul

Cele mai numeroase studii indica faptul ca suicidul inregistreaza o ascensiune toamna; aceasta observatie ar putea fi corelata cu scaderea presiunii atmosferice in acest anotimp, dar se ignora ca in aceeasi perioada are loc o crestere a incidentei depresiei majore (care, am vazut, prezinta cel mai inalt potential suicidar din psihopatologie).

Alte studii mentioneaza faptul ca procentul cel mai ridicat de sinucideri este vara32.

Tot referitor la dinamica anuala a suicidului, studiile intreprinse de V.-T. Dragomirescu arata ca „procentajul cel mai crescut se afla in lunile de vara (iunie, iulie, august), urmat de cel al lunilor de primavara, apoi de toamna si, la urma, de iarna“33.

Gelder si colab.34 (1988) arata ca in Anglia si Tara Galilor, pentru fiecare decada incepand cu perioada 1921-1930, rata suicidului a fost cea mai ridicata in lunile aprilie, mai si iunie. Un model asemanator s-a gasit si in alte tari in emisfera nordica, iar in emisfera sudica o crestere similara s-a petrecut tot in perioada primaverii si verii timpurii (desi acolo aceste anotimpuri sunt in alte luni ale anului). Motivul acestor fluctuatii nu este cunoscut.

4.3 Altitudinea

Altitudinea a fost de asemenea presupusa ca influientand manifestarile autolitice. Studiile asupra acestei probleme consemneaza ca „in general, suiciderile sunt mai numeroase in vaile fluviilor, dea lungul coastelor si scad in regiunile muntoase, forestiere35. Mentinem rezerve asupra acestei observatii pentru ca n-a fost corelata cu densitatea populatiei din aceste zone.

Studiile intreprinse la noi in tara in anii 1972-198536, pe baza investigatiei proiective (cuplul psihodiagnostic Rosscharch-Szondi) asupra persoanelor cu tentative de suicid nereusite, au relevat urmatoarele cauze ale alegerii suicidului ca solutie:

deficienta unor modalitati de integrare sociala, specifice persoanei in cauza;

frecventa unor tipuri de relationare interpersonala, care stimuleaza suicidogeneza;

reactualizarea opozitiei fundamentale intre instinctul vietii si instinctul mortii in functie de modalitatile de angajare a persoanei;

dezvoltarea unei orientari autolitice specifice la persoana in cauza;

modul de satisfacere a contactului subiect-obiect, cu dubla conditionare: interna si externa;

conjugarea factorilor nativi, constitutionali, cu factorii dezvoltarii individuale,intr-un context afectiv motivational frustrant;

configuratia specifica a dinamicii pulsionale;

rolul unor evenimente sociale care alcatuiesc cadrul de aparitie si intretinere a comportamentului suicidar sau cu semnificatie autodistructiva. Legaturile dintre suicid si factorii mentionati mai sus nu stabilesc cauzalitatea, dar scot in evidenta importanta tipurilor de influiente ce interactioneaza: printre factorii sociali se remarca izolarea sociala, in timp ce printre factorii de personalitate tulburarile depresive, alcoolismul si personalitatea instabila si chiar anormala.

motivatia inductia declansarea

Recent, in primavara anului 1997, dr. Doina Cosman37, in urma sondajelor efectuate la Cluj privind conduitele suicidare majore, a concluzionat ca principalele cauze ale acestor conduite sunt, in ordinea frecventei, urmatoarele: problemele financiare si deceptiile sentimentale, urmate de lipsa de comunicare dintre oameni, ceea ce implica neantelegerea anumitor probleme fundamentale ale indivizilor. Printre tineri, rata crescuta a somajului este o foarte importanta cauza; ii invata ca oamenii au din ce in ce mai putina valoare38.

Stabiirea raportului de cauzalitate in comportamentul suicidar implica, pe langa rezolvarea problemei de precizare a naturii si a particularitatilor individualizate ale motivatiei, o ierarhizare a factorilor de ordin predispozant, cu rol favorizant si declansant in determinarea suicidului.

In sinteza pe care o facem in incheierea acestui capitol, am incercat o prezentare schematica a legaturilor posibile intre aceste diverse categorii de factori – preluand schema procesului cauzativ prezentata de V. Dragomirescu39. Principalul scop al acestei schematizari urmareste aspctul aplicativ metodologic, precum si raportarea la importanta si specificul factorilor etiologici (Figura 1).

In plus, trebuie sa avem in vedere legatura indirecta a conditiilor in raport fata de cauza si efect, cauza fiind nemijlocit legata de efect. Rezulta deci ca producerea efectului este asigurat de conditii, care favorizeaza o anumita dezvoltare, necesara pentru aparitia efectului si prin activarea cauzei. Este deci necesar sa se cerceteze fiecare imprejurare care a facilitat generarea comportamentului suicidar.

Intr-o sinucidere exista motivul de fond si motivul de moment. Motivul de moment este motivul aparent al sinuciderii (“picatura care umple paharul”). Motivul de fond este mult mai important, deoarece insul nu ar ajunge la hotararea de asi pune capat zilelor daca nu ar avea mai multe probleme in viata sa, probleme percepute sau nu de cei din jur sau chiar de el insusi. Astfel, daca individul ar avea sprijin din partea celor din jur si ar trai intr-un grup altruist, unde statutul si rolul lui ar corespunde valorii sale, aparitia unei probleme in viata sa nu ar constitui motivul de moment al unei sinucideri.

Un om, atunci cand hotaraste sa-si puna capat zilelor, el de fapt doreste sa-si schimbe ceva in viata sa; sa schimbe acel ceva ce pe el nu-l poate lasa sa traiasca.

Pe langa aspectele de determinare, “analiza starilor tanatogene autodistructive implica coroborarea cu o multime de factori de conditionare, care , in general, se pot sistematiza ca fiind de ordin predispozant, favorizant si declansant. Acest factori pot fi, la randul lor, de ordin biogen, organogen, psihogen si socio-cultural”40, a caror schematizare – prelucrata dupa V. Dragomirescu – o prezentam in continuare:

Figura 2.

Cauzalitate in autoagresivitatea majora

+ +

+

Asadar, conditiile care favorizeaza si determina suicidul, transformandu-l in anumite epoci intr-o maladie sociala, au putut fi stabilite cu destula precizie. Exista deci o multitudine de factori determinativi care ar putea explica fenomenul sinuciderii, ca cei educativi, traditii, imitatie, conflicte individuale specifice etc. Asistam la o intreaga atmosfera sinucigasa de compozitie diversa, de la un loc la altul, de la o societate la alta – careia I se datoreste disproportia de cifre si cresterea numarului cazurilor.

Precizam ca pentru ca individul sa cada in tentatia sinuciderii nu este nevoie de intrunirea factorilor prezentati (ei fiind doar conditii), dupa cum, chiar daca s-ar manifesta toti, ramane posibil ca individul sa faca uz in mod corect de libertatea sa si sa evite autosuprimarea.

Nici unul dintre factorii prezentati nu poate fi apreciat ca decisiv, ei reprezentand – dupa cum am mai spus – conditi, nu cauze. Adevarata „cauza“ tine de libertatea individului si este deci indeterminabila.

Capitolul V

Orientari, puncte de vedere in interpretarea suicidului

Conceptii si teorii cu privire la suicid

Complexitatea fenomenului suicidar face posibila si necesara tratarea lui din diverse puncte de vedere; prin pericolul vital pe care il reprezinta, prin angajarea morala a celor din jur, prin valoarea afectiva sau social-economica a individului suicidul reprezinta un pol de interes pentru specialisti din domenii diferite si o problema centrala de reflectie.

Abordarea fenomenului suicidar poate avea dimensiuni diferite, care sa atinga domenii diferite, cum ar fi cel social, atunci cand suicidul este considerat ca o retragere din fata responsabilitatilor sociale (implicand si o latura morala), al psihologiei, cand istoria persoanei si devenirea omului sunt prevalente, cel psihiatric, in masura in care suicidul, desi poate fi considerat o caracteristica general-umana (este o manifestare specific umana si putini sunt oamenii care sa nu se fi gandit, cel putin intr-un anumit moment al vietii lor, la sinucidere ca la o solutie posibila), reprezinta totusi un fenomen particular in viata unui om, in care se poate suprapune sau asocia cu o patologie psihica.

Problema comportamentului suicidar, de larg si permanent interes sociologic, psihologic-psihiatric, medico-legal si genetic, a fost abordata in literatura de specialitate de cele mai multe ori ca rezultat al cercetarilor separate si exprimand opinii distincte ale diferitilor cercetatori ai fenomenului. Se remarca, atat in studiile efectuate cat si in interpretarea fenomenului, folosirea unei metodologii specifice, elaborarea de concluzii aplicabile cadrului specialitatii respective. Rezultatele unora dintre aceste studii realizeaza partial interpretarea problemelor, raportate la factori, cauze, forme de manifestare, consecinte sau semnificatie, sociala si individuala, mijloace de prevenire si combatere.

Cercetarile de inspiratie sociologica analizeaza cauzele socio-culturale ale fenomenului suicidar; cercetarile fundamentate pe metode psihologice si interpretare psihopatologica urmaresc semnificatia diagnostica si chiar sistematizarea tipologica. Desi majoritatea lucrarilor sesizeaza complexitatea fenomenului si necesitatea desfasurarii interdisciplinare pentru implicatiile ce le are pe plan social si individual, ele dau prioritate unor factori specifici domeniului respectiv de preocupare.

Cresterea numarului tentativelor de suicid, precum si a letalitatii prin sinucidere proportional cu totalul populatiei a facut sa apara un domeniu aparte de studiu, sinucidologia, care abordeaza fenomenul suicidar intr-o maniera interdisciplinara.

Din punct de vedere teoretic, cercetarea comportamentului suicidar are ca principal obiectiv rezolvarea problemei cauzalitatii.

Din punct de vedere practic, se pune problema demonstrarii cauzelor si conditiilor determinate si a circumstantelor psihologice-patologice in situatii sociale concrete, ce motiveaza declansarea conduitelor sinucigase.

Cercetarea urmareste scopul probarii stiintifice prin reconstituirea unor fapte din punct de vedere sociologic si psihologic si o evaluare a trasaturilor personalitatii persoanelor cu tentativa de sinucidere, in vederea unor aprecieri prognostice si indicatii terapeutice corespunzatoare eficiente.

Responsabilitatea fata de comlexitatea si importanta problemei cunoaterii personalitatii celui ce apeleaza la suicid a impus o largire a preocuparilor intr-o activitate interdisciplinara, sociologica si psihologica-psihiatrica.

1. Teorii biologice / genetice

Sinuciderea sau tentativa de sinucidere este privita in general ca unul din actele majore tradand inadaptabilitatea sociala a cazului respectiv. Prin rigiditatea personalitatii sale, cazul nu gaseste alta rezolvare rationala si de atitudine in fata conflictelor decat suprimarea propriei fiinte. In aceasta perspectiva, fondul social-educativ modelator si potentialul genetic ereditar cu care se inscrie individul in viata apar esentiale si determinante in structurarea acestei rigiditati a personalitatii sale. Aceasta rigiditate in modelare sub actiunea factorilor educativi, ca si alte indicii clinice si somatice, sugereaza influienta unui potential genetic ereditar deficitar in adaptare, cu care se inscrie individul in viata.

In unele lucrari in aceasta privinta, probabil din cauza impresionabilitatii celorlalti factori etiologici mult mai evidenti, atitudinea cercetatorilor merge de la negarea totala a oricarei influiente a ereditatii in actul sinucigas, ca cea a lui Schneider, pana la aceea in a-i acorda un rol principal-cum intalnim in opinia lui Regis.

Daca influienta ereditatii este incontestabila in delicte, crime si in psihoze, prin intinderea notiunii de inadaptabilitate, ea poate fi admisa si pentru sinucidere. Un determinism anterior nasterii, prin influiente de viata intrauterina, sau conceptuale genetice, prin alterarea plasmei germinative, pare sa fie destul de evident la sinucigasi.

Inainte de factorul ereditar propriu-zis, amintim de accidentele vietii foetale. Sunt cunoscute influientele pe care le au asupra fatului si a viitorului copil hemoragiile genitale ale mamei in timpul sarcinii, infectiile intercurente, iminentele de avort, diferitele tulburari uterine din perioada de gestatie. „Perioada cruciala a acestor influiente pare a fi saptamana a 8-a a vietii foetale. Lipsa de oxigen ar fi factorul esential in aceasta influienta1.

Referitor la influientele pur ereditare, genetice propriu-zise, Huntington (1960)2 subliniaza ca multi copii nascuti in iunie au mai multe sanse de a intra in spitalele de boli mintale decat restul copiilor care sunt nascuti in alta perioada. Acesta este un exemplu de materializare a influientei mediului extern in determinismul genetic conceptual al unor cazuri.

Referitor la perioada conceptuala propriu-zisa, Peterson (1933)3 apreciaza ca exista o frcventa marcata a cazurilor de malformatii congenitale la copiii conceputi in martie si aprilie, fata de cei din august si septembrie.

Este cunoscut rolul ereditatii in anomaliile cromozomice, in alienarile mintale; sinucigasii, in parte – avand o modalitate de structurare psihica in unele puncte asemanatoare – pot avea malformatii cromozomiale asemanatoare. „Barbatii cu doi cromozomi Y se gasesc mult mai des printre indivizii cu deficiente psihice si un tip de agresivitate speciala, in care am putea incadra si sinuciderea, decat in populatia generala“4.

Avand in vedere insa nenumaratele posibilitati de combinare genetica, posibilitatile de influientare a plasmei germinative si a fatului, sansele de implicare a ereditatii printr-o interventie directa filogenetica sunt incalculabile.

In comparatie cu un barbat de formula cromozomiala normala XY, un barbat cu formula XYY apare mai frecvent intre acei care risca sa aiba o personalitate psihopatica; toate nuantele, de la o comportare absolut normala la o psihopatie severa au fost intalnite in sindromul XYY5.

Astfel, L. Moor, care in 1967 sustinuse aceasta ipoteza (a corelatiei dintre anomalia XYY si hetero – si autoagresiviste), in 1973 se arata adversar, descoperind in proportie de 1,5% indivizi normali, prezentand aceasta anomalie cromozomiala, in timp ce o mare parte dintre cei cu manifestari auto – sau heteroagresive poseda un cariotip normal6. Pe de alta parte, P. A. Jacobs (1971) descopera un numar foarte mic de indivizi autoagresivi ptrezentand astfel de anomalii cromozomiale7

Un posibil motiv pentru indivizi de a se sinucide se refera la chimia creierului. In 1975, cercetatorii suedezi incercau sa masoare nivelul serotoninei din creier. Serotonina, un neurotransmitator recent descoperit era cunoscut ca fiind implicat in emotii si stari sufletesti. Fiindca serotonina din creier nu poate fi masurata direct fara distrugerea propriu-zisa a creieruului, cercetatorii au luat mostre de fluid cerebro-spinal din coloanele vertebrale ale subiectilor umani, luind masuri ale nivelelor unei substante numite 5HIAA, cunoscuta ca un bun indicator al nivelului de serotonina cerebrala. Psihiatrul Marie Asberg a gasit ca toti indivizii cu nivel scazut de 5HIAA se sinucid.7' Dr. Asberg a descoperit un indicator biologic ce putea fi pus in relatie directa cu incidenta sinuciderilor. De atunci, cercetatorii au legat mereu nivelul scazut de serotonina si 5HIAA cu depresia, agresivitatea si impasivitatea. Combinatia dintre cele trei atribute este o formula evidenta a sinuciderii violente dupa cum ne dam seama. De fapt, cu cat este mai jos nivelul, cu atat sinucigasul este mai impulsiv si agresiv.

Examinand creierele victimelor sinuciderii si comparandu-le cu creierele victimelor accidentale, cercetatorii suedezi au descoperit la fel ca primii intr-adevar aveau un nivel scazut de serotonina.7" Cu toate ca este nevoie de o cercetare mai aprofundata, aceste descoperiri ar putea indica ce ar trebui sa testeze psihologii pentru a elabora un test valid de gasire a potentialilor sinucigasi.

Asadar, tezele genetice considera ca sinuciderea este ereditara, dar nu sunt probe sigure despre rolul ereditatii, in schimb se cunoaste faptul ca anumite afectiuni psihice care pot duce la acte autodistructive se pot transmite la descendenti.

Factorul genetic este insuficient sa explice multe lucruri; nu epuizeaza nici macar determinismul biologic, iar determinismul sociologic il ignora total.

2. Suicidul in perspectiva medicinei legale si criminologiei

(a). Cazurile de suicid nu scapa evidentei Institutului de Medicina legala, deoarece reglementarile procedurale, in practica expertizei in tara noastra prezinta avantajul, in raport cu practica din alte tari, de a putea oferi date statistice mai reale prin obligativitatea autopsiilor in toate mortile violente, ca si in mortile suspecte. Medicul legist, in urma autopsiei si a examinarilor de laborator, interpreteaza mecanismul de producere al leziunilor si „tanatogeneza de excludere“, facand discriminarea autoproducerii. Ceea ce scapa de obicei practicii curente sunt tentativele, unde se urmareste in primul rand rezolvarea terapeutica in spitalele de urgenta, sectiile de toxicologie sau clinicile de psihiatrie. Situatia se poate rezolva prin cercetarea multidisciplinara (in care sociologul poate furniza detalii de ancheta, iar medicul poate distinge tentativa reala de un accident cu substante medicamentoase, de exemplu) si prin comunicarea tuturor cazurilor pentru a fi luate in evidenta de Institutul de Medicina Legala si de centrele de igiena mintala teritoriala.

In practica medico-legala, motivatia suicidului nu apare intotdeauna clara datorita faptului ca o serie de documente medicale nu sunt atasatela dosarul medico-legal. Situatia poate fi indreptata prin intocmirea unor fise-ancheta de catre un personal initiat corespunzator, cu ocazia procedurii la formalitatilr de deces.

Pentru studiul medico-legal al suicidului, datele cele mai semnificative se refera la mecanismul de producere a leziunilor traumatice. Nu intotdeauna insa aceste date sunt suficiente pentru diferentierea formei judiciare a mortii sau a suicidului autentic de accidente sau simulare. Desi nu trebuie specificata forma judiciara de moarte violenta in actul medico-legal, aceasta trebuie sugerata prin precizarea posibilitatilor de producere sau autoproducere a leziunilor mortale excluzand alte circumstante de realizare. „Asa cum nu poate fi exclusa imediat o spanzurare-sinucidere prin raport cu una accidentala sau prin omucidere, tot asa nu orice politraumatism de circulatie trebuie interpretat ca accident, nu orice intoxicatie acuta sau precipitare – o sinucidere si nici orice impuscare- un omor din culpa.“8 Exista tendinta ca, datorita cunoasterii unor modalitati clasice recunoscute sau a unor mijloace specifice de realizare, sa se tipizeze, etichetandu-se automat forma judiciara a mortii, forme sustinute de cercetarile statistice si de practica de expertiza de rutina. Uneori apar insa suspiciuni, rezultate din insuficienta cunoastere a antecedentelor sau a datelor de istoric, din aspectele contradictorii in raport cu datele de ancheta, care eticheteaza de la inceput o moarte suspecta. Diversitatea cazurilor atipice reprezinta inca o dificultate, in special in interpretarea suicidului.

Una din implicatiile medico-legale specifice este identificarea suicidului in cadrul mortilor suspecte si delimitarea de celelalte forme de moarte violenta sau neviolenta.

Expertiza medico-legala porneste de la cunoasterea frecventei suicidului, a categoriilor implicate referitoare la situatia socio-psihologica si bio-medicala a victimei, a modului de realizare a actului distructiv autolitic, a antecedentelor personale semnificative din punct de vedere social, psihopatologic si medical, a repartizarii teritoriale si in timp a fenomenului. Din astfel de studii ar avea semnificatie doar prin diversificarea obiectivelor de referinta, ceea ce impune o cercetare interdisciplinara pe loturi extinse de subiecti si in care trebuie facuta reconstituirea cauzelor de realizare. Intr-o astfel de cercetare rolul sociologului, al psihologului, al psihiatrului, al organelor judiciare este indispensabil intrucat fiecare caz in parte are particularitati legate de motivatia individuala a actului autodistructiv.

Elucidarea genezei mortii in sinucidere constituie un domeniu particular al cercetarilor medico-legale. De asemenea este importanta analiza aspectelor motivationale ale actului autodistructiv, putandu-se furniza o serie de argumentari de ordin medical privind legatura dintre suicid si patologia organica concret evidentiata la autopsie.

In plus, diagnosticul diferential al suicidului in cadrul formelor de moarte violenta se realizeaza in legatura cu investigarile criminalistice.

Totusi, suntem de parere ca, in vederea cunoasterii personalitatii autorului actului autodistructiv si eventual a conditiilor psihopatologice, a motivatiei conduitei suicidare, cercetarea sociologica si psihiatrica ofera date esentiale in aprofundarea cunoasterii fenomenului in ansamblu. Aceasta cercetare se adreseaza in aceeasi masura cazurilor de tentative cat si suicidului autentic realizat, avand o orientare de reconstituire. In plus, acestui domeniu ii revine sarcina de elaborare a unui program general da masuri de preventie si a unor planuri individualizate de interventie in vederea combateriii recidivelor si aigurarii reinsertiei socio-profesionale si familiale a cazurilor.

Practica medico-legala considera comportamentul autodistructiv caracterizat de antrenarea heteroagresivitatii asupra propriei persoane. De asemenea, sunt remarcate starile in care hipersensibilizarea psihogena poate fi rezultatul cumularii unor conflicte intretinute si in care, la o stimulare minima se pot declansa si conduite autodistructive specifice, fara legatura aparenta cu continutul stimularii (aparent nemotivate, fata de intensitatea reactiei de raspuns).

Din perspectiva medico-legala de cercetare V. Dragomirescu incadreaza suicidul in conduita devianta autodistructiva, ca „tipul particular (specific) si major“9 al acesteia. Potentialul autodistructiv nespecific, tentativele anterioare de suicid se adauga cadrului starilor tanatogene din mortile violente, alaturi de starile de agresivitate potentiala.

In practica medico-legala s-au diferentiat doua aspecte principale ale cercetarii fenomenului. Primul aspect, de practica a expertizei in moartea violenta, este legat de gasirea criteriilor de discriminare a suicidului de celelalte forme de moarte violenta si in special fata de omucidere si accident, aspect medico-legal cu imediate implicatii criminalistice; teoretic, cercetarea urmareste exclusiv elucidarea genezei mortii.

Al doilea aspect, avand un cadru exterior si un caracter predominant teoretic si multidisciplinar, a aparut ca o nevoie a explicarii complementare a fenomenului, prin investigari in directia cauzelor propriu-zise de determinare a conduitei autodistructive si ulterior de delimitare a notiunii de „suicidopatie“ in cadrul patologiei specifice, cu implicatii multidisciplinare si vizand sesizarea factorilor de risc, precizarea cauzelor determinante si a circumstantelor declansatoare a caror cunoastere e necesara in eleborarea unor masuri de preventie si combatere, iar pentru tentative, a masurilor de recuperare si reinsertie sociala.

asa cum se poate vedea din schema de mai jos:

Motivatie Metode Decizie

Din perspectiva medicinei legale, V. Dragomirescu10, dar si C. Enachescu11 subliniaza ca o importanta deosebita in orice caz de suicid o are cunoasterea dinamicii actului suicidar, suicidopatia. Aceasta este aceeasi, indiferent de tipul de suicid, patologic sau nepatologic.

Suicidopatia, obiectul de studiu al suicidologiei, evolueaza in trei faze distincte:

a). Suicidatia, faza de incubatie, reprezinta „faza de incubatie, faza mentala de cercetare a motivatiei, in cursul careia subiectul isi pune problema mortii si a necesitatii de a muri“12. Cauzele ce duc la declansarea acestei etape pot fi de ordin sociologic (dificultati la adaptare sociala, slabirea sau accentuarea coeziunii grupului social) sau de ordin patologic (boala psihica, tipul de personalitate, fondul heredoconstitutional). Aceste cauze „determina pe plan intrapsihic formarea unei atitudini motivationale corespunzatoare pregatirii actului suicidar“13: imaginea actului se prezinta ca posibila.

b). Suicidactia sau faza de tensiune psihica este etapa de incarcare emotional afectiva „faza de trecere de la imaginile abstracte, conflictuale, la etapa pregatirilor concrete, prin cautarea formelor si a metodelor de conduita autodistructiva“14. Exista circumstante (psihologice: etilism cronic, narcomanii, psihopatii, stari reactive; somatogene: malformatii congenitale, infirmitati, boli somatice grave; sociogene: prozelitism, conflicte social-juridice, sociopatii) care influenteaza si intretin aceasta faza, in care tensiunea intrapsihica e crescuta, culminand cu momentul in care individul adopta „decizia“ infaptuirii suicidului. Este momentul „exploziei autodistructive“.

c). Traumatizatia numita si faza de descarcare tensionala reprezinta „faza de punere in practica a modalitatilor autodistructive preconcepute, sau actul in sine, urmat sau nu de reusita, adica de moarte“15. Metodele folosite in scop autodistructiv pot fi diferite, iar efectele lor pot fi, dupa autorul citat, psihopatologice sau specifice (suicidul realizat, tentativa de suicid, santajul suicidar) si sociale sau nespecifice (suicidul egoist, suicidul altruist, suicidul anomic).

Intre aceste faze ale suicidopatiei exista o inlantuire cauzala, (a).

Indiferent daca intre hotararea de sinucidere si punerea ei in aplicare este o perioada de timp mai mare sau mai mica, deosebit de important este momentul critic sau criza; atunci se produce efectul devastator asupra datelor constiintei, cand subiectul nu mai intuieste exact prportia actului. Dupa trecerea crizei este de presupus ca individul ar fi revenit la o forma acceptabila de comportament.

(b) Analiza starilor tanotogene se impune in situatia mortilor violente si datorita interesului criminologic particular, in vederea excluderii efectelor accidentale sau criminale, care se pot, uneori, confunda cu sinuciderile.

Din punct de vedere criminologic, aprofundarea cunoasterii fenomenului, impune cunoasterea rolului si a modului concret de participare a victimei in realizarea propriului prejudiciu. Din acest domeniu se pot imprumuta metodele de investigare si reconstituire ale diferitelor genuri de conflictuali toate intre individ si mediul social si acelea care se adreseaza prevenirii lor.

Fenomenul de victimologie ajuta la cunoasterea rolului inductar, negativ si de ambianta catre conduita autoagresiva, in cercetarea relatiilor interpersonale.

Suntem de parere ca predominanta conditionata social, istoric, cultural, psihologic etc. a formelor de manifestare a autoagresivitatii este o realitate, care necesita insa a fi in continuare verificata de cercetarea interdisciplinara.

Interdisciplinaritatea fenomenului autogresiv se verifica pornind in mod concret de la analiza aspectelor social-negative si care apare din relatia factorilor cauzali cu conditiile permanente de intretinere si circumstantele declansatoare ale actului autodistructiv.

3. Perspectiva psihologica asupra suicidului

Tezele psihologice se ocupa de mecanismele psihologice individuale care intervin in actele de suicid, incercand sa elucideze aspectele sale dinamice.

Cercetarile psihologilor in legatura cu suicidul au urmat mai multe directii, acestia incercand in primul rand explicatii pe cazuri individuale. Suicidul apare, din punct de vedere psihic, ca o echilibrare a unei tensiuni insuportabile. In unele cazuri, el se dovedeste solutia „rezonabila“, unica iesire dintr-un impas. A te sinucide inseamna a refuza sa admiti ca dorinta ta isi poate gasi o cale de satisfacere definitiva.

3.1. Trei directii mai importante pot fi desprinse in cazul cercetarilor psihologice. Una dintre ele – care, de altfel, sta la baza celorlalte – se ocupa de o populatie intr-o perioada data. Asemenea studii iau in considerare caracteristicile sociale ale victimelor, precum si epidemiologia suicidului, dar se focalizeaza pe posibilele motive si ratiuni ale actului suicidar si pe clasificarea psihologica sau psihiatrica a suicidantilor.

Acest tip de cercetare se confrunta cu trei dificultati:

– o circumscriere a motivelor si ratiunilor pare arbitrara,

– victimele nu pot fi clasificate psihologic prin absorbtie directa sau ancheta (acestea fiind principalele metode utilizate),

– este foarte greu, daca nu imposibil, de evaluat incidenta acestor factori in totalul populatiei, pentru a putea trage concluzia ca ei sunt factori patogeni.

Aceste cercetari pot cel mult sa evidentieze conditiile necesare, dar nu si suficiente, pentru ca un individ sa se sinucida.

3.2. Un al doilea tip de investigatie utilizeaza controlul grupelor, facand comparatie intre ele. Astfel, Shneidman si Faberow (1956) urmaresc istoria psihiatrica a patru grupuri diferite de indivizi:

– persoane care s-au sinucis,

– persoane cu tendinte de sinucidere,

– persoane care s-au gandit sa se sinucida,

– fara nici o legatura cu ordinul celor de mai sus in legatura cu sinuciderea.

Ei au descoperit ca o persoana cu potential suicidar nu poate fi distinsa real dupa istoria personala. Chiar dupa multi ani de studii in domeniul sinuciderii, Shneidman nota: „…inca nimeni nu stie cu siguranta de ce oamenii se sinucid. Fiecare act de sinucidere poate avea motivele sale. De ce se sinucid oamenii – si adancimile comiterii autodistrugerii lor – poate fi relatat prin expunerea lor insile.“16

Ca si alte acte umane critice, sinuciderea are diferite nivele cauzale: cauze primare din copilaria timpurie, cauze de rezonanta si sustinere din societate si mai multe cauze immediate de precipitare.

Alt motiv semnificativ este ca suicidul este veriga relatiilor personale. In mod obisnuit, persoana reactioneaza la o relatie cu o alta persoana. Pentru acest motiv, rolul „significant other“17 poate fi vital in prevenirea sinuciderilor.

Intelegerea sinuciderii cere o intelegere a conceptului psihologic de ambivalenta – prezenta simultana a dorintei de a muri si fantasmele de salvare si interventie. Shneidman considera ambivalenta intricata in esenta suicidului: „taierea gatului in timp ce striga dupa ajutor“18. In plus, oamenii nu inteleg ce se petrece in mintea celor ce se sinucid.

Concentrandu-se doar pe aspectul psihologic al dezvaluirilor suicidului, Shneidman gaseste ca actul (sinuciderii) are patru elemente. Primul, practicile individuale auto-depreciative, caile auto-degeneratoare ale vietii (traiului). A doua caracteristica este o crestere in perturbarea emotionala. Experienta dezordinii interioare a persoanei sinucigase pe care o poate manifesta in „nebunie“, iritabilitate, comportament agitat sau in perturbari in somn, mancat sau vorbit. Al treilea dintre elementele de baza in stilul de viata al sinucigasului potential este exclusivitatea gandirii (gandirea „tunel“, cum a mai fost numita). Ingustarea gandirii („sau-sau“) predomina, si in special folosirea cuvantului „singur“. De exemplu, „Singurul lucru pe care-l pot este sa-misfarsesc viata si singurul drum de urmat este sa ma spanzur.“ Al patrulea element este ideea de omorare a lui insusi – scanteia, inselarea interioara ca „Pot sa-mi rezolv toate problemele sfarsindu-mi viata“. Aceste patru elemente sunt jaloane bune pentru masurarea probabilitatii intr-un suicid actual. Numai acei sinucigasi care lasa o nota din misterul actului cu ei in mormant.

Teoria psihologica elaborata de G. Deshaies sustine ca suicidul nu este intotdeauna patologic, asa cum vom arata ca sustine majoritatea psihiatrilor. El exprima o reactivitate proprie omului ce evidentiaza dualismul starii de agresivitate, indreptata spre un obiect (eteroagresivitate) sau asupra lui insusi (autoagresivitate). Suicidul are un determinism complex: psihologic si biologic, in care intra factori de predispozitie dobandita sau constitutionala, de dispozitie psihologica si de situatie. De aceea, sinuciderea adolescentului, a adultului si a batranului au semnificatii diferite dupa etapa existentiala parcursa. „Semnificatiile actului suicidar“ variaza dupa cum sunt raportate la sinucigasi sau la ceilalti. „Motivatia actului suicidar“ este diferita: emotionala, pasionala sau rationala. Atitudinea celorlaltiva fi diversificata dupa starile psihologice si, eventual, psihopatologice ale sinucigasului si va tine seama de aceste semnificatii pentru a ajuta omul in impas19.

Deshaies insista asupra apropierii dintre „joaca de-a moartea“ si „joaca de-a sublimul“, subliniind disparitia barierelor dintre sinucidere si estetic: gratuitatea lor fundamentala, „inutilitatea“ si irationalitatea lor le determina sa-si depaseasca conditia de repere ale unui ludism fara retineri.

Oricare ar fi etapele parcursului suicidar, oricare ar fi ordinea lor („trecerea de la gand la fapta“, „proces defensiv“, „proces punitiv“, „proces agresiv“, „procws ludic“, „instinct al mortii“), ele sunt regasite, in cantitati diferite si cu motivatii deosebite la oricare dintre sinucigasi.

Notiunea de suicid nu este inabordabila gandirii umane normale, asa cum este cea a unui act morbid, i$eea de sinucidere nu este in sine o idee morbida. Psihic, ideea si actul suicidar apartin bagajului nostru intelectual, afectiv, volitional. Suicidul nu este patologic prin definitie, ci doar unele din formele sale au o conditionare morbida.20

3.3. Un al treilea tip de investigatii este reprezentat de cercetarile psihanalistilor. Aceasta conceptie (Freud, Friedman, Garman, Szondi) considera ca factor central in etuiologia suicidului relatia dintre pulsiunea autoagresiva si cea heteroagresiva (se sinucide acea persoana care, inconstient, doreste moartea cuiva); astfel, autoagresivitatea nu este decat o heteroagresivitate transformata. Comportamentul suicidar reprezinta forma cea mai autentica si directa a abolirii functiei de conservare, o conduita autoagresiva manifestata prin act sau tentativa.

Conduita autolitica a fost denumita si complexul Atropos (dupa numele uneia dintre zeitele destinului, moirele, care in mitologia greaca erau denumite si „torcatoarele“, una dintre ele curmand firul vietii oamenilor).

3.3.1. S. Freud leaga sinuciderea de starea de melancolie, pe care o defineste, din punct de vedere psihanalitic, ca fiind o depresie profunda si dureroasa, in care inceteaza orice interes pentru lumea exterioara, cu pierderea capacitatii de a iubi, datorita diminuarii sentimentului (stimei) fata de sine („Deuil et melancolie“, 1910); aceasta depresie genereaza autoinvinuiri, autoinjurii, toate cu semnificatii autodistructive, mergand pana la desfiintarea persoanei de catre ea insasi.

La baza melancoliei, Freud pune existenta a trei conditii: pierderea obiectului, ambivalenta si regresiunea libidoului Eu-lui. Astfel, subiectul pierde obiectul investitiei sale libidinale, libidoul fiind obligat sa renunte la legaturile care exista intre el si obiect. Melancolicul, fara a avea constiinta acestei pierderi, este in permanenta trist avand o diminuare importanta a sentimentului (stimei) de sine si complacandu-se in aceasta stare; autoinvinuirile si autodistrugerea reprezinta, de fapt, denigrarea si invinuirile adresate obiectului pierdut. Prin identificarea cu obiectul, invinuirile se deplaseaza de la obiect la subiectul insusi; eliberat de obiectul investitiei, libidoul nu se deplaseaza spre alt obiect, ci se retrage in Eu; identificarea agresiva cu obiectul angajeaza (sau revine la un mecanism) pe care Freud il numeste introectie (si pe care Szondi, in 1952, il va relua in teoria sa despre analiza destinului).

Introextia se realizeaza in cazul in care exista o puternica fixatie asupra obiectului, dar o slaba rezistenta a investitiei libidinale. Eul nu se poate restructura de asa maniera incat sa deplaseze energiile libidoului asupra altui obiect, de aici rezultand o dificultate a alegerii obiectuale care regreseaza spre narcisism. Pierderea obiectului dezvaluie fenomenul de ambivalenta. Aceasta consta in existenta, in cadrul unei relatii (in special cea erotica), a doua componente majore (dragostea si ura), prima fiinsd constienta, a doua inconstienta. Prin pierderea obiectului, componenta negativa (ura) este eliberata si se refugiaza in Eu care are tendinta la autodistrugere. Eul nu se poate distruge in virtutea unei returnari a investitiei libidinale obiectuale decat daca se trateaza el insusi ca obiect, daca este capabil sa intoarca spre el insusi ostilitatea indreptata spre obiect (ostilitatea reprezinta reactia primitiva a Eu-lui impotriva lumii exterioare).21

Dupa Freud, agresivitatea ar fi „dincolo de principiul placerii“ (Eros), manifestarea „instinctului mortii“ (Thanatos). Substratul agresivitatii – atribut fundamental al omului – este pulsional. El ii spune „pulsiune ostila“ sau „tendinta ostila“ si stabileste aparitia ei in stadiul de dezvoltare „sado – anal“ (pregenital). Agresivitatea ar fi, dupa Freud, expresia sau exteriorizarea confruntarii dintre instinctul mortii si instinctul vietii (placerii).22 Scopul agresivitatii este distrugerea si dezorganizarea si, in final, omorarea sau moarte, adica intoarcerea la starea initiala anorganica.

Cercetarile lui Freud se bazeaza pe o experienta clinica bogata si un numar mare de cazuri investigate si care sunt ghidate de doua idei majore:

– suicidantul este victima unui puternic impuls agresiv pe care nu reuseste sa-l descarce in afara si ca rezultat se intoarce catre sine; aceasta conceptie nu explica adecvat actul suicidar intrucat nimic nu explica cum agresivitatea generala sau rezultata dintr-o anumita situatia isi va directiona expresia;

-exista un impuls al mortii care se prelungeste in suicid, considera Freud. Dar nici o observatie riguroasa nu atesta existenta acestui instinct, mai ales manifestat direct printr-un comportament care are o devenire socio-psihica si este de o mare complexitate.

3.3.2. Studiul asupra melancoliei a fost reluat de Karl Abraham si Melanie Klein. K. Abraham stabileste un numar de factori a caror interactiune ar duce la manifestarile depresiei melancolice, ce poate evolua spre suicid. El vorbeste despre „disforia originara“, manifestata printr-o stare de tristete in timpul copilariei. Incapabil de o dragoste deplina, dar si de o ura fara margini, copilul are un sentiment (o traire) de disperare; in cursul vietii el incearca realizarea unei investitiii obiectuale reusite, dar esecurile repetate ii creaza o stare de spirit care echivaleaza cu repetarea disforiei originare pana la o extremizarea a acesteia, astfel incat persoana se impregneaza cu un dispret total fata de ea insasi, cu tendinta la autoinjosire, fiind, in acelasi timp, coplesita de un orgoliu tradus prin faptul ca isi considera sentimentul de ura atat de puternuc incat se simte vinovat de toate crizele si nedreptatile omenirii. Intervine aici jocul unui narcisism cu dublu sens, pozitiv si negativ, care se poate finaliza intr-o tentativa de sinucidere.

3.3.3. Melanie Klein vorbeste despre o relatie profunda care ar exista intre depresie si paranoia, relatie care-si afla expresia in doua faze succesive, cu originea in primele stadii libidinale (oral si anal): faza paranoida sau anxietatea persecutorie si faza melancolica sau anxietatea depresiva. Simultan cu dorinta de a incorpora obiectul exista teama de a fi incorporat (distrus) de obiect, ceea ce provoaca dorinta de a distruge obiectul, caracteristica starii paranoide; aceasta dorinta antreneaza insa teama de obiect si, deci, dorinta de a-l intregi (restaura), caracteristica melancoliei. Intre teama de a fi distrus si teama de a distruge, persoana traieste un conflict interior care conduce, in ultima instanta, la autodistrugere.

3.3.4. Wilhelm Stekel, unul dintre discipolii lui Freud, a declarat ca persoanele care comit suicid doresc sa omoare, de fapt, pe altcineca (1910). Succesiv, psihanaliza a incriminat pozitia ca suicidul a fost expresia „ostilitatii“ directe spre sine, dar adevaratul punct este indreptarea spre altcineva – in mod obisnuit cineva iubit.

Dorinta de a muri este, d.p.d.v. psihologic, dorinta reintoarcerii la starea prenatala. Stekel a explicat psihologia sinuciderii prin nostalgia abisului, a originii, a intoarcerii. Am putea spune ca este vorba de o iluzie nedefinita a ”reintoarcerii in Paradis“ (M. Eliade). Exista cazuri in care cel care se omoara nu vrea sa dispara si nici nu cauta neantul; unei vieti prea cunoscute, ”de nimic“, ii prefera ceva vag si necunoscut, dar ceva.

In ultimii ani, Zilboorg, Menninger, Litman si alti cativa au descoperit mai mult decat ostilitate in actul sinuciderii. Ei gasesc ca alte pasiuni majore si probleme psihologice precum dependenta frustarii si sentimente ale pierderii sperantei si ajutorului, joaca adesea roluri importante in suicid.

3.3.5. Principalul teoretician psihanalist al suicidului, Karl Menninger, in ”Man against himself“ aduce in atentie trei elemente inconstiente (pulsiuni ostile) care pot conduce pe om la sinucidere: ura care antreneaza dorinta de a ucide (to wish to kill), vinovatia bazata pe dorinta de a fi ucis (to wish to be killed) si desnadejdea sau dorinta de moarte, dorinta de a muri (to wish to die). In conceptia lui Menninger sinuciderea este o omucidere deplasata cu 180 grade, o agresivitate primitiva, derivata din frustare. Astfel, suicidul ar reprezenta ultima forma a ostilitatii inconstiente, orientata asupra obiectului iubit introectat, care este vazut si considerat in mod ambivalent. Acest fapt a fost preconizat de Freud, care manifesta rezerve asupra faptului ca „ar putea exista un suicid in afara dorintei ”precoce reprimata“ ”de a omori“ pe cineva “.23

Subliniind faptul ca supozitia psihanalitica asupra genezei suicidului a fost fondata pe baza analizei maniofestarilor autolitice ale pacientilor depresivi endogeni pentru care astazi isi gaseste o serioasa confirmare, precizam totusi ca un mare numar de suicidari nu ilustreaza psihodinamica clasica asociata cu depresia, duopa cum, multi depresivi nu sunt sinucigasi.

3.3.6. datorita confirmarii partiale a tepriei psihanalitice asupra manifestarilor suicidare, G. Zilboorg a elaborat o teorie mult mai cuprinzatoare asupra genezei suicidului, completand dinamica pulsionala suicidara cu mobiluri ale lumii externe. In plus, el avanseaza punctul de vedere conform caruia, alaturi de puternica ostilitate inconstienta, suicidarul prezinta „o neobisnuita incapacitate de a iubi pe altii“.24

3.3.7. Insatisfactie fata de caracterul unilateral al teoriei psihanalitice a suicidului este prezenta si la R. E. Litman. Bazandu-se pe experienta clinica, el considera ca psihodinamica suicidului nu se reduce la ostilitate, numerosi alti factori fiind inclusi in producerea fenomenului. Printre acestia, autorul include „trasaturi generale ale conditiei umane specifice civilizatiei occidentale“, ca si „mecanisme predispozante particulare“25 in care include anxietatea, culpabilitate, furia, disperarea, neajutorarea etc. In acelasi timp, Litman postuleaza existenta unei pulsiuni autolitice profunde si individuale care insa, in imensa majoritate a cazurilor este controlata si depasita prin „identificari sanogenetice“, „defense ale ego-ului“ si „deprinderi constructive de a trai si a iubi“26. Distrugerea acestor mecanisme interne profilactice poate determina apariotia manifestarilor autolitice.

3.3.8. Alti teoreticieni ai sinuciderii, printre care Alfred Adler, au vazut in actul ca atare o limitare brutala, inspirata de fortele negative ale existentei, a destinului. Sinuciderea reduce, pana la anihilare, orice posibila determinatie a ceea ce se numeste soarta. Sinuciderea anuleaza tot ceea ce parea promisiune a eternitatii ori numai sugerarea amanarii unui desnodamant fatal.27

Ca fenomen activ, sinuciderea este o forta de opozitie – se opune vietii; ”pulsiunile mortii“, dupa cum le numeste psihanaliza, intra in cercul viata-moarte-viata. Sinucigasul este un amplificator al miscarilor mortii. El traieste experiente pe care cei mai multi dintre oameni le traiesc la nivelul profanului si al statisticii. Exista si un calcul al sinucigasului: de vreme ce toti vom muri fara a avea putinta sa ne alegem clipa si felul mortii, el isi construieste iluzoriul privilegiu ca se substituie destinului.

3.3.9. Consideram necesar ca, in cadrul cercetarilor psihanalitice, sa mentionam contribtiile aduse de Scoala de al Frankfurt (Herbert Marcuse si Erik Fromm). Astfel, in lucrarea ”Eros si Thanatos“, H. Marcuse remarca faptul ca „niciodata pana acum moartea nu a fost inclusa atat de consecvent in esenta vietii; si niciodata pana acum moartea nu s-a aflat atat de aproape de Eros“28. Din punctul de vedere al psihanalizei, instinctul mortii este conceptuil esential in explicarea fenomenului autodistructiv, inteles ca o modalitate de a suprima tensiuni devenite insuportabile. „Moartea este – sublinia Marcuse – o fuga inconstienta in fata durerii si lipsei; ea este o expresie a luptei vesnice impotriva suferintei si represiunii“29.

Conceptele cu care Marcuse completeaza teoria lui Freud, cel de ”reprimare suplimentara“ (restrictiile impuse de dominarea sociala) si cel al ”principiului randamentului“ (forma istorica a principiului realitatii), readuc problema suicidului in sfera sociologicului.Instinctul mortii si cel al vietii sunt afectate de principiul realitatii prin modificarea pulsiunilor care rezulta. Din acest motiv „restrictiile de durata impuse Erosului slabesc in cele din urma instinctul vietii si elibereaza finalmente acele forte impotriva carora au fost chemate sa actioneze – fortele distrugerii“30.

Pulsiunile distructive se formeaza si actioneaza puternic in sfera eului. Marcuse releva legatura dintre sinucidere si supraeu: „Constiinta morala, acest organ extrem de pretios al individului cultivat, se dovedeste a fi impregnata de instinctul mortii; imperativul categoric pe care il impune supraeul ramane un imperativ al autodistrugerii care asigura existenta sociala a peronalitatii. Refularea afecteaza atat instinctul mortii cat si instinctul vietii. In mod normal, legatura dintre ele este una sanatoasa, dar severitatea supraeului impinsa prea departe ameninta acest ”echilibru“. (…). La limita, supraeul poate deveni in melancolie un loc de cultivare a instinctului mortii“31. Situatia normala (naturala) a fiintei umane poate fi perturbata de imprejurari externe. „Daca moartea organismului este provocata de ”motive interne“, ocolul prin care se ajunge la moarte este determinat de factori externi“32, deci tentatia autodistructiva trebuie pusa si explicata bio-filogenetic si sociologic.

Aplicand acest rationament la problemele lumii contemporane, Marcuse constata ca putem vorbi de o „tendinta sinucigasa a acestei societati“, caci „jocul mondial cu distrugerea totala isi gaseste o baza trainica in structura instinctelor individului“33. Pentru ca „moartea este negativitatea finala a timpului, iar bucuria cauta eternitate“34, atemporalitatea fiind idealul placerii. „Moartea poate deveni un simbol al libertatii“35; oamenii isi pot asuma moartea intr-un moment pe care si-l pot alege singuri.

Tot pe directia lui Marcuse, Wilfrid Trotter remarca: „Se pare ca sintem siliti sa acceptam ipoteza sumbra ca in structura si esenta oricarui effort uman este inclus principiul mortii, ca nu exista impuls progresiv care sa nu fie paralizat, ca intelectul nu ofera o protectie sigura impotriva barbariei violente“36.

3.3.10. Franz Alexander considera ca in psihodinamica actului autoagresiv este vorba de factori inconstienti care contribuie la gestarea acestui act (factori pulsionali sau afectogeni: sentimentul de culpabilitate, de autopunitie, agresivitatea si pulsiunea mortii).

De asemenea, sinuciderea mai poate fi executata, ca si crima, in cazul unor obsesii impulsive, la care subiectul nu mai poate rezista37. Prin trecerea la act el se elibereaza de sub imperativul obsesiv.

Mai mult, exista cazuri in care cel care se omoara nu are deloc intentia sa-si distruga persoana ci sa se salveze. In incercarea de sinucidere nu se afla dorinta de neant ci de o existenta total diferita de aceea de care omul incearca sa scape prin moarte. Moartea devine astfel mijloc nu un scop. Scopul este sustragerea din fata suferintei sau a nimicniciei existentei. Desigur exista si alte forme de a lupta impotriva suferintei, dar sinuciderea este una aparte. Ea are caracter de act agresiv si de aceea mai mereu I se atribuie o semnificatie patologica. Intr-adevar, sinuciderea: „Este…o fuga prin care omul incearca sa regaseasca Paradisul pierdut, in loc sa doreasca sa merite Cerul. Dornta de a muri dezlantuita de vointa atunci cand tentativa sinuciderii pune stapanire pe om este dinn punct de vedere psihologic dorinta reintoarcerii la starea prenatala“38.

Sinuciderea este asadar manifestarea unui infantilism acest mijloc de lupta impotriva suferintelor este urmatrea esecurilor intampinate in utilizarea altor mijloace. Ea „urmeaza unei experiente de neputinta. Aceasta neputinta sre un continut concret si anume neputinta de afirmare a sinelui, a impulsului persoanei umane de a se realiza, neputinta de actualizare“.39

Sinuciderea considera psihologia analitica este doar una dintre formele de experimentare a mortii, altele fiind depresia, colapsul, transa, izolarea, intoxicarea, exaltarea, psihozele, amnezia s.a. Ca rezultat al unei actiuni constiente ea poate fi una dintre alegerile subiectului, aceea care corespunde total modului sau da a-si intelege viata. Fiecare eveniment din viata are contributia sa la moartea persoanei si fiecare isi construieste sfarsitul cat timp traieste, zi de zi, apreciaza James Hillman, dintr-o perspectiva care inglobeaza viata si moartea intr-un tot („Moartea si viata sunt continute una in alta, se completeaza si sunt de inteles numai una in termenii celeilalte“40). Prin suicid se evita de fapt o anumita moarte, oferindu-se una care sa convina unui sens atribuit in mod obisnuit vietii celui care o concepe ca pe un intreg.41

Pentru psihanaliza sinuciderea este un „act relevant al instinctului mortii“ (pulsiunea mortii organizeaza anterior toate celelalte miscari ale psihicului si uneori chiar cele ale fiziologicului; inainte de a fi un act, sinuciderea este o stare) sau „un masochism extrem“ (tendinta autodistructiva dobandita), raspunzand unui proces de dezorganizare sau de insuficienta organizare a pulsiunilor, a eului si a mecanismelor de aparare.42

Psihologii considera ca starea vietii instinctuale se compune dintr-un sector dinamogen, activ si un sector structurat conservant. Sectorul dinamogen cuprinde potrntialul agresiv difuz, care se poate manifesta prin doua tipuri de conduita: tipul sadic (heteroagresiv) si tipul masochist (autoagresiv-care pe plan social specific se manifesta prin suicid)43.

Modelul psihanalitic considera ca autoagresivitatea este determinata de conflictualitatea intre structurile profunde ale personalitatii: sine, eu, supraeu. Modelul are la baza existenta pulsiunii de agresiune; pulsiunea de distrugere are structura bipolara: distrugerea heterogena si autodistructia44

3.3.11. Leopold Szondi defineste „sindromul suicidar“, in care se pot regasi cele trei conditii ale lui Freud (pierderea obiectului, ambivalenta si regresiunea libidoului eului). Conform parerii lui Szondi, persoana realizeaza un atasament ireal fata de un obiect deja pierdut, pierdere pe care o respinge, mentinand fixatia la obiect, ajungand la o stare de izolare si solitudine. Eul manifesta tendinte vindicative si agresive fata de obiectul care l-a abandonat; acest obiect nemaiexistand, eul reantoarce agresivitatea asupra lui insusi, de aici rezultand, ca solutie, tentativa de sinucidere45.

Toti acesti reprezentanti si punctele lor de vedere din cadrul teoriei psihanalitice a suicidului considera autoagresivitatea un fapt instinctiv sau pulsional, primar; instinctul scapa sau este eliberat de sub controlul sau filtrul instantelor afective si intelectuale, izbucnind violent si conducand insul la tentativa suicidara.

In evolutia si dezvoltarea lui, omul este stapanit de o sovaiala ciudata si absurda intre instinct, ratiune si afectivitate. Pentru unii cercetatori, omul este o fiinta gresit construita, un „capriciu al naturii“ si o „experienta ratata“46 intrucat este supus instinctelor si pulsiunilor sale si manevrat de acestea din strafundul inconstientului.

In sfarsit, tinem sa subliniem ca observatiile si explicatiile psihanaliste, adoptate de un mare numar de suicidologi, sunt valabile mai ales la schizofreni, la care gandirea, comportamentul si limbajul sunt in mare masura simbolice. Tentativa de a realiza dimensiunea sociala a suicidului prin psihanaliza ramane deocamdata un deziderat.

In ceea ce ne priveste, chiar daca ne repetam, apreciem ca delimitarea corecta a domeniului conduitelor suicidare nu se poate lipsi de abordarea multidisciplinara un rol special avand clasificarile sociologice actuale. Aceasta pentru ca sinucigasul nu este in mod esential un dezechilibrat mintal, sau un bolnav organic. Conditionarea actului sau este multipla si validitatea abordarii sale o da sensul ei de prevenire si tratament eficace.

Mecanisme psihologice de aparare

Rezolvarea conflictelor se poate face uneori utilizand mecanisme de aparare. Acestea sunt modalitati de a modifica informatia pentru a o face sa para mai acceptabila, pentru a vedea conflictul sau trauma intr-o lumina mai putin deranjanta. Astfel de mecanisme sunt normale si sanatoase, ajutand la depasirea stressului. Fara aceste mecanisme omul ar fi supus intregii intensitati a oricarui conflict.

Termenul de „mecanism de aparare“ a fost elaborat de S. Freud. El a argumentat ca este necesara distorsionarea realitatii de catre individ pentru a se proteja intr-un fel de gandurile inconstiente inacceptabile si de realitatile nedorite. Initial mecanismele de aparare pot fi vazute in aspectul lor negativ deoarece modifica adevarul. Insa o oarecare schimbare a reprezentarii pare a fi necesara pentru sanatatea noastra psihica. In general, psihologii nu considera utilizarea mecanismelor de aparare in mod negativ daca nu se cade in extrema.

4. Perspectiva psihiatrica asupra suicidului

Studiul sistematic al sinuciderii (mai mult sau mai putin stiintific) incepe practic in secolul trecut. Primele cercetari datand de la inceputul secolului al XIX-lea (Burrowes, Fabret, Esquirol), se fundamenteaza pe presupunerea ca intre sinucidere si boala psihica este o corelatie perfecta, care epuizeaza practic etiologia actului autodistructiv.

Sinuciderea fiind un act nenatural, multi considera ca cel ce se sinucide este anormal, bolnav mintal. In realitate, insa, lucrurile stau altfel. Este adevarat ca unii sinucigasi sunt bolnavi psihic, dar aceste cazuri nu pot conduce la o generalizare pripita, intrucat, dupa cum vom arata, un mare numar de persoane care apeleaza la suicid sunt normale din punct de vedere psihic.

4.1. Teoria psihiatrica exprimata de Esquirol sustine ca „omul nu atenteaza la viata sa decat atunci cand este in delir, sinucigasii fiind alienati“57. Asadar, el considera ca sinuciderea este intotdeauna consecinta bolii psihice, a ruperii echilibrului mintal.

Frecventa semnificativa a reactiilor suicidare la unele categorii de personalitati dizarmonice (psihopatii) in starile de decompensare a condus psihiatrii la adoptarea doctrinei patologiste, cum ar fi, de exemplu, cea a perversiunii instinctuale („perversiunea instinctului de conservare“) descrisa de Dupre, doctrina confirmata de psihanalisti, care – asa cum am aratat in subcapitolul anterior – apreciaza ca suicidul este cauzat de un proces dezorganizator al personalitatii ca tulburare sau insuficienta de organizare a pulsiunilor si a mecanismelor de aparare.

4.2. In cadrul aceluiasi tip de cercetari se integreaza si studiile lui M. Achille Delmas care sugereaza, ca si teoria lui Esquirol, ca tendintele de suicid sau cazurile de suicid reusit sunt datorate unor tulburari psihice. El sustine teza sinuciderii ca sindrom patologic prin trei observatii:

1. Orice sinucigas sau subiect cu tentativa de suicid este un bolnav psihic, in sensul traditional de bolnav delirant, alienat, nevrotic, dezechilibrat caracterial etc.

2. suicidul este fie un simptom atasat unei constitutii psihopatice (ciclotimica sau hiperemotiva), fie simptomul unei boli intr-un cadru nosologic obisnuit, pentru care starile depresive si mai ales melancoliile ocupa locul central.

S-a mai vorbit de „boala sinuciderii“ si de etichetarea unei noi categorii: „monomania suicidara“. Modelul explicativ al acesteia s-a dovedit superfluu pentru o multime de cazuri, care au scapat interpretarii psihiatrice intrucat caracterele normalitatii au fost cele care s-au impus observatiei.

Asociatia acestor doua opinii a determinat ca suicidul solitar, neasociat unei alte determinari morbide, sa capete valoare de simptom si sa permita diagnosticul bolii mintale.

3. Suicidul este legat de „anxietatea organica“58, tulburarea de dispozitie biogena, existenta in diverse boli mintale.

Analiza personalitatii umane intreprinsa de . M. A. Delmas este facuta in spiritul doctrinei constitutionaliste. In contextul cercetarilor sale, sinuciderea ar fi tulburarea afectivitatii legata de motilitate (aceasta din urma fiind considerata una dintre cele trei proprietai biologice fundamentale, alaturi de activitate si emotivitate).

Sesizam exacerbarea caracterului biogen al conduitei suicidare, motiv pentru care apreciem teoria lui Delmas doar o posibilitate de interpretare a contextului plurifactorial al determinismului suicidar.

Delmas (1932) distinge intre pseudosinucidere si sinucidere veritabila. Din prima categorie fac parte: mortole accidentale; reactiile suicidare confuze (dementa); sinuciderea prin constrangere (sacrificiul impus sclavilor); sinuciderea care scapa individul de o durere sau de o postura defavorabila, sinuciderea „etica“ (din ratiuni morale), in care moartea este, intr-un fel sau altul impusa, fara ca persoana sa aiba propriuzis dorinta de a muri, ci de a scapa de o anumita realitate.

In a doua categorie – sinuciderea veritabila – individul simte dorinta de moarte, opteaza pentru moarte in deplina libertate, fara vreo obligatie etica sau de alta natura.

Deoarece omul este guvernat, din punct de vedere biologic, de instinctul de conservare, rezulta ca sinuciderea veritabila vine in opozitie cu instinctul de conservare, fiind, deci, o anomalie, o manifestare patologica. Se vorbeste, in acest caz, despre „vointa“ in alegerea sinuciderii care caracterizeaza adevarata conduita suicidara.

Asadar, suicidul este considerat morbid; este in opozitie cu legile naturale. Apare ca o anomalie, avand toate caracteristicile unei manifestari patologice.59

Suicidul ar fi o tulburare globala a cenesteziei, ce se manifesta prin anxietate si releva ca evidenta constitutia psihopatologica a persoanei respective. Delmas considera ca 90% dintre cei cu tentativa de suicid au constitutia ciclotimica, iar 10% o constitutie hiperemotiva.

Tendintele suicidare apar la ciclotimi in cursul acceselor depresive acute, precum si la persoanele cu depresie cronica, constitutionala datorita anxietatii subiacente depresiei, iar la hiperemotivi datorita frcventelor trairi anxiogene ce insotesc modalitatea particulara de a raspunde ”hipermetrop“ la solicitarile ambiantei.

Anxietatea, depresia, hiperemotivitatea sunt realitati clinice. Dar starea afectiva emotionala poate fi identica la un suicidant si la un individ normal, dar care reactioneaza la un stimul afectogen negativ. In plus, suntem de parere ca si la indivizii normali tendinta suicidara apare pe fondul unei stari anxioase, depresive, cu o puternica incarcatura afectiva, fara insa ca aceasta sa constituie starea lor psihica obisnuita.

In Psychologie pathologiquie du suicide, A. Delmas considera ca sinuciderea se datoreaza depresiei patologice si starilor depresive dezvoltate in mare masura independent de situatia externa a individului60.

Consideram ca valoarea explicativa a tezei psihiatrice asupra suicidului a lui A. Delmas este contestabila pentru ca sistematizarea constitutiilor psihopatologice este pur teoretica si nu explica existenta tendintei suicidare la persoanele normale, iar conditiile sociale sunt total ignorate.

4.3. Deshaies a constatat ca 10% dintre sinucigasi sunt schizofreni si 10% dintre schizofreni pot comite tentative suicidare ilogice, nemotivate sau motivate prin delir.61 Comportamentul agresiv poate fi uneori primul semn al bolii. In cursul evolutiei schizofreniei, tentativa suicidara – caracterizata prin bizar, enigmatic, discordanta – poate aparea in cursul unui episod anxios, ca raptus care intrerupe brutal o stare catatonoca sau in cadrul unui delir paranoic.

Tentativa poate surveni si in perioada de remisie a bolii, fie din cauza criticii pe care bolnavul o capata asupra bolii, generand depresia, fie ca rezultat al dificultatii si uneori a imposibilitatii reinsertiei sociale.

Deshaies (1947) considera ca sinuciderea nu este provocata de un singur factor, ci reprezinta un comportament specializat, ca oricare alta atitudine umana, cu un determinism multiplu.

4.4. Henri Ey (1950) face distinctie intre sinuciderea sociogenica, manifestata in cazuri normale, si sinuciderea patologica, implicand stari de anormalitate. Ideea de sinucidere, dupa Ey, realizeaza o legatura profunda intre dorinta mortii proprii si dorinta mortii celuilalt. In cazul suicidului normal, „comportamentul suicidar adevarat este un act in care individul isi doreste moartea pentru moarte“62, un act in care daca el poate sa traiasca, isi alege totusi moartea. Alaturi de aceasta forma, Ey gaseste si alte forme, numite patologice.

Suicidul se inscrie in aria preocuparilor medicale, constituind cea mai importanta conditie psihopatologica si „cea mai frecventa urgenta psihiatrica“63 ce pune problema existentei individului.

Reamintind convingerea conform careia majoritatea actelor suicidare este expresia unei stari psihice particulare, de perturbare, de multe ori psihotica, mentionam ca acest fapt este cert pentru cei mai multi psihiatri, dar nu este intotdeauna evident datorita unor situatii pe care le prezentam succint.

1. Suicidul poate constitui singura manifestare clinica a unei psihoze, deci singurul simptom al unei psihoze aparent asimptomatica. In aceste conditii, persoana respectiva nu este cunoscuta ca avand o boala psihica iar suicidul este interoretat ca anomic sau poate ramane de neanteles. Frecvent insa, cei din jurul suicidarului supradimensioneaza situatiile si evenimentele psihotraumatizante din antecedentele celui in cauza, considerandu-le ca motive determinante ale actului suicidar.

2. In unele psihoze si mai ales in depresiile psihotice, se constata ca suicidul apare mai ales la debutul afectiunii, manifestandu-se printre primele sale simptome; suicidul apare ca un simptom care prin realizare a anulat o fenomenologie clinica potentiala.

3. Suicidul poate fi intalnit si ca axt final al puseului psihotic. Dupa cum am mai aratat, referindu-ne la bolile depresive, riscul de suicid se manifesta mai intens dupa ce pacientul a traversat episodul depresiv, atunci cand insul este considerat ameliorat sau vindecat. Aceste cazuri pot fi inscrise in cadrul suicidurilor anomice. Din punct de vedere psihopatologic fenomenul se explica prin faptul ca pulsiunea suicidara presupune initiativa si un anumit fundal motivational, care nu se intalnesc la insul profund psihotic ci la omul aparent sanatos.

Parerea noastra este ca valoarea de simptom a suicidului este validata numai in cadrul sindromului: suicidul poate apare ca prim simptom al unei boli psihice, sau ca simptom manifestat clinic pe fondul unei simptomatologii infraclinice, dar nu se poate generaliza pe aceasta directie.

4. Suicidul poate aparea ca expresie a unei stari psihotice (depresive sau schizofrenice) care se manifesta sub aparenta unei fenomenologii somatice.64 Psihiatrii considera ca si in aceste depresii apar acte suicidare care nu sunt insa corelate cu starea psihica si nici cu fenomenologia somatica.

Aceste situatii, considerayte elocvente, ca si altele mai putin evidente, sunt considerate ca argumente pentru ideea ca suicidul rational sau moral este mult mai redus decat este preconizat de studiile sociologice.

Suntem de parere ca o abordare exclusiv psihiatrica-preferata astazi de unii cercetatori- este reductionista si oarecum simplista, oricat de mult ar fi ea confirmata de diverse sindroame clasice (cum ar fi cel depresiv sau melancolic, evident cu o prezenta frecventa in semiotica suicidara) sau chiar de un presupus sindrom suicidar (am aratat anterior ca s-a staruit mult la un moment dat asupra existentei „monomaniei suicidare“); in acest sens, chiar sindromul presuicidar („Presuicidal Syndrome“) a lui Erwin Ringel trebuie reconsiderat atat din perspectiva medicala, cat si din perspectiva sociologica, profilaxia sinuciderii fiind valabila doar din aceasta colaborare.

Consideram ca autoagresivitatea nu defineste o anumita afectiune psihica; comportamentul autoagresiv nu poate caracteriza si certifica strict o anumita boala psihica, chiar daca unele afectiuni psihice pot imprima autoagresivitatii unele particularitati.

Sindromul presuicidar

Suicidul ne aduce un sentiment de vinovatie pentru ca nu am outut prevedea si preveni o comunicare ostila ce poate duce frecvent la o moarte inutila.

Edwin Ringel, fondatorul Asociatiei Internationale pentru Prevenirea Suicidului (1961) a insistat asupra necesitatii de a studia factorii care intervin in configuratia riscului de sinucidere si simptomele care anunta „imbolnavirea cu moartea“. Acestui autor ii datoram un studiu deosebit de clar si concis asupra suicidalitatii, pe care-l putem descrie schematic: ”Sindromul presuicidar a lui Ringel“ (1969):

1. Pierderea dinamicii externe sau a fortelor orientate spre exterior. Ingustarea situativa este situatia in care individul nu mai are: multe posibilitati de ales; el este incapabil de a crea contacte afective noi, dupa cum, nu mai este capabil nici de a le mentine pe cele anterior create, ceea ce duce si la o repliere sociala. Tot aici se incadreaza si ingustarea lumii valorilor, astfel incat, individul traieste si un sentiment al devalorizarii personalitatii sale ca si al lucrurilor la care anterior tinea foarte mult.

2. Dependenta asociata cu o conduita golita de idei, pasiva, descurajata si improductiva; blocarea agresiunii indreptata spre exterior si reorientarea ei asupra propriei persoane sub forma de autoagresivitate.

3. Regresie la atitudini infantile, cu lipsa de autonomie, dorinta de aprobare, supunerea fata de alte persoane, absolutizarea eului, de asemenea, singuratate si izolare, cu capacitatea vitala scazuta. Individul are preocupari si fantezii despre suicid, usor de recunoscut prin exprimarea directa sau disimulata a dorintei de moarte sau a imaginarii propriei inmormantari. Aceste fenomene au mare valoare atunci cand ele apar si persista fara voia individului. Iata de ce este important ca in conversatiile noastre cu persoanele in cauza, sa abordam astfel de probleme in mod direct si in special ideile, preocuparile si fanteziile lor despre moarte (suicid), chiar daca ele sunt invocate intentional sau se impun in afara vointei lor.

Astfel in opinia lui Ringel, componentele constante ale acestei stari ar consta in procese ideative, perceptive si comportamentale care cuprind: motivatia (intentia de amuri), un eveniment, un proces de identificare, atitudinea fata de sine si fata de ceilalti, un ”strigat“ de ajutor, si anumite aspecte psihologice cum ar fi: schimbarea dispozitiei, tulburari de somn si resimtirea acuta a suferintei. Aceste comportamente sunt considerate constante, deoarece, in absenta unuia sau alteia dintre ele, conduita suicidara nu ar avea loc.

Starea presuicidara consta asadar in evenimente exterioare si intrapsihice evocate si recunoscute de individ ca factori de criza ce contribuie la tentativa de suicid.

Chiar daca subiectul a prezentat dea lungul intregii sale vieti tulburari de structurare a personalitatii, care au favorizat preocupari suicidare, el va invoca anumite evenimente in declansarea si modul de exprimare a tentativei sale.

Pe de alta parte, exista si factori pe care insul nu ii implica in mod constient in tentativa sa, dar care pot fi considerati premergatori sinuciderii, ca de exemplu tulburarile de somn. Se adauga influientele mediului social, interpersonale, economice si cele determinate de criza existentiala s subiectului.

Se pare ca starea presuicidara a fiecarui ins reflecta propria structura psihica, exprimata in mod distinct in perioada imediat premergatoare tentativei, marcata de stresul psihoemotional.

Este stiut ca suicidul trebuie mereu privit ca o posibilitate de actiune a celor aflati intr-o stare de stress puternic. Unul dintre obiectivele psihologilor este de a cunoaste manifestarile premergatoare actului distructiv, avand astfel posibilitatea de a actiona in vederea ajutarii individului aflat in impas existential.

In afara sindromului presuicidar descris de Ringel mai sunt de mentionat si alte semne ce pot atentiona o sinucidere posibila, In primul rand orice incercare (tentativa) de suicid, chiar si neserioasa sau chiar glume despre suicid facute nonsalant. Individului ii trebuie oferit ajutor sub forma suportului din partea familiei sau consiliere profesionala. Printre adolescenti, un semn important este constientizarea nereusitei scolare, un semn asupra caruia trebuie atrasa atentia in mod special fiind la elevii si studentii cu abilitati superioare si peste medie.47 Un alt semn important pentru membrii categoriilor de varsta, semnalat si de Ringel, este izolarea sau detasarea de relatiile sociale. Pentru adolescenti, de obicei izolarea apare datorita faptului ca se simt nedoriti de familie.48 Respingerea din partea prietenilor si semenilor poate contribui, la fel, la izolare.49 Alt indice poate fi terminarea sau nereusita unei relatii sexuale50.

Ideea analizei indicatorilor si predictorilor suicidari a avut ca premiza rationamentul conform caruia „daca comportamentul suicidar este un proces care se dezvolta in individ, rezultatul acestui proces ar trebui sa fie posibil de prezis“.51 Totodata, autorul prezinta sindromul; suicidar ilustrat prin „suferinta psihica, sentimente de inferioritate si depresie, agresivitate fata de scopuri, neajutorare si disperare, dorinta de a trai si de a muri in acelasi timp, tendinta de a lasa decizia la voia destinului, ingustarea campului constiintei, …comunicare semiconstienta a ideilor suicidare“.52 De asemenea, in evaluarea riscului suicidar trebuie sa se acorde atentie atitudinilor individului, prin cunoasterea „orientarilor sale habituale, comparativ cu orientarile din momentul respectiv“53. In acest context, autorul considera ca pot fi depistati „indici prodromali ai suicidului“ in care el include elemente ce implica un anumit grad de schimbare. De fapt, asa cum am observat anterior, la o analiza psihologica a unei persoane ce prezinta potentialitati suicidare, constatam intotdeauna elemente elocvente de schimbare. Aceste indicii sunt oferite atat de individ, cat si de factori din mediul persoanei suicidare (din „campul suicidar“, cum a fost numit). Cu toate ca „persoana suicidara este greu de identificat cu certitudine“54, trebuie mentionat ca in eforturile de aflare a intentiei suicidare s-au descris zeci de semnale, indicatori si predictori. O analiza concreta a indiciilor suicidare presupune o reformulare a datelor de determinare implicate in manifestarile suicidare, ceea ce impune evidentierea uneor categorii de predictori sociologici, demografici, psihologici etc. Toate aceste date arata ca opinia larg promovata in deceniile trecute, conform careia suicidarii autentici disimuleaza cu abilitate intentia autodistructiva, s-a dovedit in multe cazuri eronata.55

Incercam o sinteza a evaluarii riscului suicidar pe baza unor elemente de prognostic, asupra carora toti autorii sunt unanimi, precizand insa ca nici un criteriu nu este absolut si ca elementele citate nu sunt repere ce permit aprecierea in mare masura a acestuia: a) simptomatologia depresiva; b) antecedente suicidare56 ; c) relatii distorsionate ale individului cu anturajul (au importanta carentele afective din copilarie, izolarea, un esec sau un doliu recent); d) sentimentul individului de afi devalorizat somatic si psihic (reprezinta importanta afectiunile somatice cronice, care intretin anxietatea si diminueaza eficienta individului pe plan socio-profesional, ipohondria, etilismul cronic sau intoxicatiile etilice acute); e) meditatiile pe tema mortii si a sinuciderii, insotite adesea de insomnii prelungite; f) cand in vorbirea individului apar detalii privind tehnica suicidului, acesta poate fi considerat iminent, un eveniment neinsemnat fiind suficient pentru a declansa actul suicidar.

5. Teorii sociologice privind suicidul

Exista multe ratiuni pentru care suicidul sa fie considerat din punct de vedere sociologic. Suicidul nu reprezinta doar o problema a individului care decide, opteaza pentru aceasta solutie determinat de o suferinta personale, ci reprezinta si o problema a societatii. Aceasta pentru ca printre factorii ce determina apelul la sinucidere exista, dupa cum am vazut, un numar de factori de ordin social, iar sinuciderea reprezinta un fenomen ce are consecinte negative in plan social.

Sinuciderea nu reprezinta numai un domeniu de interes pentru psihologi sau psihiatri, ci si un teren de studiu pentru sociologi, in masura in care semnificatiile unui act de sinucidere nu se inscriu in aria biologica a instinctelor, ci in contexte definite de raporturi sociale, norme, valori, prescriptii morale sau religioase etc. Statistic, suicidul apare ca fenomen social prin circumstanțele de determinare – el fiind rezultatul imposibilității de acomodare a individului cu viața socială -, cât și prin consecințele negative pe care le antrenează în plan social și care fac problematica suicidului o problemă socială de mare gravitate. Pentru aceste considerente cel putin, fenomenul suicidat s-a pretat unei analize sociologice.

Jack Gibbs considera ca orice victima a unui suicud reprezinta o importanta „pierdere sociala“. In masura in care societatea investeste in indivizi, iar acestia contribuie la bunastarea sociala, orice sinucidere este o problema sociala, independenta de suferinta personala provocata apropiatilor, si constituie, mai ales, o pierdere masurabila pentru societate.65 Date fiind caracteristicile principale ale sinucigasilor de a se sustrage presiunilor sociale si a renunta la apartenenta de membri ai societatii, actul suicidar este interpretat de unii sociologi ca o conduita devianta, care violeaza normele sociale, care interzic suprimarea vietii, independent de mijloace si motivatie. Jack Gibbs aprecia, din acest punct de vedere, ca sinuciderea este un „esec de conformare“ la norme, mai ales in acele societati in care actul suicidar se afla in conflict cu prescriptiile normative de natura judiciara sau religioasa. Definit de un asemenea conflict, sinucigasul „nu numai ca sfideaza sau raneste autoritatea colectiva incorporata in norme, dar renunta la calitatea sa de mombru al colectivitatii“.66

Propunem in acest sens, urmatoarea schema, care pune in relatie aria problemelor sociale, cu perimetrul deviantei si conduitelor autodistructive:

Concepand sinuciderea ca un act de rationalitate, sociologii plaseaza acest act in aria deviantei si in cea a problemelor sociale, motiv pentru care o mare parte a contributiilor in acest domeniu apartin lor. Problema sinuciderii reprezinta, de altfel,- asa cum a demonstrat studiul lui Durkheim- una din temele ”clasice“ale sociologiei ca stiinta, constituind un subiect care a avut o mare importanta in stabilirea ei ca disciplina sociologica independenta.

Sinuciderea a fost adesea asociata cu dezorganizarea sociala; aceasta dezorganizare sociala are diferite acceptiuni, dar cel mai frecvent este luat ca indicator al sau deviatia unor grupuri sau indivizi de la conformismul in raport cu normele sociale (in sensul ca un comportament nu se acorda cu expectatiile celorlalti). Dezorganizarea sociala este in general masurabila de comportamentul deviant; in acest context sinuciderea este o problema speciala.

De asemenea, sinuciderea poate reflecta o slabiciune a normelor sociale. Este mai frecvent intalnita in aria oraselor, alaturi de alte forme de comportament deviant (d. ex. Boala mintala, delincventa, toxicomania, prostitutia etc.).

In plus, studiile asupra normelor sociale si a incalcarilor lor sunt fundamentale sociologiei; studiul suicidului reprezinta o parte legitima a acestui camp.

Cele mai frecvente explicatii date de sociologi suicidului se refera la relatiile dintre acesta si gradul de dezorganizare sociala, suicidul fiind considerat ca o forma de dezorganizare sociala (acest fenomen aparand intr-un grup social cu un anumit grad de dezorganizare sociala).

Un alt grup de explicatii se refera la termenul de secularizare, avand inteles invers dezorganizarii sociale. Termenul se refera la saturatia tendintelor sociale de gradul de civilizatie, de modernizare, de industrializare etc. Secularizarea ar fi direct proportionala cu cresterea ratei suicidului si ar determina aceasta crestere. Un grad oarecare de dezorganizare are o pondere mai mare intr-un anumit context social evoluat si cu un inalt grad de saturatie a evolutiei in societatea respectiva.

5.1. Teorii sociologice cu caracter determinist

5.1.1. Teoria sociogenetica asupra suicidului a lui E. Durkheim

Un model teoretic fundamental, constituit pe analiza unei cazuistici foarte bogate, impresionante chiar si astazi, este cel oferit de parintele sociologiei franceze moderne, Emile Durkheim. In opera sa publicata in 1897, Le suicide. Etude sociologiquie, studiu antologic, Durkheim focalizeaza la un caz concret si aparent strict psihologic, cazul sinuciderii, intreaga sa gandire sociologica. Conceptul de „fapt social“ pe cale il propune intr-un mod abstract si operational (exterioritatea in raport cu individul si constrangerea exercitata asupra lui sunt cele doua semne distinctrive ale acestuia si, totodata doua croterii de identificare) si distinctia dintre faptul social normal si faptul social patologic (acesta din urma conceput intr-o maniera cantitativa, ca abatere de la tipul mediu social) sunt reperele fundamentale pentru studiul sinuciderii.

Teoria lui Durkheim -cea mai influienta teorie sociologica asupra suicidului- a stabilit o baza rationala pentru analizele sociologice asupra autodistrugerii; aceasta ratiune a avut forma unui postulat de lucru: volumul sinuciderilor reflecta ceva bazic si caracteristic entitatilor sociale, independent de victimele individuale. Durkheim, bazandu-si explicatia pe un studiu statistic sistematizat, considera sinuciderea un fenomen constant, pe care nu il explica numai ca act individual, postuleaza determinismul social si respinge explicatiile variatiei ratei suicidului bazate pe variatiile extrasociale (d. ex. Psihopatologice, rasiale, ereditare etc.), aducand doua matri argumente: solidaritatea suicidului cu faptele sociale si epidemiile suicidare sau curentele suicidogene.

Durkheim si-a propus sa ofere o interpretare unitara a fenomenului suicidar ce se manifesta foarte acut in epoca odata cu falimentele economice, ca act de agresiune. Sinuciderea parea sa contrazica conceptia utilitarista in concordanta cu care scopul fundamental al actiunilor umane il reprezinta satisfacerile placerilor si intereselor personale. El a subliniata ca rata sinuciderii in cadrul unei populatii nu poate fi explicata pornind de la caracteristicile indivizilor, ci numai pe baza trasaturilor si influientelor sociale, a presiunii exercitata de societate asupra indivizilor, presiune ce determina curente suicidogene.

Pornind de la constatarea ca autodistrugerea umana este prezenta in orice societate, sociologul francez defineste sinuciderea ca fiind -in anumite limite cantitative- un fapt social normal. Ea devine patologica abia atunci cand frecventa cazurilor de comportament autodistructiv depaseste pragul obisnuit. Altfel spus, desi sinuciderea este, aparent, un act strict individual, de omare intimitate personala, in fapt si ca fenomen (sociologic), ea este un act care depaseste capacitatea individuala de decizie. In aceasta distinctie se gaseste ratiunea pentru care Durkheim stabileste o diferenta intre motivatie si cauza in suicid. Motivele invocate de victima nu sunt de fapt -afirma sociologul- adevaratele cauze care o imping sa comita actul autodistructiv; ele sunt niste pretexte, cu o etiologie complexa, asumate intr-o maniera aparent simptomatica, dar care nu pot explica actul de autodistrugere din moment ce atatea alte persoane avand aceleasi motive nu ajung la actul suicidar.

Cauzele reale ale fenomenului sunt, deci, in conceptia lui Durkheim, de ordin social, proba indiscutabila a acestei convingeri gasindu-se in faptul ca rata sinuciderii este dependenta de anumiti factori sociali. Varsta, sexul, starea civila, crizele economice, razboaiele, religia etc. sunt variabile cu impact deosebit asupra fenomenului.

Definind sinuciderea ca orice moarte care survine imediat sau mediat, in urma unui act pozitiv sau negativ produs de un subiect in scopul mortii sale, Durkheim apreciaza conditiile provocatoare de sinucidere ca determinate de doua caracteristici principale ale vietii colective: integritatea membrilor societatii intr-un ansamblu unitar si actiunea reglatoare a societatii exercitatii asupra conduitelor si sentimentelor membrilor sai. Suicidul apare normal cand este determinat de structura sociala si patologic atunci cand nu este determinat de cauze sociale.

E. Durkheim extindea studiul sinuciderii la o „realitate morala“, care actioneaza asupra mecanismelor de rezistenta ale individului. Din perspectiva sociologica, aceasta este o redefinire a „realitatii colective“ a psihanalizei. Ea ar fi una din invariantele sociale, mentinandu-si un proces relativ constant -prin corelare cu ceilalti factori ai demografiei: nasterea si moartea.

In Sinuciderea, sociologul francez arata ca exista doua cauze majore ale autosuprimarii: integrarea sociala si reglarea sociala. Integrarea sociala se refera la atasarea voluntara a indivizilor la grupul sau societatea de care apartin, iar reglarea sociala presupune interventia coercitiva (restrangerea, constrangerea, controlul) a grupului sau societatii asupra comportamentului membrilor.

Durkheim sustine ca indivizii care se caracterizeaza printr-un grad prea mare sau prea mic de integrare sociala, pot in mai mare masura sa comita suicidul decat cei care se caracterizeaza printr-un nivel moderat al acestei integrari. Pe de alta parte, cei care sunt supusi unui nivel prea scazut sau prea inalt al reglarii sociale por sa recurga la suicid in mai mare masura decat cei supusi la un nivel moderat. Durkheim sustine ca exista o relatie curbiliniara intre integrarea si reglarea sociala, pe de o parte, si rata suicidului pe de alta. In consecinta, analiza lui asupra situatiei din Europa secolului al XIX-lea l-a condus la postularea a trei tipuri de sinucidere: anomica, egoista, altruista, la care se adauga un al patrulea: sinuciderea fatalista.

Primul tip de sinucidere, propriu vremurilor moderne si preponderent, datorat defectului de coeziune sociala, de nivelul prea redus al reglarii sociale, este favorizat de situatii anomice, caracterizate prin dezintegrarea structurilor normative si valorice, prin definirea neclara a scopurilor individuale, prin conflict intre mijloace si scopuri etc. (lipsa de functionalitate a normei face ca individul sa nu posede repere clare de orientare in campul; social, actiunea nu are finalitate si limite). A fost corelata incidenta sinuciderii si crizele economice, divorturile, unele ocupatii administrative. Acest tip de sinucidere este produs de insuficienta adecvare a indivizilor la regulile sociale.67

Tipul egoist de sinucidere este cauzat de nivelul prea scazut al integrarii sociale (presiunile sociale obliga indivizii sa se diferentieze intre ei; in plus, ele cer insului sa dezvolte relatii contractuale pentru a dezvolta actiuni compatibile cu ale celorlalti; astfel, influienta constiintei colectiva este mai difuza si integrarea sociala mai slaba); el a fost sugerat de rata inalta a sinuciderii in randul protestantilor necasatoriti, sau casatoriti, dar fara copii;68 o generalizare a acestui tip s-ar traduce printr-un individualism excesiv si o precara integrare a individului in grupul social, persoana in cauza ramanand complet exterioara acestuia. Sinuciderea egoista -arata Durkheim- variaza invers proportional cu gradul de socialitate si direct proportional cu individualizarea excesiva.69

Pe de alta parte, insuficientul individualism (deficitul de personalitate) sau integrarea sociala excesiva ar duce la tipul altruist de sinucidere. In sinuciderea altruista, motivatia o constituie dorinta de a face bine altora (acte de eroism, sacrificiu etc). Acest tip I-a fost sugerat lui Durkheim de sinuciderile din societatile primitive sau din mediul militar, in special din trupele de elita (suicidul de tip eroic, gen kamikatze, d. ex. Poate fi o ilustrare a acestui tip).70 La militari datoriile impuse de colectivitate prevaleaza asupra propriilor interese si dorinte; „altruismul isi gaseste corespondentul in solidaritatea mecanica, care cere indivizilor sa dezvolte conduite si acctiuni similare si sa-si subordoneze individualitatea comunitatii“.71 Asadar acest tip de sinucidere variaza invers proportional cu gradul de individualizare si direct proportional cu gradul de socializare.

Sinuciderea fatalista se datoreaza excesului de reglenmentare sociale; ea se produce ca reactie la norme prea restrictive care blocheaza orice perspectiva individuala (sinuciderea sclavilor).72 Este o moarte asumata voluntar, rezultata din excesul de constrangere. Acest tip de sinucidere variaza invers proportional cu gradul de libertate conferit de normele sociale si direct proportional cu gradul de constrangere.

Observam ca tipologia si modul de interpretare al conduitelor suicidare in viziunea lui E. Durkheim pune accentul pe rolul factorilor represivi sau eliberatori ai modelului sociocultural.

Apare ecvident ca in centrul problematicii durkheimiene sta ideea de integrare socoiala intrucat tipurile de suicid se datoresc influientei constiintei colective asupra constiintelor individuale, care actioneaza ea isasi ca o forta reglatoare. Astfel, daca egoismul si altruismul sunt tipuri contrare de influienta a constiintei colective, anomia rep0rezinta un tip care se sustrage oricarei influiente sau determinari a acestei forme de constiinta a grupului73

Cele patru tipuri sociale de suicid sunt atasate la starile extreme ale celor doua dimensiuni variabile (egoismul si altruismul la cele doua extreme ale integrarii sociale, anomia si fatalismul la extremele reglarii sociale), dupa modelul urmator:

integrare sociala + reglare sociala +

egoism altruism anomie fatalism

Cercetarile teoretice si practice ale sinuciderii care au incercat sa operationalizeze conceptiile lui Durkheim au evidentiat „falsitatea ecologica“74 a utilizarii unor caracteristici sociale in incercarea de a explica comportamentul suicidar individual. Atributele grupurilor nu sunt in mod necesar aplicabile indivizilor. Diminuarea riscului unei prea mari generalizari este de a construi tipologii particulare pentru sinucidere si a le explica doar pe acestea. In scopul de a explica sinuciderea avem nevoie sa stim nu doar felul in care caracteristicile sociale se asociaza cu rata sinuciderii ci si caracteristicile indivizilor care presupun constrangeri interne specifice unei persoane si variabile privind situatia sa concreta in societate.

Durkheim descrie si forme mixte de suicid: ego-anomic, cu amestec de agitatie si apatie, de actiune si de reverie, forma anomico-altruista, de agitatie exacerbata si suicidul ego-altruist, cu melancolie insotita de fermitate morala, ego-fatalist, altruist-fatalist si anomic-fatalist.

Tipologia sinuciderii dupa Durkheim (tipuri mixte):75

In ceea ce priveste raspandirea specifica a speciilor compuse, tipul de sinucidere egoist-altruist este caracteristic stoicismului, tipul egoist-anomic este caracteristic reactiilor depresive. Sinuciderea egoist-fatalista este specifica pentru prizonieri, cea anomico-altruista se intalneste printre capii de familie faliti. Sinuciderea soldatilor de elita ilustreaza tipul altruist-fatalist si ultimul tip, cel anomic-fatalist este specific delincventilor tineri.

Cu toate ca tipologia lui este discutata in termenii de integrare sociala si reglare soiala, este foarte greu sa fie introdusi intr-un studiu statistic. Integrarea sociala reprezinta conceptul explicativ al teoriei durkheimiene, rata sinuciderii variind invers cu stabilitatea si durabilitatea relatiilor sociale: „Desprindem urmatoarea concluzi generala: sinuciderea variaza invers proportional cu gradul de integrare in grupul social din care individul face parte“76.

In concluzie, sinuciderea este un act individual, chiar foarte personalizat, dar cauzele sale sunt sociale. In plus, asa cum am aratat mai inainte, societatile moderne sunt caracterizate de o crestere a ratei suicidului, ceea ce plaseaza fenomenul, din perspectiva sociologica in sfera patologicului. Definitia pe care sociologul francez o da sinuciderii isi capata sensul in acest context teoretic.

Durkheim se straduia sa demonstreze ca rata sinuciderii e stabilita, in principal, de „cauze sociale“, iar contributia subiectiva, personala. Ar fi cu totul neglijabila. O astfel de asertiune poate fi amendabila: sinuciderile au, aproape intotdeauna, cauze personale. A admite teoria lui Durkheim ar insemna ca sinucigasul isi ia viata din motive care ii sunt straine. El ignora contributiile medicale si psihologice, punand astfel intre paranteze un vast camp de investigatie. Cu toate acestea, studiile sociologice asupra suicidului efectuate pana in prezent au fost marcate de directiile trasate de Durkheim.

Suntem de parere ca teoria lui Durkheim sugereaza existenta unei continuitati intre certitudine si incertitudine exprimata in viata sociala.

In interpretarea actului suicidar problema consta in explicarea relatiei intre individ si societate. Preocuparea de a explica numai fortele impersonale care actioneaza in situatiile sociale ignora investigarea unei situatii sociale sau proces din punctul de vedere al agentului uman implicat in ea.

Faptele sociale nu pot fi numai exterioare individului. Intr-un sens semnificativ aceste fapte opereaza la granita cu viata privata a insului. Raspunsurile la situatiile sociale sunt fapte sociale; din acest motiv faptele sociale nu au numai aspect extern si coercitiv ci si un aspect intern cu caracter de libertate.

Orice situatie sociala care face sa apara actiunea cuprinde atat componente sociale cat si componente non-sociale.

„In realitate – scrie Durkheim – exista categorii foarte diferite de sinucigasi, iar diferentele sunt reflectate clar de gestul propriu-zis al sinuciderii“.77

Influienta anomiei asupra comportamentului suicidar

Lumea moderna cunoaste fenomene disociative noi, inexistente in trecutul omenirii, cum este cel de anomie, cu un impact evident asupra fenomenului autodistructiv; capacitatea integratoare a societatilor moderne, in comparatie cu cea a comunitatilor care le-au precedat, este mai redusa, ceea ce inseamna o mai redusa protectie a individului fata de tentatiile autodistructive, intrucat solidaritatea functionala in care este prins individul din zilele noastre este mult mai vulnerabila in fata problemelor existentiale. De altfel, acolo unde individul se confunda cu comunitatea sa el se dizolva si notiunea insasi de individ isi poate pierde sensul; atata vreme cat actele individuale sunt prestabilite, ele nu sunt in sens strict individuale, ci trans-individuale. Desigur, si lumea moderna are destule coduri comportamentale, dar ele nu mai reglementeaza in mod total actele individuale si, in consecinta, nu mai constituie o protectie la fel de sigura; intre individ si societate relatiile sunt adeseori conflictuale, si lucrul acesta nu poate ramane fara urmari din perspectiva suicidologica.

Anomia este o notiune al carei continut implica o multitudine de opozitii intre situatii sociale si stari individuale, intre aspecte sociologice si psihologice. Sensul orininar al termenului provine din gandirea greaca (gr. a, fara+nomos, lege sau anomia, violare a legii), desemnand o stare de dezordine, nedreptate sau abuz.

Termenul a fost introdus in limbajul stiintelor sociale de catre filosoful Jean-Maie Guyau cu o conotatie pozitiva (semnificand individualizarea progresiva a regulilor morale si a criteriilor de conduita. Durkheim preia notiunea si o utilizeaza, mai intai in La division du travail social (1893) unde starea de anomie este descrisa ca o stare patologica de tranzitie ce impiedica ca diviziunea sociala a muncii sa produca solidaritatea partilor, fiecare functie actionand separat, indiferent la actiunea celorlalte functii (lipseste o reglare interna, o autoreglare, de unde rezulta dereglarea normativa generata de incapacitatea de a realiza o constiinta colectiva)78, si apoi in Le Suicide, unde anomia isi gaseste – dupa cum am vazut in paragraful anterior – aplicatie in cunoscuta clasificare a sinuciderilor. Notiunea de anomie desemneaza aici absenta reglementarilor morale, economice sau de alt ordin, capabile sa intareasca coeziunea si solidaritatea colectiva si incapacitatea de dirijare adecvata a convergentei actiunilor intreprinse intr-o societate (ea definind starea de dereglare a functionarii unui sistem sau subsistem social, datorata dezintegrarii normelor ce reglementeaza comportamentul indivizilor si asigura ordinea sociala). Este acea stare care „semnifica dislocarea sau slabirea constiintei colective ale unei societati“.79 Echivalentele sale sunt „criza“, „dereglare“ sau „absenta regulii“.

Anomia este in conceptia lui Durkheim o tulburare a ordinii sociale. Ea conduce la sinuciderea anomica. „Societatea, scrie el, nu este doar un obiect care atrage, cu intensitate inegala, sentimentele si activitatea indivizilor, ci si o putere care le regleaza. Intre modul de exersare a acestei actiuni reglatoare si rata sociala a sinuciderilor exista o legatura“.80 Aceasta legatura este descrisa dupa cum urmeaza: „Doar atunci cand societatea este tulburata, fie printr-o criza dureroasa, fie prin transformari fericite, dar prea bruste, actiunea exercitata de societate inceteaza temporar, de aici provenind ascensiunile bruste ale curbei sinuciderilor pe care le-am semnalat…“81. Incertitudinea cu privire la caracterul legitim al dorintelor conduce la dezorientare, confuzie, o stare normativa pe care unii oameni o rezolva prin sinucidere.

Starea anomica este determinata de „lipsa de coordonare prin absenta actiunii reglatoare interna“82. Ea implica ruperea solidaritatii si a coeziunii sociale prin disolutia vietii morale, a autoritatii normelor, preceptelor si valorilor sociale, prin izolarea indivizilor unii de altii si afirmarea unor conduite egoiste care atomizeaza actiunea sociala83. Asadar, sinuciderea are raporturi cauzal-determinative directe cu starea de anomie macrosociala, microsociala (familiala) sau institutionala. Se stie ca anomia genereaza devianta ca un mijloc inventat de personalitate pentru a se proteja de culpabilitatea generata de frustrare. Sinuciderea are sursa in frustrarile anomice ce genereaza o personalitate anomica, incat „in comportamentul suicidar gasim componente filogenetice (agenezia patologica a instinctului de conservare), ontogenetice (personalitatea anomica) si actogenetice (situatia de trecere la act).“83 Anomia devine astfel un criteriu sociologic al deviantei suicidare (fara a fi vorba de o personalitate suicidara) prin incorporarea modelelor negative ale grupului in trairile existentiale. Aceasta deoarece, atat timp cat esecurile si conflictele fac parte din conditia umana, esentiala este mentinerea constantei relatiilor individ-grup social.

Conform lui Durkheim, anomia poate apare nu doar pentru ca nu exista reguli, ci si pentru ca acestea sunt inadecvate realitatilor existente. In acest context, Sorin Radulescu remarca faptul ca conceptul de anomie „se refera nu la absenta normelor (a nomos-fara norma),ci la starea de ambivalenta atitudinala in care se gasesc indivizii atunci cand normele sunt confuze sau conflictuiale intre ele. (…). Starea de anomie caracterizata de absenta unui ghid de conduita si prescriptii, impiedica in fapt, cel putin temporar, pe indivizi sa se orienteze in actiunile si comportamentul lor dupa standarde precise“.84 Anomia reprezinta deci o stare a organizarii sociale lipsita de coeziune, care favorizeaza sinuciderea datorita pierderii caracterului orientativ al vechilor norme si intarzierii aparitiei unor norme noi („intre doua lumi-una moarta, cealalta incapabila sa se nasca“, cum ar fi spus Eminescu).

In lucrarea Sinuciderea, Durkheim reia tematica anomiei in contextul oferit de interpretarea principalilor factori sociali care determona frecventa sinuciderilor. El isi propune sa demonstreze ca rata sinuciderilor caracteristica unei anumite populatii poate fi explicata nu prin atributele personale ale indivizilor ci prin influientele exercitate de societate asupra raporturilor lor de actiune si asupra gradului lor de atasament fata de societatea din care fac parte.85 Durkheim porneste de la ideea ca nici una din teoriile care incearca sa explice sinuciderile pe baza cauzelor morale sau motivelor individuale nu pot fi satisfacatoare. Singurul element explicativ este mediul social in cadrul caruia se pot identifica factorii care alcatuiesc impreuna „curente suicidogene“86. El considera ca pentru fiecare grup social exista o tendinta specifica spre suicid in baza careia, evidentiindu-i trasaturile si determinandu-i cauzele, putem alcatui tipuri sociale distincte de suicid.

Dificultatile economice nu influenteaza cresterea sinuciderilor, ci efectele pe care aceste crize economice le provoaca in ordinea colectiva; orice criza strica echilibrul care perturba ordinea sociala. Astfel oamenii se sinucid mai frecvent in perioadele de criza si in perioadele de prosperitate economica. Durkheim distinge doua tipuri de crize, care prin efectele lor genereaza o crestere neobisnuita a numarului de sinucideri: crizele acute (manifestate prin accese intermitente si transformari ale ordinii sociale)87 si crize cronice (manifestate prin perturbarea de lunga durata a vietii economice si a ordinii colective).

Anomia este pusa in relatie cu egoismul, ambele avand cauza scaderea rolului colectivitatii in constiinta indivizilor: in cazul anomiei, absenta reglarii oferita de normele morale este cauza principala, iar in cazul egoismului, absenta socialaitatii apare drept cauza determinanta. In plus, prin absenta normelor morale, anomia genereaza egoism (fiecare individ va incerca sa-si realizeze scopurile indiferent de ceea ce fac ceilalti indivizi). Individualizarii excesive ale scopurilor I se adauga nedeterminarea acestora.

Intervenind ca factor puternic de dereglare, anomia impiedica disciplinarea morala a dorintelor si nevoilor, facilitand descatusarea fortelor si vointelor indivizilor de a-si exercita actiunea dincolo de orice limita impusa de relatia normala intre scop si mijloace.

Putem considera cele patru tipuri de sinucidere din clasificarea lui Durkheim ca o devianta generata de anomie. In sprijinul acestei supozitii este teoria trifactoriala a lui Henry si Short, ca si teoria integrarii statutului a lui Gibbs si Martin, care au la baza un astfel de model cu valoare de sporire a detectarii semnificatiilor fenimenului suicidar.88 Disnomia (disfunctia sociala) se afla deci la originea rupturilor atitudinale de personalitate, care, la randul lor, se afla la originea deviantei si sinuciderii. Sinuciderea poate fi in acest fel considerata ca reactie normala de comportament fata de conditii sociale anormale.

Anomia este, asadar, conceptul esential, din punct de vedere teoretic, pe care Durkheim il propune pentru a analiza fenomenul sinuciderii din epoca moderna. Sociologul frncez a aratat ca anomia existenta in societate „da nastere unei stari de exasperare si de oboseala iritata care poate, dupa imprejurari, sa se indrepte contra subiectului insusi sau contra altuia; in primul caz exista sinucidere, in al doilea-omucidere“.89 Asadar, sinuciderea si omuciderea isi au originile in acelasi fenomen.

Incercand o sinteza a conceptiilor durkheimiene privind suicidul, am realizat urmatoarea schema sintetica privind tendinta actuala a fenomenului in tara noastra, rezultata din profundele schimbari produse in ultimii ani:

Tendinta V

nationala + Altruism N=norme, reglare normativa;

V=valori, integrare sociala

+ – Valorile se pot realiza prin norme.

N Excesul normativ „+“ duce la sinuciderea fatalista.

fatalism Anomia Deficitul normativ „-“ duce la anomie, sinucidere anomica

Excesul de integrare sociala „+“ duce la sinuciderea altruista

Deficitul de integrare sociala „-“ duce la sinuciderea egoista

– Egoism Romania

Anomia este un diagnostic al crizei de care sufera societatea moderna si societatea in tranzitie. Intr-o societate anomica institutiile si normele nu mai au credibilitate si autoritate.

Definind starea de anomie prin slabirea influientei regulilor sociale de conduita asupra membrilor grupului, W. I. Thomas si Fl. Znaniecki o asociaza celei de „dezorganizare a personalitatii“89, care consta in absenta unor reguli stabile si interiorizate si in capacitatea individului de a-si construi un mod de viata conform cu interesele sale fundamentale, ceea ce genereaza demoralizarea. Dezorganizarea personalitatii, ca efect direct al dezorganizarii sociale, este considerata cauza extinderii fenomenului de autodistrugere in unele societati actuale.

Talcot Parsons a conceptualizat anomia ca pe opusul institutionalizarii depline. El scrie: „Analiza institutionalizarii depline este …anomia, absenta complementaritatii structurate a proceselor de interactiune…Tot asa cum sunt grade de institutionalizare, tot asa sunt si grade de anomie. Una este opusul alteia.“90

Viata sociala pare lipsita de continut. Anomia se exprima in trei feluri: lipsa de norme, lipsa de sens sau sentiment de izolare. Lipsa de norme se exprima in forma inaplicabilitatii sau ineficientei reglementarilor cunoscutew la comportamentul social. Lipsa de sens se manifesta cand nu exista scopuri precise pentru actiune. Izolarea inseamna inadecvarea sustinerii sociale a insului de catre cei din jurul sau. Un individ anomic este nesustinut de persoanele semnificative, liber sa aleaga din alternative care nu au nici un sens pentru el, fara scop, neconstrans de nimeni, neavand dorinte, nici sperante. Incertitudinea scopurilor face din lucrurile obisnuite, lucruri problematice, din ceea ce pentru altii este o rutina-o trauma, dintr-o sarcina care in alte conditii ar fi normala-o incercare grea.

Starea de anomie il obliga pe individ sa caute stabilitate sociale, securitate si certitudine. Scopul principal al unei persoane anomice este restabilirea unei interactiuni stabile, fuga din fata incertitudinii intr-o ordine cu sens. Starea pe care o cauta persoanele anomice este una in care cerintele care li se adreseaza sa fie in conformitate cu posibilitatile lor.

Robert K. Merton (1938) reinoieste conceptul de anomie a lui Durkheim. Dupa parerea lui, starea de anomie – criza strucrurilor sociale si culturale – intervine atunci cand pentru un numar mare de membri ai societatii telurile devin inaccesibile (sau par inaccesibile) in modurile impuse de norme. Acest lucru provoaca o tensiune pe care individul incearca sa o atenueze fie renuntand la norme, fie la teluri – sau, nefiind capabil de nici una opteaza pentru un mod de comportare deviant.91

Unele cercetari au facut cunoscut ca in interpretarea starii de anomie este important de luat in considerare atat starea caracterizata de lipsa de norme, cat si hiper-reglementarea care actioneaza complementar la diverse nivele ale pozitiei sociale. Astfel, Eldwin Powell a formulat conceptul de ”anomie institutionalizata“92 sau invaluire, care defineste lipsa de sens provenita din insasi reglementarea normativa. El sustine existenta unui model de suicid fatalist-anomic.93 Cele doua caracteristici se gasesc imbinate in mecanismul actului suicidar, care este rezultatul constrangerilor externe si a celor interne. Asa se explica faptul ca in caz de anomie exterioara se sinucid mai ales cei care sufera de constrangeri interne.

Chiar in textele lui Durkheim, este posibila o disociere intre anomia sociala si anomia psihica, aceasta din urma desemnand „lipsa de limite a aspiratiilor actorului individual, favorizata de slabirea constrangerilor si reglementarilor sociale“.94 In opinia majoritatii autorilor raliati orientarii psihologiste a utilozarii notiunii de anomie, aceasta reprezinta principala maladie a omului modern, care produce „indivizi anomici“ caracterizati, intre altele, de tendinte de fatalism si apatie, tulburari psihopatologice si in special de tentative de sinucidere.95

O cunoscuta scala pentru masurarea anomiei a fost conceputa de Leo Srole96, fiind utilizata pentru evidentierea situatiei anomixce a claselor si straturilor sociale, populatiei urbane sau rurale, familiilor bolnavilor psihici, adolescentilor cu tentative de suicid etc.

5.1.2. Cauzalitate si sinucidere in conceptia lui Maurice Halbwachs

Directia sociologica pentru studiul sinuciderii inaugurata si fundamentata de Durkheim a fost continuata in secolul nostru de diversi cercetatori, intre care se remarca Maurice Halbwachs97. Spre deosebire de Durkheim, cu care este in general de acord, Halbwachs a subliniat faptul ca nu numai cauzele suicidului, dar si motivele individuale ale sinuciderilor sunt determinate de presiunile sociale (curente suicidogene), de tipul de societate, de credintele, normele si valorile acesteia.

Facand noi statistici, care au cautat sa grupeze si sa continue rezultatele lui Durkheim, Maurice Halbwachs corijeaza unele neajunsuri ale predecesorului si relativizeaza siguranta unor asertiuni ale inaintasului (in special in privinta caracterului transindividual al cauzelor sinuciderii). Mai mult decat aceste corectii, el are si contributii teoretice importante, cum sunt conceptele de vid social, de mod de viata sau tip de civilizatie. El considera ca elementul esential care determina sinuciderea este modul de viata, tipul de civilizatie. Acesta trebuie apreciat in functie de numarul ocaziilor oferite indivizilor pentru a intra in relatie unii cu altii; rapoturile individuale, indiferent de natura lor, sunt susceptibile de a provoca acte suicidare. Cu cat se multiplica relatiile persoanei cu mediul sau, cu atat creste posibilitatea ca persoana sa se gaseasca in situatii susceptibile de a incita in constiinta sa motive individuale pentru a-si produce moartea.

Ceea ce-l particularizeaza pe Halbwachs este perspectiva metodologica: ofera o solutie de conciliere intre demersul sociologic si cel psiho-patologic, incluzand intre factorii determinanti ai sinuciderii si factorii individuali, circumstantele, bolile psihice; dar si la el, ca si la Durkheim, patologia figureaza doar ca element secundar, predominand vidul social.

Dincolo de toate acestea insa, lectura lucrarii lui presupune cunoasterea operei lui Durkheim, pre care insusi Halbwachs o considera „invincibila“. Este urmarea necesara, completarea, corectivul indispensabil. „Ar fi imprudent, nestiintific, absurd, ca atunci cand vorbim de Sinuciderea lui Durkheim sa ni ne raportam in mod constant la Cauzele sinuciderii a lui Halbwachs. Cele doua carti sunt doua momente ale aceleiasi cercetari conduse in acelasi spirit“ observa Marcel Mauss in prefata lucrarii lui Halbwachs.

Plecand de la conceptele teoriei clasice durkheimienr, au fost elaborate noi teorii moderne dintre care mentionam teoria trifactoriala(A. Henry si J. Short) si teoria integrarii statutului (J. Gibbs si W. Martin).

5.1.3. Teoria trifactoriala a lui Andrew Henry si James Short

Teoria trifactoriala poarta acesta denumire deoarece, in conceptia autorilor, suicidul este determinat de trei categorii de factori: sociologici, psihologici si economici. Suicidul este definit ca un act de agresiune orientat catre sine si datorat unei anumite forme de frustratie in viata.

Factorul sociologic consta din doua componente: sistemul relasional slab (lipsa implicarii individuale in relatiile cu altii) si restrangerea externa slaba. Remarcam ca ambii termeni sunt similari cu cei folositi de Durkheim si anume, integrarea sociala slaba si reglarea sociala slaba.

Privind factorul psihologic al suicidului, autorii considera ca un superego puternic (rezultat din disciplina si cerintele aspre parentale care sunt interiorizate) produce o „probabilitate psihologica“ crescuta a suicidului.Rationamentul implicat este acela ca, daca unii indivizi au fost conditionati de parintii lor sa-si dezvolte o constiinta puternica, ei vor fi inclinati in mai mare masura sa se blameze pe ei insisi decat pe altii pentru problemele si frustratiile lor. Si intrucat ei mai mult se autoblameaza decat blameaza pe altii, probabil se vor sinucide in loc sa ucuda pe altii.

In privinta factorului economic, autorii arata ca ratele suicidului cresc in tompul crizelor economice si scad in timpul perioadelor de crestere si prosperitate. Asadar, perioada de criza si de crestere economica este cauza principala a unor rate inalte a sinuciderii.

In conceptia lui Henry si Short, cei trei factori se afla in interrelationare prin intermediul conceptului de statut. Astfel, exista o mai mare probabilitate ca persoana cu un statut mai inalt sa se implice intr-un sistem relational slab, sa resimta o restrangere externa slaba si, de aceea, sa comita suicidul. Persoana cu un statut mai inalt este mult mai probabil sa aiba un superego mai puternic si, deci, o mai mare inclinare spre suicid. De asemenea, este mult mai probabil ca persoana cu un statut mai inalt sa simta o mai puternica stare de frustratie in timpul crizelor economice si sa fie mult mai inclinata spre suicid.

Si aceasta teorie a fost supusa criticilor, cea mai importanta obiectie care I s-a adus fiind aceea ca unele concepte explicative-d.ex. forta sistemului relational si forta restrangerii externe- nu pot fi masurate.

5.1.4. Teoria integrarii statutului a lui Jack P. Gibbs si Walter T. Martin98

Aceasta teorie este de fapt o reformulare a teoriei durkheimiene; ea incearca sa depaseasca obiectiile aduse lui Durkheim, precum si lui Henry si Short, ca folosesc concepte ce nu pot fi masurate empiric.

Din cele patru tipuri de suicid, ei retin numai suicidul egoist, deoarece explicatiile privind cauzele lui sunt cel mai putin ambigui. In legatura cu aceasta forma de suicid, Durkheim afirma, in lucrarea sa: „Suicidul egoist variaza invers in raport cu gradul de integrare din care individul formeaza o parte“99. Aceasta afirmatie este tradusa in Postulatul nr. 1: „rata suicidului intr-o populatie variaza invers in raport cu stabilitatea si durabilitatea relatiilor sociale din cadrul acestei populatii“. In acest fel, conceptul de integrare sociala folosit de Durkheim este inlocuit cu cel de stabilitate si durabilitate sociala. Intrucat insa acest concept nu poate fi masurat, autorii il relationeaza cu altul, prin intermediul Postulatul nr. 2: „Stabilitatea si durabilitatea relatiilor sociale in cadrul populatiei variaza direct cu masura in care indivizii din acea populatie se conformeaza cerintelor structurate, sanctionate social si asteptarilor plasate asupra lor de catre altii“. In felul acesta ei introduc conceptul de conformitate sociala; pentru ca nici acesta nu poate fi masurat, formuleaza Postulatul nr. 3: „Masura in care indivizii dintr-o populatie se conformeaza cerintelor structurate si sanctionate social, precum expectatiilor plasate asupra lor de catre altii variaza invers fata de masura in care indivizii din acea populatie sunt confruntati cu conflictele de rol“. Intrucat nici conceptul conflict de rol nu poate fi masurat, autorii l-au relationat cu un alt concept, prin intermediul Postulatului nr. 4: „Masura in care indivizii dintr-o populatie sunt confruntati cu conflicte de rol variaza direct cu masura in care indivizii ocupa statute incompatibile in acea populatie“. Pentru ca incompatibilitatea este un concept care nu poate fi masurat, ei formuleaza Postulatul nr. 5: „Masura in care indivizii ocupa statute incompatibile intr-o populatie variaza invers cu gradul integrarii statutului in acea populatie“.

Considerand conceptul integrarea statutului masurabil, Gibbs si Martin formuleaza urmatoarea teorema „Rata suicidului unei populatii variaza invers cu nivelul integrarii statutului in acea populatie“. Deci, cu cat integrarea statutului este mai scazuta, cu atat mai ridicata va fi rata suicidului. De aici, autorii propun, nejustificat, ca indivizii care ocupa o combinatie de doua sau mai multe statute ce este impartita de o foarte mica proportie a populatiei este foarte probabil sa aiba conflicte de rol si sa comita suicidul.100

Apreciem ca Durkheim, Halbwachs, precum si ceilalti continuatori ai teoriei deterministe durkheimiene au fost tentati de descoperirea unor legitati sociale in privinta fenomenului sinuciderii, chiar daca unii au fost mai intransigenti iar altii mai concesivi cu alte perspective de abordare. Directia sociologica ce a fost conturata la inceputul secolului trecut si devenita pregnanta spre sfarsitul lui si in prima parte a veacului nostru ramane un reper fundamental pentru suicidologie, chiar daca accentul sociologic va fi relativizat datorita conceptelor psihanalizei si psihiatriei.

5.2. Teorii fenomenologice asupra suicidului

Teoriile fenomenologice privind suicidul opereaza prin excelenta cu semnificatiile sale si cu modul in care persoana sinucigasa actioneaza in baza acestor semnificatii. Pe aceasta directie, Douglas a elaborat teoria semnificatiilor suiocidare, iar Jacobs teoria procesului suicidar, evidentiind semnificatia „celor zece pasi in devenirea suicidului“.

5.2.1. Teoria semnificatiilor suicidare a lui Jack Douglas

Aceasta teorie a fost formulata in lucrarea The Social Meanings of Suicide aparuta in 1967.101 Cercetatorul american a considerat eronat studiul sinuciderii prin analiza statisticilor, intrucat acestea pot produce confuzie intre cauzele (de natura sociala) ale suicidului si motivele (de natura individuale) ale suicidantului; asadar, nu statisticile trebuie folosite pentru descifrarea motivelor sinuciderilor (asa cum considerau Durkheim si Halbwachs, ei apeland la documente cantitative), ci insemnarile lasate de sinucigasi (bilete, scrisori, jurnale intime).

Adevarata semnificatie a unei sinucideri nu este intotdeauna aceeasi cu aceea declarata de cei din anturajul sinucigasului sau consemnata de medicii legisti sau procurori. Pe de alta parte, „persoanele din anturajul victimei pot privi sinuciderea ca un act irational si lipsit de sens, datorita capacitatilor mentale deficitare ori tulburarii psihice a sinucigasului. In acelasi timp, cauzele sau motivele unei sinucideri se consemneaza post-festu,m, dupa ce actul s-a produs ceea ce constituie un motiv in plus ca semnificatiile sinuciderii sa fie distorsionate.“102

Stereotipiile indivizilor sunt foarte importante pentru stabilirea semnificaytiilor socilae ale suicidului, deoarece aceste a (semnificatiile) pot fi considerate cauzele sinuciderii. Critica lui Douglas asupra modelului durkheimian a suicidului arata ca „semnificatiile atribuite actului suicidar au o mare importanta in stabilirea cauzelor acestui act“103.

Cele doua fenomene problematice pentru sociolog sunt adevaratele semnificatii atribuite de sinucigas actului sau si semnificatiile atribuite actului de catre altii (semnificatii generale pe care societatea le ataseaza suicidului si care influienteza semnificatiile individuale).

Semnificatiile generale sunt de trei feluri si anume:104

1. „Actiunile suicidare sunt pline de semnificatii, adica membrii unei societati pun intentia de autodistrugere pe seama unor motive, precum: depresia, tendinbta de a scapa de ceva etc. dar cel mai frecvent motiv este intentia de a sfarsi propria viata.“

2 „Ceva este rau in mod fundamental cu situatia sociala a persoanei sinucigase“. In atribuirea acestei semnificatii a suicidului, membrii societatii au adesea in minte pe altii (d.ex., parinti, soti, iubiti etc.) care ii vor blama pentru suicid.

3. „Ceva este fundamental rau cu insasi persoana sinucigasa“. Persoanele care se sinucid sunt considerate a fi anormale.

Asadar, ”ceilalti“ pot privi actul sinucigas ca irational; dar sinucigasul poate sa-si ”rationalizeze“ actul, considerandu-l razbunare, protest, disperare. Studiul jurnalelor sau notelor lasate de sinucigasi, precum si discutiile avute cu cei care au avut tentative de sinucidere evidentiaza semnificatiile atribuite actului sinucigas. „Analiza de continut aplicata scrisorilor sinucigasilor, pentru a identifica starea lor psihica in momentul comiterii actului suicidar, a aratat, de exemplu, ca, spre deosebire de sinucigasii simulanti, cei autentici sunt caracterizati printr-o mai mare tendinta spre stereotipie si ”santaj“ al altor persoane, mesajele lor tinzand catre inducerea unor sentimente de vinovatie celor apropiati cu care s-au aflat in conflict sau revendicand diferite lucruri care sa se produca dupa moartea lor“.105

Avand acelasi punct de pornire – notele lasate de sinucigasii reusiti si relatarile celor ce incearca sa se sinucida – A. Thio106 discerne patru tipuri de sentimente suicidare:

– de scuza su aparare in raport cu unele persoane;

– vindicative fata de unele persoane sau in raport cu sine; scuzand pe altii pentru mizeria si distrugerea lor, ei cauta sa se razbune, ”pedepsind“ pe cei care-i lasa in urma lor107

– de marinimie si generozitate fata de lumea oe care o abandoneaza108;

– sentimente suprarealiste: tensiunea ce i-a condus spre suicid se schimba in calm.109

Revenind, semnificatiile populare generale determina, la randul lor, indivizii inclinati spre suicid sa construiasca semnificatii mai personale si mai specifice pentru ei insisi, care ii vor ajuta sa apeleze la suicid. J. Douglas este de parere ca sinucigasii folosesc modele de semnificatii sociale pe care le-au construit personal sau in relatie cu altii si care sunt impartite dupa cum urmeaza:110

a).- sinuciderea ca mijloc de transmutare a sufletului in alta lume. Cei ce folosesc aceasta motivatie considera viata ”adevarata“ situata intr-o lume a lui Dumnezeu (suicid religios, deci);

b).- sinuciderea ca mijloc de transmutare a identitatii reale a persoanei in lumea prezenta sau in alta lume. Sinucigasul vrea sa dovedeasca prin actul sau ca ”a platit“ pentru greselile facute;

c).- actiuni suicidare ce servesc ca mijloace de dobandire a compatimirii, simpatiei, milei celorlalti; aceste sentimente insusi sinucigasul le impartaseste cu ceilalti, autocompatimindu-se;

d).- actiuni suicidare ce au semnificatia invinovatirii altora pentru autosuprimarea vietii, servind ca mijloc de razbunare (suicidul este modul prin care altii pot fi determinati sa se simta vinovati din cauza mortii);

e).- actiuni suicidare ca modalitati de evaziune de la responsabilitatile personale si sociale. Cei care se inscriu in acest model se caracterizeaza prin tensiuni generate de sentimentul inutilitatii si dezgustului pentru viata;

f).- actiuni suicidare ca urmare a comiterii unei crime sau a unei fapre imorale sau penale.

Toate aceste semnificatii ale suicidului sunt de cele mai multe ori piozitive, facilitand procesul suicidar.

Observam ca interpretarea sociologica a fenomenului suicidar intreprinsa de Douglas, mareste campul de analiza, depasind determinismul teoriilor durkheimiene, incercand, intr-un fel timid, o interdisciplinaritate a abordarii problematicii autodistructive.

Astfel, in conceptia sociologica asupra fenomenului sinuciderii, societatea este cea care detine forta maxima in actul deliberativ al membrilor ei.

6. Legaturi intre teoriile sociologica si psihanalitica

Sunt sesizabile, credem, puncte de lefgatura solide intre cele doua modalitati de abordare, sociologica si psihanalitica. Evident ca, luate ad literam, conceptia sociologica clasica si cea psihanalitica originara se resping: prima neglijeaza complet individul sau il concepe doar ca o parte intr-un sistem, in timp ce a doua porneste de la natura indivudului si face din societate doar proiectia lui. Dezvoltarile ulterioare celor doua directii permit insa suficient de multe puncte de legatura intre ele, demersurile in discutie nemaifiind adverse. Dimensiunea sociala a supraeului si modul in care eu-l isi rezolva pulsiunile agresive sunt exemple care arata ca cele doua moduri de abordare se impun a fi strans legate conceptual.

Chiar in lucrarea lui Durkheim este discutat un concept interesant si inca valabil privind suicidul: prin constatarea faptului ca omuciderea si sinuciderea variaza frecvent intr-o masura inversa, se ajunge la concluzia ca cele doua fenomene reprezinta de fapt doua fatete ale aceluiasi fenomen, agresiunea individuala. De asemenea, psihanaliza a sesizat inca de la inceputurile ei ca suicidul apare ca o crima, dupa cum si crima apare ca un suicid: criminalul se identifica cu victima, ucigand – se sinucide.

Omul pare prins in ansamblul relatiilor sociale ca intr-o panza de paianjen, situatie traita de el in conflictul social sau existential. Expus frustrarilor de tot felul, se zbate intr-o continua nesiguranta si insecuritate, intr-o continua framantare si exasoerare, intr-o continua neancredere si suspiciune, incertitudine si risc. Ramane singur, nu are solutii, nu poate evada…se va sinucide.

Nici determinismul biologic, nici cel psihologic, psihopatologic si nici cel sociologic nu spun totul, cat timp sunt luate separat; ele trebuie privite si intelese laolalta, corelandu-se si completandu-se, in formarea si edificarea personalitatii si conditiilor sale de devenire. Numai asa lucrurile iau sens si intelegere. Credem ca nu este potrivit sa uzam termenul de „morbiditate“in autoagresiune si incercam sa deopasim maniheismul ce caracterizeaza acest subiect in vederea unei viziuni mai largi asupra fenomenului sinuciderii.

In prezent, problematica sinuciderii trebuie pusa in contextul foarte larg al autodistructivitatii umane in general. Abia dupa stabilirea acestor conexiuni se poate pune in evidenta, la adevarata sa valoare, ruptura reprezentata de actul suicidar. In aceasta intelegere, comportamentul autodistructiv capata o generalitate umana surprinzatoare, iar studiul sinuciderii devine studiul omului si al lumii.

SECTIUNEA PRACTICA

Capitolul VI

Cercetari concrete personale in domeniul sinuciderii

In preambulul teoretic, datele prezentate critic au avut rolul de a pregati orientarea in problematica de care ne ocupam.

Majoritatea studiilor privind suicidul si tentativa de suicid au un caracter maniheist, fiecare cercetator abordand fenomenul autodistructiv in functie de specializarea sa stiintifica.

1. Obiectivele urmarite in cercetare

a). Prezentarea unor date statistice privind suicidul si tentativa de sinucidere.

b). Evidentierea principalilor factori etiologici care determina conduita suicidara in Romania in perioada de tranzitie. Am studiat schimbarile in rata suicidului si a tentativei de suicid in Romania si in municipiul Curtea de Arges; posibilii factori cauzatori din spatele acestei schimbari a ratei suicidului a fost cercetata. Acest fapt ne-a concentrat atentia in conexiunea dintre schimbarile sociale in Romania si frecventa actelor autodistructive.

c). Studiul, pe perioada spitalizarii, a unui numar de 40 de persoane cu tentativa de suicid.

d). Care este identitatea subiectilor ce manifesta conduita sinucigasa (sex, varsta, nivel de instruire, stare civila etc.).

2. Ipotezele cercetarii:

a). In conditiile in care starea de anomie din Romania postrevolutionara se accentueaza, aceasta determina in anumite conditii (situatie familiala, anumite evenimente personale) o crestere a ratei sinuciderilor.

b). Daca suicidul are o determinare psiho-sociala care poate fi depistata, atunci cautam sa stabilim mecanismele trecerii de la starea sociala si cea psihica a individului la ideea de suicid si apoi la actul suicidar.

3. Populatia investigata

A fost analizat un grup de 77 de persoane cu tentativa de suicid sau cu sinucideri reusite prin intermediul foilor de observatie, internate in Spitalul Municipal Curtea de Arges in perioada 1 ianuarie 1998-31 decembrie 1998, rezultand informatii despre varsta, sex, medii de provenienta, stare civila, mijloace folosite in scop autodistructiv, date asupra mobilurilor ce au stat la baza tentativei de suicid etc.

Diagnosticele care apar ca antecedente patologice nu au fost descrise aici pe baza relatarilor familiei, care frecvent acuza suicidantul de boala psihica, ceea ce pune pe seama respectivei boli actul bolnavului si deculpabilizeaza familia, care uneori poate avea un rol important in determinarea sinuciderii, ci pe baza examinarii medicale.

Precizam ca din totalul de 77 persoane cu tentativa de suicid internate la spitalul din Curtea de Arges in perioada studiului (1.01. – 31.12.1998), din diverse motive, 37 de persoane nu au fost intervievate datorita urmatoarelor motive: 8 au refuzat dialogul, 2 aveau tulburari psihice puternice, la 2 efectele fizice serioase determinate de tentativa nu au permis dialogul, 3 au decedat ca urmare a tentativei, iar pentru restul de 22 persoane nu am fost in localitate in perioada internarii lor.

Au fost investigati prin metoda clinica un numar de 40 de persoane cu tentativa de suicid, aceasta investigatie aducand o completare necesara datelor obtinute din foile de observatie. Am putut astfel sa urmarim plurideterminismul suicidului, legatura lui cu factorii de personalitate, cu afectiunile psihice, cu factorii sociali.

Persoanele urmarite le-am grupat:

– decedate in timpul spitalizarii;

– internate in stare grava (insuficienta respiratorie, tulburari somatice in urma intoxicatiei cu pesticide, solventi, substante caustice);

– persoane internate in stare mai putin grava;

– persoane internate in urma unor tentative de sinucidere prin injunghiere, venosectie, precipitare.

4. Metode si tehnici utilizate

Metodele utilizate pentru realizarea studiului au fost: metoda statistica, metoda clinica.

Metoda statistica. Aceasta metoda poate furniza un cadru logic unui rationament sau chiar un model, confera un caracter experimental si situeaza studiul intr-o perspectiva de cercetare fundamentala.

Tipurile de statistici utilizate au fost: metoda statistica descriptiva si metoda statistica inductiva. Prin statistica descriptiva intelegem un numar de principii care permit ordonarea, elaborarea unei serii de masuri si descrierea fenomenului care ne intereseaza. Prin statistica inductiva intelegem principiile care permit precizarea evolutiei unui fenomen care sa permita unele generalizari pe baza datelor stranse si ipotezelor elaborate. De asemenea, stabilirea unei histograme care rezulta din clasificarea masuratorilor apartinand statisticii descriptive, plecand de la un esantion limitat de masuratori, ne pune in situatia de a putea formula unele ipoteze asupra multimilor datelor care poate sa fie infinita si se poate situa in domeniul statisticii inductive.

Datele statistice au fors obtinute de la Comisia Nationala pentru Statistica – Centrul de Relatii cu Publicul si Diseminare, Centrul de Calcul, Statistica Sanitara si Documentare Medicala al Ministerului Sanatatii, Arhiva Spitalului Municipal Curtea de Arges si de la Primaria Municipiului Curtea de Arges – Serviciul de Relatii cu Publicul.

Metoda clinica acopera o varietate foarte mare de tehnici de explorare care merg de la observatia strict fenomenologica pana la analiza de tip cauzal. Am utilizat putin din toate in functie de particularitatile psihice ale subiectului, de necesitatile de moment pe care discutia le aducea.

Evaluarile au avut loc in camere unde nu exista circulatie de oameni, telefon sau alte noxe care sa perturbe dialogul, sa intrerupa cursul unui climat psihic favorabil unei relatari deschise.

Ele au urmat ingrijirii medicale propriu-zise, vindecarii in urma afectiunii provocate de tentativa de suicid.

Examenul psihologic nu a fost considerat in conduita sa, in forma sa sau in scopul sau ca un examen medical.

In cadrul acestui interogatoriu nu am fost interesati de simptomatologia psihica in sine sau de expresia somatica a unei trairi. Individul s-a plasat pe o pozitie de subiect activ, psihologul fiind perceput ca un ”martor“.

Tehnica de interogare a adus subiectii la spontaneitatea dorita, singura capabila sa infatiseze problemele cu rasunet afectiv pentru subiect.

Au fost evitate atitudini pedagogice sau care sa aduca subiectului sentimentul ca este obiect de studiu sau ca dialogul are rolul unui interes „reportericesc“.

Nu a fost interpretat nimic din ceea ce subiectul relata decat in final, cand discursul lui avea practic un sfarsit.

Individul a dispus de libertatea de a-si organiza spontan modul de exprimare rational, tipul sau de traire afectiva.

Nu trebuie uitate modul de expresie verbala, mimica si tinuta vestimentara, nivelul evolutiei afective, gradul de adaptare la realitate, densitatea discursului, supletea sau rigiditatea atitudinilor, valoarea si plasticitatea intereselor si scopurilor, toate cu deosebita importanta pentru informatiile psihologice dorite. Ne-au interesat debitul verbal, tonul, indepartarile de discutie, nevoia de a izola interlocutorul, de a-l stapani, de a-l neutraliza, inhibitiile intelectuale sau afective, modalitatile preferentiale de functionare mentala (afectiv, cognitiv, proiectiv, analitic, impulsiv etc.).

Precizez ca tipul de intrevedere utilizat contine in realitate o multitudine de modalitati de investigare psihologica. Nu a fost obligatoriu sa existe doar o sedinta „fata in fata“, fiind cateodata indispensabil de a multiplica sedinta de dialog.

Dintre toate datele obtinute, cele mai importante nis-au parut cele referitoare la modul de relationare sociala (in familie, in grupul profesional, in afara lui), cele referitoare la „sentimentul de reusita“ in legatura cu relatiile cu partenerul de viata, cu parintii sau de reusita profesionala sau materiala. Aceste sentimente de reusita le-am judecat in raport cu subiectul si nu cu noi insine: problemele individului se raporteaza la aspiretiile generale ale grupului de apartenenta.

Relatarile intervievatilor au fost luate ca fiind adevarate. In masura in care se simt intelesi si acceptati indiferent de raul pe care il ascund, ei renunta la mistificari si chiar fac sa se inteleaga realitatea unor afirmatii anterior neadevarate.

Metoda clinica a permis o aprofundare a fenomenului suicidar imposibil de realizat prin metoda statistica aplicata foii de observatie, constituindu-se ca un argument de prim ordin al cercetarii noastre.

Cazurile pe care le vom prezenta in continuare vor fi rezumate la ceea ce a fost esential in evolutia subiectilor spre sinucidere sau la ceea ce constituie obiectul observatiilor din acea parte a lucrarii.

5. Rezultatele studiilor statistice asupra suicidului in Romania

Pentru obtinerea informatiilor necesare studiului de fata am apelat la Comisia Nationala pentru Statistica (Serviciul Relatii Publice si Diseminare), la Centrul de Calcul, Statistica Sanitara si Documentare Medicala a Ministerului Sanatatii, precum si la Spitalul Municipal Curtea de Arges. Am obtinut astfel o serie de date globale asupra fenomenului in Romania, precum si date specifice zonei studiate.

Deoarece datele absolute in sine sunt irelevante pentru masurarea fenomenului (prezinta de regula capcane statistice si nu pot fi utilizate pentru comparatie) am folosit mai ales ratele sinuciderilor la 100000 locuitori, indicator utilizat astazi pretutindeni pentru studiul sinuciderii.

Referitor la tendintele nationale, pentru perioada studiata de noi, 1980-1998, am remarcat o evolutie interesanta in privinta indicelui sinuciderii (vezi anexele 1 si 2). Astfel suicidul a cunoscut de-a lungul timpului o tendinta evidenta de crestere atit sub aspect absolut cit si relativ, oscilatiile anuale negative fiind depasite de cele pozitive, caracterizate de cresteri progresive predictibile.

Perioada studiata de noi, 1980-1998, a avut o evolutie interesanta in privinta indicelui sinuciderii (vezi anexe nr 1 si 2.).

Astfel, pentru perioada 1980-1989, desi usor oscilanta, tendinta generala a fost de crestere, astfel ca in 1989 numarul sinuciderilor era mai mare cu aproximativ 21% fata de 1980. Am semnalat de asemenea pentru aceasta perioada cresterea cu aproximativ 30% a numarului sinuciderilor in randul femeilor, in timp ce in cazul barbatilor aceasta crestere a fost de numai 18%.

Ne-am referit pana acum la o perioada situata in intregime inainte de revolutia din 1989, perioada caracterizata in Romania de ”fatalism“ in sens durkheimian, in care totul era prevazut si determinat de mecanismele coercitive ale puterii.

In 1990, insa, se produce un fenomen foarte interesant (vezi anexa 1 si 2): rata sinuciderii (8,96 pe tara) scade brusc sub nivelul celei inregistrata in ultimii ani ai perioadei comuniste. Astfel, ea este cu 18,34% mai mica decat in 1989, cu 23,27% mai mica decat in 1988, 28,8% mai mica decat in 1986, care este anul cu cea mai mare rata a sinuciderilor inregistrata inainte de 1989.

Acest fapt confirma ipoteza lui Durkheim, reiterata de Halbwachs si de alti cercetatori, cu privire la faptul ca in perioadele intens politizate, de maxima antrenare a cetatenilor spre un scop comunitar sau social, fenomenul suicidar se diminueaza. Putem spune, sprijiniti de datele statistice, ca ruptura politica din Romania, din 1989, a avut un impact foarte puternic asupra fenomenului suicidar, in sensul diminuarii presiunii suicidare. Desigur, odata cu ruptura politica s-a accentuat si criza economica, insa politicul a oferit in acel moment motivatii comportamentale mult mai puternice.

In anul 1991 se inregistreaza o usoara crestere in raport cu 1990 (indicele relativ este 9,32), iar incepand cu 1992 rata sinuciderilor ia amploare in Romania pe masura ce criza economica, generata de anomie, se accentueaza. In '94, aceasta rata o depaseste pe cea a lui '86, ceea ce confirma inca o data teza lui Durkheim cu privire la relatia dintre starea de anomie din societate si rata sinuciderilor. Desi in 1995 se inregistreaza din nou o usoara scadere observam ca in urmatorii ani, 1996-1998, numarul sinuciderilor creste brusc ajungand in 1998 la o rata impresionanta pentru tara noastra (15,08), dovada a accentuarii crizei si anomiei.

Configuratia pe sexe a fenomenului sinuciderii din Romania confirma realitatea internationala in aceasta privinta, care atesta ca cei mai expusi la sinucidere sunt barbatii. Astfel, in 1998, in Romania, barbatii detin 61% dintre sinucideri, iar femeile au de aproximativ 1.5 ori mai putine (39%), in timp in ce in 1990 raportul barbati/femei era aproape echilibrat (vezi anexa 3). In majoritatea tarilor Europei circa 73-74% din sinucideri revin barbatilor. Minima europeana pentru barbati este de 53.4% – cazul Olandei, care detine evident si maxima pentru femei: circa 47%. Maxima europeana pentru barbati si minima pentru femei apartine Poloniei, de 83% barbati si 17% femei.

Inegalitatea in fata sinuciderii este prezenta nu numai in raport cu sexul, ci si cu varsta victimelor. Conform datelor obtinute de noi, in 1998 grupa de varsta cuprinsa intre 40-65 de ani a fost cea mai expusa la sinucideri. Astfel in randul populatiei 50-54 ani, indicele relativ al sinuciderii este de 25.45; pentru grupa 45-49 ani: 23.13, pentru grupa 40-44 ani: 19.36. Aceasta grupa de varsta se confrunta in prezent cu mari dificultati legate de gasirea unui loc de munca in cazul in care devin someri, si asta ar putea fi una din explicatiile ratei crescute a sinuciderilor, ce o caracterizeaza. Rata cea mai scazuta este inregistrata desigur la copii (5-15 ani); chiar si la adolescenti (15-19 ani), indicele este scazut (5.30), apoi se inregistreaza o crestere treptata pana la varful reprezentat de categoria de varsta intre 50-54 ani. Desi dupa aceasta varsta se inregistreaza o usoara scadere a indicelui, rata sinuciderilor se mentine crescuta pana la varstele cele mai inaintate.

“Geografia” sinuciderilor

Considerand judetele Romaniei in functie de frecventa sinuciderilor (la 100.000 loc.), observam ca putem sa constituim cateva categorii de zone (anexele nr. 3 si 4).

Zona cuprinzand judetele cu rata mai mare de 30/100.000 este formata exlcusiv din judete situate in Transilvania. Aceste judete (Harghita si Covasna) au o populatie de nationalitate maghiara majoritara (peste 75%). Aceasta este una din caracteristicile importante ale zonei, care insa nu poate fi pusa in raport de cauzalitate cu fenomenul studiat fara o adancire a analizei, asa cum este cazul studiului lui A. Arpad si col. (Un secol de suicid in Racos, in Revista de cercetari sociale, nr. 2/1995, pag. 102-114), efectuat insa pe o zona restransa.

Zona cu frecventa intre 25-29.9/100.000 loc. include judete tot din zona transilvana (Mures, Bihor, Satu Mare), adaugand inca un argument la presupunerea anterioara.

Zona cu frecventa intre 20-24.9/100.000 loc. cuprinde judete din Transilvania si Dobrogea (Cj. Hd, Sj, Tl). Este o zona echilibrata, cuprinzand 21% din populatia tarii si 24.3% din numarul total de sinucideri.

Zona cu frecventa intre 15-19.9: Bv, Tm, Ar, Mm, Sb – judete mai ales din centrul tarii, cu o pondere apreciabila de alte nationalitati.

Zona cu frecventa intre 10-14.9: Buc, Gj, Ag, Ab, Ct, Gl, … – judete preponderent din sudul tarii si Moldova. Este foarte echilibrata, fiind foarte aproape de indicele relativ al sinuciderilor pe tara in 1998 (15.08).

Zona cu frecventa sub 10: Ph, Br, Bz, Dj, Vn, Mh, Cl, Gr. Faptul ca in aceasta zona, ca si in cea precedenta frecventa sinuciderilor este de 3-4 ori mai mica decat in primele doua zone nu poate fi considerat ca intamplator, iar elucidarea acestui aspect pe plan cauzal, ramane ca o problema deschisa in fata cercetarii sociologice.

6. Studiul statistic al tentativelor de suicid

In vederea obtinerii unei imagini globale a tentativelor de suicid in Romania am apelat la Centrul de Statistica Sanitara, care ne-a pus la dispozitie cateva date privind suicidul tentativa din Romania si din judetul Arges, ale caror histograme sunt prezentate in anexa lucrarii (vezi anexele nr. 5, 6).

Analizand, intr-o prima etapa, comparativ, histogramele tentativelor de suicid si graficele asupra suicidului in Romania, putem observa cu usurinta ca intre suicidul tentativa si suicidul efectiv exista un raport aproape invers. Astfel, in ceea ce priveste tentativele, cele mai multe cazuri apartin femeilor (de aprox. 2.5 ori mai mult decat barbatilor), si tinerilor (in special intre 15-24 ani, unde oscileaza astfel: 35.2% in ’96, 38.7% in ’97 si 36.2% in ’98, cu o medie pentru cei trei ani considerati de 36.7%), mult mai putin decat al adultilor sau varstnicilor.

De asemenea, observam ca pentru 1998, in Romania, dintre cei care au intentionat sa se sinucida si-au finalizat intentia doar o mica parte: aprox. 20%.

In analiza noastra, de la tendinta nationala a suicidului si tentativei trecem acum la un nivel redus, analizand situatia judetului Arges privind suicidul tentativa si suicidul realizat, unde observam ca raportul femei/barbati se mentine intre aceleasi limte ca la scara nationala (2.75 pentru ’96, 2.1 pentru ’97 si 2.63 pentru ’98); de asemenea, aceeasi grupa de varsta (15-24 ani) prezinta cel mai mare risc (cu o medie pentru cei trei ani de 33.8%).

In schimb, raportul suicid realizat / tentativa de suicid este 3.5, mai mic decat media nationala, de 5 tentative/1 suicid realizat.

7. Persoane cu tentative de sinucidere studiate

Pentru a evidentia principalele caracteristici ale sinuciderii tentativa in prezent in Curtea de Arges am apelat la arhiva spitalului municipal din localitate, care ne-a pus la dispozitie urmatoarele date evidentiate in tabelele si graficele alaturate.

Anexa nr. 7 prezinta numarul si rata sinuciderilor tentativa din Curtea de Arges de-a lungul unei secvente de noua ani (1990 – 1998), precum si repartitia pe sexe. Un aspect frapant consta in diferenta semnificativa inregistrata intre ratele tentativelor de suicid din localitate si cele pe plan judetean si national. Aceasta diferenta se poate datora fie neraportarii tuturor cazurilor de tentative de pe plan local pe plan judetean si national, fie unei defectuoase centralizari. In sprijinul acestei afirmatii vin si unele date pe care le detinem de la Institutul de Medicina Legala, care raporteaza constant un numar mai mare de sinucideri pentru municipiul Bucuresti si pentru total tara (de exemplu, in timp ce pentru anul 1994, Comisia Nationala pentru Statistica raporta o rata de 12.7, Institutul de Medicina Legala sustinea o rata de 16.2 / 100 000 loc. si de aproximativ 6 ori mai multe tentative).

Revenind la analiza datelor, observam ca primul virf in rata sinuciderilor tentativa corespunde anului 1994, fapt reflectat si pe plan national de rata crescuta a sinuciderilor. In viata oamenilor a intervenit o schimbare prin agravarea crizei politice si scaderea nivelului de trai generat de cresterea preturilor, precum si de cresterea ratei somajului. Dupa doi ani de usoara scadere, in urmatorii ani (1997 – 1998) observam din nou un salt care, de asemenea isi gaseste corespondentul pe plan rational; rata suicidului tentativa in Curtea de Arges atinge valoarea de 219.16 in 1998, cu 14 % mai mare decit in 1994 si de aproximativ 4.5 ori mai mare decit in 1990.

Anexa nr.8 vine in completarea celei precedente prin prezentarea dinamicii suicidului tentativa in Curtea de Arges pentru aceeasi perioada, prezentind repartitia pe grupe de virsta, precum si cu date complementare referitoare la numarul zilelor de spitalizare, fapt care nu ofera posibilitatea evaluarii din punct de vedere economico-financiar a fenomenului studiat.

Observam ca din totalul de 453 de tentative de suicid consemnate in perioada 1990 – 1998, pe categorii de virsta, pe primul loc se situeaza, cu 202 cazuri – ceea ce reprezinta aproape jumatate (44.6 %) – tinerii intre 15 – 24 ani, categorie urmata de grupa 25 – 34 ani, cu 97 de cazuri, reprezentind 21.4 % din total.

Evaluarea tentativelor de suicid include aprecierea diferitelor aspecte ale tentativei si ale persoanei implicate. Un aspect care ne-a preocupat in mod special a fost concentrarea pe caracteristicile persoanei, cum ar fi: sex, varsta, stare civila, nivelul sociocultural si profesional, situatie financiara, mediul familial, eventual tratament psihiatric sau medical anterior sau prezent si comportament suicidar anterior.

Vom prezenta datele culese in cadrul cercetarii fenomenului suicidar obtinute prin metoda statistica si prin metoda clinica utilizate in investigarea unui grup de 40 de persoane cu tentative de suicid.

Datele obtinute le-am impartit in 4 categorii:

1. Frecventa si formele sinuciderilor si tentativelor de sinucidere.

2. Factori de personalitate in determinarea suicidului.

3. Factori psihopatologici in determinarea suicidului.

4. Factori sociali in determinarea suicidului.

Prima categorie cuprinde epidemiologia sinuciderii, precum si date privind grupul social de origine a subiectilor observati prin studiul statistic, in timp ce categoriile a doua si a treia privesc determinismul sinuciderii, iar metodologia utilizata este atat de ordin statistic cat si clinic.

Frecventa si formele sinuciderilor si tentativelor de sinucidere.

a). Frecventa in functie de sex:

La repartizarea pe sexe, se observa constant predominanta sexului feminin, indicand faptul ca raportul femei/barbati este de 2 la 1, mult mai putin decat am constatat in alte cercetari asupra acestei laturi, precum si in cercetarile noastre pe plan national si judetean.

Incidenta comparativa pe sexe a tentativelor de suicid indica faptul ca raportul femei/barbaticeste de 2,08. Mentionam insa ca acest raport nu este constant, ci variabil in functie de varsta; astfel, sub varsta de 20 de ani raportul tentativelor de suicid dintre femei si barbati este de aproximativ 5/1, dupa care prezinta o scadere continua.

b). Repartitia pe varste:

Inegalitatea in fata tentativelor de suicid este prezenta nu numai in raport cu sexul, ci si cu varsta victimelor. Conform datelor obtinute de noi, in Curtea de Arges in 1998, grupa de varsta cuprinsa intre 15-24 ani a fost cea mai expusa la autodistructie.

Nu doar rata suicidului difera de la o varsta la alta, ci si mobilurile au aspecte specifice diverselor etape cronologice. Cazurile de tineri sunt motivate frecvent de dificultati in relatiile cu parintii, de adaptare, esecuri sentimentale sau in scolarizare. Un numar mare dintre tinerii studiati (10) provin din familii dezorganizate.

Actul multor tineri ar fi putut fi evitat daca ar fi avut posibilitatea de a obtine un ajutor inainte de a comite tentativa.

Suicidul la varsta maturitatii este determinat de cauze familiale, de conflicte sociale, de situatia economica, de starea generala macrosociala, si de unele disfunctionalitati (stari depresive, pshihoze, alcoolomanie).

La persoanele varstnice, tentativa de suicid este legata de starea fizica si psihica precara, de izolarea sociala, dublata de scaderea veniturilor si de decesul unor persoane apropiate.

Pe grupe de varsta, observam ca frecventa tentativelor de suicid este maxima intre 15-24 ani (45%), dupa care numarul tentativelor scade progresiv. Aceasta constatarea este confimata si de alte studii asupra conduitelor autodistructive la adolescenti ( E. Morin, L’homme et la mort, 1976, pag. 39) si in Romania (E. Beca, Experienta de viata a adolescentilor, 1995, pag. 62-69).

Frecventa crescuta a tentativelor la adolescenti reprezinta un semnal de alarma, atentionand asupra modului in care se face integrarea in societate a tinerei generatii.

c). Repartitia pe studii: ne arata predominanta clara a celor cu studii medii; aceasta s-ar putea datora procentului ridicat de indivizi cu studii medii din totalul populatiei.

Este foarte probabil ca atingerea unui grad inalt de scolarizare sa reprezinte un ideal al societatii noastre si implicit sa creeze un sentiment de realizare mai puternic indivizilor care ating un astfel de nivel, obtinand astfel o profilaxie a suicidului. Este posibil ca orizontul mai larg pe care il confera un nivel mai larg de scolarizare sa contribuie nu doar la cresterea sigurantei ocupationale, dar si sa reprezinte un rezervor mai extins de resurse de relationare tinand cont ca ierarhia sociala dupa gradul de scolarizare valorizeaza indivizii unii fata de altii.

d) Starea civila. Conform informatiilor asupra relatiei suicid-stare civila se impune constatarea, ce verifica inca odata cercetarile lui Durkheim, ca persoanele casatorite se sinucid in proportie mai redusa decat restul populatiei. Pentru subiectii studiati de noi, cel mai mare procent (50%) este dat de persoanele necasatorite, pe locul II – cu 35% -, situandu-se persoanele divortate, la care am observat o reactivitate suicidara legata de conditiile materiale precare si singuratatea in care traiesc.

e) Factorul patologic in sine asociat tentativelor de suicid reprezinta o problema delicata. Prezentam datele asociate dintre antecedente patologice si tentative de suicid:

Antecedentele se impart in: boala psihica (3 cazuri), alcoolism (2 cazuri), si tentativa de suicid anterioara (4 cazuri).

f) Gradul de ocupatie al indivizilor are un rol determinant in reactivitatea la tentativa de suicid:

Studiile de ordin statistic au adus cercetarii o imagine globala a fenomenului sinuciderii, repartitia pe unele grupe sociale a tentativei suicidare si o atentionare asupra principalilor factori care coreleaza cu criteriul de organizare a grupurilor studiate, implicati in determinismul sinuciderii.

Rezultatele cercetarii statistice pentru totalul de 40 de cazuri de tentative de suicid studiate ne-au permis urmatoarele obsevatii:

– din punct de vedere demografic, scaderea numarului de locuri de munca in localitate, asociata cu tendinta de crestere a numarului de cazuri in ultimii ani, o explicam prin inrautatirea conditiilor socio-economice;

– o categorie de factori de conditionare importanta in suicid rezulta din aspectele care privesc conflictele in relatiile interpersonale.

Cercetarea noastra remarca procentul cel mai crescut dat de categoria celor fara ocupatie (someri), urmata de elevi. Procentul crescut de elevi presupune o motivare complexa, in care conditiile nefavorabile de microclimat social, carentele afective si tulburarile de maturizare joaca un rol primordial.

Ponderea deosebita a tentativei de suicid in populatia de indivizi angajati se poate datora si proportiei mari pe care acestia o ocupa in totalul populatiei; dar pot fi incriminati si factori de neadaptare in grupul profesional, problemele stressante mai intense la care sunt supusi, nesiguranta etc. Valoarea sociala a acestora, cit si a celor tineri este foarte mare, cu atit mai mult cu cit ei sunt majoritari.

– in ceea ce priveste metodele autodistructive, predomina mijloacele chimice (28 cazuri), iar, dintre acestea, foarte frecvent sunt folosite substantele medicamentoase, in special pshihotrope; modalitatile de realizare a tentativei suicidare sint alese in functie de mijloacele care sint la dispozitia indivizilor; in plus, exista o fuga de suferinta, si dorinta ca moartea sa se realizeze fara ca subiectul sa stie.

2. Factori de personalitate in determinarea suicidului.

Literatura de specialitate care se ocupa cu aceasta problema este putin concludenta in privinta unei pozitii ferme care sa ateste existenta unor trasaturi specifice de personalitate ale indivizilor care apeleaza la actul suicidar. In aceasta lucrare practica am incercat sa deducem unele caracteristici specifice personalitatii celui care se sinucide.

Din observatia efectuata asupra persoanelor cu tentativa de suicid studiate putem trage unele concluzii privind caracteristicile psihologice ale acestora.

a). nivelul intelectual al sinucigasilor este normal;

b). nu am putut distinge un tip de afectivitate (hipo-,hierchimic, emotiv, pasional etc.) care sa apartina personalitatii persoanelor cu tentativa de suicid;

c). sistemul motivational al indivizilor care au incercat sa se sinucida are unele particularitati. Esecul face sa se canalizeze energia unora dintre ei in directia realizarii neamplinita, intr-o asemenea masura incat nimic din orizontul emotional exterior nu mai conteaza.

d). in unele cazuri neatingerea nivelului de aspiratie al individului capata o pondere de prim ordin in etiologia suicidului. Prezentam in continuare cateva exemple:

Caz 1: A.M. este internata in 19-10-1998 cu diagnosticul de intoxicatie acuta voluntara cu substanta organisferica (pesticid) in stare de coma. La trezire este depresiva, lucru manifestat prin inapetenta alimentara, plans, exprimarea regretului de a mai fi in viata. A reactionat la despartirea de prietenul ei. Avand 19 ani si fiind fara ocupatie in urma esecului la examenul de admitere la facultate sustinut in toamna anului precedent si a doua oara in urma cu o luna, locuia la parinti, cu care redusese in urma acestor esecuri, in buna masura relatiile.

Izolata social, afectata de nereusita la facultate, reactioneaza prin tentativa de sinucidere intr-o situatie resimtita ca fiind critica.

In urma acestui eveniment, parintii reactioneaza adecvat: inteleg situatia in care s-a gasit fiica lor, ii acorda sprijinul moral necesar depasirii momentului si, inca de cand era in spital, A.M. se ortotimizeaza si paraseste spitalul intr-o stare clinica buna si fara dorinta de a repeta tentativa.

Caz 2: P.C. de 24 ani, muncitor, casatorit, e internat cu diagnosticul de intoxicatie acuta voluntara medicamentoasa cu Diazepam in 3-03-1998.

Reactioneaza prin tentativa de suicid in stare depresiva la un conflict familial cu sotia sa. Dupa tentativa, sotia isi schimba atitudinea si conflictul se rezolva iar P.C. paraseste spitalul eutimizat.

Aceste cazuri sunt edificatoare in ceea ce priveste reactivitatea starii depresive cat si in etiologie, existand si proba reversibilitatii starii afective in momentul restabilirii situatiei sociale favorabile.

Un alt caz ne ofera o situatie in care exista o reactie afectiva normala, emotivitate, fara ca aceasta sa faca parte din trasaturile de personalitate ale subiectului.

Caz 3: C.A.N., in varsta de 23 ani, necasatorita, de profesie desenator tehnic, este internata cu diagnosticul de intoxicatie acuta voluntara cu compusi organofosforici.

Nu are antecedente patologice, iar la trezire nu prezinta o simptomatologie psihica deosebita.

A fost crescuta intr-o ambianta placuta de niste parinti intelectuiali si uniti, pana la varsta de 18 ani cand, in urma unei relatii extraconjugale, tatal ei cere divortul si despartirea ramane ireversibila.

Din acel moment ”totul a mers prost“ pentru C.A.N. din cauza unei emotivitati crescute in fata probelor care au urmat. Rateaza de doua ori intrarea la facultate, are un comportament timorat in fata autoritatilor. iNclusiv in actualul servici, unde seful ei ”profita de acest lucru explatand-o la maxim“, fara ca ea sa poata riposta in vreun fel.

In ultima vreme a avut un cerc de prieteni restrans la doua foste colege de liceu in egala masura fara o evolutie prea fericita si nici un prieten pe care sa-l iubeasca.

Nu putem afirma fara rezerve ca in acest caz esecurile repetate si izolarea sociala s-au datorat emotivitatii si daca nu cumva toate la un loc constituie teama de reactie la socul produs de parasirea familiei de catre tata. Se poate in aceeasi masura ca persoana sa nu-si revina, adica labilitatea emotionala sa se psihopatizeze, sa devina trasatura de caracter.

Sistemul motivational al indivizilor care se sinucid are unele particularitati distincte. Esecul face ca energia unora dintre ei sa se canalizeze in directia realizarii neamplinite, intr-o oarecare masura, incat nimic din orizontul emotional anterior nu mai conteaza.

Caz 4: C.D., de 25 ani student la medicina in anul V, necasatorit si locuind la parinti este internat cu diagnosticul de intoxicatie voluntara polimedicamentoasa si este la a doua tentativa de sinucidere.

La trezirea completa am constatat o stare clinica buna, regretul de a fi efectuat tentativa si un mod de comunicare jovial si cu adresa. Are o personalitate usor instabila, cu o nota de extravertit mai marcata, alura de picnic, usurinta in relationare, gandire sintetica, expresia afectiva manifestata si superficiala.

Reactioneaza in urma unui esec amoros, care n-a reprezentat ”marea dragoste a vietii lui in nici un fel“, intr-o conjunctura socio-profesionala favorabila (relatii bune cu familia si reusita in cadrul activitatii de student). Face tentativa intr-o maniera impulsiva, nepremeditata, parca netinand cont de posibilitatile si realizarile lui de pana atunci.

Prima tentativa s-a petrecut in conditii similare, atunci fiind incriminat in conflict cu familia.

In acest caz, pot fi implicati si factori de personalitate, dar aceasta observatie ramane valabila care ”vrea“ sa puna in evidenta o caracteristica a unei functii psihice sau alta.

Cazul dat, ca si precedentele, este revelator pentru alta caracteristica motivationala frecventa la subiecti si anume neatingerea unui nivel de expectatie. Acest lucru poate fi accidental sau general, in acest din urma caz asistand la o acumulare de esecuri resimtita ca o perpetua neamplinire.

Caz 5: A.P. de 36 ani, casatorit, de profesie inginer, este internat la sectia de toxicologie cu diagnosticul de intoxicatie acuta voluntara cu parathion (verde de Paris). Este la prima tentativa de suicid si nu are antecedente patologice notabile.

Are un aspect luongilin, cu gesturi retinute si exprimarea eleganta, denotand in tot ceea ce facea o educatie aleasa.

Personalitate sensibila si receptiva. Nimic din ceea ce era nu putea duce cu gandul la un fond afectiv de nemultumire. Relationa usor, era apreciat profesional, relatiile de familie erau calde.

Provenea dintr-o familie de intelectuali.

A.P. a fost in timpul copilariei intens tarat afectiv de tata, identificandu-se in consecinta cu mama lui, dar preluand aspiratiile tatalui ale carui performante sociale dorea sa le atinga. Neavand insa fondul puternic de personalitate al tatalui nu reuseste ce si-a propus, resimtind intens ”monotomia si anonimatul meseriei de inginer“, capatand un sentiment de neputinta, a carui unica solutie a fost sinuciderea.

Dupa o saptamana de spitalizare, in urma unor tulburari de ritm cardiac grave, datorate actiunii enzimatice specifica intoxicatiei, A.P. a decedat.

Acest caz pune in evidenta o particularitate motivationala posibila in etiologia sinuciderii. Daca prima motivatie invocata a fost neatingerea nivelului de aspiratie, a doua se refera la ereditatea sociala pe care o transmite o persoana apropiata care a decedat, a disparut sau a plecat si cu care individul s-a identificat.

Aceste cazuri sunt edificatoare asupra unor varietati de tipuri de personalitate ale indivizilor care apeleaza la suicid. Urmarind suicidul dupa criteriul tipului de personalitate nu am constatat o predominare a unui tip sau altul, ci mai degraba o interrelatie intre personalitatea individului si contextul social in care ea exista.

Caz 6: B.N. este internat in sectia de toxicologie cu diagnosticul de intoxicatie acuta voluntara polimedicamentoasa cu P.O. 346.

La trezirea completa nu manifesta o stare depresiva si nici regretul ca este in viata, ci mai degraba mirarea ca a scapat a unui individ care nu este obisnuit sa dea gres.

In varsta de 25 ani, somer si necasatorit, B.N. are un mod original de a se raporta la oameni, fiind dominat de lucrurile care il apropie pe elde acestia, lasand sa se banuiasca o personalitate puternica, usor egocentrica.

In urma cu putin timp a avut un esec amoros produs intr-un moment de „exaltare“ puternica, stare care l-a lasat inapt sa finalizeze o situatie favorabila lui. Imediat dupa aceea a fost dus de catre mama lui pentru consult la un psihiatru, fiind diagnosticat cu stare hipomaniacala si fiindu-I prescris in consecinta un tratament neuroleptic.

A incercat paralel sa substituie persoana iubita, dar, fiind sedat si traumatizat n-a reusit sa aiba un „contact sexual in maniera in care era obisnuit“, ajungand sa acuze injectia (luangsol) de o actiune handicapanta chiar cand aceasta nu mai avea de mult efect. Este consultat a doua oara si este diagnosticat cu schizofrenie paranoida. Urmeaza un alt tratament neuroleptic ce-l indeparteaza si mai mult de realitate si il face „inert“ pierzand toate posibilitatile ce I se ivisera pentru afirmare; se simte singur, cu parintii si medicii impotriva si se sinucide.

La trezire nu prezinta nici o manifestare care sa ateste o activitate „alaturi“ de realitate, deci nu s-au confirmat diagnosticile anterioare.

Relateaza in plus fata de cele spuse anterior ca a crescut intr-o atmosfera familiala conflictuala si se simte neanteles de parinti.

Paraseste spitalul cu o timie pozitiva fara dorinta de a repeta dorinta de suicid, dupa ce in prealabil familia a fost asigurata asupra normalitatii lui psihice si a reactivitatii tentativei suicidare.

Conflictul dintre mama si fiu era agravat si de acuzatia pe care B.N. I-o aducea mamei, de complicitate cu medicii si care era resimtita ca o tendinta a acesteia de depersonalizare orientata impotriva lui, in ciuda grijii materiale pe care o avea fata de el.

Discrepanta manifestarii tatalui sau in familie si stilul disimulat de manifestare din afara ei I-au adus in cele din urma o stare astenica grava si pensionarea pe motiv de boala psihica.

Mama lui B.N., neamplinita afectiv cauta aceasta implinire prin fiul ei, transferand modelul tatalui ei asupra lui. Incearca in consecinta sa formeze copilul dupa dorintele ei de om adult, dar pervertite de posibilitatile pe care un copil I le putea oferi, influiente ce l-au indeoartat pe B.N. si de ea.

In momentul in care tatal lui B.N. paraseste casa, mama lui B.N. dezvolta progresiv o activitate deliranta pe care ea o pune pe seama unei toxicomanii amfetaminice. Debuteaza in boala prin a-l acuza pe sot de dorinta de a o omora, acuzatie ce se transfera si asupra fiului, imbold al legaturii dintre ei. Consecintele pentru B.N. au fost demoralizatoare, mama intrand noapte de noapte in camera lui pana cand acesta, disperat a ripostat cu scopul de a o speria. Bataile au incetat, dara a aparut si argumentatia materiala a delirului mamei care, intr-un moment de criza iese in strada si striga dupa ajutor.

Dupa o perioada petrecuta intr-o sectie de psihiatrie simptomele se remit. Revine acasa unde ”se dedica pana la sacrificiu“ cresterii fiului ei.

In acest context B.N. se identifica cu bunicul sau preluand modelul comportamental al acestuia, dar accentuand latura egocentrica, ca o consecinta normala a „surditatii psihice“ necesara evitarii influientelor contradictorii si nefaste ale parintilor.

Aceasta trasatura o manifesta si in grupul prietenilor, unde avea un comportament de leader, incercand sa domine si sa solutioneze totul.

Acest caz reprezinta un contraargument pentru tendintele reductioniste la un caracter sau altul, a unui fenomen cu o complexitate maxima si care implica atat situatia de moment, cat si istoria individuala. Aceasta interrelatie poate fi mai usor comentata in termenii psihologiei sociale.

Pozitia psihica si sociala pe care indivizii o capata odata cu evolutia in varsta aduce pe unii dintre ei in situatii extreme neconforme cu pozitiile indivizilor din grupul social al varstelor respective, fiindca indivizii se ordoneaza in grupuri dupa varsta si se raporteaza la ele.

Cazurile 7, 8 si 9: reprezinta tineri elevi, care au reactionat prin tentativa de suicid in urma unei deosebite intolerante a parintilor, unei rigiditati exagerate in prescrierea normelor de conduita morala.

Factori ca prelungirea duratei scolarizarii, ca dependenta materiala de parinti care decurge de aici, fac ca autoritatea parentala sa se prelungeasca intr-o perioada in care sunt de fapt adulti, au modul lor propriu si independent de a gandi, judeca viata de pe criterii morale mai putin severe ca parintii lor.

De asemenea, unii parinti resimt efectul pe care l-au facut pentru cresterea copiilor drept un sacrificiu si judeca relatiile parinti-copii in termeni de indatorire morala, obligatie etc, sunt incarcati de regresivitate, agresivitate conflictogena care, atunci cand este scapata de sub cenzura, este posibil sa genereze fenomenul suicidatr (caz 10).

Aceste fapte fac ca intrarea in viata a tinerilor sa se faca cu obstacole care in une;e situatii pot avea efecte dramatice. Tot aici am putea adauga dificultatile pe care le au tinerii in adpatarea in viata amoroasa, profesionala, in depasirea dificultatilor materiale inerente inceputului si care toate pot concura in psihogeneza suicidului.

Varsta adulta aduce in viata realismul, inlocuind visele si optimismul tineretii. Sentimentele de neamplinire si nerealizare individuala dar si unele incapacitati si conflicte familiale considerate fara iesire sunt semnalate in geneza suicidului la aceasta varsta, care totusi cunoaste o rata scazuta.

Varsta a treia pune individul intr-o situatie acut resimtita: izolarea sociala, fie din cauza scaderii capacitatii fizico-psihice, pensiei, sentimentului de povara pentru restul familiei, dar si datorita dorintei de revendicare a unor drepturi pierdute; reducerea clitativa si cantitativa a relatiilor cu ceilalti indivizi-se stie -este un factor de prima importanta in aparitia suicidului.

Ca o concluzie remarcam ideea cauzalitatii / determinismului multiplu al sinuciderii, atat in ceea ce priveste factorii intrapsihici, cat si in ceea ce priveste factorii de ordin social pe care individul I-a receptionat in cursul istoriei sale individuale si care s-au psihologizat. Elementul situational are si el un rol preponderent; el reprezinta conjunctura in care individul ca entitate bio-psiho-sociala se sinucide.

3. Factori psihopatologici in determinarea suicidului.

Uneori este foarte greu de spus daca factorii psihopatologicui au un rol in aparitia fenomenului sinuciderii sau amandoua reprezinta simptome ale unor cauze comune de ordin social, psihologic sau biologic. Raspunsul, atunci cand se poate da, priveste numaui individul si nu totalitatea bolnavilor psihici.

Alcoolul, care este, ca si tentativa de sinucidere, o forma de autodistrugere, se asociaza in putine cazuri cu tentativa de suicid din totalul subiectilor (7,5%). El aduce individului capacitatea de suportare a disconfortului afectiv, deci un oarecare echilibru, iar atunci cand este utilizat in realizarea suicidului nu este decat un catalizator al acestuia si nu un factor determinant. Alcoolismul reduce suferinta si inlocuieste suicidul ca forma de autodistrugere violenta cu o maniera lenta de autodistrugere.

Psihastenia am intalnit-o la doi dintre subiectii nostri, ale caror cazuri le prezentam in continuare:

Caz 11: I.C., in varsta de 33 ani, casatorita (in divort), economista este internata cu diagnnosticul de intoxicatie acuta polimedicamentoasa.

Se afla la prima tentativa de sinucidere, dar a mai avut internari la sectii psihiatrice pentru stare depresiva si neurastenie forma depresiva, in ultimii patru ani.

Prezinta simptome psihastenice (somn dificil si agitat, cu frecvente cosmaruri care o trezesc intr-o stare de anxietate crescuta si astenie, o stare depresiva periodica in care ”plange fara sa stie de ce“, irascibilitate, scaderea eficientei profesionale etc.).

I.C. relateaza ca a crescut intr-o familie de intelectuali realizati pe plan profesional si a primit o educatie aleasa, dar rigida, care nu I-a ingaduit nici un fel de initiativa.

A fost o buna eleva si studenta dar, spune ea, felul de a fi hipercorect I-au adus prejudicii ”in relatiile cu sefii“.

Ceea ce a fost insa determinant in crearea sentimentului de nerealizare si in devalorizarea de sine, care au condus la tentativa de suicid, a fost nerealizarea un casnicie si in viata afectiva in genere. Fostul sot, mai tanar decat ea, cu un potential afectiv scazut, s-a comportat fata de ea cu raceala, a neglijat-o dandu-I sentimentul ca nu reprezinta pentru el decat un obiect util, nicidecum ”un om, o sotie, un prieten“.

Dupa inceperea actiunii de divort, I.C. face o noua incercare de realizare in plan afectiv, dar tot cu rezultate negative. Dezamagita de ratarea sa profesionala (intre timp a fost concediata) si afectiva recurge la solutia sinuciderii.

Caz 12: N.L., 24 ani, asistenta medicala la Spitalul Municipal Curtea de Arges, necasatorita.

S-a internat in clinica medicala cu diagnosticul de intoxicatie acuta voluntara cu Diazepam, cu P.O. 437, in 27-11-98, fiind la prima tentativa de suicid.

Din punct de vedere psihopatologic a fost diagnosticata cu tentativa de suicid reactiva, pe fond nevrotic astenic avand insomnie, astenie, cefalee.

Persoana are un aspect ingrijit si stabileste cu usurinta contacte umane.

Aflam de la ea ca a fost crescuta de parinti avand o situatie materiala modesta si si-au dorit foarte mult pentru copilul lor sa urmeze o facultate (Academia de Stiinte Economice). Aceasta dorinta o are si N.L., dar preferintele sale s-au indreptat spre Medicina.

Acest fapt, urmat de nereusita fiicei lor la examenul de admitere i-a facut pe parinti sa-si retraga treptat afectiunea, ca si sprijinul material acordat ei. Ea relateaza ca dintr-o data s-a simtit singura, asta intamplandu-se intr-o perioada in care nu ajunsese inca sa se defineasca pe sine ca personalitate.

Dupa nereusita la examenul de admitere la Medicina, N.L. urmeaza Scoala de Asistenti Medicali Al. Davilla si primul sau loc de munca este la un leagan de copii. Aici, spune ea, este nevoita sa desfasoare o activitate care nu era conforma cu aspiratiile si calificarea ei. In aceasta perioada debuteaza simptomele psihastenice.

In plan sentimental, intretine o legatura datorita careia cunoaste ”unele satisfactii“, dar si insecuritatea pe care I-o creaza un barbat insurat, ce face promisiuni cu privire la viitorul lor comun, pe care insa nu le respecta.

Acesta a reprezentat mobilul principal de reactivitate a sinuciderii, in care izolarea de parinti, insatisfactia profesionala si fondul psihic neurastenic au avut un rol important.

In psihoza maniaco-depresiva sinuciderea este veridica daca luam in considerare intensitatea dorintei de a muri si daca ea este efectuata in timpul puseelor depresive. Sinuciderea in puseul depresiv este efectuata fie in debutul ei, fie in perioada de autotimidare, cand moartea reprezinta consecinta culpei bolnavului. Aceasta a fost situatia in cazul 13: lui S.E. in varsta de 32 ani, cu tentativa de suicid prin intoxicatie medicamentoasa, care a efectuat tentativa in debutul puseului fara nici o motivatie in dorinta sa moara, afara de starea depresiva accentuata, prezenta si la trezire.

Studiul clinic al persoanelor cu tentativa de suicid ne-a adus posibilitatea sa evidentiem modalitati diverse de formare a dorintei suicidare.

Cazurile intalnite nu au fost relatate in extenso, ci au fost rezumate la ceea ce a fost semnificativ pentru intelegerea legaturilor dintre personalitatea individului, situatia lui sociala si tentativa de suicid.

4. Factori sociali in determinarea suicidului.

Pe parcursul lucrarii, rolul factorilor sociali a fost prezentat explicit la capitolul IV si a fost invocat implicit in exemplele date. El are o actiune directa in determinismul sinuciderii, poate doar cu exceptia cazurilor de boala psihica endogena, adica in afectiuni a caror etiologie nu este de fapt cunoscuta.

Un prim set de factori sociali pe care I-am avut in vedere se refera la situatia generala a societatii romanesti actuala, respectiv starea anomica profunda ce afecteaza toate structurile societale si toate persoanele si care se face vinovata de cresterea masiva a ratei suicidului.

Prezentam in continuare cateva cazuri profund afectate de aceasta ”metehna“ generala:

Caz 14: U.C. de 20 ani, fara ocupatie, necasatorita, este internata cu diagnosticul de intoxicatie acuta voluntara polimedicamentoasa, cu F.O. nr. 514.

Este la prima tentativa.

Locuieste singura la un camin de nefamilisti. Nu are prieteni, nu are pe nimeni, nu se poate adapta la viata sociala, nu-si poate gasi de lucru; veniturile pentru subexistenta si le asigura prin prostitutie ocazionala. Starea ei psihica rezultata din neacceptarea principiala a ceea ce face, a izolarii in care se gaseste si a certurilor cu mama ei o fac sa reactioneze prin suicid. Declansarea conduitei sale s-a produs ca urmare a nefinalizarii intentiei ei de a avea o relatie cel putin acceptabila cu mama ei.

Prelungirea scolarizarii implica sederea in familie cu un statut de copil chiar in perioada adulta. Acest lucru se datoreaza dependentei materiale, dar si inflecxibilitatii unora dintre parinti, ceea ce duce tanarul intr-o postura pasiva in luarea unor decizii, postura care creaza conflicte acute intrafamiliale.

Despartirea, in special atunci cand este cazul unei casnicii mai vechi, in care exista si copii si o dependenta materiala a victimei, este un factor major in determinarea suicidului.

Caz 15: Acesta a fost cazul d-nei S.V. (F.O. 496) care frustrata de dragostrea sotului, de securitatea familiala si de o evolutie echilibrata pana atunci, in plus cu perspective de existenta materiala precara, reactioneaza prin tentativa de suicid.

Izolarea sociala, se stie, reprezinta o conditie importanta in determinismul sinuciderii. Individul izolat are o pozitie slab valorizata in grupurile sociale si functii putine si neapreciate.

In studiul nostru, pozitia sociala a indivizilor care apeleaza la suicid, cu mici exceptii, este prost situata intr-o ierarhie valorica. Aceasta pozitie are in general si mai mult de pierdut in urma tentativei de suicid, in ciuda sensului pe care aceasta il are.

Situatia financiara precara determina, nu de putine ori reactii de autoagresiune majora., cum este cel prezentat mai jos:

Caz 16: P.E. (de 37 ani, casatorita, casnica) a incercat sa se sinucida prin intoxicatie acuta polimedicamentoasa datorita discutiilor aprinse repetate cu sotul privind bugetul familial. Acesta (sotul) ii reprosa frecvent ca “risipeste” banii și asa putini ai familiei pe “toate fleacurile”.

Este aici vorba despre o situatie cu care se confrunta, din pacate, din ce în ce mai multe familii din Romania de astazi. Este acesta efectul inevitabil al crizei actuale, și a anomiei.

O alta serie de cazuri, a caror expunere n-o prezentam datorita limitarii spatiului acestei lucrari, precum și cele prezentate anterior ne-au oferit prilejul clasificarii persoanelor studiate astfel :

I Persoane cu tentativa de suicid de tip “fatalist”. Am incadrat în acest tip cazurile celor care nu sunt casatoriti și în acelasi timp neangajati în nici o alta activitate sociala: cazurile 4, 6, 16, precum și a altor subiecti pe care noi i-am prezentat aici.

II Persoane cu tentativa de suicid de tip “egoist”, in care am incadrat, d.ex., cazul 1, din cauza neintegrarii subiectilor în structuri familiale (sunt necasatoriti) și a neintegrarii în structurile sociale.

III Persoane cu tentativa de suicid de tip “anomic” care cuprinde o mare parte a cazuisticii noastre, situatie care o explicam prin tendinta subiectilor de a supraevalua influenta societatii asupra lor insisi. Aceasta concluzie vine sa confirme studiile Elenei Beca asupra comportamentelor anomice. În contextul social actual, problematica autodistrugerii, în conditiile de viata constituite de starea materiala precara și probleme în relatiile familiale și extrafamiliale, impreuna cu diverse evenimente traumatizante, conduc spre conturarea ideii inutilitatii vieții, pana la suicid nemaifiind decat un pas.

Dupa cum au evidentiat și studiile de caz prezentate, majoritatea subiectilor au considerat moartea ca pe o cale de iesire din situatia pe care voiau sa o depaseasca. Acesta exclude posibilitatea de a ne confrunta cu simulari ale suicidului, acesta devenind astfel o amenintare reala.

Concluzii

Suicidul este una din problemele morale, psihologice si sociologice care necesita prin amploarea sa o atentie si o abordare multidisciplinara: sociologica, psihologica si psihiatrica.

Perioadele intens politizate, de maxima antrenare a individului intr-un scop transindividual, vor determina a scadere a numarului de sinucideri; crizele socio-economice vor determina o crestere a numarului de sinucideri si tentative de sinucidere.

Fenomenul autodistructiv, prin masurarea nivelului anomiei populationale este un indicator privind starea de sanatate sau boala a societatii romanesti.

Dinamica suicidului in cadrul unei societati este in egala masura un indicator al dinamicii fenomenelor sociale.

Diagnosticul cel mai adecvat care ar putea fi utilizat de sociolog atunci cand se refera la problemele societatii romanesti actuale este acela de “anomie”.

Aplicata la realitatile societatii romanesti, conceptia durkheimiana pare sa sugereze ca, spre deosebire de perioada totalitara, caracterizata de presiuni normative excesive, de conformarea indivizilor la cerintele sociale externe si printr-un slab nivel de integrare sociala participativa determinata de incapacitatea valorilor ideologiei socialiste de a alcatui un veritabil camp axiologic care sa mobilizeze constiinta colectiva, perioada actuala se caracterizeaza prin :

pasiuni normative slabe si contradictorii;

absenta coordonarii adecvate a functiilor sistemului social datorita unor indicatii normative divergente determinate de conflictul dintre normele vechi si cele emergente;

gradul scazut de integrare sociala determinat de accentul, din ce in ce mai mare, pus pe valorile individualismului si ale concurentei cerute de economia de piata.

Dar, in timp ce totalitarismul cuprinde in ideologia si structurile sale fatalismul ca o stare cronica institutionalizata, societatea post – totalitara, in actuala ei faza de post-tranzitie, implica anomia doar ca o stare de criza acuta prin care ordinea sociala si coeziunea sociala sunt doar temporar pierdute. Ea este produsul schimbarii bruste din 1989 si este inscrisa in efortul actual de rationalizare a societatii romanesti.

Desigur ca, starea de anomie, prin ea insasi, nu poate fi explicatia unica si suficienta a fenomenului de crestere a comportamentului suicidar in Romania ultimilor ani, Aceeasi structura sociala poate da nastere atat comportamentului normal, cat si celui sinucigas; se admite in prezent ca suicidul si tentativa de suicid nu pot fi explicate si intelese in functie de un singur factor generator, ci functie de raportul procesual dintre acesti doi factori. De fapt, intre elementul psihic, mediul psihosocial si influentele socio-culturale mai largi se stabilesc legaturi biunivoce si determinari reciproce.

Din acest punct de vedere, singura perspectiva etiologica unificatoare si valida stiintific o reprezinta perspectiva interdisciplinara.

Luand in considerare locul ocupat de suicid in cadrul cauzelor mortalitatii (2-4 in lume), precum si numarul impresionant de tentative ( de 3-7 ori mai frecvente decat suicidul realizat) si consecintele acestora, apare foarte importanta cautarea unor mijloace de preventie a actului suicidar (asa – numitele “linii fierbinti” sau elaborarea si aplicarea unor scale de evaluare a riscului suicidar). In cazul sinuciderilor (acte autoagresive terminate prin deces) nu se poate vorbi decat de o profilaxie care vizeaza scaderea incidentei lor. In situatia tentativelor de suicid sunt posibile atat masurile de prevenire a unor cazuri noi, cat si vindecarea cazurilor si impiedicarea repetarii comportamentelor suicidare. Interventia profilactica in cazul tentativelor se bazeaza pe trairile ambivalente ale subiectului care doreste sa traiasca si sa moara in acelasi timp.

Suicidul nu trebuie inteles ca un fenomen individual izolat. Profilaxia sa pune in miscare mijloace variate si complexe, actionand la nivelul colectivitatii si la cel al individului.

Urmarindu-l pe Durkheim, credem ca suicidul, precum si tentativa de suicid sunt probabil doar simptome a ceva ce trebuie cautat in sistemul de conditii istorice si de socializare, care asigura identitatea personalitatii sau ii cauzeaza labilitatea, lasandu-l prada fortelor si influentelor distructive exterioare si interioare (personalitatii).

Avand in vedere ca etiologia fenomenului autodistructiv tine de structura profunda a societatii, problema ramane si tot ce putem spera este o ameliorare a amplorii suicidalitatii.

Judecand dupa tendintele ultime ale fenomenului autodistructiv, criza morala si socio-politica a societatii romanesti pare confirmata de actualele tendinte ale acestui fenomen. Dupa toate indiciile , fenomenul autodistructiv are astazi tendinta de a depasi nivelele atinse vreodata in Romania. Astfel, suicidul devine o problema tot mai grava, cu un impact social tot mai mare. Este deci necesar ca societatea romaneasca sa ia cunostinta despre ceea ce se intampla in profunzimile sale. In absenta acestei cunoasteri nu se poate vorbi despre o strategie profilactica sau terapeutica.

Cercetarea suicidului si tentativei de suicid poate sa contribuie la intelegerea starii de spirit a unei parti importante a populatiei si sa evidentieze factorii eroziunii acesteia.

Este un prilej de a continua preocuparile cu caracter umanist al unor personalitati cu caracter umanist in Romania si in lume care la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului nostru au considerat conditiile sociale ca factori etiologici ai comportamentelor deviate, sau preocupari mai recente de valoare a factorilor sociali in generarea suicidului.

Bibliografie

Tabel nr. 1

.

Situatia sinuciderilor in tari ale Europei

Sursa de documentare: World Health Statistics Annual 1990

Dinamica sinuciderilor în România

Anexa 11

Sursa: Comisia Nationala pentru Statistica, Serviciul Relatii Publice si Diseminare; Centrul de Calcul, Statistica Sanitara so Documentare Medicala

Anexa 2.

Dinamica sinuciderilor în România (1998): repartiția pe sexe

Sursa: Raportul national al dezvoltarii umane. Romania 1999, realizat de Academia Romana, aprilie 1999, pag. 109.

Anexa 3

Tabel nr. 2

Sinucideri pe judete si total tara

Sursa: Centrul de Calcul, Statistica Sanitara si Documentare Medicala

Anexa 4.

Frecvența sinuciderilor în România (1998): repartiția pe județe

Sursa: Comisia Nationala pentru Statistica, Centrul de Relatii cu Publicul si Diseminare.

Anexa 5.

Histograma numărului tentativelor de suicid pe sexe (România)

Histograma numărului tentativelor de suicid pe categorii de vârstă (România)

Sursa: Centrul de Calcul, Statistică Sanitară și Documentare Medicală.

Anexa 6.

Histograma tentativelor de suicid în județul Argeș pe sexe (1998)

Histograma numărului tentativelor de suicid pe categorii de vârstă (jud. Argeș, 1998)

Sursa: Centrul de Calcul, Statistică Sanitară și Documentare Medicală.

Anexa 7.

Numărul și rata sinuciderilor tentativă din Curtea de Argeș (1990-1998)

Numărul tentativelor de suicid în Curtea de Argeș (1990-1998)

Sursa: Arhiva Spitalului Municipal Curtea de Argeș (Centralizatorul persoanelor ieșite din spital).

CUPRINS