Suferinta Si Transfigurare In Sistemul Totalitar

Cuprins

1.a. Argument 1

b. Precizare terminologică. Scurt istoric al sistemului totlitar din România 2

2. a. Introducere 8

b. Închisoarea comunistă 16

3. Reeducarea 29

4. Dezumanizarea 34

5. Acceptarea suferinței 41

6. Comunism și creștinism 51

7. Rugăciunea și slujbele 56

8. Momente înălțătoare 68

9. Transfigurarea 73

10. Universitățile din celule 75

11. Închisoarea din afară 83

12. Concluzii 89

Bibliografie 91

=== lucrar e ===

Suferință și transfigurare în sistemul totalitar

1.a. Argument

Am ales această temă pentru o lucrare de licență deoarece societatea românească se confruntă cu urmările trecerii printr-un sistem totalitar, cu destule consecințe în planul mentalității omului și în planul instituțiilor statului: Armată, Biserică etc. Chiar și cultura (ca parte a conștiinței sociale) a avut de suferit deoarece orice produs social trebuia să fie impregnat de ideologia oficială, altminteri era reprimat. De aceea, libertatea omului, dar al lui Dumnezeu, nu se putea manifesta, ci era îngrădită. Orice idee națională, orice gând creștin era epurat ca nu cumva să fie pusă în umbră ideologia comunistă, iar rezultatul acestei acțiuni de epurare a fost o cultură coafată, după necesitățile timpului istoric. Cei mai mari artiști s-au stins unul după altul, într-un anonimat cultivat cu o rară cruzime, după ce fuseseră supuși defăimărilor ticăloase ale unei disidențe diversioniste.

Este evident că sistemul totalitar care s-a instituit în România a produs suferință la toate nivelurile societății. Printr-un „veritabil holocaust al culturii române” au fost amputate toate acele segmente de gândire și simțire creștine și naționale din cultura română. Cu toate acestea, formele creștine și naționale nu au dispărut cu totul. Au existat tot timpul o serie de oameni care au avut trează conștiința națională și credința în Dumnezeu și care, pentru a le mărturisi, au recurs și la jertfirea propriei vieți.

Fără îndoială, suferința a existat! Dar se poate vorbi de o transfigurare a omului în sistemul concentraționar comunist? Lucrarea de față încearcă să susțină, prin numeroase exemple, un răspuns afirmativ la această întrebare.

Și Biserica a trecut prin această reprimare. Acest lucru este evidențiat prin lucrările apărute după 1989, de data aceasta necenzurate, care înfățișează suferința îndurată de către preoți, oameni simpli sau ierarhi ortodocși (ori de altă confesiune), pentru păstrarea nealterată a crezului fiecăruia.

Un alt motiv pentru care am ales tema aceasta este dorința de a urmări modul în care s-a făcut misiunea în această perioadă de timp: închisorile au devenit realmente universități, cele mai întunecate celule au devenit bisericuțe propice desfășurării Sfintelor Slujbe. Titlul alătură termenul de „suferință” cu acela de „transfigurare” pentru că îndeobște suferința aduce schimbare, detașare, transfigurare. Suferința umană a fost în majoritatea cazurilor una transfiguratoare, căci în temnițele comuniste s-au sfințit și au murit ca martiri foarte mulți credincioși, preoți și mireni. Despre cultură nu pot spune că s-a transfigurat, ci că suportă un proces de decomunizare, ea „suferind o agresiune seculară”.

De ce am ales să tratez această temă în cadrul disciplinei Misiologie și Ecumenism? Pentru că misiunea s-a bazat pe exemplul personal, cu toate că s-a desfășurat în continuare, iar în închisoare suferința a unificat toate denominațiunile într-o luptă comună.

1.b. Delimitare terminologică.

Scurt istoric al sistemului totalitar din România

Sistemul totalitar este sistemul în care se preconizează și se aplică dictatura unei minorități, majoritatea populației fiind lipsită de drepturi și de libertăți. Printr-o analiză istorică a evenimentelor petrecute în România în secolul XX, putem scoate în evidență care sunt motivele unor suferințe atât de mari pricinuite de un sistem totalitar.

Astfel, încă din anul 1938, Carol al II-lea a introdus o dictatură regală prin care cetățenii nu mai aveau drepturi, ci doar obligații, prin care se punea capăt separației puterilor în stat, regele atribuindu-și puterea executivă și legislativă și lipsind senatul și adunarea deputaților de orice atribut semnificativ. „Aceasta nu a fost însă o dictatură de tip fascist sau nazist”, ci mai degrabă un misionarism monarhic, animat de dorința de pace internă și de armonie socială. Partidele politice nu l-au susținut și reconcilierea națională cerută de rege în numele interesului național și al salvării țării de pericolul extern nu s-a putut realiza niciodată.

Între februarie 1938 și septembrie 1940, regele și Garda de Fier s-au înfruntat, existând victime de-o parte (Armand Călinescu, prim ministru al țării) și de alta (C.Z. Codreanu și sute de legionari). Toate strădaniile făcute de rege pe linie de politică externă n-au putut împiedica ruperea Basarabiei și a Bucovinei din România Mare; acțiunea stalinistă a fost salutată cu entuziasm de către Partidul Comunist, care a trimis un „salut fierbinte popoarelor Basarabiei și Bucovinei de Nord eliberate de sub jugul imperialismului românesc”.

Pentru a câștiga simpatia lui Hitler, regele a invitat Garda de Fier (până atunci interzisă, prigonită și decimată) să intre în guvern. La 13 septembrie 1940, „România era proclamată stat național-legionar”. La scurt timp au apărut neînțelegeri între Antonescu și legionari, Mareșalul fiind iritat de neprofesionalismul și radicalismul care domnea în Mișcarea Legionară, iar legionarii fiind nemulțumiți că Antonescu nu distruge lumea veche. Treptat, Antonescu i-a înlăturat pe legionari de la putere.

Și în celelalte țări est-europene, Partidul Comunist a știut să divizeze opoziția și să creeze pentru un timp impresia că dorește o guvernare de coaliție, marginalizând apoi treptat forțele necomuniste care i se asociaseră. România a reprezentat un teren prielnic pentru răspândirea unei ideologii radicale, care promitea ștergerea deosebirilor dintre clase și sosirea epocii de aur.

Prin binecunoscutele fraude electorale, P.C.R. a reușit să se mențină la putere ani de-a rândul. Guvernarea P.C.R. presupunea dictatura proletariatului, monopolizarea puterii de către un partid unic, ascuțirea neîntreruptă a luptei de clasă, lichidarea prin teroare polițienească a vechilor elite politice și culturale, precum și a oricărei opoziții; astfel, liderii regimului antonescian au fost arestați, iar cei mai de seamă au fost executați între 1944-1964. Deosebit de violentă a fost represiunea diferitelor culte religioase. „Biserica Ortodoxă a fost complet aservită statului prin numirea în vârful ierarhiei a unui Patriarh simpatizant al regimului comunist, apoi prin naționalizarea proprietăților ei și prin epurarea clerului de toate elementele nedorite. Preoții ortodocși vor alcătui, de altfel, una dintre cele mai numeroase categorii de deținuți politici. Celelalte denominațiuni creștine și culte religioase au avut parte de o soartă similară, uneori chiar mai tragică: Biserica Uniată a fost obligată să se unească cu cea ortodoxă, iar toți cei cinci episcopi ai ei au fost arestați”.

Cele afirmate de istoricul Vlad Georgescu în legătură cu atitudinea Patriarhului „pro-comunist” vin totuși în contradicție cu unele realități ale timpului. Primul ministru Petru Groza s-a implicat prea mult în problemele Bisericii și ca atare nu poate fi vorba de o complicitate a întregii B.O.R. cu guvernarea comunistă. Faptul că Biserica Uniată a avut de suferit, fiind obligată să se unească cu B.O.R., nu arată că aceasta din urmă a încercat să o distrugă, ci, așa cum afirmă părintele Petru Gherman, „cei ce urmăreau descreștinarea României nu urmăreau unirea Bisericilor și nici o realizare a unei unități spirituale a poporului român; trecerea la Ortodoxie însemna pur și simplu angajamentul formal de a fi în slujba celor fără de Dumnezeu”.

A existat suferință pentru că Biserica a fost o țintă declarată a autorităților comuniste. Arestările pe considerente de apartenență politică trebuiau să ducă la văduvirea satelor românești de unul dintre factorii cei mai importanți ai vieții rurale: slujitorii altarelor. Arestarea acestora lăsa tineretul fără îndrumători, iar pe cei mai vârstnici dezorientați, speriați, la dispoziția agitatorilor și a diversioniștilor propagandiști trimiși de regimul comunist.

Al doilea motiv al arestărilor a fost acela că în mănăstirile și schiturile retrase și-au aflat adăpost mulți luptători anticomuniști. Arestările nu s-au mărginit la câteva persoane dintr-o mănăstire, ci au dus uneori la o pustiire aproape totală a obștilor respective: Rarău, Durău, Răcăciuni, Cernica, Nămăiești, Ciolanu.

Al treilea motiv pentru care Biserica a devenit țintă declarată a regimului comunist este fraternizarea preoților cu țăranii care s-au opus colectivizării, chiar cu prețul vieții. Astfel, între anii 1944 și 1964, când s-a renunțat la închisorile politice, numărul persoanelor arestate, judecate și întemnițate pe nedrept a fost de circa 500000 (majoritatea erau intelectuali și studenți). Cei vizați au fost mai ales intelectualii și studenții, pentru că ei puteau sesiza planurile diabolice ale P.C.R.; ei reprezentau un model pentru ceilalți și puteau deștepta și însufleți conștiințele. Comuniștii urmăreau construirea unui „homo sovieticus român”, lucru cu neputință de realizat fără nimicirea în prealabil a valorilor naționale tradiționale. De aceea, poporul român a fost supus unei intense campanii de rusificare și unei infuzii enorme de valori marxist-leniniste.

„După 1947, în evoluția forțată către comunism a țării noastre pot fi identificate câteva etape de dezvoltare: 1) 1948-1964 – perioada preluării, organizării și consolidării puterii de către comuniști, în cadrul unui proces specific de stalinizare; 2) 1965-1074 – perioada unei relative destinderi interne; 3) 1974-1989 – perioda regimului ceaușist de esență neostalinistă”.

Într-o astfel de periodizare trebuie să ținem seama de amploarea mutațiilor survenite în istoria națională, începând chiar din 1944, de rezistența în țară la instaurarea regimului comunist, de abandonarea României de către puterile vest-europene și stalinizarea sa de către U.R.S.S., în urma deciziilor de la Ialta, de alunecare către Comunism, de la unul de inspirație sovietică la altul de inspirație națională, ilustrat de dictatura lui Nicolae Ceaușescu.

Începând cu 1948, comuniștii au avut drum liber pentru introducerea modelului stalinist în toate componentele societății. Prin mijloace economice și politice, uneori pașnice, dar mai ales violente, reprezentanții comuniști au acționat nestingherit împotriva tuturor acelor forțe care militau pentru pluralism și democrație, adepții lor fiind în marea majoritate exterminați fizic.

Spre deosebire de politica de naționalizare practicată de unele guverne vest-europene imediat după 1946, în România, naționalizarea, ca și industrializarea de altfel, au avut la bază obsesia ideologică a comuniștilor de a controla tot, iar „naționalizarea comunistă a avut practic un caracter de confiscare”.

Impunându-și controlul asupra întregii societăți românești, P.C.R. a acționat pentru reorganizarea aparatului de stat ce trebuie să servească scopurile sale politice.

În numele unei așa zise ascuțiri a luptei de clasă, a organizării și manifestării dictaturii proletariatului, au fost încălcate brutal drepturi și libertăți democratice elementare ale oamenilor. Orice formă de opoziție a fost reprimată violent. În 1947-1952 au fost înscenate numeroase procese politice ce s-au soldat cu pedepsele grele la închisoare sau în lagăre de muncă.

Sistemul detenționar al României comuniste a cuprins numeroase închisori și lagăre de muncă, ce au grupat între 1948-1964 și în anii următori, în condiții înfiorătoare de muncă forțată și de exterminare, un mare număr de deținuți. La 17 iulie 1948, guvernul român a denunțat Concordatul cu Vaticanul, iar la 1 decembrie „cultul greco-catolic a fost desființat, iar episcopii săi arestați.” Între 1965-1974 România a evoluat sub semnul unei relative liberalizări a regimului comunist în politica internă și externă. Ea a fost foarte limitată, mai ales după 1971 alunecându-se spre un neostalinism.

În martie 1965 a murit Gh. Gheorghiu Dej, după care a avut loc o ascuțită luptă de culise pentru putere, pentru succesiunea la conducere a partidului comunist; plenara din aceeași lună l-a desemnat ca lider al P.C. pe Nicolae Ceaușescu.

Aflat deja în contradicție cu alți lideri comuniști, ca Maurer, în problema căilor de dezvoltare a societății românești, Ceaușescu a lansat în iulie 1979, faimoasele Teze ce semnificau reîntoarcerea la autoritarismul politic. Ceaușescu a criticat cosmopolitismul și s-a pronunțat pentru o puritate ideologică și o orientare naționalistă în cultură.

Guvernarea lui Ceaușescu a luat după 1972 forma unui regim represiv însoțit de o ofensivă idologică și propagandistică, în care cultul personalității a jucat un rol decisiv. Nemulțumită de rigorile regimului ceaușist, populația a recurs la proteste: 1977 – greva minerilor din Valea Jiului; 1987 – au avut loc în marile orașe ale țării agitații ale studenților și muncitorilor.

La finele anilor ’80, criza de structură a regimului comunist în România s-a adâncit. Lupta împotriva regimului dictatorial, pentru drepturi și libertăți democratice a fost favorizată și de contextul internațional, prăbușirea regimurilor comuniste în Europa centrală și răsăriteană, dar mai ales de sporirea nemulțumirilor populare față de greutățile cotidiene ale muncii și politicii de represiune internă față de orice formă de protest.

La 22 decembrie 1989, sub imensa presiune populară, ce practic asedia sediul Comitetului Central al P.C.R. din București, cuplul Nicolae și Elena Ceaușescu au fugit, la 25 decembrie 1989 fiind uciși.

„Dictatura ceaușistă a reprezentat un pericol atât de mare pentru țară, încât datoria patriotică primordială în acest moment a fiecăruia este de a acționa pentru a ne salva țara de la o posibilă catastrofă incomparabilă cu nici una care a pândit-o până acum.”

În 1989, la sfârșitul domniei lui Ceaușescu, „România era mai aproape de modelul stalinist originar, decât Uniunea Sovietică însăși, pusă în mișcare de Gorbaciov, fără a mai vorbi de societăți comuniste mai evoluate ca Ungaria sau Polonia.”

2. Introducere

Motto: „Părinte, de este cu putință treacă de la Mine paharul acesta, însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești.” (Lc 22, 42)

2.a. Suferința

Prin păcat, suferința a intrat în lume o dată cu alungarea lui Adam și Eva din Rai, când Dumnezeu a spus femeii: „Înmulțind voi înmulți necazurile tale și suspinul tău, în dureri vei naște copii …” (Fc 3, 16). Sfântul Ioan Hrisostom spune că „Dumnezeu ar fi vrut ca femeia să aibă o viață lipsită de dureri și necazuri, lipsită de orice supărare și tristețe, plină de toate bucuriile; nici să nu simtă că este în trup.” Dumnezeu i-a spus bărbatului că „întru necazuri vei mânca dintr-însul în toate zilele vieții tale. Spini și pălămidă va răsări ție, și vei mânca iarba pământului. Întru sudoarea feței tale vei mânca pâinea ta, până când te vei întoarce în pământ.” Dumnezeu îi înfățișează lui Adam tabloul încercărilor și necazurilor simplei viețuiri în lumea căzută. Dumnezeu a vrut de asemenea ca și „Adam să fie fără suferință, supărări, fără osteneli și necazuri; a vrut să fie mulțumit și fericit; a vrut să nu fie supus legilor și nevoilor trupului, ci să fi scăpat de toate acestea ca să aibă deplina libertate.”

Reiese din aceste citate că suferința nu este constitutivă firii omenești, ea este un accident, o pedeapsă, dar nu una răzbunătoare, ci una pedagogică, menită să-l învețe necontenit pe om să se smerească și să-și cunoască firea. Suferința s-a născut din neascultare, din răzvrătire. Din liber și ca un fără de trup, așa cum voia Dumnezeu să fie omul, omul a devenit un împătimit, un căzut, un luptător suferind permanent pentru a ajunge cum a fost în rai.

Dacă prin neascultare a intrat în lume suferința, înlăturarea suferinței vine prin ascultarea Fiului lui Dumnezeu. Acesta, chip de rob luând, a coborât din slava în care era, ne-a înfățișat icoana smereniei și a ridicat firea umană din starea de cădere și părăsire. Asta nu înseamnă că suferința a dispărut o dată cu suferința lui Hristos pe cruce, ci că prin suferința pe care și-o asumă și omul în mod liber, el recapătă puterea, cu ajutorul lui Dumnezeu, de a deveni locuitor al raiului și de a se bucura de statutul spre care îl făcuse Dumnezeu: „Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune” (Înț. Sol. 2, 23). Un alt citat de la Rom 8, 19-22 arată că „zidirea s-a supus deșertăciunii”, adică s-a făcut stricăcioasă, omul primind trup muritor și fiind pasibil neîncetat de suferință.

De la cădere până la a doua venire a lui Hristos omul este înconjurat de suferință, aceasta fiind specifică firii omenești care dorește să se mântuiască și să trăiască după poruncile lui Dumnezeu.

Astfel că trecând prin suferințe, depășindu-le, Îl descoperim ascuns pe Dumnezeu în porunci; un Dumnezeu iubitor, care-l așteaptă pe om cu brațele deschise. Problema este că omul, ca să poată ajunge iar dumnezeu după har, cum era în rai, trebuie să sufere; pentru că pentru omul ce vrea să fie dumnezeu fără ajutorul lui Dumnezeu, Dumnezeu este suferință și lumină orbitoare. Omul ce nu s-a lepădat de firea trufașă ce i-a stăpânit pe Adam și Eva în Rai îl percepe pe Dumnezeu ca suferință și nu ca iubire și bunătate. De fapt viața este un lung șir de suferințe nu pentru că Dumnezeu le-ar da ca pedeapsă, ci pentru că omul trebuie să se curețe, trebuie să se pună în acord cu Lumina lui Hristos, trebuie să-și ridice nivelul stării sale, să fie compatibil cu Hristos. Atunci nu-l va mai percepe pe Dumnezeu ca suferință, ci ca Lumină, atunci omul va putea spune că a ajuns în Rai încă pe pământ fiind, iar suferința nu va mai fi chinuitoare, ci va fi un prilej de a-și demonstra iubirea față de Dumnezeu.

Istoria omenirii ne pune în față suficiente astfel de mărturii ale suferinței și transfigurării omului prin depășirea condiției de om decăzut, alungat din rai, înlăturat de la fața lui Dumnezeu.

În Sfânta Scriptură există numeroase exemple ale suferinței mântuitoare: Iov, Lot, Samson, David etc. În istoria Bisericii mucenicii au ridiculizat suferința, au demonstrat că aceasta nu are nici o putere asupra omului care-L iubește pe Dumnezeu, și că asumându-ți o scurtă suferință pentru a te curăța de păcate, de fapt depășești starea de alungat din rai. Depășești și posibilitatea de a suferi.

Orice om își pune problema suferințelor pe care le îndură și toți oamenii reacționează cu frică și teamă în fața iminenței unor suferințe. Până și Hristos, ca om, a reacționat cu frică, cu teamă în fața suferințelor Crucii: „Părinte, de este cu putință treacă de la Mine paharul acesta, însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești.”(Lc 22, 42) Mulți scriitori cunoscuți au vorbit despre suferință ca despre un leac, ca despre un drum spre o filosofie înaltă în viață. Există chiar și zicala populară „Cine nu a fost bolnav, nu știe să-și prețuiască sănătatea, viața”. Omul suferind, ajunge la niște cugetări înalte despre rostul său în această lume și despre scopul ultim al omului pe pământ; chiar oamenii necredincioși, dar inteligenți și cu experiență, sunt în stare să pătrundă sensul adânc, folosul și necesitatea suferințelor pământești pentru om. Tolstoi spune că „Dacă n-ar fi existat suferința omul n-ar fi cunoscut limita pentru sine, nu s-ar fi știut pe sine însuși” (Petru în Război și pace). Dostoievski ajunge chiar la cultul și apoteoza suferințelor în romanul Crimă și pedeapsă: „Multe suferințe îți va aduce ție viața, zice bătrânul Zosima lui Alioșa Karamazov, dar tocmai prin ele tu vei fi fericit, vei binecuvânta viața, și pe alții îi vei pune să binecuvinteze, ceea ce este mai de valoare decât toate.”

Trebuie să menționez remarca lui Gogol potrivit căreia „suferința înseninează mintea”. Această idee sprijină ideea potrivit căreia suferința aduce transfigurare. Însă suferința despre care voi vorbi în continuare este una ce atinge paroxismul. Se naște o întrebare: cei care au suferit în cadrul sistemelor totalitare au suferit peste putere? Mulți dintre ei au făcut afirmații de genul „Dacă Auschwitz există, Dumnezeu nu există”! Care este limita suferinței omului? Aș putea răspunde că niciodată Dumnezeu nu dă suferințe peste putere. Și nu aș îndrăzni să vorbesc eu despre suferințe, dar am găsit aceste răspunsuri în lucrările și mărturisirile celor care au trecut prin aceasta. Înseși titlurile lucrărilor sugerează transfigurarea: „Bucuriile suferinței” de D. Bejan, „Jurnalul fericirii” de N. Steinhardt; „lângă credința fierbinte nu există întristare”. Cei care au ajuns la afirmații de genul celor de la Auschwitz demască o lipsă totală de credință. Răspunsul îl găsim în lucrarea lui D. Bordeianu care era și el necredincios și a ajuns în niște stări de deznădejde cumplite, dar cu harul lui Dumnezeu le-a depășit, căci „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu. El nu va îngădui să fiți ispitiți mai mult decât puteți, ci o dată cu ispita va aduce și scăparea din ea, ca să puteți răbda.”(I Co X, 13).

Amielli spune că „fără suferință nu vei cunoaște adevărata fericire și cel răscumpărat e mai fericit decât cel ales. Totdeauna și pretutindeni mântuirea este suferință, libertatea – moarte. Ca să primești harul trebuie să săruți fierul înroșit al crucii, viața-i un șir de patimi, Golgotă pe care te urci doar rănindu-ți genunchii.”

Baudelaire, un corifeu al poeziei decadente, un necredincios, subliniază însemnătatea morală a suferințelor: „Blagoslovit este cel ce dă suferința, izvorul apelor vitale, în pustietatea răutăților. Ca oțelul în cuptor ni se întărește spiritul pentru bucurii sfinte în cuptorul ispitelor.”

Numai calea crucii, a suferințelor și a neliniștii dă cununa neputrezitoare, și-i nevoie de un obol al universului, ca să se împletească din el cununa misterioasă.

Până și Fr. Nietzsche, devenit supraom prin hulirea lui Dumnezeu, amintește de valoarea suferințelor „Școala suferinței, știți voi că numai în școala suferinței s-a perfecționat omul până acum? Acea sforțare a sufletului în nevoie, care-i dă puteri, groaza la gândul unei pieiri neînlăturate, îndrăzneala, iscusința lui de a suferi, de a îndura, oare toate acestea nu le-a primit prin suferință?”

Chiar și filosoful pesimismului, E. Hartmann, vorbește de însemnătatea suferințelor în lume, îndeosebi din punct de vedere moral: „Suferința este adevărata școală a dragostei. În fericire omul este prea deprins de a urma înclinațiunii sale instinctive spre fericirea individuală. Numai suferința deschide inima spre inima streină, numai suferința deșteaptă în noi compătimirea.”

Botanistul german Reincke vorbește despre suferința evidentă în lupta omului cu răul, lupta pentru existență, inevitabilă și necesară pentru orice vietate și mai ales pentru om. „În abundență și fericire, fără necesitatea muncii și a luptei, omenirea ar fi putrezit în lenevia ei, care e mama tuturor vițiilor.”

O rezolvare splendidă a problemei suferinței din punct de vedere științific o dă V. F. Barret, profesor de fizică experimentală la Colegiul Regal de Știință din Irlanda. El observă că înțelegem mai bine problema suferinței ținând minte faptul că întregul progres în viața naturii se ajunge prin sforțări și adesea prin suferințe. Oricât de puternice ar fi mașinile unui vapor sau ale unei locomotive, totuși nici unul din ele nu s-ar putea mișca din loc dacă ar lipsi rezistența apei sau a șinelor. La fel și ispitele și suferințele pe care trebuie să le îndurăm reprezintă o rezistență în domeniul vieții noastre spirituale; prin înfruntarea lor, caracterul nostru se întărește, viața noastră se înalță și devine asemănătoare mai mult cu viața lui Iisus Hristos.

Această idee este reluată de Boncearov: „suferințele curăță sufletul, îl înalță. A nu fi părtaș la suferință înseamnă a nu fi părtaș vieții în plinătatea ei”.

În corespondența cu amicii Gogol a consacrat o întreagă scrisoare problemei despre însemnătatea morală a bolilor. „O, cât de necesare ne sunt suferințele, auzind în fiecare clipă că viața îmi atârnă de un fir de păr, că boala poate să întrerupă munca, pe care se bazează toată însemnătatea mea, și că folosul, pe care doresc să-l aduc din tot sufletul, va rămâne doar o dorință neputincioasă nerealizată. Rugați-vă lui Dumnezeu numai, ca să vă descopere însemnătatea ei (suferinței) minunată și toată adâncimea sensului ei înalt.”

Toate aceste idei pe care le găsim la Gogol și la ceilalți autori menționați sunt subliniate în Sfânta Scriptură: „Cel ce pătimește cu trupul încetează de a mai păcătui” (Ptr IV, 1); „Dacă omul nostru cel din afară se strică, cel din lăuntru însă din zi în zi se înnoiește (II Co 4, 16).

Acest lucru îl confirmă și Sfinții Părinți. Sf. Ioan Hrisostomul spune că precum „aurul topindu-se leapădă rugina (impuritățile)”, așa și omul trecând prin ispite și suferințe, leapădă din trupul său înclinarea spre păcat. Am putea spune că trupul se transfigurează, devine sălaș al Sfântului Duh.

Byron, în baza experienței proprii, vorbește despre utilitatea bolii. Acesta, deși era necredincios vorbește despre suferință ca despre o cale spre descoperirea credinței în sufletul fiecăruia. „Când boala mă chinuiește peste măsură, atunci ea trezește în mine pe neașteptate credința.” Heine, care suferea de o boală grea, a zis: „în creștinism omul ajunge la conștiința de sine spirituală pe calea durerii.” Boala spiritualizează chiar și animalele.

Shakespeare vorbește de valoarea suferințelor. Ele sunt „biciul cerurilor” (Gloster, act IV, sc I).

În sfârșit, pentru a ilustra poziția unui creștin în fața suferințelor cumplite – unii necredincioși ar spune peste puterile unui om -, am putea vorbi despre Sfântul Apostol Pavel (II Co 11, 23-30) și suferințele sale, care nu l-au împiedicat a se simți fericit și a spune și altora „bucurați-vă, neîncetat bucurați-vă”.

De cele mai multe ori suferința este sinonimă crucii pe care și-o asumă omul în drumul său spre Dumnezeu.

Suferința și, deci, crucea pe care o are de dus fiecare nu trebuie căutată, așa cum fac de pildă budiștii, căci suferințele ne vor găsi și crucea aceasta a suferințelor este pusă asupra noastră nu de arbitrarul voinței omenești, ci de providența preaînțeleaptă și preabună.

Pentru a indica caracterul transfigurator al suferințelor voi face apel la mărturia sfinților mucenici. Exemplul sfinților mucenici este foarte important pentru că mărturia lor a reprezentat un mijloc de misiune în rândul păgânilor, misiune care a avut un impact puternic asupra celor care erau sinceri în slujirea lor, chiar păgâni fiind. „Sângele martirilor este sămânța Bisericii”; cu adevărat jertfa supremă și răbdarea chinurilor cu o seninătate dezarmantă recomandau creștinismul ca pe o religie cu o morală trainică, superioară oricăror formalisme, gesturi utilitariste și ritualuri nefolositoare.

Pentru creștinii primelor veacuri acceptarea muceniciei și suferinței era o expresie a transfigurării, o exteriorizare a stării lor sufletești înalte, a curajului. Astfel, Sfântului Policarp al Smirnei, în stadion, i se cere de către Proconsulul Statius Quadratus să sacrifice zeilor și să se lepede și să blesteme pe Hristos sub amenințarea chinurilor, a focului, fiarelor. La toate acestea Sfântul Policarp a răspuns cu tărie: „De 86 ani Îl slujesc și nu mi-a făcut nici un rău. Cum aș putea huli pe Împăratul meu, Care m-a mântuit!”

Și Sfântul Mucenic Gheorghe pentru curajul mărturisirii, înainte de începerea chinurilor a aflat de la Hristos cuvintele „Nu te teme, Gheorghe, căci sunt cu tine”. După aceea toate chinurile și suferințele la care a fost supus au fost prilej de slăvire a lui Dumnezeu în ochii celor care asistau la suferințe, căci aruncat fiind în groapa cu var nestins nu s-a vătămat, ci avea fața luminoasă, cu mâinile întinse mulțumind lui Dumnezeu, apoi, încălțat fiind cu papuci de fier cu piroane înroșite în foc, el mulțumea lui Dumnezeu și se vindeca imediat de rănile și suferințele copleșitoare.

Despre un alt mucenic, Sfântul Clement al Ancirei, Sfântul Nichifor Callist, istoricul grec, zice: „De la zidirea lumii, pe toți cei ce pentru Dumnezeu au pătimit chinuri, ori ce fel de chin, prin foc, prin fier, prin pietre, prin lemne și cei ce cu fiarele s-au luptat, prin închisori mult timp s-au chinuit și prin diferite feluri de morți, în pământ, în apă și în văzduh s-au sfârșit, și cei ce au fost pierduți de ger și de arșiță mare, și ori cu ce alte chinuri și pedepsiri s-au lipsit de viață, pe toți aceia i-a întrecut Sfântul Clement prin pătimirea lui cea multă. De la 11 tirani, în diferite cetăți a pătimit. În Ancira de la Dometian, antipatul Galatiei, în Roma de la împăratul Dioclețian, în Nicomidia de la ighemonul Agripin, iarăși în Ancira, de la voievodul Curichie; în Amisia de la Dometie, slujitorul împărătesc; în Tars de la împăratul Maximian; apoi iarăși acolo de la Sacherdon ighemonul și de la boierul Maxim, după aceea de la Afrodisie senatorul; și iarăși în Ancira, de la boierul Curichie și în sfârșit de la ighemonul Alexandriei.”

Așa cum reiese, Sfântul Clement al Ancirei este cel mai mare mucenic care a pătimit vreodată, pe toți chinuitorii săi biruindu-i cu nădejdea, curajul și credința în Hristos.

Această perioadă a primelor trei secole creștine a fost o perioadă de înflorire a Bisericii, căci sângele martirilor și jertfa lor au fortificat edificiul Bisericii, căci cei ce vedeau mărturia lor erau sensibilizați de taina care se ascunde în puterea și curajul lor. Acestor jertfe puse la temelia Bisericii lui Hristos, începută cu jertfa Unuia născut Fiu al lui Dumnezeu, le-au urmat de-a lungul timpului multe asemenea acestora.

Astfel, în secolul XX, o dată cu apariția comunismului Biserica, a trecut prin situații asemănătoare celor din veacurile I-III când au existat astfel de persecuții organizate și generalizate. În secolul XX, în statele unde au prins rădăcini comunismul și totalitarismul, Biserica a fost ținta puterii statului, pe motiv că orice crește la adăpostul Bisericii este antinațional și amenință siguranța statului. Critica naționalismului a mers în general mână în mână cu strădania de a construi un nou model de patriotism, întemeiat pe internaționalismul proletar, adică pe modelul sovietic; acesta presupunea dragoste de popor și țară, iar pe lângă lupta pentru interese populare, trebuia neapărat să fie de partea principiilor noi socialiste.

2.b. Închisoarea comunistă loc al suferinței de toate felurile (foamea, frigul, zarca, neagra, carcera, reeducarea, denunțul, ruperea de familie)

Epoca modernă, cu precădere de la revoluția franceză până în zilele noastre, este caracterizată de mișcarea spre internaționalizarea vieții politice, care se manifestă prin forme noi de organizare a vieții, așa-numitele „internaționale”. Acestea au devenit un instrument al controlului puterii la scara lumii încât nimic nu se mai poate înțelege fără o referință la ele. Afirmarea noilor internaționale este unul dintre factorii care a influențat decisiv starea lumii în toată epoca modernă. Secularismul lor tot mai accentuat, de ele legându-se noul curent materialist din viața intelectuală a Europei, le-a împins într-un conflict deschis cu Bisericile creștine. Internaționala comunistă a intrat în război cu marea cultură creștină a Europei, ceea ce a conferit noului imperiu apărut pe scena lumii, cel sovietic, un caracter anticristic monstruos. Așa se face că noua dominație a intrat în război spiritual cu popoarele creștine, mobilizând în acest sens, cea mai cumplită ideocrație din istoria lumii, integral anticristică și antinațională.

Astfel conflictul între valorile naționale, adevărate și durabile care de multe ori erau plăsmuite în sânul Bisericii și „valorile” comuniste care se autopropuneau și încercau să le ia locul primelor a avut urmări grave, aspre, dureroase asupra celor care încercau să nu-și lase sufletul pervertit. Ținta comuniștilor era: „cât mai mulți dușmani ai poporului în dosul gratiilor, ca să se poată construi socialismul în liniște.”

Comuniștii încercau să ofere un model, să întruchipeze un ideal: problema a fost că pentru realizarea acestui ideal a trebuit să șteargă din sufletele și mințile oamenilor orice alt ideal dobândit de-a lungul timpului. Ei încercau să-l alunge pe Iisus de pe aceste meleaguri și din suflete. „Odată alungat Iisus, vor dispărea și blândețea și bunul simț și duioșia sufletului românesc.”

Toate metodele aplicate de comuniști au avut drept țintă dezicerea de apartenența la credința creștină, adică de acea parte a sufletului omenesc care ține strânsă legătura cu trecutul istoric și conferă identitate națională.

De pildă, Părintele Dimitrie Bejan a spus la interogatoriu că „– Eu nu fac politică și n-am ajuns la pușcărie pentru politică. Am ajuns aici pentru o credință la care m-am alipit demult și care înseamnă chiar sensul vieții mele.” Opoziția față de comunism era în primul rând o chestiune fundamentală de credință. Tinerii se opuneau în primul rând ateismului. Bolșevicii erau dușmanii lor chiar dacă ar fi realizat paradisul material pe pământ, căci ei erau dușmanii lui Hristos. „Lupta împotriva comunismului era o cruciadă.” Comuniștii au încercat să opună idealului de sfințenie promovat de creștinism un alt ideal material, un umanism pur laic, dar „în loc de libertate au adus teroare, în loc de egalitate, o nouă castă lipsită de noblețe sufletească, în loc de iubire și fraternitate, un sentiment al urii care a masacrat milioane de oameni.”

Atacate de invazia comunistă, valorile tradiționale ale satului românesc, în ce are el mai exemplar, se degradează, otrăvite de germenul „ciumei roșii” care va triumfa în închisorile staliniste ale reeducării.

Frumusețea și puritatea locurilor încep să fie pângărite de păcatele timpului politic, „țara întreagă va deveni o închisoare în proporții naționale.”

Se cuvine să facem de la bun început o precizare. Foarte mulți dintre cei care au suferit în timpul regimului comunist au fost legionari. Nu trebuie să confundăm suferința din România din timpul sistemului totalitar cu Mișcarea Legionară, dar nici nu putem trece cu vederea că foarte mulți dintre cei care au mărturisit credința au fost legionari. Surparea definitivă nu se putea face decât distrugând sistematic tot ceea ce constituia pilon de ancorare. Și pentru că creștinismul, spiritualitatea opusă diametral materialismului, avea sistemul cel mai complex și cel mai eficace, și pentru că printre studenții arestați mulți erau condamnați ca având activitate legionară sau de inspirație legionară, jaloanele pe care s-au axat reeducatorii au fost exact jaloanele pe care etica creștină încercase să structureze un om nou. Distrugându-le, ei distrugeau însăși rațiunea pentru care acești tineri preferaseră să ia drumul închisorilor.

Se știe că în anul 1944 a existat o dispută politică între Partidul Legionar și Partidul Comunist, de aceea expulzarea legionarilor are și o evidentă tentă politică. Însă ceea ce au suferit în închisori oamenii aceia semnalează mai ales o luptă acerbă împotriva credinței.

Unde nu există ispită, nu există virtute – spun Sfinții Părinți. Virtutea creștină se vădește numai prin încercări. Nu întâmplător a îngăduit Dumnezeu să apară comunismul în Rusia. Dumnezeu nu a îngăduit să apară comunismul în Germania sau Anglia. Nimic nu se petrece în lumea văzută și nevăzută fără știrea lui Dumnezeu. În Rusia și în celelalte țări ortodoxe unde comunismul s-a manifestat cu tărie sunt o mulțime de martiri, victime ale ideologiei exclusiviste comuniste.

Comunismul și acțiunea sa nefastă asupra creștinismului au fost îngăduite de Dumnezeu pentru a arăta încă o dată, dacă mai era nevoie, că sufletul omenesc aspiră spre comuniunea cu Dumnezeu și este gata să îndure multe pentru a ajunge la El. Iată un exemplu istorisit de Pr. Dimitrie Bejan care întâlnise pe unicul supraviețuitor al masacrului celor 11000 de călugări la Oranki în Rusia. „Călugărilor li se dăduse termen de trei zile să aleagă între comunism și Hristos. S-au hotărât în zece minute. Și apoi o lună și-au săpat singuri gropile, după care au fost executați. Și Dumnezeu a vrut ca unul singur să scape fugind, ca mai târziu să-l întâlnească pe părintele Bejan și să mărturisească toate acestea. Iată iconomia divină. Episcopul a spus acelor călugări: Fraților, a sosit momentul să luați cununa de martiri; sunteți cu satana sau cu Hristos?”

Cărțile care surprind ororile comuniste din temnițe sunt pline de astfel de situații în care prizonierii erau puși să aleagă între Hristos, credință și slujirea comunistă obținută prin reeducare. Era de fapt vorba despre a alege între libertate în închisoare și captivitate în libertate și paradoxal prima era soluția salvatoare de suflet, aducătoare de bucurie, chiar dacă însemna suferință.

În închisorile comuniste, suferința a atins cote inimaginabile. De cele mai multe ori este poate greșit ca să vorbească despre suferințe și să explice suferința din timpul comunismului cei ce nu au trecut prin ea. Însă vom lua ca mărturie doar spusele celor ce au trecut pe acolo încercând să acordăm în orice împrejurare circumstanțe atenuante celor care s-au aflat în postura de a fi cedat presiunilor psihice și fizice la care au fost supuși. Cei care au îndurat au merite vrednice de laudă.

Sute de mii de preoți, călugări trăitori, frați întru credință au purtat lanțuri grele, lanțuri bătute la nicovală prin beciuri ascunse. Pr. Arsenie Papacioc vorbește despre teroarea comunistă, despre suferință inumană îndurată, despre prezența Bisericii în închisoare, dar și despre depășirea suferinței prin acceptarea ei: „Ne-au smuls bărbile și ne trăgeau de ele ca pe animale de căpăstru. Ne-au înfometat îngrozitor cu intenția de exterminare ani nesfârșiți. Am fost aruncați în celule fără lumină (celule negre), în haine de pușcăriași murdare de puroi și sânge închegat și uscat. Ne-au cerut lepădarea de Hristos și de sfinții Lui și nu ne-am lepădat, ferească Dumnezeu! O cât de mică amăgire nu am făcut, măcar că știam că trebuie să murim și mulți au murit.

Ne-au cerut aceste lepădări insistent și sistematic, izolați și băgați în congelatoare ca să poată obține măcar un cuvânt împotriva învățăturii Domnului nostru Iisus Hristos. Aici a fost Biserica, în temniță. Aici unde erau mii de creștini care cereau întărire duhovnicească, dezlegări, întăriri, speranțe pe care le dădeam prin bătăi în perete (morse).

Am scăpat din închisori, cei care am mai scăpat, fericiți că am fost ajutați de Dumnezeu. Nu ne-a părăsit. Simțeam că stă îndurerat lângă noi ca să înțelegem marea taină a crucii Lui. Ca să înțelegem rostul grozav al eliberării prin suferința pentru El. Și harul Lui ne-a ajutat să nădăjduim, să dăm un răspuns bun cândva, la răsplata cea din urmă.

Am venit fără barbă, fără carne pe noi, fără dinți, cu ochii scoși din orbite, dar care străluceau încă.”

Tot acest tablou al celor care au trecut prin temnițele comuniste, redat și de alți scriitori poate fi înțeles prin prisma scopului suferinței îndurate: și anume acela de a te elibera prin suferință și de a dobândi libertatea. Este vorba de libertate în sensul din expresia lui Kierkegaard: „Contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea”.

Acești oameni care au fost în închisoare au ajuns la o stare de comuniune, de simțire a prezenței lui Dumnezeu încât nu ar mai fi părăsit închisoarea, ci s-ar fi bucurat la nesfârșit de ea ca de o pricinuitoare a unor mari bunătăți și bucurii duhovnicești.

Pr. Sofian Boghiu spunea în acest sens: „Mie mi-a plăcut în închisoare tare mult. Era bine acolo. Mult mai bine decât aici în așa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra. Ce făceam? Doar că mâncam … Restul timpului nu te distrăgea nimic de la Dumnezeu. Pe când afară … Câte probleme!

Tot cu această idee se poate justifica și titlul unor lucrări, jurnale ale groazei, dar care au un titlu ce trădează o transfigurare a celui ce mărturisește: Jurnalul fericirii, Bucuriile suferinței, Raza din catacombă. Secvențe din jurnalurile mărturisitorilor din închisori au rolul de a reliefa starea de suferință copleșitoare pentru un om. Părintele Liviu Brânzaș spune că în fața frigului din închisoare este lipsit de apărare. „Frigul mușcă din trupul epuizat de foame, cu sălbăticie. Epuizarea prin foame, când depășește o anumită limită, creează o senzație de frig.” „Celula nu are nici un mijloc de încălzire. Nu există pat sau prici, și nici tinetă.” În fața acestor suferințe perpetue se naște o întrebare firească a condamnatului: „Este oare posibil să îndure omul o suferință atât de îndelungată?” Soluția este că „alături de credință și nădejde avem nevoie de îndelungă răbdare”.

În ciuda mentalității și psihologiei pozitiviste, realitatea este dură: „suntem niște cadavre ambulante”. Cei care stau de luni și ani de zile în aceeași celulă „nu mai sesizează degradarea care se accentuează zi de zi, an de an.” Chinurile totuși au pentru început putere asupra trupului, dar sufletul nu-l pot atinge, căci „acolo în întunericul beciului, forțele spirituale se înzecesc.”

Interdicțiile care merg până la a nu respira arată absurditatea chinurilor. Însă închisoarea aceasta este rai sau iad, în funcție de felul în care se raportează cel ce suferă.

Încetul cu încetul apar chinuri insuportabile, care încearcă să macine puterea psihică. „Prima măsură a fost aceea că deținutul nu are voie să se rezeme de pat sau perete. Oamenii care aveau de acum un deceniu de închisoare și trecuseră prin perioade de înfometare și lagăre de muncă ce epuizaseră energiile vitale, trebuiau să stea într-o poziție insuportabilă. Încălcarea dispoziției aducea după sine izolarea la carceră: 7 zile de foamete și epuizare intensă.”

Comuniștii, după felul cum se comportă cu deținuții suferinzi, demască însușiri diabolice: deținuții … „au fost deposedați și de puținele zdrențe în care își înfășurau trupurile scheletice și înghețate”.

Mulți dintre deținuți își exteriorizau suferința … „Să se termine odată cu martirajul acesta!”, pentru că omul nu este din granit. Cel care nu a trecut prin beciurile infernale ale securității și nu a stat cu anii la Zarcă, nu va putea înțelege niciodată dimensiunea suferinței aflate la limita imaginabilului. După nesfârșiții ani de închisoare, „mlaștina deznădejdii” ca metaforă a temniței a devenit o zguduitoare realitate.

„Trupurile scheletice”, „cadavre ambulante”, aceste denumiri date deținuților se justifică prin regimul de înfometare pus la cale: „la Zarcă regimul alimentar este teribil de slab. În diversele ciorbe care ni se dau nu există nimic consistent. Simțim doar gust de varză, cartofi sau fasole, dar bucăți sau boabe din ele nu apar pe fundul ruginitei noastre gamele. Cât despre mațe sau zgârciuri, au dispărut cu desăvârșire. Și acest regim devine din ce în ce mai sever. Cât timp se poate rezista oare cu o gamelă de zeamă chioară și o bucată de turtoi, preparat din mălai încins?” „Două zile fără mâncare, urmate de una cu mâncare. În șapte zile, se mănâncă de 2 ori.”

Pe lângă acestea menționate deja, pentru că nu i s-a îngăduit să se atingă direct de suflet, stăpânitorul întunericului a născocit felurite munci pentru fiecare simț în parte: sfărâmarea mădularelor, frigul tartarului și fierbințeala gheenei care chinuie simțul pipăitului, întunericul pipăibil (care stinge lumina ochilor), răcnetele și vaietele omenești (ce sfâșie auzul), duhoare de nesuferit (care spurcă mirosul) și în fine, pângărirea gustului cu mâncări drăcești, de la gunoaie până la dejecții omenești. Pușcăriile comuniste sunt niște bune preînchipuiri ale iadului, după al cărui plan arhitectul răului vrea să schimbe întreaga lume, spre pieirea întregului neam omenesc.

Astfel, Dumitru Bordeianu vorbește despre atmosfera irespirabilă pentru că „la camerele din sediul unde se aflau 300 persoane, necesitățile se făceau pe jos. Aerul din cameră era nu numai insuportabil, dar și insuficient. Pentru a evita asfixia, se stătea cu schimbul în pragul ușii, unde se strecura puțin aer de afară. În aceste camere au murit majoritatea celor în vârstă și bolnavii.”

Foamea este folosită ca modalitate sigură de exterminare: „Este oare posibil ca timp de 16 ani, în interval de 24 ore, masa să nu varieze decât între 600 și 900 de calorii?”; măcar de-ar fi fost nealterată, căci erau resturi, deșeuri care nu se vindeau, iar carnea – așa cum mărturisește D. Bordeianu – „era în putrefacție și nici cei care o preparau nu-i suportau mirosul.”

Pe lângă aceste mijloace de exterminare mai erau cele dominate de violența fizică cu instrumente de tortură precum vâna de bou, crăvașa, biciul și ciomagul, în urma cărora deținutul cădea în nesimțire și era stropit cu apă pentru a-și reveni. Toate metodele de bătaie („morișcă”, „scrânciob”) aveau ca scop obținerea declarațiilor dorite. Chiar și în fața acestei bătăi soră cu moartea, existau „unii care rezistau și nu declarau ceea ce voiau comuniștii, își păstrau verticalitatea.” (Mărt ml, p. 45) Gioga a fost un astfel de exemplu: „deși trupul lui era o rană, nu a declarat ceea ce au vrut chinuitorii lui.” Bătaia inventată de torționari zugrăvește închisoarea comunistă ca un iad pe pământ: „geamătul, durerea, suferința nu mai aveau hotar.” Gheorghe Andreica povestește și el scene de coșmar: „loveau cu tot ce aveau, cu bucăți de lemn din capete de prici, cu stinghii, cu frânghii răsucite și muiate în apă, cu bucăți de cablu electric; au început să chiuie, să strige, să urle.” Aceste metode aveau scop demoralizator.

Aceste chinuri se împleteau permanent, nu încetau nici o clipă: bătăile, foamea și frigul îndurate se reluau de fiecare dată mai intens: „parcă niciodată nu mă săturasem și aș fi mâncat moloz și mortăciuni, numai să nu mă mănânce foamea pe mine, foamea care-mi rodea stomacul ca un guzgan.”

Suferința acestora trebuie înțeleasă din următoarea perspectivă: regimul comunist și prin acesta stăpânitorul întunericului nu mai avea nevoie de suflete pierdute în iad, ci în primul rând, de oameni complet satanizați aici, pe pământ. De aici chinurile inumane îndurate și dezumanizarea.

În această stare deținuții își doreau moartea, dar aceasta întârzia; în acel mediu cu totul neigienic, D. Bordeianu nu a văzut nici o rană infectată!

De ce atâtea suferințe? Comuniștii doreau ca deținutul să dea o declarație completă prin care se lepăda de credința în Dumnezeu, de concepția creștină de viață, de morala creștină; trebuind să hulești Biserica.

Au fost destui oameni pentru care credința în Dumnezeu, în Biserica lui Hristos a fost mai puternică decât dorința de a scăpa de chinuri prin trecerea de partea comuniștilor. Dumitru Bordeianu spunea că „Cine nu a putut să creadă, să iubească, să nădăjduiască, să se smerească, să rabde, să se înfrâneze și să fie cumpătat în toate a fost un om mort căci, neavând ca sprijin aceste valori morale, cădea.”

O altă tortură făcută de comuniști a fost însetarea prin turnarea pe gât a unei cantități de saramură. Dacă „foamea, bătaia se mai puteau suporta, setea era mai presus de durere.” Pe lângă acestea se încerca și pervertirea minții prin distribuirea în ziua de Crăciun a unor cuvinte scabroase la adresa Fiului lui Dumnezeu și a Fecioarei Maria scrise pe melodiile colindelor.

Pentru că se părea că nădejdea și credința în Dumnezeu erau lanțul de care se țineau în viață sănătoși, întregi la cap, deținuții comuniști în frunte cu Țurcanu au inventat noi și noi metode. La Paști s-a pus la cale o hulă la adresa Fiului lui Dumnezeu.

Aceștia așteptau lepădarea de credință. Lepădarea ducea la compromiterea totală, la desconsiderare, iar nelepădarea la nebunie. Aceasta a fost cea mai odioasă tortură: prostituarea conștiinței morale.

Un alt observator fin care a trecut prin calvarul închisorilor comuniste a fost părintele Nicolae Grebenea.

El nu a trecut de la început prin reeducare, dar a avut parte de toate supliciile inventate de comuniști. La început, la ferestre au pus paravane din lemn ca să nu pătrundă lumina soarelui, plimbările s-au redus simțitor iar masa a devenit catastrofală: 600 calorii pe zi. „Foamea a început să muște.”

Chiar și în mină, scopul comuniștilor era același: ori exterminare, ori reeducare. La Baia Sprie „în 2-3 ani toți trebuie să-și scuipe plămânii aici. Nici unul dintre ei nu va putea ajunge afară.”

Și Părintele Grebenea a trecut la Aiud prin episoade de bătaie, cu scopul de a se obține declarații autocompromițătoare, pentru a deveni informator. În clipa în care deveneai informator toți oamenii se fereau de tine, iar când urma eliberarea erai fără scăpare. Se pare că Părintele Grebenea a avut parte de un regim mai domol, căci memoriile nu trădează totuși dezumanizarea: „Viața de celulă poate fi un prilej de curățire, de ispășire și meditație, de oprire de la niște fărădelegi, de învățare a înfrânării, de educație a răbdării”.

Până la începutul reeducării, discursul este optimist, însă o dată cu începutul celui mai aspru și complet supliciu, Părintele Grebenea devine mai pesimist, căci nici un deținut nu trebuia să iasă afară necompromis și neverificat. Reeducarea era mijlocul prin care toți trebuiau să se dezică de ceea ce au fost, de ceea ce au iubit, de ceea ce au ales în viața lor: „Trecutul era turpitudine; reeducarea, renaștere.”

Părintele Grebenea nu vorbește pe larg despre reeducare, însă despre aceasta vorbește Dumitru Bordeianu care aduce Mărturiile sale dintr-o mlaștină a disperării. Țurcanu împreună cu armata lui de reeducare semănau în urma lor groaza morții. Erai obligat să-ți lovești fratele; dacă nu, erai bătut până la moarte. Erai obligat să-l pârăști; dacă nu, erai primul pârât și erai pedepsit cu bătaia. Toate aveau ca scop pierderea încrederii între oameni. Deținuții se însingurau și astfel deveneau vulnerabili.

Însă cei ce aveau credința sprijin nu s-au dat ușor în brațele satanei; comuniștii au biruit trupuri schiloade și neputincioase, deoarece suferința fizică prelungită a depășit puterile limitate. Slugile satanei au fost sigure că prin tortura trupului pot omorî și sufletul, dar s-au înșelat. Sufletul este nemuritor.

În această bătălie, cu dezertori, cu trădători și lași, cu morți și nebuni din cauza suferinței, cei ce n-au renunțat la luptă au aruncat de pe ei mâzga noroiului și cu trupul numai cicatrici, dar cu sufletul spălat și purificat au mai privit o dată spre zidurile Troiei.

Un alt optimist al închisorilor a fost Părintele Dimitrie Bejan. Deși a trecut prin momente foarte grele el, este unul dintre cei care nu s-au lepădat: „A fost un iad. Câte trei în pat. Oamenii – schelete, nespălați, mirosind greu, a hoituri murdare, îmbrăcați în petice scârboase și care se repezeau ca hienele pe blidul de fiertură”. În anul 1994, cu prilejul unei vizite la Pr. Bejan, întrebat fiind dacă s-a lepădat de Hristos, a răspuns că doar șapte persoane au trecut cu bine de reeducare și nu au scuipat icoana lui Hristos, restul de câteva mii nu au rezistat la Aiud.

Un alt observator al sistemului de torturi propagat prin temnițe a fost D. Bacu. El a avut nenorocul să se afle la Pitești, locul celor mai aspre suferințe, „o Golgotă cu semnificații general umane, un Munte al Măslinilor unde cei care au trecut pe acolo au băut până la fund paharul disperării, al abandonării și al lepădărilor.”

Doi ani întregi, zi de zi, noapte de noapte, cei care riscând cariera și viața de multe ori au înfruntat schingiuirile și gloanțele securității comuniste fără să mărturisească nimic, s-au sfârșit încet, copleșiți de durere, incertitudine, metamorfozați de aplicarea experienței reflexelor (metoda lui Pavlov-Makarenko).

Reeducatorii dispuneau de ciomege, cozi de mătură, scânduri, curele și de ura ciudată ce se năștea în ei. Era răbufnirea durerii de a nu fi putut rezista, de a nu fi murit înainte. Cu alte cuvinte, și reeducatorii erau tulburați de un fel de remușcări, căci își vărsau mânia asupra celor care reușeau să se împotrivească sistemului reeducării, ceea ce ei nu reușiseră.

Pe lângă bătaia suferită din partea unui număr copleșitor de dușmani, condamnații mai erau obligați să consume cât mai repede mâncare opărită, operațiune supravegheată sub amenințarea bătăii de un reeducat. Pe lângă acestea, deținutul nu avea voie să se întoarcă noaptea în somn. Toți își doreau moartea. Moartea era ca o izbăvire, ea însă nu se putea realiza, căci chiar de vroiai să te sinucizi nu ai fi reușit. Se urmărea o experiență îndrăcită, „moartea sufletului” prin „înlocuirea lui cu reflexe condiționate, crearea unui om nou necesar societății de mâine așa cum este concepută de materialismul dialectic după teoria marxistă a dezalienărilor.

Uneori relatarea chinurilor trădează o imaginație bolnavă, delirantă și provoacă o ură uriașă care se exteriorizează și se manifestă mai ales în cazul celor care credeau în Dumnezeu. Ei erau obligați să oficieze slujbele negre pe care le regiza Țurcanu mai ales în Săptămâna Patimilor și-n noaptea Învierii. Textul liturgic era bineînțeles pornografic. Totodată aceste înjosiri urmăreau o epurare, o demascare internă și externă. Fiind o lucrare cu caracter academic, nu voi cita toate mizeriile ce au trecut prin capetele diabolice ale celor de tipul lui Țurcanu.

Pentru unii însă, regimul a fost mai puțin aspru; aceștia au avut norocul să nu se întâlnească cu un Țurcanu în viața lor de deținut, și ca urmare jurnalul sau relatarea lor este foarte optimistă. Așa este de exemplu cazul lui Ioan Suciu, un romano-catolic care dă o tentă cu totul confesională mărturisirii sale și pentru care cel mai mare chin a fost foamea.

Pe lângă bătaie, foame, sete, reeducare, un alt supliciu era izolarea totală pe perioade foarte mari.

Sistemul de a pedepsi printr-o riguroasă izolare, în absența alimentației normale și purtând de cele mai multe ori lanțuri la picioare, s-a mutat în așa zisele celule de izolare numite izolator sau „neagra”. Aceste celule erau de 5 x 5 m, aveau ciment pe jos, un pat rabatabil și nimic altceva decât două tinete. Deținutului pedepsit de la 9 zile în sus (de obicei 15) i se efectua o minuțioasă percheziție înainte de a fi introdus în izolator.

„Neagra” este un altfel de celulă de pedeapsă, stabilind în închisoare o închisoare și mai rea. Era complet întuneric, aerisirea se făcea o dată cu deschiderea ușii. Cel pedepsit, de cele mai multe ori era crâncen bătut și pus în lanțuri și rămânea prizonierul acelei camere pentru o perioadă de timp.

Existau în Zarca o serie de celule care erau izolate total de restul închisorii. Ferestrele erau acoperite cu scânduri bătute în cuie, aveau ciment pe jos, celula complet goală, apă vărsată pe jos din când în când, iarna fără căldură. Cel pedepsit nu părăsea niciodată celula, neavând voie să meargă nici la baie.

O altă dovadă de dezumanizare a celor din închisori a fost tortura îndurată de la cei apropiați. Deținuții erau ca teleghidați, puși în situația de a bate pe cei cunoscuți, convinși fiind că astfel slujesc cum pot mai bine sistemul. Planul diabolic nu reușea totdeauna, provocând o întremare a puterilor celor care asistau la aceste scene și care erau astfel martori ai gesturilor umane făcute de cei ce refuzau colaborarea cu regimul. „În acea cameră mi-a fost dat să văd cum ticălosul de Țurcanu și ajutoarele sale au încercat să determine pe tată să-și bată fiul și pe fiu să-și tortureze tatăl. Au refuzat …

Pentru alții un chin deosebit era inactivitatea și pentru a o contracara deținuții au organizat tot felul de prelegeri și ședințe sau și-au alcătuit un program zilnic strict de lucrare lăuntrică.

Însă cea mai aspră teroare a fost reeducarea, care a fost un sistem de terori și chinuri, astfel încât cel ce trecea prin ea să iasă ori reeducat, compromis, pervertit, și la puțin timp nebun, ori sfânt.

Despre reeducare vom vorbi în capitolul următor.

3. Reeducarea

Reeducarea a fost cel mai crunt sistem de torturi pentru că cerea o renunțare totală la idealul omului în viață, la principiile moral-creștine pe care le avea sădite în ființa sa și presupunea săvârșirea unei mutații la nivelul mentalității, al concepțiilor, schimbări ce trebuiau făcute după „modelul” comunist al partidului muncitoresc. Cei care acceptau reeducarea era sfărâmați, pentru că reeducații s-au transformat în unelte și au întrebuințat toate mijloacele care le-au stat la dispoziție.

Reeducarea avea patru faze. De-a lungul primeia, demascarea externă, deținutul trebuia să-și arate lealitatea față de partid, spunând tot ce ascunsese la anchetele de la Securitate, denunțând toate legăturile pe care le păstra în afara închisorii, ca și complicitățile de care beneficiase. Declarațiile erau făcute mai întâi verbal, chiar sub schingiuire, apoi scrise pe o placă de săpun, verificate de cineva din comitetul de reeducare, deseori de Țurcanu, în sfârșit trecute pe hârtie, semnate de declarant și trimise la Interne.

A doua fază, demascarea internă, dădea și ea rezultate excepționale pentru Securitate. Studentul schingiuit trebuia să demaște pe aceia care-l ajutaseră să reziste în interiorul închisorii: fie printre ceilalți deținuți, fie din administrația închisorii, fie un anchetator mai binevoitor, fie un milițian care-i făcuse vreo favoare în timpul executării pedepsei.

Aceste două faze urmăreau operarea unor arestări, astfel încât nimeni din libertate sau închisoare să nu păstreze nici o urmă de umanitate; toți trebuiau să fie niște brute cu nume de oameni.

Următoarele două faze, demascarea morală publică și reeducarea unui prieten urmăreau anihilarea morală a deținutului, distrugerea personalității sale.

În cursul demascării morale publice, deținutul era nevoit să calce în picioare tot ce avea mai sfânt, și în primul rând familia, pe Dumnezeu. Tatăl trebuia să apară ca un escroc, un bandit, un șperțar, iar mama ca o prostituată; despre el însuși, deținutul trebuia să închipuie cele mai rafinate perversități. Nimeni nu scapă până nu acoperă cu noroi în public izvoarele vieții lui, până ce din trecut n-a dispărut ultima fărâmă de care s-ar putea agăța ulterior spre a-și reconstitui personalitatea.

A patra fază și ultima condiție pentru a răpune orice speranță a unei întoarceri înapoi: reeducatul e pus să conducă procesul de reeducare a celui mai bun prieten al său, schingiuindu-l cu mâinile lui și devenind astfel la rândul lui călău. Tortura era cheia reușitei.

Aceasta nu consta, bineînțeles, doar în bătăi: au fost puși oameni la rotativă, li s-au răsucit mâinile, au fost bătuți la tălpi până când nu mai puteau pune piciorul în pământ, dar toți cei care au trecut prin aceste chinuri spun că erau floare la ureche pe lângă cele imaginate de Țurcanu, pentru că în cursul reeducării trăiai în celulă cu anchetatorul care nu-ți dădea nici o clipă de răgaz. În cursul bătăilor din timpul reeducării, gardienii loveau ca în niște saci inerți, pe jos nu era decât sânge, trupurile deținuților zăceau risipite pe podea ca pe un câmp de luptă.

Pe lângă aceste bătăi orice principiu creștin trebuia dinamitat prin obligarea săvârșirii unor gesturi repetate care conduceau deținutul conștient de ceea ce face la o nebunie, la o alienare. Fecioara Maria era numită femeie de moravuri ușoare, numele Mântuitorului era terfelit, acuzat ca șarlatan, mistificator al credinței, iar credința creștină numită opiumul popoarelor. Biserica trebuia denunțată ca o organizație unde sub masca credinței se practica afacerismul. Preotul trebuia să fie descris ca bețiv, afemeiat, hoț, sfidător, vinovat de destrămarea moralității satelor.

Rolul acestor denigrări era ca atunci când vor fi fost în libertate, din cauza acestor monstruoase invenții de tortură deținuții să nu mai fie capabili să se uite în ochii fie ai părinților, fie ai prietenilor pe de o parte, sau le era interzis să mai calce pragul unei biserici, în clipa în care s-ar fi găsit în libertate. Amintirea demascatorilor urma să-i tortureze moral după eliberare. Se poate inventa o metodă mai pustiitoare pentru personalitate? Deținutul sfârșea prin a nu mai fi în stare să distingă ce era adevărat de ceea ce era inventat, adevărul de minciună. „Cei mai vulnerabili începuseră să bată câmpii, nu-și mai găseau cuvintele. Perturbarea mintală se accentua în fiecare zi.”

În aceste condiții, oamenii se prăbușeau rând pe rând, mai ales cei bolnavi. Uneori erau duși la infirmerie. În rest se salvau în liniștea și bucuria divină: unde nu este durere, nici întristare, nici suspin. Lumea devenea oarbă și era orbită de actul calomnierii, al minciunii și al dezinformării, de frica de a ști altceva decât ceea ce debitează oficial stăpânirea.

Cel mai diabolic lucru în cadrul reeducării era că tortura se făcea continuu, sub supraveghere, astfel încât binefăcătoarele rugăciuni, binecuvântatele discuții cu un coleg credincios să nu poată întrema puterea deținutului. Mai mult, îi erau luate toate lucrurile cu care s-ar fi putut sinucide. Situația devine atât de încordată și de grea încât moartea e nimica toată, este banalizată, toți ar îmbrățișa-o cu bucurie ca pe o salvare, însă nu o pot primi. „Trebuie să trăiască, dar să nu mai fie bandiți.” Să nu fii bandit înseamnă să fii om nou, ca să te poți încadra în înalta societate comunistă.

Însă se pare că uneori și această tortură era insuficientă căci cei care aveau psihicul tare și acceptau cu seninătate suferința o depășeau. Astfel, în cadrul reeducării, cea mai importantă treaptă era demascarea. Între deținuți se făceau uneori aranjamente astfel încât să declare amândoi anumite lucruri, să mintă și astfel să scape un timp nevătămați.

Deși camera lor era un spectacol de dezolant, Burcea și cu Grigore Dumitrescu, doi deținuți, au pus la cale un astfel de plan: „Dimineață te duci la Levinski și mă demaști pe mine, adică îi spui că eu ți-am dezvăluit secretul cu bilețelul. În felul acesta, tu apari sincer în fața lui. N’are de unde să știe, nu poate să dovedească că eu te-am pus la curent cu toată povestea. Așa că, cel puțin deocamdată suntem salvați. Tu ești sincer, demascându-mă pe mine, eu la rândul meu sunt sincer, îndeplinindu-mi misiunea. Ce-o fi peste o săptămână, două, vom vedea! Aici trăiești de la o zi la alta.”

S-a încercat o generalizare a reeducării, în toate pușcăriile prin exportul de reeducați de la Pitești în toate zonele din țară, însă nu au reușit. În fiecare pușcărie se știa că aceia sunt reeducați și că trebuie să ai grijă ce vorbești în prezența lor, sau chiar să eviți să vorbești pentru că orice poate fi interpretat și răstălmăcit.

Metoda folosită în demascări (reeducare) în ceea ce privește tortura fizică, a fost luată din „Poemul pedagogic” al criminalului pedagog bolșevic Macarenko, pe care comuniștii au experimentat-o în URSS cu deținuții de drept comun; metoda diabolică de tortură sufletească a fost elaborată și pusă la punct de capetele satanizate ale ocultei moscovite și internaționale. Esența acestei metode era bătaia, tortura continuă, neîncetată, cu cea mai mare intensitate. Cel torturat nu trebuia să știe când va lua sfârșit această tortură; Malraux făcea remarca, în scrierile lui, că nici un om nu poate rezista unei torturi neîncetate și prelungite, fără termen, fără nădejdea unui sfârșit, căci acestea aveau să dureze până când dușmanii poporului aveau să piară până la unul.

Am pomenit până acum fel de fel de torturi, care de care mai drăcești, care urmăreau distrugerea, însă punctul culminant în pușcăriile comuniste a fost acela când li s-a cerut celor credincioși și care se strecuraseră în timpul reeducării să se lepede pe față de Dumnezeu.

„Trebuie să vă scoatem din cap și din inimă odată pentru totdeauna această aberantă credință în Dumnezeu.” În ciuda terorii instaurate de regimul Țurcanu, la întrebarea directă „cine crede în Dumnezeu, aproape jumătate din cameră a ridicat mâna în sus.” Întrebarea aceasta era ca o lovitură de grație căci dacă negai, aveai mustrări de conștiință, și poate cu siguranță înnebuneai, iar dacă mărturiseai, urma pentru cel ce a avut curajul afirmării credinței un întreg șir de torturi.

„Mulți se scoală asupra mea, mulți zic sufletului meu nu este mântuire lui, întru Dumnezeul lui.” (Psalmul 3)

Se știe că mulți s-au lepădat de credință de-a lungul demascărilor și reeducării. Părintele Dimitrie Bejan a spus în timpul unei discuții avute cu niște credincioși în anul 1994 la domiciliul său din Hârlău, că din cele câteva mii de deținuți, doar șapte nu au acceptat să scuipe în față icoana Mântuitorului. Este un lucru demn de luat în seamă. Aceștia ar trebui trecuți în rândul sfinților.

Cât despre ceilalți, care s-au lepădat, putem spune cu ușurință că nu se vor mântui? Dacă am analiza teroarea la care au fost supuși, am putea declara că au răbdat peste puterile lor. Trebuie să le acordăm circumstanțe atenuante. Lepădarea lor a fost de scurtă durată. Până la urmă prin pocăință s-au întors la Hristos.

Și suntem datori să-i credem pe cei care nu au mai putut îndura, mai ales că avem mărturia unuia dintre ei: „Când am fost întrebat de Zaharia dacă mai cred sau nu în Dumnezeu, pentru prima și ultima dată în viața mea am avut o întunecare a minții și o rătăcire pe care nimeni nu o va putea înțelege decât eu, cel care am trăit-o. Cine mi-a întunecat puterea de judecată în acel moment? Răspunsul la această întrebare se subînțelege în rândurile următoare. „Eu nu I-am cerut ajutorul ca să-mi lumineze mintea și conștiința și atunci am oscilat să mărturisesc din toată inima. Dumnezeu a încercat atunci să-mi dea posibilitatea ca prin această ultimă încercare să-mi mărturisesc deschis și fără frică credința în El. Cei care își închipuie că în încercări excepționale se poate face față numai cu puterile proprii, se înșală. Pentru că scris este „Fără de Mine nu veți putea face nimic”.

Această lepădare și demascare a altora funcționa după un sistem foarte bine pus la punct, căci stăpânii lui Țurcanu nu erau mulțumiți cu o singură turnătorie. Era asemănătoare regulii bulgărelui de zăpadă, căci odată începută turnătoria, trebuia alimentată cu altele din ce în ce mai multe, mai importante.

Urmare a acestui sistem diabolic, deținuții începeau să se comporte ca niște neoameni, semn că reeducarea își atingea ținta: dezumanizarea.

4. Dezumanizarea

Urmare a tratamentului inuman la care erau supuși, deținuții deveneau niște unelte, niște depersonalizați. Executau tot ce li se spunea de frica amenințătoare a terorii, nu mai puteau discerne binele de rău, și poate nici nu-și puneau această problemă, nu mai erau capabili de nici un sentiment frumos, reacționau cu agresivitate și suspiciune când cineva, fără să le știe „suferința”, le adresa un gând frumos, într-un cuvânt erau dezumanizați. „Au fost torturați într-un asemenea hal, încât toți studenții au devenit informatori, au fost despuiați de natura lor umană, devenind simpli roboți în mâinile ofițerilor politici.”

Spălarea creierelor se făcea după metoda pavloviană. Studenților li se cerea mai întâi să-și renege credințele anterioare ori, dacă nu, îi aștepta tortura. Când refuzau, așa cum mulți o făceau la început, erau bătuți, siliți să curețe podelele cu cârpa între dinți, să mănânce ca animalele din oalele în care-și făceau nevoile. „Noaptea, un student deja reeducat stătea la picioarele patului unui alt student în curs de reeducare. În momentul în care acesta adormea, celălalt îl plesnea peste tălpi cu un furtun de cauciuc. Durerea era menită a-i condiționa pe tineri să reacționeze automat negativ la tot ceea ce consideraseră bun și corect mai înainte.”

Subiecții erau siliți să recunoască crime monstruoase și devieri sexuale, atât de frecvente încât, amețiți de bătăi și nesomn, începeau să le creadă și să piardă contactul cu adevărul.

Roman Braga, unul din tinerii care au supraviețuit ca să poată povesti, a devenit apoi preot ortodox. El spunea că acest sistem de dezumanizare este lucrarea celui rău. „Cred că nici o minte în afară de aceea a lui Lucifer nu este capabilă să imagineze sistemul de la Pitești, care suspenda ființa umană între a fi și a nu fi, la limita dintre demență și realitate, torturată de ideea că ar putea dispărea nu ca entitate fizică, ci ca persoană spirituală.”

Dezumanizarea lor se manifesta prin aceea că spuneau răului bine și binelui rău; tot ceea ce era până atunci frumos, înălțător pentru suflet devenea rău, nociv, fiind un pericol pentru societate. Erau în schimb proslăvite ca mari realizări și singurele lucruri bune progresul societății comuniste, o societate „multilateral dezvoltată”: blocuri, muncitori fericiți, câmpuri, animale, vaci, oi de rasă, spețe de porci, cartofi de jumătate de kg, sfeclă furajeră, însă și acestea făcute tot pe suferința multor oameni.

Mai înfricoșător este exemplul oferit de D. Bacu în lucrarea sa Pitești. Pentru a se ajunge la eliminarea omului, a fost eliminat Dumnezeu. „Unde e Dumnezeu? Îi este frică de noi? A emigrat? – așa strigau și râdeau de-a valma cu toții; noi l-am omorât pe Dumnezeu. Dumnezeu a fost înlocuit, în mod paradoxal, cu un om care trebuia să-și însușească toate atributele dumnezeirii și să se substituie Lui. În acest fel totul devenea posibil. Omul devenea măsura tuturor lucrurilor. Identificându-se Lui, el devenea stăpânul vieții, stăpânul morții. Dar paradoxul continuă prin aceea că el, omul, a putut să-și permită să trateze pe semenul lui ca și când ar fi supus acelorași legi. Și-a asumat funcția Creatorului, dar a negat-o semenului lui, în măsura în care a crezut că acest semen nu corespunde unei norme de el stabilită.

Acest om care a luat locul lui Dumnezeu a pus la cale și diabolica reeducare în urma căreia cei ce au avut nenorocul să se întâlnească cu e, și-au pierdut profilul de oameni, au devenit niște roboți în mâinile ofițerilor politici. Din cauza acestui fapt ceilalți deținuți se raportau la reeducați ca la niște dușmani periculoși. „Feriți-vă de studenți ca de Satana în persoană, chiar dacă se prezintă sub masca prieteniei. Sunt perfizi. Au făcut prea mult rău și unii continuă să mai facă.”

„Bieților studenți, și nu doar lor, li s-a distrus suportul moral, li s-a distrus conștiința superiorității și personalității lor, fiind aduși la situația de a nu mai dispune de facultățile lor; între om și animal nu mai există diferență. El încetează de a fi o ființă superioară. Se va supune, ca orice animal, tuturor comandamentelor biologice.” Minciunile pe care erau obligați să le spună mereu îi făceau incapabili pe cei care le povesteau de a se uita în ochii fie ai părinților, fie ai prietenilor pe de o parte, apoi îi obligau să nu mai calce niciodată pragul bisericii.

Mai mult, deținutul trebuia să se lepede de familia lui; lepădarea se făcea în forma cea mai hidoasă pentru ca să fie cât mai puține șanse de revenire. Dacă paginile cele mai frumoase din literatura universală au fost scrise pentru lauda mamei, la Pitești cuvintele cele mai grele au fost pronunțate pentru terfelirea numelui ei. Condiția primară care trebuia să o îndeplinească mama studentului în demascare era desfrânarea; și cum numai o mamă desfrânată era capabilă să dea naștere unui monstru moral, toți studenții înainte de demascare erau monștri morali … Deținutul trebuia să se scalde în mocirlă cât mai adânc. „Parcă cineva din adânc punând stăpânire pe el i-ar fi poruncit să se încarce cu tot ceea ce în mod normal trebuia să-i producă repulsia cea mai profundă. Această autoinsultare devenea un fel de isterie psihică care contopea la un moment dat cerința reeducatorului cu dorința de autonimicire a reeducatului.”

Se pare că distrugerea personalității proprii a demascatului nu era suficientă pentru mânuitorii din umbră ai reeducării. De aceea au mai scotocit prin labirintul formelor de manifestare ale spiritului omenesc și au descoperit că mai era un colț care nu trebuia lăsat nerăvășit: refugiul sentimentului de solidaritate umană, prietenia. Pentru asta au inventat bătăile reciproce, pălmuirile între prieteni sub atentă supraveghere.

Într-adevăr, se pare că acesta fusese secretul reușitei depline împotriva celor care rezistau torturii neîncetate: „erau puși să se tortureze unii pe alții.” Din această plasă diabolică nu a scăpat niciunul, căci dintre cei ce au rămas la Pitești, nimeni n-a putut ieși cu mâinile curate. Pentru deținuți, etapele dezumanizării erau etapele transformării în comunist.

„Nimeni nu poate ieși din închisoare fără a deveni comunist sută la sută. Trebuie deci să te schimbi, să renunți la moravurile reacționare, ca să convingi trebuie să-i acuzi pe ceilalți, să-i spionezi pe tovarășii de celule, să-i scuipi în față pe dușmanii poporului. De asemenea, nu trebuie să adresezi niciodată, nimănui, un surâs amical. N-ai voie să vorbești în șoaptă cu nimeni, ci numai tare și atunci nu despre lucruri personale, ci despre planurile de viitor. Nu trebuie să iei niciodată apărarea unui co-deținut, dimpotrivă ești obligat să-l critici, să-l ataci, să-l acoperi cu injurii.”

Cei ce erau reeducați, ce trecuseră ușor în slujba comunismului, nu aveau nimic comun cu conștiința și credința și de aceea proferau amenințări de genul: „Mă bandiților! De beton armat să fiți și tot o să vă muiem”. Dumitru Bordeianu, pus în fața situației de a-l bate pe cel mai bun prieten al său, Constantin Oprișan, sub amenințarea bătăii l-a lovit. Până aici poate nimic nu este deosebit, așa era mersul lucrurilor, traseul dezumanizant; Este interesant de urmărit stările celui care a făcut aceasta: „am lovit din cauza confuziei, și nu a amenințării, incapabil fiind de a mai reacționa; am lovit omul pentru care aș fi fost altfel capabil să merg la moarte. De aici a început căderea.”

Nu exista cale de a evita plasa deasă a reeducării. Însă deținuții au ales din două rele pe cel mai mic. Au făcut un mic compromis, iar după trecerea reeducării și-au revenit, care au mai putut: „unii, cei care au executat ordinele cu scrupulozitate, în mod ireversibil au fost posedați, iar victimele au făcut compromisuri doar atât cât a durat teroarea.

Realitatea mărturisirii este cruntă. Ce om cuminte, normal și cinstit și-ar tortura copiii pe care îi iubește? Nici măcar un nebun nu ar face așa ceva. Doar diavolul care nu are sentimente. Dar noi toți eram posedați atunci de duhurile satanei. Recunoașterea stării de decădere în care se aflau indică totuși că nu au fost dezumanizați complet. Au avut o stare foarte gravă provocată de sistemul în care se aflau, dar era ceva ce putea fi înlăturat în timp, ca atunci când prin spovedanie înlături anumite patimi înrădăcinate în sufletul tău.

Lipsa limpezimii mentale era tot o expresie a pierderii unor însușiri omenești: mulți afirmau sub amenințarea bătăilor, că săvârșiseră foarte multe perversiuni sexuale; în momentul când se făceau asemenea afirmații, te întrebai, fără a avea un răspuns, dacă tu ești nebun de legat și nu înțelegi ce declară camaradul tău sau dacă el era nebun și nu puteai tu înțelege de ce omul o luase razna.

Acest lucru este accentuat de Dimitrie Bordeianu, o dată cu ilustrarea unui nou soi de tortură inventată tot de Macarenko, numită „poziția fixă”. Metoda opera strict psihologic: „Cum stăteai pe prici în poziția fixă îți treceau prin minte fel de fel de gânduri, multe rele, pe care nu mai aveam putere să le controlăm și să le alungăm de pe ecranul conștiinței. Unul din reeducați, mai posedat decât tine, se oprea brusc în fața ta și prin surprindere, te întreba la ce te gândeai. La această întrebare, gândurile satanice se amestecau și se învălmășeau în conștiința ta în așa hal cu alte gânduri, că de multe ori nu știai ce să spui; parcă ți-ar fi luat cineva mințile.”

Din pricina demascărilor anterioare, cel ce se întâlnea cu această situație era pierdut, ca și cum cineva i-ar fi citit gândurile, și nesiguranța ivită îl făcea să se piardă, să cadă parcă în gol și ca urmare să fie bătut drept pedeapsă.

Această teroare și-a atins scopul căci la ocnă, după trecerea reeducării, când regimul a devenit mai puțin aspru, Pr. Liviu Brânzaș lucra împreună cu un student din Bucovina care era dominat de teroare, care lucra tot timpul ca un disperat; el nu avea relații de prietenie cu nimeni. Încrederea în oameni i-a fost ucisă la Pitești.

Pentru că acolo, la Pitești, erau loviți cu bâta și la rându-le loveau pe cel nou venit. Spurcau credința în Iisus și-n Prea Curata cu macabre procesiuni, trădau, dezlegați fiind de legăminte și pălmuiau fruntea de martir a unui neam întreg.

Și nu doar la Pitești, ci peste tot se urmărea reducerea prin foame la niște simple animale înfometate, continuându-se un lung proces de degradare fizică și psihică.

Situația poate fi corect ilustrată și prin exemplul dezumanizării la care au ajuns unii oameni importanți, credincioși, scriitori valoroși. Pomenesc cazul lor nu pentru a-i judeca, ci pentru a zugrăvi corect proporțiile dezastrului: „Politrucul s-a adresat lui Crainic astfel: «Măi, Crainic, există Dumnezeu?». Răspunsul a fost prompt: «Nu există Dumnezeu, domnule căpitan!». Iordache s-a adresat bucătarului: «Dă-i, mă, un polonic!». În câteva minute Crainic a golit gamela și politrucul și-a oprit interogatoriul în batjocură, continuându-și tirul întrebărilor care nu aveau decât rostul să-l umilească, să-l îngenuncheze moral pe Nichifor Crainic: «Măi, Crainic, există Dumnezeu?». Răspunsul a fost același și a venit tot în scurt timp și din nou politrucul Iordache a ordonat bucătarului să-i dea lui Nichifor Crainic încă un polonic de terci … Politrucul, mimând indignarea, după ce l-a înjurat pe Crainic a continuat: «toată viața ai scris și spus că există Dumnezeu și acum pentru un polonic de mâncare spui altfel!! Marș de aici! ».”

Tot o expresie a dezumanizării era și dorința de a muri. În mod normal, moartea și-o doreau doar sfinții care ajunseseră la niște măsuri duhovnicești foarte mari și care doreau o unire deplină cu Hristos în Împărăția Cerurilor.

Care erau motivele pentru care deținuții își doreau moartea? Este o întrebare retorică. Problema era că acceptau chiar să se sinucidă numai să scape de teroare. Ce se întâmplase oare cu porunca „Să nu ucizi!” (mai ales pe tine însuți)? Fusese ștearsă din memoria deținuților? Care era însă mârșăvia în această situație? Deținuții doreau să se sinucidă și nu reușeau! Nu este aceasta o pervertire a minții?

Cei care erau conștienți poate de aceasta așteptau moartea de la altcineva ca pe o izbăvire. „Mulți au fost studenții care nu doar provocau bătaia, dar o doreau chiar cu ardoare: din disperare. Era singura posibilitate de a-i da o mică șansă morții. Așteptau din bătaie o lovitură fatală care să-i elibereze de chin, de viața devenită un balast insuportabil.”

Alții mâncau săpun, alții își tăiau venele, s-au aruncat cu capul în ciubărul cu mâncare sperând să moară arși de mâncarea fierbinte, alții au încercat să-și sfâșie arterele cu dinții, dar doar unul a vrut să se arunce în gol pe casa scărilor și să scape astfel necompromis.

Un altul, țăran din Câmpulung Moldovenesc, a înghițit acul cu care urma să-și zgârie pe săpun declarațiile în demascare, dar nu a fost după cum a vrut el.

Se pare că Dumnezeu avea un plan cu fiecare dintre ei, căci o dată cu eliberarea mulți s-au îndreptat.

5. Acceptarea suferinței

În ciuda tuturor aspectelor negative ale vieții în închisorile comuniste din România, în mentalitatea deținuților au existat anumite momente lăsate mărturie care justifică faptul că regimul comunist a trebuit să inventeze nenumărate suferințe, să le intensifice la nesfârșit, să le aplice la cele mai înalte cote pentru a reuși să scoată din niște trupuri „lipsite de viață” declarații care să ateste lepădarea de credință; chiar și atunci, după ce trecuseră 16 ani (pentru că acest regim sever s-a desfășurat între 1948-1964) au obținut o declarație formală, după care, așa cum o atestă lucrările de specialitate, cei care se lepădaseră au revenit la Hristos ca niște „fii risipitori”.

„Acest mod de a rezista în fața suferinței inumane are la bază depășirea ei prin acceptarea chinurilor și necazurilor și din socotirea lor ca fiind mântuitoare.” Părintele Liviu Brânzaș vorbește de secretul unei astfel de reușite în următorii termeni. „Îmi dau seama că secretul rezistenței este în funcție de starea spirituală: ca să o poți depăși și valorifica în sens creator suferința nu numai că trebuie acceptată, ci dorită cu ardoare. Suferința acceptată cu dragoste pentru Hristos va fi binecuvântată în chip tainic de mângâierea harului.”

Aceste cuvinte trădează o culme duhovnicească foarte înaltă atinsă de un om care a trecut prin iadul pușcăriilor, a cărui suferință nu a fost în zadar și care de aceea se află în unime de cuget cu Sfinții Părinți. „Cel care rezistă neclintit în lupte și necazuri pentru virtute are în sine lucrătoare cea dintâi venire a Cuvântului care-l curățește de toată pata. Iar cel ce și-a mutat mintea prin contemplație în starea îngerilor, are în el puterea celei de a doua veniri, care lucrează în el nepătimirea ca să nu poată fi biruit.”

Aceleași idei sunt reluate pentru a invoca „binefăcătoarea” suferință: „temnița creată pentru înfrângerea nostră devine fără voia călăilor noștri, o școală foarte eficace de formare a personalității. Aici am găsit împărăția tăcerii care face pe om profund și împărăția durerii care face pe om tare.”

Răbdarea suferințelor este o misiune. Pentru tânărul care urma să devină preot misiunea prin fapte trebuia încurajată: „În multe zile de zbucium din închisoare, copleșit de suferință și îndoială mi-am îndreptat privirile spre zăbrele ca spre o troiță și am șoptit această rugăciune. În fiecare dimineață, în fața gratiilor reci, trebuia să-mi aduc aminte de misiunea mea. După un asemenea moment de înălțare sufletească, orizontul viitorului se lumina.” Pentru că era conștient că toți au de urcat o Golgotă.

Mentalitatea biruitoare a deținuților bloca rațiunea de tip materialist, căci suferința menită a-i distruge, a creat, spre stupefacția și disperarea comuniștilor, luptători și martiri. Cei morți au devenit sămânță roditoare, iar supraviețuitorii au devenit luptători mai îndârjiți.

Când spunem deținuți nu ne referim doar la bărbați: și femeile au suportat cu o tărie surprinzătoare tot ceea ce bolșevicii au inventat pentru exterminarea adversarilor lor. Atât fizic, cât și psihic, ele au rezistat uimitor.

Ei au rezistat căci erau conștienți că Dumnezeu era alături de ei și-i ocrotea. „Simt cum mâna Domnului dirijează acolo, în adâncul ocnei, momentul în care un bloc de plumb trebuie să se prăbușească sau când să stea neclintit. Dumnezeu ne dăruiește și suferința, dar ne păzește de adevăratele primejdii și nenorociri.

Pe lângă oameni în toată firea, care au făcut față suferinței, au existat și persoane mai tinere, care nu s-au lepădat de crezul lor. „Acestea au înfruntat în spirit martiric condițiile inumane ale închisorilor comuniste, iar toată suferința mea nu înseamnă nimic pe lângă jertfa supremă a acestor flori strivite de uraganul satanic, în primăvara vieții”- mărturisește părintele Brânzaș.

O acceptare clară a suferinței o găsim și la oameni simpli, pentru care credința era singurul sprijin: „de aici noi nu plecăm decât în ceruri. Va fi singura călătorie permisă.”

Rețeta depășirii suferinței este credința în Dumnezeu: deținuții, conștienți că după închisoarea aceasta va urma o alta mai mare, „așa-zisa libertate”, nu dau înapoi de la rațiunea lor de a exista, credința în Dumnezeu. Suferința a fost de multe ori ușurată și de existența unor momente înălțătoare. Una dintre aceste situații pune pe tapet taina sacrificiului, abolut dezinteresat. Un deținut, Puiu Berianu, o dată dus în beciurile securității, unde era bătut și înfometat și însetat, și-a pierdut orice speranță de supraviețuire. În acest context au existat și oameni (un gardian) care l-au ajutat.

Chiar Pr. Liviu Brânzaș era mărturia vie a transfigurării pricinuite de suferințele din închisoare. „Când te uitai la chipul lui senin, nici nu-ți venea să crezi că acest om și-a petrecut toată tinerețea în închisoare. Eu cred că suferința din închisoare l-a făcut pe Părintele atât de bun.”

Și nu se putea să fie altfel pentru că acolo în închisoare, în suferință, deținuților nu trebuia să le fie și nici nu le era în general rușine să ceară ajutorul lui Dumnezeu, chiar dacă uneori L-au tăgăduit. Dumnezeu le-a cunoscut slăbiciunile și pe cei care au vrut să se salveze le-a dat putința întoarcerii și cunoașterii Sale. În închisoare Dumnezeu e singura ființă de la care toți puteau cere fără ca vreunul să se rușineze și care poate da fiecăruia după trebuințele sale.

Acceptarea condițiilor grele reiese și din faptul că deținuții se străduiau să lucreze în mine cu conștiință. Astfel, Pr. Nicolae Pâslaru le spunea celorlalți: „Trebuie să facem lucrul cum trebuie și nu de mântuială, să se vadă că suntem popi”.

Și chiar dacă unul din chinurile cele mai crunte, foamea dădea prilej la multe suferințe, deținuții nu se exteriorizau cu supărare, nu cădeau în deprimare, nu se lăsau pradă pesimismului, ci cumva încercau să facă haz de necaz, făceau poezii pe seama ei și astfel conștientizau că suferă împreună.

Un astfel de exemplu este poezia Foamea a lui N. Crainic:

„O, Milostivule, Tu care / Din doi ciortani și cinci colaci / Făcuși un munte de mâncare / Să saturi gloate de săraci, / Repetă, Bunule, minunea / Și ospătează mii de guri, / Iar mie ascultă-mi rugăciunea: / Dă-mi coșul cu firimituri.”

Cei ce au acceptat suferința și într-un târziu au depășit-o, L-au descoperit pe Dumnezeu. Pr. Nicolae Grebenea spune că „a trebuit să treacă 13 ani de temniță până când Dumnezeu a binevoit să mă miluiască cu dovada puternică și de netăgăduit a existenței Sale prea slăvite și că e lângă mine cu ajutorul Său”.

Și cei care fuseseră în funcție de răspundere înainte de venirea comuniștilor, cum era Prințul Alecu Ghica și care suferea pe temei politic, indică acceptarea suferinței prin aceea că iartă pe cei care îl chinuiau. Este o asemănătoare uimitoare la acești deținuți cu mucenicii care se rugau pentru chinuitorii lor: „Nu le socoti lor păcatul acesta” (Sfântul Ștefan FA 7, 60). „L-am iertat de mult, precum i-am iertat pe toți care au contribuit la necazurile mele. Au intrat acum și ei la pușcărie, ca să se arate că roata vieții se învârte mereu și cei de sus oricând pot să fie coborâți jos. De aceea trebuie să ne purtăm astfel ca atunci când suntem sus să nu facem acte care să ne îngrijoreze când valurile vieții ne vor azvârli jos.” Acest lucru recomandă ca toți să reacționeze și să se poarte oriunde ar lucra cu frică de Dumnezeu și cu conștiință.

La fel și Pr. Nicolae Grebenea, la eliberare era stăpânit de pace, liniște interioară pentru că „plec neangajat, fără belciug în nas. Aparțin lui Dumnezeu, sunt liber și ușor ca un fulg … Nu port în mine povara nici unei uri și nici a unui gând de răzbunare. Iert pe cei care m-au aruncat prin sentințele lor nedrepte și mișelești; iert pe cei care m-au lovit cu pedepsele lor nedrepte.”

Pentru Dumitru Bordeianu, renașterea duhovnicească a dus la o suportare mult mai ușoară a regimului de temniță. „Anii de închisoare rămași între 1954 și 1963, când am ieșit de acolo, au fost floare la ureche, cu toate nenorocirile pe care le-am îndurat frig, foame, izolare. Era fericirea învierii mele întru credință.”

Suferința urmărește destabilizarea omului, transformarea lui într-o unealtă docilă.

În închisorile comuniste cei care au trecut de suferință, aveau alte preocupări mai înalte: astfel Radu Gyr, N. Crainic au compus nenumărate poezii și balade, însuflețind astfel atmosfera deprimatoare. Deosebit este că ei au fixat-o nu cu condeiul, ci în condeiul gândului și în memorie.

În momentele mai grele, cei aflați în mlaștina disperării, în momente de descumpănire au jurat în sinea lor să încerce tot timpul, pe toată perioada vieții lor să nu mai lovească și să ceară ajutorul lui Dumnezeu să-i întărească și să le dea putința de a răbda. Este vorba de un moment în care Dumitru Bordeianu, pus în fața lovirii unui camarad de suferință, într-un moment de întunecare a minții în care perspectiva suferinței a acoperit sentimentul de solidaritate umană, a împlinit planul Securității. Din angajamentul său menționat mai sus reiese că doar prin solidaritate umană, printr-un front comun se poate birui suferința.

Alte modele de oameni care au negat suferința și care nu i-au dat șanse prin atitudinea lor jertfelnică au fost: Nicolae Popa, un student la Drept la Iași, care a rămas în memoria celor care l-au văzut: „mulți dintre noi eram torturați pentru ca la rândul nostru să torturăm și noi pe alții, iar Nicolae se ridica asemeni unui brad și cu bunul simț și modestia care-l caracterizau, le răspundea răspicat celor din comitetul de tortură că el nu-și putea bate semenul chiar de-ar fi ucis”.

Alții primeau porecle pentru rezistența lor deosebită în fața chinurilor. Astfel, Pandurescu era un simbol al rezistenței fizice și morale și i-a rămas numele de „bătrânul fachir”.

Alții nu se dădeau înapoi de la a-și mărturisi credința în Dumnezeu, chiar cu riscul morții. „Nedelcu și Pintilie erau singurii care mărturiseau credința lor în Dumnezeu și spuneau că nu se vor lepăda de ea, chiar dacă vor fi uciși, fapt care le-a atras torturi de neînchipuit.” Și el chiar a murit astfel, spunând cu un curaj de martir că „Sunt creștin și legionar și așa vreau să mor”.

Au existat oameni pe care chinurile nu i-au putut atinge.

„Bădia Ungureanu avea înfățișarea unui sfânt bizantin din iconografia răsăriteană și a fost dintre puținii camarazi întâlniți în închisoare care ținea miercurea și vinerea post negru, mâncarea lăsându-și-o altora. Datorită acestei trăiri a fost printre puținii camarazi asceți – excepție făcând grupul lui Valeriu Gafencu și al avocatului Trifan din Brașov – pe care i-am văzut cu ochii mei, în care foamea nu și-a putut înfinge colții. Pentru aceștia viața pământească avea mai puțină importanță, ei plutind în alte sfere. Și atunci cum să nu cred în viețile sfinților și ale marilor asceți răsăriteni când i-am văzut pe camarazii mei, care duceau o viață după modelul lor!

Având astfel de modele, temnița era mult mai ușoară, din ostilă suferința devenea prietenă, familiară, căci mulți nu se mai temeau de ea atunci când erau puși să facă demascări și o acceptau decât să-l facă pe altul să sufere: Pr. Pătrașcu i-a răspuns categoric să nu-și închipuie nici o clipă că va da declarație împotriva unui alt preot, pentru ca acela să fie condamnat la închisoare; sub amenințarea bătăii „i-am răspuns să ia aminte căci nu ne vor putea bate în cuie sufletul, pentru că doar sufletul are putere, iar trupul e neputincios”.

Dorința de a suferi pentru Hristos este diferită de la persoană la persoană. Pentru cei din închisoare, mai credincioși, aceasta (dorința) îmbrăca forme extreme: „mă găseam singur-singurel, părăsit de toți și fără nici o putință de scăpare, neputând dormi de frig și de foame, într-o noapte de nesomn, am strigat la cer: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, vreau să mor pentru Tine!”.

De asemenea și Valeriu Gafencu, un sfânt al închisorilor, în momentul în care a intrat în posesia unei doze de streptomicină, vitală pentru un bolnav de tuberculoză, deși avea foarte mare nevoie de ea, a renunțat în favoarea Pastorului Wurmbrands. Urmarea a fost că primul a murit, al doilea a supraviețuit.

Părintele Nicolae Steinhardt a învățat de la arhimandritul Mina Dobzeu să îndure suferința și să o depășească, și totodată să aplice principiile din viața duhovnicească pentru a putea face față: „să știi să taci, să nu te miri și să nu te necăjească nimic, să fii surd, să fii hotărât a îndura totul fără a crâcni cu o egalitate oarbă și încăpățânată, având drept ideal nepăsarea, dar nu chiar nesimțirea.

De ce se vorbește de nepăsare? Nu se referă la nepăsarea față de suferința altora, acest lucru nu presupune să te transformi într-un monstru, ci o nepăsare care să-l ferească pe om de înduioșare asupra propriei sorți pentru că acesta este un pericol foarte mare pentru omul deznădăjduit.

Un alt lucru uimitor era că unii din cei din închisoare, la început, nu doreau să scape din ea, pentru că închisoarea îi ducea mai repede la starea de sfințenie. Părintele Sofian Boghiu spunea că i-a plăcut tare mult în închisoare pentru că se putea concentra și se putea ruga. Iar Valeriu Gafencu le spunea adesea celor din jurul lui că fuge prin închisoare după libertate.

Arhimandritul Ioan Iovan în timp ce era bătut de către un gardian cu cruzime și fără vreun motiv, s-a întors spre acela și l-a binecuvântat: „Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc, după nume și să-ți șteargă ție păcatele, inclusiv pe acesta de acum, iar eu, nevrednicul preot, te dezleg de toate păcatele, în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.”

Un alt exemplu viu de depășire a suferinței inumane a fost și Pr. Calciu Dumitreasa care s-a purtat așa cum spuneau „colegii săi de celulă, ca un sfânt cu ei, mergând până la sacrificiu. În cursul unei epidemii de dezinterie, și-a tăiat venele pentru a da celor bolnavi să bea sânge.”

La fel s-a întâmplat și cu Pr. romano-catolic Gheorghe Pătrașcu care bătut fiind cu rânca de cauciuc, se ruga Fecioarei Maria și Mântuitorului Hristos să-l întărească și astfel nu simțea nimic și de aceea nu gemea și nu protesta, ceea ce îi irita la culme pe securiști.

Un alt caz, care deși este din închisorile comuniste trădează un simț al prezenței lui Dumnezeu, a fost acela în care doi preoți romano-catolici s-au întâlnit la Canal, unde se aflau în condiții destul de grele. La întrebarea primului „Ce faci, părinte?”, al doilea i-a răspuns: „Aștept învierea morților”.

În sistemul diabolic al reeducării de la Pitești, doi ani întregi, zi de zi, cei care au riscat carieră și viață, au înfruntat schingiuirile și gloanțele Securității comuniste, fără să mărturisească de multe ori nimic, s-au sfărâmat încet, încet copleșiți de durere, de groază, de incertitudine, metamorfozați de aplicarea experienței reflexelor, însă nu au dat înapoi.

Un alt exemplu dezarmant pentru schingiuitori, dar dătător de nădejde și aripi pentru colegii de suferință a fost exemplul unui elev care nu a acceptat să se coboare la sacrilegiul de a huli numele lui Hristos prin orgiile spirituale ce erau puse la cale. A fost schingiuit ore întregi în fața tuturor celorlalți pentru a fi obligat să se aplece. Nu a cedat.

Și chiar atunci când chinurile au devenit inumane, credința lor nu le-a putut fi anihilată. Majoritatea studenților aveau o credință destul de adâncă ce nu a putut fi distrusă cu adevărat, în ciuda tuturor încercărilor. Intrată și ea în poziție de vegetare, în clipa în care a fost posibil, a reapărut, constituind suportul hotărâtor al redresării.

În închisoare au avut momente de înălțare, când au simțit că există Dumnezeu, de aceea uneori mărturia lor despre închisoare este deosebită. „Nu am simțit nicicând prezența lui Dumnezeu atât de aproape; și nicicând nu ne-am rugat cu mai multă seriozitate, încredere și cu mai mult succes decât în bărăcile comuniste.”

Aceleași sentimente le avea și Părintele Dimitrie Bejan: „m-am uitat în urmă la poarta pușcăriei și am început a plânge! Aș fi voit să mor acolo!”

Întrebat fiind de unde vine, în momentul eliberării, a răspuns că vine din rai. „Nu vezi ce strălucesc! Și era foarte fericit… Privind spre Aiud, cu lacrimi în ochi zicea «Măi, ce frumos a fost!» Toată lumea fuge de suferință, iar alții găsesc în ea alinare. Găsesc pe Hristos! Firescul lor este în suferință! Acești creștini sunt foarte rari, dar toți avem nevoie de rugăciunea și experiența lor.”

Cei care intrau pentru prima oară, erau pregătiți psihic și voiau să înlăture suferința având foarte mult optimist. „Ce-i halul ăsta de neglijență fizică în care vă complaceți? Oare sunteți așa de timorați? Priviți la mine, am intrat cântând pe ușa ministerului: Sus inima! A noastră-i victoria!”

O altă situație tragicomică, dar care demască un optimism nu din lumea aceasta este momentul bătăii Pr. Dimitrie Bejan. „Ce râzi, mă?… Și ținut de doi milițieni de cap și de picioare, suport ciomegele lui Maromet fără să scot un geamăt. Bătea ca-n fasole. Și curios, nu simțeam nici o durere. Parcă altul era bătut. Parcă nu era vorba de mine.”

Cei care primesc moartea în închisoare sunt bucuroși. „Se simte miros de morgă și crematoriu, un funcționar superior moare răpus de cancer. Se zbate între păcatele vechi și creștineasca întoarcere la picioarele Mântuitorului; moare împăcat cu Dumnezeu. Alături, un țăran din Câmpulung „are stomacul înjumătățit. Vorbește cu dragoste despre fratele său, călugărul Filaret.

O altă călugăriță nu mănîncă nimic de doi ani de zile, ci trăiește doar cu apă.”

Alteori optimismul se exteriorizează cu ușurință în sufletele deținuților. La noi în celulă e raiul. Niciodată de când suntem în pușcărie, timpul nu ne-a fost mai favorabil decât acum. Pentru că aveam credința și puterea sufletească care era mai puternică decât bomba atomică sau cea cu hidrogen.

Puterea sufletească este vizibilă în exemplul multora: țăranul Ilie, pus fiind în lanțuri, a fost dus într-o cameră de izolare, la parter, unde primește de două ori pe săptămână mâncare, pentru 20 de zile. După aceea revine în celulă, slăbit, nespălat, nebărbierit, dar vesel. Un altul, Valerică, a stat în lanțuri la izolare 3 luni și n-a crăpat. Dimpotrivă s-a întors la bază cu părul vâlvoi – crescut sălbatic. Dar ochii îi râdeau.

Aceasta demască puterea lor sufletească înzecită de posibilitatea de a se ruga și de a accepta suferința cu ajutorul lui Dumnezeu.

O altă situație tragicomică este aceea în care îi vine rândul Pr. Dimitrie să fie eliberat. El nu acceptă să facă compromisuri căci prin eliberare semna niște hârtii prin care se angaja să slujească sistemului.

„Iscălește hârtia asta! O iau în mână și citesc. Ridic dintr-o sprânceană și o pun în fața căpitanului, adăugând: Eu nu iscălesc astfel de hârtii!

– Rămâi aici!

– Duceți-mă la închisoare!”

Chiar cu prețul neeliberării el nu a acceptat să-și întineze conștiința.

Felul raportării deținuților la suferință, dezarma pe comuniștii, pe torționarii obișnuiți cu obținerea oricăror lucruri cu ajutorul schingiuirilor. Această putere a deținuților credincioși izvora din felul cum se raportau la viața aceasta. Viața prezentă era doar început pentru cea viitoare, era doar o parte mică, o vale a plângerii din care trebuia să iasă sufletul neîntinat.

Trupul, ca și gazdă a sufletului, nu importa foarte mult, și de aceea suferința abătută asupra acestuia avea ca scăpare întărirea sufletului, deci asigurarea parcurgerii unui pas în plus spre Împărăția cea veșnică.

Ideologia materialistă, pentru care nu exista suflet, nu putea percepe această relație subtilă între trup și suflet și nu înțelegea cum cei aflați în mâinile lor renunță la un așa zis confort în lumea perfectă creată de ei și acceptă o suferință prelungită și pe deasupra slujesc neîncetat lui Hristos și Maicii Domnului, adică unor persoane, spuneau ei, inventate pentru orbirea și smintirea popoarelor.

6. Comunism și Creștinism

Această concepție cu totul diferită despre suferință izvorăște din contradicția dintre cele două sisteme, comunismul și creștinismul. Primul propagă non-valori, al doilea, valori. Cel dintâi se bazează pe urmărire, spionaj, secrete, cel de-al doilea, pe iubirea aproapelui, acoperirea greșelilor altuia și ajutarea lui.

În comunism, toți trebuiau aduși la unison și era o crimă faptul de a fi gândit altfel decât comuniștii. Ei erau atât de înfumurați, atât de încrezători în ei înșiși, încât lumea parcă începea de la ei. Pretindeau că dezvoltarea științei confirmă justețea doctrinei și vederilor lor și deci toți ceilalți se găsesc în eroare și sunt în contratimp. Proclamau noul și urma de la sine că ceea ce era vechi era îndoielnic sau chiar rău. Uitaseră că în Rusia se făcea o experiență tragică prin aplicarea unei doctrine politice neverificate și care încă nu reușise … Totuși ei o luau ca pe cel mai sigur lucru și militau pentru el cu o înverșunare nemaipomenită. Nu voiau să vadă că fizica atomică ce se dezvoltase atât de mult în secolul nostru nu numai că nu-i confirmă, dar venea cu dovezi irefutabile și peremptorii că în lume nu există numai materia, ci și spiritul, și că spiritul e superior materiei. Ea aducea dovezi precise despre existența lui Dumnezeu; totuși comuniștii o tăgăduiau și combăteau religia ca nefondată și chiar păgubitoare.

Nu exista nici o urmă de omenie în comuniști când era vorba de a pedepsi pe cei contrari sistemului. „Dacă vreunul arăta că vreodată, într-o ocazie a ajutat pe comuniști, i-a iertat de o greșeală, comuniștii spuneau cu cinism: Pentru ce ne-ai făcut bine, îți mulțumim, iar pentru ce te acuzăm acum, te băgăm în pușcărie, căci ai împiedicat progresul gândirii socialiste și ideologiei noastre.

Sistemul acesta este atât de perfid prin faptul că membrii sunt atât de legați unii de alții prin activitatea pe care o duc împreună, prin supravegherea pe care fiecare e pus să o facă asupra fiecăruia și a tuturor împotriva tuturor, prin neîncrederea unuia în celălalt, prin dezgustul și deprimarea la care ajung oamenii într-o astfel de societate, încât toate acestea fac foarte grea sau imposibilă, fără mari convulsiuni și lupte, desprinderea din hora în care împreună au jucat. Ei sunt angrenați, ca într-un lanț puternic la care verigile sunt bine strânse și greu se pot desface din lanț. „Ei vor ajunge să spună «Doamne, cine ne va scăpa de noi? »” Cu adevărat comunismul era un rău mai mare decât războiul. Pentru că pe lângă suferința inimaginabilă prelungită la cote diabolice, comunismul a adus și multe victime. Care o fi fost justificarea acestei doctrine politice numite comunism? Afară asuprire, în temnițe, asuprire, totul în profundă apăsare. În Rusia în 1940 erau 15 milioane de deținuți la o populație de 180 milioane. La noi, la 20 milioane locuitori, niciodată numărul deținuților n-a fost sub 150000.

Și cum s-a putut organiza un sistem torționar, decât având ca slujbași oameni de nimic? Toți funcționarii de sub comuniști erau de aceeași speță. Altfel nu erau primiți, sau erau imediat înlăturați. Era primejdie pentru un om de caracter să fie slujbaș sub comuniști. Era cu neputință a se menține în post fără a se degrada.

Ei așteptau de la fiecare care era supus „transformării” din bandit în slujitor al sistemului să facă concesii totale pe toată linia în cele profane, iar în problemele religioase să manifeste o intransigență totală. Astfel încât în urma acestor declarații trebuia să rezulte că toți au lucrat împotriva binelui poporului ca niște dușmani ai lui. Numai comuniștii sunt adevărații prieteni și binefăcători ai poporului, căci doar ei au desoperit calea mântuirii și fac toate pentru mântuirea lui. Trebuia să fii sincer, să nu minți, să nu-i înșeli pe „binefăcători”. Valorile autentice trebuiau epurate. Numai reeducat puteai intra în noua și nobila societate comunistă. Altfel nu meritai să ieși din temniță. De aceea trebuia să fii cercetat în străfunduri să nu rămână ceva nedescoperit din relele ce ai gândit sau făcut. Ca la botezul creștin, te lepezi de omul vechi ca să devii o făptură nouă. Trecutul era turpitudine, reeducarea, renaștere. Însă din păcate „minciuna, exagerarea, falsul țin strict de natura comunismului. Desființați-le pe acestea și distrugeți însuși comunismul.

Nenorocirea a fost că nimeni n-a știut să-și facă o mai bună propagandă decât comuniștii. Ajunseseră la o psihologie patologică: o tăgăduire a trecutului aproape totală, o critică a tuturor, „o inflamare a eului până la nebunie. Tot ce fusese înainte era rău: și organizarea socială, și Biserica, școala, și filozofia, și justiția. Tot trebuia dărâmat. Se proclama noul și dărâmarea vechiului fără control și fără examen. Absolut totul trebuia lepădat. Parcă lumea începea de acum. Cu pasiune și un dinamism aprins și formidabil dărâmau și ardeau urmele trecutului. O nouă barbarie se instala în România, în numele științei ce confirmă socialismul ca singura doctrină socială justificată în numele și pentru o presupusă fericire viitoare. Toate trebuiau jertfite în numele acestora și pentru construirea societății socialiste multilateral dezvoltate, culmea fiind comunismul, epoca de aur a omenirii.

Comuniștii au făcut multe greșeli. Una dintre ele este că au semănat neîncrederea în oameni și cu ea au adus suspiciunea, neliniștea, tristețea. De aceea comuniștii pot fi numiți „groparii popoarelor.” Căci dispărând pacea, încrederea, bucuria, popoarele lunecă lent pe drumul morții.

Spre deosebire de acesta, creștinismul nu e religia slăbănogilor, a lașilor, ci a luptătorilor, a eroilor, ce se aruncă în luptă spre a salva, a celor viteji ce știu să moară stând drepți și nu într-o atitudine statică, ci în una dinamică, creatoare. Forța morală aprinde, susține și mântuiește căci te împinge la o dăruire fără condiții, gratuită și nobilă. Așa a fost cel puțin în momentele grele din timpul epocii de aur.

Comunismul nu este decât prezența satanei pe pământ. Comuniștii au făcut din ideologia lor o religie care se află din opoziție cu cea creștină; este religia urii, a minciunii și a crimei, ridicate la rangul de virtuți; și nu se răspândește decât prin minciună, neîncredere, teroare și frică. Pe plan spiritual, scopul său este dezumanizarea omului, iar pe plan material: mizerie, foamete, lipsă.

În comunism vrei, nu vrei, trebuie să spui și să faci numai ceea ce ți se ordonă. Nu trebuie să gândești, nu trebuie să judeci, voința și libertatea nu mai există. Iar dacă te împotrivești sistemului, pentru consolidarea puterii sunt închisori, gulaguri, lagăre, canale, deportări, domicilii obligatorii și degradare, siluirea conștiinței, pierderea demnității umane, robotizarea și dirijarea tuturor acțiunilor.

Principiile de genul „decât să scape un vinovat, mai bine arestăm o mie de nevinovați” sau „oameni să avem, că de condamnarea lor suntem siguri” demască o politică cu totul inumană. Aceasta pentru că totalitarismul nu e atât închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale, cât mai ales manifestarea unei atracții pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot încadra în haosul totalitar e simplu: „ei iubesc viața; nu moartea.”

Pentru astfel de slujitori ai morții, „mistica și religia, adică tocmai acele resurse care depășesc moartea, sunt soluții ori perspective spirituale rudimentare.”

Pentru ei caracteristica fundamentală a sistemului lor era obsesia de a suprima orice sentiment uman sau fratern. Însă existau și slujitori ai comunismului care „călcau strâmb”, în sensul că nu respectau strictețea impusă și nu erau icoane ale dezumanizării, ci permiteau deținuților să vorbească, îi informau, le dădeau speranțe și-i încurajau.

Pentru a vedea cât de mișel era acest sistem vom aminti de cazul lui Țurcanu, care după ce a condus cele mai crunte torturi și reeducarea, crezând că astfel aduce un excelent serviciu sistemului și așteptând o binecuvântată răsplată, a fost invitat într-o zi la Securitate. Acolo a fost pus să declare tot ceea ce a făcut în închisoare. Crezând că declarațiile trebuie să fie cât mai pompoase, pentru ca răsplata să fie cât mai mare, Țurcanu a scris în amănunt despre toate torturile. Mare i-a fost surpriza când a văzut că în loc să fie răsplătit pentru activitatea sa în slujba sistemului, a fost condamnat la moarte pentru crime împotriva poporului.

Iată cum știe sistemul minciunii și terorii să-și răsplătească slujitorii. Nu degeaba exista temerea printre comuniști că după fiecare gardian și comunist fuge o zeghe de deținut.

Și pentru a încheia această paralelă voi mai adăuga că „cei care s-au slujit de tortură au făcut-o pentru că erau mai slabi decât victimele lor. Însă la comuniști este un paradox: ei se declarau mai puternici decât victimele lor, și tot foloseau metode de tortură de o sută de ori mai eficace.”

7. Rugăciunile și slujbele

Și mai era ceva ce deosebea fundamental creștinismul de comunism. În comunism, omul era un instrument, o unealtă de care te puteai oricând dispensa; iar în creștinism, omul era un dumnezeu după har, o persoană care putea intra oricând în dialog cu Dumnezeu, care putea să-și spună oricând păsul și putea oricând primi alinare. Acest lucru s-a petrecut în temnițele comuniste prin rugăciunile și slujbele care s-au săvârșit în ciuda sistemului strict de supraveghere.

Pe lângă rugăciunile particulare pe care și le făcea fiecare Dumnezeu știe cum, au existat și momente în care se puteau face slujbe, nu pentru că li s-ar fi permis deținuților, ci pentru că reușeau să se organizeze ei (astfel încât să poată cânta toți Hristos a înviat, de pildă).

O slujbă rar întâlnită în închisorile comuniste a fost botezul, convertirea totală la creștinism. A fost cazul Părintelui Nicolae Steinhardt care din evreu a devenit creștin-ortodox. O altă situație deosebită a fost săvârșirea Sfintei Liturghii în temnițele de la Aiud de către Părintele Ioan Iovan. O altă situație înălțătoare a fost petrecerea Nopții de Înviere în mină și săvârșirea slujbei acolo ș.a.

Toate au avut un rol salvator, dătător de speranțe pentru deținuți.

Aflat în închisoare, Părintele N. Steinhardt mărturisește despre dorința sa de a se boteza și vorbește despre experiențele religioase ale altora întâlnite acolo. Astfel, la Securitate, până în momentul condamnării, interval în care aveai voie să te rogi, era un catolic care se ruga mult rostind rozariul Sfântului Anton. Ulterior, avea să întâlnească un călugăr ortodox basarabean, arhimandritul Mina Dobzeu care l-a și convertit la ortodoxie și l-a botezat (la Jilava). După o scurtă catehizare, fiind prezenți și doi preoți greco-catolici, are loc la câteva zile botezul. „Pr. Mina rostește cuvintele trebuincioase, mă însemnează cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap și pe umeri tot conținutul ibricului și mă botează în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Botezul șterge toate păcatele. Mă nasc din nou din apă viermănoasă și din duh.”

Aflându-se ulterior la capul unui coleg de suferință bolnav, acesta îi cere Părintelui Steinhardt „să rostească rugăciuni și se roagă și el”.

Deși se botezase de ceva timp, catehizarea continuă pe tot timpul vieții. Ca o ilustrare a îndeletnicirilor lor, Părintele N. Steinhardt învață rugăciunea de seară „Lumină lină” al cărei farmec inefabil l-a cucerit de prima dată.

Cea mai importantă sărbătoare creștină, în ciuda regimului aspru este și ea sărbătorită la Gherla. Pentru ca Paștele să fie sărbătorit cu bucurie și mai mare, unii deținuți „au cusute într-un colț de batistă, câteva fărâme de Sfânta Împărtășanie, date lor cu vreo 3 ani în urmă de Părintele I. Iovan. Pentru a se împărtăși, postesc negru sâmbătă și duminică. Unul din ei, Marinică, știe pe de rost rugăciunile Împărtășaniei. Duminică la prânz ne urcăm la etajul al patrulea, unde e patul lui Sile. Ne așezăm turcește. Marinică rostește pe îndelete întregul șirag al rugăciunilor. Apoi spunem fiecare: Cred, Doamne…, Luați, mâncați… De pe podul palmei cu grijă spălată înghițim fiecare câte o firimitură. Marinică rostește rugăciunea de mulțumire. Aceasta este o frântură din momentele de binecuvântare divină de care au beneficiat cei din închisoare.

Paradoxal, însă, condițiile grele din celulă, suferința provocată neîncetat potențează valoarea rugăciunii. În singurătatea și obscuritatea celulei există cele mai favorabile condiții pentru rugăciune. Suferința întoarce pe om spre Dumnezeu, adică „în ziua necazului” omul Îl caută pe Dumnezeu. În bezna celulei, nu ți se mai pare că afirmația Sfinților Părinți, care spun că rugăciunea este totul, ar fi exagerată, ci te convingi că este un adevăr. Doar când experimentezi învățătura Sfinților Părinți îți dai seama și poți cunoaște adevărul lor.

Această caracterizare ajută la formularea concluziei că celula închisorii este chilie de mănăstire, iar întemnițarea, pentru început, era considerată un dar divin, iar executarea condamnării, un stagiu necesar pentru renașterea sufletească și o școală eficace pentru a deveni un luptător credincios adevărat.

Pentru a susține această idee vom invoca experiența unora din cei ce au trecut prin catacombele creștinismului secolului XX. Pr. Liviu Brânzaș, izolat fiind la celula 7, sesizează că pentru el începe o nouă epocă de efervescență sufletească. „Parcă mi s-a ridicat un văl de pe creier. Percep frumusețea creștinismului cu toată intensitatea. Simt un impuls masiv de a mă dărui slujirii lui Hristos. Nu există un sens al existenței în afara lui Hristos. Sunt atât de entuziasmat pentru acest moment de renaștere sufletească, încât notez pe Jurnal: «Pe frontispiciul acestei celule trebuie să se scrie cu litere de foc: în acest cavou s-a născut un om»”.

Această mărturie nu este unică. Însă pe lângă acestea, Dumnezeu a rânduit ca acolo în suferința aprigă din închisori, aleșii lui să nu ducă lipsă de mângâierea venită prin spovedanie și împărtășanie.

„Suntem în Săptămâna Mare. Preoții sunt ocupați cu spovedania și cuminecarea fraților de suferință. Atât cei ortodocși, cât și cei greco-catolici.”

În închisoare manifestările religioase vor fi fost foarte frecvente pentru că acolo, în împărăția durerii, totul se concentrează pe trăirea semnificației religioase. Și cum se poate săvârși acest lucru decât prin rugăciune și cântări – Cu noi este Dumnezeu, Sfinte Dumnezeule și altele – de care răsună bolțile subterane?

În aceste subterane deținuții au fost martori la o Înviere trăită poate doar de creștinii primelor veacuri. Ca și atunci, deținuții se aflau în subteran. Ca și atunci, condițiile neprietenoase întăresc credința și dragostea de Dumnezeu.

„În Vinerea Mare se ține post negru. Nu se mănâncă nimic și nu se bea apă, deși în adâncul ocnei se lucrează din greu și, în multe locuri, în căldură tropicală. Deținuții se consolează cu gândul că și Stăpânul ceresc a răbdat pentru noi și de aceea trebuie să rabde și ei.”

Bucuria și fiorul sfânt care i-a cuprins pe deținuți sunt unice: „lămpile se sting una câte una; întuneric absolut, liniște suprafirească … Brusc se aprinde o lampă. Lumina țâșnește parcă din infinitul beznei. Se aude vocea preotului: «Veniți de luați Lumină!» și lumina trece din lampă în lampă, din suflet în suflet, apoi vocea cucernică intonează: «Mărire Sfintei și Celei de o ființă și de viață făcătoarei și nedespărțitei Treimi!» Din zeci de piepturi răsună cântarea Hristos a înviat din morți.”

De aceea suferința lor este transfiguratoare: cine a trăit o asemenea noapte devine un alt om! Acolo, în adâncul acelei catacombe, cu întunericul ei copleșitor, de unde nu se aștepta ca ei să nu mai iasă într-o bună zi, răsare o rază de lumină de care nu te poți împărtăși nicicând și nicăieri în altă parte.

Și nu doar Învierea este prilejuitoare de momente solemne și unice, ci și Crăciunul răscolește amintiri și provoacă nostalgii și sentimente sfinte. Crăciunul este prezent pretutindeni, căci „prin bărăci, pe galerie, pretutindeni se colindă …”

În acest univers restrictiv momentele acestea sfinte erau cele mai căutate. Când se înăsprește regimul, orice pedeapsă cu izolarea este privită ca o mare binecuvântare, căci „după un an de viață într-o celulă aglomerată, fără posibilitatea vreunei clipe de totală liniște și singurătate, iată-mă primind mult dorita oază pentru reculegere”.

Chiar darurile cu caracter religios au o mare însemnătate; ele sunt semnul prețuirii cuiva: „Într-una din zile, am bucuria să primesc un medalion făcut dintr-o bucată de os, pe care e sculptat chipul Mântuitorului având coroana de spini pe frunte. Pe spatele medalionului este reprezentat Muntele Golgota, pe care se înalță Crucea mântuirii noastre, iar sub cruce este scris Aiud.”

Suferința și Crucea Mântuitorului sunt împropiate de fiecare din cei ce trec prin temnițele comuniste. În cazul nostru e vorba de Pr. Liviu Brânzaș care este pus în fața suferințelor Aiudului.

La Aiud a fost și Părintele Nicolae Grebenea. Crăciunul petrecut acolo încarcă puterile secătuite și alină suferința „căci colindele trezesc în suflete, mai ales la cei ce suferă, sfinți fiori de pace și nădejde. Nădejdea alături de credință e forța deținutului. Fără ele deținuții se usucă și mor …”

Tot la Aiud, deținuții au avut parte și de Sfânta Liturghie. Era totuși perioada de început, când nu începuse regimul sever al reeducării și demascării.

„Episcopul greco-catolic Ioan Suciu, când s-a retras să slujească Sfânta Liturghie, se simțea atmosfera de sfințenie, ca un magnetism ce ieșea dintr-însul. Slujirea frumoasă, predica ziditoare au umplut inimile deținuților

.”

Pe lângă rugăciunile propriu-zise, mai existau poeziile cu tentă creștină care trădau un optimism și o prospețime sufletească extraordinare: „O, Doamne, azi când nimeni nu mai poate / Să-nfrunte al ispitelor sudum, / Când înspre iad duc drumurile toate / Iar înspre rai un singur drum, / Trimite-mi îngeri astfel să mă poarte / Să nu mă întinez la nici un pas / Și sufletul să Ți-l aduc la moarte / Îmbătător ca floarea de alcaș”

De mare folos în temniță erau și cuvântările și sfaturile rostite de oameni competenți; astfel Pr. Valeriu Antal „pe mulți i-a întărit cu vorba lui înțeleaptă, pe mulți i-a luminat prin explicațiile teologice …”

Chiar dacă se aflau în închisoare, și chiar dacă erau păziți, deținuții nu s-au privat de frumoasa slujbă de Paști. La mina Baia Sprie deținuții erau conștienți că asemeni chinurilor Mântuitorului, trebuia ca și ei să treacă prin suferință ca să se curețe și astfel să aștepte Învierea, astfel că mai toți erau văzuți tot mai des în atitudini de meditație și rugăciune.

În Vinerea Mare, administrația închisorii le-a dat deținuților, după ciorbă, cea mai bună mâncare spre a-i face să renunțe la post, după o îndelungată perioadă de înfometare. Însă toți au preferat să postească, iar unii și-au păstrat friptura pentru ziua Învierii.

Și chiar dacă se petrecea în mină, slujba n-a fost lipsită de clopote (niște sfredele legate în poziție verticală), de oamenii cu lumânări (lămpile de carbid), de rânduiala slujbei pe care o știa diaconul Bej, astfel încât toți cântau slujba Învierii.

În afara frumoasei și ineditei slujbe de înviere, administrația urmărea să contracareze orice încercare de a sprijini pe aproapele aflat în suferință în momentele de pervertire a minții și negare a apartenenței religioase. Astfel Părintele N. Grebenea a fost obligat să nu mai dea sfaturi duhovnicești. Răspunsul a fost tranșant: „Ca preot creștin, pot eu să resping pe cineva dacă vine și îmi cere un ajutor spiritual? Pot eu să spun: n-am voie să vorbesc și mă retrag? Acest lucru nu l-aș face orice s-ar întâmpla … Nu resping cererea voastră din îndrăzneală. Nu! Ci din necesitate: mi-e imposibil a o primi și nu vreau să vă înșel …”

Răspunsul vădește eroism și dorință de mărturisire și de împlinire a activității învățătorești a preotului.

În afara acestor slujbe organizate și momente de discuție și sfătuire, existau și momente în care deținuții căutau însingurarea. Astfel, o zi la carceră era prilej de bucurie pentru că oferea posibilitatea meditației și rugăciunii. Rugăciunea care predomina era rugăciunea inimii pe care unii o spuneau foarte des.

Când a început regimul sever, orice încercare de căutare a unui refugiu în rugăciune era aspru pedepsit. „am avut de înfruntat furia unui plutonier român, gardian care m-a văzut închinându-mă, m-a amenințat că mă va bate cu ciocanul dacă mă mai vede prinzând muște.” De multe ori răspunsul deținuților venea ca expresie a asumării unor riscuri: „Faceți ce vreți. Nici o lege nu oprește rugăciunea. Eu mă voi ruga înainte.”

Nu doar rugăciunea inimii se făcea în închisoare, ci existau și anumite persoane care țineau lecții de mistică făcând astfel ca timpul să treacă frumos. „N. Crainic i-a prezentat pe Dostoievski, Meister Eckart, pe Sfântul Simeon Noul Teolog …”

A existat și o perioadă când și morții puteau fi îngropați cu cinste și nu aruncați ca niște animale în gropi comune. „După ce trecuseră 10 ore de la moartea lui Costache, în care timp ne rugaserăm cu lacrimi și disperare – «Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău, Costache» – după ce i-am spălat trupul, l-am scos pe targă în curtea închisorii.”

Putem să sesizăm valoarea rugăciunii pentru deținuți, după felul în care era urmărită. În perioada cruntei reeducări „cu deosebită atenție era vânată rugăciunea. Cei sub demascare erau supravegheați, mai ales că seara, după ce li se permitea să se întindă în pat, puteau avea tentația de a căuta sprijin în credință. O privire pierdută sau concentrată într-un punct oarecare, mai lung, fixarea tavanului, seninătatea feței, erau considerate ca semne suficiente de rugă și cel surprins într-o asemenea poziție era readus la realitate printr-o lovitură puternică. Un simplu tremur al buzelor era echivalentul unei rugăciuni spuse în gura mare. Bătaia era urmată obligatoriu de o declarație făcută în fața tuturor, cum că regretă că a făcut astfel o crimă incalificabilă.”

Totuși ziua se încheia tot cu rugăciunea spusă în genunchi.

Chiar în cazul condamnărilor la moarte, deținuților li se permitea înainte de execuție să aibă acces la un preot.

Cu toată normalitatea existentă în celule, în cadrul slujbelor, existau și unele anormalități, de pildă „Cucu Gheorghe din București, arestat de asemeni în 1955, aflat între anii 1960-1963 la Gherla, în camera 85 susținea slujbele religioase în întregime, în lipsa unui preot.”

Mai mult, același Gheorghe Cucu în urma transformărilor suferite sub influența Părintelui Ioan Iovan, săvârșea Liturghia și slujba întreagă de duminică.

În închisoarea de la Galați, în timpul directorului Gorciu, un fiu de preot, surprins fiind că își făcea rugăciunea, a fost lovit și i s-au zdrobit picioarele până a fost lăsat mort.

Pe lângă aceste brutalități și riscuri pentru cei ce doreau să-și găsească alinarea în rugăciune, existau și momente frumoase care făceau ca celelalte clipe să fie uitate.

D. Bordeianu se întâlnea cu un deținut, Fluieraș, cu care discuta, și încerca să-i împărtășească suferința ce o are pe suflet. „La Fluieraș era tocmai opusul a ceea ce simțeam eu și de aceea el rostea rugăciunea cu inimă caldă și copleșită de prezența lui Dumnezeu. Fluieraș credea fierbinte și aștepta să plece din lumea asta. Dacă facem și precizarea că cei doi tocmai trecuseră prin reeducare ne putem face o idee cât de mare era credința acestui Fluieraș, și cât era de important să ieși curat. din reeducare.”

Fluieraș nu era un exemplu singular. Se pare că Dumnezeu a trimis rând pe rând oameni credincioși, evlavioși la unul din supușii săi, Dumitru Bordeianu care aproape că se lepădase de credință, încetase să se mai roage și astfel s-a îndepărtat de Dumnezeu. Un alt exemplu era Gicu Jimboiu, un tânăr care a ajutat la vindecarea lui Bordeianu și care trăda o iubire de aproapele molipsitoare. „Frate, ești bolnav, nu te teme însă și ai încredere în mine. Deschide-ți sufletul și spune-mi ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva.” Și din cele ce urmează, se pare că D. Bordeianu a reînvățat să se roage și a reușit să se împace cu Dumnezeu: „– Nu-l ofensa pe Dumnezeu; nu El te-a părăsit; tu L-ai ofensat – m-a apostrofat.”

Se pare că ședințele acestea de recuperare au dat rod însutit, căci în noaptea de înviere, la auzul clopotelor, la Gherla, s-a produs ceva deosebit cu Bordeianu: i se părea că zgomotul armonios venea din altă lume. Se pare că adevărata convertire pentru el de abia acum urma, căci după ce a trecut prin reeducare și și-a pierdut credința pe care o avea, o dobândea acum din nou, însă de data aceasta era o credință adevărată: încercată în foc, dobândită în urma jertfei de sine și era ca urmare trainică.

„Am căzut în genunchi în fața ferestrei și cu mâinile încrucișate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului: «Doamne Iisuse Hristoase, mărturisesc că te-am ofensat, dar Tu știi că am ajuns la marginea suferinței și răbdării. Nu mai pot! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ție din toată ființa mea, iartă-mă și învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în Învierea Ta.» N-am apucat să termin aceste cuvinte, că trupul mi-a fost cuprins de un tremur și o zvârcolire ca a posedaților.”

Se pare că pentru Bordeianu, Dumnezeu a ales ca el să-L cunoască în urma experienței traumatizante a reeducării, căci concluzia lui este plină de speranță și limpezime „De Înviere, Dumnezeu mă vindecase și mă înviase și pe mine”.

S-ar putea spune că în închisoare nu exista cadru pentru facerea rugăciunilor și slujbelor, de asemenea s-ar putea spune că cei de acolo despre trăirile mistice și uitau de porunca evanghelică „Taci tu ca să vorbească faptele Tale”. Exemplul următor vine să infirme cele spuse anterior și să slăvească pe Dumnezeu Care a făcut din robii săi aleși ai Sfântului Duh.

„Badea Trifan era foarte discret în manifestări în Săptămâna Mare. … Luni dimineața, am vrut să stau de vorbă cu el, despre trăirea duhovnicească din această Sfântă Săptămână. Spre marea mea surprindere însă, când m-am apropiat, am observat că plângea cu șiroaie de lacrimi. Era retras într-un colțișor și plângea în continuu, privind cu ochii sufletului și simțind cu inima suferințele Fiului lui Dumnezeu răstignit pe cruce …”

Minunat a fost și modul în care deținuții făceau rost de Sfânta Împărtășanie, astfel, Părintele Dimitrie Bejan o primea de la un milițian ca împărtășanie uscată pentru bolnavi.

Arhimandritul Ioan Iovan mărturisește că el, chiar în timpul regimului sever reușea să săvârșească Sfânta Liturghie în închisoare, având cusut Sfântul Antimis pe dosul maieului, și astfel reușea să o facă pe pieptul altui preot, în unghiul mort al celulei de unde cel de la vizetă nu vedea nimic.

Părintele Zosim Oancea mărturisește și el chipul deosebit în care reușeau să-și păstreze sufletele curate. Toată activitatea pe linie duhovnicească pe care au îndeplinit-o preoții în închisorile comuniste a culminat cu administrarea Sfintelor Taine: mărturisirea și împărtășania la sărbătorile mari. Firește, nu ca afară și nu sub patrafir, ci prin mijloace de comunicare specifice închisorii: alfabetul Morse, „parașutele” niște sfori cu care deținuții își transmiteau noaptea mesaje, sau mici obiecte de la un etaj la altul. Ca linie de transmitere cea mai bună era cea a țevilor de calorifer. Se făcea instructajul, după care urma realizarea practică. După atenționarea cu trei lovituri în țeava de calorifer, urma spovedania. În camerele cu turnători se lua numai poziția spirituală. La a doua atenționare știau că rostesc rugăciunea dinainte de spovedanie. La a treia știau că este momentul spovedaniei, și-și spuneau păcatele în gând înaintea lui Dumnezeu. Iar la a patra, știau că le zic rugăciunea de dezlegare. În mod asemănător s-a procedat la taina Sfintei Împărtășanii.

„Ca prin minune am găsit asupra mea cusută într-un colț de haină o fărâmătură de Împărtășanie. Am cusut-o în colțul unei batiste și aveam în felul acesta, Sfântul Antimis, socotind că acea fărâmă de cuminecătură înlocuiește Sfinte Moaște care se cos în pânzătură, ca să devină antimis.

Astfel, la Sfânta Liturghie, pe (care, ca text o săvârșeam zilnic) când era vorba de împărtășit procurau vin, de la farmacia penitenciarului, alături de bucata de pâine (rația zilnică) pe care le puneau pe antimis și slujeau în felul acesta Sfintele Taine.

Dacă aveam vreun turnător în cameră, atunci săvârșeam sfințirea noaptea, cu antimisul și cu elementele pe pieptul meu, stând în pat pe spate și acoperit cu pătura.

O dată făcută Sfânta Împărtășanie intrau în funcțiune parașutele, ca s-o trimitem la toate etajele. Cuminecarea urma același ritual cu bătăile din țeavă. La primele bătăi, se făcea rugăciunea, la următoarele bătăi fiecare înghițea; iar la bătăile de la urmă știau toți că în calitate de preot, rostesc rugăciunile de după Sfânta Împărtășanie.”

Cu adevărat misiunea unor preoți ca Pr. Zosim Oancea nu ar putea fi egalată de mulți preoți, având în vedere condițiile grele cât și reușitele lui de a alina suferința celor necăjiți de acolo.

De aceleași bucurii duhovnicești a avut parte și părintele Bejan, despre care am putea spune că parcă nici nu a simțit că a trecut prin închisoare, căci suferința parcă nu și-a găsit un aliat în el. De Înviere, pentru că a strigat „Hristos a înviat, fraților”, a fost dus la carceră,dezbrăcat, însă aceasta a fost spre bucuria lui, căci „era bine! Și pace-n suflet! Însemn fruntea, pieptul și umerii cu semnul Golgotei! Diafan, transfigurat, Iisus plutește pe lângă sufletul meu. Mâna lui îmi atinge fruntea cu o caldă binecuvântare. I-atâta pace în carceră! Dulce ești, Doamne, în suferințele pe care ni le îngădui! Fă-mă Doamne, bun! Bun, ca un om!”

Nu doar Părintele Dimitrie se purta exemplar, ci mai erau unii care împlineau ad literam cuvântul Evangheliei „Dacă cineva te lovește peste obrazul drept …”; astfel, Părintele Ștefan Marcu își făcea rugăciunile, fapt ce a stârnit mânia lui Andrei Ioan care-l lovi peste obraz: Ce-i cu semnele astea mistice? Nu știi că sunt interzise? Vrei să fim pedepsiți toți pentru tine? Marcu în picioare îi răspunde senin: Lovește-mă și pe obrazul celălalt. Și Iuda lovește. Loviturile cad peste cap, iar pe față apare roșul sânge. Iuda urlă și lovește. Marcu, tăcut, își face semnul crucii.

Iată comportamentul unui sfânt care simțea ce înseamnă să-ți iubești aproapele care se află în suferință și dezechilibru.

Pentru astfel de oameni, în noaptea de Paști, cuvintele „Unul pe altul să ne îmbrățișăm, iar celor ce ne urăsc pe noi, să le iertăm toate, pentru înviere” declanșează o cugetare adâncă. „Greu cuvânt! Cine-l poate cuprinde?”

Și la Penitenciarul din Bacău, acolo unde erau mulți preoți catolici, s-a săvârșit Sfânta Liturghie. Astfel gardianul penitenciarului a adus sub cel mai mare secret, câteva bucăți de pâine și ceva ostii și vin pentru Sfânta Liturghie, precum și două foi din Liber Usualis, pe care se afla Canonul Sfintei Liturghii în limba latină. În dimineața zilei de 6 ianuarie 1950 la ora 4 dimineața, trei preoți catolici s-au ridicat pe șezut, au întins pe picioare o pătură și peste ea o batistă albă, folosind un păhăruț ca și potir, au celebrat Sfânta Liturghie în această poziție rostind în șoaptă cuvintele și au împărtășit pe toți ceilalți care stăteau atenți întinși în pat. În afară de acest moment cei trei nu au mai putut săvârși Sfânta Liturghie în închisoare.

Și postul, cu toată foamea care mușca din deținuți, era adeseori ținut. Uimitor și deosebit este exemplul unui adventist care pretindea că religia nu-i permite să mănânce mâncare gătită cu ulei sau carne ori fiartă. Nu mânca nici pâine. Cerea doar verdețuri sau fructe. A murit de foame, dar tot nu și-a încălcat regimul.

Un altul care a săvârșit Sfânta Liturghie în închisoare a fost Nifon Petruș, care era doar monah. El a spovedit în Săptămâna Patimilor 2000 de deținuți și a oficiat Sfânta Liturghie, păzit de deținuți, pe Antimisul primit de la Arhimandritul Ioan Iovan.

8. Momente înălțătoare

Pe lângă momente de rugăciune au fost și momente deosebite, adevărate minuni, prin care Dumnezeu vorbea direct celor implicați, astfel că deznădejdea, tristețea erau îndepărtate pentru a da loc optimismului și curajului.

Astfel, avocatul Nelu Rusu visă că erau trei lumânări aprinse într-un loc în lagăr și una s-a stins pe neașteptate. „Unul din deținuți spuse că «o moarte fulgerătoare se va petrece», ceea ce s-a și întâmplat.” Prin aceste vise deținuților li se confirma că Dumnezeu îi vede și nimic nu li se poate întâmpla fără știrea Lui. Deosebit era că apucau și ei să se pregătească pentru aceste evenimente.

Pentru alții aceste vise, cu siguranță nu false minuni după scopul lor, sunt salvatoare. Pentru Nicolae Grebenea, aflat într-un moment foarte greu, de deznădejde, visul avut l-a liniștit „căci i-a apărut un om îmbrăcat în reverendă care i-a spus cu glas blând «Liniștește-te, nu vei înnebuni. Repet, nu vei înnebuni …», iar a doua zi acesta s-a trezit într-o perfectă liniște și plin de bucurie.”. Un altul, Traian, a fost învrednicit din nou de apariția în vis a Sfintei Maria. Se pare că ea era cea care îl ocrotea.

În contextul suferințelor deținuții, după ce primeau astfel de întăriri și confirmări, se convingeau că Dumnezeu există. În temnițele comuniste, deținuții știau că există Dumnezeu. Dacă până atunci mărturiseau că fuseseră orbi, era momentul să spună că au dovada puternică și de netăgăduit a existenței Sale.

Un altul, care avea probleme cu digestia și se scurgea sigur spre moarte a aflat leacul de la Hristos, Care i-a spus: „Octav, mestecă bine pâine și-ți va fi bine” și la puțin timp a scăpat de suferință.

Pentru cei aflați în întunericul celulei, în mirosul greu al mizeriei, minune este și posibilitatea de a simți mirosul îmbătător de flori de tei, miros care vorbește despre frumusețea lui Dumnezeu.

În contextul suferinței, chiar și posibilitatea de a avea în continuare o haină care să-i păzească de frig este văzută ca ajutor direct al lui Dumnezeu. Suferința i-a ascuțit pe cei de acolo, trupul a slăbit, dar sufletul este receptiv la prezența lui Dumnezeu. Liviu Brânzaș care avea un cojocel cu care se păzea de frigul din celule, la o percheziție pentru confiscarea lucrurilor surplus spune că Dumnezeu a făcut o minune cu El: „Slavă Ție, Doamne! În acel moment sunt gata să jur că l-am văzut pe îngerul meu păzitor cum i-a purtat mâna celui de care depindea supraviețuirea mea! Nu susțin că l-am văzut cu ochiul trupului, dar prea multe momente de coincidențe fericite am trăit în anii de prigoană și închisoare, ca să cred că toate momentele vieții mele de prigonit și întemnițat s-au desfășurat doar după legile naturale.”

Cu adevărat în suferință omul începe „să-L depisteze” pe Dumnezeu, să-I simtă mâna ocrotitoare și dătătoare de speranță.

Minunea însemna, în contextul dușmănos al comunismului să vezi lucrarea lui Dumnezeu în lume, să te minunezi de puterea Lui și să rămâi gânditor în fața judecăților lui Dumnezeu. Acest lucru s-a întâmplat și cu Dumitru Bordeianu, cel care Îl renegase la un moment dat pe Dumnezeu în închisoare. Dumnezeu a rânduit, spre folosul său duhovnicesc, să întâlnească un om care, atunci când L-a găsit pe Dumnezeu, L-a mărturisit cu orice risc, chiar cu prețul vieții. Este vorba despre un bătrânel, Fluieraș; „am rămas înmărmurit zărind acolo un bătrânel, în genunchi și cu mâinile încleștate. Se ruga în fața unei icoane. La zgomotul saboților a întors capul și văzând că sunt un deținut ca el, mi-a făcut semn să vin aproape. M-am apropiat cu sfială și am îngenuncheat și eu. Atunci, bătrânul mi-a șoptit că este socialistul Fluieraș.

După ce și-a terminat rugăciunea, l-am întrebat nedumerit, cum se face că el, care prin concepție ar fi trebuit să fie ateu, se roagă totuși lui Dumnezeu? Bătrânul cu o voce care mi-a încălzit inima, mi-a spus că aceasta a fost în tinerețe, că totul n-a fost decât minciună, iar acum se roagă lui Dumnezeu să-L ierte.”

Astfel de momente dădeau putere. Cei care asistau la întâmplări de acestea căpătau curaj și mai rezistau o perioadă, se încărcau pozitiv, se hrăneau din astfel de momente.

Dacă privim din afară suferința multora am spune că este inumană. Dar în realitate nu știm care sunt judecățile lui Dumnezeu. De pildă Dumnezeu i-a întărit pe mulți în momentele de deznădejde. Așa s-a întâmplat cu Părintele Filaret Gămălău; din cauza regimului crunt de la Jilava, la Aiud, din cauza foametei, bătăilor, „el și-a pus în gând într-o zi să se sinucidă, după vreo 10 ani de detenție, dar noaptea Hristos i-a apărut în vis și l-a întrebat «Ce vrei să faci? Uiți că ai fost slujitor la altarul Meu? »”

Minune a fost și faptul că trupul unora dintre aceștia a rămas neputrezit, spre slava lui Dumnezeu ca să cunoască toți, că suferința și jertfa unor oameni a fost bineplăcută înaintea lui Dumnezeu. Așa este cazul Preotului Ilie Lăcătușu care a fost găsit neatins de nici o stricăciune, frumos mirositor, ușor, având un zâmbet întipărit pe chip, aidoma celui care i-a luminat ca o bucurie cerească toată viața.

Minune a fost și felul de viețuire al unora. În acest sens, Părintele Dimitrie Bejan, într-o discuție cu niște credincioși în anul 1993, spunea despre Arhimandritul Ioan Iovan că se ruga în pușcărie în fiecare dimineață câte șase-șapte ore stând nemișcat, după care fața îi iradia de lumină.

Tot minunată a fost și viața Părintelui Haralambie Vasilache: fiind operat de două ori, înspăimântător de slab, abia umblând, mai toată ziua culcat și acoperit cu pătura, cufundat în rugăciuni, aștepta moartea. Afla adeseori mijlocul de a vorbi deținuților chiar și puțin. Ca și monah ce era, întâmpina sfârșitul cu seninătate, dar nu fără griji. „Ca omul cuminte care se gătește de drum lung și cunoaște că nu-i de râs, că e bine să chibzuiești din vreme la toate, să faci cuvenitele pregătiri decât să lipsească.”

Acestui „sfânt”, N. Steinhardt i-a împărtășit experiența Luminii taborice pe care a trăit-o la Jilava în celula 25.

Aceste exemple vin să justifice și să tâlcuiască aforismul Sfântului Ioan Hrisostom „Aurul în topitoare leapădă rugina”, pentru că omul în suferință devine mai introvertit și este mai sensibil la glasul lui Dumnezeu fie în conștiința sa, fie prin intermediul altor persoane …

Fiecare deținut care a trecut prin suferință a reținut anumite aspecte din viața în închisoare care ne fac pe noi să tragem concluzia că Dumnezeu a avut grijă de fiecare, l-a întărit pe fiecare în parte.

Astfel, lui D. Bordeianu niciodată un colind de Crăciun nu i s-a părut mai aproape de cer, mai simțit din adâncul inimii, mai melodios, decât cel îngânat de după gratii de fetele din închisoarea din Suceava.

Un moment dătător de aripi este și exemplul solidarității celor aflați în suferință la Pitești. Unul dintre deținuți a primit un pachet de Paști în care erau și câteva ouă roșii. Acestea s-au împărțit la toți deținuții astfel încât un ou s-a împărțit în 24 de părți, în plus cu o bucată de coajă roșie, ca simbol al marii sărbători. Trăirea acestui gest de neuitat marca pentru moment dragostea, unirea și frăția celor închiși atunci la Pitești.

Un moment cu adevărat deosebit pentru cititorul jurnalelor de suferință este acela în care D. Bordeianu vorbește de Țurcanu, cel mai mare dușman al deținuților credincioși în închisorile comuniste, torționarul numărul 1, o fiară cu chip de om. Rămân în minte cuvintele celui care a suferit din partea lui Țurcanu multe chinuri: „am convingerea de nezdruncinat că Dumnezeu s-a îndurat și de el și i-a dat mântuire de păcate”.

Ce dovadă mai mare de transfigurare căutăm? Porunca biblică să-ți iubești dușmanul a fost împlinită cu vârf și îndesat; este una dintre cele mai grăitoare dovezi că închisoarea a fost o academie a sfințeniei.

Întâlnirea în închisoare a unora cu Dumnezeu a fost categorică. N. Steinhardt povestește: „se întâmplă ca și de pe urma fericirii să te pomenești treaz în toiul nopții. Așa mi s-a întâmplat mult timp după ce am primit botezul. Deschideam ochii brusc, cuprins de o stare euforică, izvoditoare nu de adormire, ci de veghe, de viață supraintensă; de prea plin îmi venea să mă reped jos din pat, ori de pe prici, să alerg, să strig de bucurie, să-i zgâlțâi și pe ceilalți, să le spun cât sunt de fericit, să-i rog să-și dea seama ce comoară posedă cu toții, ce sobiță minunată, ce tranchilizant fără prescripție medicală.”

În întunericul celulei, ajutat de Părintele Mina și de Părintele Haralambie și bineînțeles de Dumnezeu, N. Steinhardt înțelesese care sunt adevăratele valori în lumea aceasta.

Golul sufletesc care afară putea fi înșelat cu aparențe, nu a putut fi umplut decât acolo cu ceea ce lipsea, cu Hristos.

Pentru alții regretele sunt binefăcătoare ca expresie a pocăinței „ești pe drumul bun dacă le schimbi în căință. Sunt ca o baie a sufletului. Cu ea spălăm păcatele noastre. Ne ușurăm și mergem înainte spre bine acum, spre îmbunătățire și renaștere.”

Pentru mulți închisoarea a fost transfigurare.

9. Transfigurarea

Ca urmare a suferințelor îndurate, deținuții se transformau. În închisoare devii nebun ori sfânt. Așadar unii au aflat de Dumnezeu prin suferință, alții L-au găsit deplin, și-au lămurit credința. Comunismul care încerca să se substituie lui Dumnezeu trebuia combătut în primul rând prin propria renaștere a celor credincioși, cu forța căreia vor fi ridicați și ceilalți la înălțimea celor renăscuți în duhul iubirii și smereniei. Transformarea unora este evidentă și este constatată de cei din jur „medalionul era o amintire din închisoare; acesta ne-a descoperit taina vieții lui. Privind medalionul, am înțeles de ce Pr. Liviu Brânzaș nu îi era frică să facă religie cu noi. Când te uitai la chipul lui senin, nici nu-ți venea să crezi că acest om și-a petrecut toată tinerețea în închisoare. Eu cred că suferința în închisoare l-a făcut pe Părintele atât de bun.”

În temnițele comuniste s-a întâmplat un lucru cu totul paradoxal. „În celula 34, bucuria și durerea se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică și înălțătoare. Suferința pe care o asimilăm, dintr-o dată, devine euforie.”

Suferința aceasta este de fapt Crucea vieții pe care a ridicat-o Hristos pentru noi și pentru a noastră mântuire, dar pe care trebuie să o trăim și noi ca împropiere a suferinței lui Hristos. Creștinismul recomandă suferința, calea strâmtă și îngustă ca fiind singura mântuitoare, dar creștinismul nu-i nici acru, nici temător în fața vieții. „Nu propune o fugă, ci altceva nespus mai greu, mai eficient, transfigurarea. Acest ceva e temerar și măreț.”

De aceea, pentru omul care a trecut prin unele etape de suferință și a atins apogeul, adică o schimbare a mentalității și o renaștere duhovnicească, pentru acela suferința începătoare este inofensivă. „Din acea clipă am fost alt om. Dumnezeu a făcut o minune cu mine. Am simțit fizic cum a ieșit o forță, puterea satanei din mine. O oră am plâns fără întrerupere. Eram atât de epuizat fizic, dar fericit! Era fericirea învierii mele întru credință. Parcă învinsesem tot iadul. Anii de închisoare rămași între 1954 și 1963 au fost floare la ureche, cu toate nenorocirile pe care le-am îndurat: frig, foame, izolare.”

De aceea și celula închisorii în care s-au petrecut aceste schimbări asupra fiecăruia este văzut ca un loc familiar, ca o casă de care nu te-ai mai despărți. Am privit „celula pe care nu o voi mai uita până în clipa morții. Urlasem ca lupul flămând în ea, strigasem, lovisem cu capul de pereți, mă coborâsem în iad, agățându-mă cu mâinile de un petec de cer. Acolo am ales cerul și tot acolo i-am iertat pe toți care mi-au făcut rău. Acolo am înțeles că nu există decât o singură Cale, un singur Adevăr și o singură Viață, aceea a Fiului lui Dumnezeu întrupat.”

Aceste fragmente par desprinse din viața unui sfânt din vechime. Doar sfinții doreau mântuirea prigonitorilor lor dezvăluind influența satanică asupra omului nevinovat, doar sfinții răbdau până la sfârșit, pentru sfinți exista doar Cerul. Iată că și în pușcăriile comuniste au existat sfinți.

În urma acestei transfigurări, te întrebi totuși unde a fost răul în închisoare; suferința a fost rea? Nu, căci suferința a fost o favoare pe care „mi-a făcut-o Dumnezeu, ca să-mi arate calea ce duce la El”.

Pentru astfel de oameni, toți deținuții sunt frați; acestor oameni le este frică să mai păcătuiască, când știu că au dobândit cu atâta jertfă acest lucru.

Unii recunosc că suferința din închisoare a fost singurul mod de a-L cunoaște pe Dumnezeu: „eu numai pentru că m-am lovit de ușorii celulei mi-am adus aminte de Dumnezeu.”.

Faptul că atunci când se află în condiții grele, omul își dă seama de puterea lui Dumnezeu, este reluat mereu: „aveam o atât de mare linște sufletească încât dacă ar fi fost condițiile puțin mai bune n-aș mai fi plecat niciodată de acolo …” pentru că omul în viața de zi cu zi se zbate în lucruri istovitoare, nefolositoare și dăunătoare și puține lucruri îi sunt suficiente pentru a se simți bine atunci când se lasă în mâna lui Dumnezeu.

Un astfel de exemplu, de persoană care se lasă în mâna lui Dumnezeu a fost și Valeriu Gafencu, pe care toți și-l amintesc ca pe un mare sfânt; măsura sfințeniei este dată de viața exemplară purtată în închisoare, de dragostea de dușmani, de aproapele, dar și de faptul că și-a cunoscut momentul morții. „He told Nicolae: «Wash me and clothe me, because on February 18 I am departing from you».That day, between 2:00 and 3:00 p.m. in the midst of fiery prayer, his pure soul ascended.” Cei care l-au cunoscut spun că „I saw saints who radiated light, dying in a heavenly atmosphere. I listened to profesors, scholars, literary men and I learned more than in a university.”

Această ultimă expresie indică faptul că întreaga elită a societății românești se afla în închisoare pentru greșeala aspirației spre cunoaștere. Însă aflați în închisoare, aceștia nu s-au intimidat, ci au transformat celulele în adevărate locuri de învățare și studiu.

10. Universitățile din celule

În același sens, Părintele Liviu Brânzaș vorbește despre închisoare ca despre o universitate, căci „în bărăcile din lagăr ne organizasem pe mai multe grupuri, de toate vârstele, în care se tratau diferite subiecte și teme; o parte din grupuri se ocupau cu științele, cu limbile străine și așa mai departe. Era o universitate cu cei mai aleși profesori, în adevăratul sens.

Se pare că în aceste „universități” un rol deosebit l-au avut poeziile care constituiau un aliment fortifiant prin care se dezvoltă puterea de rezistență în încercările prin care trec deținuții: versuri ale Părintelui Gârleanu, scrise în chilia de sihastru, au un ecou profund în sufletul unui ocnaș:

„Crin răzleț, iubite frate, / Nu cer lumii nici o floare …/ Ce ne pasă; ce ne doare / dacă lumea nu ne știe / Și de cheamă nebunie / Visul nostru, vis de floare?”

În mijlocul suferinței și singurătății nu există îndoială că astfel de versuri nu au fost scrise pentru alții decât pătimitorii din catacombe. Rondelurile unui alt poet, învățătorul Vasile Bucur, sunt un balsam pentru rănile sufletești. …

„Ce-o fi făcând măicuța oare

În dimineața asta clară?

De când feciorii îi plecară

O dimineață bună n-are.”

Pe lângă poezii unii țineau cursuri de geografie, alții discutau cu predilecție probleme de teologie și filosofie. Un domn Cristian Petrescu, o sinteză de prestanță și modestie, este un factor de echilibru în celula 104, în care se adunau în jurul lui deținuții pentru a le povesti diferite cărți în limba franceză.

Până și cursul de automobilism are căutare. D. P. Cernătescu desenează pe ușă cu o bucățică de săpun drept cretă, piesele motorului. Deținuții îl privesc atât de antrenați de parcă a doua zi ar trebui să dea examen de conducere auto.

Nici cursurile de teologie nu lipseau. Liviu Ciaca, deși era doar laic, avea atâta zel misionar în el încât ținea adevărate prelegeri religioase, adevărate exerciții spirituale cu ocazia Postului Mare. Prin activitatea lui misionară din închisoare el era un sacerdot. Nu are harul sacramental al preoției, dar are harul sufletului său plin de credință și iubire pentru Hristos.

Un altul, P. Berghianu, dădea tonul vieții spirituale cotidiene. Ținea prelegeri religioase și le povestea deținuților întâmplări foarte interesante din experiența sa pastorală.

Dar pe lângă prelegerile neorganizate sau nesistematizate existau unii care țineau adevărate cursuri sistematice. Astfel Liviu Brânzaș la un moment dat ajunge în celulă cu Părintele Ioan Ageu, fost profesor la Academia Teologică Ortodoxă din Arad. Era una din marile șanse ale primului menționat de a învăța teologia, „nu doar pentru că era profesor de teologie, ci mai ales pentru că era dispus să-mi țină un adevărat curs”. Acesta se ținea metodic și cu neabătută punctualitate. Cursul se făcea având la bază Crezul, Dogma Sfintei Treimi, Creația, mântuirea prin Iisus Hristos, lucrarea Sfântului Duh prin Sfintele Taine; însușirile Bisericii, învățătura despre Maica Domnului, păcate și virtuți. Convingerea învățăcelului era că dacă ar fi participat a doua zi la un examen de admitere la Facultatea de Teologie ar fi reușit. Însă învățarea teologiei într-un chip sistematic nu se oprește aici pentru Părintele Liviu Brânzaș.

Cunoștințele teologice se reiau la un alt nivel, cu o altă viziune, pentru că nimerește în celulă cu Părintele Dumitru Stăniloae. „În celula cu aspect de amfiteatru, din cauza auditoriului, Părintele Dumitru Stăniloae prezenta diverși teologi, de la Sfinții Părinți clasici, la teologi ruși. Nu lipsesc momentele filocalice. Toți au înțeles astfel, de la traducătorul filocaliei în limba română, că gândirea și simțirea Sfinților Părinți este forma autentică a creștinismului.”

Cu adevărat cunoașterea despre Hristos se bazează pe citirea Sfintei Evanghelii. Cei ce vor să-L urmeze pe Hristos trebuie neapărat să citească scrierile Sfinților Părinți. Ei te învață din propria lor experiență cum se obține mântuirea. De aceea, cei din închisoare au înțeles de ce se pune preț foarte mult pe învățăturile Sfinților Părinți. „Ei sunt maeștri neîntrecuți într-o știință pe care noi am lăsat-o să ne fie răpită, în știința sufletului, care e cea mai scumpă realitate după Dumnezeu, și cunoștința aceasta a lor ne-o pun la dispoziție în aceste scrieri.”

Aceeași mărturie a căutării valorificării timpului din închisoare o găsim și la alții. Se pare că studiul, setea de cunoaștere înalță omul, în sensul că îl ajută să înțeleagă suferința așa cum trebuie. O dată înțeleasă și acceptată suferința nu mai chinuitoare și de nesuportat.

Până și conferințe despre creier s-au ținut acolo. Profesorul universitar C. Motaș, fost decan al Facultății de Științe Naturale, a conferențiat timp de o lună, câte o oră zilnic, despre creier. Și nu doar el, ci toți intelectualii țineau prelegeri din domeniul și specialitatea lor, oamenii politici vorbeau despre evenimentele politice la care au participat sau despre care știau cum au avut loc, ofițerii țineau prelegeri despre tactica și strategia războaielor trecute și despre istoria militară. Se făceau recenzii de cărți, se povesteau filme.

Citind aceste rânduri ai impresia că acolo era un adevărat institut. Un sistem de învățământ foarte bine pus la punct, pentru că exista un interes foarte mare pentru orice ar ajuta la dobândirea unor cunoștințe. Uimitor este faptul că pentru a intra în contact cu experiența unora, cu vastele cunoștințe ale oamenilor de seamă ai societății românești, trebuia să te întâlnești cu închisoarea.

Și mai paradoxal este că acel mediu ostil, neprimitor, devenea familiar, primitor prin discuțiile închegate pe marginea unor subiecte.

Din punct de vedere psihologic teama de necunoscut care îi stăpânea pe deținuți îi făcea să-și proiecteze celula închisorii ca pe un loc cu totul străin, spațiu al suferinței. O dată legate prietenii și trecând prin momente înălțătoare, celula aceea umedă întunecoasă nu mai apăsa, ci era doar o realitate din imediata apropiere care nu numai că nu transmitea frică, ci mai mult îi susținea în starea de pocăință care îi încerca. Atenția nu mai era îndreptată spre exterior, ci spre inimă, pentru că în întunericul celulei puterile se înzeceau. Unii ar putea spune că aceste cursuri erau lucruri sporadice și trecătoare. Pentru a ne face o mai bună imagine despre învățământul din închisoare să spunem că la Aiud în 1952, erau 19 profesori universitari de la Facultatea de Drept din București și că tot acolo au murit 43 generali.

Pentru alții era o adevărată binecuvântare prezența filosofilor Petrovici sau Petre Țuțea, ale căror conferințe pe teme de filosofie, literatură universală și românească constituiau oricând adevărate teze de doctorat. Vă dați seama că suferința explicată de Petre Țuțea putea da aripi și putea încuraja pe mulți aflați în pragul deznădejdii.

Se pare că Sergiu Marinescu, care a trecut prin Aiud este cel care ține neapărat să ne împărtășească secretul despre valorile culturii române. Dacă s-ar întreba cineva unde se aflau oamenii valoroși, răspunsul lui Sergiu Marinescu este că aceștia s-au aflat concentrați în închisoare într-o grădină a făgăduinței ce urma să fie decimată: savanți de renume internațional, medici faimoși, ofițeri de valoare inegalabilă, profesori universitari, academicieni, cercetători licențiați și doctori în științele umaniste sau pozitive, avocați, preoți, creatori, oameni politici și demnitari care au condus mulți ani destinele țării, ingineri și industriași de neegalat, țărani destoinici și de o rară inteligență nativă, oameni de afaceri pricepuți, membri marcanți ai mișcării legionare, PNȚ-Maniu, PNL-Brătianu, PSD-Titel Petrescu cât și meseriași de înaltă calificare, studenți, elevi, profesori și învățători eminenți; „Acolo era o Sorbonă în zeghe sau celebrele cărări ale Grădinei Akademos reduse la țarcul curții interioare.” În închisoare toți erau egali, dispăruseră diferențele, nu mai erau despărțiți de sloganuri politice, de doctrine, ideologii, de veleități și ambiții egoiste și toți se gândeau la viitorul țării. Pe toți i-au unit mizeria, suferința, incertitudinea și nedreptatea strigătoare la cer ce li se făcuse.

Părintele Dimitrie Bejan vorbește și despre meditații de seară. Se citea un capitol din Sfânta Scriptură. Se medita asupra cuprinsului capitolului citit și după o jumătate de ceas sau un ceas urma cateheza, comentariul cu aplicații la zilele prezente. Ora de meditație se încheia cu o rugăciune în comun. Meditațiile acestea sunt prilej și pentru discuții cu caracter practic, căci se face o analiză a Bisericilor creștine și a tuturor denominațiunilor, se interpreta acțiunea prozelitistă a unora, se propuneau reforme morale și se dădeau soluții viabile: exerciții spirituale în interiorul mănăstirilor, răspândirea de la Institutul Biblic în mod gratuit și suficient a Sfintelor Evanghelii etc. Tot părintele Dimitrie Bejan este cel care justifică necesitatea unor astfel de discuții în celulă, căci astfel «simțim prezența reală, vie și activă a Mântuitorului în inimile noastre și-n celulă»; anii de încercări multiple și orele de meditație au luminat potecile, pregătind sufletele chiar pentru răstignire. Deci studiul, universitatea din închisoare avea rolul de a întări sufletul și de a lămuri lupta pe care o duceau noii apostoli ai lui Hristos în închisoare.

Până și problemele mai delicate capătă lămuriri în închisoare. Părintele Nicolae Grebenea lămurește pe Remus Belu de ce se face slujbă pentru morți și pomană. Răspunsul său are rolul de a arăta că teologia în închisoare nu părăsea deloc tărâmul scripturistic, dat totodată nu devenea scolastică. Era o teologie vie. „Citatul din Isaia 55, 8-9, «Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre și căile Mele ca ale voastre zice Domnul. Și cât de departe sunt cerurile de la pământ, așa de departe sunt căile Mele de căile voastre și cugetele Mele de cugetele voastre», vine să întâmpine nemulțumirea unora care ar considera că mulți merită să meargă în iad. Acest lucru îl arată și Părintele Grebenea, căci starea sufletelor după moarte nu e staționară, ci într-o ușoară ridicare spre mântuire, până la judecata din urmă.”

În astfel de atmosferă de intimitate, în care totuși spiritul academic nu lipsește, se discută și subiecte de filosofie creștină.

Părintele Grebenea discută cu Nicu Păun despre sloganul comunist „religia e opiumul popoarelor”. Deci religia ar fi avut un rol antisocial și ar fi adormit spiritul popoarelor împiedicându-le să se ridice la marile cuceriri revoluționare de care avea lumea nevoie. Așa a fost religia? Dacă ea a fost un rău și acum scade influența ei în lumea comunistă, de ce nu se ridică societatea, ci decade? Concluzia este că religia a fost pârghia de susținere a moravurilor, frâna. Religia a dat popoarelor o normă morală de urmat, le-a unificat prin ea și prin cultul creștin același pentru toți, le-a micșorat barbaria, le-a educat instinctele și pornirile de distrugere, le-a inspirat teamă de păcat și nedreptate, le-a cultivat răbdarea și îngăduința, le-a pus în față un ideal de ajuns: desăvârșirea și sfințenia.

Când influența religiei a scăzut în vechime, moravurile s-au corupt și statele s-au distrus. Așa au căzut strălucite state vechi ca imperiul babilonian, cel asirian, sau cel roman. Pentru cei care au trăit între pereții izolați ai celulelor, închisoarea reprezenta de multe ori un paradox. Era un prilej de cădere sau de mântuire. Închisoarea le-a creat condiții aparte. S-ar putea spune că a fost un rău necesar, căci doar așa prin suferință impusă oamenii și-au cunoscut drumul spre silirea firii omenești și îndumnezeire. În acest context, celula devine chilie de rugăciune, hrana prilej de asceză, izolarea, lepădare de bunurile și bucuriile vieții, prilej de trăire în sărăcie, curăție și feciorie. Necunoscutul devenea prilej de încredințare în purtarea de grijă și în voia lui Dumnezeu. Cine a trăit astfel a câștigat mari daruri sufletești. Cine n-a înțeles intenția divină a fost neliniștit sufletește, muncit de gândul claustrării, al foamei și terorii, alarmat de situația celor din familie. Unii aveau atitudini protestatare uneori cutezătoare, expunându-se la sancțiuni care au dus chiar la moarte. Alții, neancorându-și întreaga ființă în Dumnezeu, au căzut în deznădejde și s-au prăbușit sufletește, învinuindu-L chiar pe Dumnezeu de nenorocirea în care se află.

Exemple de oameni care și-au pus nădejdea în Dumnezeu și care au văzut în închisoare și în suferințe lucrarea lui Dumnezeu sunt multe. Virgil Maxim, sub îndrumarea Părintelui Vasile Serghie, a aprofundat teoretic Dogmatica și Apologetica, Arheologia biblică, Simbolica, Mistica, Ascetica. Părintele Arsenie Papacioc îmbina programul de studiu cu ore de rugăciune, meditații și discuții exegetice. Acesta era de o râvnă rar întâlnită pentru câștigarea stadiilor de viață virtuoasă, pură, sfântă și un fervent animator pentru rugăciunea isihastă, era lumină și îndemn de a ne integra în Hristos ca mădulare sfințite.

Valeriu Gafencu, un inspirat al lui Dumnezeu, nu avea nevoie de cele predate de Părintele Serghie căci îi izvorau din suflet ca și cum își aveau rădăcina într-însul.

Aceștia și mulți alții nu rămâneau la stadiul acesta, ci săptămânal, ca într-o adevărată Academie Duhovnicească, sau după modelul Sfinților Părinți care se sfătuiau, se adunau și-și descopereau nedumeririle și se dezbăteau problemele care le provocaseră întrebări în conștiință, în lumina scrierilor Sfinților Părinți și hotărârilor canonice ale Bisericii.

Toate aceste cunoștințe teologice porneau din convingerea că fără cunoaștere teologică și trăire în ascultare de Biserică nici un om nu poate aspira la mântuire. „Extra ecclesia nula salus” (Sfântul Ciprian al Cartaginei).

Între aceștia se lega o relație duhovnicească strânsă și foarte înaltă căci „căzând unul în brațele celuilalt plângeau, lacrimi de mângâiere și bucurie încurajatoare se împreunau pe obrajii lor. Am îngenuncheat în rugăciune. Cunoștințele teologice nu erau pur scolastice, ci trădau o apropiere de Dumnezeu foarte mare pentru că «Părintele Arsenie îmi ghicea gândurile».” Cu adevărat este un exemplu de persoană care s-a transfigurat, care s-a bucurat din plin de anii temniței. În anul 2002, cu prilejul unei întâlniri cu un ieromonah român, părintele Arsenie a dezvăluit o altă dovadă a apropierii sale de Dumnezeu: îi cădeau lanțurile singure de la mâini când se ruga, iar gardienii de frică tremurau și se plângeau că vor fi pedepsiți pentru „vrăjile” sale.

Chiar și Sfânta Scriptură era învățată pe de rost, nu de dragul unei dezbateri interconfesionale, ci pentru că astfel se adânceau înțelesurile duhovnicești. Mintea prin asociere și corespondență sau chiar prin controverse, luminează în suflet înțelesul cuvântului dumnezeiesc, care nu numai că nu mai pare greu de reținut, ci devine propriu sufletului, acoperă și dă sens și înțeles și altor cunoștințe, constituind hrana spirituală permanentă a duhului și minții. Ele se învățau ușor, pentru că „aceste cuvinte dumnezeiești sunt proprii sufletului.”

Atitudinea oamenilor de cultură fie credincioși, fie necredincioși, era o expresie a unei transfigurări. Ei nu au avut o atitudine habotnică, agresivă și dușmănoasă. Ci acolo în închisoare au continuat, în condițiile grele în care se aflau, să facă ceea ce știau ei mai bine: să învețe pe alții, să învețe de la alții și să aibă o poziție verticală. Cei credincioși au reușit, punându-și nădejdea în Dumnezeu.

11. Închisoarea de afară

Acest capitol dovedește un nou paradox: acela că o dată cu mult râvnita eliberare, deținutul constata că nu câștigă libertatea, ci avea senzația că intră într-o închisoare mai mare. Așa-zisa libertate era de fapt îngrădită de un uriaș sistem de securitate. Prin acesta, comuniștii doreau să se asigure că cel ce a trecut prin reeducare, prin demascare este un fiu vrednic al partidului care a uitat tot ceea ce știa până atunci, adică tot ceea ce era nociv pentru dezvoltarea țării și a acceptat să lucreze doar în slujba sistemului. Acest lucru este evident din declarațiile multor deținuți care, odată eliberați, constatau de fapt că între cei dragi pe care îi găseau acasă se afla de multe ori o rudă care câștiga o pâine de la Securitate, dând informații despre activitatea și despre felul în care știe noul individ să-și slujească țara în modul așteptat de comuniști.

Alții, odată eliberați, erau duși cu domiciliu forțat, alții erau strămutați, preoții fiind obligați să facă muncă de zidar sau meșteșugar pentru a-și câștiga o pâine. Astfel că suferința îndurată în închisoare, cea fizică și psihică, adică foamea, setea, bătaia, chinurile, reeducarea, demascarea era continuată de o altă tortură, atenta supraveghere în libertate. Mulți considerau aceasta din urmă o suferință și mai mare.

Eliberarea nu era decât trecerea dintr-o închisoare mai mică într-o închisoare mai mare, căci până și granițele erau atent securizate, cultura și toate tipăriturile erau atent epurate și cenzurateastfel încât totul era impregnat de ideologie comunistă și peste tot se aduceau osanale sistemului și ideologilor lui.

Astfel Părintele Nicolae Grebenea, odată eliberat era evitat de preoți, ca și de alții care auziseră de el, iar dacă avea vreo legătură cu cineva, informatorii anunțau la Securitate. Informatorii lui au fost pentru un moment un dascăl de la Parohia Vlădiceni Neamț, apoi propriul lui nepot venit și instalat în propria casă sub vagi motive.

Cei eliberați care-și păstraseră verticalitatea erau niște proscriși. Mai mult, orice încercare de reformă religioasă prin introducerea unor ore de cateheză pentru copii, săvârșirea de slujbe a fost respinsă, mai mult, slujirea în unele mănăstiri a fost oprită, și mai ales predica.

Pentru a se vedea cât de sumbru poate fi tabloul viețuirii în comunism, și pentru a confirma că cei ce vor să placă lui Dumnezeu au multe de pătimit voi relata episodul în care Părintele Grebenea a fost otrăvit pentru poziția sa incomod și supărător de verticală. În ajunul Bobotezei, joi, a fost trimis de Protopop să meargă în satul Dăgâța, Iași pentru a sluji în această perioadă pentru că satul nu avea preot. A găsit un dascăl acolo și la prima casă a fost îmbiat de mai multe ori să bea un pahar de vin; din cauza arsurilor a băut vreo 20 de pahare de apă. După puțin timp, la sfatul „dascălului”, au oprit la o casă bătrânească sub pretextul că acolo locuiesc doi bătrâni care vor să se spovedească. Puși fiind la masă, Părintele și-a dat seama că iar a fost otrăvit în mâncare. Mai târziu a aflat că acei bătrâni erau de fapt părinții „dascălului.” Iată o secvență din viața obișnuită în așa-zisa libertate comunistă.

Din momentul în care reclamația sau denunțul ajungeau la Securitate, pentru victimă începea o fază de suspectare și documentare în care rolul principal îl juca echipa de filaj. În funcție de suspect această echipă putea ajunge la zece componenți, care își urmăreau zi și noapte viitoarea pradă, cercetată pas cu pas în toate activitățile. Scopul era să se „descopere” activitățile infracționale și în același timp să i se cunoască toate relațiile și prieteniile. În paralel, se colecționau documente, caracterizări de la colegii de școală, serviciu, de la vecini, cât și de la autoritățile locale. Corespondența victimei era cenzurată cu mai multă atenție, telefoanele ascultate și uneori se plantau microfoane. Ca să se poată susține un control atât de amănunțit securitatea avea foarte mulți membri: în 1951 au fost 42000 informatori ai securității, iar în 1989, 400000.

Eliberarea din iadul concentraționar însemna intrarea în iadul cotidian comunist. În 1964, când a avut loc eliberarea generală a ultimilor deținuți politici aflați în închisori, aceștia nu au plecat acasă, așa cum și-au închipuit, conform speranței de ani și ani. „Ei s-au eliberat învinși, umiliți, scoși din lunga detenție din mila asupritorilor agenți ai Moscovei și ai criminalei Securități într-o Românie pe care ei nu au vrut-o și în care mulți dintre ei erau acum chiar nedoriți de societate sau chiar de familie.”

Nu este de mirare că deținuții de tipul lui Caraza au declarat că refuză să părăsească închisoarea pentru că decât o zi afară liber în regimul comunist, mai bine în închisoare, fiind același lucru.

De ce au fost necesare aceste jertfe umane? Nu era oare mai uman dacă, după ce s-a explicat fericirea pe care comuniștii așa-zis români și-au propus să o aducă poporului, să-i lase să plece în lume pe cei ce refuzau să trăiască în fericirea promisă? De ce nu au lăsat pe nimeni să plece legal? De ce au sigilat frontierele, întărindu-le cu cheltuieli de milioane de lei? De ce au transformat întreaga țară într-un lagăr concentraționar de tip comunist în care au ținut cu forța un popor condamnat de conducerea lui la fericire. Aceasta s-a întâmplat pentru că „pe de-o parte ar fi părăsit țara câteva milioane de locuitori, iar pe de altă parte, comunismul sovietic având experiența luptei pe care a dus-o din exterior împotriva regimului țarist, a transmis imperativele lui regimului satelit din România și tuturor celorlalte colonii sovietice din răsăritul Europei, cât și celorlalte țări din alte zone ale globului.

Concluzia a fost că țara a fost închisă ermetic nu doar pe uscat, ci și pe Dunăre și Marea Neagră.

Comuniștii români, pentru că nu mai putea reedita prigoana anticreștină totală din timpul instaurării comunismului în Rusia, au acceptat, mai exact au tolerat existența bisericilor, dar se luptau din răsputeri ca ele să devină goale. Din acest punct de vedere este clar că într-un regim comunist, existența unei biserici, chiar cu ușile deschise nu semnifica nimic. Când unii clerici declarau că au libertate, această libertate nu era de fapt decât un spațiu foarte limitat, jalonat de multiple interdicții, unele chiar totale, cum era în problema fundamentală a catehizării copiilor. Cu adevărat cei care au avut funcție de răspundere în biserică în timpul comunismului s-au aflat la grea încercare pentru că în „vremuri de prigoană, un jilț arhieresc este un loc pe Golgota”.

În acest context, Patriarhul Justinian a fost considerat un slujitor al comuniștilor, a fost chiar poreclit „patriarhul roșu.”

Mi se pare o catalogare ușor de făcut. Un clișeu la modă azi. Putem invoca strategia abordată de el pentru a-i justifica atitudinea. Această atitudine a lui reiese din faptul că stăpânirea comunistă avea să fie de durată. De aceea strategia Bisericii trebuia să fie o strategie pe termen lung. Strategia pe termen scurt presupune confruntare, un dușman inegal și eventual martiri. Patriarhul Justinian a spus însă, că pe durata acestei stăpâniri, preoții noi să nu fie în pușcărie, ci în bisericile lor, să facă Liturghie, pe cât e posibil. El a pretins pe de o parte libertatea Bisericii, libertatea de a se organiza și mai cu seamă libertatea credinciosului de a crede și de a-și manifesta credința, iar pe de altă parte a oferit tot ce se putea oferi, până când dogma putea fi atinsă. Patriarhul Justinian nu a angajat Biserica sub nici o formă în lupta de clasă. Spunea că „aceasta contravine principiului iubirii creștine, Biserica este deschisă și bogatului și săracului și nu face discriminări”.

Pentru cei care au îndurat chinurile închisorii singura alinare era moartea. Cam așa suna o declarație care trădează o suferință și o deznădejde foarte mare. Când murea cineva se năștea întrebarea: Care este hotarul dintre moarte și viață? Cine este mort și cine este viu? La fel de firesc se naște întrebarea: Cine era liber și cine era sclav? Răspunsul îl întruchipează niște oameni care prin exemplul lor au înnobilat suferința.

Un căutător al libertății după eliberare a fost și Părintele Dimitrie Bejan; și el era evitat de toți, arătat cu degetul ca unul care poseda o gravă boală contagioasă. Pe rând a fost preot la Hârlău, Ghindăoani și Bălțătești, pentru ca până la urmă pentru atitudinea lui dreaptă să fie mutat cu domiciliu forțat.

Lui Virgil Maxim, așa-zisa libertate îi era zdruncinată de desele chemări la Securitate.

În această așa-zisă libertate nimic din ce era străin comunismului nu putea rezista. Pentru că dacă reușea să reziste sistemul avea destule alternative pentru cei care erau „dușmanii poporului”. Una dintre acestea era munca la canal. „Toată opoziția, toată tresărirea după libertate, acolo era dusă, la munca de ocnaș. La noi s-a inventat această Siberie – Canalul. S-au cheltuit energii și sume fabuloase fără control, fără răspundere. Dar cu un scop precis: tot gândul care nu acceptă cnutul rusesc, trebuie îngropat la canal, ca să-și sape mormântul.” Acesta era tratamentul pentru cei care sesizau puterea diabolică care se afla în spatele așa-zisei prosperități materiale. Aceștia puteau constata că se urmărea o „îndobitocire a românului cu limba rusă și marxism-leninism”.

Chiar profesorii făceau multă propagandă politică la catedră. Căutau să bage în cap tinerilor cum că acest sistem politic – comunismul – era singura formulă socială pentru viața omenirii, că tot progresul și toată cultura, de la Moscova pleacă „pentru că tinerii n-apucau să citească altceva din cauza faptului că bibliotecile fuseseră epurate de tot ceea ce înseamnă bunuri culturale pentru întreaga omenire și în locul lor se traduceau și se difuzau idioții rusești, pe care erau obligați să le înghită.”

O astfel de viață era ca o povară. Părintelui Bejan, atunci când a fost eliberat, i s-a vorbit de libertate ca de o izbăvire.

„– De ce nu-ți cauți de treabă? N-ai nevastă? N-ai copii? N-ai și dumneata o casă? Ți s-a urât cu binele?

– Care bine?

– Cu libertatea!

– Domnule locotenent, dacă-i cu două stele credeți dumneavoastră că afară-i libertate? E o pușcărie mai mare în care toată lumea țopăie cum cântați dumneavoastră. Ei bine, nu-mi place muzica dumneavoastră. Și nici jocul!”

Însă în fața pericolului morții, soluția era un mic așa-zis compromis. Pentru a rezista, pentru a supraviețui eliberatul se angaja să muncească. „Dar nu rămân la cultul muncii. Voi depăși realitatea imediată, urâtă, constrângătoare. Evadez în domeniul spiritualului. Mă poate îngrădi cineva?” Astfel aceasta este soluția pe care o propune: transfigurarea, depășirea cotidianului care nu avea alt scop decât robirea sufletului și întunecarea chipului lui Dumnezeu în om.

Existența în cotidian presupunea traiul pe o scenă unde trebuia să ai talentul minim de a juca rolul de marionetă, în baza căruia să-ți poți câștiga pâinea cea de toate zilele.

12. Concluzii

Misiunea creștină a continuat în închisoare, chiar dacă nu în condițiile cele mai bune, dar a avut rezultate dintre cele mai neașteptate. În închisori, preoții și monahii ortodocși și cei de alte confesiuni n-au stat degeaba. Conștienți de lucrarea drăcească ce este pusă la cale de sistemul totalitar, aceea de a distruge credința creștină pentru a o înlocui cu o ideologie materialistă, îndrumătorii din închisoare au învățat pe oameni acatiste și rugăciuni, pe care aceștia și le scriau pe săpun cu gratiile rupte din uși; le-au ținut lecții despre învățătura creștină.

Cu toate persecuțiile și supravegherile îndurate preoții și monahii au continuat să-și practice îndatoririle lor, săvârșind Sfânta Liturghie, precum și botezuri, cununii și înmormântări. Au continuat să predice Cuvântul lui Dumnezeu și „n-au auzit niciodată pe vreun preot pomenind în cuvântul său pe tiran. Nici un om din închisoare sau din afară nu s-a plâns că preoții i-ar fi trădat cele spuse la spovedanie. Au existat numeroși preoți închiși pentru că au găzduit câte un om fugit de acasă din pricina pericolului de a fi arestat, sau pentru că ar fi ajutat în secret pe vreunul din luptătorii din munți.”

Cei care au trecut lagărele comuniste, care și-au lăsat mărturia lor printr-un sacrificiu de cele mai multe ori suprem au dreptul să nu fie uitați. Pr. Nicolae Grebenea spune că „Dumnezeu a voit să încerce credința noastră: dacă vom răbda până la sfârșit sau dacă ne vom lepăda de El. Și românii au dat dovadă de o mare rezistență și răbdare. Modul cum au trăit unii în temniță, și apoi cum au acceptat moartea, fără să se vândă, fără trădare, ci senini și fericiți va schimba calendarul creștin. Noi sfinți vor fi introduși în el.”

Iată dovada transfigurării: sfințenia vieții. Și pentru că suntem la 15 ani după eliberarea de sub comunism rămâne o întrebare: N-ar fi cazul să pomenească și Biserica noastră pe nenumărații preoți și pe mulți alții, ca și pe toți credincioșii ortodocși morți în chinurile din închisori pentru credința lor?

Viața unora ca Pr. Ilie Lăcătușu, Pr. Dimitrie Bejan, Valeriu Gafencu și mulți alții reprezintă o mărturie vie a suferinței transfiguratoare în închisoare.

Bibliografie

I. Izvoare

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, Bucrești, 1994

2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., ed. Deisis, Sibiu, 2003

3. Sf. Maxim Mărturisitorul, în Filocalia II, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ed. Humanitas, București, 1999

4. Scrierile Părinților Apostolici, traducere de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 1995

II. Lucrări

1. Andreica, Gheorghe, Mărturii…, mărturii…, Ed. 2000, București, 2000

2. Bacu, Dumitru, Pitești, ed. Atlantida, București, 1991

3. Bălan, Ioanichie, Arhim., Viețile Sfinților pe luna aprilie, Ed. Episcopiei Romanului

4. Bejan, Dimitrie, Pr., Bucuriile suferinței, vol. I și II, ed. Cartea Moldovei, Chișinău, 1996

5. Bejan, Dimitrie, Pr., Bucuriile suferinței (Viața unui preot martir), ediția a II-a, fără editură și an

6. Bejan, Dimitrie, Pr., Satul blestemat, ed. Cartea Moldovei, Chișinău, 1998

7. Bejan, Dimitrie, Pr., Vifornița cea mare, Ed. Tehnică, București, 1996

8. Boia, Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, ed. Humanitas, București, 1997

9. Bordeianu, Dumitru, Mărturii din mlaștina disperării, ed. Scara, București, 2001, ediția a II-a

10. Brânzaș, Liviu, Pr., Raza din catacombă, ed. Scara, București, 2001

11. Cârja, Ion, Canalul Morții, ed. Cartea Românească, 1998

12. Crainic, Nichifor, Memorii, Ed. Muzeului Literaturii Române, București, 1996

13. Crainic, Nichifor, Zile albe, zile negre, vol. I-II, ed. Gândirea, București, 1991

14. Crainic, Nichifor, Poezii alese 1914-1944, ed. Roza Vânturilor, București, 1990

15. Crainic, Nichifor, Șoim peste prăpastie, ed. Roza Vânturilor, București, 1990

16. Cucu, Tudor, Prof. Ing., Din prigoane în prigoane, vol. I și II, fără editură și an

17. Cucu, Tudor, Prof. Ing., Totul pentru țară, nimic pentru noi, ed. Transilvania Expres, Brașov, 1998

18. Dumitrescu, Gheorghe, Demascarea, ed. Mediane, Munchen, București, 1996

19. Dură, Ioan, Pr. Dr., Monahismul românesc în anii 1948-1989, ed. Harisma, București, 1994

20. Eliade, Mircea, Texte legionare și despre românism, ed. Dacia, Cluj, 2001

21. Georgescu, Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, ed. Humanitas, București, 1995

22. Georgescu, Vlad, Cazul comuniștilor români 1944-1977, ed. Humanitas, București, 1991

23. Grebenea, Nicolae, Pr., Amintiri din întuneric, ed. Scara, București, 2000

24. Grossu, Sergiu, Calvarul româniei creștine, ed. Convorbiri literare și ABC Dava, 1992

25. Ierunca, Virgil, Fenomenul Pitești, ed. Humanitas, București, 1990

26. Isac, Victor, O istorie obiectivă a Mișcării Legionare, ed. Călăuza, Deva

27. Manea, Vasile, Preoți ortodocși în închisorile comuniste, ed. Patmos, București, 2000

28. Marinescu, Sergiu, Prizonier în propria țară, vol. I, II, III, ed. DU Style, București, 1996

29. Maxim, Virgil, Imn pentru crucea purtată, vol. I și II, ed. Antim, București, 2002

30. Pandrea, Petre, Garda de Fier, ed. Vremea, București, 2001

31. Papacioc, Arsenie, Arhim., Scrisori către fiii mei duhovnicești, M-rea Dervent, Constanța, 2000

32. Pătrașcu, Gheorghe, Pr., Zile de încercare și de har, ed. Serafica, Roman, 2000

33. Ploscaru, Ioan, Lanțuri și teroare, ed. Signata, Timișoara

34. Rațiu, Alexandru, Biserica furată, fără editură și an

35. Royal, Robert, Martiri catolici din secolul al XX-lea, ed. Sapientia, Iași, 2003

36. Steinhardt, Nicolae, Pr., Jurnalul fericirii, ed. Dacia, Cluj, 1997

37. Svetlov, Petru, Protopop, Învățătura creștină în expuneri apologetice, vol. I, Chișinău, Tipografia Tiparul Moldovei, 1935

III. Studii, periodice

1. B.O.R. 1-6/1998

2. Lumea credinței, martie 2004

3. Orthodox Word, No. 224-225/2002

4. Ortodoxia 1/1990

IV. Dicționare, manuale

1. Dicționar explicativ al limbii române, ed. Univers enciclopedic, București, 1996

2. Ilie Bădescu, Mihai Ungureanu, Enciclopedia valorilor reprimate, vol. I și II, ed. Pro-humanitate, București, 2000

3. Mihai Manea, Bogdan Theodorescu, Istoria românilor de la 1821 până în 1989, manual pentru clasa a XII-a, E.D.P., București, 1997.