Suferinta Prin Abuzul Sexual

SUFERINȚA PRIN ABUZUL SEXUAL

” Dimensiunea dialogică, relațională, nu-i ceva secundar în om, ci este cuprinsă în cea mai profundă realitate constitutivă a sa”. „Până și cele mai teribile suferințe, omul și le trăiește în relțiile sale fie cu sine însuși, fie cu lumea, fie cu ceilalți sau chiar cu Dumnezeu ” (Rupnik , 1998, 18). Conform Analizei Existențiale, la condiția de ființă vie se ajunge prin dialogul cu lumea. Dar aici, în spațiul lumii totul este posibil (Furnică,2005-2009) : acceptarea ( de la prima acceptare a mamei –ființitoare care acordă primul „fiat” viitorului ei prunc și prin aceasta și primul spațiu), ocrotirea, dedicarea, bucuria, speranța care gustate, deschid apoi gustul de a prelua preocuparea propriei purtări de grijă, până la bucuria descoperirii abilității de a purta de grijă și altora. În spațiul lumii e posibil însă și reversul : neacceptarea, trădarea, vina, rușinea, frica, furia, ura , disperarea, părăsire de sine, golul interior, sinuciderea.

Trădarea încrederii prin apropierea lipsită de respect, prin trasarea unor granițe prea aproape, ca în cazul abuzului sexual suscită unele dintre cele mai bazale și imature reacții : sentimentul de mimare a morții , ”înghețarea” și disocierea. Hiperactivarea amigdalei intrerupe transmiterea de informații spre celelalte zone de prelucrare ale cortexului. Astfel experieța traumatică nu poate fi înmagazinată normal: complet, episodic, biografic, egocentric (Ruppert, 2012) ci fragmentar cu puternice amprente senzoriale. Informația experienței neajungând în hipocampus, talamus, centrul limbajului vorbit, atrage după sine incapacitatea exprimării verbale a experienței. Se face astfel o expereință care nu poate fi exprimată. Devine de ne-spus (Herman, 2001).

Pe de altă parte reacția socială/comunitara față de suferința provocată de catastrofele naturale și chiar față de cea determinată de oameni (ex. „11 septembrie”) este una de solidaritate, de mobilizarea unor uriașe valuri de ajutor: medical, psihologic, social. În schimb supraviețuitorii abuzului sexual intuiesc o puternică înclinație a societății spre tăgăduirea, înlăturarea, minimalizarea și tabuizarea abuzului sexual. Abuzatorii sunt scutiți de acuze, iar tăiniutorii nu sunt confruntați cu suspiciunea.Potențialii susținători ai copilului abuzat : profesori, medici, psihologi, asistenți sociali, polițiști sunt adeseori în pericolul de a fi implicați în sustemul familial confuz. Societatea chiar dacă înclină spre indignare, nu se implică în „compicata dinamică emoțională” a abuzului sexual. Chiar și în psihoterapii, tema abuzului sexual este în mod frecvent exclusă” (Ruppert, 2012, 192) . Atitudinea presei în abordarea subiectului este adesea orientată spre senzațional, așa încât apare o și mai mare tendință spre tăinuirea abuzului sexual pentru a se scuti de expunerea la oprobiul public. Cele mai multe victime ale abuzului sexual nu povestesc nici la vârsta adultă depre aceste experiențe. astfel că povestea abuzul sexual iese la suprafață de cele mai multe ori ca simptom, nu ca narațiune verbală.

Supraviețuitorii abuzului sexual „ne cheamă să reconectăm fragmente, să reconstruim istorii și să găsim sens simptomelor prezente în lumina evenimetelor trecute” (Herman, 2001)

Cum pot fi toate acestea înțelese din perspectiva analitic existenșială?

Cuvinte cheie: lume , relații, încălcarea granițelor, abuz sexual, suferință, analiza existențială

Cuprins

1. Rezumat

2. Cuprins

3. Introducere

4. Sexualitatea

5 Trauma psihică

5.1. Preocuparea pentru studiul traumei psihice

5.2. Scurtă comparație între rana fizică și cea psihică/sufletască

5.3 . Definirea traumei psihice

5.4. . Trauma psihică – perspectivă obiectivă sau subiectică ?

5.5. Fazele modelului de desfășurare a traumatizării psihice ( după Fischer și Riedesser)

6. Trauma psihică a copilului – situație specială de traumatizare

6.1. Modelul desfășurării procesului traumatic în cazul traumei din copilărie

6.2. . Terapia traumei la copii

7. Abuzul sexual al copilului

7.1. Aspecte generale

. Definiția abuzului sexual al copilului

7.3. Factori situaționali traumatici ai abuzului sexual

Consecințe simptomatice ale abuzului sexual

Procesul traumatic și consecințele pe termen lung ale abuzului sexual

Făptașii abuzului sexual

Terapia copiilor abuzați sexual

Prevenția abuzului sexual

Violul

Concepte ale Analizei Existențiale și ale Logoterapiei cu relavanță în problematica abuzului sexual

9.1. Încrederea

9.2. Apropierea

9.3. Trasarea granițelor.

10. Prezentări de caz

11. Bibliografie

Introducere:  introducere in temă, importanța acesteia și un indiciu de ce a fost aleasă această tema, „ce m-a mișcat la aceasta”

Educarea privirii pentru cauza suferinței și educarea transpunerii în simțirea celuilalt (empatia) constituie două dintre scopurile formării în Analiza Existențială și Logoterapie. Această educare presupune propia modelare, angajamentul voluntar în procesul de transformare în unealta de care am nevoie: consilierul / psihoterapeutul însuși.

Ce să fac cu acestă uneală: „eu însămi” și unde?

A face posibil ceva prin intermediul meu, ceea ce celălalt, la acest moment nu poate. A fi aici, a fi împreună, cu respectarea demnității și autonomiei celui ajutat pentru a-l sprijini să intre în acel „context uman de rang egal cu ceilalți”( Furnică, 2005-2009).

Ce îmi conferă mie toate acestea?

Faptul de a fi prezentă în viața mea, valoare, sentimentul propriei valori, sens pentru că suntem amândoi câștigați ( și cel ajutat care va fi fortificat, întărit, va dobândi încredere să poată să facă el însuși ceea ce vizează, pentru sine și eu ).

Ce fel de suferințe am întâlnit eu?

Desigur, multe. Unele provocate de cauze naturale, altele de propriile neglijențe, altele provocate de unii oameni împotriva altora.

De ce suferința prin abuzul sexual?

Pentru că una dintre cele mai serioase cauze ale suferințelor care mi-au fost date a le întâlni atât în viața profesională cât și în cea particulară o constituie consecințele abuzului sexual.

Despre ce este vorba în abuzul sexual? Care sunt aceste consecințe lui pe termen scurt și pe termen lung? Cine sunt cei care comit abuzuri sexuale? Cine sunt cei care pot fi victime ale abuzului sexual? Unde se petrece de obicei abuzul sexual? De ce este mai credibil agresorul decât victima? Care sunt posibilele răspunsuri ale preajmei la dezvaluirea unui abuz sexual? Cum poate fi ajutat supraviețuitorul abuzului sexual după dezvăluirea lui ? Cum poate fi prevenit abuzul sexual? Cum poate fi afectat consilierul / terapetul care acordă ajutor victimelor prin abuzul sexul? La nivelul cărora dintre cele patru motivații fundamentale personal-existențiale se manifestă afectarea prin abuzul sexual? Ce fel de copinguri predominante înlâlnim? Ce fel de intervenții sunt susceptibile de a readuce curgerea firescă a existenței celui cu o astfel de experiență?

Iată o sumedenie de întrebări care au marcat începutul demersului meu acum mai bine de patru ani, pentru a înțelege de-ne-ințelesul și de-ne-spusul legat de acestă temă.

În lucrarea de față voi încerca să răspund la cât mai multe dintre aceste întrebări pe care mi le-a ridicat atingerea cu suferuința celor victimizați, urmând ca în următorii ani să aprofundez modalitățile de intervenție specifice Analizei Existențiale și Logoterapiei. Efortul de a înțelege cauzele, consecintele și modul de recuperare al persoanelor victimizate prin abuz sexual îl găsesc corect, just și plin de sens. Dacă acesta ar fi printre ultimele lucruri din viața mea, aș putea spune cu seninătate : DA, așa este bine, astfel dobândește sens tot ceea ce a fost în ea. De aceea,

Vreau să îmi exprim recunoștința față de formatorul meu în abilitatea de a privi în mod fenomenologic, Dr. Cristian Furnică, față de supervizorii mei: Dr. Ana-Maria Furnică și Psih. Ali Bairam care m-au asistat cu răbdare față de ritmul meu, în exprimarea temelor mele cu expresia traumatizării vicariante adeseori și nu în ultimul rând, față de colega nsoatră Psih. Irina Săraru care mi-a facilitat primele contacte cu informațiile de specialitate ale tematicii abuzului. Mulțumesc tuturor trainerilor la ale căror cursuri sau workshop-uri mi-am îmbogățit și aprofundat cunoștințele în legătură cu tema de interes.

Cuprins

Una dintre sarcinile centrale de dezvoltare ale copilului, după Fischer și Riedesser, este „capacitatea de a investi narcisic și libidinal propriul corp” spre tandrețe și sexualitate. „Investirea libidinală se petrece mai întâi în contactul real tandru cu persoanele de relație. Dacă adultul asuprește sexual copilul care dorește forme corporale de tandrețe corespunzătoare nivelului său de dezvoltare, pentru copil a luat ființă o situație traumatică” (Fischer și Riedesser, 2007, 316).

Dacă leziunile datorate accidentelor și confruntărilor umane „sunt la fel de vechi ca și omenirea” și dacă chirurgia traumatologică are menirea de a ajuta semenii răniți, se pare că omenirea și-a neglijat rănile sufleteși, poate prin faptul că „spre deosebire de cele trupești acestea sunt invizibile” (Fischer și Riedesser 2007, 18).

„Studiul traumei psihologice are o istorie curioasă – una de amnezie episodică” în care alternează perioadele de investigare activă cu perioade de „abandonare abruptă” și de uitare. ( Herman, 2003,7).

Sexualitatea

După expresia uzitată în Analiza Existențială : „ din capul locului”, din capul locului suntem ființe sexuate: femei sau bărbați, fete sau băieți. După aflarea sexului bebelușului care urmează să se nască, părinții încep să-i pregatească trusoul indicându-i deja prin culorile alese, prin imaginile și prin jucăriile aferente caracteristici ale aparteneței la sex.

Foarte de timpuriu copiii încep să își dea seama de propria existență. În primele luni de viață sugarul își descoperă corpul: inițial mâinile, apoi picioarele; apoi ochii, urechile, nasul, gura. După 5-6 luni își descoperă organele genitale, pe care începe sa le exploreze. Reprezentarea tuturor acestora se constituie în „schema corpului”. Informațiile pe care le încorporează în interacțiunea cu mediul depre ei înșiși, despre caracteristicile lor, despre acțiunile lor, despre calitățile și atributele personale, despre statutul familial, despre aparteneța la un sex se organizează într-o schemă a sinelui. Acestă concepția despre sine începută încă din primul an de viață se dezvoltă continuu de-a lungul întregii existențe (Ross, 1992, apud Bonchiș, 2004). În dezvolarea conceptului de sine, un rol important îl joacă înțelegerea apartenenței la un sex, băiat sau fată. Dacă în jurul vârstei de un an copilul poate arăta la cere două părți ale corpului, spre vârsta de 2 ani recunoaște și arată mai multe părti ale corpului chiar și pe o imagine sau pe o păpușă. În mare parte ca rezultat al imitației și întăririlor, deja manifesetă preferințe deosebite în funcție de gen: fetele pentru păpuși, băieții pentru mașinuțe. În jurul vârstei de 3 -5 ani devin conșienți în mai mare măsura de organele sexuale „procurându-și delectare din atingerea lor” ( Bonchiș, 2004). Între 6-12 ani se constată o suspendare a preocupărilor legate de sexualitate, atenția fiind orientată înspre înțelegerea și învățarea rolurilor de gen: atitudini, valori, comportamente. Fetele constată similaritățile față de mamă, iar băieții diferențierile. Încurajarea și susținerea în acest efort dă încredere, siguranță de sine și identificare cu părintele de același sex. Lipsa acestora conduce spre eșec, nesiguranță, neîncredere în sine, confuzie de rol și de gen. Între 12-18 ani odată cu cristalizarea caracterelor sexuale secundare se manifestă un interes pregnant pentru sexualitate: masculinitate-feminitate și pentru răspunsul la întrebarea : cine sunt eu ca fată sau ca băiat?

Una dintre sarcinile centrale de dezvoltare ale copilului, după Fischer cunoaște și arată mai multe părti ale corpului chiar și pe o imagine sau pe o păpușă. În mare parte ca rezultat al imitației și întăririlor, deja manifesetă preferințe deosebite în funcție de gen: fetele pentru păpuși, băieții pentru mașinuțe. În jurul vârstei de 3 -5 ani devin conșienți în mai mare măsura de organele sexuale „procurându-și delectare din atingerea lor” ( Bonchiș, 2004). Între 6-12 ani se constată o suspendare a preocupărilor legate de sexualitate, atenția fiind orientată înspre înțelegerea și învățarea rolurilor de gen: atitudini, valori, comportamente. Fetele constată similaritățile față de mamă, iar băieții diferențierile. Încurajarea și susținerea în acest efort dă încredere, siguranță de sine și identificare cu părintele de același sex. Lipsa acestora conduce spre eșec, nesiguranță, neîncredere în sine, confuzie de rol și de gen. Între 12-18 ani odată cu cristalizarea caracterelor sexuale secundare se manifestă un interes pregnant pentru sexualitate: masculinitate-feminitate și pentru răspunsul la întrebarea : cine sunt eu ca fată sau ca băiat?

Una dintre sarcinile centrale de dezvoltare ale copilului, după Fischer și Riedesser, este „capacitatea de a investi narcisic și libidinal propriul corp” spre tandrețe și sexualitate. „Investirea libidinală se petrece mai întâi în contactul real tandru cu persoanele de relație . Dacă adultul asuprește sexual copilul care dorește forme corporale de tandrețe corespunzătoare nivelului său de dezvoltare, pentru copil a luat ființă o situație traumatică” (Fischer și Riedesser, 2007, 316).

Trauma psihică

Preocuparea pentru studiul traumei psihice

Fischer și Riedesser (2007) afirmă că de-a lungul istoriei, ca urmare a catastrofelor, pierderilor sau supărărilor, manifestările ( leziunile psihice ) au fost „atât de spectaculoase, încât nu au scăpat niciodată atenției oamneilor”. „Istoria naturală” a traumatizării psihice a reținut încă din cele mai vechi timpuri , preocuparea pentru descrierea fenomenului, a consecințelor și a măsurilor „intuitive” împotriva traumelor. Conceptele stiințifice pentru explicarea și vindecarea traumelor psihice s-au dezvoltat în legătură cu diverse evenimente istorice. După Primul Război Mondial s-a elaborat și dezvoltat conceptul de „nevroză traumatică”. Supraviețuitorii Holocaustului, după cel de-al Doilea Război Mindial au stimulat abordarea științifică prin dezbaterea în legătură cu vătămările pe termen scurt de pe urma lagărelor de concentrare puse pe seama tarelor ereditare. Cercetarea relației dintre situația de război și elaborarea experiențelor traumatice care a dus la formularea „sindromului de stres posttraumatic” s-a derulat ca urmare a tulburărilor psihopatologice dezvoltate de veteranii războiului din Vietnam. Catastrofa naturală din Virginia de Vest ( Buffalo Creek, din 1972) a determinat intensificarea lucrărilor de cercetare și a eforturilor terapeutice pentru victime. Mișcările sociale care vizau exploatarea și oprimarea au dus la umanizarea muncii și interzicerea muncii copiilor în Europa. Tortura a fost interzisă în toată lumea odată cu Revoluția Franceză. Atitudinea de violență față de femei și copii, maltratarea și abuzul sexual al copiilor, ținute mereu ascunse, au fost aduse la lumină de Mișcarea femeilor. Eliberarea minorităților și a popoarelor asuprite social s-a datorat inițiativelor anumitor grupuri care s-au solidarizat cu acestea (Fischer și Riedesser 2007, 32, 34).

F. Ruppert, afirmă și el că acceptarea traumatizării psihice ( căci și psihicul uman poate fi traumatizat și rănit asemenea corpului) s-a lăsat mult așteptată de către societate. Și aceasta nu doar din cauza unei cunoașterii insuficiente sau a explicării deficitare ci datorită faptului ca mulți oamenii pricinuind „grave răni sufletești” altor oameni, „nu vor să vadă ce fac în realitate”: că în urma unui război, de exemplu, nu rămân numai morți și răniți ci chiar și „supraviețuitorii teferi fizic sunt grav afectați sufletește de ceea ce se petrece în război”; că nu numai „victimele orgiilor de violență, ci și mulți făptuitori” sunt grav traumatizați de război. Dacă se recunoaște realitatea traumei sufletești, susține în continuare Ruppert, „ nu mai putem închide ochii în fața faptului că și în vreme de pace oamenii comit multe violențe împotriva altor oameni” și ne provoacă „să privim adevărul în față și să ne gândim câți copii sunt maltratați emoțional de către părinții lor, iar copii abuzați sexual au de trăit o viață întreagă urmările uneia dintre cele mai grave traumatizări” ( Rupperet, 2012, 85, 86).

J. Herman (2003,7) susține că „studiul traumei psihologice are o istorie curioasă – una de amnezie episodică”, în care alternează perioadele de investigare activă cu perioade de „abandonare abruptă” și de uitare datorată controversei intense pe care o provoacă prin punerea sub semnul întrebării a unor convingeri personale fundamentale. A studia trauma psihologică, afirmă autoarea, înseamnă „ a da mărturie despre evenimente oribile”, a sta față în față cu vulnerabilitatea umană în lumea naturală și cu capacitate pentru rău în natura umană. Când evenimentele traumatice sunt produse de oameni, martorii sunt prinși în conflictul dintre victimă și făptaș. Dacă victima „cere spectatorului să împărtășească încărcătura durerii”, „tot ceea ce cere făptașul să faci este : nimic. El apelează la dorința universală de a nu vedea, a nu auzi și de a nu vorbi despre rău” ( oricum, e timpul să uităm trecutul și să mergem înainte).

2.2. Scurtă comparație între rana fizică și cea psihică/sufletască

M. Hill, H. Hill, R. Bagge și P. Miersma în cartea lor Healing the Wounds of Trauma publicată în Africa (2007, apud. D. Langberg 2014) ne ofera o comparație între rănile fizice și cele sufletești:

2.3. Definirea traumei psihice

Fischer și Riedesser definesc experiența trumatică drept „o experiență vitală de discrepanță între factorii situaționali amenințători și capacitățile individuale de stăpânire, care este însoțită de sentimente de neajutorare și abandonare lipsită de apărare și care duce astfel la o zdruncinare de durată a înțelegerii de sine și de lume.” (Fischer și Riedesser 2007, 90).

În cazul experiențelor în care este amenințată viața, trăirea de discrepanță este atunci când sunt „vizate semificații sau artibuiri de semnificații cu relevanță biologică” . „Traumele de relație se bazează pe paradoxuri și discrepanțe în sistemul uman de legături care este ancorat ereditar-biologic, iar sexualitatea umană se dezvoltă într-un evantai complex de factori sociali și biologici , ceea ce o face deosebit de receptivă la influențele traumatice” (Fischer și Riedesser 2007.95) . Prin formularea zdruncinare durabilă a înțelegerii de sine și de lume se vizează atât pierderea încrederii în sine cât și pierderea încrederii în realitatea socială și pragmatică. În experiențele radicale această zdruncinare poate cuprinde și „principiul realității ca atare, corelatul capacității umane de cunoaștere”. În situația traumatică organismul este confruntat cu o informație „insuportabilă care depășește durabil capacitatea sa de procesare a informației”. Aici joacă un rol important elementul surpriză care nu permite activitatea de categorizare a informației , nici de schițare a unor planuri eficiente de acțiune. Informația traumatică este insuportabilă și prin caracterul ei imprevizibil, imposibil de anticipat față de care fondul schematic de cunoaștere al unui individ nu este pregătit pentru a o categoriza și procesa. Pentru ca elaborarea traumei să fie reușită, schemele existente trebuie modificate până când „informația traumatică poate procesată, poate fi integrată în fondul existent al schemelor cognitiv-emoționale” (Fischer și Riedesser, 2007,97).

Modelul desfășurării traumatice propus de acești autori presupune „ trei momente diferite ale unei singure configurații dinamice” : situația, reacția si procesul traumatic.

Ruppert susține că „ se poate vorbi de o rănire psihică, atunci când procese de timpul percepție, trăire emoțională, gândire, memorie sau imaginație nu mai funcționează normal sau sunt considerabil limitate pentru mai mult timp”: ex. când cineva, la cel mai slab zgomot „sare în sus și este scăldat de sudoare de frică” (vigilență exagerată); când imaginile, gandurile, reprezentările i „se rotesc necontenit în jurul unui eveniment trecut”; când nu-și mai poate aminti anumite evenimete; când nu mai percepe , nu mai simte – capacitatea psihică de funcționare a acelei persoane este rănită.

2.4. Trauma psihică – perspectivă obiectivă sau subiectică ?

În încercarea de definire a traumei, se ridică întrebarea dacă aceasta este un eveniment sau o trăire, dacă este vorba despre o categorie subiectivă sau despre una obiectivă. Autorii modelului desfășurării traumatice afirmă că ” psihotraumatologia are de-a face în egală măsură atât cu subiectivitatea cât si cu obiectivitatea” și că în studiul ei „avem nevoie de un mod de gândire care să știe să facă față contradicțiilor ” întucât relația, dintre „perspectiva internă” a subiectului victimă și „perspectiva exterioară” a observatorului obiectiv este marcată de multă tensiune și contradicție (Fischer și Riedesser , 2007, 67). .

În analiza situațiilor traumatice , analiza situațională obiectivă ( tema centrală a situației, condițiile contextuale, daturile situative, script-urile dirijate de situație și de cultură ) prin care sunt vizați factorii obiectivi potențial traumatici trebuie inițiată inaintea celei subiective. La traumele relaționale, consecutive dezastrelor de origine umană care „se târăsc adesea timp îndelungat, analiza situațională obiectivă trebuie să caute, înainte de toate, acele structuri și forme de relație care elimină orizontul deschis al situației și dau naștere unor situații închise ” (Fischer și Riedesser , 2007, 76 ).

Analiza situațională subiectivă vizează modalitățile de percepție și de reacție subiective menite să asigure depășirea situației potențial traumatice. Dar există o nepotrivire dramatică între factorii situaționali obiectivi și așteptările personale, o interferență a factorilor situaționali obiectivi cu așteptarile subiective . Ca urmare a experiețelor traumatice se ajunge la o antiteză acută între polul subiectului și polul obiectului ca în sindromul de victimizare în care „victima preia vederea asupra lumii a făptașului, se desconsideră și se învinuiește pe sine, în timp ce îl idealizează pe făptaș și se identifică cu el” (Fischer și Riedesser , 2007, 99 ).

2.5. Fazele modelului de desfășurare a traumatizării psihice ( după Fischer și Riedesser)

2.5.1. „Situația traumatică ” se referă la interacțiunea dintre condițiile traumatice de mediu și atribuirea subiectivă de semnificații, la interațiunea dintre trăire și comportament. Ea trebuie înțeleasă din această interacțiune dintre perspectiva internă și cea externă. În analiza situațiilor traumatice , analiza situațională obiectivă va căuta acele structuri și forme de relație care elimină orizontul deschis al situației și dau naștere unor situații închise ” (Fischer și Riedesser , 2007, 76). Lipsa posibilității de a ieși din situație ( în cazul traumelor relaționale), acele „situațiile închise” care sunt create prin „influențarea voalată” și „metacomunicarea stanjenită” sunt adevărate „capcane de relații”, transferate peste generații și extrem de confuzive și lasă victimelor puține modalități de actiune . Analiza situațională subiectivă vizează modalitățile de percepție și de reacție subiective menite să asigure depășirea situației potențial traumatice. Subiecții „ nesituați” sau „desituați” sunt abstracțiunii justificate scopurilor didactice pe care nu le confundăm cu realitatea subiectului care trăiește ceva și acționează. Pentru înțelegerea acetei abstracțiuni în semificația pentru viața reală, este necesară resituarea și reintergrea ei în situația constitutivă a subiectului .

„Când ia sfârșit o situație traumatică?” Cu încetarea confruntării cu evenimentul amenințător, cu fuga, cu supraviețuirea fizică sau abia cu supraviețuirea psihică prin trecerea de la statutul de victimă la cel de supraviețuitor al situației traumatice? Fischer și Riedesser ( 2007, 69) sunt de părere ca „ un om singur nu poate birui problematica adusă de traumă” ci, că situațiile traumatice , încercările de elaborare și de autovindecare au „esențialmente o dimensiune socială”. Cel traumatizat nefiind o ființă izolată, ci „ particularizarea acelor posibilități general umane, principii și valori de viață la care luăm parte cu toții, lezarea lor ne privește în cele din urmă pe toți ca o posibilitate proprie.” Atitudinea opiniei generale față de suferința individuală a celor traumatizați este de o importanță vitală. În cazul unor refulări sociale, ale excluderii sau chiar disprețuirii ( „pentru că prin suferința lor amintesc de catastrofă”), pentru cei în cauză, în nici un caz, situația traumatică nu a luat sfârșit. „În suferința traumatică a aproapelui nostru” să recunoștem nu „doar un caz individual poate regretabil dar previzibi”, ci „ființa general umană” în particularizarea ei.

Pornind de la definiția lui Fischer și Riedesser, Ruppert aduce niște nuanțări: o situație devine traumatică numai atunci când aceasta depășește capacitățile individului de surmontare a ei. În funcție de diferențe de vârsta, sex, experiențe traumatice anterioare, viteză de reacție aceeași situație poate avea efect traumatic pentru o persoană, sau să constituie doar o experiență apăsătoare și stresantă pentru alta. Dacă în situațiile stresante sau apăsătoare simptomele de tensionare și stres dispar cu încetarea situațiilor care le cauzează, modificările produse de experiența traumatică nu dispar complet niciodată. Ele vizează înțelegerea de sine ( modul în care se percepe și trăiește un om) și percepția lumii în care trăiește. Lumea va fi percepută ca un loc foarte periculos, iar persoana se va simți pentru multă vreme slabă și vulnerabilă chiar dacă înainte de experiența traumatică se simțea puternică și sigură. Anumiți factori ca vârsta, abilități emoționale, sociale, spirutuale și practice foarte bine antrenate, experiențele personale constituie condiții favorabile care în situații periculoase mențin sentimentele de slăbiciune și de pierdere a controlului la un nivel cât mai mic posibil. Dar anumite situații pot răni în integritatea lor chiar și pe oamenii care au fost stabili psihic toată viața lor. Tocmai acestor oameni li se prăbușește adesea înțelegerea de sine și înțegerea lumii, pentru că nu s-au gândit niciodată ca li s-ar putea întâmpla așa ceva. (Ruppert, 1012, 87).

2.5.2. Reacția traumatică

A. Reacția peritraumatică – înțelegerea experienței imediate a unei situații traumatice. Engramarea informației în situația traumatică „are loc într-o stare de supremă excitație afectivă”. Metcalfe si Jacobs (1996, apud. Fischer și Riedesser, 2007) au propus o distincție memoria „fierbinte” și memoria „rece”. Ei au atribuit memoria rece, cotidiană regiunii hipocampice responsabile cu categoriile de timp, spațiu și cauzalitate iar memoria fierbinte regiunii amigdalelor cerebrale. Acestea „exercită o funcția de amplificare condusă de afecte ceea c duce la o înmagazinare predominant senzorială a stumulilor în memoria implicită, corespunzător relevanței lor emoționale”. Ca răspuns la stimulii care amenință viața, organismul, prin activarea hipotalamusului eliberează hormoni de stres. În stări de excitație maximă regiunea hipocampică și cortexul cingular sunt inhibate și astfel împiedicate să își exercite funcția de filtru. Astfel că impresiile percepțiilor nu mai sunt sesizate și ordonate categorial. În locul imaginilor perceptive ordonate predomină fragmente senzoriale incoerente: impresii olfactive, vizuale, acustice și kinestezice ( mirosuri, fragmente imagistice, sunete) care rămân vii timp îndelungat. Galley și Hofman (1998, apud. Fischer și Riedesser 2007, 100,102) afirmă că dacă aceste impresii senzoriale care par a fi „înghețate” în memorie, sunt „stimulate prin stimuli situativi sau retăirea stării de dispoziție peritraumatice, ele se întorc sub formă de imagini mnezice intruzive, care repetă adesea peste ani sau poate chiar decenii același scenariu. Acest fapt se datorează „eșuării categorizării și contextualizării impresiilor senzoriale , astfel că pot fi reproduse exclusiv fragmente de amintiri acauzale, atemporale și aspațiale”. Frgmentele de percepții vizuale, olfactive, auditive sau kinestezice nu pot fi puse, adesea în legătură cu scena traumatică, sunt desprinse de contextul situativ dar sunt fidele în detalii. Fenomenele de derealizare și depersonalizare par a fi mecanisme de apărare menite să zădărnicească amenințarea extremă și „destabilizarea Sinelui psihofizic în situația critică”. Experimentele de provocare a simptomului ale lui Rauch et al (1996, apud Fischer și Riedesser , 2007, 101) au evidențiat faptul că aceste au reînsuflețit imagistic evenimentul dar că „au fost în mare măsură incapabili să-l exprime verbal și să-l pună în relație cu istoricul lor personal de viață ( funcție a zonei Broca)”. Studiile lui Kolk și colaboratorii (1997, apud. Fischer și Riedesser , 2007, 101) referitoare la starea de dinainte și de după o psihoterapie a traumei au arătat că deși „ după o terapie reușită crește activitatea cortexului cingular , nu se diminuează activitatea amigdalei”. Aceste rezultate indică faptul că „ impresiile traumatice sunt neschimbat de active din punct de vedere emoțional”.

B. Reacția traumatică postexpozitorie . Deși amenințarea acută a trecut, cei ce au trecut printr-o experiență traumatică se află încă mult timp sub efectele acesteia. Horowitz (apud. Fischer și Riedesser 2007, 103 și următ.) consideră că aceată perioadă presupune mai multe faze, fiecare cu câte o variană normală și una patologică. În prima fază, a). faza peritraumatică (despre care am vorbit deja) raspunsul normal este de teamă, țipete, tristețe și reacție de mânie. Varianata patologică este marcată de „inundare cu impresii copleșitoare”, care menține persoana afectată mult timp în stare de panică și epuizare. Urmează apoi b). faza/starea de negare : care în mod normal reprezintă apărarea împotriva amintirii traumatice. Răspunsul patologic este de evitare extremă, însoțită uneori de medicație sau droguri ce au menirea de a ține la distanță durerea sufletească. Următoarea fază este cea c). de invazie a gândurilor sau imaginilor mnezice a cărei variantă patologică se referă la fenomenele intruzive ale PTBS ( ganduri, imagini mnezice ale traumei care se impun). d). Faza de perlaborare presupune perioada în care „cei afectați se confruntă cu evenimentele traumatice și cu reacția lor personală”. Criteriul e). fazei de concluzie relativă îl constituie capacitatea persoanei afectate de a-și reaminti sitația traumatică în părțile ei cele mai importante, „fără a trebui să se gândească la aceasta compulsiv”. În aceste ultime faze, predomină ca variantă patologică , pierderea speranței în capacitatea de a prelucra și încheia experianța traumatică cu stări de încremenire, frozen states și cu simptome psihosomatice ( diferite senzații corporale ). Fazele de intruziune și cele de negare alternează periodic în încercarea de a rezolva acțiunile incomplete, de a relua și completa acțiunile întrerupte care pot fi înțelese ca o încercare de a ajunge la o concluzie, de a încheia experianța de nestăpânit din istoricul de viață. Pe termen lung, încercările de negare sunt sortite eșecului. Fiind o experiență bazată pe „o trăire de discepanță de importanță vitală” ea nu poate fi dată la o parte și ignorată de către sistemul psihic. Pentru ca experiența traumatică să fie integrată în fondul de cunoaștere schematic durabil al personalității și ciclul de elaborare să ajungă la sfârșit, acțiunile nerezolvate ( de importanță vitală) stocate într-un fel de memorie de lucru , când capacitatea cognitivă și situația exterioară permit, sunt aduse în agendele cotidiene de procesare cognitivă. Acesta este un „proces dinamic, conflictual și cu un echilibru instabil”. Dacă prelucrarea dintre intruziune și negație nu este blocată se modifică treptat schema cognitiv-emoțională a înțelegerii de sine și de lume. Pentru acesta este necesară însă o întărire a capacității de autoliniștire care să perimită retrăirea controlată situației traumatice. „ Ipotezele zdruncinate despre sine și lume sunt reconstruite calitativ cu pași anevoioși”. Dacă procesul de elaborare este fixat în negare și evitare, datorită apărărilor tot mai puternice ( de-a împierdica intrarea agendelor traumatice în sfera conștiinței) se ajunge la împietrire, amorțire afectivă, la o încremenire generală a peronalității. În încercarea de „a trăi cu experianța traumatică imposibil de stăpânit”, comportamentele de evitare se pot transforma în timp, în trăsături fobice de caracter. Iar ca trăsătură generală a schimbării caracteriale determinată de traumă se relevă tulburarea capacității de muncă și de a iubi. Simptomele si sindroamele psihotraumatice pot fi înțelese ca „deraieri” ale fazelor procesului natural de autovindecare, sau ca fixări care se pot produce în orice fază. De exemplu: cu cât amintirea este mai inaccesibilă, cu atâta forma de evitare ( de apărare) a amintirii și a afectului devine mai importantă. Stagnarea în ciclul de elaborare se poate datora și faptului că situația traumatică se menține subliminar. Ipoteza modelului desfășurării traumatice spune că, în special în cazul experiențelor de victimizare, „preocesul de elaborare al traumei este și unul de natură socială” (Fischer și Riedesser 2007, 107). Dacă recunoașterea și susținerea care li se pare cuvenită pe drept nu le este acordată, atunci nu li se poate regenera înțelegerea de sine și de lume zdruncinată. Pentru ei „trauma rămâne de neconceput și se simt srăini într-o lume socială care nu recunoaște ca atare nedreptatea care li s-a facut”. Retraumatizările (chiar și în doze reduse- văzut din afară) pot întrerupe procesul de refacere prin pierderea speranței în încheierea ( relativă) a procesului de elaborare și în restituirea „concepției lor zdruncinate despre lume”.

Persoanele care au reuși sa își elaboreze cu succes experiența traumatică vorbesc despre trăirile lor cu o stare de afect adecvată (revoltă) și relatând-o complet. Experianța traumatică, ramâne pentru persoanele care au întrerup în mod prematur procesul de elaborare, în plan secund . Acestea nu mai prezintă simptome pentru un timp, dar manifestă distorsiuni mnezice și reacționează cu spaimă și evitare intensă la constelații de stimuli legați de traumă. Au tendința spre o imagine optimistă nerealistă a lumii și pronunțate stări disociative. La persoanele cu o experianță de traumatizare extremă persistența cronică a reacției traumatice corespunde Sindromului de Stres Posttraumatic cronic și complex. Există așadar trei modalități de a ieși din reacția traumatică: a. încheierea ei cu capacitetea de a-și aminti necompulsiv situația traumatică; b. întreruperea timpurie a procesului de elaborare care duce la procesul traumatic cu variante diferite dependente de situația traumatică diferită și vârsta la care a fost experimetată trauma ; sau c. perpetuarea cronică a reacției traumatice.

2.5.3. Procesul traumatic

La procesul traumatic se ajunge printr-o închidere relativ insuficientă a fazei postexpozitorii. Încercarea paradoxală a persoanei afectate de a trăi și a se adapta la experiența insuportabilă în absența confruntării reale cu aceasta constituie conținutul porcesului traumatic. Printre strategiile de control , în cazul celor dure și supradimensionate necesare supraviețuirii ( ca in cazul traumatizării extreme) personalitatea poate ajunge la o rigiditate generală cu pierderea spontaneității emoționale; strategiile slabe de control conduc la „un sindrom de suprasolicitare psihotraumatică cronic cu simptomatică intruzivă”; în experiențele traumatice mai puțin extreme, controlul se manifestă prn „transformarea defensivă a structurilor schematice și a principiilor de organizare” ( Fischer și Riedesser, 2007 , 141). Schema compensatorie este strategia cea mai importantă de control. Ea are funcția de a inversa compensator schema traumei: dependența neajutorată în siguranță, slăbiciunea în putere. Întrucât pe langă schema compensatorie se menține și schema traumei ( a cărei experiență traumatică nu poate fi pătrunsă cognitiv) , la rândul ei, schema compensatorie dobândește un caracter supralicitat și adesea iluzoriu.

Amintirile insuportabile înmagazinate în schema traumei riscă stări necontrolabile de trăiri cu sentimente colpeșitoare și reînnoirea traumatizării. „Persoana dezvoltă ipoteze depre modul în care s-a juns la traumatizare i despre ce ar trebui făcut pentru evitarea unei repatări sau a altei traumatizări” ( Fischer și Riedesser 2007 , 109). Pentru a controla frica și a evita repatarea experienței traumatice sunt schițate contramăsuri compensatorii.

Procesul traunaric constă în paradoxul reacției traumatice și bazat, într-o anumită măsură, pe timp. Persoana traumatizată face eforturi, uneori întraga viață ulterioară să „priceapă experiența copleșitoare si adesea de neînțeles și caută să o integreze în schița de viață, în concepția sa despre lume și sine. Pentru procesul traumatic, pentru procesul de recuperare și de restituire mai ales în cazul traumelor produse intenționat, sunt de mare însemnătate : autorecunoașterea responsabilă a comunității în suferința deosebită a victimei; eforturile de a o „reabilita”; recunoșterea dreptății și a valorilor. Distrugerea concepției despre sine și despre lume cauzată de experiențele traumatice, adesea nu poate fi nici macar bănuită de observatorul exterior neimplicat, susțin autorii modelului traumatizării psihice. „Dacă un colectiv social refuză să preia responsabilitatea acțiunii violente sau ale nedreptății împotriva marginalizaților sau a minorităților, atunci vina negată submineză adesea peste generații substanța psihică și morală a grupului de făptași și instigatori” , mai afirmă autorii . Procesul trumatic este deci și un proces social nu numai unul individual, care implică relația dintre victimă și faptaș, rețeaua socială a celor afectați, și de fapt, colectivul social.

Elaborarea experienței traumatice difera de elaborarea normală a experienței datorită transformărilor ce au loc atât în sfera percepției (temporală, spațială și de sine) cât și în cea a acțiunii care este „ întreruptă” într-o încremenire /paralizie catatonică ( prin activarea concomitentă și la fel de puternică a tendințelor de luptă și de fugă, cu o blocare reciprocă), sau o „furtună de mișcări asemănătoare panicii”. Experiențele traumatice dezactivează schemele elaborării percepțiilor lăsând loc trăirilor de tipul de depersonalizare, („ a sta lângă sine”), sau derealizare ( „nu e real, e vis”), sau uitare a incidentelor. Cel afectat neputând să fugă/să lupte, percepe împrejurimile ca de la depărtare : plutirea peste lucruri, experiența de a fi un observator exterior, etc. Comportamentul activ de luptă dovdit ineficient are ca rezultat experiența lipsei de eficiență și sentimetul de a fi expus neajutorat amenințărilor, care se poate generaliza în neajutorarea învățată. Si „zdruncinarea înțelegerii de sine și de lume” se poate genaraliza în pierderea generală de speranță și în depresie.

Trauma psihică a copilului – situație specială de traumatizare

Studiul traumatizării psihice la copii „este un capitol puțin lăudabil al disciplinelor de specialitate competente”, afirmă Fischer și Riedesser ( 2007 , 297) iar pentrtu sensibilizarea opiniei publice și chiar a „lumii profesioniștilor” a trebuit sa se impună împotriva unei „ne-cunoașteri” generale „care a fost menținută prin refulare și negare masivă individuală și colectivă” (Fischer și Riedesser 2007 , 297).

Pe lângă factorii somatici înnăscuți sau dobândiți (care pot acționa ca factori de risc sau de protecție –ușoare traumatisme craniene în mica copilărie sau temperamentul facil/easy temperamnet) , în studiul traumei la copii trebuie să se țină cont de stadiul de dezvoltare cognitivă, afectivă, psihosexuală și socială. Copilul aduce cu sine în situația traumatică sarcinile sale de dezvoltare corespunzătoare vârstei cu resursele și deficitele ei, „abaterile individuale, mecanismele defensive și strategiile de coping care îi stau la dispoziție”. Un alt element important în studiul traumei ( după Terr, 1995, apud. Fischer și Riedesser 2007) la copii îl constituie diferențierea dintre trauma de tip I și trauma de tip II . Trauma de tip I , sau trauma de șoc – un eveniment traumatic singular care, cu excepția distorsiunilor perceptive provocate de reacția traumatică acută, este amintit în detaliu; neputând înțelege conexiunile complexe datorită nivelului dezvoltării sale cognitice, copilul găsește pentru evenimetul traumatic explicații magice, dar atribuirea vinovăției o face adesea asupra propriei persoane. Trauma de tip II este un eveniment traumatic complex și de lungă durată care duce la negare și anesteziere emoțională, disociere și depersonalizare. Consecințele emoționale cele mai frcvente sunt : extrema distanțare și anestezia. În cazul maltratărilor prelungite și severe se manifestă mânia și furia durabile care se pot îndrepta împotriva propriei persoane. Când acestea alternează cu stări de pasivitate extremă și amorțire emoțională pot duce la autorăniri și suicid. Când agresivitatea resimțită se orientează spre exterior , rolurile din schema relațională traumatică se schimbă și victimele se teransformă în făptași( Lewis et al. , 1985, apud. Fischer și Riedesser 2007 , 300). Asociereea celor două tipuri de traume pot duce la doliu patologic și la depresie. Durerile și leziunile le crează copiilor adesea „ un dor constant de o stare fără răniri” și se concretizează in diverse procese de dezvoltare, simptome și diagnostice în viața ulterioară.

Deși sunt multe modalități de expresie a traumelor din copilărie, Fischer și Riedesser (2007, 300) au identificat niște indici comuni ai acestora care pot indica traumatizarea infantilă :

”Amintiri recurente care se impun. Formele de retrăire: vizuale (cele mai frecvente), tactile, oflactive sau acustice corespund modalității predominante în situația traumatică.

Modalități comportamentale respective. Prin „jocul trumatic” copiii repetă trăirea traumatică într-o secvență adesea nesfârșită și reînscenarea aspectelor parțiale ale experienței traumatice în patternuri de comportament automatizate. De cela mai multe ori, copiii nu pot stabili nici o conexiune între jocul lor și evenimentul traumatic.

Angoase traumaspecifice. Legătura angoaselor cu situația traumatică originară este, după Terr un criteriu de diagnostic diferențial față de angoasele infantile nevrotice..

Atitudine alterată față de oameni, de viață și de viitor. Pierderea încrederii în oameni și așteptările negative față de viața viitoate sunt cele mai importante urmări ale zdruncinării înțelegerii infantile despre lume”.

Sindromul bazal psihotraumatic în copilărie propus de Fischer și Riedesser (2007) cuprinde unele criterii bazale determinate fiziologic, nu configurațiile complexe ce se formează într-un proces de desfășurare traumatic și folosește în clinică pentru verificarea simptomelor codeterminate de experiențele trauatice.

La baza unui proces traumatic care se desfășoară din copilărie până la vârsta adulă, este de așteptat să existe o reacție traumatică infantilă cu anumite caracteristici. Pot exista și cazuri în care prin măsuri compensatorii unele aspecte ale schemei traumatice din experiența infantilă să fie elaborate până la inversare în contrariu.(ex. Un copil mușcat de un câine ciobănesc in copilărie care dezvolă complementar apropiere emoțională de aceeași rasă de animal care îi provocase trauma, concomitent cu îndepărtarea ambivalentă de oameni, aceste asunt puse pe seama schemei de deziluzionare).

Modelul desfășurării procesului traumatic în cazul traumei din copilărie

O particularitate a efectului traumatic asupra copilului o constituie faptul că „înțelegerea de sine și de lume a copiilor care este zdruncinată prin experiența traumatică este încă în construcție, se află în dezvoltare. Înțelegerea situației este limitată la nivel cognitiv ; acesta este mai orientat spre concret și raportat la propria persoană. În funcție de nivelul de dezvoltare cognitiv și afectiv specific vârstei, copilul formează scheme care sa servească compensării și echilibrării experienței traumatice. Activitățile compensatorii ( schema traumacompensatorie) , au un aspect etiologic care vizează cauzele catastrofei, unul restaurativ care vizează repararea sau anularea și ține de fantasmele de intervenție și un aspect preventiv care vizează prelucrarea regulilor cognitiv-emoționale menite să asigure evitarea repatării catastrofei.

Ca urmare a experiențelor traumatice din copilărie se formează din interacțiunea directă a experienței traumatice cu eforturile compensatorii, simptome ca formațiuni de compromis . Unele modalități simptomatice de trăire și comportament ca „anxietatea, depresia, tablourile disocialtive, atacurile psihogene, dependența pot fi înțelese pornind de la conflictul între scheme traumatice și măsuri traumacompensatorii” (Fischer și Riedesser 2007 , 305).

Pentru înțelegerea simptomelor și prosecelor patologice este fundamentală distincția dintre traumatizarea intra- și extrafamilială. Înțelegerea față de securitatea unei lumi în care copilul poate crește fiind apărat de figurile parentale puternice nu este fundamental zdruncinată în cazul traumelor extrafamiliale. Chiar dacă trecător poate „eșua” funcția protectoare a părinților, sistemul de legături și de siguranță intrafamilial rămâne mai departe neatins. În acest caz schema traumacompensatorie e ralativ simplă: există pericole și amenințari în lumea exterioară, dar în „sânul familiei și al Sinelui există siguranță și susținere demnă de încredere”. În procesul traumatic o generalizare a acestei scheme poate da naștere unei structuri fobice, dar zonele periculoase reușesc să fie restânse la „locuri și obiecte relativ departe de Sine”. În cazul traumatizării intrafamiliale : violența familială sau abuzul sexual în familie, agresorii traumatizanți sunt chiar figurile familiale de legătură și de protecție. „ Aici eforturile traumacompensatorii de cunoaștere ale copilului ajung în fundături periculoase ” . Nu mai există criterii după care să se facă „diferența între figuri de legătură prietenoase și dușmănoase, amenințătoare și de ajutor”. În strădaniile lui de cunoaștere și de compensare, copilul este adesea dezorientat de „legitimările pe care le pot inventa figurile familiale de relație pentru comportamentul lor sexual sau agresiv abuziv”. În eforturile de a compensa abuzul sau maltratarea intrafamilială intenționtă , capacitatea de a face diferența între obiecte prietenoase și dușmănoase, între locuri sigure și nesigure este pierdută. Pot apărea astfel atacuri de panică generalizată cu angoase inexplicabile sau cu angoase generalizate ca agorafobia. La „angoasele care cuprind Sinele fără motive recognoscibile- comparabil unui atac al unor figuri relaționale imprevizibile, care au exploatat copilul sexual și/sau l-au maltratat corporal” o strategie compensatorie o constituie mecanismele de „ clivare”. Chiar dacă nu există criteri realiste în baza cărora să facă diferenierea „între compotamentul abuziv, egoist și chiar dușmănos pe de-o parte și atenția pozitivă și comportamentul relațional sănătos, pe de alta”, clivarea abruptă păstrează orientarea bazală a celui afectat. Persoanele a căror capacitate înnăscută de discernământ a fost sistematic supusă confuziei nu au competența de a efectua adecvat aceste diferențieri. În traumele intrafamiliale de lungă durată apar indispoziții cronice depresive pentru că „lipsesc factorii protectori care pot reda încrederea și speranța unui copil cu un stres sever”.

Analiza activităților traumacompensatorii poate releva simptomele determinate de traumă drept răspunsuri inteligibile și creative la o situație „nebună” care sunt prelucrate mereu ( în procesul traumatic) până duc la o soluție cu care cel afectat poate trăi. Unele stări discociative de trăire ca fugile, transa, plecările în călătorie la pierderea propriei identități sau stările „de posedare” par a fi datorate de reactivarea experienței traumatice stocată în schema traumei prin stimuli interni sau externi care amintesc de traumă. Ca într-un vis cu ochii deschiși, în „stările crepusculare” isterice sunt retăite aspecte ale expereinței traumatice; ele corespund aspectelor intrizive ale sindromului bazal de stres posttraumatic. Pentru reconstrucția psihotraumatologică a tablourilor patologice, ca regulă de fier consideră Fischer și Riedesser (2007 , 307) că „stările decompensate psihic se datorează unor manifestări ale schemei traumatice formate în general copilărie, în tmp ce trăsăturile de caracter durabile și structurile durabile ale autoreglării trebuie înțelese prin logica schemei traumacompensatorii.

Terapia traumei la copii

Procesul terapeutic prin care copilul să poată elabora și integra experiența traumatică invazivă astfel încât să nu fie „fixat prin traumă nici un pas înapoi în dezvoltre ” este adesea unul îndelungat. Copilul trebuie ajutat „să integreze noi modele interne ale lumii” (Horowitz și Zilberg, 1983, apud. Fischer și Riedesser 2007 , 309). Prin jocul traumatic prin care exprimă „fantasme de intervenție”, copilul modifică evenimetele care preced trauma, întrerup desfășurarea acțiunii traumatice și anulează sfârșitul mortal sau leziunile. Pentru desfășurarea fanteziilor creatoare ale copiilor este necesar un cadru sigur și protector care să le „redea sentimentul de control asupra lumii înconjurătoare și încredere în lumea aduților” . Experiențele pretraumatice pozitive de relație folosite în terapie pot împiedica ruptura între identitatea pretraumatică și cea posttraumatică. Planul de terapie trebuie să țină cont de „modalitățile de procedură rezultate din situația traumatică trăită, de modalitățile de procedură rezultate din stadiile de dezvoltare și sarcinile de dezvoltare ale copilului traumatizat și de mobilizarea resurselor mediului social”.

Abuzul sexual al copilului

7.1. Aspecte generale

În societate ca și în știință, preocuparea cu tema abuzului sexual a avut „o istorie foarte agitată”. Și astăzi este etichetată uneori disprețuitor drept ”temă la modă”, iar celor ce o fac publică li se reprășează dorința de a face senzație sau „abuzul de abuz” ( Fischer și Riedesser 2007 , 310 ).

Epidemiologie: cercetările asupra incidenței abuzului sexual sunt retrospective. La baza chestionarelor a stat definiția cea mai largă a abuzului sexual în copilărie și adolescență care cuprindea toate variantele de contact sexual ca incidente familiale sau extrafamiliale. Aproximativ 30 % dintre femeile și 10 % dintre bărbații care au participat la studii ( in SUA si câteva țări occidentale) au raporat „contacte sexuale nedorite înainte de 18 ani”.

În ceea ce privește făptașii, aceștia sunt predominant de sex masculin. Cercetarea lui Heyne ( 1994, apud. Fischer și Riedesser 2007) relevă însă un procent de până la 10% pentru participarea feminină la abuzul sexual. În toate studiile s-a dovedit constant faptul că : numai jumătate dintre respondenți au vorbit vreodată despre abuzul sexual înainte de chestionar și faptul că persoanele care au relatat despre abuz în copilărie au relatat și probleme de sănătate psihică în viața de adult. Din totalul cazurilor raportate, 4% sunt situații de incest . Această precizare se impune vis-a-vis de ideea că tot al treilea tată sau tată vitreg poate fi incestuos.

Câteva categorii de abuz sexual sunt:  violul (actul sexual împotriva voinței copilului),  pedofilia (atracția sexuală a unui adult față de copii) și respectiv incestul (legătura sexuală între părinți și copii sau între frați și surori).

Fără a folosi în exces conceptele de „abuz” și „maltratare”, trebuie recunoscut faptul că interacțiunea preverbală mamă-copil nu trebuie considerată de la sine înțeleasă, cum nu este de la sine înțeleasă nici interacțunea dintre partenerii adulți care trebuie să se înțeleagă și să se cunoască. În relația abuzivă cu copilul, în loc de comportamentul grijului și suportiv, neintriziv (prezent la mamifere deja, mai ales la primate) modalitățile de comportament ale figurilor de legătură servesc satisfacerii trebuințelor adulților și nu celor de dezvoltare ale copilului. Pe lângă componenta egoistă a trebuințelor adultului, în toate formele de abuz și maltratare apare și componenta de respingere a copilului. Abuzul emoțional al copilului este considerat drept cea mai frecventă formă și mai greu de obiectivizat și de obicei precede abuzul sexual.

Definiția abuzului sexual al copilului

Langberg (2003) definește abuzul sexual ca orice activitate sexuală ( verbală, fizică, vizuală) în care o persoană este angrenată fără consimțământ. Datorită imaturității și incapacității de a înțelege comportamentul sexual, copiii însă nu pot consimți pentru activitatea sexuală.

Abuzului sexual verbal: diverse injurii, adresarea unor cuvinte umilitore, propuneri indecente, aluzii sau comentarii sexuale cu privire la corpul cuiva, extrem de confuzante , care fac victima să se simtă nesigură cu privire la comentariu, în sensul dacă este potrivit sau nu.

Abuzului sexual fizic: atingerea sau mângâierea organelor genitale sau altor părți intime ale corpuui copilului; încurajarea sau obligarea copilului să mângâie organele sexuale ale abuzatorului, penetrarea vaginală, orală sau anală a copilului; implicarea copilului în producerea de materiale pornografice.

Abuzului sexual vizual : voyeurism- contemplarea copilului gol; exhibiționism – expunerea organelor sexuale ale abuzatorului în fața copilului, obligarea copilului de a viziona materiale care conțin imagini pornografice (Langberg, 2003) .

Kastner (2010), citat de Ruppert oferă următoarea definire : „Abuzul sexual începe în momentul în care adultul sau adolescentul în mod evident mai matur crează o apropiere fizică față de copil, pentru a-și satisface propriile necesități de intimitate, pofte sexuale, de putere. Abuzul sexual se bazeză pe de-o parte pe seducerea și convingerea copilui pentru avtivitatea sexuală, iar pe de altă parte pe exploatarea nevoii lui de apropiere fizică, de delicatețe. Când copilul se opune să dea curs dorinței adultului acesta recurge la amenințări și violență.” ( Ruppert 2012, 162). .

Factori situaționali traumatici ai abuzului sexual

Așa cum am arătat deja, una dintre sarcinile centrale de dezvoltare a copilului este capacitatea de a investi narcisic și libidinal propriul corp. Această investire „se petrece mai întâi în contactul real tandru cu persoanele de relație în spațiul liber pentru o lume variată a famteziei pulsionale. Dacă adultul asuprește sexual copilul care dorște forme corporale de tandrețe corespunzătoare nivelului său de dezvoltare, pentru copil a luat ființă o situație traumatică” ( Fischer și Riedesser 2007, 316). Situația traumatică constă în această capcană relațională în care este prins copilul : el nu are idee despre ce se petrece, este dezorientat de excitația corporală ; este fixat într-o relație tainică ( în care interdicția de a vorbi este întărită cu răsplată sau amenințare – distrugerea familiei, suicid) de această „oferta de coliziune malignă” ; din punct de vedere subiectiv, se află într-o situație fără soluție și suferă o traumă relațională agravată.

Fischer și Riedesser (2007, 316) susțin că abuzul sexual se dovedeșe a fi „ un abuz al copilului pe mai multe planuri” : abuz al trebuințelor de tandrețe; al incapacității de a diferenția o apropiere tandră și plină de dragoste de o exploatare sexuală; al dorinței de relație diadică; al disponibilității pentru fantasme oedipiene; al disponibilității pentru obediență; al disponibilitîții de a crede cele spuse de părinți; al temerii de distrugerea familiei ( porunca tăcerii). Aceste aspecte relevă complexitatea situației conflictuale în care se vede copilul și din care nu întrevede nici o cale de ieșire.

Consecințe simptomatice ale abuzului sexual

Studiul factorilor situaționali traumatogeni și a modalităților de desfășurare a reacției traumatice în analiza situațiilor de abuz i-au condus pe Finkelhor și colaboratorii (1984, apud. Fischer și Riedesser 2007, 317 , 318.) la identificarea a patru dinamici traumatogene: sexualizarea traumatică, stigmatizarea, trădarea și neputința.

Dinamica sexualizării traumatice : Fiind recompensat pentru comporamnetul sexual inadecvat vârsei, primid atenția și îngrijirea pentru supunerea la practicile sexuale copilul învață idei false despre comportamentul și morala sexuală. „Participarea sexuală a copilului devine o valoare în sine”. Drept consecințe psihice: apare hiperaccentuarea domeniului sexaul, confuzie privind normele sexuale, confuzie între dragoste și grijă și sexualitate, aversiune față de intimitatea sexuală, confuzie legată de propria identitate. Simptomele care pot apărea sunt: comportament sexual compulsiv, sexualizarea realțiilor ( inclusiv cu proprii copii), promiscuitate, prostituție, tulburări sexule, evitarea sexualității.

Dinamica stigmatizării: victima este înjosită și insultată de către făptaș și forțată să tăinuiacă activitățile sexuale, așa le va percepe pe acestea ca ceva de care trebuie să îi fie rușine; în încercările de comunicare primește reacții șocante, este făcută responsabilă pentru ceea ce i s-a întâmplat și văzută de cei din exterior ca „stricată”. Această stare de fapt are drept consecințe psihice sentimente de rușine și culpabilitate, sentiment diminuat al demnității și întrucât experiențele rușinose nu pot fi comunicate, apar și sentimete de înstrăinare față de ceilalți. Simptomele stigmatizării sunt: autoizolarea, autorăniri până la suicid, delicvență, consum de alcool sau droguri în încercarea de automedicație și autoanesteziere.

Dinamica trădarii : încrederea și dependența copilului sunt exploatate, așteptările de apărare și îngrijire din partea persoanelor de relație sunt dezamăgite, dreptul copilului de a se simți bine este nesocotit, iar peroanelor neabuzive nu sunt și protectoare și suportive. Consecințele psihice ale trădării constau în: neîncredere mai ales față de bărbați, incapacitatea de a se baza pe alții, ostilitate, mânie, dorința de a se râzbuna, vulnerabilitate crescută față de experiențe ulterioare abuzive și față de exploatarea sexuală, doliu, depresie, dependență extremă. Ca simptome ale trădarii sunt identificate: comportament de cramponare, comportament agresiv, delicvența în direcția unor terți neparticipanți, transmitere transgenerațională la proprii copii.

Dinamica neputinței: încălcarea granițelor corporale ale copilului, seducerea lui prin manipulare sau violență, incpacitatea de a opri abuzul și a se autoproteja, imposibilitatea de a împărtăși credibil acestă experiență. Consecințele psihice ale neputinței: sentimentul de mare vulnerabilitate a granițelor corporale, un scăzut sentiment al eficienței personale, angoase, autopercepție de victimă fără apărare, identificarea cu agresorul, trebuința crescută de control. Ca simptome ale neputinței sunt enumerate: coșmaruri, tulburări de somn și de comportament alimentar, tulburări somatice, depresie, fugă, disociere, probleme școlare ( chiulul), comportament agresiv nestăvilit până la delicvență, probleme la locul de muncă, pericolul revictimizării pe baza neajutorării învățate, transformarea neputinței în putere prin preluarea rolului făptașului.

Fischer și Riedesser( 2007, 319) au observat în cazul abuzului intrafamilial și dinamica parentificării și atribuirii sociale de roluri deformate care se referă faptul că copilul este târât într-un rol de adult/părinte. I se acordă din partea adultului abuziv o atenție deosebită, este tratat preferențial între frați sau covârsnici, primește recompesne inadecvate vârstei. Consecințele psihice ale acestei dinamici constau în : pierderea distanței, pierderea stadiului de copil, toleranță scăzută la frustrare, inversarea rolurilor generațiilor. Pentru a desemna pierderea statutului propriu de copil și a propriei copilării literatura de specialitate utilizează termenul de „orfanizare”. Simptomele parentificării și atribuirii de roluri deformate sunt: comportaent de exprimare pseudoadult, comportament revedicativ, dominator, manipulant, conflicte cu cei de o vârstă, rivalitate, lupte pentru putere cu adulții.

Procesul traumatic și consecințele pe termen lung ale abuzului sexual

Consecințele împovărătoare ale abuzului sexual și tablourile clinice ale bolilor pot fi identificate din analiza structurilor generative ale procesului traumatic : schema traumei, schemele traumacompensatorii, tema situațională centrală trumatică, schema de deziluzionare. Domeniile în care sunt de așteptat consecințele specifice ale abuzului sexual sunt: domeniul sexualității, domeniul parteneriatului și cel al dezvoltării sexuale infantile timpurii. Aceste aspecte „nu au fost cercetate în mod special în studiile de până acum” afirmă Fischer și Riedesser( 2007, 326). Consecințele pe termen scurt și pe termen lung care au fost raportate sunt: „inhibiții sexuale, tulburări de orgasm, sentimente de silă față de sexualitate în general și față de sexul făptașului în special, homosexualitatea și comportamentul promiscuu, ca și tulburări ale comportamentului de relație și de legătură”. O reanimare a traumei de incest poate fi de așteptat în fazele găsirii unui partener, în fazele parentalității și în cele de „dezvoltare paralele cu conflictul”. Mai ales pentru victimele de sex feminin ale abuzului sexual, în funcție de gravitatea acestuia, experiența și cercetarea clinică au relevat : o rată crescută a comportamentului autolitic și al acțiunilor suicidare, a simptomelor depresive și anxioase, a tulburărilor de somn, de somatizare și disociative, a dependenței de droguri și de alcool și legătura cu prostituția. Din punct de vedere psihotraumatologic, simpomele trebuie înțelese în interacțiunea dintre vătămarea traumatică și încercările de autosalvare. Activitățile traumacompensatorii care acționează în sensul evitării, adică „ dacă experiența traumatică este negată și preocuparea cu ea evitată” conduc spre dezvoltarea unei personalități inhibate, lipsite de creativitate și de viață.

Făptașii abuzului sexual

”În abuzarea sexuală a copiilor și adolescenților, agresorii, sunt aproape exclusiv bărbați sau adolescenți. Chiar și abuzul sexual asupra băieților este practicat de cele mai multe ori de bărbați. De regulă, agresorii vin din mediul nemijlocit și apropiat al copilului. Este vorba de tați, tați vitregi, unchi, bunici, vecini apropiați familiei, profesori, preoți, educatori și alte persoane.” (Ruppert, 2012, 185,186). Deseori se ascund sub o mască de moralitate și onorabilitate și sunt percepuți drept cetățeni integrii și responsabili. „Se consideră de regulă nevinovați și nu-și fac scrupule. Depășesc una după alta granițele rușinii”. Se simt în siguranță mai ales în familiile și parteneriatele complicate. (Ruppert, 2012, 187)

Agresorul deseori are un statut superior în familie în comparație cu victima, iar în cazul în care victima povestește despre adult, i se spune să nu răspândească minciuni despre abuzator. (Fullop, 2012)

”Agresorii manifestă o personalitate inadecvată, cu un slab control al impulsului. Prezintă lipsă de încredere în sine și este adesea descris de către ceilalți ca fiind liniștit și de încredere.” (Heredea, 2009)

Făptașii extrafamiliali , pentru a le câștiga încrederea victimelor folosesc în mod intenționat relațiile dereglate ale părinților cu copiii acestora (Conte et al., 1989, apud . Fischer și Riedesser, 2007). Studiile ( Ellinger și Schotensack, 1991 și Bange, 1992) arată că băieții sunt mai expuși decât fetele abuzului extrafamilial săvârșit mai adesea de congeneri și băieți mai puțin vârstnici. În cazul abuzului intrafamilial, sunt deosebite la tații incestuoși două variante: tipul despotic ( în care tatăl consideră copiii și în special fiicele drept proprietate personală) și cel nevoiaș ( în care tatăl se comportă mai degraba ca un frate față de copiii lui, și „atât de blând și nevoiaș ca și cum ar fi tot un copil al soției lui”) ( Gutheil și Avery, 1977, apud. Fischer și Riedesser, 2007,322). În cazul incestuosului partenerial care la prima vedere pare slab și lipsit de putere, Herman (1993) arată că aces tip de făptaș este extraordinar de abil în privința strategiilor de putere; el „ ține frâiele în mână” în sistemul familial; folosește „ manevre rafinate de mușamalizare” pentru a împiedica descoperire și pedeapsa.

Becker – Fischer și Fischer (1996,1997. apud. Fischer și Riedesser, 2007, 322) în ceea ce privește atacurile sexuale ale psihoterapeuților față de pacientele lor, au indentificat indicii pentru 2 tipuri de făptași : de tipul răzbunare ( care contestă abuziv eforturile de separare și despreindere ale pacientei și făptași de tipul de îndeplinire a dorinței ( în care terapeutul o leagă pe pacientă în „fantasme de aur” de ajutor etern și de a fi împreună) .

Terapia copiilor abuzați sexual

Stoparea abuzului este prima preocupare a terapiei. În cazul abuzului intrafamilial , stoparea este îngreunată de simțul deosebit al autorilor incesturilor pentru relațiile sociale de putere. Incestul este bine tăinuit iar făptașii au un comportament mai degrabă atrăgător și par susrprinși. Acest grup de făptași aparține mult mai puțin decât s-a presupus pentru mult timp, celor cu deficite intelectuale și demențe alcoolice. Dinamica familială corespunde unei familii dominată prin structuri ascunse de putere de către tată. Măsura socioterapeutică frecventă consta în îndepărtarea copiilor din familii și internarea în clinici sau cămine. Pericolul unei traumatizări de deprivare a condus însă spre căutarea de alternative. „ Modelul intervenționist practicat cel mai frecvent în Anglia ” constă în interdicția de domiciliu emisă de justiție împotriva tatălui. Fischer și Riedesser ( 2007, 333 ) afirmă că acestă variantă avantajoasă din punct de vedere psihic pentru copil nu se poate impune încă în Germania. Decât să riște destrămarea familiei ( cu decăderea socială și sărăcie pe care meșteșugit le desciu făptașii), unele mame prinse adânc în dinamica de putere a sistemului familial dominat de tată, mai degrabă sufere incestul.

După încetarea reală a abuzului, prevenția secundaă vizează eleborarea și rezolvarea consecințelor. Repunerea în mișcare a procesului de dezvoltare întrerupt constituie scopul supraordonat al terapiei. În ceea ce privște linia de dezvoltare psihosexuală acest aspect este deosebit de dificil. Sexualitatea copilului a fost împovărată prin sexualizarea inadecvată vârstei. Între 3 și 6 ani, în perioada oedipiană de dezvoltare prin abuzul sexual se ajunge la ceea ce Ferenczi (1933, apud. Fischer și Riedesser 2007, 334 ) a denumit „confuzie de limbaj”, confuzie între limbajul tandreței și cel al pasiunii. Dacă primelor încercări ale copilului de a vorbi în limbajul pasiunii i se răspunde cu pasiunea adultului , copilui pierde acea reprezentare parentală față de care dorea să își stabilizeze propria identitate sexuală și rol sexual. Atunci când copilul, după sexualizarea patologizată prin adult își poate relua dezvoltarea psihosexuală terapia își atinge scopul,în sens cauzal.

Ca linii directoare pentru procedeul terapeutic sunt recomandate dinamicile traumatogene descrise de Finkelhor. Experiența relațională terapeutică „optimă” este aceea nici prea asmănătoare nici prea lipsită de asemănare cu experiența primară. Comportamentul terapeutului trebuie să fie nici prea distant nici prea ușor de sedus. Distanțarea supradimensionată dă sentimentul că problema nu poate ajunge la terapeut, iar asemănarea și apropierea prea mari pot duce la repatarea abuzului în cadrul terapiei.

Scopul terapiei este de a face clară diferențierea dintre sexualitate și iubire, atenție, legătură socială . În terapie, copilul abuzat ca și pacienta adultă trebuie să afle că sexualitatea și legătura tandră sunt două elemente distincte ale experienței relaționale; că acestea se pot uni într-o legătură de dragoste între partenerii adulți liberi și cu drepturi egale. „Nodul gordian” al amestecului de sexualitate și tandrețe produs de abuzul sexual al copilului , se poate desface treptat prin această experianță contrastantă. Relația terapeutică de încredere cu copilul ( sau „copilul interor” al adultului) îi va oferi acestuia „ceea ce și- a dorit . dar nu a putut păstra: atenția demnă de încredere, empatică fără sexualizare”.

În cazul abuzului extrafamilial impicarea părinților oferă prototipul de separare între sexualitate și îngrijire și ajută la depășirea experienței traumatice.

Pentru dinamica stigmatizării, autoculpabilitatea victimei va fi abordată întrebând dacă „ este adecvat situației acest lucru, ați avut cu adevărat o șansă ? Terapeutul este testat inconștient în relația terapeutică în sensul prejudecăților etiologice. Grupurile de tineri sau adolescenți cu experiențe asemănătoare oferă suport în depășirea sentimentelor de izolare, însingurare, autodevalorizare, vinovăție. Acestea trebuie alcătuite în funcție de sex și vârstă.

În cazul dinamicii trădării este vizată refacerea imaginii deformate despre lume care a fost preluată de la făptaș . Făptașii „rareori pierd prilejul de a legitima fapta, fie să o bagatelizeze, să o prezinte ca pe o faptă bună față de copil, fie să îi atribuie copilului întreaga vină sau cel puțin o parte de vină.” Sarcina terapeutului constă în exprimarea cu claritate a faptului că nu victima poartă vina, ci făptașul., că este obligația părinților/adulților să se poarte abstinent față de copii chiar și atunci cînd comportamnetul lor ar fi fost „seducător”. Privind din afara problemei, o astfel de declarație poate părea banală. Victimele abuzului însă, datorită ideologiei făptașului și proprie tendine spre autoculpabilizare nici nu au idee că lucrurile pot fi văzute și astfel . Încrederea pierdută este restabilită și verbal, dar mai ales prin relația terapeutică contrastantă prin care pacientul „își suspendă” fixarea la traumă. În această relație model sunt testate mici încălcări ale granițelor și ale ruperii încrederii. Adesea devine necesară în situațiile de criză implicarea unui terț ( supervizor sau alt partener de discuție) când relația terapeutică este prea amenințătoare pentru pacient.

Pentru dinamica neputinței terapia vizează dobândirea modalităților de acțiune și de siguranță pentr a se îmotrivi atacurilor. Transferul și contratransferul au mare importanță. În terapie, pentru un timp, terapeutul apare în rolul răului, abuzatorului, chiar. Copilul face experiența unei afirmări reușite dacă se poate apăra sau împotrivi intervenției terapeutice.în abuzul intrafamilial, pasul central de acțiune este posibilitatea de a se afirma în fața figurilor relaționale protectoare. Tehnicile preventive față de posibilele atacuri viitoare completează această experiență terapeutică. Repunerea în scenă a experienței de abuz în relatia de transfer necesită o alianță terapeutică de încredere și practicabilă. În absența alianței teraputice practicabile, terapia traumelor poate eșua în transfer negativ în care tearpeutul devine „țap ispășitor”. Pacientul se întoarce spășită în sânul familiei și la idealizarea făptașului.

În desfășutarea terapeutică reușită capacitatea de clivare a obiectului (Fischer, 1990) , „capacitatea cognitivă și emoțională de a concepe comportamentul făptașului ca fiind clivat în sine și contradictoriu” este un pas de modificare hotărâtor. A recunoaște clivajul persoanelor de care suntem dependenți, cu care avem relații strânse ne zdruncină sentimentul de securitate și ne face să ne pierdem credința în fundamentele „principiului comunicativ al realității” ( Fischer și Riedesser 2007, 336). Dacă făptașul este văzut unitar, în baza „tendinței spre forma bună”, în funcție de percepția integrativă predomină părțile pozitive sau cele negative ale personalității. Când este susținută imaginea „tatălui bun”, părțile negative ale situației de abuz se întorc împotriva Sinelui : copilul este rău, el e de vină pentru maltratare, a meritat-o. În crizele de mânie și tendințele de răzbunare cînd tatăl este vazut numai „rau” copilul își pierde figura protectoare internă. Rebeliunea se întoarce tot împotriva propriului Sine. Realitatea părților drăgăstoase ale tatălui, contrazic de fapt în mod evident conceptul ”numai rău”.

În cazul abuzului intrafamilial schema traumei acționează ca o ușă rotativă: ne întoarcem de unde am plecat. Ieșirea din această stare , care este blocată atâta timp cât este evitată zdruncinarea existențială, constă în înțelegerea clivării reale a obiectului traumatogen . înțelegerea acestei clivări desface încet încâlceala care o leagă pe victimă de făptaș. „Dacă incapacitatea de a înțelege clivajul obictului a dus mai înainte la clivajul propriei personalități, atunci în procesul clivajului obiectului, este recâștigată unitatea pesonalității.” ( Fischer și Riedesser 2007, 337).

Prevenția abuzului sexual

Măsurile de prevenție vizează 4 aspecte : opinia publică, copiii, potențialii făptași și părinții.

Procesul de lămurire al opiniei publice presupune modifiarea patternurilor de atitudine. Dificultatea vine din descrierea exagerată a pericolelor ( răspândirea epidemiologică) și din activitățile de contra-lămurire ( subaprecierea consecințelor abuzului sexual, contestarea credibilității mărturiilor copiilor – mișcarea false memorii). Ruppret ( 2012), afirmă ca nici exagerarea, nici minimalizarea evenimetelor nu ajută, pentru că numai adevărul facilitează recuperarea persoanelor abuzate. Scopul intervenției este întotdeauna, să conducă la aflarea adevărului . Vindecarea vine mai întâi de la găsirea și confirmarea adevărului” ( Ruppret, 2012, 348).

Măsurile preventive de educare a copiilor trebuie să țină cont de vârsta și sexul acestora. E important ca zonele corporale sexuale și procedurile sexuale să fie numite cât se poate de concret, iar sexualitatea să fie prezentată ca o parte pozitivă a autorealizării umane. Când educația este dirjată numai de avertizare se realizează în fapt o întărire neintenționată a atitudinii de depreciere a sexualității la adresa celuilalt sex dar și față de propriul corp ( Wehnert – Franke et al., 1992, apud. Fischer și Riedesser 2007) . Dacă persoanele abuzive adesea au crescut într-un contex social care unea negarea cu deprecierea sexualității, educația care vizează aspecte pozitive ale sexualității înpreună cu procesul de lămurire al opiniei publice devin importante pentru prevenția primară.

Prevenția pentru făptașii repatitivi se adresează dezvoltării alternativelor comportamentele. Acestea sunt căutate adesea numai „ în urma confruntării cu o reacție hotărâtă a mediului de respingere și ingrădire”. Enders (1989) susține că în cadrul consilierilor individuale su în grupurile de autoajutorare pentru făptași este utilă confruntarea cu istoricul apariției abuzului sexual. Subgrupul făptașilor care au suferit la rândul lor o traumatizare sexuală personală reprezintă cel puțin o treime și merită o atenție specială opinează Fischer și Riedesser ( 2007). Protecția eficientă împotriva recidivelor este condiționată de elaborarea schemei traumei și a condițiilor reproducerii ei.

În prevenția abuzului sexual extrafamilial implicare părinților este eficientă, dar poate fi și în cazul abuzului intrafamilial prin faptul că potențialul făptaș se va teme că va putea fi descoperit. Copilul va fi capabil să vorbească depre un abuz petrecut deja sau de încercări de seducție când măsurile educative preventive sunt abordate într-o atmosferă de deschidere și încredere. Un sistem educațional autoritar va dezabilita copilul în capacitatea de a se delimita în fața adulților și de a spune „nu” necesară pentu a se apăra de atacuri.

Violul

Violul este un act de violență sexuală în care, în afară de amenințări, făptașii își tratează victimele cu dispreț în comentarii înjositoare exprese. Situația traumatică în cazul violului este una de pericolo vital pentru victimă. Chiar dacă făptașul este cunoscut anterior surprinderea atacului agresiv este atâtde neașteptată încât suprimă orice posibilitate de contramăsuri eficiente. Nici în cazul în care făptașul manifestă un comportament relativ prietenos, după ce intimidarea și amenințarea și-au făcut efectul, starea de confuzie creată de viol nu este mai mică.

Ca reacție la experiența unei intimități negative se evidențiază reacția de silă, ca „un reflex de respingere, de eliminarea a unor substanțe srăine pătrunse în corp”; multe persoane , după atacul sexual au senzație de greață, trebuie să vomite și pot dezvolta chiar un ritual al splălării pentru a curăța murdărirea suferită. O informație importantă este aceea că „manevrele sexuale violente nu au în sine nici un caracter erotic ci sunt pe același nivel ca și alte intracțiuni cu violență obișnuită” ( Fischer și Riedesser, 2007, 349).

În urma violului se produce o puternică zădărnicire a concepției despre lume, despre relații interumane și despre cele dintre sexe în special. Violul încalcă normele etice care sunt reglate de comportamentul social și cer pentru suprimarea zdruncinării ca făptașul să manifeste sentimente de vinovăție datorită încălcării normei , precum și eforturi de reparație.

9. Concepte ale Analizei Existențiale și ale Logoterapiei cu relavanță în problematica abuzului sexual

9.1. Încrederea

Formulările : securitatea unei lumi în care copilul poate crește fiind apărat de figurile parentale puternice este fundamental zdruncinată; agresorii sunt chiar figurile familiale de legătură și de protecție; pierderea încrederii în sine ; pierderea încrederii în realitatea socială și pragmatică; încrederea și dependența copilului sunt exploatate; ; capacitatea de a face diferența între obiecte prietenoase și dușmănoase, între locuri sigure și nesigure este pierdută; capacitate înnăscută de discernământ sistematic supusă confuziei ; factorii protectori care pot reda încrederea și speranța unui copil; neîncredere mai ales față de bărbați, incapacitatea de a se baza pe alții, etc….., desprinse din problematica abuzului sexual ne situază pe tărâmul celei dintâi Motivații Fundamentale , a Orizontului Lumii și a Încrederii Personale. Vorbim despre ingrediente ale acestui „a-putea-fi” aici mai ales, în familie, pentru că așa cum spune Längle (1999), „lumea copilului este familia”. Iar din informațiile despre suferința prin abuzul sexual s-a relevat faptul că în cazul traumelor intrafamiliale în care „ agresorii sunt chiar figurile familiale de legătură și de protecție”, înțelegerea lumii ca protectivă, securizantă, adică încredrea este fundamental zdruncinată. Deși a existat/ există cineva-mama care a considerat existența viitorului copil „cel puțin atât de bună” încât i-a permis sa rămână; i s-a dat și un nume, fiind recunoscut prin acesta în unicitatea și particularitatea sa inclusiv în cea sexuală, în chiar spațiul familial unde ar trebui să poată sa se dezvolte ca persoană socială, să fie considerată și unde să se poată regăsi, această lume a familiei se vădește ca obstacol. Dacă pentru a crește și a se putea dezvolta conform cu diferitele stadii de dezvoltare, copilul are nevoie de securitate, de spațiu și de suport, pentru „ a-putea-fi” în creștere situația de abuz se ivește ca un obstacol, ca o amenițare, ca o primejdie . După gradul în care este resimțit subiectiv pericolul psihicul dezvoltă reacții automate de apărare, denumite în Analiza Existențială reacții de coping (Längle (1998). Înțelegerea față de securitatea unei lumi în care copilul poate crește fiind apărat de figurile parentale puternice generează și sporește încrederea copilului atât în cei care i-au permis existența și i-o apără cât și în propriile abilități și capacități pe care la testează și exersează în siguranță. Când amenințarea vine tocmai de la figurile parentale ( sau alte persoane semnificative de realție) amenințarea resimțită subiectiv pare atât de masivă încât se ajunge direct la trăirea covârșirii, la reacția mare marchează faptul de a fi copleșit, la reflexul de mimare a morții, ca o„ ultimă asigurare.” Atacul din partea unei figuri relaționale imprevizibile ( în care nu pricepe ce se întâmplă, în care este dezorientat de excitația corporală) , nu îi permite nici să fugă, nici să se împotrivească. Chiar dacă vede ca „rea” persoana atacatoare, din nevoia de a nu-și pierde figura protectoare din interior întoarce către propriul Sine tendințele de răzbunare. Astfel că în locul resimțirii siguranței, protecției, suportului care să-i faciliteze parcurgerea sarcinilor de dezvoltare, se instalează confuzia, neliniște, frică, spaimă, nesiguranță, închidere în sine, anxietate, panică, fobii.

Încrederea primordială se clădește prin internalizarea încrederii necondiționate a mamei și a altor oameni pentru care am însemnat atât de mult încât nu m-au abandonat, că au fost acolo pentru mine. De aici învăț să nu mă abandonez nici eu pe mine, să-mi fiu fidel mie, să nu mă las niciodată în încurcătură, să mă bazez pe mine. Disponibilitatea mea de a mă încrede vine din afară, dar învăț încrederea profundă în interioritatea mea, în cea mai mare intimitate, încrederea în sine, în suportul interior. Din încrederile izolate cel puțin, că „ o fi cumva, că n-a fost nicicând să nu fie cumva”, că se va aranja cumva, că va merge mai departe chiar dacă ce e mai rău o să se întâmple, că există ceva care mă ține în ultimă instanță ca un ultim temei al tutur încrederilor, se întemeiază încredrea fundamentală. La baza încrederii fundamentele stă experimentarea faptului că există întotdeauna ceva care e aici, mă prinde, îmi dă suport, trece dincolo de mine, susține și poartă existența mea, poartă existența lumii.

Predominarea uneia dintre formele de încredere în dauna celorlalte ,va afecta existența în funcție de gradul de predominare. Predominarea încrederii primordiale duce la dependență; predominarea încrederii în sine este rezultatul unor traume, o ultimă soluție, o formă de supraviețuire în situația încrederii înșelate, duce la izolare, pune relația în discuție, ; predominarea încrederii fundamentale poate duce la o existență tradiționalistă, conformistă, la stagnare, la interdicția noului.

Actul încrederii se derulează în baza valorilor: va face tot ceea ce poate ca să mă țină. Încrederea nu se produce în mod automat, nu este un reflex, nu este un moment de excepție, nu este o sărbătoare, ci este o decizie luată în baza unui sentiment. Ea ne ajută să fim împreună , e motivantă și stimulativă, mă structurează și întărește, îmi sporește forța. Frica este indicatorul, clopoțelul care îmi spune că există o amenințare.

Când este trădată încrederea primordială, lipsa încrederii primordiale duce până la anxietatea psihotică, la schizofrenie. Nu putem trăi fără să ne încredem. Când trădez încrederea în mine apare frica și anxietatea. Absența unei încrederi profunde într-un ultim suport duce la resimțire unor deficite existențiale: nesiguranță, teamă, închidere în sine acompaniate de reacții de coping specifice trăirii. Când scade încrederea crește frica pâna la siderare. „Nu mor, mă siderez în nevoi, în a nu- mai- putea- să- fiu, într-un fel de ne-ființă”. Resimt la limită că nu pot fi. Când mi se arată explicit că nu am pe ce să mă încred „împietresc”, ma prefac în satană de piatră ( Furnică, 2005,2009).

O particularitate a efectului traumatic asupra copilului o constituie faptul că „înțelegerea de sine și de lume a copiilor care este zdruncinată prin experiența traumatică este încă în construcție, se află în dezvoltare. Prin abuzul sexual se șubrezește sensul securității, încrederea în propriile simțuri, încrederea în ceilalți oameni. Sunt afectate percepțiile, emoțiile, gândurile, acțiunile persoanei (Ruppert, 2012).

Apropierea

Definiția oferită de Kastner (2010) : „Abuzul sexual începe în momentul în care adultul sau adolescentul în mod evident mai matur crează o apropiere fizică față de copil, pentru a-și satisface propriile necesități de intimitate, pofte sexuale, de putere ( Ruppert 2012, 162) ne aduce pe tărâmul celei de-a doua Motivații Fundamentale : Viața și relația personală cu dorința de a intra în realție, cu experianța pozitivă a apropierii și cu a ei poftă de viață, bucurie, plăcere, autoacceptare, dragoste. Viața este adusă în relație de apropiere. Oscilația dintre a mă apropia și a mă pune la distanță (dinamica de fond a celei de-a doua MF), conduce spre a resimți fie căldură –dacă mă apropi- , fie răceală – mă pun la distanță.

Crearea apropierii în abuzul sexual este posibilă prin exploatarea nevoii copilului/adolescentului de apropiere fizică, de delicatețe. Dacă „ne hrănim din atenția care ni se acordă”. Atenției pe care o acordăm cuiva este expresia aprecierii, recunoașterea faptului că este demn de atenția noastră. Acest a fi atent presupune însă„ un control asupra mea și asupra a ceea ce întreprind, cu păstrarea unei distanțe pline de respect care lasă fiecăruia ceea ce este al său”. Ori abuzatorul crează acestă apropiere în lipsa unei crase lipse de respect. Nu numai că nu păstrează distanța ci o reduce cu bună știință și cu intenția clară de a accede în spațiul intim al celui față de care crează apropierea. Majoritatea abuzurilor sexuale se consideră a fi comise de persoane cunoscute de copil, cu care au o relație bazată pe încredere. Ba mai mult, abuzatorul se face necesar familiei viitoarei victime îndepărtând orice fel de suspiciune. În strategia sa de a se apropia de copil, izolează copilul de membrii familiei, pe care de obicei îi și discreditează pentru a se asigura că nu va fi descoperit. Nici unul din gesturile sale abuzive nu le manifestă în prezența celorlalți.

Din dinamica de fond a celei de-a doua MF observăm că oscilația dintre a mă apropia și a mă pune la distanță aduc căldură sau răceală. Cu cât mă apropiu, există atingere ( un contact fizic și psihic) care mă mișcă interior, simt căldură ( un fel de înțelegere a vibrației interioare) care duce la nașterea unui simțământ. Acest simțământ bun de tandrețe declanșează forța vitală. Viața este adusă în relație de apropiere. Cu cât mă pun la mai mare distanță, cu atât se instalează în jur răceală (Furnică, 2005,2009). Apropierea din relația abuzivă este posibilă în baza încrederii pe care abuzatorul se îngrijește să o cultive viitoarei victime ( și prajmei acesteia). Dar pentru că această apropiere nu îl vizează pe celălalt ca să i se dedice, să dorească să îl vadă așa cum este, să-i dorecsă binele, apare neplăcutul cu o asemenea surprindere și intensitate încât produce încremenirea sentimentelor. Victima nu mai simte. E e o decuplare de la canalele prin care vin și se transmit informațiile. Se intră în coping pentru că nu există nici o cale de a contracara ce nu-mi- place, nici o cale de a prelucra și a înțelege situația.