Suferinta Omului Si Iubirea Lui Dumnezeu

Suferința omului și iubirea lui Dumnezeu

1. Importanța mărturiei Cuviosului Siluan Athonitul.

Revelația ne spune: „Dumnezeu este Iubire”, „Dumnezeu este Lumină, și nu este întuneric întru El” [1 Ioan 4,8; 1,5]. Cât de greu ne este nouă, oamenilor, să primim aceste cuvinte! Ne este greu fiindcă propria noastră viață și viața lumii întregi din jurul nostru mărturisesc mai degrabă contrariul. Unde este această purtare de grijă ce veghează chiar și asupra lucrurilor celor mai neînsemnate? Priveliștea dezlănțuirii nedomolite a răului în lume ne mâhnește pe toți. Milioane de vieți, adeseori de-abia înfiripate și înainte chiar de a dobândi conștiința de sine, sunt smulse cu o incredibilă cruzime. Atunci de ce ne este dată această viață absurdă?

Fost-a un om pe pământ mistuit de dorința lui Dumnezeu. Numele său era Semion. El s-a rugat îndelung vărsând lacrimi nestăvilite și zicând: „Miluiește-mă!” Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni și luni de zile a rămas în această rugăciune până ce puterile sufletului său au secătuit. Atunci a căzut în deznădejde și a strigat: „Ești neînduplecat!” Și când o dată cu aceste cuvinte, în sufletul său strivit de deznădejde s-a mai rupt ceva, dintr-o dată, în scânteierea unei clipe, Îl vede pe Hristos viu. Inima și trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, nu i-ar mai fi putut supraviețui. De atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de negrăită blândețe, nesfârșit iubitoare, plină de pace și bucurie. Și în toți anii îndelungatei sale vieți ce aveau să se scurgă de atunci încolo, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârșită, nepătrunsă.

Așa își începe Arhimandritul Sofronie Saharov cartea despre Starețul său, Sfântul Siluan Athonitul, și l-am găsit cel mai potrivit pentru introducerea lucrării de față în care ne propunem să confruntăm cele două noțiuni ce alcătuiesc titlul: suferința omului și iubirea lui Dumnezeu. Acolo unde omul nu mai înțelege pentru ce suferă mai presus de puterile lui, fie că se recunoaște păcătos, fie că nu, și este gata numaidecât să-și arunce înspre Făcătorul său supărarea și revolta, socotindu-L nepăsător și nemilostiv, Cuviosul Siluan vine și mărturisește, asemenea Apostolului Ioan Theologul, că Dumnezeu este iubire nesfârșită, și că omul își este singur cauza suferințelor. Dar ce este și mai important, el nu se oprește la această mărturie, ci precum însuși Domnul l-a învățat, ne arată și nouă calea izbăvirii din acest iad al suferinței: „Tine-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!” Pe acest cuvânt pe care l-a primit Sfântul într-un moment de adâncă criză în parcursul său duhovnicesc, ucenicul său, părintele Sofronie, îl socotește cuvânt pe care Dumnezeu ni-l adresează tuturor oamenilor acestor vremuri. Într-o lume în care mulți gândesc că iadul este aici pe pământ, că nu se poate mai rău decât atât, Domnul cel milostiv ne învață prin robul său Siluan să ne asumăm acest întuneric în care trăim, în care singuri am ajuns prin păcatele noastre, dar ce este mai important, ne spune ca pe o făgăduință că nu e nevoie să deznădăjduim, dragostea Lui nu ne va lăsa să pierim dacă noi nu ne vom lepăda de El, ci ne va izbăvi precum pe Siluan l-a izbăvit din ghearele demonilor, ale mândriei, ale veșnicei pierzanii. „Cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui” [Matei 10, 22], spune dumnezeiescul glas. Plecăm deci mai departe cu cuvântul revenind mereu la mărturia Sfântului Siluan, căci mult vorbește el atât despre iubirea lui Dumnezeu, cât și despre suferința omului, de unde îi vine și cum să o poarte spre mântuire. Urmărim să arătăm în cele ce urmează cum Dumnezeu a lucrat numai din dragoste pentru om și pentru mântuirea lui, chiar și acolo unde pare că este aspru și nemilos cu omul aflat în suferință.

2. Apariția și izvorul suferinței. Suferința nu este dată de Dumnezeu.

Ne întoarcem acum la începutul istoriei, pentru a vedea cum a intrat păcatul în lume, iar prin păcat suferința și moartea. Dumnezeu l-a făcut pe om în ziua a șasea, ca o încununare a întregii creații, după chipul și asemănarea Lui l-a făcut, i-a dat să stăpânească peste toate viețuitoarele [Facere 1, 28], a făcut Raiul desfătării și l-a așezat în el împreună cu femeia făurită din coasta lui și le-a dat să lucreze și să păzească toate cele din Rai [Facere 2, 15]. Iată câtă cinstire, încredere și dragoste îi arată încă de la început omului Făcătorul său. Toate i le dăruiește, dar îi pune o singură poruncă: să nu guste din pomul cunoștinței binelui și răului, poruncă prin care Adam avea să-și arate ascultarea și dragostea față de Ziditor. Și umblau Adam și femeia lui goi prin Rai și nu se rușinau [Facere 2, 25], neștiind ce este răutatea și păcatul, trăind în dragoste și pace înaintea Făcătorului lor. Dar această neprihănire trebuia să se lămurească printr-o ispită, și de aceea Dumnezeu îi îngăduie diavolului prin gura șarpelui să le pună la încercare credincioșia. Știm cum a lucrat șarpele, și ce a urmat: primul test pentru Adam a însemnat și cumplita lui cădere, despărțirea de Dumnezeu, alungarea din Rai și canonul muncii pământului blestemat întru sudoarea feței [Facere 3, 19], iar pentru Eva înmulțirea necazurilor și a suspinelor, nașterea de fii întru durere și supunerea față de bărbat [Cf. Facere 3, 16]. La o primă privire pare că Dumnezeu îi pedepsește cu asprime pentru păcatul săvârșit, dar dacă luăm aminte la canonul dat, observăm că el constituie leacul tămăduitor pentru boala ce a pătruns până în adâncul ființei omului, leac pe care dragostea lui Dumnezeu îl pune pe rana făpturii sale suferinde, pentru tămăduirea ei. La drept vorbind, acesta este partea mai ușoară din canon, fiindcă partea mai grea care a desăvârșit acest canon o înfăptuiește însuși Dumnezeu întrupându-se și suindu-se pe Cruce. Însăși alungarea din Rai pe care o hotărăște Atotțiitorul pentru om este din purtare de grijă pentru a nu gusta din pomul vieții și a trăi veșnic [Facere 3, 22], căci aceasta ar fi însemnat înveșnicirea stării de moarte duhovnicească.

Iată-ne așadar la începutul suferințelor omului, ivite din neascultarea poruncii dumnezeiești, prin a da crezare amăgirii diavolului. Este deosebit de important a observa în ce a constat amăgirea, pentru că aceasta constituie izvorul a toate păcatele ce au urmat de-a lungul timpului, și de aici putem înțelege natura a toată suferința ca și consecință a păcatului. Șarpele le-a schimbat înțelesul poruncii dumnezeiești, arătându-le că de vor mânca din „fructul oprit”, nu numai că nu vor muri, cum le-a spus Dumnezeu, dar li se vor deschide ochii și vor fi asemenea lui Dumnezeu. Iată cum dintru început diavolul caută să îl prezinte omului pe Făcătorul său ca pe un vrăjmaș al lui, răstălmăcind gândul lui Dumnezeu pentru om, schimbând dragostea cu ura, credincioșia și nădejdea în Dumnezeu cu neîncrederea și împotrivirea. De câte ori nu auzim și astăzi glasuri ce se ridică împotriva „nemilostivirii” lui Dumnezeu cel îndepărtat și nepăsător? Multe s-ar mai putea spune despre acest moment tragic din istoria omenirii, dar ca să nu ne depărtăm de subiectul nostru, reținem doar că de aici a intrat în om păcatul mândriei, anume a căuta să devină dumnezeu pe cont propriu (căci ne învață Sfinții Părinți că însuși Dumnezeu i-ar fi călăuzit într-acolo pe primii oameni dacă i-ar fi păzit porunca). Mândria este deci începutul oricărei patimi și ultima de care se izbăvește omul în lupta pentru nepătimire, izvorul a toată suferința de pe pământ, și prin urmare curmarea suferinței vine odată cu cea a mândriei. Cuviosul Siluan ne arată aceasta în cuvinte simple: „Pentru ce suferă omul pe pământ, pentru ce duce necazuri și îndură rele? Suferim pentru că nu avem smerenie. În sufletul smerit viază Duhul Sfânt și El dă sufletului libertatea, pacea, iubirea și fericirea.” Dacă mândriei îi adăugăm lăcomia pântecelui ivită prin călcarea poruncii postului, apoi că li s-au deschis ochii și s-au văzut goi [Facere 3, 7], Dumnezeu le-a făcut îmbrăcăminte de piele și a început a lucra pofta trupului între bărbat și femeie, avem o imagine completă a obârșiei tuturor patimilor omului. Înțelegem acum de ce toți nevoitorii de-a lungul veacurilor au luptat să învingă aceste patimi, punând înainte smerita cugetare, postul, înfrânarea atotcuprinzătoare și ostenelile trupului, și nu este loc aici pentru a aduce nenumărate exemple din Pateric și din celelalte scrieri ale Sfinților nevoitori pentru lupta și biruința asupra patimilor.

Ne aflăm acum cu omul în afara porții Raiului, plângându-și păcatul pentru care s-a văzut despărțit de Dumnezeul cel iubit. Iată cum descrie Cuviosul Siluan suferința lui Adam: „Adam, părintele întregii lumi, a cunoscut în rai dulceața iubirii lui Dumnezeu și de aceea, atunci când pentru păcat a fost izgonit din rai și a pierdut iubirea lui Dumnezeu, a suferit amarnic și cu geamăt mare suspina în toată pustia. Sufletul lui era chinuit de un gând: „Am întristat pe Dumnezeu pe Care Îl iubesc”. Nu-i părea rău atât de rai și de frumusețea lui, cât de faptul de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu, care în fiece clipă și nesăturat atrage sufletul spre Dumnezeu.[…] Adam tânjea pe pământ și suspina cu amar, și pământul nu-i mai era drag. Suspina după Dumnezeu și grăia: „Sufletul meu tânjește după Domnul și Îl caut cu lacrimi. Cum să nu-L caut? Când eram cu El, sufletul meu era vesel și liniștit, și vrăjmașul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rău a pus stăpânire pe mine, și el tulbură și chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tânjește după Dumnezeu până la moarte; duhul meu se avântă spre Dumnezeu și nimic de pe pământ nu mă poate veseli, și sufletul meu nu vrea să se mângâie cu nimic, ci vrea să vadă din nou pe Domnul și să se sature de El. Nu-L pot uita nici măcar pentru un singur minut și sufletul meu se chinuie după El, și de mulțimea întristării plâng cu suspine: Miluiește-mă, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea căzută!” Așa hohotea Adam și lacrimile lui curgeau de pe fața lui pe piept și pe pământ, și toată pustia răsuna de gemetele lui; dobitoacele și păsările tăceau lovite de durere și plângeau…” Iată deci că odată cu păcatul lui Adam, nu doar el a avut de pătimit, ci precum arată și Apostolul, „toată zidirea împreună suspină și împreună are durere până acum” [Romani 8, 22].

3. Prin păcatul lui Adam suferința s-a transmis la toți urmașii săi. Dumnezeu împiedică răul să se desfășoare până la capăt.

Încă de la primii oameni zămisliți din Adam și Eva au urmat păcate mult mai mari, care au înmulțit suferința pe pământ. „Mare a fost întristarea lui Adam după izgonirea din rai, dar când a văzut pe fiul său, Abel, omorât de fratele său, Cain, întristarea lui s-a făcut și mai mare, și cu sufletul chinuit de durere hohotea și gândea: „Noroade vor ieși și se vor înmulți din mine și toate vor suferi și vor trăi în dușmănie și oamenii se vor ucide unii pe alții”. Și această întristare a lui era mare, ca marea…” Știm că așa a fost, uciderile s-au înmulțit, suferința odată cu ele și cu celelalte păcate, până când, în vremea lui Noe, văzând Dumnezeu că s-au înmulțit răutățile oamenilor pe pământ, și cum că fiecare cugetă în inima sa cu deadinsul la răutăți în toate zilele [Facere 6, 5], S-a căit în inima Sa că l-a făcut pe om și pentru prima oară se gândește să-l piardă, trimițând potop peste tot pământul, dar găsind un om drept și desăvârșit în neamul său [Facere 6, 9], pe Noe, prin acesta și prin fiii săi cruță neamul omenesc de la o desăvârșită nimicire. Și ce înseamnă aceasta, că Dumnezeu a trimis potopul? În iubirea Sa față de om, făcându-l în chipul și asemănarea Lui, l-a dăruit cu deplină libertate, astfel că atunci când omul se arată cu totul întors dinspre voia lui Dumnezeu, Acesta își retrage purtarea Sa de grijă lăsând făptura pe cont propriu. Probabil că și potopul a venit când Domnul a îngăduit răutății lucrate de oameni sub înrâurirea diavolească să se desfășoare în toată grozăvia ei, retrăgându-și purtarea de grijă, așa cum și la sfârșitul istoriei, focul apocaliptic nu va fi altceva decât lucrarea vrăjitoriilor oamenilor despărțiți de Dumnezeu. Totuși, prin Noe și fiii săi Dumnezeu rânduiește continuarea vieții pe pământ.

Odată cu înmulțirea oamenilor după potop a crescut din nou întunericul necunoașterii lui Dumnezeu, până unde, ajungând în pământul Senaar, se sfătuiesc să-și facă cetate și un turn cu vârful până la cer, și un nume mai nainte de a nu se risipi pe fața a tot pământul [Facere 11, 4]. Iată, din nou lucrarea mândriei caută spre dobândirea autoîndumnezeirii, determinându-L pe Făcătorul oamenilor să-i împrăștie pretutindeni pe pământ, amestecând limbile pentru a nu se mai înțelege între ei, numai în felul acesta fiind cu putință a-i opri de la nesăbuita lor încercare. De aici înainte oamenii devin tot mai diferiți, (părintele Sofronie Saharov spunea că de aici se trage și apariția diverselor rase omenești) și implicit percepția asupra lumii și a Ziditorului ei se diversifică și se depărtează de la adevăr, dând naștere marilor religii și culturi antice.

4. Suferința – călăuzire și leac providențial pentru poporul lui Dumnezeu.

„Pre care iubește Domnul îl ceartă, și bate pre tot fiul pre care îl primește” [Pilde 3, 12; Evrei 12, 6]. Ca multe alte cuvinte ale Scripturii, și acestea par de neînțeles pentru rațiunea omului căzut, dar ele dau mărturie despre cum Domnul în dragostea Lui poartă grijă de om chiar și atunci când îl lasă pradă multor necazuri.

Începând cu Avraam, din sămânța căruia Dumnezeu își rânduiește un popor ales, pe care avea să-l povățuiască și să-i poarte de grijă în mod deosebit, observăm că suferința și necazurile devin adesea însoțitoare plăcuților Lui, dar și prilej de îndreptare și de trezire a conștiinței pentru poporul lui Dumnezeu, ori de câte ori acesta se depărta de la voia Domnului.

Avram este chemat de glasul dumnezeiesc să iasă din pământul și rudenia sa și din casa tatălui său [Facere 12, 1], pentru a merge în pământul arătat lui de Domnul, iar el se arată rob ascultător și credincios, devenind prin pronia lui Dumnezeu bogat, puternic și cunoscut altor popoare, dar asta nu l-a ferit de multe necazuri. Preotul și scriitorul creștin Salvianus, provenind din Gallia începutului de secol V, în a sa lucrare Despre guvernarea lui Dumnezeu, arată suferințele lui Avraam, dar și că în spatele lor este purtarea de grijă a lui Dumnezeu: „Urmează pentru el truda, primejdia, teama. E silit să se mute dintr-un loc în altul, este surghiunit, lovit de nedreptăți, rămas fără soție. Dumnezeu i-a poruncit să-și sacrifice fiul și el, cu inima îndurerată de tată, s-a supus poruncii. Apoi iarăși surghiun, iarăși teamă, urât de filisteni, jefuit de Abimelech, multe nenorociri, dar tot atât de multe mângâieri; căci deși este lovit de foarte mulți, pentru toate este răzbunat. Ce urmează de aici? În toate acestea pe care le-am amintit nu este oare Dumnezeu observatorul, chemătorul, călăuzitorul, îngrijitorul, promițătorul, răsplătitorul, verificatorul, înălțătorul, răzbunătorul și verificatorul? Este observator, desigur, devreme ce l-a ales, văzându-l că este cel mai bun. Chemător, de îndată ce-l invită, călăuzitor, fiindcă la condus în locuri necunoscute; îngrijitor, fiindcă l-a vizitat lângă stejar; promițător, fiindcă i-a promis cele viitoare; ocrotitor, fiindcă l-a apărat între neamurile barbare; răsplătitor, fiindcă l-a îmbogățit; probator, fiindcă a voit să-l verifice în primejdii; înălțător, fiindcă l-a făcut mai puternic peste toți; răzbunător, fiindcă l-a răzbunat împotriva adversarilor, și judecător, fiindcă prin judecată l-a răzbunat”. Asemenea lui Avram, toți drepții au trecut prin grele încercări pentru a se arăta lămuriți în credință, precum ne arată Apostolul: „unii s-au omorât neprimind slobozirea, ca să dobândească mai bună înviere. Iar alții de batjocori și de bătăi au luat ispitire, încă și de legături și de temnițe, au fost uciși cu pietre, au fost tăiați cu fierăstrăul, au fost ispitiți, cu ucidere de sabie au murit, în cojoace au umblat și în piei de capre, lipsiți fiind, necăjiți, de rău supărați, în pustii rătăcind și în munți și în peșteri și în crăpăturile pământului.” [Evrei 11, 35-38].

Dar și când poporul se abătea de la dreapta credință sau de la legea dată lor, Dumnezeu întrebuința leacuri amare, pe măsura învârtoșării inimii lor, fie pedepsind aspru pe unii din ei pentru înțelepțirea celorlalți, fie lăsându-i în mâna popoarelor păgâne până când se întorceau din toată inima către Dumnezeul părinților lor, precum vedem în multe cărți ale Vechiului Testament: Judecători, Regi sau în Cărțile prorocilor și în Psalmi.

După venirea lui Hristos pe pământ și încreștinarea Imperiului roman, de asemenea întâlnim slăbirea în credință a poporului lui Dumnezeu, fapt care a atras asupră-și multe necazuri și suferință din partea popoarelor barbare. La glasurile ce se ridicau cârtind pentru negrija din partea lui Dumnezeu, printre scriitorii ce au arătat pricina năpastelor ca fiind nu nepăsarea lui Dumnezeu, ci păcatele poporului, se află și cel mai sus amintit, Salvianus, în lucrarea deja menționată. După ce demonstrează că Dumnezeu veghează, cârmuiește și judecă toate cele de pe pământ, arată cum poporul roman creștin îi întrece pe toți barbarii (între care îi numără și pe eretici), în nelegiuiri și fapte urâte lui Dumnezeu, iar cei ce nu păzesc poruncile lui Hristos se numără și ei cu necredincioșii, de aceea sânt împresurați de necazuri, și încă nu cât ar merita: „de ce să fim nemulțumiți? Oricât de aspre și de grele necazuri îndurăm, ele sânt totuși mai mici decât cele pe care le merităm. Fie neplăcerile noastre, fie beteșugurile, fie umilirile fie închisorile, fie pedepsele la robie rușinoasă, toate acestea dovedesc un slujitor rău și un stăpân bun. Cum un slujitor rău? Pentru că sufăr ceea ce merit. Și cum stăpân bun? Pentru că arată ce merităm, deși nu ne pedepsește cum am merita, pentru că în loc să ne nimicească, preferă să ne corecteze prin foarte blândă și foarte binevoitoare dojană.”

Dacă în vremea lui Salvianus astfel stăteau lucrurile, ce vom zice despre oamenii zilelor noastre, când în chiar țările creștine cu greu se mai poate spune cine este cu adevărat credincios, păzind poruncile lui Dumnezeu, iar suferințele oamenilor sânt mai mari ca oricând, proporțional cu păcatele. Dumnezeu nu își întoarce fața de la noi nici astăzi, după cum găsim în cuvintele unui cuvios al acestor vremuri, Părintele Paisie Aghioritul: „Bunul Dumnezeu păzește cu amândouă mâinile Sale lumea contemporană; mai demult o ocrotea numai cu una. Astăzi, însă, în mijlocul atâtor primejdii în care trăiește omul, Dumnezeu îl păzește ca mama pe pruncuțul ce începe să pășească.” Și precum mai înainte îngăduia necazuri și suferințe spre pocăința popoarelor, vedem și în zilele noastre multe nenorociri, calamități, războaie, foamete și boli, precum însuși Domnul ne-a prevestit [Matei 24, Marcu 13, Luca 21], până acolo unde omul se va învârtoșa într-atât încât să nu se mai întoarcă înspre Făcătorul său prin pocăință, ci va huli numele Său până la capăt, după cum ne arată Scriptura [Apoc. 16, 9 și 11].

5. Crucea lui Hristos. Dragostea în această lume este una răstignită. Hristos în fața suferinței.

Dumnezeu nu este autorul suferinței și nu o dorește pentru făptura Sa, dar în dragostea și cinstirea pe care le poartă omului, dacă omul a ales calea suferinței, El și-o asumă și o transformă în cale de mântuire. Dragostea Tatălui pentru om se arată în trimiterea Fiului Său cel Unul-născut pe pământ pentru a-l răscumpăra pe omul cel căzut și a-l mântui cu prețul propriului Sânge, „că așa au iubit Dumnezeu lumea, cât și pre Fiul Său cel Unul-născut l-au dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” [Ioan 3, 16]. Dragostea Fiului îl face să se pogoare printre cei zidiți de El, să ia trup omenesc din Fecioară, să se nască în iesle de dobitoace, să fie prigonit încă din pruncie, să fie luat în râs de cei cărora le propovăduia cuvântul mântuirii, să fie numit îndrăcit de învățătorii poporului ales, să fie vândut de un ucenic apropiat, să primească batjocuri, palme, scuipări, moarte de ocară și îngropare în mormânt.

După cum întâlnim la Sfinții Părinți, Hristos nu era supus legii păcatului, fiind zămislit din Fecioară, fără sămânță bărbătească, și prin urmare era slobod față de suferință. El însă ia de bunăvoie asupra Sa relele de care voia să ne tămăduiască, pentru a ne mântui deplin, căci ceea ce nu e asumat nu poate fi vindecat, și curățind întreaga cale a vieții omenești, se arată biruitor asupra suferinței și a morții. El a deschis cale pentru toți următorii Lui, ca prin purtarea crucii, fiecare să ajungă la slava lui Hristos [Ioan 17, 22]. Dacă însăși Dragostea întrupată a trecut prin atâtea suferințe, atunci neapărat toți cei ce voiesc a urma Domnului vor trece prin necazuri, de aceea Hristos cere lepădare de sine și purtarea Crucii oricui voiește a-I urma [Matei 16, 24]. Sfântul Siluan mărturisește un lucru înfricoșat: „cu cât mai mare e iubirea, cu atât mai mari sânt și suferințele sufletului”. Înseamnă că cei mai mari sfinți au suferit cel mai mult, și putem măcar în mică măsură să înțelegem ce îi prevestea Sfântul Simeon Maicii Domnului la intrarea în Templul din Ierusalim, ce fel de sabie va străpunge sufletul ei [Luca 2, 35]. Asemenea, pe Apostolul cel ce spunea că nimic nu-l va despărți de dragostea lui Hristos [Rom. 8, 35 și 39], îl vedem răstignit lumii [Gal. 6, 14], împreună cu patimile și cu poftele, și la fel pe toți adevărații ucenici ai Domnului. De aici putem afirma că în această viață, dragostea cea adevărată este răstignită.

Felul cum Mântuitorul își poartă propria suferință, precum și reacția Sa la suferința celorlalți pe care îi întâlnește reprezintă dreptarul pentru a înțelege și a privi suferința noastră și a celorlalți. „Iată pildă am dat vouă” [Ioan 13, 15] a spus Hristos ucenicilor Săi, și prin ei tuturor creștinilor, căci în Hristos-omul vedem gândul cel mai înainte de veci al Tatălui pentru om. Prin rămânerea statornică în bine în fața suferinței și a ispitelor, atât în pustia Carantaniei în fața diavolului, cât și în împrejurările vieții, înaintea celor ce-L prigoneau și mai ales în patimile Sale de pe Golgotha, voința omenească a lui ristos aHristos Hristos a rămas necontenit în acord cu cea dumnezeiască, lucru esențial în mântuirea noastră. De asemenea îl vedem pe Hristos tămăduind toată boala și toată neputința în popor [Matei 4, 23], lăcrimând la durerea celor în suferință și mângâindu-i, arătând prin toate acestea că nu dorește suferința oamenilor, și că se cuvine să ne rugăm pentru izbăvirea din necazuri, dar încredințându-ne sfintei voii Sale, precum și El s-a încredințat Tatălui în vremea paharului suferințelor. Domnul nu ne învață să căutăm necazurile dar nici să fugim de ele atunci când ne împresoară, ci precum Apostolilor le-a arătat că acestea vor veni [Ioan 16, 33], așa și pe noi ne îndeamnă să le răbdăm până în sfârșit [Matei 10, 22], știind că după acestea vine Învierea. Dreapta înțelegere a atitudinii ce se cuvine să o avem în fața suferinței este un factor esențial în depășirea acesteia și ne păzește de multe devieri de la calea cea dreaptă și mântuitoare, iar în Biserica drept-slăvitoare găsim această dreaptă înțelegere, având „atâta nor de mărturii” din viețile plăcuților lui Dumnezeu, între care cea a Sfântului Siluan ne este deosebit de prețioasă. În următorul capitol vom da câteva exemple de asemenea atitudini.

6. Drepții și păcătoșii în fața suferințelor. Lumea contemporană.

Titlul eseului cuprinde noțiunea de iubire a lui Dumnezeu, și până aici am înțeles prin ea dragostea Ziditorului pentru făptura Sa. Am arătat că Dumnezeu l-a făcut pe om din dragoste, l-a cinstit și l-a înzestrat cu darurile Sale, iar când omul a căzut de la dragostea lui Dumnezeu, El tot cu dragoste l-a oblojit, fie și cu leacuri amare, l-a întors din calea pierzaniei când omul rătăcea, și în fine, a luat asupra Sa crucea pentru păcatele noastre, răscumpărându-ne din blestemul legii și mântuindu-ne. În prezentul capitol vom înțelege prin noțiunea amintită și iubirea pe care omul o poartă Făcătorului. Atunci când aceasta se arată statornică, Dumnezeu îl trece pe robul Său prin încercări înfricoșate, pentru ca ea mai mult să strălucească și să îl încununeze pe cel credincios. Binecunoscut este exemplul mult-pătimitorului și dreptului Iov, pe care, prin îngăduința lui Dumnezeu, diavolul l-a lipsit de toate câte avea, i-a omorât copiii și slugile, i-a luat chiar și sănătatea umplându-l de lepră, s-a văzut defăimat de soție și de prieteni și părăsit de Dumnezeu până la ajunge să-și blesteme ziua în care s-a născut, dar pe care în final Dumnezeu îl ridică mai presus de starea în care a fost și îl arată lămurit în frica și dragostea Lui, dar cum am mai arătat în capitolul 4, toți drepții au avut de trecut prin mari încercări. Riscul pierzaniei veșnice este real în aceste încercări, dacă cel ce trece prin ele nu stă cu bărbăție în ele până va veni izbăvirea. Sfântul Siluan își amintea: „Pentru mândria mea, Domnul a îngăduit de două ori vrăjmașilor să facă o asemenea luptă cu sufletul meu, că sufletul meu a ajuns în iad, și pot spune că dacă sufletul e viteaz, va rezista, iar dacă nu, poate să piară pe veci. Scriu tuturor celor ce, ca și mine, vor fi într-o nenorocire asemănătoare: stați bărbătește și nădăjduiți cu tărie în Dumnezeu, și vrăjmașii nu vor rezista, pentru că Domnul i-a biruit pe ei.” Și în viețile Cuvioșilor Părinți putem vedea până unde i-a lăsat Domnul în încercări până a li se arăta și a-i izbăvi din ele, arătându-i biruitori și încununându-i, și putem aminti aici lupta lui Antonie cel Mare, pe care mult l-a lăsat Dumnezeu pradă chinurilor și bătăilor din partea dracilor înainte de a-l izbăvi, sau pe Sfântul Serafim de Sarov, care o mie de zile și de nopți a adus Domnului rugăciune de pocăință îngenunchind pe o piatră, până a reprimi harul pierdut. Suferințele duhovnicești au menirea de a-l scoate pe credincios din legăturile pătimașe cu această lume și a-l lipi cu inima de Dumnezeu, precum și de a-l arăta liber de orice constrângere în unirea cu El. Ele par a fi uneori dincolo de limita de a fi purtate, dar aceasta este de neapărată trebuință căci trecându-l pe om pragul suferinței, îl duc pe acesta la unirea veșnică cu Dumnezeu. Iată cum își amintea Cuviosul Siluan despre nopțile înfricoșate din vremea încercărilor: „Dacă Domnul nu mi-ar fi dat să cunosc la început cu ce mare iubire îi iubește pe oameni, n-aș fi putut îndura fie și numai o singură noapte de acest fel, și am avut o mulțime de asemenea nopți”. Dar asemenea tuturor asceților ce s-au arătat răbdători și credincioși Domnului până în sfârșit, Siluan s-a văzut biruitor asupra păcatului și a morții, putând să înțeleagă rostul tuturor încercărilor și să slăvească din toată ființa iubirea de oameni a lui Dumnezeu: „Cât de neînțeles este modul în care Dumnezeu povățuiește sufletul! După ce a trezit în el o iubire înflăcărată, Se ascunde în chip tainic; iar când sufletul e copleșit de această părăsire, se apropie de el cu blândețe, aducându-i mângâierea Sa negrăită. În unele clipe, chinul părăsirii de către Dumnezeu întrece suferințele iadului, dar se deosebește de ele prin aceea că poartă în el o putere făcătoare de viață înstare să transforme durerea în dulcea fericire a dragostei de Dumnezeu.” „Doamne, cum iubești Tu zidirea Ta! Sufletul vede în chip nevăzut harul Tău și întru frică și iubire Îți mulțumește cucernic.[…] Când sufletul cunoaște pe Domnul prin Duhul Sfânt, în fiecare minut e cuprins de neîncetată uimire înaintea milostivirii lui Dumnezeu, a măreției și atotputerniciei Lui.” Dar suferința drepților nu ia sfârșit odată cu biruința asupra patimilor, căci Duhul Sfânt le insuflă durere și rugăciune pentru întreaga lume, pentru cei aflați în dureri, pentru păcătoșii care nu-l cunosc pe Dumnezeu și care se îndreaptă spre veșnica pierzanie, chiar și pentru cei ce se chinuie în focul iadului. „A te ruga pentru lume înseamnă a-ți vărsa sângele”, spunea Starețul. Drepții poartă chiar și suferințe trupești pentru păcatele altora. Nu de mult, în anul 1994, a trecut la Domnul o schimonahie din Rusia, Macaria, care de mică a purtat în trup infirmități de necrezut, dar care nu au împiedicat-o să viețuiască după voia lui Dumnezeu, devenind o mare rugătoare pentru Rusia și pentru întreaga lume. În viața sa scrisă, întâlnim câteva scurte convorbiri cu Maica Domnului care arată importanța suferințelor pe care le îndura: „De câteva ori schimonahia Macaria a rugat-o pe Maica Domnului s-o elibereze de îndatoririle sale din pricina infirmității sale trupești. Drept răspuns ea auzi: „Matiușca, te-aș fi luat de mult, dar n-aș putea afla pe cineva să-ți ia locul”. Și altă dată: „Mi-am aruncat privirile asupra întregului neam creștinesc, dar n-am aflat pe nimeni care să te înlocuiască”.[…] „Mai rabdă puțin. Cât de chinuită ești! Dar nu ți-ai împlinit încă datoriile, și de aceea nu te-am luat încă la mine”.” Așadar acolo unde găsește pe cineva capabil de a purta, Dumnezeu îl „încarcă” cu sarcinile multora, ca mădulare ale aceluiași trup, prin aceasta devenind următor Mântuitorului care „neputințele noastre a luat și bolile noastre a purtat, și pentru noi rabdă durere” [Isaia 53, 4; Matei 8, 17], și Apostolului care zice: „purtați-vă sarcinile unul altuia, și așa împliniți legea lui Hristos.” [Gal. 6, 2].

Despre răbdarea în suferințe întâlnim povățuire și nenumărate pilde tot în scrierile Sfinților. Cuviosul Siluan arată că sufletul smerit și care mulțumește Domnului pentru toate rabdă cu ușurință toate necazurile și bolile: „Sufletul care s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu îndură cu ușurință orice întristare și orice boală, pentru că, și atunci când e bolnav, el se roagă și vede pe Dumnezeu: „Doamne, Tu vezi boala mea. Ajută-mă să îndur totul și să-ți mulțumesc bunătății Tale”. Și Domnul alină boala și sufletul simte ajutorul dumnezeiesc și stă înaintea lui Dumnezeu vesel și mulțumitor.” În Pateric întâlnim acest cuvânt: „Zis-a un părinte oarecare: ceara de nu se va înfierbânta în foc, nu se va putea tipări pecetea ce vei pune peste dânsa. Așa și omul: de nu va fi muiat de fierbințeala focului scârbelor, bolilor, ostenelilor, suferințelor și ispitelor, nu se poate tipări într-însul pecetea Sfântului Duh. Că pentru aceasta zice Domnul sfântului apostol Pavel: ajungă-ți darul Meu, că puterea Mea întru neputințe se săvârșește. Și însuși Pavel zice: cu dulceață este mie a mă lăuda pentru neputințele mele, ca să se sălășluiască în mine puterea lui Hristos. Așa și tu fiule, după putința ta rabdă pentru Domnul cu mulțumire scârbele, necazurile, năprasnele, bolile și ispitele ce-ți vor veni după voia lui Dumnezeu pentru folosul tău; că numai prin răbdarea scârbelor cu mulțumire va intra omul în Împărăția lui Dumnezeu, precum însuși Domnul zice: cu multe scârbe se cade a intra în Împărăția cerurilor.” Iar în alt loc: „Zis-a un bătrân: de-ți va veni boală, să nu te scârbești! Căci dacă vrea Stăpânul să pătimești cu trupul, tu cine ești de te necăjești? Oare nu El poartă grijă de tine în toate? Sau fără Dânsul trăiești? Rabdă și roagă-L pe El să-ți dea ție cele de folos! Aceasta este voia Lui, și deci șezi cu îndelungată răbdare și mănâncă milostenie!”

Privind la felul cum întâmpină drepții încercările și suferințele, să luăm aminte și la atitudinea celor ce nu caută spre Dumnezeu. Aceștia nu găsesc în ei înșiși puterea de a înfrunta suferința, și atunci încearcă să scape din aceasta cu orice preț, aruncându-se în desfătările patimilor trupești și robindu-se de ele, neștiind că nu vor scăpa în acest fel de durere ci doar o amorțesc pentru o vreme, pentru ca apoi aceasta să revină cu mai multă putere lăsându-i pradă deznădejdii, până la a-și pune capăt zilelor, lucru care a luat o amploare fără precedent în zilele noastre. La suferințele întâlnite li se adaugă și chinul conștiinței din pricina propriilor păcate, amplificându-le durerea. Dar principala cauză a suferinței lor rămâne mândria și necredința, care îi opresc de a se întoarce către Ziditorul lor prin pocăință, căci „prin pocăință toți ne mântuim, fără excepție. Nu se mântuiesc numai cei ce nu vor să se pocăiască[…]. Ei nu cunosc prin Duhul Sfânt cât de mare e milostivirea lui Dumnezeu. Dar dacă fiecare suflet ar cunoaște pe Domnul și ar ști cât de mult ne iubește, atunci nimeni n-ar mai deznădăjdui și nici n-ar mai murmura vreodată.” Desprindem de aici ideea că, până la urmă, nu gravitatea și numărul păcatelor îi diferențiază pe cei mântuiți de cei osândiți, ci atitudinea lăuntrică. Fie ne smerim, ne recunoaștem păcatele și le aducem înaintea lui Dumnezeu prin pocăință, fie rămânem învârtoșați în mândria noastră și despărțiți de Dumnezeu.

Un părinte din Pateric, fiind întrebat de ce nu rabdă oamenii cu mulțumire scârbele și ispitele și nu le primesc cu bucurie, răspunde că aceasta „este din neadevărata și neîntreaga și necurata credință pe care o au oamenii către Dumnezeu. Că tot creștinul și mai ales călugărul, care nu primește cu bucurie și nu rabdă cu mulțumire ispitele și scârbele ori în ce chip, acela să știe că nu are credința cea adevărată și întreagă în Hristos Dumnezeu, ci credința lui este necurată, amestecată cu necredință și creștinătatea lui este amestecată cu păgânătate și unuia ca acela să nu i se pară că va câștiga vreun dar de la Dumnezeu, pentru că darurile lui Dumnezeu prin primirea și răbdarea scârbelor se câștigă”. Iată deci că necredința ne împiedică să răbdăm în necazuri, și daca dintotdeauna a fost astfel, cu cât mai mult acum, când credința a slăbit, și oamenii nu mai înțeleg că Dumnezeu e milostiv și îi așteaptă la pocăință. „Acum norodul a rătăcit de la calea cea bună, și oamenii s-au făcut nemiloși, s-au împietrit cu toții și nu mai e iubire; de aceea nici nu mai simt iubirea lui Dumnezeu. Din pricina împietririi inimii lor oamenii cred că și Dumnezeu e ca ei, și adeseori își pierd credința în Dumnezeu.” „Dar oare Fiul omului când va veni, credință va găsi pe pământ?” [Luca 18, 8]. Judecând după cuvintele Mântuitorului, credința pe pământ slăbește pe măsură ce ne apropiem de venirea Sa, păcatele se înmulțesc și necazurile odată cu ele. „Acum oamenii s-au făcut mândri și nu se mântuiesc decât prin întristări și pocăință, și numai foarte arareori ajunge cineva la iubire.”

Întorcându-ne la cuvântul de început, pentru omul zilelor noastre rămâne cuvântul mântuitor al Cuviosului Siluan: „Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui!”, ca armă pentru orice situație în care ne-am afla. „Biruiește toată suferința pământească afundându-te într-o mai mare suferință: Ține-ți mintea în iad – osândește-te pe tine iadului, ca unul nevrednic de Dumnezeu, însă nu deznădăjdui. O astfel de nevoință te va duce la biruința asupra lumii [cf. Ioan 16, 33]. Ea te va duce în împărăția cea neclătită [Evr. 12, 28].”

7. Concluzie

Dumnezeu, care este iubire [1 Ioan 4, 8], pe toate le-a făcut și le rânduiește pentru ca omul să aibă viață veșnică. El nu a făcut suferința și nu o dorește pentru om, dar dacă prin cădere, omul a ales calea suferinței, Dumnezeu o folosește și pe aceasta spre mântuirea lui, dar trebuie ca și omul, în deplină libertate, să-și asume această suferință și să conlucreze cu Dumnezeu, unindu-și voia cu cea divină. Încheiem cu mărturia, la sfârșitul unei vieți de nevoință, a Părintelui Sofronie de la Essex, ucenicul și moștenitorul duhovnicesc al Sfântului Siluan Athonitul: „El însetează după desăvârșirea noastră. Îngăduindu-ne o luptă grea cu vrăjmașul și cu noi înșine în căderea noastră, El voiește să ne vadă biruitori. Dacă noi nu ne vom lepăda de El, nici chiar în cea mai deplină a noastră pustiire de către vrăjmași, atunci El neapărat va veni. Biruiește – El, nu noi. Însă biruința ne-o va atribui nouă, pentru că noi am suferit.”

Bibliografie

BOETHIUS și SALVIANUS, Scrieri, PSB 72, trad. Prof. David Popescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1992.

DURASOV, Ghenadie, Schimonahia Macaria, ajutătoarea celor aflați în suferință, trad. Prof. Paul Bălan, Ed. Bunavestire, Bacău, 2001.

IOAN DAMASCHINUL, Dogmatica, III, 18, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 2001.

IOANICHIE BĂLAN, Fapte minunate de la Părinți Athoniți, Mănăstirea Sihăstria, 2004.

LARCHET, Jean-Claude, Dumnezeu nu vrea suferința omului, trad. Marinela Bojin, Ed. Sofia, București, 2008).

PAISIE AGHIORITUL, Cu dragoste și durere pentru omul contemporan, trad. Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Chilia Bunei Vestiri, Schitul Lacu, Sf. Munte Athos, 2000.

PATERICUL, Arhiepiscopia Ortodoxă Alba Iulia, 1999.

SILUAN ATHONITUL, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, trad. diac. Ioan. I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2001.

SIMONE WEIL, Autobiografie spirituală, trad. Anca Manolescu, Ed. Humanitas, București, 2004.

SOFRONIE, Arhimandritul, Viața și învățătura Starețului Siluan Athonitul, trad. Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1999.

– Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad. Ierom. Rafail Noica, Ed. Sophia, București, 2005.