Suferinta Mijloc DE Intalnire CU Dumnezeu

CAPITOLUL I

SUFERINȚA CONSECINȚĂ A PĂCATULUI

ÎN VECHIUL TESTAMENT

Punctul de plecare al suferinței

Binomul rău-suferință

În ambientul cultural semitic, în care s-a dezvoltat întreaga istorie a Israelului, umanitatea a fost prezentată ca fiind supusă păcatului, adică în mod inevitabil păcătoasă și obiectul mâniei sau judecății zeilor. Totuși, Dumnezeu le-a acordat oamenilor capacitatea de a „supune” pământul și de a-l stăpâni (cf. Gen 1,26-28), de a fi cauze inteligente și libere pentru a întregi lucrarea creației, pentru a-i desăvârși armonia spre binele lor și al semenilor.

În mod cert, Dumnezeu, în puterea sa nesfârșită, ar fi putut crea oricând o lume mai bună1. În înțelepciunea și bunătatea sa fără margini, Dumnezeu a voit în mod liber să creeze o lume care să tindă spre realizarea ei finală: „Căci nici Atotputernicul Dumnezeu, (…), a căruia este puterea supremă a lucrurilor cum este suprem bun, în nici un chip nu permitea să fie ceva rău în operele sale, dacă nu ar fi până-ntr-atât atotputernic și bun, încât să facă bine și din rău”2. Dacă viața este un bine care provine de la Dumnezeu, de ce există moartea și care este însemnătatea ei?

Când vorbim despre moarte, realitatea devine mult mai complexă și atrage după sine și alte realități umane și misterioase pe care omul încearcă să le înțeleagă, sensul și motivul final al acestora: suferința, crucea, păcatul, durerea psihică și fizică. Viața este un dar al lui Dumnezeu oferit omului; Dumnezeu a oferit omului doar viața nu și moartea. Dumnezeul lui Israel este Dumnezeul celor vii, nu al celor morți (cf. Mt 22,32); moartea cuprinde o componență morală și este cauză aducătoare de moarte la adresa omului. În sfârșit, există un element de consolare și plin de semnificație: Dumnezeu nu vrea moartea oamenilor pentru că el a creat toate lucrurile ca să fie, să subziste. Desigur, textul citat aparține unei singure cărți și aceasta tardivă, aproape de începuturile Noului Testament. Este adevărat că opera are rădăcina în perioada elenistică târzie3, influențată în mod evident de curentele filozofice grecești existente. Totuși, fragmentul din Înț 1,12-15 are legătură directă cu amintirea din Gen 2-3. Narațiunea creației și căderii omului introdusă la începutul istoriei mântuirii în prima carte a Torei, este de natură sapiențială. Relatarea explică originea răului și a morții ca și consecință a unui act de neascultare față de Dumnezeu, care era exprimat în termenii Torei mozaice astfel: „Dacă vei asculta vei trăi, dacă nu vei asculta vei muri” (Gen 2,16-17).

De remarcat că autorul Înțelepciunii a analizat povestirea din Geneză în cadrul conceptelor dobândite, oferind o interpretare originală. De origine greacă sunt conceptele de incoruptibilitate și nemurire, iar noutatea pe care o dezvăluie reprezintă personificarea șarpelui în figura avocatului, Satana (cf. Iob 11,6).

Exegeza din Gen 2-3 face o examinare a textelor și a miturilor comparate, luate din religiile mediorientale vechi, pentru a reliefa contactele și, în același timp, diferențele între narațiunile biblice și miturile altor culturi4. Egiptul și Mesopotamia ne-au făcut cunoscute textele deja celebre care atestă prezența universală a răului în viața omului; în mod particular miturile cosmogonice și antropogonice descriu rezultatul lumii ca o confruntare între zei și nașterea nefericită a omului ca un capriciu al destinului dăruit de sus. Asocierea binomului nu este cazuală; suferința, de fapt, este experiența umană a răului; răul nu este un „lucru” care se întâmplă sau stă în fața omului, dar este starea critică a unui joc enigmatic care se interpune între dorința de a trăi și realizarea sa5.

Așadar, suferința devine scandal, problemă interogativă asupra sensului însăși al existenței; nu se tratează numai de a depăși răul, ci de a ști cum să treci de la un nonsens la sensul adevărat al trăirii umane. Deoarece natura umană este constituită de Dumnezeu (SD 2), într-un anumit sens purtătoare a unei tensiuni interioare „necesare” pentru a-l determina eficient pe om spre realizarea sa, se poate afirma că, această suferință coexistă odată cu el, face parte din interiorul său profund6. Scopul care se stabilește astăzi nu este de a învinovăți persoana umană, ci de a o conștientiza despre seriozitatea și gravitatea problemei7.

1.2. Dumnezeu a creat toate bune

Întreaga Sfântă Scriptură ne revelează credința în Dumnezeu, cel care a creat toate bune. Deja, din prima pagină biblică găsim splendoarea milostivirii lui Dumnezeu asupra creaturii: „Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și, iată, erau foarte bune…” (Gen 1,31). Cuvintele creatorului se prezintă sub o formă concluzivă de aprobare a întregii creații. Și pe bună dreptate, ar putea fi tradus cu „plinătatea desăvârșită” și care se referă la cea mai minunată armonie și conformă cu sfârșitul decât cu frumusețea întregului cosmos. De aici putem descoperi un adevăr inseparabil de credință: nici un rău nu a fost introdus în lume de mâna lui Dumnezeu8.

Când vorbim despre creație, credința este singura care își poate îndrepta privirea spre Dumnezeu și afirmă existența unei lumi perfecte primordiale. Angoasa întunericului, ca și realitate a ființei, este alungată prin intervenția radicală a lui Dumnezeu care se prezintă ca izvorul luminii, frumuseții și armoniei cosmosului. Intenția cu care Dumnezeu a plăsmuit creatura prin excelență, omul (cf. Gen 1,26), obiectul alegerii sale, găsește prima sa opoziție în ieșirea din grădina Edenului (cf. Gen 2-3). Omul este asociat lumii vizibile și cu toate acestea, narațiunea biblică nu vorbește despre asemănarea omului cu restul creației. Separația omului de complexul vizibil al materiei afirmă starea de creatură ca și chip a lui Dumnezeu. „Dumnezeu a creat omul căruia să-i vorbească și de la care să aștepte un răspuns” (GS 2). Întreaga umanitate îl indică pe om; este ființa socială vie, colaboratorul lui Dumnezeu, iar demnitatea sa trebuie să fie aceea de chip total al creatorului său. Relatarea căderii primilor oameni apare ca o apologie a lui Dumnezeu, iar în acest sens este urmarea naturală a narațiunii creației. Dumnezeu a creat toate lucrurile bune și frumoase. Durerea care ne întristează, moartea care ne înspăimântă, nu intrau în planul său inițial, dar acestea au fost consecința infidelității primilor oameni, infidelitate voită în mod liber9.

Problema răului este analizată de conștiința modernă și a devenit mai mult o boală a spiritului. Războaiele mondiale la un interval scurt unul de altul, schimbările, suferințele, lacrimile, delictele care ne urmăresc cu obsesie în diferitele structuri ale societății, reprezintă o adevărată disperare și, în același timp, provocare10. Sfânta Scriptură, în primele sale pagini, pune aceeași problemă, însă nu vorbește doar de originea răului, dar ne oferă chiar și principiul soluțiilor noastre. Dumnezeu a oferit omului un măreț dar al libertății. De la acesta pornește tragedia umană. Un personaj nou apare pe scenă, șarpele, „cel mai șiret dintre toate fiarele de pe pământ”. Finețea psihologică a întrebării sale ne demonstrează natura excepțională: „Dumnezeu a zis el oare, să nu mâncați roade din orice pom din rai?” (Gen 3,1). Primul pas este acela de a obține apropiere, un colocviu. Acesta ne arată răspunsul femeii care cade în cursă: „Roade din pomul raiului putem să mâncăm…” (Gen 3,2). Adam a încercat să-și asigure o cunoaștere a binelui și răului egală cu aceea a lui Dumnezeu, încercare care s-a dovedit fatală pentru omenire. Fără îndoială, se poate spune că Dumnezeu putea să împiedice aceste puteri, pe care le-a pus în creatură, să nu comită păcatul (cf. Gen 3,22). Fericirea omului provine de la Dumnezeu și este posibilă doar urmând calea trasată prin însăși opera sa divină. Eva dorește fructul „pentru a cuceri cunoașterea”; gustând din fruct dorește să obțină ceea ce șarpele le promise „…și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Gen 3,5).

Strămoșii nu au ajuns singuri la revolta împotriva lui Dumnezeu; ceea ce a sedus femeia a fost o forță străină care, în relatare, ne apare sub înfățișare de șarpe (cf. Gen 3,1). Autorul vorbește de un singur șarpe, dar, mai înainte (cf. Gen 3,15) Dumnezeu va aminti și descendența sa, cu care seminția femeii va fi în dușmănie de moarte. În lumea semitică era răspândită ideea că în orice șarpe locuiește un spirit rău11. Revelația succesivă ne spune foarte clar că ispititorul a fost însuși demonul (cf. Iob 8,44; Ap 12,9). După condamnare, (cf. Gen 3,14) șarpele, târându-se pe pământ și hrănindu-se cu țărână, este imaginea blestemului demonului, iar lupta omului cu șarpele este simbolul bătăliei pe care o conduce împotriva lui Satana și a acoliților săi. Dintre toate animalele șarpele ar părea cel mai adaptat acestui scop, atâta timp cât el este viclean, legat de pământ și pare, dintre toți, cel mai departe de cer și de Dumnezeu.

În concluzie, această ruptură cu ceilalți este exprimată și mai dramatic prin câteva episoade succesive pe care autorul sacru le descrie cu intenția de a vedea puterea „ruptă” a păcatului12. Creația este implicată în destinul omului; o creație forțată și violentată de om nu mai cântă „gloria lui Dumnezeu”, așa cum se exprimă Ps 19, și negreșit se va întoarce cu represalii răzbunătoare împotriva omului însuși. Egoismul omului ne conduce la a nu mai privi creația ca „operă” a lui Dumnezeu, dar ca obiect de dominare sau de manipulare13.

2. Drama lui Iob

„Cartea lui Iob este una dintre cele mai grandioase opere ale literaturii universale. Cu toate că dimensiunile sale sunt reduse, a fost comparată cu Divina Comedie a lui Dante sau cu Faust a lui Göethe. Autenticitatea descrierilor psihologice, popularitatea sentimentului religios, sinceritatea în expunerea lucidă a unei situații care nu ne poate lăsa indiferenți, pictează natura măreață, și, în sfârșit, o încântătoare poveste populară antică: totul contribuie la această operă unică în felul ei și suscită, întotdeauna, un monument demn de admirație profundă”14.

Personajul Iob este emblema omului care prezintă individul corect, drept, ascultător față de lege, temător de Dumnezeu și, în același timp, autosuficient15. Nu existau în el reticențe înainte de colocviul dintre Dumnezeu și Satana (cf. Iob 1,12; 2,6). De aceea, opera cere o rezolvare urgentă a adevărului; ea nu pune răspunsul înaintea problemei așa cum ar face un anumit atașament încrezător de tipul aceluia arătat de cei trei prieteni înțelepți ai lui Iob, atât de siguri și de încrezători în adevărul lor, încât să destrame adevărul autentic, așa cum va spune la sfârșit însuși Dumnezeu (cf. Iob 42,7).

2.1. Suferința-ascultare din credință

Cartea lui Iob nu reprezintă doar un tratat teoretic despre problema răului sau a suferinței, cât mai ales drama unui om aflat în conflict cu zeul său și cufundat în durere. Durerea este situația existențială care destabilizează relația între Iob și Dumnezeu, între Iob și semenii săi16.

Iob este dreptul care suferă orice formă de durere, fizică și spirituală. Durerea îl izolează într-o crudă singurătate; până și Dumnezeu pare să-l fi abandonat și chiar abandonarea din partea lui Dumnezeu este cea care-l face să sufere și mai mult. Bineînțeles, această neliniște interioară îl cufundă într-un monolog, cugetând la existența lui Dumnezeu și punându-i la îndoială până și sfințenia sa.

În cadrul narativ al cărții (cf. Iob 1,1-2,13; 42,7-17), Iob este pus la încercare din cauza înțelegerii dintre Dumnezeu și Satana. Răul și durerea care coboară peste Iob au fost decise de Dumnezeu, care lasă ca adversarul să pună în practică teribila încercare. Satana nu este aici, nici anti-Dumnezeu, nici demonul apocrifelor iudaice sau ale Noului Testament; este doar creatura, personajul funcțional de care se servește autorul pentru a introduce o mișcare dialectică în raportul om-Dumnezeu. Satana reprezintă obiecțiile și dificultățile noastre secrete cu care natura omului a fost înzestrată odată cu aparența idealului creat în jurul evenița idealului creat în jurul evenimentului detașării omului de Creator. Se naște o întrebare: este posibil un dezinteres din partea lui Dumnezeu? Nu există două lumi împărțite, una bună și una rea; nu sunt două proiecte divine asupra omului, omul bun și omul rău; dar există o singură creație făcută bună de Dumnezeu, un singur proiect de iubire divină, care la sfârșit are victoria peste toate formele de opoziție reprezentate de Satana17.

Suferința nu este un act de răutate sau de neîncredere a lui Dumnezeu față de om, nu este abandonul omului însuși pentru că Dumnezeu rămâne fidel creaturii sale. La sfârșit, rezultatul pozitiv al planului său demonstrează că până și încercarea, obscură și dureroasă, a fost înțeleasă într-un plan de iubire divină. Iob trăiește încercarea în credința fără sens: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” (Iob 1,21). Credința lui Iob este un act de abandonare totală, filială și ascultătoare, în mâinile lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Iob rămâne ancorat puternic de credința sa, chiar și în întunericul continuu al spiritului său. Nu renunță la idealul său moral și atunci când face apologia sa el trasează o imagine a dreptului care nu este departe de Dumnezeu18. În realitate, pe fondul protestelor de umilință și de viață virtuoasă, se observă o subtilă undă de orgoliu din partea personajului. Iob afirmă cu tărie impuritatea fundamentală a omului în fața lui Dumnezeu, singurul Sfânt. Povestirea este centrată pe justificarea interioară și exterioară a protagonistului; Dumnezeu recunoaște că Iob a vorbit corect despre el, de unde, se deduce că, corectitudinea lui Iob se revelează în răspunsul pe care el îl dă la propunerea soției sale: „Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare și pe cele rele?”19 (Iob 2,10). Așadar, drumul lui Iob este al credinciosului care, prin intermediul întunericului, vrea să rămână în lumina și în dialogul cu Dumnezeu.

În altă ordine de idei, durerea, pentru toate teologiile, este substratul încercărilor de încredere în Dumnezeu și în oameni: „Dacă Dumnezeu vrea să taie răul și nu poate, atunci este slab și nu este Dumnezeu; dacă poate și nu vrea, atunci este ostil și în mod radical împotriva omului; dacă vrea și nu poate, atunci este slab și ostil; dacă vrea și poate, de ce există răul și de ce el nu este eliminat de Dumnezeu?”20. Dacă Dumnezeu ar vrea să elimine tot răul de pe pământ, ar trebui să-i elimine pe cei răi. În acest caz, cine n-ar intra în această categorie? (cf. Rom 3,23). Dumnezeu a ales să acționeze pentru transformarea omului rău, nu pentru eliminarea lui. Dacă Dumnezeu ar elimina răul prin programarea omului pentru a întreprinde numai acțiuni bune, omul și-ar pierde caracteristica sa distinctivă și anume capacitatea de a fi liber. Datorită faptului că Dumnezeu cunoaște toate lucrurile, noi ne putem încredința lui, știind că el va proceda cu noi cum este mai bine. Experiența suferinței lui Iob a adus încrederea în planul divin deși nu a putut înțelege scopul ultim al acțiunilor divine.

2.2. Revolta și rugăciunea dreptului Iob

Sugestiv este textul din Iob 2,12-13: „Și când ei și-au ridicat ochii de departe nu l-au mai recunoscut. Atunci ei au slobozit glasurile lor, s-au tânguit și si-au sfâșiat fiecare veșmântul și și-au presărat capul cu țărână. Apoi au șezut pe pământ, lângă el, șapte zile și șapte nopți, fără să-i spună nici-un cuvânt, căci vedeau cât este de mare durerea lui”. În acest pasaj Iob este prezentat ca omul realității căzut în cursa Satanei, adică este omul care va trebui să se confrunte cu o realitate complexă, ostilă21. Până și prietenii săi devin adevărații oameni: provoacă iritare, dezgust, chiar frică în fața misterului suferințelor lui Iob.

În acest caz, suferința omului este prezentată în toate aspectele ei multiforme. Există durerea fizică, suferința psihică, angoasa în fața decăderii vieții și apropierii de moarte, lipsa de consolare sau înțelegere, abandonarea prietenilor și rudelor, ineficacitatea raportului cu Dumnezeu. Iob luptă în mod eroic împotriva acestei stări care nu lasă loc la nici o explicație și încearcă din răsputeri să înțeleagă și să se apere împotriva acestei neputințe existențiale a persoanei sale. Durerea lui Iob este nu oferă prea multe explicații: este o provocare atât pentru prietenii săi cât și pentru sine. De aceea, se distinge o mentalitate diferită între Iob și prietenii săi prin suferința sa, aparent gratuită, și umilința provocată din cauza concepției prietenilor săi:

„Am auzit mereu astfel de lucruri; sunteți toți niște jalnici mângâietori. Când se vor sfârși aceste vorbe goale și ce te chinuiește ca să răspunzi? Și eu aș vorbi așa ca voi, dacă sufletul vostru ar fi în locul sufletului meu; aș putea să spun multe cuvinte împotriva voastră și să dau din cap în privința voastră. Dar, dacă vorbesc, durerea mea nu se liniștește și dacă tac, durerea mea nu se depărtează de la mine. Dumnezeu mă dă pe mâna unui păgân. El mă aruncă pradă celor răi. Mi-era destul de bine, dar el m-a sfărâmat” (Iob 16,2-6.11-12).

Durerea se prezintă prin chipul Dumnezeului inamic, adversarul său cel mai crud: „Și astfel fără vlagă cum sunt, tu mă vânezi ca pe un leu și din nou te arăți minunat față de mine. Tu înnoiești dușmănia ta împotriva mea. Tu sporești mânia ta asupră-mi ca niște oștiri primenite care se luptă cu mine” (Iob 10,16-17). Contestarea lui Iob se îndreptă împotriva sfințeniei lui Dumnezeu, milei sale și înțelepciunii sale: Dumnezeu este văzut ca un arbitru rece și irațional.

Prietenii săi susțin teza tradițională conform căreia suferința sau răul este în mod automat consecința păcatului sau pedeapsa păcatului. De aceea, Elifaz îl sfătuiește pe Iob să se împace cu Dumnezeu ca să scape de nenorocirile abătute asupra sa (cf. Iob 22,21). Iob, la rândul său, caută sensul suferinței în Dumnezeu, dar nu știe unde să-l caute: „Căci iată, dacă o iau spre răsărit, el nu este acolo; dacă o iau spre apus, nu-l zăresc! L-am căutat spre miazănoapte și n-am dat de el, m-am întors către miazăzi și nici aici nu l-am văzut!” (Iob 23,8-9). Nereușind să accepte misterul bunătății transcendentale Iob sfârșește în a-l pune pe un plan ostil pe Dumnezeu22. În fața durerii este mai ușor a găsi explicații în răutatea omului decât în abisul iubirii divine.

„Reciprocitatea dintre apelul de judecată și har reprezintă misterul înainte de a fi și a acționa a lui Dumnezeu, care a fost revelat în Iob în al doilea discurs despre Dumnezeu și în întâlnirea teofanică devenită pentru el o realitate beatifică atâta timp cât elimină contradicția între Dumnezeul inamic și Dumnezeul prieten”23.

2.3. Misterul lui Dumnezeu

Problemele cauzate dreptului Iob sunt acum date la o parte pentru a face loc naturii dezlănțuite. Se presupune că dezordinea personală are o posibilă explicație doar plecând de la ordinea cosmosului și de la înțelepciunea necesară pentru a păstra armonia. Dumnezeu îl ia de mână pe Iob, servitorul său, și îl face să parcurgă prin minunata grădină a universului, acolo unde se întinde în mod armonios puterea și înțelepciunea sa, fantezia și bunătatea sa delicată. Din misterele zilnice ale creației Iob să recunoască locul său, limitele sale, ignoranța sa și calea spre o trăire fericită. Dumnezeu recunoaște că a conduce cosmosul nu este sarcină ușoară, dar îl mustră pe Iob pentru că a căutat să se justifice pe dreptatea lui: „Omul va putea să se salveze de unul singur doar când va fi în stare să învingă răul în toate formele sale. Înțelepciunea divină este singura capabilă și competentă pentru a stăvili răul sau să-l subjuge și nu omul”24. De aceea, sensul suferinței este misterul lui Dumnezeu însuși și nu se găsește într-o soluție doctrinară abstractă și nici într-un răspuns emotiv sau de consolare.

Răul sau suferința este misterul raportului omului păcătos cu Dumnezeu. Suferința nu se poate înțelege propriu-zis, de altfel, nu ar servi la nimic dacă am înțelege. Ceea ce contează este a găsi misterul lui Dumnezeu care vrea să salveze omenirea chiar dacă trăiește în suferință și a-i da un sens. Iob, fiind un om „temător de Dumnezeu”, adică religios, rezultă că îl cunoaște pe Dumnezeu. Ceea ce ghidează ordinea cosmică este „viziunea” lui Dumnezeu și familiaritatea și experiența misterului îl ajută pe Iob să găsească o cale de ieșire. Experiența întâlnirii personale cu Dumnezeu prevalează: „(…) dar acum ochiul meu te-a văzut” (Iob 42,5). Alternativa pe care o propune Iob în fața durerii este aceasta: totul are sens în misterul bunătății lui Dumnezeu25.

3. Suferința în Cartea Psalmilor

Sentimentele cele mai profunde și atitudinile spirituale ale omului, ideea despre Dumnezeu și percepția pe care o avem despre condiția umană sunt prezentate fără exagerare în Cartea Psalmilor. Psaltirea a contribuit la clădirea sufletului omului prin bogăția sa literară, dar și teologică, asumată de-a lungul timpului de marii exegeți care s-au trudit pentru a ne dezvălui taina rădăcinii noastre spirituale. Când omul se deschide către misterul lucrurilor și către propriul său mister deodată ne învăluie prezența lui Dumnezeu ca putere și izvor de viață. Sfântul Augustin amintește convertirea sa provocată de rugăciunea psalmilor: „Câte strigăte nu am înălțat către tine, Dumnezeul meu, când am citit psalmii lui David, aceste cântări de credință, (…). Da, câte strigăte nu înălțam către tine citind acei psalmi, cum mă înflăcăram prin ei de iubire față de tine și cum eram mistuit de dorința de a-i recita, dacă ar fi fost cu putință, către întregul pământ, ca să înfrunt înfumurarea neamului omenesc!”26.

Psalmii sunt expresia privilegiată a dialogului dintre Dumnezeu și om. Sfânta Scriptură nu conține doar cuvântul pe care Dumnezeu l-a adresat omului sau descrierea intervențiilor lui Dumnezeu în istoria poporului său, dar răspunsul pe care omul l-a dat Dumnezeului său27. Acest răspuns a fost oferit de întreaga comunitatea lui Israel sau de persoane particulare; acest răspuns face parte din situația personală în care fiecare se află sau de situația politică și socială a întregului popor.

Poporul israelit a ritmat toată experiența sa pe acest dialog cu Dumnezeu: de trei ori pe zi, dimineața, la amiază și seara, își îndreptă rugăciunea spre Dumnezeu (cf. Ps 55). Rugăciunea a fost întotdeauna expresia tuturor dimensiunilor vieții israelitice. În psalmi găsim reflectate problemele, bucuriile, dramele, emoțiile, suferințele, așteptările poporului lui Dumnezeu. Sărbătorile, evenimentele politice, problemele sociale deveneau tema dialogului cu Iahve.

3.1. Principalele genuri literare

Înainte de a confrunta expunerea genurilor este oportun să trecem în revistă principalii exegeți cât privește aplicarea criticii literare a Vechiului Testament în studiul psalmilor. Pionerul acestui sector a fost H. Günkel care a încercat să completeze critica literară analitică cu studiul genurilor literare Gattungen și a contextului istoric. Exegeza modernă oferea 3 căi de acces asupra psalmodiei biblice: literară, istorică și psihologică. Psalmii erau considerați în mod just ca manifestare extraordinară a artei literare. Günkel se folosește de alte forme lingvistice pentru a determina diferitele genuri și le clasifică după următoarele categorii: imnuri, lamentațiile comunitare, psalmii regali, lamentațiile individuale, acțiune de har individuală. Genurile minore atribuite sunt: binecuvântările și blestemele, cântările de pelerinaj, cântări de victorie, legendele, Tora28.

Mowinckel29 împarte psalmii în următoarele categorii sau genuri: imnuri, psalmii de înscăunare a lui Iahve, lamentațiile naționale, exprimate la persoana întâi, lamentațiile individuale, acțiunea de grație publică, acțiunea de grație personală, binecuvântări și blesteme, psalmii profetici, tipuri mistice.

Weiser30 se oprește doar la schema: imnuri, lamentații, acțiune de grație, poeme sapiențiale și didactic; apoi adaugă, binecuvântări și blesteme, cu precizarea că apar doar în contexte diferite și în anumiți psalmi.

Ravasi31 propune o împărțire a psalmilor astfel: familia imnologică (imnuri către creație, imnuri către Sion, imnuri către regalitatea lui Iahve), familia cererilor (cereri personale și comunitare), familia încrederii și recunoștinței (psalmii de încredere, psalmii de acțiune), familia psalmilor regali, familia liturgică (psalmii de intrare, psalmii rechizitorii, psalmii de pelerinaj), familia sapiențială (psalmii sapiențiali, psalmii alfabetici) și familia istorică.

Majoritatea autorilor succesivi lui Günkel urmează expunerea exegetului german: imnuri, lamentații, acțiune de grație, psalmii sapiențiali. Divergențele se accentuează cât privește „genurile minore”. În realitate, așa zisele „genuri minore” sau „amestecarea genurilor” ar trebui să depășească prejudecata lui Günkel prin care un poet al templului ar fi putut foarte bine să imite „tipul pur”. În acest sens, înclinăm să clarificăm cântările de victorie și cântările de pelerinaj ca variante ale imnului, pentru că aceasta este tonalitatea sa de fond. Drept urmare, a fost propusă următoarea clasificare: lamentație, acțiune de grație, imnuri, psalmii didactici32.

Se poate conclude că numeroși psalmi au avut la origine cultul și sărbătorile liturgice ale Israelului. Majoritatea psalmilor s-au născut din cult, însă conțin și limbajul genurilor literare impregnate în cult, dar care sunt texte mai puțin utilizate în liturgie33. Nu toți psalmii au existența lor în cult; de exemplu, cererile individuale s-au născut dintr-o necesitate personală sau dintr-o situație critică depășită. Totuși, și acești psalmi, după exil, au fost introduși în liturgie.

3.2. Psalmii de lamentație

Termenul „lamentație” este neadecvat, deoarece în Psaltire nu există lamentații propriu-zise, ci poeme cu două nuclee fundamentale: descrierea suferinței și urgența cererii ajutorului34.

Componentele formale ale cântului funebru și al lamentațiilor au fost individualizate și în Vechiul Testament: a) expresii de suferință și de jale introduse de exclamații ca „Vai de mine! Ah! Cum!” (cf. 2Sam 1,25.27; Lam 22,18; Ez 19,1; Am 5,16; Lam 2,1); b) descrierea catastrofelor (cf. 2Sam 1,19; Am 5,2; Lam 2,1; Is 14,4-21); c) aluzie la situația precedentă favorabilă (cf. 2Sam 1,22; Is 14,13; Ez 27,33); d) invitația la întoarcere (cf. 2Sam 1,24; Is 14,31; Lam 2,18); e) lamentație atenuată (cf. Lam 1,20-22; 2,20).

Psalmii de lamentație se împart astfel:

psalmii individuali;

psalmii comunitari.

Psalmii individuali formează grupul cel mai numeros. Aceștia au fost la început rugăciuni pur individuale provenite din trăirile și neliniștile personale. Lamentațiile reflectă adesea absența prezenței lui Dumnezeu și expune dimensiunea fundamentală a experienței umane: suferința, deziluzia, pedeapsa, lipsa de speranță, neliniște. Acest tip de rugăciune exprimă necesitatea ajutorului divin perceput de o persoană, victimă a unei nenorociri.

Ambientul genului literar se dezvoltă din lamentația izvorâtă dintr-o criză provocată de o suferință materială, mentală, fizică și spirituală. Acești psalmi au o triplă dimensiune: sunt adresați direct lui Dumnezeu pentru ajutor împotriva dușmanilor; dușmanii sunt descriși ca fiind cruzi, inumani, fără scrupule, aduc acuze false, sunt israeliți complici cu națiunea străină cotropitoare, puternici și influenți. Lamentația este tema centrală a psalmului. Adeseori se recurge la apeluri: „Ascultă-mă, vino în ajutorul meu, salvează-mă, ai milă de mine!”. Dacă Iahve întârzie să răspundă, strigătul este și mai accentuat: „Trezește-te, ridică-te, întoarce-te spre mine, răspunde-mi!” (cf. Ps 7,7; 44,24.27). Pe parcurs întrebările devin tot mai stringente: „Până când mă vei uita? De ce ești așa departe? Când îți vei îndrepta din nou privirea spre mine?”35. Limbajul folosit este foarte persuasiv; cel care se roagă cu expresii, adesea vii, oferă rațiunea pentru care Dumnezeu ar trebui să intervină36. Motivația poate fi în acest caz încrederea celui care se roagă, penitența, onoarea oferită lui Dumnezeu, problema însăși. Deoarece lamentațiile sunt îndreptate spre Dumnezeu, numele său este repetat în punctele strategice (cf. Ps 13,6; 12; 26; 64).

Psalmii de lamentație comunitară pot fi comparați cu cererile individuale cât privește structura formală și ambientul genului literar și izvorăsc pentru a se opune unei crize de credință a poporului în timp de război, foamete, calamitate, secetă (cf. Ps 44; 74; 79; 80; 89), în particular, după înfrângerea militară din 587 î.C. și căderea Ierusalimului37. Contextul liturgic era reprezentat de post însoțit de acțiuni penitențiale: a-și bate pieptul, a se despuia de haine, a se îmbrăca în sac, a se rade pe cap, a presăra cenușă pe corp. Aceste strigăte sunt rugăciunile îndreptate spre un Tu; chiar dacă Dumnezeu continuă să se ascundă, dialogul continuă, iar întrebările adresate sunt: „De ce? Până când? De ce întârzii să vii?”. Cel care se roagă acceptă ca suferința să fie o parte semnificativă a vieții și încearcă să se abandoneze în mâinile lui Iahve într-un context de credință; Iahve, acesta este poporul tău, a-l elibera este opera ta specială (cf. Ps 44,13; 74,2; 79,1; 80,16; ).

3.3. Rugăciunea celui care suferă

Problema suferinței este tratată în situația de față prin rugăciunea celor bolnavi, celor persecutați sau a persoanelor lovite de diferite nenorociri, chiar abandonate de prieteni și familie (cf. Ps 6; 22; 38; 41; 88). Suferința este prezentă în rugăciunea psalmistului care nu intenționează să o justifice: proclamă nevinovăția pentru a contesta teoria retribuției, mărturisește propriile păcate ca și cauză a suferinței și strigă la Dumnezeu pentru a-l elibera. Protestul inocent al psalmistului este un apel către Dumnezeu împotriva răului, suferinței, este așteptarea împlinirii rugăciunii printr-un act de încredere în confruntarea cu ordinea cosmică. Strigătul psalmistului este expresia de speranță dincolo de dorințele proprii prin credința în promisiunile lui Dumnezeu ca și împlinire. Cu toate acestea, suferința cea mai acută rămâne tăcerea lui Dumnezeu.

Psalmii de lamentație fac apel la judecata lui Dumnezeu asupra dușmanilor săi, nu din răzbunare, dar pentru a exprima faptul că doar Dumnezeu poate să ne elibereze de violență. Ofensele îndreptate împotriva dușmanilor sunt expresia dorinței de dreptate sau invocarea intervenției mântuitoare a lui Dumnezeu împotriva răului și nu voința de răzbunare personală38. Suferința este pusă în relație cu păcatele cunoscute sau ascunse ale omului și pe care Dumnezeu le pedepsește. Iahve este cel care poate și vrea să-l salveze de violență pe cel care încrede în el. Omul este centrul de unde provine violența, dușmănia, asuprirea; orice boală sau suferință fizică este simțită ca un atac al morții și, de aceea, omul, lovit de durere, se roagă cu toată ființa pentru a trăi. În Ps 38,4.7-8.9.22-23, omul descrie neliniștea sa: suferința care l-a lovit vine de la Domnul, păcatul este cauza suferinței. Dorința de a trăi se prezintă ca o strigare și este îndreptată spre cel care îl poate salva.

Psalmii 35-41 clarifică experiența globală a săracului suferind; este persecutat de dușmanii săi, dar salvat de Iahve, care face dreptate și îl mântuiește (cf. Ps 35). Ca om drept și onest trebuie să se confrunte cu dușmanii săi, dar relația sa cu Dumnezeu îl ajută să depășească situația sa delicată (cf. Ps 37). Tăcerea în fața suferinței nu poate continua și, de aceea, boala trebuie să fie recunoscută și acceptată ca o chemare la sfârșitul existenței omului. De aceea, săracul, care caută refugiul în Domnul, trăiește între mulțumire și plângere, între salvare și tentație, între păcat și legea Domnului, pentru ca la sfârșit Domnul să-l protejeze și să-l mențină în viață, ferit de toate nenorocirile abătute asupra lui (cf. Ps 40.41)39. A ne ruga psalmii înseamnă a înțelege că viața are o valoare pe care doar Dumnezeu e în stare să o salveze. În marea majoritate a cazurilor, cel care se roagă încearcă să se îndrepte spre Dumnezeu și să solicite protecția și reintegrarea în grupul său familial din care anterior a făcut parte40.

În Psalmi suferințele celui drept par a avea avantaj (cf. Ps 74,20; 37,39; 50,15; 138,7), iar în final Dumnezeu îl salvează (cf. Ps 126,5). Suferințele îl conduc la bucurie, îi dau omului posibilitatea de a-și ispăși propriile păcate, de a se purifica și de a se deschide în fața lui Dumnezeu.

4. Servitorul care suferă în Is 52,13-53,12

Deuteroisaia cunoștea foarte bine tradițiile istorice ale poporului, în special, pe aceea din timpul exodului din Egipt; era un bun cunoscător al tradiției eucologice a poporului său și dau mărturie numeroase texte imnice și de lamentație care se găsesc în opera sa41. Succesiunea temelor poate fi rezumată culegând situațiile de necesitate; Israel este invitat să uite trecutul și să primească anunțul cu care Iahve îl va răscumpăra restabilindu-l înaintea popoarelor42.

4.1. Semnificația termenului „ebed”

Asupra sensului vocabular al lui ebed au fost avansate diferite ipoteze. De aceea, se vorbește despre o activitate subordonată, însă acest semnificat se schimbă din punct de vedere textual: uneori primește un sens de dependență de o persoană externă, alteori desemnează o misiune specială. Frații lui Iosif își atribuie de la sine numele de „servitori” (cf. Gen 50,7). După Ps 34,23 „Iahve salvează viața servitorilor săi”; iată de ce în Ps 89,51 comunitatea celor care îl adoră pe Iahve imploră: „Amintește-ți o Doamne, de insultele aduse servitorului tău”. În Tritoisaia se menționează de „fii străinilor, care s-au unit cu Iahve pentru a-l servi și pentru a iubi numele lui și a deveni servitorii săi, care practică sabatul…” (Is 56,6-7).

Termenul „ebed” desemnează alesul lui Iahve, poporul în totalitatea sa; alegerea este o chemare la serviciul cultual, este întreaga națiune care trebuie să se ofere glorificării dumnezeului național.

Pe de altă parte, termenul „ebed” este rezervat persoanelor investite cu o sarcină specială și providențială. În acest caz, este oportun a menționa mai ales „servitorii lui Iahve” care au fost patriarhii (cf. Esd 32,13; Dt 9,27). Alături de patriarhi, profeții au fost cei care purtau numele de „servitori” (cf. Am 3,7). De fapt, titlul „servitorul lui Iahve” este aplicat profeților Moise (cf. Num 12,7), Ilie (cf. 1Rg 18,36; 2Rg 9,36), Isaia (cf. Is 20,3) și Iona (cf. 2Rg 14,25).

În sfârșit, „ebed” este utilizat pentru a desemna regii; acest fapt este important mai ales pentru conducătorii Israelului, precum David (cf. Is 37,35; Ps 18,1), Iosue (cf. Jud 2,8; Ios 5,14; 24; 29), Solomon (cf. 1Rg 3,7.8.9; 8,28-29), dar și în cazul regilor păgâni, precum Nabucodonosor (cf. Ier 25,9; 27,6; 43,10) sau Cirus (cf. Is 44,28)43.

Servitorul din Deuteroisaia este o figură complexă căruia nu i se poate recunoaște identitatea. Așa cum regele personifică poporul tot astfel aceste personaje întruchipează poporul israelit autentic44. În acest caz, misiunea servitorului constă în proclamarea fidelă a dreptății lui Iahve în fața tuturor popoarelor. Cuvântul cheie „judecata” este susceptibilă de multe interpretări paralele cu termenul „lege”. Sentința poate fi privită concret în intervenția istorică a lui Dumnezeu în favoarea poporului său. Iahve comunică națiunilor porunca divină. Împuternicit cu sprijinul lui Iahve, Servitorul renunță la metodele coercitive ale emisarilor regali și la stilul de lamentație profetică a condamnării. Climatul de conflict, care dezvoltă misiunea Servitorului, ajunge în final la punctul său de ruptură în care se înscriu noile perspective: suferințele servitorului sunt descrise în limbajul psalmilor de lamentație; succesul misiunii sale trece prin oferirea propriei vieți; darul pe care servitorul și-l face ia forma unui sacrificiu de reparare; pedeapsa devine imediat factor de pace și de plinătate (cf. Is 53,5)45.

4.2. Împărțirea cântărilor Servitorului lui Iahve în Is 40-55

Fără îndoială, în Deuteroisaia, un loc special îl ocupă cele 4 pericope cu privire la Servitorul lui Iahve (Is 42,1-4; 49,1-6; 50,4-9; 52,13-53,12). Cât privește numărul cântărilor, marea majoritatea a exegeților vorbesc de patru, în concordanță cu ideea teologului Duhm. Totuși sunt și alții care amintesc de șapte cântări46. În sens literar, cele patru cântări prezintă forma unei drame sacre, culminând cu moartea și glorificarea Servitorului.

În prima cântare, Is 42,1-4, servitorul este prezentat de Dumnezeu curții cerești, spiritul coborât asupra lui îl apropie de tipologia regală (cf. Is 11,1-2). Misiunea sa este de a anunța legea divină, adică revelarea voinței lui Iahve, „insulelor”, umanității întregi. Metoda este nouă, nu mai există violență și judecată; Servitorul se folosește de dreptate fără a-l ucide pe cel slab. Concret, impunerea dreptului este înțeleasă ca eliberare a prizonierilor și vindecare a orbilor, mai ales pentru că el este „alianța poporului și lumina popoarelor”47.

În cântarea a doua, Is 49,1-6, este Servitorul care vorbește la persoana I și se auto-prezintă. Ia cuvântul pentru a ilustra propria alegere, funcția de a predica și dificultățile pe care le întâlnește în activitate sa. Planul său este de a aduna pe Israel și de a fi mediatorul mântuirii tuturor oamenilor. Este o chemare la cuvânt, care este sabie și săgeată, adică o realitate care ia inițiativă48.

În cântarea a treia, Is 50,4-9, servitorul este prezentat ca un discipol credincios al Domnului, victima răutății oamenilor; el este tratat ca un profet sau înțelept. Limba sa pronunță ceea ce Dumnezeu îi indică, învățătura sa este motiv de consolare pentru cel aflat în suferință. Acceptă misiunea sa fără rezerve, cunoaște dificultățile pe care ea le comportă și se sprijină doar pe încrederea sa49. În confruntările sale este disprețuit, scuipat, și, cu toate acestea, el este conștient de consecințele ministerului său, de victoria apropierii de Dumnezeu. Cântarea reprezintă un pas decisiv, deoarece include respingerea profetului și suferința sa în esența misiunii sale și lasă să se întrevadă că în slăbiciune stă toată puterea sa50.

În cea de a patra cântare51, Is 52,13-53,12, acest Servitor moare, dar, în același timp, are viață. Textul este un poem al servitorului lui Iahve suferind și glorificat. Sunt descrise suferințele și moartea ispășită de Servitorul inocent, care, în felul acesta, justifică omenirea în fața lui Dumnezeu. Imnul dezvoltă multitudinea evenimentelor tragice experimentate de Servitor și are ca și culme contrastul umilință – glorificare. Este un om desfigurat și disprețuit pentru că chinul său este privit ca semn de judecată din partea lui Dumnezeu. Sacrificiul său este total și docil precum un miel sacrificat și ceea ce îl așteaptă este moartea și mormântul, cu toate că, el nu a comis nici o crimă și nu a fost înșelătorie în cuvintele sale. Suferința sa ispășitoare a eliberat pe om, care acum va fi pradă triumfului său și victoriei sale asupra morții52. În consecință, Servitorul devine cauză de mântuire pentru popor, primește lumină, glorie și autoritate. Pentru aceasta, suferința nemeritată devine, prin puterea și credința în Dumnezeu, instrument de reparare pentru tot poporul.

4.3. Panoramă doctrinală

„Suferința, moartea și triumful Servitorului sunt un mesaj de neauzit, incredibil; nu exprimă doar o teorie, ci o serie de fapte care trasează viața umană a Servitorului: suferința, judecata și condamnarea nedreaptă, moartea. Servitorul nu vorbește; spectatorii caută însemnătatea a ceea ce se întâmplă; suferința sa descoperă păcatele lor, ea se îndreaptă spre cei care o contemplă. Aceștia nu îndrăznesc să-l apere atunci când este judecat, în schimb, îi dedică această inscripție: «Nu a săvârșit rău și cu limba sa nu a spus minciuni» (Is 53,9). Paradox suprem: moartea nu este pentru el un final, dar de la ea izvorăște victoria, viața sa cu Dumnezeu, mântuirea pentru cei mulți”53.

Servitorul își asumă ceea ce este mai profund și mai vital în Vechiul Testament. Servitorul aparține casei lui David și este ales de Dumnezeu încă din sânul matern și umplut de Spiritul lui Iahve printr-o continuă comunicare cu cel care l-a trimis; se roagă pentru păcătoși (cf. Is 53,12) și suferă persecuția precum profeții odinioară. Ca maestru al înțelepciunii, Servitorul poate fi asemănat cu Moise, mediatorul alianței. Recompensa pe care o primește după moarte este retribuția rezervată celor înțelepți: el ajunge la perfecta cunoaștere, are succes deplin în misiunea sa, iar discipolii transmit peste veacuri învățătura sa (cf. Is 53,11-12).

Servitorul inocent se încredințează voit suferințelor și morții pentru a ispăși păcatele celor mulți. El se face victimă, „יāšām”, pentru păcatele altora. Mântuirea este obținută prin ispășirea unui drept care se sacrifică pentru păcătoși. Servitorului îi sunt atribuite, adesea, în sens opus, titluri și caracteristici specifice poporului israelit. În acest mod, are loc recapitularea poporului ales căruia îi va încredința o misiune excepțional religioasă în istorie. Misiunea Servitorului este în serviciul concepției spirituale și universale de mântuire, liberă de orice amestec politic, religios, național54.

Deuteroisaia atinge culmea revelației Vechiului Testament cu figura Servitorului lui Iahve profet, maestru și martir, prin care suferința a devenit cauză de ispășire pentru păcatele oamenilor și spre mântuirea Israelului.

5. Istoria Macabeilor

Cărțile Macabeilor reprezintă ultima tentativă biblică de a povesti istoria Israelului, limitându-ne însă la o perioadă bine determinată, jumătatea secolului al II-lea î.C. Aceste cărți au fost păstrate în limba greacă și fac parte din grupul cărților deuterocanonice. Termenul „macabeu” înseamnă „ciocan”, este supranumele dat lui Iuda, al treilea născut al preotului Matatia, inițiatorul revoltei macabaice, care a luptat pentru eliberarea Iudeii de sub opresiunea asiriană.

5.1. Perioada istorică

Cucerirea Palestinei și a Siriei de către Alexandru cel Mare, în 331 î.C., deschide calea de elenizare a întregului Orient Mijlociu. La moartea sa, în 323 î.C., imperiul a fost împărțit între generalii săi, dintre care Seleuco, strămoșul dinastiei Seleucite, ia în primire Siria și Mesopotamia, în timp ce suveranul Egiptului devine Ptolomeu din dinastia Lagidi. După o perioadă politică incertă, Palestina cade sub stăpânirea acestora din urmă care se arătau respectuoși religiei și instituțiilor iudaice. Situația se schimbă în 198 î.C. când suveranul seleucit, Antioh al III-lea, ca urmare a victoriei din Panion, reușește să cucerească Palestina.

Cucerirea lui Antioh provoacă neliniște la Roma, care îi interzise să mai facă anexări fie la nord fie la sud de imperiul său. Va fi însă înfrânt de trupele romane la Magnesia în 189 î.C. nevoit să accepte pacea împovărătoare de la Apamea. După moartea lui Antioh al III-lea se urcă pe tronul Siriei Seleuco al IV-lea, care va fi asasinat în 175 î.C. Acestuia îi succede fratele său, Antioh al-IV, care ia titlul de Epifan. În acest moment începe elenizarea accelerată a Iudeii, cu ajutorul lui Iason, fratele marelui preot Onia al III-lea. Ajungând mare preot, Iason se dedică totalmente acestei acțiuni, prezentând rezultatele lui Antioh aflat în vizită pe la anul 172 î.C. (cf. 1Mac 1,10-15; 2Mac 7-24). Curând însă, Iason va fi detronat de către Menelau care preia și conduce la îndeplinire opera începută de predecesorul său. Între timp, Antioh lansează o campanie militară împotriva Egiptului în 169 î.C. împotriva ordinelor primite de la Roma, iar la întoarcere devastează Ierusalimul și templul (cf. 1 Mac 1,20). Un an mai târziu are loc o a doua campanie militară, dar este oprit de romani: profitând de această ocazie, Iason se întoarce la Amamitide, unde se refugiază și cucerește Ierusalimul, constrângându-l pe Menelau să se refugieze în fortăreața de la nord de templu. Antioh va lua în stăpânire orașul, îl va jefui și va folosi forța pentru elenizarea locuitorilor săi: circumcizia este interzisă și Tora este abrogată55.

Această extremă provocare reprezintă scânteia care a declanșat revolta. Matatia, un preot din Modin, fuge cu fiii săi în munți, începând lupta armată împotriva trupelor siriene (cf. 1Mac 2,1-48). Lupta de eliberare relatată în cele două cărți ale Macabeilor culminează cu victoria lui Iuda Macabeul împotriva lui Lisia, unul dintre locotenenții lui Antioh, în bătălia de la Emaus 165 î.C. Anul următor are loc bătălia de la Bet-Zur, în urma căreia Antioh revocă edictul de elenizare forțată. Iuda purifică templul și continuă reforma politico-religioasă a populației iudaice56.

5.2. Etapele purificării templului 2Mac 1,1-10,8

Cartea a doua a Macabeilor se deschide cu o introducere care conține două scrisori trimise de iudeii băștinași către conaționalii lor rezidenți în Egipt pentru a-i invita să celebreze împreună sărbătoarea Hannuka, adică dedicarea templului. În prima scrisoare, se amintesc suferințele trecute și are caracter de informare asupra reluării cultului. În a doua scrisoare, se vorbește despre moartea lui Antioh al IV-lea, apoi sunt amintite două episoade legendare cu Neemia și Ieremia din care destinatarii să deducă reluarea cultului chiar dacă obiectele primului cult nu mai sunt disponibile. În ultimul fragment 2Mac 2,13-17, se spune că Iuda Macabeul ar fi recuperat cărțile sacre adunate de Neemia.

După introducere are loc relatarea tuturor evenimentelor care au precedat dedicării templului făcută de Iuda Macabeul. Autorul pune în lumină responsabilitatea marilor exponenți ai poporului iudaic; descrie persecuția dezlănțuită de Antioh Epifanul, în fața căruia mulți iudei nu s-au temut să-l înfrunte chiar cu prețul vieții pentru a nu trăda credința; la sfârșit, povestește războaiele victorioase purtate de Iuda Macabeul pentru eliberarea Ierusalimului și purificarea templului.

Autorul descrie persecuția dezlănțuită de Antioh și nenorocirile pe care poporul iudeu a trebuit să le suporte toate văzute ca o pedeapsă divină. Totuși, acestea nu sunt semn de abandonare din partea lui Dumnezeu, dar de milostivire specială către poporul ales, pe care el vrea să-l dojenească la momentul potrivit înainte de a ajunge la distrugerea totală. Persecuția conduce multă lume la apostazie și provoacă opoziția inflexibilă a unor personalități reprezentative: bătrânul Eleazar, care pentru a nu încălca legea, refuză să mănânce carne de porc, nu acceptă și este omorât oferind un exemplu de curaj și fidelitate tinerilor; cei șapte frați, încurajați de mama lor, refuză ademenirea regelui și acceptă cu mult curaj martiriul. În răspunsurile lor ies la suprafață afirmații importante precum învierea finală și creația din nimic prin opera lui Dumnezeu (cf. 2Mac 7,9-14). În fața suferințelor fiilor săi, mama îi încurajează și îi susține pe drumul martiriului îndemnându-i la fidelitate față de Dumnezeul care dă viața și spiritul (cf. 2Mac 7,22-23). Astfel, se dezvoltă valoarea expiatorie a martiriului: suferința nu mai este consecința păcatului, ci mijloc de a-l elimina și a grăbi restaurarea finală57.

Eliberată Iudeea de opresiunea dușmanilor are loc în mod inevitabil restaurarea cultului la templu prin purificarea sa. Celebrarea este în mod strict legată de ritualul adoptat odată cu Sărbătoarea Corturilor, care reprezintă amintirea anuală a eliberării din sclavia Egiptului. Atenția autorului nu este îndreptată, ca în 1Mac 4,36-61, pe dezvoltarea ritualului, dar pe rugăciunea care o însoțește și prin care se cere lui Dumnezeu de a nu mai permite suferințele similare care au precedat acestui moment58.

5.3. Integralismul religios

Reacția macabaică împotriva oricărei dominații externe s-a dovedit un imbold de conservare și reactualizare a propriei credinței asaltată de inovațiile filozofiei grecești și a credințelor profesate de popoarele orientale învecinate. Rămâne indubitabil, validă și exemplară, fidelitatea multor iudei în credința primită de la părinți plătită scump chiar cu prețul propriei vieți. Odată cu Macabeii, Ierusalimul și templul redevin centrul și inima iudaismului, fie al celor din Palestina fie al celor din diasporă.

De fapt, acești ultimi eroi ai istoriei poporului ebraic au dat continuitate „istoriei mântuirii” începută cu un grup de pelerini, Abraham și clanul său, și culminată cu constituirea unei comunități de credincioși care întotdeauna a căutat să apere cultul liber al lui Iahve. Au reușit să imprime curajul de a se opune sclaviei tipice din timpul lui Moise (cf. Esd 2,11-12), de a accepta chiar umilința fugii în deșert (cf. Esd 2,15-21), de a fi promotorii eliberării de sub sclavia politică și religioasă ducând o luptă dură cu puterea Seleuciților și pentru a primi Tora ca normă de viață. Macabeii au reînnoit zelul pentru Iahve și au menținut vie credința în alianță și ascultarea legii (cf. 1Mac 2,27. 50-68)59.

Experiența martiriului pune, pentru prima dată, în mod explicit problema destinului care îi așteaptă pe credincioși după moarte. În noul climat elenist, învierea drepților va avea loc în momentul restaurării finale a întregului popor (cf. Ez 37,1-14). Această nouă doctrină se înțelege în contextul comuniunii cu Dumnezeu pe care nici moartea nu o poate întrerupe. Această concepție, care se dezvoltă în perioada Macabeilor, nu trebuie interpretată ca afirmarea unui privilegiu care revine tuturor prin simplul fapt de a fi iudei, dar ca tentativă de a evita ca milostivirea divină să fie pusă în discuție de o pedeapsă externă de care s-ar face vinovat o parte din poporul ales60. Martirii Macabei trăiesc suferința în fața lui Dumnezeu sub formă de cerere în speranța că Dumnezeu va face să o transforme într-un serviciu oferit altora. Nu există în Vechiul Testament concepția unei suferințe ascetice, adică durerea căutată pentru a demonstra propria devoțiune. Pentru Vechiul Testament nu există o suferință fără sens: orice suferință este introdusă de Dumnezeu în planul său de mântuire și făcută să aibă valoare în mod misterios pentru realizarea proiectelor sale61.

CAPITOLUL II

DIALECTICA DINTRE SUFERINȚĂ ȘI FERICIRE

ÎN NOUL TESTAMENT

Activitatea lui Isus în favoarea alinării suferinței

Miracolele, semnul prezenței mântuitoare a Împărăției în Isus

Potrivit Evangheliilor, înainte de a-și începe viața sa publică, Isus nu a făcut nici un miracol. Cu alte cuvinte, miracolele sale sunt incluse în contextul misiunii pe care Tatăl i-a încredințat-o și se află în strânsă legătură cu anunțul despre prezența Împărăției lui Dumnezeu printre oameni.

Mai mult, miracolele înfăptuite de Isus sunt de un tip cu totul aparte și total diferite de lucrările înfăptuite de Dumnezeu prin mijlocirea sfinților, ele sunt cristologice: „Miracolul este semnul persoanei lui Isus Cristos, revelarea identității sale… Miracolul ține de lucrarea revelatoare a lui Isus și are rolul de a revela puterea de mântuire pe care Fiul Omului o are în mâinile sale. Ea nu atestă doar misiunea lui Cristos, ci și identitatea lui misterioasă; numele de Fiul Omului simbolizează persoana divină a Fiului sub condiția sa de om”. Prin urmare, miracolele nu pot fi separate de mesajul lui Isus Cristos privind Împărăția lui Dumnezeu.

În Sinoptici

Miracolele sunt semne ale venirii Împărăției lui Dumnezeu printre oameni. De aceea, termenii pe care îi folosesc evangheliștii sunt, în limba greacă, δυνάμσις adică „forțe” arată că originea acestor miracole se află în puterea lui Dumnezeu (cf. Mc 9,39), σημειον sau „semnale” așa cum se aștepta să vadă Irod sau cum cereau farizeii (cf. Mt 12,30-40). Aceste cuvinte-cheie găsite la sinoptici ne oferă o explicație teologică prin care se sugerează că, odată cu Cristos, Împărăția lui Dumnezeu a venit în „forță”. Revelația transmisă de Isus prin miracole deosebește trei aspecte: miracolele sunt semne ale puterilor lumii viitoare, ale prezenței Împărăției lui Dumnezeu și ale misiunii profetice a lui Isus.

Sinopticii atrag atenția că există o legătură între propovăduirea Împărăției și miracolele, ca semne evidente ale prezenței acestei Împărății: „Isus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și neputința” (Mt 9,35). Am putea numi miracolele „parabole în acțiune” și să spunem că învățătura lui Isus a fost realizată în mare parte nu prin cuvinte, ci mai ales prin fapte.

O altă idee extrasă din evangheliile sinoptice este, de fapt, o întrebare: Ce fel de Împărăție anunță Isus și cui aparține? Răspunsul nu se lasă așteptat: este o împărăție a celor săraci, suferinzi; toți se bucură de pe urma puterii lui Isus (cf. Lc 7,1-10; Mc 7,24-30). Pentru săvârșirea unui miracol Isus pretinde o atitudine de credință în puterea sa, în persoana sa (cf. Mt 9,27-29; 8,13; Mc 9,23-24), pentru a-și putea revela puterea în mijlocul unui popor aflat în suferință. Miracolul trebuie să-l conducă pe om la credință, „trebuie să suscite acel sentiment de uimire care face parte din atitudinea primordială a omului și să-l deschidă pe om spre ceva nou sau diferit”. De multe ori, în Evanghelii, credinciosul obține ceea ce cere doar după ce a formulat cererea sa. „Atunci miracolele sunt răspunsul pe care Isus îl dă mișcării spontane a voinței care i se adresează pentru a obține ceva; sunt răspunsul lui Isus la rugăciunea omului”. Fără credință miracolul ar fi imposibil pentru că nu ar folosi la nimic (cf. Mc 3,23; Mt 12,24; Lc 11,15).

1.1.2. În Evanghelia lui Ioan

Cuvintele folosite de Ioan pentru ceea ce spunem „miracol” sunt două: σεμέια adică „semne” și έργα sau „lucrări”. Evanghelistul nu intenționează să sublinieze aspectul extraordinar al celor șapte miracole prezente în evanghelia sa, care, de fapt, sunt un fel de peceți a cristologiei sale sau semne ce ni-l descoperă pe Isus Cristos.

Semnele și lucrările la Ioan sunt o chemare directă la credință, așa cum se întâmplă cu orbul din naștere, pe care, după ce l-a vindecat, Isus îl întrebă: „Crezi tu în Fiul Omului? El i-a răspuns: Cine este, Doamne, ca să cred în el? Isus i-a zis: L-ai și văzut. Iar el a răspuns: Cred, Doamne!…” (In 9,35-38). Dar, acest semn provoacă o criză acelora care nu cred și nu-l acceptă: „Am venit în această lume ca să o judec, pentru ca aceia care nu văd, să vadă, iar aceia care văd, să fie orbi” (In 9,39).

Miracolul înmulțirii pâinilor prezintă un cadru asemănător din punct de vedere teologic: este semnul Pâinii pentru viața veșnică, iar pericolul întâlnit în conștiința omului reprezintă faptul exterior al miracolului, aspectul pământesc: „Adevăr, adevăr vă spun, mă căutați nu pentru că ați văzut semne, ci pentru că ați mâncat pâine și v-ați săturat” (In 6,26). Și îndată Isus trece la semnificația miracolului: „Căutați nu hrana pieritoare, ci pe aceea care dăinuie pentru viața veșnică” (v. 27). Concluzia este asemenea vindecării orbului din naștere; unii nu vor să creadă, chiar dintre ucenici, pentru că „greu este cuvântul acesta, cine-l poate înțelege? (…) Isus le-a zis: Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață, dar, sunt printre voi unii care nu cred. De atunci mulți dintre ucenici s-au îndepărtat și nu mai umblau cu el” (In 6,60-66). Semnul este o cale de urmat pentru a-l întâlni și accepta pe Isus, nu doar rațional, ci ca o chemare puternică la deschiderea totală a inimii față de Cristos și cuvântul său (cf. In 2,11; 4,48; 5,17; 6,20; 11,25).

1.2. Însemnătatea teologică a miracolelor lui Isus

Isus a săvârșit miracole, însă pot exista incertitudini cât privește relatarea detaliilor, dar substanța miracolelor povestite sunt solide din punct de vedere istoric. Însemnătatea miracolelor este prezentată de Isus în trei situații: în polemica cu farizeii despre activitatea sa de exorcist (alungarea demonilor este semnul venirii Împărăției între oameni), sosirea judecătorului escatologic care vine să judece și să condamne pe cei pe care Ioan Botezătorul i-a chemat la pocăință și nu s-au convertit, condamnarea celor trei cetăți Corazim, Betsaida și Cafarnaum pentru că, deși, au văzut miracolele săvârșite de el, nu s-au convertit. Pentru Isus miracolele sunt un strigăt la convertire și la credința în persoana sa. Miracolele operate de Isus sunt semnele mântuitoare ale Împărăției lui Dumnezeu deja prezentă și vor să exprime dimensiunea corporală a ființei divine. Această mântuire nu este doar spirituală, ci atinge omul întreg, și în dimensiunea sa corporală. Semnele devin anticiparea viitorului în Cristos; semnele sunt dovada speranței omului în eliberarea întregii creații de sub sclavia coruptibilității (cf. Rom 8,21).

Vindecările miraculoase îl caracterizează pe Isus ca un om dăruit pentru alții. De remarcat că Isus nu a vindecat pe toți bolnavii din timpul său și nici măcar nu a alungat toți demonii, ci s-a limitat la a oferi câteva semne înrădăcinate în contextul general al vieții sale publice prin mesajul iminent al venirii Împărăției lui Dumnezeu. Cu toate acestea, se poate vedea miracolul fără a-l recunoaște ca atare, un semn al Împărăției lui Dumnezeu care vine (Mc 4,12). Credința se presupune miracolului nu doar în cel care primește miracolul, ci și în cel care îl săvârșește. Înainte de a putea recunoaște un eveniment, semnul lui Dumnezeu îl imprimă în acesta iar omul trebuie să creadă în Dumnezeu și milostivirea sa. Cuvântul exprimat de Isus și acțiunea sa eficace, atrag atenția asupra unui fapt, că Dumnezeu oferă darurile sale în mod necondiționat și că o astfel de milostivire vrea să o ofere omului ca element vital. Sfârșitul spre care tind miracolele este acela de a-l face pe om disponibil în urmarea lui Isus, implicit a evangheliei sale. Dacă Isus alungă demoni, o face pentru ca oamenii să devină liberi în a-l urma și pentru a face parte din Împărăția lui Dumnezeu. Aceste miracole servesc la recapitularea escatologică a poporului lui Dumnezeuși au sens în mod special pentru cei săraci, slabi și marginalizați.

Din Noul Testament rezultă că miracolele sunt considerate în orizontul unei opoziții între puterile malefice și puterea lui Dumnezeu. Împotriva acestor consecințe dăunătoare Isus opune doar acțiuni bune, binefăcătoare. Puterea binelui care se manifestă în Isus eliberează omul de toate tulburările satanice (cf. Mc 1,23-24; 5,7; 9,20. 25); acesta este orizontul neotestamentar al semnelor și faptelor puternice ale lui Isus. În manifestarea carității și compasiunii sale, Cristos ia întotdeauna inițiativa în fața cerințelor omului. În acest context, miracolele reprezintă răspunsul iubirii lui Dumnezeu în fața rugăciunilor mizeriei umane. Dumnezeu este iubire, iar aceasta iubire ia formă umană prin Cristos prin care face perceptibilă omului intensitatea iubirii divine.

1.3. Cristos, unicul salvator al omenirii

Mântuirea pe care Dumnezeu o oferă astăzi omului este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat în persoana lui Isus din Nazaret. De aceea, conceptul de mântuire, pentru creștini, nu poate fi substanțial diferită de aceea lăsată de apostoli, primii ucenici și autorii cristologiei originare prin care Cristos este prezentat drept salvatorul care aduce mântuire sau eliberatorul care aduce eliberarea.

Cristos procură o mântuire supranaturală, iar pentru a o putea obține Cristos nu ne salvează de problemele pe care umanitatea le dezvoltă din ignoranța sa. „Ucenicii lui Cristos luptă împotriva foamei, nedreptății, sărăciei, opresiunii, bolii, discriminării, războiului, dar cu obiectivitate și nu cu prezumția de actualizare istorică a mântuirii lui Cristos, pentru că, Cristos a venit să salveze omul și istoria sa nu pentru un anumit timp, ci pentru eternitate”. Isus vine să schimbe calitatea vieții umane a persoanelor pe care le întâlnește prin intermediul eliberării de sub robia păcatului, mai ales că: „el va mântui poporul său de toate păcatele” (Mt 1,21). Mântuirea pe care Cristos o oferă, eliberându-ne de păcat și reconciliindu-ne cu Dumnezeu, nu poate fi realizată în această lume fără sărăcie, suferință, boală, umilință, opresiune, daruri care sunt prețioase în ochii săi după cum ne instruiesc fericirile.

Mântuirea lui Cristos este întotdeauna unică și universală care privește integrarea omului în viața veșnică, eliberarea de sub păcat și reconcilierea cu Dumnezeu. Mântuirea integrală prezintă raporturile existente între om și Dumnezeu, raporturi corupte de păcat și o mântuire de care omul este interesat, însă după o ierarhie de valori în care eternitatea este superioară timpului și sufletul deasupra trupului. Împărăția lui Dumnezeu cu care Isus ne-a familiarizat este împărăția celor care fac voința Tatălui, împărăția celor care îl iubesc pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea. Mântuirea de păcat și reconcilierea cu Dumnezeu, în aceasta constă principalul nucleu al mântuirii integrale. Toată umanitatea este chemată la mântuire în Cristos, care a murit și a înviat pentru toți oamenii, așa cum se exprimă apostolul Paul în 1Tim 2,4-6: „Dumnezeu vrea ca toți oamenii să fie mântuiți și să ajungă la cunoașterea adevărului. Căci, unul singur este Dumnezeu și unul singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni, omul Cristos Isus, care s-a dat pe sine însuși ca preț de răscumpărare pentru toți”. La judecata finală, cunoașterea autentică a lui Cristos și mântuirea prin el vor fi rezultatul serviciului oferit celor nevoiași, celor care au crezut „semnelor” săvârșite în activitatea sa mesianică.

2. Patima și moartea lui Isus pe cruce

2.1. Evenimentul morții tragice a lui Isus în relatările evanghelice

Isus nu a ținut discursuri despre suferință, ci a suferit personal până la moartea sa pe cruce, el care era nevinovat. Și evangheliștii au dedicat spațiu amplu pătimirii lui Isus încât s-a considerat că evangheliile sunt, de fapt, povestirea pătimirii. Din punct de vedere neotestamentar, tema suferinței se conturează în jurul pătimirii și morții lui Isus ca și istorie a suferinței, a refuzului, a umilințelor și deziluziilor.

Relatarea Evangheliei din Marcu reprezintă pătimirea ca o încununare a „evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1,1). Această introducere ne conduce direct în interiorul dramei: complotul dușmanilor lui Isus (cf. Mc 14,1-2) și trădarea lui Iuda (cf. Mc 14,10). Ungerea lui Isus în Betania (cf. Mc 14,3-9) prevestește această pătimire și subliniază că evanghelia va fi anunțată în lumea întreagă. Povestirea se orientează în jurul a trei momente: se descrie pătimirea ascunsă, fiind cuprinsă și instituirea euharistiei (cf. Mc 14,12-52), pătimirea fizică (cf. Mc 14,53-15,47) și, în final, anunțul învierii sale de către înger (cf. Mc 16). Două sunt motivele care oferă premisele unei condamnări atât din partea iudeilor, cât și din partea romanilor: în fața sinedriului se proclamă Mesia (cf. Mc 14,62) și în fața lui Pilat recunoaște că este regele iudeilor (cf. Mc 15,2). Prin răstignirea sa perdeaua templului se rupe, anunțând sfârșitul Vechiului legământ; centurionul recunoaște filiația divină a lui Cristos (cf. Mc 15,39), din acest moment are loc deschiderea anunțului către păgâni, iar evanghelia lui Marcu nu face altceva decât să păstreze caracterul kerigmatic prin care cititorul este învățat a-l recunoaște pe Cristos răstignit, autorul mântuirii universale.

În pătimirea din Matei prevalează perspectiva catehezei ecleziale îndreptată spre Biserica care crede în Cristos, Fiul lui Dumnezeu, și are conștiința împlinirii Israelului, actualizarea promisiunilor conținute în Vechiul Testament. În contextul pătimirii apare puterea lui Isus, care, încă de la începutul misiunii sale anunță învierea sa (cf. Mt 26,32); și cum altfel ar fi proclamat acest eveniment al învierii dacă mai întâi nu ar fi suferit, pătimit și, în cele din urmă, murit? Semnele cutremurătoare care însoțesc moartea lui Isus, în special, învierea celor mulți (cf. Mt 27,52), subliniază importanța cosmică a evenimentului cu afirmația că orice putere în cer și pe pământ a fost dată lui Cristos (cf. Mt 28,18).

Povestirea lui Luca ține cont de „timpul Bisericii” și vrea să ajute pe credincioși în a-l urma pe Cristos, în perioada dintre înălțare și paruzie (cf. Lc 23,31). Cristos este cel care a învins puterea întunericului. Domnul intră în pătimirea sa rugându-se ca ucenicii, când vor fi la rândul lor provocați de Satana, să fie întăriți (cf. Lc 22,31-32). Siguranța ucenicilor este stimulată de bunătatea Domnului, subliniată cu o grijă deosebită în toată pătimirea sa, de exemplu: în întâmpinarea rezervată lui Iuda (cf. Lc 22,48), în vindecarea slujitorului marelui preot (cf. Lc 22,51), în privirea cu care îl „mișcă” pe Petru (cf. Lc 22,61), în rugăciunea pentru dușmanii săi (cf. Lc 23,34), în iertarea oferită tâlharului (cf. Lc 23,43).

Evanghelia lui Ioan vorbește două ori despre Isus ca „Mielul lui Dumnezeu” (In 1,29; 1,36) și atunci doar în pericopele care îl privesc și pe Ioan Botezătorul. Dat fiind faptul că Isus a fost identificat cu mielul pascal, trebuie să admitem că Mielul lui Dumnezeu din Ioan își asumă o însemnătate mai ales în In 19,14-36: evanghelistul face trimitere la Pilat care îl condamnă la moarte către ora șase, adică, când mieii pascali sunt înjunghiați. În orice caz, Ioan vede în Isus pe „ebed lui Iahve” identificat cu profetul escatologic mesianic care „poartă greutățile lumii” (Is 53,4).

Pentru Ioan, înălțarea pe cruce este o realitate care exprimă moartea lui Isus ca o înălțare, glorificare. Înainte de relatarea pătimirii, Ioan face aluzie în mod repetat la moartea lui Isus (cf. In 2,17; 5,18; 12,23) și la înălțarea pe cruce (cf. In 3,14; 8,28; 12,32-33). Moartea lui Isus este o înălțare care aduce mântuire, este „ora Tatălui” (In 7,30; 8,20), „ora glorificării” (In 12,23). Evanghelia se referă la ridicarea și glorificarea Servitorului lui Iahve suferind din tradiția mozaică. Acțiunea salvifică a lui Isus se realizează pe deplin doar în momentul înălțării sale pe cruce: „Acum preamărește-mă” în momentul suferinței, în momentul trădării, în momentul înălțării pe cruce, în momentul glorificării. Toate acestea sunt „necesare” pentru că a muri pentru lume înseamnă, de fapt, a trăi (cf. In 12,25). Ora gloriei coincide cu moartea lui Cristos, o moarte voită de Tatăl (cf. In 18,11). Pentru mesianismul iudaic, un Mesia suferind era de neconceput. Ioan unește moartea lui Isus cu a lui „Cristos” (In 2,1-11) în timp ce pentru a-l desemna pe Cristos cel înviat, se servește de termenul „Domnul” (In 20,18) și, mai ales, „Fiul lui Dumnezeu” (In 2,13-22).

Relatarea lui Ioan interiorizează pătimirea, deoarece este mărturia discipolului pe care îl iubea Isus și care a stat la picioarele crucii (cf. In 19,25-27). Din acest motiv, subliniază importanța ascultării lui Isus față de voința Tatălui. Ioan nu face altceva decât să semnaleze disponibilitatea Fiului în a face ceea ce voiește Tatăl (cf. In 4, 32-34; 5,30).

Astfel, moartea lui Cristos ne face să înțelegem, pe de o parte, măreția iubirii pe care Dumnezeu, în milostivirea sa, a avut-o pentru omenirea păcătoasă, dându-ne pe Fiul său (cf. Rom 8,32), pe de altă parte, ne face să descoperim gravitatea păcatului care, doar în lumina morții lui Cristos, se descoperă ca „misterium iniquitatis”: a fost nevoie ca Fiul să moară pentru ca moartea să fie învinsă. Suferința și moartea Fiului lui Dumnezeu nevinovat reintră în logica înțelepciunii divine care, pentru om, apare ca „nebunie” și slăbiciune a lui Dumnezeu (cf. 1Cor 1,25). Răspunsul lui Dumnezeu la suferința omului este paradoxul pătimirii și morții fiului său: Dumnezeu se lasă lovit, rănit și copleșit de durere pentru a învinge moartea. Cu alte cuvinte, răspunsul lui Dumnezeu este „compasiunea” și solidaritatea sa în suferința omului.

2.2.Suferința și moartea lui Isus Cristos, semnele ascultării față de iubirea Tatălui

Povestirea evanghelică a pătimirii și morții Fiului lui Dumnezeu, izvorul principal al teologiei crucii, a fost întotdeauna subiect de contemplație și meditație pentru comunitatea creștinilor și a studioșilor. Pătimirea îmbrățișează o serie de evenimente care încep cu arestarea lui Isus, privește procesul său înaintea autorităților iudaice și romane, calea crucii, răstignirea, moartea și îngroparea. Această reconstrucție a etapelor parcurse de omul Isus este tratată de critica istorică aplicată textelor Noului Testament.

S-a văzut deja că, Isus a exercitat un intens apostolat de vindecare, de încurajare a tuturor celor nevoiași. Pentru a reda bucurie și consolare părinților și rudelor îndurerate pentru moartea celor dragi, a împlinit și miracole de înviere: învierea fiicei lui Iair (cf. Lc 8,40-56), învierea fiului văduvei din Naim (cf. Lc 7,11-17), învierea prietenului său Lazăr (cf. In 11,1-45). Aceste intervenții salvatoare au fost semnul incursiunii Împărăției lui Dumnezeu în istoria omului. Isus nu a eliminat suferința și moartea din existența omului, chiar dacă a alinat durerea multora; Isus însuși nu s-a sustras suferinței și morții, dimpotrivă, împărtășind în mod perfect natura omului, s-a expus conștient și voluntar experienței traumatice prin pătimire și moarte: „Iar înainte de sărbătoarea Paștelui, știind Isus că a sosit ceasul lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai săi cei din lume, până la sfârșit i-a iubit” (In 13,1).

Suferința și crucea lui Isus reprezintă un punct important în teologia creștină; doar la lumina pătimirii și crucii sale se face rodnică opera mântuitoare care, este planul Tatălui pentru noi oamenii și care continuă până la final. Cuvintele lui Isus, „că Fiul Omului n-a venit să i se slujească, ci ca el să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Mc 10,45), sunt un exemplu de ascultare și iubire a Fiului față de Tatăl și față de întreaga omenire. Dovada incontestabilă a iubirii lui Dumnezeu Tatăl față de noi este crucea și moartea Fiului său, Isus Cristos: „dar Dumnezeu și-a arătat iubirea sa față de noi prin aceea că, pentru că, pe când noi eram încă păcătoși, Cristos a murit” (Rom 5,8). Acesta este marele mister al înțelepciunii divine, adică realizarea mântuirii prin Isus Cristos răstignit, în care a fost revelat și dăruit acea iubire pe care Dumnezeu a manifestat-o prin cruce. Doar Isus Cristos oferă o speranță unică fiecăruia în parte și doar el poate elibera umanitatea de frica suferinței și a morții. În Isus Cristos, Dumnezeu se face solidar cu omul care suferă și aderă la suferința sa. Suferința lui Cristos Isus nu este o pedeapsă pentru păcat, ci este manifestarea iubirii lui Dumnezeu Tatăl dusă până la împlinirea sa: „Nimeni nu are o dragoste mai mare decât aceasta, ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15,13). Isus se face solidar cu cei care trăiesc situații critice, valorizându-le cu harul și inițiativa sa iubitoare. Suferința și moartea nu fac parte doar din destinul pământesc al lui Isus, dar și din identitatea creștinului și sunt premisele unei recompense pentru viața veșnică: „fericiți cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați (…). Fericiți veți fi când vă vor prigoni, persecuta și vor spune tot felul de lucruri rele împotriva voastră din pricina mea. Bucurați-vă și veseliți-vă, pentru că răsplata voastră mare va fi în ceruri (…)” (Mt 5,4. 11-12). Prin suferința și moartea sa pe cruce, Isus realizează o adevărată transformare a suferinței: „Suferința lui Isus Cristos devine o ofertă, iar moartea, un act de iubire” care dă o nouă viață. Crucea nu este locul prin care Dumnezeu pedepsește păcatul, așa cum era obișnuită mentalitatea iudaică, dar locul din care el oferă iertarea; nu este locul urii a lui Dumnezeu, ci milostivire și bunătate, prin care oamenii devin mântuiți. În acest context, trebuie privită tragica pătimire a Fiului care, toată viața sa nu a fost altceva decât o hermeneutică a morții sale.

3. Suferința dă sens vieții creștine

3.1. Cristos, sensul suferinței umane

Sub acest profil trebuie privit Cristos total ce îi oferă Tatălui propria rugăciune, propriul sacrificiu, propria dragoste, propria suferință în care suntem și noi incluși. De aceea, pătimirea lui Cristos, în toată plinătatea sa, conține participarea pe care noi, creștinii, mișcați din dragoste, am unit-o sacrificiului mântuitorului nostru.

În momentul pătimirii sale Isus se confruntă, la un moment dat, cu voința Tatălui și cu voința celor care îl urau fără motiv. Cristos, în acest caz, își asumă toată condiția umană. Primul conflict este cel între a trebui și libertate. A fost accentuată această scenă de evangheliști într-un mod grav: „El zicea: Abba adică Tată, ție toate lucrurile îți sunt cu putință; depărtează de la mine paharul acesta! Totuși, facă-se nu ce voiesc eu, ci ce voiești tu” (Mc 14,36). Cristos este conștient de voința Tatălui său iar ascultarea este văzută în acest moment al vieții lui Isus sub formă de conflict. Ele aparțin condiției umane pentru că omul este o ființă etică în care există, într-un mod sau altul, conștiința unui a trebui care poate să fie în contradicție cu a vrea-a trăi. Isus merge pe această cale în momentul pătimirii și desăvârșește ceea pentru care a venit. Suferința care provine din acest conflict are un sens din moment ce neagă supraviețuirea noastră însăși. Al doilea conflict, ne face să intrăm în misterul răului; Cristos se confruntă direct atunci când este arestat, torturat, condamnat și judecat în mod nedrept. Și aici, suferința se confruntă într-adevăr cu problema răului: victima suferă din cauza semenilor săi. Răul, Isus l-a întâlnit sub forme: trădarea lui Iuda, mărturiile false ale iudeilor, ura lor, lașitatea lui Pilat, bătăile de joc ale soldaților romani, supliciul. Iată ceea ce caracterizează modul în care Isus trăiește suferința. Ioan, în evanghelia sa, pune accent pe faptul că Cristos este stăpânul situației și nu se confruntă cu dușmanii săi, el trăiește în mod intens realizarea voinței și alegerii pe care o face. Pentru că își asumă ascultarea, el este într-adevăr, inițiatorul adevăratei libertăți în fața lui Dumnezeu și omul autentic în fața fraților săi care acceptă condiția sa umană, asumându-și suferința și moartea. Privind la suferința lui Isus Cristos noi vedem pe aceea a lui Dumnezeu. Dacă suferă, este pentru că o acceptă în mod liber. De aceea, figura lui Cristos este, pentru noi, luminătorul suferinței umane; ne arată un drum demn pentru a o trăi și accentuează o legătură între suferință și umanizare. Crucea lui Cristos ne conduce la adevăr, la descoperirea propriei libertăți, indiferent de condiționările condiției umane.

În întreaga sa viață Isus Cristos a acordat o atenție deosebită suferinței. În evanghelia lui Matei îl găsim, de nenumărate ori, în mijlocul celor bolnavi și suferinzi, de unde rezultă faptul că Cristos nutrea o apropiere predilectă față de această categorie de oameni. Pentru toți aceștia el găsește un cuvânt și o speranță, propunând ucenicilor săi și, prin ei, Bisericii sale să fie atenți față de cei care suferă și, mai mult, să-i considere pe acești frați ca pe cea mai prețioasă comoară a împărăției cerurilor. Isus Cristos experimentează suferința pe două planuri: unul exterior, pătimirea sa fizică cu toate provocările provenite din ura iudeilor, și unul interior, puterea întunecată a durerii în sine însuși: „știe că trebuie (…) să pătimească multe și să fie defăimat de bătrâni, de arhierei și de cărturari și să fie ucis” (cf. Mc 8,31). Se poate spune că are loc un „preludiu” al pătimirii sale fizice din însăși relatările evanghelice, pe care le prevestește discipolilor săi, un itinerariu continuu de suferințe.

Pentru a descrie atitudinea creștină în fața suferinței trebuie să îndreptăm privirile și inimile noastre spre Isus Cristos, nu doar pentru că ne-a redat speranța de a depăși acest faliment al condiției umane, dar pentru că el însuși s-a confruntat cu „riscurile” ce provin din natura umană.

3.2. Plinătatea suferinței în Cristos

Misterul nemărginitei iubiri trinitare revelează în Cristos misterul de nepătruns al suferinței: „În Cristos și durerea este introdusă în misterul carității infinite ce iradiază din Dumnezeu Treime și devine expresia iubirii și instrumentul răscumpărării, adică devine durere salvifică. Perfecta revelare a valorii salvifice a durerii este pătimirea”. Prin pătimirea și moartea pe cruce Cristos ajunge la „plinătatea suferinței” care devine „plinătatea manifestării iubirii divine”. Cristos dezvăluie omului propria sa identitate, misterul suferinței și al vocației sale speciale. Dacă Dumnezeu permite suferința în viața omului o face pentru a actualiza proiectul său etern și misterios făcut prin Cristos, fiul său, pentru binele întregii omeniri. Toate membrele Bisericii făcute părtașe la viața lui Cristos și la harul mântuirii realizată de Cristos prin suferința sa sunt chemate să împărtășească cu el și harul particular al suferinței (SD 29). Creștinii descoperă că suferința umană nu este un faliment, ci o bună ocazie pentru a oferi o mărturie de credință și de iubire, așa cum a dovedit Isus prin pătimirea și moartea sa pe cruce. Așa cum Cristos a ajuns la deplina sa realizare umană, adică la gloria învierii prin pătimire și moarte, și omenirea va ajunge la deplina realizare în același mod. Dumnezeu este cel care în Fiul său, mai ales prin patima și moartea sa pe cruce, a făcut experiența durerii, suferinței, împărtășindu-o până în adâncul situației noastre umane cu toată încărcătura sa plină de rău, de chin, de moarte: Dumnezeul Tatăl este Dumnezeu „cel răstignit” care chiar pe cruce și-a arătat sfârșitul suprem până într-atât că s-a făcut solidar cu noi. Isus, luând asupra sa natura umană cu toată povara suferinței pentru a revela adevărata față a lui Dumnezeu, deschide tuturor oamenilor posibilitatea de a participa la misiunea sa prin acceptarea și oferirea suferinței din partea fiecărei persoane. Pentru Cristos suferința este ca un sigiliu de adevăr, sigiliul dragostei lui Dumnezeu, pentru că dragostea și suferința sunt asociate. Suferința trăită în Cristos îl repune pe om în comuniune cu semenii săi eliberându-l de inutilitate și de neînțelegere. În momentul suferinței, creștinul îl are în fața sa pe Cristos, martirul suferinței, omul durerilor, care merge înaintea tuturor purtând crucea, acela care a suferit primul. Cristos nu obligă pe nimeni la suferință, ci o împărtășește cu toți, pentru ca fiecare să aibă viață din belșug, adică viața veșnică; apoi îi invită pe discipolii săi să-l urmeze, purtând fiecare propria cruce (cf. Lc 9,23). Isus, care a venit să arate iubirea lui Dumnezeu pentru întreaga omenire și pentru a duce la perfecțiune toată revelația, schimbă radical semnificația suferinței, care, conform timpurilor iudaice, era considerată exclusiv ca o pedeapsă. Schimbarea radicală adusă de Isus în privința suferinței revelează pe deplin misterul suferinței și adevăratul său rol creativ, și nu distructiv.

4. Îndemnul apostolilor adresat creștinilor cu privire la modelul de suferință de urmat

4.1. Participarea la suferința lui Cristos în 1Pt 4,16

În prima scrisoare a sfântului Petru, în centru, ca și model pentru creștinii aflați în suferință se află Isus Cristos care suferă (cf. 1Pt 1,6; 2,19-20; 4,14-16,19); accentul nu se pune pe suferința ca atare, ci, mai curând, pe durerea nemeritată, diferită de aceea pe care, din cauza păcatelor noastre, o merităm. În mod sintetic, prima scrisoare a sfântului Petru vorbește despre un a suferi pentru acțiunile bune (cf. 1Pt 3,17) unde se spune că: „este mai bine, în schimb, să suferi făcând binele, dacă așa vrea Dumnezeu, decât să fii constrâns a suporta suferința pentru păcatele comise”. În jurul acestei considerații se stabilește tot arcul hermeneutic al întregii scrisori petrine.

Limitele secțiunii 1Pt 4,13-19 sunt indicate de termenii care se referă la suferința creștinilor. Petru îi îndeamnă să fie fideli prin însăși mărturia sa și se prezintă ca „mărturisitor al suferințelor lui Isus Cristos” cel care este și participant al gloriei sale viitoare. Petru subliniase deja că suferința, în contextul unei conduite genuine a vieții care se inspiră din voința lui Dumnezeu, este legată de suferința lui Isus Cristos. Această legătură era descrisă ca imitație pentru că deschidea accesul spre Dumnezeu, acum, însă, este prezentată într-o manieră nouă ca și comuniune la suferințele lui Isus Cristos. Petru îndeamnă creștinii să fie tari în fața persecuțiilor. Cu toate acestea, aceste suferințe sunt suferințe suportate doar din cauza conduitei unei vieți inspirate de evanghelie și devin o participare la suferințele lui Isus Cristos. O astfel de participare reprezintă realizarea solidarității cu Isus Cristos și cauză de comuniune cu Cristos prin care mântuirea a fost deja experimentată în această viață prin participarea la suferințele sale, în vederea împărtășirii gloriei sale (cf. Lc 12,8; Mt 5,10-12). Creștinii sunt fericiți (cf. Mt 5,11-12) „pentru că Duhul gloriei și a lui Dumnezeu este deasupra noastră” (1Pt 4,14). Această fericire, care motivează îndemnul la perseverență în suferințe, este că Duhul lui Dumnezeu vine și rămâne peste creștini, astfel că, Duhul lui Dumnezeu se sălășluiește peste cei care au fost excluși din societate. Prin Duh ei deja participă la acea glorie pe care o vor primi într-o manieră deplină la sfârșitul timpurilor; bucuria este deja o realitate pentru cei care trăiesc în suferințe, dar promisiunea deplină se va realiza doar în viitor. Creștinii care suferă sunt fericiți deoarece Duhul lui Dumnezeu sălășluiește deasupra credincioșilor care suferă din cauza credinței lor, ca glorie a lui Dumnezeu. Pentru Petru, Duhul este sfera de sfințenie în care creștinul trăiește (cf. 1Pt 1,2). Creștinul nu trebuie să se rușineze, nu trebuie să-și renege propria credință pentru a evita suferința; dacă se suferă, trebuie să sufere din cauza fidelității propriei identități creștine păstrată fără compromisuri. Numele de creștin devine acum semn de onoare pentru creștinul care participă la gloria lui Isus Cristos înviat și glorios. Insultele și jignirile împotriva creștinilor venite din partea contemporanilor nu sunt atunci motiv de rușine, din contră, trebuie să devină ocazie și mijloc de a da slavă lui Dumnezeu. Perseverența în suferință permite creștinului de a da glorie lui Dumnezeu, adică în sfera credinței creștine în care el trăiește și profesează. Motivația îndemnului la perseverență se rezumă la faptul că suferința prezentă este începutul judecății finale a lui Dumnezeu asupra tuturor popoarelor. De aceea, Petru folosește metafora „casa lui Dumnezeu” (1Pt 2,5) pentru a indica începutul acestei judecăți. În vederea acestei judecăți are loc un contrast evident între judecata comunității creștine cu aceia care nu aparțin acesteia. Este subliniată importanța atașamentului față de evanghelie în contrast cu necreștinii care sunt denumiți ca cei care nu ascultă de evanghelie. Astfel, comunitatea creștină este pusă în centrul planului lui Dumnezeu, iar aceasta reprezintă o încurajare pentru a rămâne tari în credință. În cazul creștinilor, suferința își găsește însemnătatea sa în speranța mântuirii. Suferința obligă la a se pune sub judecata lui Dumnezeu care îl va salva pe cel drept de condamnarea eternă. Suferința devine acum comuniune cu suferințele lui Isus Cristos și consecința îndeplinirii voinței lui Dumnezeu. Aceasta permite atunci creștinului să se străduiască în urmarea lui Cristos și revelează adevărata sa identitate profundă, devine așadar mărturie. Doar credința în participarea la suferințele lui Isus Cristos te poate duce la participarea gloriei sale, poate genera o bucurie care coexistă cu suferința. Creștinul, în mod extern, suferă, dar interiorul său trăiește fericirea credinței pentru că Duhul sălășluiește în el. Prezența Duhului generează bucuria în suferință și, atunci, descoperirea identității profunde a creștinului în fața celorlalți. Suferința este pentru creștin o încercare de a crede în evanghelia lui Dumnezeu, judecător drept, capabil de a învia pe cei care se încred în el. În măsura în care el participă la suferințele lui Isus Cristos el regăsește conștiința identității sale: rușinea se transformă în onoare, înstrăinarea în bucurie, și suferința devine încercarea credinței în Dumnezeu care l-a înviat pe Isus Cristos din morți.

Perseverența în conduita bună în mijlocul suferințelor, ascultarea față de voința lui Dumnezeu și comuniunea cu suferințele lui Isus Cristos devin semn de apartenență la comunitatea creștină, ocazie de a da slavă lui Dumnezeu și de a-l mărturisi întregii lumi.

4.2. Suferința întemeiată pe credință în Col 1,24

Ocazia principală a scrisorii, cum mărturisește ea însăși, este arestarea apostolului, deși, el nu face nici o aluzie până la capitolul 4,10 când vorbește despre Aristarh ca și „coleg de închisoare”. Doar în v. 18 se referă, în mod direct, la „lanțurile” cu care era încătușat la Roma.

Fragmentul din Col 1,24-29 ne ajută să întrevedem starea cu care trăiește Paul întemnițarea sa. Paul se alătură încercărilor și suferințelor lui Isus, oferindu-și, astfel, partea sa pe care Domnul o așteaptă de la apostolul său ca și completare a acelei „măsuri” pe care doar el o știe în vederea venirii finale a împărăției mesianice. De aceea, suferința nu-l doboară, ci vede un sens și o suportă cu plăcere.

Paul îndură suferințele „lucrurile deplorabile, regretabile” în locul Bisericii. Aceasta este bucuria celui care poate și căruia îi este îngăduit să-l scutească pe cel pe care îl iubește de osteneală și de suferință. Dragostea sa față de Biserică este exprimată în mod copleșitor; cine iubește acela se poate bucura chiar și în suferință, pentru că sunt „suferințele mele pentru voi”. Apostolul împlinește ceea „ce lipsește suferințelor lui Cristos”; acesta nu este un drum al gloriei prin stăpânire și putere, ci este drumul crucii, pe urmele lui Isus. Împărtășirea cu Isus se realizează urmând calea sa; „aceste suferințe sunt împlinite atunci când Biserica «a răbdat până la sfârșit» prin durerile vremurilor din urmă: prigoana, moartea, ura, apostazia, trădarea, amăgirea, nedreptatea, răcirea dragostei”. Paul exprimă mai clar aceste suferințe prin „prigoniri, căi înguste” și pe care le-a experimentat din abundență în slujirea lui (cf. 2Cor 11,23-28; Rom 8,17). Din cauza faptului că aparținem lui Isus suferința ne lovește, după cum chiar Domnul a prezis: „Robul nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă m-au prigonit pe mine și pe voi vă vor prigoni” (In 15,20).

Precum Isus, creștinul înfruntă misterul suferinței și morții nu cu o atitudine de refuz sau de resemnare pasivă, dar cu o dispoziție de acceptare prin conștientizarea participării în credință la misterul pascal al lui Isus Cristos, la patima, moartea și învierea sa. Creștinul poate trece de la consternarea cunoașterii durerii până la a înțelege suferința care eliberează și mântuiește. Misterul pascal al lui Isus Cristos conține toate misterele de suferință și de mântuire a omenirii; bolnavul și cel suferind nu sunt marginalizați, inutili, ci membre vii ale comunității ecleziale care, pentru aceasta îi primește și îi asistă, îi îngrijește, îi consolează. Unind suferințele lor cu cele ale lui Isus Cristos ei devin mijlocitori pe lângă Dumnezeu în favoarea Bisericii. Și moartea acceptată ca un act de ascultare față de Tatăl dobândește o însemnătate de oferire a întregii vieți în Dumnezeul dragostei și al vieții. Moartea devine un act de iubire nu ca o manifestare puternică de sentimente, ci conștiința de a fi pe cruce alături de Isus Cristos.

CAPITOLUL III

VALOAREA SUFERINȚEI ÎN VIAȚA UMANĂ ȘI CREȘTINĂ ÎN CONTEXT CONTEMPORAN

1. Ce este suferința? Viziunea creștină asupra argumentului

În creștinism, încă de la început, problema suferinței a fost esențială, rădăcinile sale fiind ancorate în doctrina unui Dumnezeu care suferă și moare. În general, nu se dorea să se dea un răspuns doar la întrebările timpului, ci și fiecărui credincios în parte.

Suferința umană, durerea și neliniștile cotidiene ale creștinului se găsesc pe terenul anevoios și exigent al lui Dumnezeu, care ni-l face cunoscut pe Fiul său, prin intermediul suferinței și al morții. Isus Cristos va purta până la sfârșit planul Tatălui, ducând crucea pe Golgota; astfel va împlini sacrificiul său pentru mântuirea omenirii. Acest sacrificiu nu a fost impus, ci liber, un sacrificiu care ne consolează și care ne pune și pe noi în situația de a asculta și de a fi ascultători. Viața lui Isus Cristos, suferința și moartea sa, au fost în totalitate libere: el era liber să nu moară pentru noi și de a nu împlini previziunile profeților. A fost alegerea sa liberă, calea posibilităților, care l-a condus nu doar la suferință și moarte, ci, mai ales, la învierea sa glorioasă.

Cristos nu a venit în lume pentru a suferi; a venit ca chip al iubirii Tatălui (cf. In 3,16). Cine iubește îl găsește în sine pe cel iubit; cine iubește nu caută propriul bine, ci pe acela care este al tuturor; cine iubește nu încearcă să se salveze de unul singur. Aceasta trebuie să fie adevărata viziune a suferinței lui Isus Cristos și a suferinței noastre.

Biserica lui Isus Cristos a știut întotdeauna să se adapteze noilor cerințe ale omenirii, iar Conciliul Vatican al II-lea a constituit un punct de răscruce în istoria Bisericii și a omenirii, într-o societate care nu se mai regăsea pe sine și nu mai reușea să-și dea răspunsuri valabile la întrebările cruciale, dintre care una era și aceasta: De ce suferința?

Într-o lume care se unifică și se organizează planetar, nu mai există evenimente private care să privească doar o comunitate și să le excludă pe altele. Găsim o aplicație în acest sens în Sfântul Paul: „Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; și dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună, iar voi sunteți trupul lui Cristos și mădular, fiecare în parte” (1Cor 12,26-27).

Tema suferinței a însoțit omul din toate timpurile și pretutindeni. Rupând, în Adam, alianța cu Dumnezeu, umanitatea a căzut sub domnia morții corporale și spirituale. Luând asupra sa suferința, crucea și moartea, Isus Cristos și-a asumat toate suferințele omului pe care le mântuiește necontenit. Putem cădea în pericolul de a considera evenimentul morții tragice a lui Isus ca pe ceva de domeniul trecutului și fără relevanță pentru omul modern de astăzi. Totuși, pătimirea lui Isus Cristos în raport cu istoria, cu umanitatea, este permanentă. Imensa suferință a lui Isus Cristos răstignit iluminează misterul suferinței la orice nivel, fie teologic, fie antropologic, deoarece, prin coborârea sa în infern, Isus Cristos a intrat în mod salvific nu doar în mormântul săpat în stâncă, ci și în mormântul spiritual și material al întregii omeniri. Prin moartea sa el a ucis moartea și a redus la neputință pe acela care avea putere asupra morții și „(…) să izbăvească pe aceia pe care frica morții îi ținea în robie toată viața” (Ev 2,14-15). Înviind, Isus Cristos a revelat definitiv omenirii viața nouă, adică viața veșnică; omul-Dumnezeu, răstignit și înviat, este răspunsul definitiv al misterului durerii și morții.

Prin cuvântul învierii lui Isus Cristos, Dumnezeu a înălțat umanitatea la ordinea supranaturală a harului, de la nivelul efemer și inferior la nivelul superior al harului. Datorită trecerii lui Isus Cristos prin lume, ca om adevărat, și datorită faptului că el a rămas alături de oameni, el ne-a arătat care va fi rezultatul trecerii noastre prin această lume plină de lipsuri, suferințe și moarte, dacă îl vom urma cu încredere și statornicie până la sfârșit: viața veșnică.

Un document important cu privire la această temă este Scrisoarea apostolică Salvifici doloris, care descoperă sensibilitatea Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea în fața crudelor realități ale omenirii și, de asemenea, indică omului calea spre a ajunge la explicații plauzibile și cu adevărat mântuitoare.

Istoria încercată a omenirii a văzut, de-a lungul secolelor, oameni care purtau în trupurile și sufletele lor semnele suferinței umane. De aceea, venirea în lume a lui Isus Cristos, om între oameni și împărțitor al durerilor și suferințelor umane, oferă o licărire de speranță, pentru că harul se transformă în semn solidar cu toți cei care suferă, prin răstignirea și învierea sa, astfel încât, ei găsesc puterea de a trăi suferința în lumina durerii salvifice. Isus Cristos pe unde a trecut „(…) a umblat făcând bine și vindecând pe toți cei asupriți” (Fap 10,38) și consolându-i, le-a oferit curajul, le-a alimentat speranța și a produs o convertire în perceperea propriei mizerii umane. Așa cum Sfânta Fecioară Maria stătea la picioarele crucii Fiului său (cf. In 19,25), tot astfel, omul zilelor noastre trebuie să se alăture ei pentru a fi alături de cei care suferă și îndură nedreptăți.

Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea insistă asupra dorinței omului de a-și alina durerile și de a-și căuta un drum al valorilor:

„Astfel vom exprima celor care suferă solidaritatea noastră, care se naște din conștiința naturii misterioase a durerii și a rolului ei în planul de iubire al lui Dumnezeu pentru fiecare persoană (…). Vom continua cu o reflecție și un studiu serios asupra răspunsului creștin dat suferințelor umane, care pot să se multiplice zi de zi, nu în ultimul rând, provocate de calamitățile cauzate de om și din cauza unor alegeri nesănătoase făcute de indivizi și de societate. (…) Urmarea lui Isus, taumaturgul divin, care a venit «ca să avem viață și să o avem din plin» (In 10,10), implică o clară luare de poziție în favoarea culturii vieții. Este bine să căutăm modalități noi și eficace pentru ușurarea suferinței, dar suferința rămâne un fapt fundamental al vieții umane. Într-un anumit sens, ea este atât de profundă cât omul însuși și atinge însăși esența sa”.

Dar oare cum se poate vorbi de o durere mântuitoare? Suferința nu este o piedică a fericirii și motiv de îndepărtare de Dumnezeu? Fără îndoială că există în viața fiecărui om tulburări și încercări care, din punct de vedere uman, par că nu au nici un sens. În realitate, dacă Domnul Isus Cristos i-a proclamat fericiți pe cei care suferă (cf. Mt 5,4), există, cu siguranță, un punct de vedere mult mai convingător și adevărat, acela că Dumnezeu îi cheamă pe toți oamenii la viață, la existență, la fericire, la adevăratele valori umane, chiar dacă de multe ori acest lucru înseamnă durere și moarte. Isus Cristos parcă ne spune, prin cuvintele sale că, fericit este omul care reușește să facă lumină în viața sa și care face să strălucească această lumină în sărăcia unei vieți pline de durere și de încercări.

Pentru a atinge această lumină și a lăsa în urma noastră spectrul suferinței trebuie, înainte de toate, să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură care se poate numi „o mare carte a suferinței” (SD 6).

Puterea suferinței de a schimba omul

2.1. Un posibil medicament

„Suferința nu ne conduce în mod necesar la iubire, dar iubirea este aceea care ne îndreaptă spre suferință”. Într-adevăr, în condițiile fragilității naturii umane, a iubi înseamnă a suferi, și aceasta fără echivoc, neacceptând o cale de mijloc. Această experiență a suferinței se leagă de om prin experimentarea a ceea ce constituie negativ în condiția omului; ea ocupă tot câmpul cunoașterii, ne înfricoșează, iar la final ne arată drumul spre moarte. Suferința și limitele umane de care omul este conștient se împotrivesc autojustificării personale și pretenției de autosuficiență. Din acest motiv, omul prezintă mari carențe în căutarea mântuirii în exteriorul orizontului mondan în care trăiește.

Se poate aminti faptul că adevăratul sens al suferinței creștine nu poate fi disociat de comuniunea mântuitoare cu Isus Cristos; doar la lumina suferințelor sale se poate întrevedea o altă suferință. Calea crucii propusă de Isus Cristos tuturor celor de bunăvoință nu este alta decât calea iubirii ca răspuns la iubirea lui Dumnezeu și ofertă iubitoare de sine însuși pentru binele omenirii.

Sfânta Scriptură ne revelează că Isus Cristos a ajuns la deplina sa realizare urmând proiectul divin trasat de Tatăl, parcurgând drumul suferinței. Această cale, proiectată omului de către Dumnezeu, nu trebuie considerată un mijloc pentru a-l pedepsi pe omul păcătos sau pentru a-l pune pe om la încercare, ci ca un drum de iubire totală și definitivă, singura care îl poate împlini pe om, chiar dacă adesea se manifestă prin suferință. Pătimirea mântuitoare a lui Cristos din Noul Testament comportă o eliberare nu de suferința pământească, dar pentru suferința pământească. Acesta este izvorul mântuirii nu în sensul de a evita calea suferinței, dar pentru că oferă oamenilor capacitatea de a o parcurge până la final în speranța învierii: „Cine vrea să-și salveze viața o va pierde, cine îți va pierde viața pentru numele meu o va salva” (Mt 16,24-25; Mc 8,34-35; Lc 9,23-24). Cristos demonstrează, prin cuvântul și acțiunea sa, că această cale a suferinței aleasă de Tatăl a devenit calea necesară de parcurs pentru realizarea mântuirii lumii, iar el, unit în iubire cu Tatăl, o acceptă și o urmează liber. „Cristos merge în întâmpinarea pătimirii și a morții în deplina cunoaștere (…). Tocmai prin intermediul suferinței sale, el trebuie să facă astfel «ca omul să nu moară, ci să aibă viață veșnică»” (SD 16).

Așadar, dacă Dumnezeu, în providența sa, permite păcatul împreună cu consecința care derivă din acesta, adică suferința și moartea, o face pentru rațiuni ce depășesc capacitățile omului de a le înțelege fără credință. Prin proba suferinței generată de om din cauza păcatului său Dumnezeu vrea să ofere omenirii mântuirea.

Toți creștinii care au ajuns la sfințenie au trăit suferința în tăcerea misterului lui Isus Cristos sau în comuniune cu Cristos cel suferind în mădularele sale în diferite moduri: oferind suferința lor pentru cei ce sufereau, rugându-se pentru cei ce suferă, prin angajarea tuturor energiilor lor pentru alinarea suferințelor lor.

2.2. Suferința, izvor de maturizare creștină

„Conform proiectului divin, manifestat prin pătimirea și moartea lui Cristos, suferința umană are atât funcția de a-l realiza om ca persoană particulară, cât și împreună cu toți membrii comunității umane”. Trăind astfel, creștinul face ca însăși suferința să devină mijloc de maturizare umană și creștină până la totala realizare, adică gloria învierii. Suferința, povara inevitabilă a existenței umane, adesea inutilă, combătută cu toate mijloacele posibile ca un rău de evitat, reprezintă un „factor de posibilă creștere personală” (EV 23). Dumnezeu îl conduce pe creștin, prin harul suferinței, la nivelul maxim de trăire a iubirii, adică posibilitatea de a se jertfi pentru semenul său, urmând logica iubirii lui Cristos, și să fie astfel mântuit.

Odată cu acceptarea naturii umane Cristos își asumă și suferința înnobilându-o cu mântuire; o transformă din păcat în har și din dușman al omului într-un bun prieten pentru care să-ți dai viața și aducător de har, darul mântuirii: „Fiul lui Dumnezeu, luând asupra sa suferința, care părea dușmanul nostru și o sperietoare, și făcând din ea un prieten la îndemâna tuturor, aducător al unei valori inestimabile, a semănat o speranță sigură în inimile presate de constrângerea nemiloasă a unei pătimiri inexplicabile”. Privind la Cristos se înțelege că suferința și moartea nu au o valoare în sine: valoarea lor reală provine din încrederea în iubirea ascultătoare.

Tema cea mai importantă pentru comunitatea creștină este aceea de a prezenta bolnavului nu atât răspunsuri simple și în aparență cu rezolvare, dar afecțiunea unui Dumnezeu compătimitor care, prin Isus, a experimentat suferința și moartea, cale pe deplin umană, pentru a abandona Tatălui din iubire întreaga umanitate. În izolarea suferinței, „prezența compasiunii divine asociată durerii transformă suferința, dar nu micșorând răul, ci aducând consolare și confort”. Pentru cel care suferă iubirea lui Dumnezeu trece prin iubirea noastră, din acest motiv, suferința altuia este o provocare la solidaritate și la comuniune.

Nu întotdeauna este posibil a vindeca durerea. De multe ori suntem neputincioși și nu găsim soluții pentru rezolvarea acestei crize; de aceea, se cere tăcere. Tăcerea este adesea cel mai prețios serviciu pe care îl poți face pentru cel aflat în suferință. Misiunea noastră principală este de a sta aproape și de a veghea cu cei care suferă, de a face acel serviciu modest pe care l-a cerut Isus discipolilor săi în grădina Măslinilor; le-a cerut să nu fugă și să stea lângă cei care suferă, precum Maria la picioarele crucii, prezență discretă. Dacă Isus Cristos a mântuit persoana umană și a chemat-o la colaborare în vederea realizării planului de mântuire, în așa mod a și mântuit relația dintre persoane.

Suferința acceptată de creștin ca pe un dar al iubirii salvifice a lui Cristos devine un instrument de progres constant; ea îl maturizează și îl înalță la sentimente mai umane și creștine, îl apropie de lumea suferinței și îl face să înțeleagă mai bine situația dramatică a celui care suferă; îl duce la convertirea inimii și la dobândirea spiritului de iubire propus de Cristos. Suferința îl face pe creștin mai expert în umanitate și mai profund în gândurile sale; ea te împinge la reflecție și la solitudine. În acest mod, creștinul poate descoperi miracolul persoanei sale unice și irepetabile și proiectul extraordinar făcut de Dumnezeu-iubire cu privire la el. În măsura în care creștinul acceptă darul suferinței și cu disponibilitate generoasă colaborează cu iubirea salvifică a lui Dumnezeu ajunge „la omul desăvârșit, la măsura staturii plinătății lui Cristos” (Ef 4,13). Itinerariul suferinței, parcurs personal de Isus Cristos, a devenit cale regală care conduce pe fiecare om la deplina realizare umană în măsura în care o acceptă cu seninătate și o împlinește printr-o implicare personală.

3. Credința în Dumnezeu

3.1. Credința în Isus Cristos, fundamentul revelației biblice

În Sfânta Scriptură, credința ocupă un loc special: ea este izvorul întregii vieți religioase. În Vechiul Testament, marile personaje care marchează etapele esențiale ale istoriei poporului lui Israel, (Abraham, Moise, Samuel, David, Ilie, Ieremia), au murit în credința lui Iahve: în particular Abraham „tatăl tuturor credincioșilor” (Rom 4,11).

Oamenii Vechiului Testament pleacă de la constatarea dureroasă a nesiguranței vieții umane, de la inconsistența sprijinului uman și a durerilor și nenorocirilor care umple viața omului pe pământ: existența omului este plină de rău. Un sprijin solid în acest sens vor găsi în Iahve, dar pentru aceasta este nevoie de convertire, de a fi atenți la cuvintele sale, de a-l căuta și asculta. Credința, așadar, comportă sentimentul propriei mizerii umane care ne conduce către Dumnezeu pentru a căuta un sprijin și ajutor; comportă un sentiment de nesiguranță pentru că Dumnezeu este puternic; comportă un sentiment de încredere, pentru că cine crede se încredințează adevăratului Dumnezeu. Credința veterotestamentară este o supunere credincioasă, fidelă în fața lui Dumnezeu și a cuvântului său. Intervenția salvifică a lui Dumnezeu în istoria umană împlinește un act iubire a lui Iahve cu privire la poporul evreu și la toate popoarele pământului. Acest plan se va împlini într-un viitor îndepărtat când Iahve va stabili împărăția sa pe tot pământul, de aici și tensiunea escatologică a credinței: „Eu cred că voi vedea bunătatea Domnului pe pământul celor vii” (Ps 27,13). Apoi, credința poporului lui Israel se fondează pe însuși Dumnezeu: Iahve este creatorul cerului și al pământului, care are putere teribilă și nelimitată, care este sfânt și inaccesibil, dar, în același timp, este milostiv, credincios, plin de bunătate și de iubire față de poporul său, în special, pentru „anawim” și cei umili.

Credința oferă siguranță celui care se încrede în Dumnezeu. Acest sentiment îl găsim semnalat în Psalmi: „Dumnezeu este lumina și mântuirea mea, de cine mă voi teme?” (Ps 27,1). Credința este adeziune la cuvântul lui Dumnezeu, este încrederea în ajutorul său și în promisiunile sale și siguranța că el nu abandonează pe cel care se încrede în el; este și ascultare în Dumnezeu, obligație de a săvârși voința sa, de a observa cuvântul său. Cu alte cuvinte, credința este adeziunea inteligenței, este încredere, fidelitate. „Așa cum credința se sprijină pe fidelitatea lui Dumnezeu, tot astfel, în om necesită fidelitatea lui Dumnezeu”.

În Noul Testament credința are un loc mult mai important decât în Vechiul Testament. Găsim de circa 250 de ori „pistis”. Substantivul „pistis” are mai multe semnificații: a) credința, încrederea în Dumnezeu; încrederea în Cristos și în ajutorul său în caz de boală și nevoi; b) religia autentică; acesta este sensul versetului din In 18,8: „Fiul Omului, când va veni, va găsi credință pe pământ?” c) obiectul și conținutul credinței, precum în sfântul Paul „un singur Domn, o singură credință, un singur botez” (Ef 4,5), vrea să spună că toți cred în același lucru. Credința nu se definește doar cu un cuvânt sau un concept, dar rezultă din acea încredere de a nu se teme, de a respinge orice preocupare, dar, mai ales, de a-l iubi pe Dumnezeu în totalitate. Aceeași credință și sub aceeași formă se găsește în relatările evanghelice a vindecărilor: dacă crezi vei fi vindecat. Ceea ce înseamnă că, vindecarea unui om prin intermediul credinței poate să aibă loc. Când are loc o asemenea experiență de credință existența noastră este învigorată: „credința ta te-a salvat”.

Isus Cristos este perfecționarea credinței pentru că, în persoana sa și în întreaga sa existență credința și-a găsit împlinirea. Existența lui Isus Cristos este dialogul cu Tatăl, el trăiește din cuvântul său; a face voința Tatălui este hrana care îl alimentează (cf. In 4,34). Dacă rugăciunea este limbajul credinței atunci rugăciunea adresată de Isus Tatălui, rugăciunea de mulțumire, de cerere, de disponibilitate, de ascultare, solitudine în Ghetsemani și în abandonarea de pe cruce, exprimă o viață de credință.

În afară de sensurile proprii încrederii în mărturia persoanelor demne de credință și originea divină a mesajelor îngerilor sau a lui Mesia, verbul „a crede” înseamnă: a) a avea încredere în puterea și bunătatea divină a lui Isus care săvârșește miracolul; b) a accepta Evanghelia lui Isus; c) a-l accepta pe însuși Cristos. Isus Cristos, pentru a săvârși miracolele, cere credință, adică încredere fermă în puterea sa și în voința sa de a face binele. Nu credința în mod natural este aceea care lucrează miracolul, ci puterea lui Isus. Însă acțiunea sa depinde întotdeauna de încredere, de deschiderea către el și către mesajul său. Ioan, în Evanghelia sa, insistă pe caracterul decisiv al credinței prin care soarta omului este unită cu adeziunea sa de credință. Credința constituie astfel o alegere urgentă între viață și moarte, între lumină și întuneric. Cristos a venit ca omul care „vrea să împlinească voința lui Dumnezeu” (In 7,17) să se decidă într-o manieră clară și definitivă pro Dumnezeu.

De aceea, credința comportă înainte de toate o opțiune, o decizie personală în favoarea lui Isus Cristos; privește, în primul rând, persoana sa. Făcând actul său de credință în Isus Cristos, creștinul se încredințează bunătății și iubirii sale pentru a fi salvat. Credința comportă așadar un sentiment de încredere și abandonare în Cristos. Învierea lui Isus Cristos și domnia lui Dumnezeu care se revelează este fundamentul ultim al credinței creștinului. Aceasta este soluția, începutul și apariția unei lumi mântuite de putere, ostilă lui Dumnezeu. Doar cine intră în istoria începută de Cristos va experimenta adevărul său ca un semn. Doar cine face adevărul vine la lumină (cf. In 3,21); adevărul credinței se primește în dinamismul credinței.

În concluzie, se poate spune că credința este o decizie personală și un impuls total al omului, în care omul, găsindu-l pe Dumnezeu, se caută pe sine împreună cu viața sa, cu alții și realitatea în care trăiește.

3.2. Credința, întâlnire personală cu Dumnezeu

Pe drumul maturizării personale ca și experiență de mântuire, un nivel fundamental îl constituie descoperirea milostivirii divine care se exprimă prin compasiune și devine acceptarea suferinței altora ca și dar pentru împărtășire. Compasiunea este posibilă atunci când sunt învinse prejudecățile și se descoperă măreția iubirii care se oferă în mod gratuit. Isus a arătat cum iubirea lui Dumnezeu poate deveni afecțiunea unui samaritean plin de bunăvoință pentru un necunoscut (cf. Lc 10,33.37). A avea compasiune înseamnă a fi lângă cel care suferă, a purta împreună suferințele aproapelui, primindu-l ca pe un dar al vieții. Întrăm în misterul suferinței în măsura în care retrăim misterul lui Isus Cristos: „Și, dacă suntem copii, suntem și moștenitori; moștenitori ai lui Dumnezeu, și împreună moștenitori cu Cristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu el, ca să fim și proslăviți împreună cu el” (Rom 8,17-18).

Fructul credinței, văzut în profunzime, trebuie centrat pe considerația unui Dumnezeu cuprins de iubire milostivă față de om. Atunci, convingerea de credință, care totul este planul lui Dumnezeu, reprezintă iubirea milostivă, provoacă recunoștință și încredere până la abandonul total în mâna lui Dumnezeu prezent în suferință, durere și în moarte. În această experiență de credință se verifică o dilatare a conștiinței datorită căreia toate realitățile negative devin integrate în conștiința creștinului.

Unirea cu Cristos prin care se împlinește misterul mântuirii prin pătimirea, moartea și învierea sa, ne permite să transformăm slăbiciunea noastră în curaj: „Cei care participă la suferințele lui Cristos au înaintea ochilor misterul pascal al crucii și învierii, în care Cristos se coboară până la granițele slăbiciunii umane; el, de fapt, moare pironit pe cruce. (…) slăbiciunea tuturor suferințelor umane pot fi pătrunse de aceeași putere a lui Dumnezeu, care s-a manifestat în crucea lui Cristos” (SD 23).

Când experiența și suferința iluminează creștinul cu privire la slăbiciunea sa decisivă, devine un act de încredere în ajutorul lui Dumnezeu care îi va permite să depășească orice obstacol pentru a trăi cu adevărat speranța. Speranța este fondată pe credința în Providența atotputernică și universală și știe că Dumnezeu asigură certitudinea speranței. A purta suferința înseamnă a face prezentă iubirea lui Dumnezeu și milostivirea sa și acolo unde oamenilor le lipsesc. Voința lui Dumnezeu este a manifesta iubirea sa, a oferi eficacitatea acțiunii sale creatoare, a transforma în mod concret iertarea sa. Credința sa este puterea victorioasă care depășește lumea.

Confruntarea omului cu propria sa existență și cu natura sa liberă și responsabilă se încheie în mod necesar printr-o întâlnire cu sensul transcendental al trăirilor și emoțiilor sale, Dumnezeu. Credința creștină este răspunsul la Dumnezeul Alianței și la cunoașterea lui Cristos. Creștinii își însușesc comportamentul și gândurile lui și se unesc răspunsului total dat de Isus Cristos Tatălui prin jertfa crucii.

4. Mântuirea prin Cristos care a suferit

4.1. Pornind de la Cristos suferind

Importanța decisivă a suferințelor lui Isus Cristos este implicit atestată de relatările evanghelice în care crucea nu constituie un eveniment izolat, ci evenimentul spre care este orientată toată istoria vieții sale și de la care primesc însemnătate toate celelalte evenimente. Așadar, toată viața lui Isus se orientează în jurul suferinței, în jurul necesității de „a suferit mult” (Lc 17,25).

„Valoarea salvifică a oricărei suferințe, acceptată și oferită lui Dumnezeu cu iubire, izvorăște din sacrificiul lui Cristos care cheamă membrele trupului său mistic să se asocieze pătimirii sale, să le completeze în propria carne (cf. Col 1,24)” (RMs 78) pentru binele întregii omeniri. „Cine trăiește situația sa de suferință cu iubire și din iubire față de Cristos este intim asociat la lucrarea răscumpărătoare a lui Cristos în favoarea Bisericii și a omenirii”. Adevărata revelație a valorii mântuitoare a suferinței este pătimirea lui Cristos: „Pe crucea lui Cristos nu s-a împlinit doar mântuirea prin intermediul suferinței, dar, chiar suferința însăși a fost mântuită” (SD 19), deoarece „Cristos a deschis suferința omului” și omul a regăsit în el propriile suferințe „îmbogățite de un nou conținut și de o nouă înțelegere” (SD 20).

Durerea lui Isus Cristos este mântuitoare pentru noi toți, oferă pace și înțelegere, generează în noi convertire și iertare din partea lui Dumnezeu: (…) El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile lui noi toți ne-am vindecat” (Is 54,4-5). În Isus Cristos, în particular în sacrificiul său pascal, Dumnezeu revelează definitiv afinitatea sa cu noi; pentru aceasta moartea pe cruce este mântuire, iar lucrarea de mântuire realizată de Isus Cristos poate fi calificată mântuitoare. Condiția umană este transformată din interior datorită încercărilor pe care Isus le-a depășit în natura umană prin intermediul suferinței. Isus Cristos devine astfel „cauză de mântuire veșnică” pentru orice creștin care se abandonează cu toată ființa sa, problemele sale, suferințele sale și experimentează sentimentele de refuz, de trădare, de nerecunoștință, de care însuși Isus a avut parte. În drumul său de credință creștinul nu este singur și abandonat, dar are un mijlocitor și un eliberator în persoana aceluia care a îndurat toate suferințele și a murit ca să ofere o viață mult mai demnă, viața fiilor lui Dumnezeu. Moartea lui Isus Cristos este mântuitoare pentru că a și înviat; învierea rămâne cauză de mântuire.

Suferințele lui Dumnezeu în Isus Cristos răstignit nu înseamnă că Dumnezeu divinizează suferința: „Dumnezeu nu slăvește suferința, ci o reabilitează, deoarece suferința lui Dumnezeu care derivă din libertatea iubirii sale învinge inutilitatea suferinței și cu ea orice durere externă și de neînțeles. În acest mod, atotputernicia iubirii divine depășește neputința suferinței. Deși nu este eliminată, suferința este mișcată din interior, transformată în speranță”. Sacrificiul lui Isus Cristos eliberează, transformă omul nu doar eliminând păcatul, dar reînnoind alianța omului cu Tatăl; nu doar asumând trecutul păcatului și al morții umanității, dar deschizând un viitor reînnoit de înviere, de viață nouă. „A crede în Fiul răstignit înseamnă a-l vedea pe Tatăl, înseamnă că iubirea este prezentă în lume și că această iubire este mai puternică decât orice gen de răutate, în care omul, umanitatea, lumea sunt implicați”.

4.2. Valabilitatea suferinței lui Cristos pentru creștin

De ce a suferit Cristos? Isus Cristos a suferit pentru mântuirea noastră, a suferit pentru a ispăși păcatele noastre și pentru a ne reconcilia cu Dumnezeu. Acest mod de împlinire a unui plan de mântuire, nu de cel care a păcătuit, dar de un altul care o face în locul și în favoarea păcătoșilor se numește împlinire locțiitoare. Împlinirea locțiitoare a lui Isus Cristos este, în mod esențial, un răspuns al iubirii sale care se consacră gloriei Tatălui și mântuirii umanității, acceptând pătimirea dureroasă și reparatorie a păcatului ca și ofensă adusă lui Dumnezeu preasfânt.

Artizanul principal al mântuirii omului este Dumnezeu; el vrea ca toți oamenii să fie mântuiți, iar instrumentul mântuirii noastre este umanitatea lui Isus Cristos. Solidaritatea universală îl unește pe Cristos cu omul și devine unicul izvor de mântuire. Împlinirea care actualizează mântuirea noastră este, așadar, un gest de iubire: cel mai mare dintre toate gesturile de iubire deoarece izvorăște din inima Fiului lui Dumnezeu. Metoda cea mai bună pentru a primi mesajul său și de a prețui roadele pătimirii și crucii lui Isus Cristos este a parcurge drumul crucii ori a te opri în tăcere înaintea răstignitului. Încorporarea noastră în Cristos, care se oferă în comuniunea euharistică, ne face participanți la suferințele sale. Suferințele lui Isus Cristos se varsă în inimile noastre, în timp ce suferințele noastre se revarsă în milostivirea sa. Astfel toate suferințele umanității sunt mântuite de suferința lui Isus Cristos și devin ferment de mântuire veșnică:

„Amintind suferințele sale se reamintesc victimele păcatului și violenței, durerile poporului umilit, pătimirile bolnavilor și muribunzilor, chinurile întregii creații care geme. În acest fel, suferințele lui Cristos sunt universale și atotcuprinzătoare, deoarece, prin învierea sa din morți, ele ajung până la sfârșitul apocaliptic al acestei lumi a neputinței sau, să devină ele însele chinurile nașterii unei lumi noi, când vor fi șterse toate lacrimile, pentru ca moartea să nu mai fie”.

Cu toate acestea, făcând memoria pătimirii lui Isus Cristos noi îndeplinim, în același timp, memoria tuturor suferințelor umane, în particular, a martirilor care au pătimit împreună cu Cristos și au contribuit la mântuirea întregii lumi. Creștinul care suferă ia asupra sa suferința semenului său și intră într-un contact particular cu suferințele lui Isus Cristos și împărtășește „o părticică cu totul specială din tezaurul infinit al răscumpărării lumii” (SD 27). Cine trăiește situația sa de suferință cu iubire și din iubire față de Cristos este intim asociat la lucrarea sa răscumpărătoare în favoarea umanității și a Bisericii. Isus Cristos, venind în lume pentru realizarea planului divin prin asumarea naturii umane, a voit să-i facă părtași pe oameni la natura și viața divină. Suferința trăită în Isus Cristos dobândește o putere regenerativă; este imitarea lui Cristos, dar este și ceva mai mult: colaborare, completare, actualizare a mântuirii obținută o dată pentru totdeauna. Prin suferință, creștinul este introdus, printr-un angajament singular, în istoria mântuirii și devine responsabil, dincolo de destinul propriu omenirii întregi, într-o perspectivă ce îmbrățișează toată istoria și comunitatea umană.

Toți creștinii sunt chemați să se implice în a da mărturie despre iubirea salvifică, prin suferința lor, pentru realizarea planului lui Dumnezeu actualizat în Isus Cristos prin pătimirea, moartea și învierea sa. Prin cuvintele „curaj, eu am învins lumea”, Isus vrea să introducă în inima creștinului convingerea profundă a forței misterioase a suferinței, revelată prin învierea sa.

5. Suferința devine mister

5.1. Realitatea suferinței în viața creștinului

În întreaga istorie, măreață și mizerabilă totodată, omenirea a găsit diferite forme de acțiuni orientate spre depășirea suferinței, dar nu a fost capabilă să ofere decât o teorie. În toate religiile s-au căutat cauzele suferințelor; nu s-a vorbit niciodată de o consacrare a suferinței ca un fapt sau a-i conferi un anumit sens supranatural. Suferința poate astfel să declanșeze scandal și neliniște; ea nu constituie o problemă de rezolvat, ci un mister de nepătruns, de neînțeles pe plan rațional. Omul nu este în stare să explice suferința, ci numai să o constate. Suferința rămâne suferință, iar pozitivitatea ei poate fi înțeleasă în sens de împlinire, simplă posibilitatea constructivă. Adevărata consolare a omului care suspină în sclavia suferinței stă în certitudinea eliberării de sub jugul aspru al neputinței și al incertitudinii personale. Modul prin care omul este consolat de prezența lui Dumnezeu în suferința sa consistă în faptul că, ea consimte să transforme orice suferință în instrument binecuvântat al propriei răscumpărări: Isus Cristos răstignit îi întărește pe suferinzi oferindu-le învierea sa.

Pentru creștin, suferința face parte din misterul persoanei umane, care se clarifică doar în Isus Cristos și care îi dezvăluie omului propria identitate. Numai pornind de la el putem să descoperim sensul a tot ceea ce este uman. Acest mister al omului îl găsim deseori exprimat în Salvifici doloris: „Ceea ce exprimăm prin cuvântul «suferință» pare să fie un mod particular naturii omului. Aceasta este atât de profundă cât e omul, tocmai pentru că manifestă în modul său acea profunzime care este proprie omului și în modul său îl depășește. Omul, în suferința sa, rămâne un mister intangibil. Suferința sigur aparține misterului omului” (SD 2; 4). Misterul omului și al suferinței nu găsește nici o clasificare decât într-un mister superior, Isus Cristos, revelator al iubirii trinitare. „Prin Cristos și în Cristos se luminează enigma durerii și a morții” (GS 22). „Luând asupra sa toate suferințele oamenilor din orice timp, de la înălțimea crucii, Cristos revelează că numai în iubire găsește semnificație salvifică suferința umană; în afara ei rămâne întotdeauna o enigmă”.

Putem constata că suferința lui Isus Cristos are o dublă semnificație: arată iubirea eternă salvifică și devine instrumentul eficace ales de Dumnezeu pentru mântuirea omului: „prin încercarea suferinței Dumnezeu dorește să-l facă pe om să înțeleagă fragilitatea și limitele sale, nevoia de a se lăsa salvat; el vrea să-l ajute să accepte intervenția sa, ce devine eficace în slăbiciunea umană”.

Acceptată în spirit de credință, suferința, purtătoare a unei forțe misterioase, devine pentru creștinul suferind un moment privilegiat de creștere în credință care contribuie la actualizarea proiectului lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Aceasta este valoarea inestimabilă și misiunea minunată a suferinței creștinului, acceptată și trăită în comuniune de credință și de iubire cu Isus Cristos răscumpărătorul.

5.2. Învierea, forța victorioasă a suferinței

Învierea lui Isus Cristos este un adevăr conținut în revelația divină; de fapt, ea a fost prevestită de Cristos pe tot parcursul activității sale mesianice. Dacă în istoria mântuirii învierea lui Isus Cristos este cel mai sublim eveniment, același lucru se poate spune și despre istoria umanității, pentru că învierea luminează și însuflețește omenirea, îi oferă o nouă viață. Isus Cristos înviat este principiul și izvorul unei vieți noi, descătușată de frica omului vechi, orientată spre desăvârșirea spirituală a creștinului: „Dar, Dumnezeu, bogat în îndurare, prin multa iubire cu care ne-a iubit, așa morți cum eram prin păcatele noastre, ne-a readus la viață odată cu Cristos” (Ef 2,4-6).

Aceeași înviere a lui Isus Cristos este și principiul și izvorul învierii tuturor discipolilor săi. Prin sacramentul Euharistiei, Isus indică izvorul vieții eterne și al învierii glorioase pentru aceia care au primit viața nouă a fiilor adoptivi a lui Dumnezeu.: „Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viață veșnică, iar eu îl voi învia în Ziua de apoi” (In 6,54). Fiecare creștin, chiar dacă trăiește în propriul său trup muritor, trăiește o viață nouă prin credința sa, pentru că, Isus Cristos înviat a devenit subiectul activ al tuturor acțiunilor și preocupărilor sale. Această viață nouă se îndreaptă spre completa manifestare finală în învierea trupului muritor.

Suferința lui Isus Cristos are o forță binefăcătoare nu numai că îl conduce pe Isus la deplina sa realizare umană prin victoria asupra morții, dar, în același timp, deschide tuturor oamenilor posibilitatea învierii: „Isus Cristos a învins definitiv lumea prin învierea sa; datorită raportului ei cu pătimirea și moartea, a învins această lume cu suferința sa” (SD 25). Intenția lui Isus este clară: vrea să demonstreze forța victorioasă a suferinței asupra răului păcatului și a morții; vrea să afirme că suferința, în loc să fie aducătoare de rău, este aducătoare de mântuire, în loc să fie semn de înfrângere totală în moarte, este semnul victoriei totale prin înviere.

Toți creștinii sunt invitați să trăiască suferințele lor cu Isus Cristos și să devină părtași la victoria învierii sale glorioase. Creștinul trebuie să fie conștient că „numai devenind asemenea lui Cristos în moarte va putea deveni asemenea lui și în înviere”. A fi asemenea lui Cristos în moarte înseamnă a iubi cu iubirea sa, a accepta până și moartea, dându-ți viața pentru alții, după exemplul său. Numai urmând această cale, numai primind fără rezerve voința divină, creștinul ajunge la realizarea sa totală: „Chemarea creștinului la suferință nu este altceva decât chemarea la întruparea iubirii ascultătoare a lui Isus Cristos; este chemarea la trăirea cu bucurie a iubirii, devenind o ofertă plăcută lui Dumnezeu și oamenilor; este chemarea la realizarea totală, adică la deplina comuniune de iubire cu Dumnezeu și cu oamenii, care este adevărata și completa fericire”.

CONCLUZIE

Printre nenumăratele răspunsuri oferite de știință, de filozofie, de religiile existente pe întreg mapamond și în fața tentațiilor de a gândi că nu există nici un răspuns afară de acela al absurdității vieții de suferință și de moarte, propunerea creștină reprezintă o invitație pentru orice persoană în depășirea riscului inutilității în căutarea unei semnificații posibile de oferit, chiar și suferinței inevitabile întrupată în condiția umană: asumând viața ca o datorie, se dă o perspectivă de valoare și însemnătate suferinței și morții și nu o situație ca fatalitate.

În viziunea creștină, suferința nu reprezintă o înfrângere totală pentru persoană. Privind la Isus Cristos care și-a asumat condiția omului și odată cu ea și suferința și moartea, creștinul învață că, viața, suferința și moartea, văzute din prisma iubirii salvează umanitatea. De această iubire are parte nu doar cel care suferă, dar și acela care este alături de durerea și suferința semenului său.

Trebuie să remarcăm că Dumnezeu a lucrat și lucrează pentru ca suferința să fie ușurată. Acest lucru s-a împlinit prin venirea propriului său fiu, Isus Cristos, care prin viața, moartea și învierea sa, a triumfat asupra păcatului și a răului devenind el însuși „cheia” pentru soluționarea problemei suferinței. Prin moartea sa el ne eliberează de sub pedeapsa păcatului; prin viața sa, prin înviere el ne dă putere asupra păcatului, în măsura în care îl lăsăm pe el să ne conducă viața. Isus Cristos ușurează suferința în măsura în care este trăit de fiecare om în parte, fiecare cu propriile sale limite și slăbiciuni cu care s-a împovărat încă de la începutul istoriei mântuirii.

Putem rezuma aceste scurte considerații prin faptul că Dumnezeu nu poate fi acuzat de impasibilitate, deoarece a făcut tot ce se putea face, trimițând pe însuși fiul său, Isus Cristos, din iubire pentru natura umană decăzută.

Noi trebuie să ținem minte că Dumnezeu a acționat în favoarea noastră pentru a curăța lumea de suferință, și faptul uluitor este că a făcut acest lucru, suferind el însuși. Dumnezeu, care l-a iubit pe Fiul său, l-a lăsat să sufere pentru ca tu și eu să putem fi scăpați (salvați) prin suferință. Datorită pătimirii și morții lui Isus Cristos, aceia care l-au primit pe el ca mântuitor al lor personal, vor fi eliberați de cea mai intensă suferință imaginabilă: eterna separare de Dumnezeu.

În suferința lui Dumnezeu însuși trebuie să vedem marea sa iubire. Numai în clipa în care privim la crucea lui Isus Cristos, vom ajunge să cunoaștem și să experimentăm adâncul iubirii lui Dumnezeu față de noi. Planul lui Dumnezeu este să îndepărteze răul printr-o manifestare a iubirii sale, demonstrată pe crucea calvarului prin jertfa propriului fiu, Isus Cristos. În iubirea lui Dumnezeu găsim cheia rezolvării definitive a problemei suferinței.

Cu toate că Iob nu a putut înțelege scopul ultim al acțiunilor lui Dumnezeu, el s-a putut încrede, pur și simplu, în Dumnezeu. Datorită faptului că Domnul cunoaște și înțelege toate lucrurile, noi ne putem încredința lui, știind că el va proceda cu noi cum este mai bine. Întotdeauna vor exista „secrete” (mistere) în spatele acțiunilor lui Dumnezeu și motive pentru care noi nu putem cuprinde aceste secrete. Dumnezeu este infinit; omul, în schimb, este finit. Dar, bazându-ne pe ceea ce știm despre caracterul lui Dumnezeu, demonstrat în chip suprem pe cruce, putem fi încredințați că el face ceea ce este mai bine pentru viețile noastre.

Suferința umană răscumpărată, sfințită și transformată într-un dar al lui Dumnezeu pentru mântuire, devine purtătoare a lui Isus Cristos și generatoare de bunuri inestimabile pentru omenire. Transformă în interior toată ființa umană, recreează în el binele, eliberează iubirea oblativă și schimbă ambientul uman, creând o civilizație a iubirii.

În acest sens, o cateheză creștină despre suferință, fundamentată bine pe Sfânta Scriptură, bazată pe învățătura Sfinților Părinți și pe magisteriul Bisericii, propusă la diferite nivele și categorii de creștini, poate ajuta la cunoașterea valorilor și a sensului suferinței în viața creștină. Creștinul trebuie să fie conștient că numai devenind asemenea lui Isus Cristos în moarte va putea deveni asemenea lui și în înviere; prin înviere, Isus Cristos a învins lumea în mod definitiv.

Suferința se transformă, așadar, atunci când suntem conștienți de solidaritatea lui Dumnezeu. Este siguranța pe care o procură pacea interioară și bucuria spirituală, proprie celui care suferă cu generozitate și care își oferă suferințele ca sacrificiu viu, sfânt, plăcut lui Dumnezeu. Dacă vom avea aceste sentimente față de suferință, nu vom fi o povară pentru cei din jurul nostru și vom contribui la mântuirea tuturor prin suferința noastră. Durerea, boala și momentele întunecate ale existenței noastre vor avea o dimensiune profundă și purtătoare de speranță.

În fața misterului suferinței nu suntem singuri, ci împreună cu Isus Cristos. De aceea, să avem încredere în puterea și iubirea lui Dumnezeu și numai astfel vom reuși să trecem victorioși prin suferință. Isus Cristos este modelul nostru în suferință, iar ori de câte ori ne aflăm în momente grele, să-l chemăm în ajutor cu inima sinceră, invocând numele lui și rugându-ne plini de încredere, cu speranța că, într-o zi, vom avea parte de vederea gloriei sale.

BIBLIOGRAFIE

Alfaro J., „Fides in terminologia biblica”, în Gregorianum, 42/1961.

Alonso Schökel L. – Sicre Diaz J.L., I profeti, Borla, Roma 1996.

______, Salvezza e liberazione: L’Esodo, Dehoniane, Bologna 1997.

Amsler S. – Asurmendi J. – Auneau J. – Achard R.M., I profeti e i libri profetici, Borla, Roma 1994.

Asensio V.M., Introduzione allo studio della Bibbia. Libri sapienziali e altri scritti, V, Paideia, Brescia 1997.

Bernard C.A., Sofferenza, malattia, morte e vita cristiana, Paoline, Cinisello Balsamo 1990.

Bisoc I., „Isus Cristos și suferința omului”, în Lumen Fidei, Roman 1/2004.

______, „Isus Cristos, servitorul care suferă: Scandalul credinței creștine într-un Dumnezeu care suferă și neacceptarea sa în ambientul altor religii și al filozofiei”, în Lumen Fidei, Roman 1/2003.

______, Prefigurarea Mântuitorului și opera sa mântuitoare în Is 52,13-53,12, Serafica, Roman 2004.

Bonora A., „Male/dolore”, în Rossano P. – Ravasi G. – Girlanda A., Ed., Nuovo Dizionario di Teologia Biblica, Paoline, Cinisello Balsamo 1988.

Bosch J.S., Scritti paolini, Paideia, Brescia 2001.

Cappelletto G., Ed., Genesi (capitoli 1-11), Messaggero, Padova 2000.

______, In cammino con Israele. Introduzione all’Antico Testamento, EMP, Padova 2002.

Cavedo R., Profeti. Storia e teologia del profetismo nell’Antico Testamento, San Paolo, Cinisello Balsamo 1995.

Commissione Teologico-Storica del Grande Giubileo dell’Anno Duemilla, Cristo, Verbo del Padre, San Paolo, Cinisello Balsamo 1996.

Cosimo I., Condotta di vita e missione nella prima lettera di Pietro, Pontificia Università Gregoriana, Roma 1998.

D’Aquino Tommaso, La Somma Teologica, ESD, Bologna 1987.

D’urso, „Il dolore contesta l’amore”, în Rivista di Ascetica e Mistica, 9/1984.

Dacquino P., Peccato originale e redenzione secondo la Bibbia, Elle Di Ci, Torino-Leumann 1970.

De Fraine J., Adamo e la sua discendenza, Città Nuova, Roma 1968.

De Lacy J.M.A., I libri profetici, Paideia, Brescia 1996.

De Rosa G., Fede cristiana, tecnica e secolarizzazione, La Civiltà Cattolica, Roma 1970.

______, Gesù di Nazaret, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1996.

Dubarle A.M., Les sages d’Israel, Cerf, Paris 1946.

Enășoae I., Valoarea salvifică a suferinței în magisteriul papei Ioan Paul al II-lea, Sapientia, Iași 2003.

Festorazzi F., La Bibbia e il problema delle origini, Paideia, Brescia 1967.

Flick M. – Alszeghy Z., Il peccato originale, Queriniana, Brescia 1972.

______, Il mistero della croce, Queriniana, Brescia 19902.

Fries H., Teologia fondamentale, Queriniana, Brescia 1987.

Galot J., Gesù Liberatore. Cristologia, LEF, Firenze 1978.

______, Perche la sofferenza?, Ancora, Milano 1989.

Gerstenberger E.S., Psalms. Part I with an Introduction to Cultic Poetry (The Forms of the Old Testament Literature 14), Eerdmans, Grand Rapids 1988.

Gilbert M., „Sagesse de Salomon”, în DBS XI.

Gogarten F., L’annuncio di Gesù Cristo, Queriniana, Brescia 1978.

Gonnet D., Anche Dio conosce la sofferenza, Qiqajon, Magnano 2000.

Goppelt L., A Commentary on 1Peter, Baker, Grand Rapids 1993.

Gozzelino G., Il mistero dell’uomo in Cristo, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1991.

______, Vocazione e destino dell’uomo in Cristo, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1985.

Grelot P., Introduzione alla Bibbia, Paoline, Cinisello Balsamo 1987.

______, Péché originel et rédemption à partir de l’épître au Romains, Desclée & Co, Parigi -Tournai 1973.

Gutiérrez G., Parlare di Dio a partire dalla sofferenza dell’inocente. Una riflessione sul libro di Giobbe, Queriniana, Brescia 1992.

Iammarrone G., Gesù il Cristo salvezza dell’uomo, Borla, Roma 1981.

Ioan Paul al II-lea, Scrisoare enciclică Dives in misericordia, 30 noimbrie 1980.

______, Il dolore salvifico. Mesajul pentru Ziua Mondială a Bolnavului, 8 decembrie 1993.

______, Mesajul Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea cu ocazia Zilei Mondiale a Bolnavului, 11 februarie 2002, Presa Bună, Iași 2002.

Jeremias J., Le parabole di Gesù, Paideia, Brescia 1973.

Johnson E.A., Colei che é. Il mistero di Dio nel discorso teologico femminista, Queriniana, Brescia 1999.

Kasper W., Gesù il Cristo, Queriniana, Brescia 19896.

______, Il Dio di Gesù Cristo, Queriniana, Brescia 19894.

______, Introduzione alla fede, Queriniana, Brescia 1972.

Kraus H., Die Psalmen, Neukirchener Verlag, Neukirchen 1978.

Krimmer H., Epistola către Coloseni, Lumina Lumii, Korntal 1995.

Larcher C., Le Livre de la Sagesse ou la Sagesse de Salomon, III, Gabalda, Paris 1983-1985.

Latourelle R., „Miracolo”, în Barbaglio G. – Dianich S., Ed., Nuovo Dizionario di Teologia, Paoline, Roma 1982.

Lattanzio, De ira Dei, c.13: PL 7,121.

Légasse S., Marco, Borla, Roma 2000.

Leonardi G., „La fede nel popolo d’Israele e nelle prime comunità cristiane”, în Credere Oggi, 4/1984.

Lorenzin T., I salmi, Paoline, Milano 2001.

Maier G., Evanghelia după Luca, IV-V, Lumina Lumii, Korntal 1999.

Marconi G. – Termini C., Ed., I volti di Giobbe, Dehoniane, Bologna 2002.

Molari C., La fede nel Dio di Gesù, Camaldoli, Arezzo 1991.

Moltmann J., La via di Gesù Cristo, Queriniana, Brescia 1991.

Mondin B., Gesù Cristo salvatore dell’uomo. Cristologia storica e sistematica, ESD, Firenze 1993.

Mowinckel S., The Psalms in Israel’s Worship, II, Blackwell, Oxford 1967.

Musil A., Arabia Petraea, III, Kaiserliche Akademie der Wissenschaften, Wien 1907-1908.

Nobile M., Teologia dell’Antico Testamento, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1998.

Petercă V., Mesianismul în Biblie, Polirom, București 2003.

Piacentini E., Il Cristo unico ed universale Salvatore, Bannò, Roma 2002.

Porro C., Gesù il Salvatore. Iniziazione alla Cristologia, Dehoniane, Bologna 1992.

Prato G.L., „La persecuzione religiosa nell’ermeneutica maccabaica: l’ellenismo come paganesimo in Israele alla ricerca di identità tra il III sec. a.C. e il I sec. d.C.” (Atti del V Convegno di Studi Veterotestamentari), în Ricerche Storico-Bibliche, 1/1989.

Randellini L., „Passione e morte di Cristo”, în Rinaldi G. – De Benedetti P., Ed., Introduzione al Nuovo Testamento, Morcelliana, Brescia 1971.

Ranon A., San Paolo, vita e lettere, Messaggero, Padova 1991.

Ravasi G., „Gli uomini del dolore nell’Antico Testamento”, în Credere Oggi, 5/1985.

______, Il libro dei Salmi. Commento e attualizzazione, III, Dehoniane, Bologna 1981-1984.

Richardson A., La narraciónes evangélicas sobre milagros, Fax, Madrid 1975.

Sacchi A., I libri storici. Israele raconta la sua storia, Paoline, Milano 2000.

Sandrin L., „Parlare oggi di Gesù Cristo nella sofferenza”, în S. De Marchi, Ed., Gesù Cristo pienezza del tempo, Messaggero, Padova 2001.

Schillebeeckx E., Gesù. La storia di un vivente, Queriniana, Brescia 1976.

______, Il Cristo. La storia di una nuova prassi, Queriniana, Brescia 1980.

Selwyn E.G., The First Epistle of St. Peter. The Greek Text with Introduction, Notes and Essays, MacMillan, London 1947.

Serenthà M., Gesù Cristo, Ieri, oggi e sempre, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1988.

Serretti M., „L’uomo come passione di Dio. Riflessioni in margine alla Lettera Apostolica Salvifici doloris”, în Nuovo Areopago, 4/1985.

Settimio C., La Bibbia oggi per me, Rogate, Roma 1979.

Sfântul Augustin, Confesiuni, IX, Dacia, Cluj-Napoca 2002.

______, Enchiridion către Laurențiu, XI, Dacia, Cluj-Napoca 2002.

Vanhoye A., Dio ha tanto amato il mondo, Paoline, Milano 2003.

Viganó E., Mistero e storia. Dono e profezia del Concilio, SEI, Torino 1986.

Virgulin S., Isaia, San Paolo, Cinisello Balsamo 19956.

Vogels W., Giobbe, l’uomo che ha parlato bene di Dio, San Paolo, Cinisello Balsamo 2001.

Von Rad G., Genesi, Paideia, Brescia 1969.

Weiser A., Giobbe, Paideia, Brescia 1975.

______, I salmi. Parte prima: 1-60, Paideia, Brescia 1984.

Wénin A., Entrare nei Salmi, Dehoniane, Bologna 2002.

Westermann C., „Genesis”, I, în BKAT.

Zevini G. – Cabra P.G., I racconti della passione, Queriniana, Brescia 2003.

=== CONCLUZIE ok. ===

CONCLUZIE

Printre nenumăratele răspunsuri oferite de știință, de filozofie, de religiile existente pe întreg mapamond și în fața tentațiilor de a gândi că nu există nici un răspuns afară de acela al absurdității vieții de suferință și de moarte, propunerea creștină reprezintă o invitație pentru orice persoană în depășirea riscului inutilității în căutarea unei semnificații posibile de oferit, chiar și suferinței inevitabile întrupată în condiția umană: asumând viața ca o datorie, se dă o perspectivă de valoare și însemnătate suferinței și morții și nu o situație ca fatalitate.

În viziunea creștină, suferința nu reprezintă o înfrângere totală pentru persoană. Privind la Isus Cristos care și-a asumat condiția omului și odată cu ea și suferința și moartea, creștinul învață că, viața, suferința și moartea, văzute din prisma iubirii salvează umanitatea. De această iubire are parte nu doar cel care suferă, dar și acela care este alături de durerea și suferința semenului său.

Trebuie să remarcăm că Dumnezeu a lucrat și lucrează pentru ca suferința să fie ușurată. Acest lucru s-a împlinit prin venirea propriului său fiu, Isus Cristos, care prin viața, moartea și învierea sa, a triumfat asupra păcatului și a răului devenind el însuși „cheia” pentru soluționarea problemei suferinței. Prin moartea sa el ne eliberează de sub pedeapsa păcatului; prin viața sa, prin înviere el ne dă putere asupra păcatului, în măsura în care îl lăsăm pe el să ne conducă viața. Isus Cristos ușurează suferința în măsura în care este trăit de fiecare om în parte, fiecare cu propriile sale limite și slăbiciuni cu care s-a împovărat încă de la începutul istoriei mântuirii.

Putem rezuma aceste scurte considerații prin faptul că Dumnezeu nu poate fi acuzat de impasibilitate, deoarece a făcut tot ce se putea face, trimițând pe însuși fiul său, Isus Cristos, din iubire pentru natura umană decăzută.

Noi trebuie să ținem minte că Dumnezeu a acționat în favoarea noastră pentru a curăța lumea de suferință, și faptul uluitor este că a făcut acest lucru, suferind el însuși. Dumnezeu, care l-a iubit pe Fiul său, l-a lăsat să sufere pentru ca tu și eu să putem fi scăpați (salvați) prin suferință. Datorită pătimirii și morții lui Isus Cristos, aceia care l-au primit pe el ca mântuitor al lor personal, vor fi eliberați de cea mai intensă suferință imaginabilă: eterna separare de Dumnezeu.

În suferința lui Dumnezeu însuși trebuie să vedem marea sa iubire. Numai în clipa în care privim la crucea lui Isus Cristos, vom ajunge să cunoaștem și să experimentăm adâncul iubirii lui Dumnezeu față de noi. Planul lui Dumnezeu este să îndepărteze răul printr-o manifestare a iubirii sale, demonstrată pe crucea calvarului prin jertfa propriului fiu, Isus Cristos. În iubirea lui Dumnezeu găsim cheia rezolvării definitive a problemei suferinței.

Cu toate că Iob nu a putut înțelege scopul ultim al acțiunilor lui Dumnezeu, el s-a putut încrede, pur și simplu, în Dumnezeu. Datorită faptului că Domnul cunoaște și înțelege toate lucrurile, noi ne putem încredința lui, știind că el va proceda cu noi cum este mai bine. Întotdeauna vor exista „secrete” (mistere) în spatele acțiunilor lui Dumnezeu și motive pentru care noi nu putem cuprinde aceste secrete. Dumnezeu este infinit; omul, în schimb, este finit. Dar, bazându-ne pe ceea ce știm despre caracterul lui Dumnezeu, demonstrat în chip suprem pe cruce, putem fi încredințați că el face ceea ce este mai bine pentru viețile noastre.

Suferința umană răscumpărată, sfințită și transformată într-un dar al lui Dumnezeu pentru mântuire, devine purtătoare a lui Isus Cristos și generatoare de bunuri inestimabile pentru omenire. Transformă în interior toată ființa umană, recreează în el binele, eliberează iubirea oblativă și schimbă ambientul uman, creând o civilizație a iubirii.

În acest sens, o cateheză creștină despre suferință, fundamentată bine pe Sfânta Scriptură, bazată pe învățătura Sfinților Părinți și pe magisteriul Bisericii, porpusă la diferite nivele și categorii de creștini, poate ajuta la cunoașterea valorilor și a sensului suferinței în viața creștină. Creștinul trebuie să fie conștient că numai devenind asemenea lui Isus Cristos în moarte va putea deveni asemenea lui și în înviere; prin înviere, Isus Cristos a învins lumea în mod definitiv.

Suferința se transformă, așadar, atunci când suntem conștienți de solidaritatea lui Dumnezeu. Este siguranța pe care o procură pacea interioară și bucuria spirituală, proprie celui care suferă cu generozitate și care își oferă suferințele ca sacrificiu viu, sfânt, plăcut lui Dumnezeu. Dacă vom avea aceste sentimente față de suferință, nu vom fi o povară pentru cei din jurul nostru și vom contribui la mântuirea tuturor prin suferința noastră. Durerea, boala și momentele întunecate ale existenței noastre vor avea o dimensiune profundă și purtătoare de speranță.

În fața misterului suferinței nu suntem singuri, ci împreună cu Isus Cristos. De aceea, să avem încredere în puterea și iubirea lui Dumnezeu și numai astfel vom reuși să trecem victorioși prin suferință. Isus Cristos este modelul nostru în suferință, iar ori de câte ori ne aflăm în momente grele, să-l chemăm în ajutor cu inima sinceră, invocând numele lui și rugându-ne plini de încredere, cu speranța că, într-o zi, vom avea parte de vederea gloriei sale.

=== INTROD. ok. ===

INTRODUCERE

O problemă existențială, cu care s-a confruntat omul încă de la începutul apariției sale pe pământ și care a suscitat o preocupare deosebită, a fost, și continuă să fie, suferința umană.

În mod repetat, în interiorul omului are loc o neliniște sufletească cât privește originea misterioasă a suferinței, dar și dorința de a căuta un răspuns satisfăcător la întrebarea zguduitoare „De ce suferința?”. Fără a dramatiza, se poate afirma importanța suferinței în viața umană atât de profundă încât nimic nu neliniștește atât de intens sufletul și inima, implicit întreaga persoană umană.

Împreună mulțimea acelora care susțin că suferința este o problemă centrală a omului, papa Ioan Paul al II-lea o tratează ca atare în Scrisoarea apostolică Salvifici doloris. Referitor la problema suferinței, Sfântul Părinte se exprimă astfel:

„Poate nimic altceva decât ea nu cere cu stringență în realitatea sa obiectivă, să fie tratată, meditată și concepută sub forma unei probleme explicite și, prin urmare, în jurul ei să se pună întrebări și să se caute răspunsuri. După cum se vede, aici nu e vorba numai de a face o descriere a suferinței (…) când vrem să penetrăm universul suferinței umane” (SD 5).

Dacă viața rămâne în multe aspecte un mister, suferința sau moartea reprezintă misterul ultimului act uman pe care omul este chemat să-l realizeze. În fiecare om, indiferent de gradul său de sfințenie, suferința produce o serie de frământări, o neliniște care cuprinde ființa sa, fapt surprins și de Evanghelia după Matei prin cuvintele lui Isus Cristos în grădina Ghetsemani: „Părintele meu, de este cu putință, treacă de la mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc eu, ci precum tu voiești” (Mt 26,39). Nu sunt necesare dezbateri amănunțite pentru a constata existența suferinței în complexitatea trăirilor interpersonale și raționale: aceasta este o realitate evidentă. Cu toate că, omul s-a întâlnit întotdeauna cu această realitate și trebuie să admitem faptul că nimeni nu a putut în să-i pătrundă misterul în mod definitiv. Cu ajutorul credinței însă, putem recunoaște și descoperi cum Isus Cristos, intrat el însuși în suferință, ne-a îngăduit să ne folosim de ea ca de un instrument pentru a ajunge la mântuire.

Dacă omul a fost în stare să dezlănțuie durerea odată cu intrarea păcatului în lume, el nu a fost capabil să o încătușeze din nou. Isus Cristos s-a făcut pe sine modelul suferinței, iar din durere a făcut un instrument de împăcare și de reconciliere a alianței dintre Dumnezeu și om.

Motivul care m-a determinat să fac o cercetare asupra suferinței îl constituie dureroasa experiență a situației în mine însumi cât și în jurul persoanelor pe care le-am întâlnit, în diferitele ipostaze: prin vizitele la bolnavii din spital, prin nenumăratele obiecții la adresa lui Dumnezeu de către cei aflați în suferință, prin incapacitatea omului de a-și oferi un răspuns și o posibilitate de redresare a propriei persoane către cel care a suferit pentru noi, Isus Cristos. S-ar putea spune că aceasta reprezintă o provocare la interiorizare a valorilor umane și compasiune pentru cel de lângă mine; și nu în ultimul rând, tăcerea în fața unui mister vizibil, și totodată, de neînțeles.

Obiectivul lucrării de față îmbrățișează un triplu aspect evidențiat și fragmentat în decursul studiului în 3 capitole:

Capitolul întâi insistă pe originea și dezvoltarea condiției omului odată cu consecința păcatului său, păcat care a dus la separarea creatului de creatorul său, a omului de umanitatea sa. Rând pe rând, fiecare carte biblică a Vechiului Testament analizată a fost interpretată sub spectrul acestei considerații în vederea unei reevaluări reale și satisfăcătoare a decăderii naturii umane.

Capitolul al doilea intenționează să desăvârșească mentalitatea Vechiului Testament odată cu apariția pe firmamentul Noului Testament a întrupării Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos, el însuși anunțat de toți profeții precedenți timpului său, răstignit și mort pe o cruce, dar care a treia zi ne-a redat speranța și bucuria unei posibili învieri a omului, implicit a creștinului, a celui care se va încrede în el până la sfârșit.

Capitolul al treilea nu face altceva decât să parcurgă întreaga Sfântă Scriptură, propunându-și să sublinieze modelul suferinței de urmat: Isus Cristos suferind. Totodată, învierea lui Isus Cristos îndreaptă omul, nu spre un trecut plin de suferințe fără nici un sens, ci spre un viitor al bucuriei și speranței că într-o zi ne vom bucura și noi de aceeași înviere cu Isus Cristos. Pentru a învia, creștinul este chemat, în mod paradoxal, la moarte: prin suferință se ajunge la înviere și, totodată, la mântuirea promisă de Isus Cristos tuturor acelora care îl vor mărturisi, chiar cu prețul propriei vieți, propriei suferințe, propriei abandonări.

În acest mod, se desfășoară întreaga cercetare de față, care, nu oferă, neapărat o soluție viabilă și rațională, ci, mai curând, insistă pe faptul că Isus Cristos este sensul și soluția tuturor suferințelor pe care le experimentăm în credință.

=== SIGLE ok. ===

CUPRINS

CUPRINS………………………………………………………………………………3

SIGLE ȘI ABREVIERI………………………………………………………………..5

INTRODUCERE……………………………………………………………………….7

CAPITOLUL I

SUFERINȚA CONSECINȚĂ A PĂCATULUI ÎN VECHIUL TESTAMENT……….10

Punctul de plecare al suferinței………………………………………………..10

Binomul rău – suferință………………………………………………..10

Dumnezeu a creat toate bune……………………………………………12

Drama lui Iob………………………………………………………………….14

Suferința, ascultare din credință………………………………………..15

Revolta și rugăciunea dreptului Iob…………………………………….17

Misterul lui Dumnezeu………………………………………………….18

Suferința în Cartea Psalmilor…………………………………………………..19

Principalele genuri literare……………………………………………..20

Psalmii de lamentație…………………………………………………..22

Rugăciunea celui care suferă……………………………………………23

Servitorul care suferă Is 52,13-53,12…………………………………………..25

Semnificația termenului „ebed”………………………………………25

Împărțirea cântărilor Servitorului lui Iahve în Is 40-50………………26

Panoramă doctrinală…………………………………………………28

Istoria Macabeilor……………………………………………………………29

Perioada istorică………………………………………………………..29

Etapele purificării templului 2Mac 1,1-10,8……………………………30

Integralismul religios……………………………………………………32

CAPITOLUL II

DIALECTICA DINTRE SUFERINȚĂ ȘI FERICIRE ÎN NOUL TESTAMENT…….34

Activitatea lui Isus în favoarea alinării suferinței……………………………34

Miracolele, semnul prezenței mântuitoare a Împărăției în Isus………34

În Sinoptici……………………………………………………34

În Evanghelia după Ioan……………………………….……..35

Însemnătatea teologică a miracolelor lui Isus………………….……….36

Cristos, unicul salvator al omenirii………………………….…………38

Patima și moartea lui Isus pe cruce……………………………………….……39

Evenimentul morții tragice a lui Isus în relatările evanghelice…….…39

Suferința și moartea lui Isus Cristos, semnele ascultării față de

iubirea Tatălui…………………………………………………………

Suferința dă sens vieții creștine………………………………………………44

Cristos, sensul suferinței umane………………………………………44

Plinătatea suferinței în Cristos………………………………….……46

Îndemnul apostolilor adresat creștinilor cu privire la modelul de suferință deință de urmat………………………………………………………………………47

Participarea la suferința lui Cristos în 1Pt 4,16………………………47

Suferința întemeiată pe credință în Col 1,24………………………… 49

CAPITOLUL III

VALOAREA SUFERINȚEI ÎN VIAȚA UMANĂ ȘI CREȘTINĂ ÎN

CONTEXT CONTEMPORAN…………………………………………………………

Ce este suferința? Viziunea creștină asupra argumentului……………………52

Puterea suferinței de a schimba omul…………………………………………55

Un posibil medicament………………………………………………….55

Suferința, izvor de maturizare creștină………………………………….56

Credința în Dumnezeu…………………………………………………………58

Credința în Isus Cristos…………………………………………………58

Credința, întâlnire personală cu Dumnezeu…………………………….61

Mântuirea prin Cristos care a suferit…………………………………….……62

Pornind de la Cristos suferind…………………………………………..62

Valabilitatea suferinței lui Cristos pentru creștin………………………64

Suferința devine mister………………………………………………………66

Realitatea suferinței în viața creștinului………………………………66

Învierea, forța victorioasă a suferinței………………………………….67

CONCLUZIE…………………………………………………………………………….69

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………… 72

SIGLE ȘI ABREVIERI

1. Cărțile biblice

Gen Cartea Genezei

Num Cartea Numerilor

Dt Cartea Deuteronomului

Ios Cartea lui Iosue

Jud Cartea Judecătorilor

2Sam Cartea a doua a lui Samuel

1Rg Cartea întâi a Regilor

2Rg Cartea a doua a Regilor

Esd Cartea lui Esdra

1Mac Cartea întâi a Macabeilor

2Mac Cartea a doua a Macabeilor

Iob Cartea lui Iob

Ps Cartea Psalmilor

Înț Cartea Înțelepciunii

Is Cartea profetului Isaia

Ier Cartea profetului Ieremia

Lam Cartea Lamentațiunilor (Pângerile lui Ieremia)

Ez Cartea profetului Iezechiel

Am Cartea profetului Amos

Mt Evanghelia după sfântul Matei

Mc Evanghelia după sfântul Marcu

Lc Evanghelia după sfântul Luca

In Evanghelia după sfântul Ioan

Fap Faptele Apostolilor

Rom Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani

1Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni

2Cor Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni

Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni

Col Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni

1Tim Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Timotei

Evr Scrisoarea către Evrei

1Pt Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru

Ap Cartea Apocalipsului

2. Alte sigle

BKAT Biblischer Kommentar. Altes Testament, Neukirchen-Vlyun 1983.

DBS M. Cazelles – A. Feuil, Ed., Dictionnaire de la Bible. Supplément, I-V, Paris 1926-1928.

EV Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Evangelium Vitae, 25 martie 1995.

GS Conciliul Vatican al II-lea, Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes.

NDT G. Barbaglio – S. Dianich, Ed., Nuovo Dizionario di Teologia, Paoline, Roma 1982.

NDTB P. Rossano – G. Ravasi – A. Girlanda, Ed., Nuovo Dizionario di Teologia Biblica, Paoline, Cinisello Balsamo 1988.

PL J.P. Migne, Ed., Patrologiae cursus completus. Series Latina, I-CCXXI, Paris 1841-1864.

RMs Ioan Paul al II-lea, Scrisoare enciclică Redemptoris missio, 7 decembrie 1990.

SD Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică asupra sensului creștin al suferinței umane Salvifici doloris, Paoline, Milano 199710.

3. Abrevieri

art. articol (e)

cf. vezi

d.C. după Cristos

etc. etcaetera

Ed. editor (editori)

EMP Edizione Messaggero Padova

ESD Edizioni Studio Domenicano

Ibid. pentru același autor și aceeași operă

î.C. înainte de Cristos

LEF Libreria Editrice Firenze

n. număr (e)

op.cit. opera citată

q. quaestione

SEI Società Editrice Internazionale, Torino

ș.u. și următoarele

v. verset (e)

INTRODUCERE

O problemă existențială, cu care s-a confruntat omul încă de la începutul apariției sale pe pământ și care a suscitat o preocupare deosebită, a fost, și continuă să fie, suferința umană.

În mod repetat, în interiorul omului are loc o neliniște sufletească cât privește originea misterioasă a suferinței, dar și dorința de a căuta un răspuns satisfăcător la întrebarea zguduitoare „De ce suferința?”. Fără a dramatiza, se poate afirma importanța suferinței în viața umană atât de profundă încât nimic nu neliniștește atât de intens sufletul și inima, implicit întreaga persoană umană.

Împreună mulțimea acelora care susțin că suferința este o problemă centrală a omului, papa Ioan Paul al II-lea o tratează ca atare în Scrisoarea apostolică Salvifici doloris. Referitor la problema suferinței, Sfântul Părinte se exprimă astfel:

„Poate nimic altceva decât ea nu cere cu stringență în realitatea sa obiectivă, să fie tratată, meditată și concepută sub forma unei probleme explicite și, prin urmare, în jurul ei să se pună întrebări și să se caute răspunsuri. După cum se vede, aici nu e vorba numai de a face o descriere a suferinței (…) când vrem să penetrăm universul suferinței umane” (SD 5).

Dacă viața rămâne în multe aspecte un mister, suferința sau moartea reprezintă misterul ultimului act uman pe care omul este chemat să-l realizeze. În fiecare om, indiferent de gradul său de sfințenie, suferința produce o serie de frământări, o neliniște care cuprinde ființa sa, fapt surprins și de Evanghelia după Matei prin cuvintele lui Isus Cristos în grădina Ghetsemani: „Părintele meu, de este cu putință, treacă de la mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc eu, ci precum tu voiești” (Mt 26,39). Nu sunt necesare dezbateri amănunțite pentru a constata existența suferinței în complexitatea trăirilor interpersonale și raționale: aceasta este o realitate evidentă. Cu toate că, omul s-a întâlnit întotdeauna cu această realitate și trebuie să admitem faptul că nimeni nu a putut în să-i pătrundă misterul în mod definitiv. Cu ajutorul credinței însă, putem recunoaște și descoperi cum Isus Cristos, intrat el însuși în suferință, ne-a îngăduit să ne folosim de ea ca de un instrument pentru a ajunge la mântuire.

Dacă omul a fost în stare să dezlănțuie durerea odată cu intrarea păcatului în lume, el nu a fost capabil să o încătușeze din nou. Isus Cristos s-a făcut pe sine modelul suferinței, iar din durere a făcut un instrument de împăcare și de reconciliere a alianței dintre Dumnezeu și om.

Motivul care m-a determinat să fac o cercetare asupra suferinței îl constituie dureroasa experiență a situației în mine însumi cât și în jurul persoanelor pe care le-am întâlnit, în diferitele ipostaze: prin vizitele la bolnavii din spital, prin nenumăratele obiecții la adresa lui Dumnezeu de către cei aflați în suferință, prin incapacitatea omului de a-și oferi un răspuns și o posibilitate de redresare a propriei persoane către cel care a suferit pentru noi, Isus Cristos. S-ar putea spune că aceasta reprezintă o provocare la interiorizare a valorilor umane și compasiune pentru cel de lângă mine; și nu în ultimul rând, tăcerea în fața unui mister vizibil, și totodată, de neînțeles.

Obiectivul lucrării de față îmbrățișează un triplu aspect evidențiat și fragmentat în decursul studiului în 3 capitole:

Capitolul întâi insistă pe originea și dezvoltarea condiției omului odată cu consecința păcatului său, păcat care a dus la separarea creatului de creatorul său, a omului de umanitatea sa. Rând pe rând, fiecare carte biblică a Vechiului Testament analizată a fost interpretată sub spectrul acestei considerații în vederea unei reevaluări reale și satisfăcătoare a decăderii naturii umane.

Capitolul al doilea intenționează să desăvârșească mentalitatea Vechiului Testament odată cu apariția pe firmamentul Noului Testament a întrupării Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos, el însuși anunțat de toți profeții precedenți timpului său, răstignit și mort pe o cruce, dar care a treia zi ne-a redat speranța și bucuria unei posibili învieri a omului, implicit a creștinului, a celui care se va încrede în el până la sfârșit.

Capitolul al treilea nu face altceva decât să pătrundă întreaga Sfântă Scriptură, propunându-și să sublinieze modelul suferinței de urmat: Isus Cristos suferind. Totodată, învierea lui Isus Cristos îndreaptă omul, nu spre un trecut plin de suferințe fără nici un sens, ci spre un viitor al bucuriei și speranței că într-o zi ne vom bucura și noi de aceeași înviere cu Isus Cristos. Pentru a învia, creștinul este chemat, în mod paradoxal, la moarte: prin suferință se ajunge la înviere și, totodată, la mântuirea promisă de Isus Cristos tuturor acelora care îl vor mărturisi, chiar cu prețul propriei vieți, propriei suferințe, propriei abandonări.

În acest mod, se desfășoară întreaga cercetare de față, care, nu oferă, neapărat o soluție viabilă și rațională, ci, mai curând, insistă pe faptul că Isus Cristos este sensul și soluția tuturor suferințelor pe care le experimentăm în credință.