Succesiunii Testamentare
Capitolul I: Considerații generale privind succesiunea testamentară
Generalități privind succesiunea
Evoluția succesiunii testamentare în plan doctrinar și legislativ
Noțiunea și caracterele juridice ale succesiunii testamentare
Capitolul II: Deschiderea succesiunii
2.1. Momentul și locul deschiderii succesiunii
2.2. Condițiile legale pentru a putea moșteni
2.3. Patrimoniul succesoral
Capitolul III: Statutul juridic al testamentului
3.1. Condițiile de fond și de formă ale testamentului
3.2. Tipurile testamentului
3.3. Modificarea, revocarea și caducitatea testamentului
Capitolul IV: Aspecte practice privind succesiunea testamentară
Concluzii
Anexe
Introducere
Dreptul civil cuprinde „în rețeaua deasă a normelor sale întreaga viață a omului, de la naștere, ba chiar de la zămislire până la moarte și la urmarea ei patrimonială, moștenirea, care mai este numită și „succesiune” sau „ereditate”. În acest context în doctrină se apreciază că locul liberalităților (inter viv os și mor tis causa) se află între contractele speciale și succesiuni[1].
Dreptul succesoral cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează transmiterea patrimoniului de la defunct către urmașii săi. Succesiunea înseamnă o continuitatea a unei situații juridice de la o persoană la alta, înlocuirea persoanei putând avea loc în integralitatea patrimoniului său, ceea ce constituie o succesiune cu titlu universal, sau numai într-un raport juridic, ceea ce constituie o succesiune cu titlu particular.
Actualitatea și importanța temei cercetate.
La etapa actuală, odată cu schimbările esențiale a raporturilor patrimoniale, dreptul succesoral devine o instituție de bază a acestor raporturi. Acest fenomen este legat de faptul, că s-a mărit volumul bunurilor în circuitul civil, care pot fi obiecte a dreptului de proprietate. De aici apare nevoia și deopotrivă rațiunea transmiterii succesorale către moștenitorii celui decedat, care în această formă își prelungește ceea ce a rămas din personalitatea sa.
Deci, înflorirea proprietății private, eliberarea acesteia de îngrădirile ce au existat de-a lungul secolelor duc la creșterea importanței succesiunii în orice societate, deoarece proprietatea se perpetuează transmițându-se [2].
În zilele noastre succesiunea este un eveniment juridic, a cărei reglementare nu va cădea în neîntrebuințare, precum alte fapte din sfera socială care nu mai prezentau interes pentru societate – reglementări ce țineau de colhozuri și sovhozuri, care azi nu mai există. Toți cetățenii au dreptul la moștenire, fără deosebire între bărbat ori femeie, ba chiar dreptul la moștenire îl are și copilul din momentul concepției, cu condiția de a se naște viu, pe când în Roma Antică, dreptul la moștenire îl aveau copiii doar dacă se nășteau cu chip de om.
Codul Civil al Republicii Moldova consacră succesiunii un întreg capitol, Cartea a patra ”Dreptul succesoral”, precum și Legea cu privire la notariat conține un șir de norme cu privire la procedura succesorală, deschiderea procedurii succesorale, inventarierea și paza bunurilor succesorale, eliberarea certificatului de moștenitor și certificatului ce atestă calitatea de moștenitor, precum și alte reglementări ce țin de activitatea notarului[3].
Actualitatea tematicii supuse cercetării este argumentată de aspectul inovațional al unor subiecte elucidate în contextul lucrării, care vin să contribuie la dezvoltarea doctrinei naționale în materia succesiunii testamentare, luându-se în considerare diversitatea reformelor social-economice ce au derulat pe parcursul ultimului deceniu în Republica Moldova, care, prin esența lor, și-au extins într-un mod indirect efectele și asupra relațiilor succesorale, în general, și a celor testamentare, în special.
Actualitatea tematicii se mai poate desprinde și din varietatea dificultăților ce afectează valabilitatea testamentelor, condiționate de lipsa unor reglementări în materia testamentelor, care ar scoate în evidență acele particularități proprii condițiilor de fond și de formă ale testamentelor care ar permite în practică înlăturarea controverselor jurisprudențiale ce țin de aplicarea corectă și uniformă a legislației în domeniul succesiunii testamentare.
Scopul și obiectivele investigației.
Scopul temei constă în cercetarea sub toate aspectele a reglementărilor privind noțiunea, condițiile de valabilitate, efectele, problemele întâlnite în succesiunea testamentară. În acest sens, lucrarea de față își propune să asigure o analiză aprofundată a tuturor particularităților succesiunii testamentare.
Scopul primordial al tezei de licență constă în faptul unei abordări concrete și cercetări a unui studiu complet, complex și armonios asupra succesiunii testamentare atât în plan teoretic, cat și practic. Asemenea în efectuarea unei analize detaliate a cadrului legal în material de succesiune testamentară în vederea evidențierii lacunelor, care crează dificultăți în activitatea notarială și practica judiciară. Acest studiu va fi utilizat pentru lărgirea cunoștințelor juridice, excluderea litigiilor, adoptarea unor hotărâri corecte.
Atingerea scopului propus presupune realizarea următoarelor obiective:
Analiza evolutivă a cadrului legal și doctrinar în materia succesiunii testamentare;
Analiza noțiunilor legale și a celor doctrinare în scopul individualizării celor mai esențiale elemente definitorii ale testamentului, fără de care acest act juridic nu și-ar putea produce efectele scontate;
Aprecierea finalităților juridice ale caracterelor juridice ale succesiunii testamentare și stabilirea limitelor de extindere a acestora;
Determinarea modului și procedurii de deschidere a moștenirii, patrimoniul succesoral;
Delimitarea succesiunii legale de cea testamentară;
Determinarea , analiza legislației și literaturii de specialitate;
Evidențierea problemelor de ordin legal teoretic și practic;
Analiza practicii judiciare naționale și a celei străine în materia succesiunii testamentare pentru a stabili cele mai frecvente cauze și situații juridice ce afectează valabilitatea testamentelor;
Analiza minuțioasă a legislației civile care reglementează condițiile de-a moșteni prin testament, făcând unele comparații cu legislațiile civile ale altor state pentru a depista lacunele existente în legislația civilă a Republicii Moldova și a face unele propuneri de lege.
Metode utilizate în cercetarea tezei.
La întocmirea prezentei lucrări s-a bazat pe studierea materialului doctrinar teoretic, normativ legislativ și practic, cu aplicarea metodelor: istorică, sistematică, analitică, juridico-comparativă și logico-juridică.
Baza teoretică, metodologică și empirică a tezei o constituie legislația Republicii Moldova, literatura juridică de specialitate autohtonă și lucrările unor savanți din Rusia, România, Franța (lista bibliografică se anexează).
La fel, în calitate de instrument sunt utilizate și metodele: monografică, statistică, analiza logică și practică.
Suportul metodologic, teoretic și științific al investigațiilor.
În vederea realizării scopului propus în îndeplinirea tezei de licență și anume aprofundarea cunoștințelor, mă voi conduce de următoarele surse: legislația Republicii Moldova – Constituția, Codul Civil al RM, Codul de procedură civilă, Legea cu privire la proprietate, Legea cu privire la notariat, Legea privind actele de stare civilă, practica judiciară – Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a RM cu privire la examinarea litigiilor judiciare în cazurile despre succesiune, Comentariul Codului Civil, cercetări științifice ale autorilor Gheorghe Chibac, Aurel Băieșu, Alexandru Rotari, Oleg Efrim, Bloșenco Andrei, Veronica Stoica, Nicolae Pușcaș, Elena Aramă, Elena Constantinescu, Dan Chirică, Dumitru Macovei, Stanciu D. Cărpenaru, Mihail Eliescu, Ștefan D. Săndulescu, Dimitrie Alexandresco, Andrei Galben, Petrică Trușcă, Bogdan Dumitrache, Marian Nicolae, Romeo Popescu, Corneliu Turianu, Matei B. Cantacuzino, V. I. Serebrovski, Julieta Manoliu, Francisk Deak, și alții.
Conținutul lucrării.
Prezenta lucrare este rezultatul cercetărilor și studierii minuțioasă asupra subiectului ales. În scopul realizării obiectivelor enumerate lucrarea a fost devizată în trei capitole teoretice, care la rîndul lor sunt devizate în paragrafe, partea practică, concluzie, anexe și bibliografie. Fiecare capitol abordând teme distincte însă cu o legătură indisolubilă, ceea ce conchide a fi tema abordată și anume succesiunea testamentară. Lucrarea a fost întocmită avînd la bază analiza teoretică a noțiunilor și prevederilor legale privind dreptul succesoral și aplicarea lor în practică.
Astfel, Capitolul I al tezei este denumit ”Considerații generale privind succesiunea testamentară”, care este consacrat generalităților privind succesiunea, este descrisă evoluția succesiunii testamentare în plan doctrinar și legislative, la fel este analizata noțiunea de succesiune testamentară în plan doctrinar, legislative și comunitar și sunt descrise caracterele juridice ale acesteia.
Capitolul II se referă la”Deschiderea succesiunii”. Sub acest aspect sunt analizate momentul și locul deschiderii succesiunii, condițiile legale pentru a putea moșteni, la fel, este determinat și analizat patrimoniul succesoral ca noțiune și este stabilit cu certitudine ce bunuri luate în ansamblu formează patrimonial succesoral.
Capitolul III este denumit ”Statutul juridic al testamentului” și este dedicat evidențierii particularităților de realizare a condițiilor de formă și de fond ale testamentului, abordate prin prisma unor reglementări din legislația națională și din cea străină referitoare la condițiile de valabilitate a actelor juridice, sunt analizate tipurile testamentului, atât prin caractere ce le individualizează, cat și prin caracterele care le împreunează, la fel este determinată și analizată modificarea, revocarea și caducitatea testamentului.
Capitolul IV este dedicat aspectelor practice a succesiunii testamentare, unde sunt exemplificate tipurile de testamente.
Concluziile includ în sine toate finalitățile la care s-a ajuns după efectuarea investigațiilor asupra succesiunii testamentare, la fel sunt incluse și propunerile privind modificarea legislației ce reglementează tema abordată.
Bibliografia reflectă totalitatea actelor normative, actelor subordonate legii, regulamentelor, monografiilor, articolelor științifice ce au servit drept suport la efectuarea cercetărilor necesare pentru a conchide o teză sub toți parametri înaintați și pentru a realiza scopul propus.
Analizînd și sintetizînd doctrina, actele normative naționale, precum și cele internaționale care se referă la tema tratată, am elaborat lucrarea în cauză încercînd să elucidăm într-un mod adecvat problema abordată și să aducem un element nou în tratarea ei.
Astfel, prezenta teză, prin cercetare complexă prezintă o lucrare științifică finalizată, care înglobează rezultatele cercetărilor științifice, recunoscute actuală și necesare teoriei și practicii.
1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND SUCCESIUNEA TESTAMENTARĂ
Generalități privind succesiunea
Omul constituie entitatea ce reprezintă scopul principal și ultim al dreptului. Astfel, dreptul nostru civil reglementează aproape întreaga viață a omului în aspectele sale mai importante, aspecte care privesc persoana fizică, ca subiect de drepturi civile, încă înainte de naștere și până la moarte, ba chiar și în privința consecințelor acestui eveniment.
În cadrul marilor instituții de drept roman, moștenirea ocupa un loc aparte, bine individualizat, cu particularități distincte, având nu numai reglementare amănunțită, ce reflecta preocuparea romanilor pentru lucruri clare, temeinice și lipsite de ambiguitate, dar și o evoluție ce nu poate fi desprinsă de realitatea politică, socială și economică a societății de acum cincisprezece secole.
Instituția succesiunii în dreptul civil este menită să asigure o continuitate a raporturilor patrimoniale, le mai importante, aspecte care privesc persoana fizică, ca subiect de drepturi civile, încă înainte de naștere și până la moarte, ba chiar și în privința consecințelor acestui eveniment.
În cadrul marilor instituții de drept roman, moștenirea ocupa un loc aparte, bine individualizat, cu particularități distincte, având nu numai reglementare amănunțită, ce reflecta preocuparea romanilor pentru lucruri clare, temeinice și lipsite de ambiguitate, dar și o evoluție ce nu poate fi desprinsă de realitatea politică, socială și economică a societății de acum cincisprezece secole.
Instituția succesiunii în dreptul civil este menită să asigure o continuitate a raporturilor patrimoniale, mai ales a celor cu privire la dreptul de proprietate în condițiile în care subiecții de drept, persoane fizice nu au o existență veșnică.
În legislația Republicii Moldova este frecvent utilizată noțiunea de ”succesiune”, care are un înțeles mai larg, ce depășește înțelesul termenilor de ”moștenire” sau ”ereditate”. Astfel, prin ”succesiune” înțelegem orice transmisiune de drepturi de la o persoană la alta, fie prin acte între vii, fie pentru cauză de moarte, transmisiune care poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular. Succesiunea poate opera prin acte între vii în diverse cazuri din viața socială, precum succederea în drepturile procesuale, când creditorul încheie un act juridic de cesiune a creanțelor, astfel dobânditorul creanțelor devine creditor al debitorului și se succede în drepturi cu creditorul inițial. O asemănătoare succedere există și în remiterea de datorie, cesiunea drepturilor litigioase precum și alte acțiuni prevăzute de lege. Un alt exemplu îl poate servi și un contract de vânzare – cumpărare a unui bun. Astfel, cumpărătorul este succesorul cu titlu particular al vărsătorului.
Termenul de succesiune desemnează într-o primă accepțiune un mod specific de dobândire sau de transmitere a proprietății pentru cauză de moarte (mortis causa), și anume succesiunea legală (ab intestat), enumerând și legatul, care este tot un mod de dobândire (transmitere) a proprietății pentru cauză de moarte (mortis causa), dar care are la bază voința celui decedat, iar nu legea cum se întâmplă în cazul moștenirii ab intesta t[23].
Termenul de ”succesiune” în sens restrâns, precum și cel de ”moștenire” sau ”ereditare” desemnează atât transmisiunea pe cauză de moarte, cat și obiectul acestei transmisiuni [4].
Până la adoptarea noului Cod civil al Republicii Moldova în legislația noastră moștenirea nu a fost definită expres, existența fenomenului dat nu îl poate neglija nimeni. Fiind parte a Uniunii RSS, RSS Moldovenească a beneficiat de legislația unică a spațiului sovietic, de doctrina științifică elaborată aici.( succesiunea legala)
Astfel, în doctrina juridică sovietică au fost date mai multe definiții acestei instituții de Drept de către știința dreptului succesoral [5]. Însă cea mai corectă rămîne a fi definiția elaborată de către Nikitiuk P.:”… dreptul succesoral ca instituție de drept reprezintă totalitatea normelor care reglementează ordinea și limitele de transmitere a drepturilor și obligațiilor decedatului la succesorii lui…”.
În tăcerea legii, în literatura de specialitate română moștenirea a fost definită ca fiind
transmisiunea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în viață [6].
Conform Hotărârii Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.13 din 03.10.2005 cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației la examinarea cauzelor despre succesiune, succesiunea constituie una dintre modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate prevăzute de alin.(2) art. 320 CC al RM, care include transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane fizice, juridice sau stat și reprezintă una dintre cele mai importante instituții ale legislației civile.
În alin.(1) art. 1432 CC al Republicii Moldova moștenirea este definită ca fiind transmisiunea patrimoniului unei persoane fizice decedate (cel ce a lăsat moștenirea) către succesorii săi. Iar conform art. 953 CC Român, moștenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă. În această situație observăm cu desăvârșire o asemănare între aceste două noțiuni, care au un scop comun, și anume cel de a elucida noțiunea de moștenire pentru o mai bună gestiune.
Pentru a stabili o explicație mai complexă a acestor noțiuni, am consultat dicționarul explicativ, unde noțiunea de moștenire, succesiune, ereditate sunt utilizate în sens de preluare a unor bunuri, materiale rămase de la o persoană decedată și pot fi considerate sinonime absolute anume sub acest aspect.
În literatura de specialitate s-a cerut ca într-o viitoare reglementare să se folosească un singur termen datorită dificultăților create de folosirea mai multor termen [7]. Considerăm că cei trei termeni folosiți – succesiune, ereditate și moștenire – au același înțeles, deci neputând produce dificultăți în interpretare, nu este necesară folosirea doar a unuia singur [8].
În legislația noastră mai este utilizată și noțiunea de succesiune ca sinonim al noțiunii de moștenire. Unii autori, de exemplu D. Alexandresco sau S. Cărpenaru, consideră că termenii succesiune și moștenire sânt sinonime: „Prin moștenire sau succesiune se înțelege transmisiunea patrimoniului unei persoane decedate la una sau mai multe persoane în viață”[29, p.17] sau „Prin moștenire se înțelege transmiterea drepturilor și obligațiilor patrimoniale ale unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane fizice în viață, numite moștenitori sau succesori” [55, p.379].
Aceste definiții sânt valabile în măsura în care ele se limitează la dreptul succesoral și doar în înțeles restrâns termenii „succesiune”, „moștenire” sau „ereditate” înseamnă fie „transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în viață ” [132, p.11], fie bunul sau bunurile care trec de la defunct la moștenitorii săi.
Din cele analizate, putem stabili că termenul de „succesiune” poate fi înțeles în două sensuri. În sens larg, succesiunea este un mod de dobândire a proprietății inter vivos (de exemplu, prin contracte ). În sens restrâns (sensul său propriu) succesiunea „este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă” (Hamagiu).
Din analiza definiției de mai sus rezultă că:
a) moștenirea este o transmisiune de patrimoniu;
b) obiectul transmisiunii este un patrimoniu (drepturi și obli‐ gații luate împreună);
c) transmisiunea se face de la o persoană decedată, către una sau mai multe persoane (fizice sau juridice);
d) persoana de la care se transmite moștenirea este numai o persoană fizică, regulile care guvernează moștenirea neputând‐se aplica în cazul încetării existenței unei persoane juridice (pentru care operează reguli specifice);
e) persoanele care dobândesc moștenirea trebuie să fie în ființă (să existe), neavând relevanță dacă sunt persoane fizice, per‐ persoane juridice sau statul.
Deasemenea, potrivit legislației Republicii Moldova, moștenirea, după izvorul ei, poate fi de două modalități. Astfel, conform art. 1432 Cod Civil al Republicii Moldova, ”moștenirea are loc conform testamentului (succesiunea testamentară) și în temeiul legii(succesiune legală)” [Cod civil, art.1432, alin (3)].
Pentru a stabili cu certitudine, care sunt limitele întinderii fiecărui succesiuni în parte, este necesar de a stabili care sunt criteriile de diferențiere și cele de individualizare, după cum urmează.
Pentru ca o persoană să moștenească în virtutea legii, nu este îndestulător ca ea să fie capabilă de a succede și să nu fie nedemnă mai trebuie să fie chemată de lege la moștenire, cu alte cuvinte să fie îmbrăcată cu calitatea de succesibil, adică să aibă vocație ereditară. Succesiunea este unul din modurile de dobândire a proprietății. Când o persoană încetează din viață, patrimoniul ce-l lasă se transmite anumitor persoane, prin modurile stabilite de lege.
Referindu-ne la aceste două forme ale moștenirii, este necesar de menționat faptul că ele pot coexista și nu se exclud una pe alta. Dacă testatorul nu a testat întreaga sa avere, printr-un testament, partea ne testată se supune succesiunii legale, adică la moștenire vin rudele decedatului și clasele de moștenitori legali specificate în art. 1500 din Codul Civil al RM.
Dacă defunctul a lăsat prin testament întreaga moștenire altor persoane, moștenitorii care au dreptul la o cotă obligatorie conform articolului 1505 din Codul Civil sunt succesorii de clasa I inapți de muncă. Acestor succesori le revine cel puțin ½ cotă-parte din cota ce li s-ar fi cuvenit fiecăruia în caz de succesiune legală. Dacă să privim în aspect comparativ cu prevederile Codului Civil din 01.07.1965 până în anul 2002 pe teritoriul Republicii Moldova, se reglementa rezerva succesorală în mărime de cel puțin 2/3 din cota ce s-ar fi cuvenit fiecărui succesor în cazul moștenirii legale, însă Codul civil actual, adoptat în 06.06.2002, prevede o micșorare a rezervei succesorale la ½ cotă-parte, după cum am menționat mai sus. Această modificare poate fi analizată mai amplu, datorită faptului că după cum știm persoanele inapte de muncă sunt acelea care din anumite considerente nu pot să desfășoare o activitate de muncă și se află în grija statului, unde cel din urmă, plătește acestor persoane lunar o pensie de întreținere. Din acest considerent, consider oportun logica prevederilor Codului Civil din 01.07.1965, datorită faptului că 2/3 cotă – parte le va acorda o mai bună viață, plus sunt în deficiențe fată de celelalte persoane.
Moștenirea testamentară înlătură pe cea legală în cazul în care nu există moștenitori care au dreptul la o cotă obligatorie din succesiune.
În continuare voi determina și analiza criteriile de delimitare a succesiunii testamentare de cea legală.
după temeiul apariției acestora.
Temeiul moștenirii testamentare îl constituie însăși testamentul. Pentru ca transmisia succesorală să ia forma moștenirii testamentare, testatorul, încă în timpul vieții trebuie să întocmească un testament (fie mistic, autentic sau olograf) în care indică toate bunurile ori o parte din bunuri și persoanele cărora dorește să le transmită. Testamentul trebuie să fie îndeplinit strict personal, în caz contrar – este declarat nul de instanța de judecată și locul moștenirii testamentare îl ia cea legală. Succesiunea legală apare în temeiul legii, în cazul în care nu există niciun testament și la moștenire vin rudele defunctului care au vocație succesorală. Această formă de succesiune există indiferent de voința omului, în sensul că în timpul vieții, persoana nu trebuie să efectueze anumite acte pentru ca succesorii lor să poată moșteni averea acesteia, succesiunea fiind deschisă după decesul ei.
după subiectele care au vocație succesorală.
În ceea ce privește succesiunea testamentară, cel ce lasă moștenirea nu este limitat în dreptul de a decide cui dorește să îi lase averea, nefiind obligat să acorde dreptul de a moșteni doar unui cerc restrâns de persoane, precum observăm în Codul Civil al RSSU, unde era limitată libertatea testării, nu era permisă testarea patrimoniului succesoral persoanelor care nu erau moștenitori legali.
Cei care dobândesc succesiune în baza legii sunt moștenitori universali, întrucât au vocație la întregul patrimoniu al defunctului [35], chiar și în cazul în care există mai mulți moștenitori, aceștia oricum au un titlu universal, fiecare dobândind o cotă-parte din întreg patrimoniul testatorului. Spre deosebire de moștenitorii legali, cei testamentari pot avea vocație doar la bunuri singulare, astfel ei pot fi atât cu titlu universal, cat și particular. La moștenirea testamentară, transmiterea bunurilor defunctului are loc în bază de testament, iar dispozițiile defunctului cu privire la bunurile sale din cuprinsul testamentului poartă denumirea de legate, iar beneficiarii acestora – legatari. Astfel, legatarul poate fi : universal, care are vocație la întreg patrimoniu lăsat de defunct, cu titlu universal – care are vocație la o fracțiune din masa succesorală și cu titlu particular, care are vocație la bunuri particulare, strict determinate [36].
În cazul succesiunii legale, numai rudele persoanei care lasă moștenirea pot fi chemate la succesiune, cercul acestor subiecte fiind restrâns de lege. Astfel, în cazul succesiunii legale dreptul la moștenire îl au descendenții (copiii celui ce a lăsat moștenirea, chiar și cei înfiați), soțul supraviețuitor și ascendenții privilegiați (părinții, înfietorii), colateralii privilegiați (frați și surori), ascendenții ordinari (bunici) și colateralii ordinari, rude de până la gradul IV, inclusiv [2].
Atât la moștenirea legală, cat și la cea testamentară, condițiile pentru ca o persoană să poată primi moștenire ori părți ale acesteia sunt :
să aibă capacitate succesorală, adică să existe la momentul deschiderii succesiunii. Pentru succesiunea legală, persoanele care au capacitate succesorală sunt rudele defunctului, indicate în art. 1500 din Codul Civil; iar la succesiunea testamentară, au capacitate succesorală persoanele indicate în testament cu condiția de a exista la momentul deschiderii succesiunii;
să aibă vocație succesorală. Prin însuși termenul de ”vocație” se înțelege ”chemarea” la moștenire. În cazul succesiunii legale, legea conferă vocație succesorală moștenitorilor legali, rudelor defunctului, soțului supraviețuitor și statului în cazul succesiunii vacante. Vocația succesorală testamentară poate să aparțină oricărei persoane cu capacitate succesorală, testamentul defunctului fiind recunoscut ca temei al vocației la moștenire. Deci, vocația succesorală legală este stabilită de lege, iar vocația succesorală testamentară este stabilită în testament.
să nu fie nedemni de a moșteni. Nedemnitatea succesorală este o pedeapsă civilă care constă în decăderea moștenitorului care s-a făcut vinovat de o culpă gravă față de defunct sau față de memoria acestuia, din dreptul de a-l moșteni.
Din punct de vedere terminologic, o distincție între cele două forme ale succesiunii o prezintă însăși denumirea persoanelor care lasă moștenirea. Astfel, în cazul succesiunii testamentare, cel care dispune de patrimoniul său prin testament se numește testator. Iar în succesiunea legală, persoana decedată fizic, fapt confirmat prin certificatul de deces ori prin hotărârea instanței de judecată de declarare a morții, este denumită ”defunct” ori ”cel ce lasă moștenirea” (atribute folosite și în succesiunea testamentară), dar și ”de cuius, prescurtare a formulei romane is de cuius successione agitur” [36].
Moștenirea testamentară cu cea legală pot coexista, neexcluzându-se reciproc, spre deosebire de dreptul privat roman, unde moștenirea testamentară era incompatibilă cu cea legală [36]. Succesiunea legală putea opera doar în cazurile în care lipsea testamentul.
O specificație la succesiunea testamentară o constă faptul că ea reprezintă voința reală a testatorului, înscrisă într-un testament în care își împarte averea sa după justa lui convingere și dorință. Deci, succesiunea testamentară e mai importantă față de cea legală, ultima venind să împlinească voința defunctului prezumată. În cadrul moștenitorilor în succesiunea legală, legiuitorul a plasat un cerc limitat de persoane care se referă la rudele decedatului, care se presupun a fi cele mai apropiate în timpul vieții celui ce a lăsat moștenirea.
după forma oficială
Analizând forma oficială care o îmbracă, succesiunea testamentară este scrisă și solemnă, ceea ce în moștenirea legală lipsește, aceasta îmbracă o formă scrisă doar după întocmirea actelor de moștenire.
Deasemenea aceste două forme de succesiune dispun și de un șir de caractere comune, care le oferă o asemănare atât ca destinație, cat ca și conținut.
Deci, ambele tipuri de succesiuni se transmite doar după survenirea morții testatorului, sau declarării morții ei de către instanța de judecată. Ambele forme de moșteniri au formă juridică egală în ce privește că există puterea legală de executare a succesiunii , revocarea sau modificarea unui testament poate fi făcută prin toate felurile de formă de testament stabilită de lege. Aceste două forme de moștenire se suprapun una pe alta în lipsa uneia,adică dacă testatorul a întocmit testament, dar acesta a fost declarat nul, moștenirea va fi deferită potrivit legii,legală și invers existența unui testament valabil duce la neaplicarea succesiunii legale. Patrimoniul succesoral pentru ambele cazuri e identic. Patrimoniul succesoral include atât drepturile patrimoniale (activul succesoral), cat și obligațiile patrimoniale (pasivul succesoral), pe care cel ce a lăsat moștenirea le avea la momentul decesului. În ambele forme este necesar să existe ca dovadă un certificatul de moștenitor, unde cel din urmă este un act emis de notarul public la finalul procedurii succesorale notariale, care constata calitatea de moștenitor a unei persoane, calitate dobândita în temeiul legii sau al testamentului și face dovada deplină în ceea ce privește calitatea de moștenitor si cota sau bunurile care revin fiecărui moștenitor.
Deasemenea, nu poate fi succesor persoana care a comis intenționat o infracțiune sau o faptă amorală împotriva ultimei voințe, exprimate în testament, a celui ce a lăsat moștenirea , și care sunt constatate de instanța de judecată.
În cele din urmă stabilim că, succesiunea testamentară și cea legală sunt foarte apropiate una de alta, ambele semnificând transmisiunea patrimoniului defunctului către urmași sau persoane determinate în testament, distincțiile esențiale formând – temeiul apariției (lege ori testament) și succesorii , capacitatea succesorală și vocația succesorală (la succesiunea legale – doar rude, pe când la cea testamentară – orice persoană).
Evoluțiua succesiunii testamentare în plan doctrinar și legislativ
Dreptul la moștenire își are originea încă din comuna primitivă, atunci când caracterul cu totul rudimentar al uneltelor i-a constrâns pe oameni să se unească pentru a înfrunta forțele naturii și animalele sălbatice, și pentru ași procura cele necesare pentru a putea supraviețui[10]. În această perioadă, proprietatea privată nu exista încă, era numai o stăpânire personală, de fapt, asupra uneltelor de vânat și de pescuit, precum și asupra uneltelor agricole (care aparțineau bărbatului) și asupra uneltelor de uz casnic (care aparțineau femeii)[11]. La moartea bărbatului sau a femeii, uneltele se cuveneau ginții, dar datorită valorii lor foarte mici, se împărțeau între rudele cele mai apropiate în linie maternă a celui decedat (în cazul ginții matriarhale) sau între rudele după tată ale celui decedat (în cazul ginții patriarhale).
Moștenirea a început să se dezvolte o dată cu ivirea familiei monogame; casa, gospodăria casnică, animalele domestice, trecând în proprietatea familiei mari patriarhale, și, apoi, în proprietatea familiei mici, monogame. Drepturile familiei asupra casei, gospodăriei casnice, sclavilor, animalelor domestice erau exercitate de șeful familiei – bărbatul. O dată cu moartea acestuia era înlocuit cu un alt șef care exercita toate drepturile ce aparțineau familiei[12]. Astfel, moștenirea avea ca obiect transmiterea exercițiului drepturilor asupra bunurilor ce aparțineau familiei, de la un șef de familie la altul, și nu transmisiunea unei universalități de drepturi și obligații, de la un titular de patrimoniu la altul.
Originea testamentului este foarte veche, fiind cunoscut de majoritatea popoarelor antichității. Cel mai vechi testament cunoscut este, potrivit legendei, cel prin care Noe a împărțit pământul, în urma potopului, între cei trei fii ai săi.
În Egiptul antic, moștenirea se împărțea în mod egal între fii și fiice, fiul mai mare luând ceva mai mult, și trebuind, în schimb să se ocupe de funeraliile tatălui. Succesiunea testamentară apare mai târziu, în epoca nouă, fiind introdusă de greci și romani.
Dreptul succesoral evreiesc prezenta anumite trăsături care decurgeau din caracterul familiei patriarhale ce se consolidase definitiv încă înainte de epoca întăririi statului. La moștenire veneau numai fiii, iar mai târziu și fiicele. În cazul în care defunctul nu avea copii moștenirea era culeasă de părinții săi, iar dacă și aceștia erau predecedați, de frații săi. De regulă, fiul mai mare avea o parte dublă față de ceilalți moștenitori, cu motivația ca patrimoniul familiei să nu se destrame complet. Cu timpul, s-a admis și dreptul de succesiune reciproc între mamă și fii și de asemenea între soți. La rândul lui, testamentul nu a avut o importanță prea mare, prin el testatorul nu-și putea lăsa averea decât tot moștenitorilor legali, însă o putea împărți în alte cote decât cele stabilite în mod expres de lege.
În vechiul drept indian, la început, moștenirea era bazată pe dreptul primului născut. Legea lui Manu dispunea că fiul cel mai mare putea lua singur întreaga avere părintească, iar ceilalți trebuiau să trăiască sub tutela sa, așa cum au trăit și sub tutela tatălui. Mai târziu, s-a acordat un drept de succesiune și celorlalți fii, dar cel mai în vârstă obținea o cotă mai mare și mai bună din punct de vedere calitativ.
La greci, problema testamentului era privită în mod diferit. Astfel, la Atena testamentul era interzis, abia regele Solon dă dreptul atenienilor de a testa, dar numai acelora care nu au copii legitimi.
Marele filozof Platon era și el contra testamentului considerând că "dreptul de a testa să fie cât mai restrâns", ceea ce nu l-a împiedicat pe Platon de a lăsa el însuși testament. Cetățenilor Spartei le era permis a testa. Mărturie în acest sens sunt testamentele lui Aristotel, Strabon, Lycon, etc.
Moștenirea se împărțea în mod egal între fii. Conform legilor lui Solon, pe de o parte, testament nu se putea face decât în cazul în care nu existau moștenitori legali, iar, pe de altă parte, nu puteau face testamente femeile, minorii, nebunii. În cazul în care nu existau moștenitori masculini, ci numai o fiică sau mai multe, tatăl putea face un testament în care să arate cum se va împărți moștenirea precum și care sunt obligațiile fiicei care va primi moștenirea.
În Moldova medievală prima amintire privitoare la testament în 1407, în care la fel ca în prezent drept testament era considerat actul juridic, personal, revocabil și solemn prin intermediul căruia testatorul dispunea de avutul său în partea pentru timpul cînd nu mai era. Într-o epocă în care cunoștința scrisului era foarte puțin răspândită, inițială formă a testamentului era cea orală, mai târziu, pe măsură ce sau scurs anii au apărut și testamentele scrise.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea dreptul succesoral în Moldova era reglementat, pe lângă cutumă, și de numeroase hrisoave și diverse acte ale cancelariei domnești. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XX-lea în Moldova se manifestă o criză a justiției feudale. Efectele negative ale acestei crize s-au intensificat odată cu semnarea păcii de la București la 16 (28) mai 1812, cu 26 de zile înainte de începutul campaniei militare a lui Napoleon în Rusia. Conform acestui tratat, teritoriul istoric al Țării Moldovei dintre Prut, Dunăre și Nistru a fost anexat de Rusia, începând cu 1813 fiind numit Basarabia – nume impropriu, deoarece din punct de vedere geografic, numele de „Basarabia ” desemna doar partea de sud a teritoriului cuprins între Nistru, Dunăre și Marea Neagră. În realitate, prin extinderea acestei denumiri pentru întreg teritoriu al Moldovei de la răsărit de Prut s-a urmărit ascunderea dimensiunilor reale ale spațiului anexat de către Imperiul Rus. Anume acest eveniment istoric a determinat evoluția de mai departe a tuturor instituțiilor de drept existente pe teritoriul actual al Republicii Moldova, inclusiv a instituției moștenirii.[4]
Începând cu 1828, în situația în care legile locale erau insuficiente, se aplicau legile Rusiei, iar atunci cînd legile locale erau neclare, se reieșea din sensul general al legilor locale. La un anumit moment s-a ajuns la situația în care instanțele judecătorești examinând cauza, făceau trimitere atât la legile locale, cat și la legile Rusiei.
Din cele descrise, observăm că istoria dreptului Republicii Moldova a fost determinată în mare parte de evoluția dreptului rusesc, în parte de evoluția dreptului românesc și, fără nici o îndoială, de acele evenimente istorice care au generat schimbări cardinale, inclusiv în cadrul dreptului civil. Dorim să remarcăm îndeosebi importanța Decretului despre anularea moștenirii din 1918 asupra istoriei dreptului republicii Moldova.
Potrivit prevederilor art.1 din Decretul despre anularea moștenirii emis la 27.04.1918, atât moștenirea legală, cat și cea testamentară au fost anulate, iar unicul proprietar urma să devină statul, cetățenilor rezervându-le doar calitatea de uzufructuari, situație păstrată până la destrămarea URSS.[11]
În această ordine de idei, considerăm necesitatea stringentă a efectuării reformelor cardinale din domeniul proprietății și al celor succesorale, fapt ce s-a produs odată cu adoptarea noului Cod civil al Republicii Moldova și crearea noului drept succesoral prin prisma istorică cu evidențierea condițiilor actuale reale.
Urmărind și studiind legislația internă a Republicii Moldova pot să atenționez că evoluția succesorală este reglementată de legea care la moment se află în vigoare baza acesteia este codul civil al Republicii Moldova, raporturile succesorale sânt guvernate de legea în vigoare la data deschiderii moștenirii.
Conform Codului Civil din 1964, în art.568 intitulat Succesiunea testamentara se menționează ca orice cetățean poate lăsa prin testament toate bunurile sale sau o parte din ele (inclusiv mobilierul obișnuit din casă și obiectele de uz casnic) uneia sau mai multor persoane, atât celor care fac parte, cat și celor care nu fac parte din cercul moștenitorilor legali, precum și statului sau diferitelor organizații de stat, cooperatiste și onești. Testatorul poate lipsi prin testament de dreptul de succesiune pe unul, pe câteva sau pe toți moștenitorii legali.
Tot conform Codului Civil vechi din 1964, în articolul 569 testatorul are dreptul să indice un alt moștenitor pentru cazul cînd moștenitorul indicat de el ar înceta din viață înainte de deschiderea succesiunii sau nu ar accepta-o (substituirea moștenitorului), ceea ce a fost transmis și în Codul Civil Vechi. Ca și în codul actual minorii sau copiii incapabili de muncă ai celui ce a lăsat moștenirea (inclusiv cei înfiați), precum și soțul și părinții (înfietorii) incapabili de munca și cei ce erau întreținuți de defunct moștenesc, independent de conținutul testamentului, cel puțin doua treimi din cota, ce s-ar fi cuvenit fiecăruia din ei în caz de succesiune legală (cota obligatorie).
Astfel, dacă cel ce a lăsat moștenirea a decedat până la punerea în aplicare a noului Cod civil, atunci se vor aplica deplin prevederile Codului civil în redacția din 1964, iar începi cu 12 iunie 2003 (data punerii în aplicare a noului Cod) se vor aplica prevederile noului Cod civil.
În privința testamentelor întocmite pana la intrarea în vigoare a noului Cod civil, se aplică regulile cu privire la valabilitatea testamentului și a actelor juridice în vigoare la data întocmirii testamentului. Astfel, în cazul unui litigiu cu privire la valabilitatea testamentului, întocmit pana la 12.06.2003, se vor aplica prevederile cu privire la valabilitatea testamentelor și a actelor juridice, care au fost stabilite prin Codul civil din 1964.
Dat fiind faptul că legea anterioară recunoștea doar testamentul autentic și testamentul asimilat celui autentic, testamentele întocmite până la 12.06.2003, în altă formă decât autentică sau asimilată celei autentice, adică olograf sau mistic, nu au valoare juridică.
Atunci cînd în raporturile juridice cu element de extraneitate privind succesiunea obiectul material îl formează bunurile mobile, ele sunt determinate de legea pe al cărui teritoriu cel ce a lăsat moștenire a avut ultimul domiciliu permanent, iar în privința bunurilor imobile este aplicabilă legislația țarii pe al carei teritoriul se află bunul.
Concomitent se atenționează că, prin tratate încheiate între Republica Moldova și alte țări privind asistenta juridică și relațiile în materie civilă, legea aplicabilă raporturilor succesorale poate fi determinată și de alte criterii. Spre exemplu, potrivit art.37 pct.1) din Tratatului încheiat între Republica Moldova și Ucraina privind asistența juridică și relațiile juridice în materie civilă și penală, raporturile juridice în domeniul succesiunii asupra bunurilor mobiliare se reglementează de legislația acelei Parți Contractante, al cărei cetățean a fost reclamatul în momentul decesului.[16]
De vreme ce instituția moștenirii nu este altceva decât transmisiunea din cauză de moarte a unui patrimoniu, la prima vedere ea pare inexplicabilă, pentru că fie că s-ar vedea în patrimoniu un atribut al personalității, fie că ar fi privit ca o masă de drepturi și obligații redusă la unitate prin permanenta ei afectare a finalităților unei anumite persoane, în mod rațional, la moartea titularului, patrimoniul ar trebui să se dividă în elementele sale componente, iar acestea rămânând bunuri vacante și fără stăpân, ar urma să poată fi dobândite prin ocupație sau să treacă asupra statului. Totuși, din timpuri vechi, moștenire a asigurat, într-o formă sau alta, transmisiunea bunurilor persoanelor fizice decedate către anumite persoane în viață. [36]
Studiind domeniul dat cred că atunci cînd a fost instituită proprietatea privată, în mod firesc, a apărut problema succesiunii testamentare, întrucât orice persoană simte necesitatea conservării și transmiterii bunurilor dobândite în timpul vieții anumitor persoane pe care le consideră demne a dobândi din perspectiva legăturilor afective sau de sânge [35]
D.Alexandrescu privește moștenirea ca pe o instituție de drept natural arătând ca: "Daca se admite ca proprietatea este o creație a legiuitorului, atunci nu mai încape îndoială ca toate modurile de a o transmite sunt o concesie a dreptului civil. Daca se recunoaște dimpotrivă, așa cum trebuie sa fie in realitate, ca proprietatea este un drept natural, facultatea de a dispune de bunurile sale, atât prin donație intre vii, cat si prin testament, este si ea tot de drept natural, ca o consecință fireasca a dreptului de proprietate, si legiuitorul nu intervine pentru a conferi un drept care nu emana de la el, ci numai pentru a organiza exercițiul acestui drept intre vii, si a fost recunoscuta inca din timpurile cele mai vechi."[37]
Succesiunea a fost, este și va rămîne una din cele mai actuale probleme a societății noastre. Actualitatea ei este confirmată și de procesul transformărilor din domeniile vieții sociale și economice ale țării care prin recunoașterea proprietății private a efectuat o adevărată evoluție în concepția privind proprietatea.În legătura cu aceasta au fost adoptate noile legi care nu numai au suspendat limitările și interdicțiile ne argumentate în calea dezvoltării proprietății private, dar și au creat noi posibilități și condiții în dezvoltarea ei.
Fiind una din modalitățile importante ale realizării dreptului de proprietate, succesiunea a fost și este reglementată de legislație din păcate legislația succesorală încă nu corespunde cu cerințele societății, în modul cel mai favorabil [39]
Astăzi testamentul este considerat ca o administrare personală cu privire la proprietate,el se exercită și se semnează, personal și fără reprezentare. În conformitate cu prevederile codului civil orice cetățean poate lăsa prin testament toate bunurile sale sau o parte din bunuri ,uneia sau mai multor persoane, atât celor care fac parte atât cât și celor care nu fac parte din cercul moștenitorilor legali,precum și statului, sau diferitor persoane juridice. Tot prin testament testatorul poate lipsi de drepturi la succesiune pe unul ,pe câteva sau pe toți moștenitorii legali. Dreptul de ași testa averea articolul 52 a legii cu privire la notariat, doar persoanelor ce dispun de capacitatea deplină de exercițiu.Pentru ca un testament să fie valabil, articolul 575 al CC vechi al republicii și din conținutul noului cod, se prevede ca el să fie întocmit în formă scrisă cu indicarea datei și locului întocmirii lui,să fie semnat cu mâna proprie a testatorului și autentificat pe cale notarială. Autentificarea testamentului trebuie să fie exercitată cu participarea și prezența nemijlocită a testatorului, nu se permite să fie prin reprezentare.[Art.52: 12]
Privind art. 52 al Legii cu privire la notariat se are în vedere Autentificarea testamentelor, alin.1 notarul autentifică testamentele persoanelor care au capacitate de exercițiu. Aliniatul 2 a aceluiași articol vorbește despre autentificarea testamentelor prin reprezentanți este interzisă. În continuare la autentificarea testamentelor nu se cere testatorului să prezinte dovezi care să confirme drepturile lui de proprietate asupra bunurilor testate. Testamentul poate fi anulat sau modificat prin depunere de cerere sau prin întocmire de către testator a unui testament nou. Semnătura de pe cererea de anulare a testamentului trebuie să fie legalizată notarial [Art.52: 12].
Regulile care cârmuiesc in Republica Moldova instituția moștenirii sunt, formal, cele cuprinse in Codul civil de la 1864. Acesta reproduce aproape în întregime Codul civil francez. El este în vigoare si la ora actuală, cu puținele modificări care i s-au adus de-a lungul timpului.
Noțiunea și caracterele juridice ale succesiunii testamentare
Omul constituie entitatea ce reprezintă scopul principal și ultim al dreptului.
Omul, de-a lungul întregii sale vieții, tinde să adune și să-și constituie un patrimoniu, iar după moarte, acest patrimoniu va fi transmis către cei ce sunt îndreptățiți să-l primească sau către cei care au fost incluși în testamentul acestuia. Această transmitere al celui decedat către succesorii săi semnifică însăși noțiunea de succesiune, pe când totalitatea normelor cu privire la succesiune constituie dreptul succesoral.
Din punct de vedere etimologic cuvântul "succesiune" își are originea în limba latină, în cuvântul "succesio- succesionis" are poate fi tradus prin "înlocuire", "urmare", dar și "succesiunea lucrurilor".
Termenul "succesiune" are două sensuri:
1. lato sensu, prin succesiune se înțelege orice transmisiune juridică a unor bunuri, indiferent dacă acestea sunt mobile sau imobile, corporale sau incorporale. În acest caz prin succesiune se înțelege continuarea, ca titular de Drept[7] ″nu numai transmiterea pentru cauză de moarte, dar și transmisiunea între vii ( de exemplu, donatarul succede donatorului, etc) ″.
2. stricto sensu, termenul de "succesiune" are două înțelesuri:
a) în primul rând, prin succesiune se înțelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedată către una sau mai multe persoane în ființă. Astfel, "se poate spune că o persoană succedă alteia sau o moștenește"[8];
b) în al doilea rând, prin succesiune se înțelege obiectul moștenirii, adică totalitatea drepturilor și obligațiunilor patrimoniale[9].
Dreptul succesoral, și anume succesiunea testamentară studiază dobândire și transmisiunea patrimoniului succesoral, modalitățile transmisiunii succesorale, condițiile generale de fond și de formă pentru validitatea testamentului, formele testamentului și efectele nerespectării condițiilor menționate, etc.
Succesiunea testamentară, ca și instituție specială a dreptului succesoral, exprimă libertatea fiecărei persoane de a dispune de bunurile sale pentru cauză de moarte la discreția sa, fără vre-o limitare decât cu excepția unor restricții legale.
Dreptul de a face testament este unanim acceptat în pofida îndoielilor exprimate în sensul dacă este legitim ca omul, a cărui voință încetează odată cu moartea, să poată dispune de bunurile sale pentru timpul când el însuși va fi trecut dincolo de timp. Legitimând dreptul persoanei fizice de a face testament acceptăm cu alte cuvinte, ca voința sa, concretizată în actele juridice ce testamentul cuprinde, să transcendă momentului în care ea dispare.
În dreptul nostru, în principiu, orice persoană capabilă are libertatea deplină de a dispune de bunurile pentru timpul de după moartea sa în limitele și după regulile prescrise de lege. La acest drept nu se poate renunța, o convenție prin care o persoana s-ar obliga să nu dispună de bunurile sale prin testament trebuie privită ca fiind nulă absolut . [11]
Moștenirea nu este altceva decât dreptul de a succede în toate drepturile defunctului. Potrivit art.1432 din Codul Civil al Republicii Moldova, prin moștenire se înțelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate (cel care a lăsat moștenirea) către una sau mai multe persoane fizice în viață (persoane fizice, persoane juridice sau stat). Ca excepție, nu se transmit prin moștenire drepturile și obligațiile nepatrimoniale care poartă un caracter personal și care poate aparține doar celui ce a lăsat moștenirea, precum și drepturile și obligațiile prevăzute de contract sau de lege, care sunt valabile numai în timpul vieții celui ce a lăsat moștenirea și care se sting la decesul lui [4.art.1446 )].
La fel, ceea ce definește succesiunea testamentară este testamentul în care este exprimată ultima voință a defunctului.
Conform art. 1449 Cod Civil, testamentul este un act juridic solemn, unilateral, revocabil și personal prin care testatorul dispune cu titlu gratuit, pentru momentul încetării sale din viață, de toate bunurile sale sau de o parte din ele.
Consider a fi oportun de a efectua un studiu comparativ a definițiilor legale ale testamentului, întâlnite în legislația civilă a mai multor state, atât ex-sovietic cat și europene, în baza cărora vom desprinde elementele definitorii care stau la baza testamentului, a succesiunii testamentare.
Potrivit prevederilor legislației civile a Federației Ruse, care indudabil au avut un efect major asupra legislației noastre, deoarece la elaborarea noului Cod Civil RM, au fost preluate cu titlu de model unele aspect și reglementări din legislația civilă a Rusiei.
Potrivit alin.(1) art.1118 Cod Civil Federația Rusă, testamentul este definit ca dispunerea personală a cetățeanului de averea sa pentru cauză de moarte întocmită în forma prevăzută de legislație [220, p.1245].
Spre deosebire de definiția legală a testamentului cuprinsă în legislația civilă a Federației Ruse, legiuitorul ucrainean a găsit de cuviință să simplifice conținutul noțiunii de testament. Astfel, potrivit conținutului art.1233 din Codul civil al Ucrainei, testamentul este dispunerea personală a persoanei fizice pentru cauză de moarte a acesteia [224, p.373]. Analizând această definiție legală observăm că legiuitorul ucrainean a lăsat în penumbră elementele importante ale testamentului, acele elemente definitorii, cum ar fi: obiectul testamentului, formalitatea acestuia etc.
Lipsa în definiția testamentului a celor mai importante elemente definitorii ar putea crea testatorului unele confuziuni și dificultăți în a-și manifesta personal voința și realiza în mod corespunzător libertatea de a dispune de averea sa pentru cauză de moarte. Potrivit unei alte definiții legale reflectate în alin.(1) art.1046 din Codul civil al Republicii Kazahstan, testamentul reprezintă voința cetățeanului de a dispune de averea ce-i aparține în caz de moarte [226]. De aici desprinde că lipsa reală în conținutul definiției de testament a caracterului formalist, personal și irevocabil, dar și faptul că nu este specificat titlul gratuit ar pune la îndoială existența legală a acestui act juridic.
Într-o analiză comparative mai eficientă a definițiilor legale a testamentului, este necesar de a consolida și legislația europeană, pentru a stabili cu desăvârșire o definiție cât mai corectă și legală a celui din urmă.
Potrivit articolului 895 din Codul civil al Franței, testamentul este definit ca o declarație de ultimă voință și întotdeauna revocabilă, constând într-un act prin care o persoană, denumită testator, dispune pentru perioada când nu va mai exista, în favoarea uneia sau mai multor persoane, denumite legatari, fie de totalitatea sau numai de o pare din bunurile sale, fie de bunuri determinate, sau impune, în interesul său propriu, anumite sarcini moștenitorilor săi [227, p.328].
Din acest conținut reiese că legiuitorul francez a accentuat ultima voință a testatorului.
Preluând tradițiile franceze la elaborarea legislației civile, legiuitorul român, prin art.802 din vechiul Cod civil al României, a găsit de cuviință să dea o noțiune mai simplistă: testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării din viață, de tot sau de o parte din avutul său [71].
Conform art.587 din Codul civil al Italiei, testamentul este un act revocabil prin care o persoană dispune, atât timp cât mai este în viață, de toate bunurile sale sau de o parte din ele [63, p.185].
Spre deosebire de legislația civilă italiana, art.704 din Codul civil al Quebecului, conține o definiție mai completă, cu următorul cuprins: „Testamentul reprezintă un act juridic unilateral, revocabil, întocmit în forma prevăzută de legislație, prin intermediul căruia testatorul dispune liber de toate sau de o parte din bunurile sale și care generează efecte numai după decesul acestuia” [222, p.131].
Definiția legală reflectată în Codul civil al Quebecului conturează elementele definitorii ale testamentului, deoarece, pe lângă caracterele juridice care persistă în majoritatea definițiilor legale și doctrinare, legiuitorul Quebecului a găsit de cuviință să includă în cuprinsul definiției legale a testamentului prerogativa testatorului de a dispune liber de averea sa, ceea ce, în consecință, ar constitui suportul legal de realizare a principiului libertății testamentare [13].
O definiție similară întâlnim și în legislația civilă portugheză. Definiția testamentului este reflectată în art.2179 din Codul civil al Portugaliei, care prevede că testamentul este un act unilateral și revocabil prin care o persoană dispune de soarta întregii averi sau a unei părți a acesteia după moartea sa [58, p.397].
Prin urmare, analizând definițiile legale din legislația diferitelor state ex-sovietic și europene, ținem să precizăm că definiția legală a testamentului cuprinsă în legislația civilă a Republicii Moldova, care stabilește că testamentul este un act juridic solemn, unilateral, revocabil și personal prin care testatorul dispune cu titlu gratuit, pentru momentul încetării sale din viață, de toate bunurile sale sau de o parte din ele, după complexitatea sa și gradul de perfecțiune nu cedează cu nimic celorlalte definiții legale cuprinse în legislația civilă a diferitelor state.
Potrivit dispozițiilor Codului civil, testamentul este un act juridic unilateral, personal și solemn, revocabil cât timp testatorul este în viață, prin care acesta dispune, în tot sau în parte, de averea sa, pentru când nu va mai fi. Testamentul are, deci, următoarele caractere juridice:
Testamentul este un act juridic, ceea ce înseamnă că el va fi valabil numai dacă exprimă voința testatorului. Fiind un act juridic testamentul trebuie să îndeplinească și condițiile generale de validitate prevăzute de lege pentru orice act juridic precum și pe cele speciale prevăzute pentru actele juridice cu titlu gratuit.
Testamentul este un act juridic unilateral, deoarece exprimă voința unei singure persoane și anume a testatorului, care produce efecte indiferent de manifestarea de voință a celui gratificat . Trebuie să fie opera unei singure voințe pentru a nu i se putea opune nici o piedică de orice natură care ar îngreuna libera facultate de a o retracta până la sfârșit. Prin urmare, caracterul unilateral al testamentului are în vedere asigurarea revocabilității dispozițiilor testamentare.
Pe lângă precizarea definitorie cuprinsă în conținutul definiției legale a testamentului, caracterul unilateral dispune de o consacrare legală, reflectată în dispoziția alin.(1) art.196 din Codul civil al Republicii Moldova, unde se menționează că „actul juridic unilateral este manifestarea de voință a unei singure părți”, ceea ce ar însemna că la acest act juridic pot participa mai multe persoane, însă pentru încheierea valabilă a acestuia este necesară exprimarea voinței unei părți la actul respectiv.
Întru realizarea acestui element definitoriu, legislația civilă a diferitelor state europene conține reglementări proprii, care impun în acest sens unele interdicții legale la întocmirea testamentului, în scopul respectării caracterului revocabil al acestuia. Spre exemplu, în alin.(2) art.704 din Codul civil al Quebecului se prevede în mod expres că „testamentul nu poate fi întocmit de două sau mai multe persoane” [222, p.131].
Dispoziții similare se regăsesc și în Codul civil al Italiei, care în art.589 consemnează că „nu se poate face testamentul de la două sau la mai multe persoane în același act, nici în beneficiul unui terț, nici cu dispoziție reciprocă” [63, p.135].
Rezumând cele expuse cu privire la finalitățile juridice ale caracterului unilateral al testamentului, considerăm ca acesta vine să asigure realizarea caracterului personal al testamentului, în scopul de a nu condiționa voința testatorului în privința determinării moștenitorilor testamentari, având ca scop final nevicierea consimțământului.
Testamentul este un act juridic personal, ceea ce înseamnă că nu poate fi încheiat prin reprezentare sau cu încuviințarea ocrotitorului legal. Dacă o persoană are capacitate a testa, o poate face exclusiv personal, iar în cazul în care nu are această capacitate nu o poate face prin reprezentare sau încuviințarea altor persoane. Chiar dacă primește consultați de specialitate în vederea întocmirii testamentului de la o altă persoană, el trebuie să exprime voința sa personală. Astfel, putem preciza că caracterul personal al testamentului, în sensul atribuit de legislația civilă, poate fi analizat sub două aspecte: primul aspect al caracterului personal constituie un element definitoriu al definiției legale a testamentului formulate expres în alin.(1) art.1449 din Codul civil; al doilea aspect al acestui caracter îmbracă haina unei interdicții legale reflectate în alin.(3) art.1449 din Codul civil, care consemnează că „nu se permite întocmirea testamentului prin reprezentant”.
Caracterul personal al testamentului este prevăzut expres în legislația civilă a diferitelor state ca o condiție prohibitivă ce se referă la modul de întocmire a testamentului. Spre exemplu, în art.1716 din Codul civil al Greciei se consemnează că „un testament poate fi întocmit personal și exclusiv în conformitate cu formalitățile legale” [62, p.244].
Putem conchide că exigențele pe care le invocă acest caracter și modul lor de realizare atestă că acesta se află într-o corelație cu caracterul unilateral și au ca scop să protejeze voința testatorului în privința realizării acestei libertăți fundamentale, fiind în esență niște condiții suplimentare pentru menținerea valabilității consimțământului.
Testamentul este un act juridic cu titlu gratuit, așa cum prevede articolul 800 din Codul civil, ceea ce înseamnă că o persoană, în cazul de față, testatorul, procură celeilalte părți, gratificatului, un beneficiu fără a primi un echivalent în schimb.
Testamentul este un act juridic solemn, el nu este susceptibil de a produce efecte decât dacă este făcut într-una din formele determinate de lege. Solemnitatea testamentului, care se confundă cu probațiunea, se justifică în materie de testament prin necesitatea de a asigura o dovadă formală unei voințe postume care, în momentul când ea se cercetează nu mai poate fi supusă singurului control sigur a mărturisirii autorului; trebuie deci, ca voința să fie astfel exprimată încât să nu i se poată substitui nici sugestiile celor interesați, nici interpretarea arbitrară a judecătorului.
Deoarece, potrivit doctrinei, caracterul solemn constituie un reper de identificare a actelor juridice în funcție de modul lor de formare, trebuie să mai precizăm că, sub aspectul utilității sociale, în practica testamentară acest caracter juridic îndeplinește concomitent două funcții: funcția de probare a ultimei voințe a testatorului și funcția de validare a testamentului.
Într-o opinie din doctrina română [181, p.407] se susține că „toate testamentele sunt înscrisuri solemne, fără să fie neapărat autentice, iar caracterul solemn al actului juridic e o condiție de fond; ultima voință a unei persoane nu se poate exprima decât în formele limitativ arătate de către legea civilă”. În sensul acestei opinii, este evident că autorii încearcă să pună accentul pe importanța formelor prescrise de legislația civilă în scopul legitimării voinței testatorului, atribuind totodată caracterul solemn condițiilor de fond ale actelor juridice; însă, reieșind din esența caracterului în cauză, putem menționa că acesta vine să legitimeze existența unor condiții de fond. [13]
Deoarece majoritatea codurilor civile ale țărilor europene nu recunosc valabilitatea testamentelor verbale, considerăm că caracterul solemn reprezintă una dintre cele mai importante condiții de valabilitate care vine să legitimeze voința testatorului, moștenitorii testamentari și alte mențiuni importante pentru valabilitatea testamentului.
Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte, deoarece, deși este valabil din momentul întocmirii sale (dacă au fost îndeplinite condițiile cerute de lege), el produce efecte numai după încetarea din viață a testatorului. Astfel fiind, legatarul nu dobândește nici un drept cât timp testatorul este în viață; testatorul păstrează dreptul de dispoziție asupra bunurilor de care dispune prin testament.
Faptul morții unei persoane fizice determină dispariția ca subiect de drept, dar nu și a patrimoniului acesteia. Patrimoniul succesoral se transmite la moștenitorii care acceptă moștenirea chiar de la data și ca urmare a decesului lui de cujus, iar nu de la data acceptării. Transmisiunea succesorală poate opera doar cu privire la patrimoniul persoanelor fizice, iar nu și al persoanelor juridice. În cazul desființării (încetării) unei persoane juridice (cazurile de desființare fiind diferite de la o categorie de persoane juridice la alta) patrimoniul acestora se transmite la alte persoane (fizice sau juridice) prin diverse acte juridice (administrative sau civile), altele decât succesiunea. (succesiunii si testamente)
Testamentul este un act juridic translativ de drepturi, în sensul că are ca efect nașterea de drepturi și chiar obligații în sarcina persoanei gratificate.
Testamentul este un act juridic esențialmente revocabil, după cum precizează și reglementările din Cod civil. Astfel, atâta timp cât testatorul este în viață, el poate reveni oricând asupra testamentului, completându-l, modificându-l și revocându-l parțial sau în întregime. Regula revocabilității testamentului face ca testatorul să nu poată renunța la dreptul de a revoca testamentul, pentru că o astfel de renunțare ar fi calificată un pact asupra unei succesiuni fiitoare care este nul [1]. Revocarea testamentului poate fi expresă, atunci când voința declarată de revocare este cuprinsă într-un act autentic sau într-un testament posterior; și tacită, atunci când voința de revocare rezultă fie din incompatibilitatea sau contrarietatea dintre dispozițiile a două testamente succesive, fie din înstrăinarea bunului ce formează obiectul legatului.
Spre deosebire de celelalte caractere juridice ale testamentului, caracterul revocabil dispune de o protecție legală distinctă, care-i permite testatorului să-și mențină acest privilegiu până la decesul său, fără a putea fi degrevat de această posibilitate prin careva acte private.
În acest sens, legislația unor state conține prevederi ce vizează nemijlocit acest privilegiu oferit testatorului. Spre exemplu, potrivit art.2170 din Codul civil portughez, „nu este permisă renunțarea la dreptul de a reduce libertățile pe durata vieții autorului succesiunii” [58, p.396]. Prin conținutul acestui articol legiuitorul portughez a încercat să-i contureze testatorului o garanție legală, care, prin esența sa, depășește limitele caracterului revocabil, deoarece această dispoziție mai cuprinde și dreptul de a testa.
Prin urmare, putem menționa că revocabilitatea constituie o particularitate distinctă a testamentului, în baza căreia acesta se individualizează față de celelalte acte juridice civile, care, după conținut și efectele juridice pe care le generează, sunt similare.
Ținându-se cont de aceste caractere juridice, în literatura de specialitate [14], testamentul este considerat un act juridic excepțional, complex în sensul că se derogă de la regulile dreptului comun și realizează într-o unitate de formă o diversitate de dispoziții având regimuri juridice diferențiate .
Din cele expuse mai sus, putem conchide că testamentul este un act juridic personal, în sensul că, nu poate fi încheiat prin reprezentare sau cu încuviințarea ocrotitorului legal. În măsura în care o persoană are capacitatea de a testa, o poate face exclusiv personal, iar dacă nu are această capacitate, nu o poate face prin reprezentant sau prin intermediul ocrotitorului legal. Chiar dacă testatorul primește consultații de specialitate, de exemplu de la un avocat, cu privire la modul de redactare a testamentului, acesta trebuie sa exprime voința sa personală.
2. DESCHIDEREA SUCCESIUNII
Momentul și locul deschiderii succesiunii
Până la începutul imperiului, deschiderea testamentului era o operație privată. În secolul al VI-lea după Hristos împăratul AUGUST stabilește un impozit pe succesiune, vicessima hereditatem, de 50% din valoarea acestuia. Unele rude apropiate și cei care primeau sub 100.000 de mii de serteați erau scutiți de acest impozit.
Mai târziu împăratul CARACALLA a dublat impozitul și a suprimat scutirile extinzându-le în întreaga lume romană. Pentru perceperea taxei, orice detentor al unui testament trebuia să-l prezinte la autorități pentru a fi deschis în termen de cinci zile de la moartea testatorului. Magistratul convoca martorii în viață și deschidea testamentul, încheind un proces verbal. Originalul procesului rămânea la heredele care era obligat să-l facă cunoscut oricui era interesat.
După adoptarea senat consultului SILANIANUM, în anul 10 după Hristos se oprește deschiderea testamentului pentru a putea descoperi vinovatul prin torturarea sclavilor, acesta, în cazul în care testatorul a decedat in condiții suspecte, omucideri etc.
Daca testamentul se deschidea și se primea succesiunea, sclavii eliberați ar fi devenit cetățeni romani și nu li se mai aplică același tratament [15].
În ceea ce privește deschiderea succesiunii, după părerea lui M.Cantacuzino, înseamnă momentul cînd transmiterea succesorală se operează, moment important de determinat atât din punctul de vedere al legii în puterea căreia transmiterea se va produce, cat și în privința determinării persoanei sau a persoanelor care va avea sau vor avea în acel moment chemarea de a succede, cat și, în fine, în privința efectelor produse prin actele ulterioare menite a face să înceteze starea de indiviziune între moștenitor, efecte care, în raporturile reciproce dintre aceștia, retroperează la data deschiderii succesiunii [52, p.205 legala teza].
Potrivit art. 1440 CC al RM, succesiunea se deschide în urma decesului persoanei fizice sau declarării morții ei de către instanța de judecată. Moartea unei persoane fizice este un fapt juridic care face ca la data survenirii lui, patrimoniul celui decedat să se transmită, după anumite reguli, unor persoane fizice în viață sau persoanei juridice în ființă.
În sistemul dreptului civil român, explică cercetătorul F.Deak, prin moarte se înțelege numai moartea naturală a unei persoane fizice, care a fost constatată fizic prin examenul cadavrului sau declarată prin hotărârea judecătorească în cazul imposibilității constatării fizice [77, p.31].
În sistemul nostru legislativ există doi factori ce generează deschiderea succesiunii, condiționând, astfel, și nașterea dreptului la moștenire. Aceștia sunt: moartea naturală a celui care lasă moștenirea sau intrarea în vigoare a hotărârii judecătorești declarative de moarte, precedată sau nu de declararea dispariției [55, p.379]. Numai atunci cînd s-a realizat unul dintre acești doi factori, moștenirea se consideră deschisă, până la acel moment neputând fi vorba de drepturile eventualilor moștenitori asupra succesiunii.
Conform prevederilor art.52 alin.(3) din CC al RM, ziua morții persoanei declarate decedate se consideră ziua la care hotărârea judecătorească privind declararea decesului ei a rămas definitivă. Dacă persoana dispărută în împrejurări care prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei dea presupune că a decedat în urma unui accident și este declarată decedată, instanța de judecată poate să declare ca dată a decesului ziua morții prezumate.
Pot să apară situații însă, cînd între ziua morții persoanei și ziua cînd hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă să existe un interval de timp astfel încât termenul de acceptare a succesiunii să fie omis. De aceea considerăm, alături de autorul I.Tolstoi [128, p.10], că ar fi mai corect a calcula termenul de acceptare a succesiunii din ziua cînd hotărârea judecătorească de declarare a morții a rămas definitivă, ci nu din ziua indicată în aceasta ca fiind cea a morții persoanei fizice. În caz contrar, dacă termenul de acceptare a succesiunii este omis, se ridică problema prelungirii acestuia ca fiind omis din motive întemeiate, fapt ce poate conduce la tergiversarea procedurii succesorale.
Deschiderea succesiunii implică analiza a două aspecte: momentul deschiderii succesiunii și locul deschiderii acesteia.
Pentru a stabili cu certitudine ziua deschiderii succesiunii trebuie să precizăm momentul în care a încetat din viață cel care lasă moștenirea și locul ultimului său domiciliu.
Momentul deschiderii succesiunii
Potrivit alin.(2) art. 1440 CC al RM, momentul deschiderii succesiunii se consideră cel al decesului persoanei care a lăsat moștenirea sau data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești privind declararea morții lui. În acest sens, constatăm că spre deosebire de CC al RSSM din 1964 care, în art. 562, stabilea că data deschiderii succesiunii este ziua morții celui ce a lăsat moștenirea, noul CC al RM reduce cuprinsul noțiunii de deschidere a succesiunii din punctul de vedere al timpului, de la „ziua morții” la „momentul morții”.
Din norma legală, reiese că momentul deschiderii succesiunii este concomitent cu încetarea din viață a celui care lasă moștenirea.
Cei care pretind la moștenire vor trebui să dovedească moartea, precum și momentul morții celui la a cărui moștenire se consideră îndreptățiți. Dovada morții și a momentului producerii acesteia se va face, după caz, prin certificatul de deces, care este întocmit în temeiul certificatului medical constatator al decesului, eliberat de o unitate sanitară, sau hotărâri judecătorești privind declararea morții persoanei (art. 54 al Legii privind actele de stare civilă din 26.04.2001), sau prin hotărârea judecătorească de declarare a morții, care în conformitate cu normele civile persoana fizică poate fi declarată decedată dacă timp de 3 ani, la domiciliul persoanei lipsesc știri despre locul aflării și au fost epuizate toate mijloacele posibile pentru stabilirea locului aflării, persoana poate fi declarată decedată de către instanța de judecată la cererea persoanelor interesate, la fel poate fi declarată decedată și după expirarea a 6 luni, dacă a dispărut în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte (calamități naturale – inundații, cutremure etc.) sau care dau temei a presupune ca a decedat în urma unui anumit accident (incendiu, catastrofe aeriene, auto, maritime etc.). Această hotărâre judecătorească de declararea a decesului este necesar să fie definitive și să cuprindă data stabilită de judecată, ca fiind aceea a morții.
Stabilirea datei morții este esențială, mai ales atunci când decedează două persoane cu vocație succesorală reciprocă (doi frați), în același interval de ti mp, astfel încât, dacă se face dovada că una a supraviețuit celeilalte, chiar și o secundă, face ca moștenirea celui decedat primul să fi e culeasă de cel ce a decedat ulterior [17].
Persoanele interesate pot proba nu numai ziua morții, ci, dacă este cazul, chiar „clipa morții” (ora sau minutul, care au importanță practică numai în cazul în care două sau mai multe persoane, cu vocație succesorală reciprocă, au decedat la aceeași dată). De exemplu, cazul în care mai multe persoane decedează în „aceeași împrejurare”: accident auto, aviatic, feroviar etc., fără a se putea stabili clipa morții fie căruia, situație în care se instituie prezumția că au murit în aceeași clipă [18].
Stabilirea datei, orei și minutului morții lui de cujus și deci, a deschiderii moștenirii, prezintă o importanță deosebită, pentru că, în raport de acest moment, se determină o serie de elemente definitorii pentru instituția juridică a moștenirii:
în funcție de acest moment se fixează cercul de moștenitori (legali /testamentari),
capacitatea lor succesorală și drepturile ce li se cuvin din moștenire;
de la această dată începe a curge termenul de 6 luni pentru opțiunea succesorală;
la această dată se stabilește componența și valoarea patrimoniului succesoral;
de la această dată pot fi aplicate normele dreptului de moștenire.
În literatura de specialitate mai sunt specificate și alte motive pentru care data deschiderii succesiunii prezintă importanță și anume:
Până la această dată produce efecte acceptarea și renunțarea la succesiune [47, pag. 259].
În cazul unei conflict în timp a unor legi, în funcție de această dată se determină legea aplicabilă [47, pag. 259].
Locul deschiderii succesiunii
Potrivit art. 1443 din CC al RM, „Locul deschiderii succesiunii este ultimul domiciliu al celui care a lăsat moștenirea, iar dacă acest domiciliu nu este cunoscut, locul unde se află bunurile succesorale. Dacă bunurile succesorale se află în diferite locuri, cel al deschiderii succesiunii va fi considerat locul unde se află cea mai valoroasă parte a bunurilor imobile. Dacă nu există bunuri imobile, se consideră locul unde se află partea principală ca valoare a bunurilor mobile.”. Astfel, în legislația Republicii Moldova este indicat expres locul deschiderii moștenirii.
Conform alin.(1) din art.30 al CC al RM, domiciliul este locul unde un cetățean își are locuința sa statornică sau principală. În ceea ce privește locuință statornică trebuie de menționat ca aceasta înseamnă locul permanent de trai unde s-a stabilit persoana în virtutea
condițiilor de viață. De exemplu, un tânăr specialist, venit după terminarea instituției de învățământ într-o localitate, are ca domiciliu această localitate, ci nu localitatea în care s-a născut. Iar locuința principală se stabilește, conform opiniei autorilor S.Baieș și N.Roșca, în cazul în care persoana fizică, în virtutea diferiților factori, are domiciliu în mai multe locuri. De exemplu, dacă persoana, din 12 luni ale anului 4 luni locuiește în Edineț, 6 luni la Chișinău, iar 1 lună la Orhei, domiciliul ei va fi considerat cel de la Chișinău, aici locuind cel mai mult timp [40, p. 324].
Însă considerăm că Codul Penal RM oferă o definiție mult mai amplă și consistentă a noțiunii de domiciliu, în urma căruia se înțelege cu desăvârșire ce intră sub această categorie, deci art. 6 a legii sus-menționate stabilește că ”domiciliu – locuință sau construcție destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei sau a mai multor persoane (casă, apartament, vilă, cameră la hotel, cabină pe o navă maritimă sau fluvială), precum și încăperile anexate nemijlocit la acestea, constituind o parte indivizibilă (verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz comun). Prin noțiunea de domiciliu, în sensul prezentului cod, se înțelege și orice teren privat, automobil, navă maritimă și fluvială privată, birou”[19].
La fel, în sensul noțiunii de domiciliu, CtEDO s-a expus că domiciliul reprezintă spațiul de libertate în care o persoană își desfășoară cea mai mare parte a vieții sale private și familiale, și a cărui ocrotire este indispensabilă într-o societate democratica.[20]
Prin domiciliu, în general, constată G.Beleiu, se înțelege acel atribut de identificare a
persoanei fizice ce o individualizează în spațiu, prin indicarea unui loc având această semnificație juridică [42, p. 327].
Din cele expuse mai sus, desprindem câteva reguli de stabilire a locului deschiderii succesiunii:
Ca regulă generală, succesiunea se deschide la locul ultimului domiciliu al defunctului, adică la domiciliul pe care îl avea la data morții.
Practic dovada ultimului domiciliu poate fi stabilită după mențiunile din buletinul de identitate, certificatul de deces în caz de lipsă a documentelor care ar fi dovedit ultimul domiciliu.
Succesiunea se deschide la locul de aflării bunurilor succesorale de valoare ale defunctului, se aplică atunci cînd domiciliul celui despre a cărui moștenire nu este cunoscut.
Practic dovadă a deținerii în proprietate a bunurilor imobile se consideră a fi Extrasul din Registrul Bunurilor Imobile, unde este înscris dreptul de proprietate asupra acestora a defunctului.
Succesiunea se deschide la locul aflării bunurilor mobile cele mai de valoare, se aplică în cazul în care defunctul nu deține în proprietate bunuri imobile, și nu se cunoaște domiciliul acestuia.
După cum am analizat mai sus, moartea defunctului poate fi declarată și pe cale judecătorească, în acest sens locul deschiderii succesiunii se consideră a fi ultimul domiciliu al celui dispărut, la data stabilită prin hotărârea definitive ca fiind cea a morții prezumate.
Stabilirea locului deschiderii succesiunii are importanță pentru determinarea competenței teritoriale a organelor care trebuie să aplice măsuri în vederea soluționării atât a problemelor necontencioase cât și cele contencioase legate de moștenire, cat și a bunurilor succesorale, deoarece constituie criteriul unic de determinare a acesteia.
Astfel, din cele expuse și analizate mai sus, putem spune că precizarea momentului concret al decesului testatorului are o importanță juridică majoră, prin faptul că apariția și stingerea dreptului de proprietate asupra bunurilor succesorale este determinată de momentul morții, care include: data, ora și minutul survenirii acesteia, în această ordine de idei nu mai puțin important este și determinarea concretă a locului deschiderii succesiunii, fiindcă în acest fel se stabilește cu certitudine o atare identificare a defunctului și a averii acestuia.
2.1. Condițiile legale pentru a putea moșteni
Indiferent care ar fi temeiul dreptului de moștenire – dispozițiile legale sau testamentare celui care despre a cărui moștenire este vorba – pentru ca o persoană să poată moșteni trebuie să îndeplinească anumite condiții legale.
În legislația actuală a Republicii Moldova nu sunt prevăzute condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a moșteni, însă le putem deduce din cuprinsul prevederilor Codului civil, care se referă la moștenire, la fel doctrinarii autohtoni și străini întretaie acest subiect prin diferite analize și comparații.
Astfel, după opinia doctrinarii autohtoni Gheorghe Chibac, Aurel Băieșu, Alexandru Rotari și Oleg Efrim care menționează următoarele condiții legale pentru ca o persoană să poată moșteni averea defunctului : „1. Persoana să dispună de capacitate succesorală, 2. Să aibă vocație succesorală și 3. Persoana să nu fie nedemnă de a moșteni ” [39, p. 607].
În acest sens, autorul Andrei Bloșenco, propune doar două condiții legale pentru a putea moșteni și anume: capacitatea succesorală și lipsa nedemnității – „pentru ca o persoană să poată moșteni, este necesar să aibă capacitate succesorală și să nu fie nedemnă de a moșteni” [47, pag. 260]. Însă pentru a putea desăvârși cu certitudine o analiză completă și corectă a condițiilor legale pentru a putea moșteni, considerăm a fi necesar și o a treia opinie, conform căreia, „pentru ca o persoană să poată moșteni, pe cale legală sau testamentară, ea trebuie să aibă capacitate succesorală și să fie chemată, adică să aibă vocație succesorală. În cazul succesiunii legale, se mai cere ca succesibilul să nu fie nedemn de a moșteni” [37, pag. 19].
La fel, considerăm că definiția dată de autorii Bogdan Dumitrache, Marian Nicolae și Romeo Popescu, care alături de capacitatea succesorală și lipsa nedemnității includ și vocația succesorală ca o condiție generală pentru a putea moșteni: „pentru ca o persoană să poată veni la moștenire în temeiul legii trebuie să aibă, în afara capacității succesorale, ca o condiție generală a dreptului la moștenire – vocație succesorală legală […] prin urmare, pentru ca o persoană să poată moșteni în temeiul legii trebuie să îndeplinească o condiție pozitivă (vocația succesorală legală) și două condiții negative (să nu fie nedemnă și nici dezmoștenită) ” [38, pag. 387], este una mai complexă decât cele enunțate mai sus, deoarece specialiștii includ pe lângă „nedemnitatea” și condiția de a nu fi dezmoștenită. Astfel, numărul condițiilor legale pentru a putea moșteni se lărgește.
În acest sens observăm că cea din urmă este asemănătoare cu cea a doctrinarilor Gheorghe Chibac, Aurel Băieșu, Alexandru Rotari și Oleg Efrim enunțată anterior.
În acest sens, analizând opiniile doctrinarilor și din cele desprinse din Codul civil, considerăm că pentru ca o persoană să poată moșteni averea defunctului trebuie să întrunească trei condiții esențiale și anume:
Să aibă capacitate succesorală;
Să aibă vocație succesorală și
Să nu fie nedemnă de a moșteni.
Capacitatea succesorală
Capacitatea succesorală, în opinia lui D.Macovei, reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect de drepturi și obligații pe care le implică calitatea de moștenitor [103, p. 16].
După părerea autorilor români F.Deak și S.Cărpenaru, capacitatea succesorală nu trebuie confundată cu capacitatea de folosință și nici cu capacitatea de exercițiu. Ea are sens specific și se referă la existența în viață – la momentul deschiderii succesiunii a persoanei chemate la moștenirea celui care a decedat [76, p.7-8].
Capacitatea succesorală ne apare, astfel, ca fiind aptitudinea unei persoane de a dobândi drepturi și a-și asuma obligații referitoare la o succesiune. Capacitatea succesorală este o parte a capacității de folosință ce reprezintă aptitudinea generală a unei persoane de a avea drepturi și obligații.
Orice persoană care există la momentul deschiderii moștenirii are capacitatea de a moșteni, deci de a dobândi succesiunea, iar orice persoană care nu există la data deschiderii moștenirii nu are capacitatea de a moșteni. Această cerință este o ilustrare a concepției potrivit căreia nu poate exista nici un moment un patrimoniu fără titular, specifică și dreptului român.
Potrivit art.1433 CC al RM, „pot fi moștenitori, în cazul succesiunii testamentare – persoanele care se aflau în viață la momentul decesului celui ce a lăsat moștenirea, precum și cele care au fost concepute în timpul vieții celui ce a lăsat moștenirea și s-au născut vii după decesul acestuia, indiferent de faptul dacă sunt sau nu copiii lui, precum și persoanele juridice care au capacitate juridică civilă la momentul decesului celui ce a lăsat moștenirea; în cazul succesiunii legale – persoanele care se aflau în viață la momentul decesului celui ce a lăsat moștenirea, precum și copiii celui ce a lăsat moștenirea concepuți în timpul vieții lui și născuți vii după decesul acestuia”. Aici, observăm că existența moștenitorului la momentul deschiderii succesiunii este o condiție indispensabilă pentru a putea moșteni.
Din definiția moștenitorilor, reglementată de Codul civil, rezultă că au capacitate succesorală următoarele categorii de persoane:
persoanele fizice în viață la data morții lui de cujus;
persoanele declarate dispărute fără veste;
persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii succesiunii;
persoanele juridice în ființă la data deschiderii succesiunii.
Persoanele fizice în viață la data morții lui de cujus
Legea nu condiționează capacitatea succesorală de durata vieții moștenitorului după data deschiderii moștenirii; chiar dacă moștenitorul ar muri imediat după deschiderea moștenirii, drepturile lui succesorale nu se sting, ci se transmit propriilor moștenitori ca parte componentă a patrimoniului succesoral lăsat de el.
Dovada se face cu actele de stare civilă, iar în caz de deces al moștenitorului care a fost în viață la momentul deschiderii moștenirii, cu actul de deces sau hotărârea judecătorească definitivă de declarare a morții din care reiese că decesul moștenitorului a survenit ulterior deschiderii succesiunii, persoanele interesate putând dovedi contrariul prin orice mijloace de probă admise de lege.
Persoanele declarate dispărute fără veste
În conformitate cu normele art. 49 Cod Civil, persoana fizică poate fi declarată dispărută fără veste dacă lipsește de la domiciliu și a trecut cel puțin un an din ziua primirii ultimelor știri despre locul aflării ei. Dispariția se declară de instanța de judecată la cererea persoanei interesate.
Dacă există circumstanțe pentru a putea prezuma faptul că aceasta este în viață, ea se va considera ca având calitate succesorală indiferent de timpul în care este declarată dispărută. Persoana respectivă nu va avea vocație succesorală numai în cazul în care va fi constatat decesul acesteia printr-un act de stare civilă ori prin hotărârea instanței de judecată cu privire la declararea morții persoanei. Persoana dispărută își pierde capacitatea succesorală numai dacă este constatată moartea acesteia și dacă e constatată înainte de moartea celui ce lasă moștenirea.
Capacitatea succesorală a persoanelor dispărute, susține D.Macovei, subzistă cel puțin în aparență – până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care se stabilește și data decesului prezumat, în raport cu această dată urmează a se stabili apoi momentul până la care persoana dispărută a avut capacitate succesorală [103, p. 18].
Persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii succesiunii
În dreptul francez chiar și în absența unui statut juridic al copilului care urmează să se nască (fetus), acesta nu este lipsit de orice protecție. În acest sens CtEDO, s-a expus că se consideră a fi viu, copilul conceput care a respirat măcar odată. În sensul acestora legislația RM a reglementat acest principiu (alin.(1) lit.b) art.1433 CC al RM).
În această ordine de idei, se consideră că are capacitate succesorală persoanele din momentul conceperii dacă se naște viu. Copilul conceput este considerat că există, dacă se naște viu. În cazul în care copilul se naște mort, se consideră că nu există și nu a existat în momentul conceperii, deci nu a avut vocație succesorală.
Capacitatea succesorală a copilului conceput se stabilește pe cale judecătorească, la cererea părților, prin intermediul expertizei medico-legal de concepere a copilului. Concluzia expertului se va aprecia de către instanța judecătorească în ansamblu cu toate circumstanțele existente în fiecare caz aparte, totodată instanța de judecată fiind obligată să motiveze în hotărârea sa respectarea concluziei expertului.
Persoanele juridice în ființă la data deschiderii succesiunii
Capacitatea succesorală a persoanelor juridice este recunoscută și în dreptul Republicii Moldova și în acest sens art. 1433 alin. (2) din CC al RM spune: „ Statul dispune de capacitate succesorală testamentară, precum și de capacitate succesorală asupra unui patrimoniu succesoral vacant ”.
Persoanele juridice vor avea capacitate succesorală numai de la data dobândirii personalității juridice cu respectarea condițiilor cerute de lege. De remarcat că persoanele juridice nu se înscriu în categoriile de moștenitori legali, astfel încât nu vor putea dobândi o moștenire decât prin testament.
În ceea ce privește existența cu certitudine a persoanei moștenitoare, în momentul deschiderii succesiunii, aceasta poate fi dovedită, adică cade în sarcina probațiunii, celui care pretinde la anumite drepturi asupra moștenirii, poate fi vorba chiar de către moștenitorul în cauză sau de succesorii acestuia în situația în care a fost în viață în momentul deschiderii succesiunii dar ulterior a decedat.
La fel, din definiția reglementată de Codul civil, reiese că nu pot fi moștenitori
Precedații – adică persoana care a încetat din viață înaintea defunctului pe care ar fi urmat să-l moștenească. Predecedatul nu mai este subiect de drept, el nefiind în viață, deci – nu are nici capacitate succesorală, însă acesta poate fi reprezentat de către succesorii săi și vor putea veni în locul lui la succesiunea respectivă.
Dovada predecesului se va realiza cu ajutorul certificatului de deces sau hotărâri declarative de moarte.
Partea de moștenire care s-ar fi cuvenit persoanei predecedate în cadrul moștenirii legale va reveni descendenților săi. În acest caz va opera reprezentarea succesorală, care nu este decât un beneficiu al legii în temeiul căreia moștenitorul în grad mai îndepărtat urcă în locul, gradul și dreptul ascendentului său care este decedat la data deschiderii succesiunii.
Comorienții – acele persoane cu vocație succesorală, încetate din viață sau dispărute în timpul aceluiași eveniment (cutremur, inundație, naufragiu, etc.) fără a se putea stabili care a dispărut sau încetat din viață prima sau care a supraviețuit celeilalte. Clipa morții poate fi dovedită prin orice mijloc de probă[21].
Conform Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.13 din 03.10.2005 cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației la examinarea cauzelor despre succesiune, în situația în care două sau mai multe persoane cu vocație succesorală reciprocă sau unilaterală au decedat în circumstanțe imposibil de stabilit dacă una a supraviețuit alteia, se prezumă că ele au murit concomitent, moștenirea fiind culeasă de moștenitorii proprii ai fiecărui defunct [18, p.9].
Consecința practică imediată a aplicării prezumției morții concomitente în cazul comorienților este aceea că aceștia nu se pot moșteni, căci nesupraviețuind unul altuia, sunt
lipsiți de capacitate succesorală. Pe cale de consecință, fiecare va fi moștenit de ceilalți succesibili ai săi. De exemplu, dacă doi frați căsătoriți, A și B, sunt comorienții, fiecare va fi
moștenit de soția sa, niciunul dintre ei neavând capacitatea succesorală de a-l moșteni pe celălalt.
Codecedații – sunt persoanele care au vocație reciprocă sau unilaterală și decedează în același timp, nu și împrejurare.
Trebuie făcută distincție între comorienți și codecedați. Astfel, comorienți sânt persoanele cu vocație succesorală una față de cealaltă, care decedează în aceeași împrejurare (catastrofă rutieră, aeriană, feroviară, cutremur etc.) fără a se putea constata dacă una a supraviețuit celeilalte, considerându-se că ele au decedat simultan, iar codecedații sânt persoanele fizice care au decedat în același timp, dar în împrejurări diferite (de exemplu, unul din soți a decedat din cauza bolii în spital, iar celălalt într-un accident rutier) [18, p. 6].
Să aibă vocație succesorală
Prin vocație succesorală înțelegem chemarea la moștenire a succesibilului, chemare care se realizează fie în temeiul legii, fie prin voința lui de cujus (prin testament).Legea conferă vocație succesorală rudelor defunctului, soțului supraviețuitor al acestuia, precum și statului. De cujus poate să confere vocație succesorală oricărei persoane care are capacitate succesorală, inclusiv, așa cum am mai precizat, și persoanelor juridice[22].
Autorii Gheorghe Chibac și Oleg Efrim definesc această condiție ca fiind o „chemare” la succesiune : „pentru ca o persoană fizică, juridică sau statul să aibă dreptul de a culege moștenirea, este necesar ca ea să aibă chemare la moștenire, în baza legii sau a testamentului lăsat de defunct” [39, pag. 608].
Având în vedere că transmiterea moștenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte (mortis causa), principiul reciprocității vocației succesorale nu vizează statul (și nici persoanele juridice), pentru că – deși statul are (iar persoanele juridice pot avea vocație succesorală) – aceștia nu pot transmite o moștenire.
Profesorul universitar Corneliu Turianu clasifică vocația succesorală în vocație succesorală generală și vocație succesorală concretă. Această clasificare operează datorită dublului înțeles al vocației ș anume: vocația generală desemnează „ vocația potențială (eventuală) a unei persoane de a culege moștenirea lăsată de o altă persoană ”, adică vocația succesorală legală a rudelor în linie directă fără limită în grad și vocația concretă sau utilă „desemnează, prin devoluțiunea succesorală – ca mijloc de selecție – acele persoane care vor culege efectiv moștenirea lăsată de defunct” [40, pag. 193].
Din această abordare a vocației succesorale, doctorul Corneliu Turianu desprinde două condiții ale vocației succesorale concrete și anume: una pozitivă și alta negativă. La condiția pozitivă se referă vocația generală, adică persoanele să fie incluse în cercul de moștenitori legali, iar condiția negativă presupune ca persoana în cauză să nu fie înlăturată de la succesiune de un alt succesibil.
Să nu fie nedemnă de a moșteni
Nedemnitatea își are originea în două instituții din dreptul roman:
exheredatio (actul prin care cel care lasă moștenirea înlătură de la moștenire pe unul din erezii săi);
ereptorium (o exheredare prezumată, în cazurile în care cel despre a cărui succesiune este vorba ar fi putut exhereda pe moștenitorul său, dar murise fără să o facă).
Aceste două instituții au existat și în vechiul drept francez care considera nedemnitatea o exheredare tacită pe care justiția o putea pronunța atunci când se putea presupune că de cujus l-ar fi exheredat pe moștenitor dacă n-ar fi fost împiedicat să o facă.
Cazuri de nedemnitate în dreptul roman și vechiul drept francez:
a) atentatul la viața defunctului; b) părăsirea defunctului în cursul captivității sau alienației sale mintale; c) faptul de a nu fi provocat numirea unui tutore în timpul impubertății sale; d) refuzul de a exercita sarcinile testamentare; e) în cazul în care l-a împiedicat pe de cujus să-și facă testamentul sau să-l schimbe pe cel făcut; f) blestemarea testatorului în public.
În acest sens, conform art.1432 din CC al RM, „nu poate fi succesor testamentar sau legal persoana care: – a comis intenționat o infracțiune sau o faptă amorală împotriva ultimei voințe, exprimate în testament, a celui ce a lăsat moștenirea dacă aceste circumstanțe sânt constatate de instanța de judecată; – a pus intenționat piedici în calea realizării ultimei voințe a celui ce a lăsat moștenirea și a contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a persoanelor apropiate sau la majorarea cotei succesorale a tuturor acestora”.
Spre deosebire de legislația noastră, Codul Civil român prevede și alte cazuri de nedemnitate. În conformitate cu art. 958 din Codul civil român, în calitate de cazuri de nedemnitate sunt : „intenția de a-l ucide pe cel care lasă moștenirea” și „ săvârșirea, înainte de deschiderea moștenirii, a unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului” [4, art. 958 și 959]. Pentru a fi declarată persoana ca fiind nedemnă de către instanță, este necesar ca aceasta să fi fost condamnată penal.
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la succesiune explică cazurile de nedemnitate și anume: „pot fi excluși de la moștenire, ca nedemni, moștenitorii care prin sentință definitivă sunt condamnați pentru săvârșirea intenționată a unei infracțiuni împotriva celui ce a lăsat moștenirea în scopul de a veni la succesiune, iar fapta amorală împotriva ultimei voințe, exprimate în testament, trebuie constatată prin hotărârea judecătorească definitivă”[10, punctul 7]. Prin această explicare putem înțelege că pot fi declarați nedemni nu numai succesorii care au comis o infracțiune împotriva ultimei voințe a testatorului, dar și cei care „sunt condamnați pentru săvârșirea intenționată a unei infracțiuni împotriva celui ce a lăsat moștenirea în scopul de a veni la succesiune”. Nu ar fi corect, din punct de vedere moral ca succesibilul să rămână îndreptățit de a moșteni averea defunctului pe care l-a omorât ori a încercat să îl omoare, „nimeni nu-și poate deschide calea moștenirii printr-un omor” [40, pag. 183].
Totodată, Plenul Curții Supreme de Justiție a RM dezvăluie noțiunea de „nedemnitate” și limitează cercul persoanelor care nu pot fi declarate nedemne. Astfel, copiii care nu au atins vârsta de 14 ani și persoanele declarate incapabile prin hotărârea instanței de judecată definitivă nu pot fi declarați nedemni deoarece acțiunile acestora nu pot fi calificate drept „intenționate”. La fel și infracțiunile comise din imprudență, răzbunare ori gelozie nu pot fi considerate nedemne și autorii acestora nu pot fi decăzuți din dreptul de a succede.
În categoria „persoanelor nedemne” sunt incluși și părinții decăzuți din drepturile părintești care nu sunt restabiliți în drepturi la data deschiderii succesiunii, părinții sau adoptatorii, precum și copiii maturi, inclusiv cei adoptați, care s-au eschivat cu rea-credință de la obligația de întreținere a celui ce a lăsat moștenirea. Toate faptele respective trebuie identificate și constatate de instanța de judecată.
Declararea nedemnității succesorului produce și anumite efecte juridice. Odată ce persoana este declarată nedemnă de a moșteni, titlul de moștenitor este desființat, iar nevrednicul este considerat că nu a avut niciodată chemare la moștenire.
Nedemnitatea operează retroactiv. O consecință a retroactivității o constituie – întoarcerea de către nedemn a tuturor bunurilor pe care le-a obținut în calitatea sa de moștenitori. Nedemnitatea se răsfrângă și asupra copiilor nedemnilor, în sensul că aceștia nu pot veni la succesiune în locul tatălui ori a mamei. Toate bunurile care i s-ar fi cuvenit în calitate de moștenitor demn se vor împărți ulterior în mod egal tuturor succesorilor rămași.
La fel, trebuie de menționat că nedemnitatea a fost calificată de unii autori (C.Stănescu) ca fiind o pedeapsă civilă [124, p.58], iar alți autori (F.Deak), doar ca sancțiune civilă [78, p.54]. Potrivit opiniei lui E.Safta-Romano, nedemnitatea are caracter de penalitate întemeiată pe un motiv de moralitate publică, însă autorul tratează în cele din urmă nedemnitatea tot ca pedeapsă [122, p. 58].
Reieșind din aceste considerente putem deduce că nedemnitatea produce efecte doar cu privire la drepturile succesorale, fără să atingă celelalte drepturi ale nedemnului care nu-și au izvorul în succesiune.
În concluzie, pentru ca o persoană să poată moșteni averea defunctului, trebuie să întrunească două condiții pozitive – să dispune de capacitate succesorală și să aibă vocație de a succede – și una negativă – să nu fie nedemn de a moșteni.
2.3. Patrimoniul succesoral
Noțiunea de patrimoniu este o noțiune abstractă deoarece Codurile civile nu conțin o definiție a noțiunii de patrimoniu. Este o noțiune de sinteză, care cuprinde totalitatea drepturilor și obligațiilor civile cu conținut economic ce aparțin unei persoane.
Doctrina juridica definește astfel patrimoniul, ca fiind o universalitate juridică ce constă în totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică aparținând unei persoane. Noțiunea de patrimoniu presupune o imagine a drepturilor și obligațiilor civile cu conținut evaluabil în bani, luate împreună în totalitatea lor.
Patrimoniul cuprinde totalitatea drepturilor și obligațiilor civile cu conținut economic ce aparțin unei persoane. Patrimoniul este o sumă de valori și nu un ansamblu de bunuri materiale, corporale având în vedere valoarea bănească a drepturilor și obligațiilor civile.
Din patrimoniu nu fac parte drepturile fără echivalent material, deci ne susceptibile de evaluare băneasca. Orice persoana fizica sau persoana juridica este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile si datoriile ce pot fi evaluate in bani si aparțin acesteia
Astfel, conform prevederilor art. 284 alin.1 (1) CC „patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în bani), privite ca o sumă de valori active și pasive strâns legate între ele, aparținând unor persoane fizice și juridice determinate”. Din definiția respectivă deducem două părți componente ale patrimoniului și anume: activul și pasivul acestuia.
Aceste elemente le conține și patrimoniul succesorul, el fiind același patrimoniu al persoanei, însă care se transmite prin moștenire. Patrimoniul unei persoane, cu activul și pasivul său, se transmite, la decesul acesteia, moștenitorilor săi, legali sau testamentari, potrivit regulilor succesiunii legale și testamentare. Drepturile personal-nepatrimoniale, în principiu, nu se transmit pe cale succesorală, ci se pot ocroti, după moartea titularului lor.
Deci, laturile patrimoniului succesoral sunt:
Activul succesoral
Acesta este alcătuit din totalitatea drepturilor patrimoniale a celui care lasă moștenirea. În principiu, în alcătuirea activului succesoral intră drepturile cu conținut patrimonial existente la data deschiderii succesiunii în patrimoniul lui de cuius, fie că sunt drepturi reale, sau drepturi de creanță, cu excepția celor care se sting la data morții sale, având un caracter viager sau intuitu personae.
Din activul moștenirii fac parte toate drepturile reale și de creanță, precum și bunurile la care acestea se referă, ale celui care lasă moștenirea și se aflau în patrimoniul acestuia la data deschiderii succesiunii. Activul moștenirii cuprinde toate drepturile reale și de creanță și bunurile la care acestea se referă și care au aparținut defunctului. Dintre ele, cele mai importante sunt : dreptul de proprietate asupra casei de locuit, asupra terenului aferent, gospodăriei de pe lângă ea, precum și asupra bunurilor de uz și confort personal, drept care se poate transmite atât moștenitorilor legali, cat și legatarilor desemnați de către testator. Alte drepturi reale din activul succesoral le reprezintă: dreptul de proprietate asupra terenurilor din perimetrul construibil al localităților rurale și urbane, dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, uneltelor, animalelor de muncă și de producție, dreptul de servitute, de superficie, drepturile reale accesorii prin care cel despre a cărui moștenire este vorba și-a garantat realizarea creanțelor, drepturile de creanță precum – neîncasarea unui împrumut, chiria neîncasată, prețul neîncasat pentru un bun vândut, drepturile patrimoniale de autor și de inventator – aici succesorii se pot folosi doar de drepturile patrimoniale ce rezultă di dreptul de autor ori asupra unei invenții, culegând foloasele , anumite îndemnizații, sume de bani în locul defunctului; drepturile viagere rezultând dintr-un contract de întreținere sau dintr-un contract de rentă viageră, etc.
Există, pe de altă parte, unele drepturi, care deși la data deschiderii succesiunii nu fac parte din patrimoniul succesoral, sunt incluse în activul succesoral. Astfel, intră în această categorie donațiile făcute de defunct cu depășirea cotității disponibile și care sunt supuse reducțiunii, precum și donațiile raportabile, când vin la moștenire moștenitori între care există, potrivit legii, obligația de raport, iar donațiile nu au fost scutite de raport de către defunct. În activul succesoral vor mai intra fructele naturale și civile, precum și fructele industriale, produse de bunurile succesorale după data deschiderii moștenirii[24].
În principiu, activul succesoral cuprinde toate drepturile reale sau de creanță aflate în patrimoniul lui „de cuius” la data decesului și care nu se sting ca urmare a acestui fapt.
Pasivul succesoral
Acesta este o parte componentă a patrimoniului succesoral și cuprinde obligațiile și sarcinile cu conținut economic ale moștenirii, adică, după opinia doctrinarului D. Chirică, pasivul succesiunii este compus din datoriile și sarcinile succesiunii.
Datoriile succesiunii sunt acele obligații patrimoniale ale defunctului care se aflau la data deschiderii succesiunii în patrimoniul său. Ele pot fi de natură contractuală ca obligația de a plăti prețul dintr-un contract de vânzare-cumpărare, obligația de restituire a unui împrumut etc., de natură delictuală, ca obligația de despăgubire a unei persoane pentru prejudiciul cauzat prin fapta defunctului, de natură cvasi contractuală ca obligația de despăgubire a terțului care a gerat afacerile defunctului pentru plata cheltuielilor utile și necesare.
Datoriile ori pasivul moștenirii sunt acele obligații ale defunctului care au apărut fie din lege – taxe ori impozite, fie din acte încheiate în timpul vieții de către defunct – contracte de împrumut; ori obligații născute din delicte civile – cauzarea unui prejudiciu unei persoane, îmbogățirea fără justă cauză.
Nu pot fi cuprinse în pasivul succesiunii obligațiile care se sting la moartea celui care lasă moștenirea cum sunt cele legate strict de persoana sa, ca obligația de întreținere întemeiată pe dispozițiile Codului familiei, care în principiu se stinge prin încetarea din viață, fie a creditorului întreținerii, fie a debitorului său, cu excepțiile stabilite de lege. Deasemenea, nu constituie pasivul succesiunii obligațiile intuitu personae cum sunt cele contractate de defunct ca antreprenor sau mandatar.
Activul succesoral constituie o valoare pozitivă, pe când pasivul succesoral o valoare negativă. Dacă activul succesoral depășește pasivul, patrimoniul este excedentar, iar în situația în care pasivul întrece activul – suntem în fața unui patrimoniu deficitar. Din această cauză este foarte important de determinat exact care este patrimoniul succesoral pentru ca eventualii succesori să ia o poziție în realizarea dreptului la opțiunea succesorală. Această poziție poate fi una pozitivă – de acceptare a moștenirii ori una negativă – de renunțare la moștenirea ce i se cuvine.
De multe ori în cazul în care pasivul succesoral depășește activul, persoanele care au vocație succesorală renunță la moștenire din motivul că nu le aduce niciun profit. Însă sunt și moștenitori care acceptă moștenirea chiar și în cazul patrimoniului deficitar pentru a executa obligațiile pe care le avea defunctul față de creditorii săi, pentru a rămâne „curat” în fața persoanelor cărora le datorează. Această acțiune de „binefacere” din partea succesorilor era des întâlnită în Roma Antică, unde copiii întorceau toate datoriile părinților pentru a rămîne în memorie ca o persoană „respectabilă” și pentru a nu-și afecta propria demnitate.
Pentru a stabili valoarea bunurilor existente în patrimoniul succesoral se efectuează o evaluare după valoarea lor de circulație, din momentul deschiderii succesiunii, dar avându-se în vedere starea lor din momentul încheierii donației (26). Așadar, evaluarea se va realiza ca și când bunul ar fi rămas în patrimonial defunctului și nu a suferit nici un plus sau minus de valoare, prețul variind în funcție de evoluția pieței. Astfel, nu se ține cont de sporul de valoare dobândit de bunuri prin investițiile noi făcute de donatar, și nici de scăderea valorii bunului datorată faptei donatarului.
În literatura de specialitate, patrimoniul succesoral este denumit și ca masa succesorală. Potrivit dr. Veronica Stoica, dr. Nicolae Pușcaș și dr. Petrică Trușcă, masa succesorală reprezintă „ansamblul elementelor (bunuri și alte valori), care, făcând parte din patrimoniul defunctului, pot constitui obiectul împărțelii moștenirii” [36, pag. 516]. După Dicționarul Explicativ, masa succesorală este ansamblul bunurilor și valorilor de orice fel, care, făcând parte din patrimoniul defunctului, constituie obiectul împărțelii moștenirii[25]. În patrimoniul succesoral care se transmite succesorilor sunt cuprinse numai drepturile și obligațiile cu conținut economic (patrimoniale), cele personale nepatrimoniale fiind strâns legate de persoană încetează la decesul celui despre a cărui moștenire este vorba, cu excepția unor drepturi prevăzute de lege.
Din punct de vedere practic, determinarea exactă a patrimoniului succesoral are o importanță deosebită pentru eventualii moștenitori, care sunt puși în situația de a opta între următoarele posibilități: să accepte moștenirea sau să renunțe la moștenire.
Prin succesiune se transmit atât elementele de activ ale patrimoniului succesoral, adică drepturile, cat și elementele de pasiv ale acestui patrimoniu, adică obligațiile defunctului.
Este cunoscut faptul că patrimoniul unei persoane se caracterizează prin in transmisibilitatea acestuia în întregime pe timpul vieții unei persoane, deoarece nimeni nu se poate lipsi de patrimoniu atâta timp cât trăiește. Aceasta reiese din caracterul transmisiunii succesorale pentru mortis causae (cauză de moarte). Persoana în timpul vieții sale poate opera doar cu o parte din patrimoniul său, poate să încheie diferite acte juridice a căror obiect să îl constituie anumite bunuri ale sale ori drepturi. Spre exemplu o persoana poate vinde bunurile pe care le deține în proprietate privată, le poate dona ori încheia contracte de schimb, de înstrăinare a bunului cu condiția întreținerii pe viață, poate încheia acte de remitere de datorii ori își poate cesiona creanțele – își exercită drepturile în legătură cu proprietatea și încheie orice act juridic prevăzut ori nu de lege, care nu contravine acesteia ori bunelor moravuri.
Analizând patrimoniul succesoral, este important de menționat și dreptul la separarea patrimoniului celui decedat ce îi revine moștenitorului de propriul său patrimoniu. În așa mod se exclud potențialele probleme referitor la creanțele terților față de debitor și exercitarea acestora din patrimoniul propriu ce îi aparține moștenitorului.
Matei B. Cantacuzino evidențiază apariția acestui drept încă în dreptul roman din Roma Antică, unde această noțiune era introdusă pentru prima dată de către pretor. „În dreptul roman separarea de patrimoniu, introdusă de pretor ca un incident al ”venditio bonorum”, era ca atare neapărat colectivă, precum colectivă era și însăși urmărirea și era colectivă în îndoitul înțeles, că ea nu se putea cere decât de toți și pentru toți creditori succesorali și numai asupra patrimoniului întreg și din acest caracter colectiv romanii deduceau că cererea creditorilor succesorali trebuia îndreptată în contra moștenitorului și că efectele separației erau atât de radicale, încât în cazul de neîndestulare din patrimoniul mortului, creditorii succesorali nu aveau după unii jurisconsulți dreptul de a urmări bunurile personale ale moștenitorului, iar după alți jurisconsulți (Papinian) ei nu aveau acest drept decât în limita excedentului rămas din bunurile moștenitorului după completa îndestulare a creditorilor personali ai acestuia” [41, pag. 292-293].
Vorbind despre patrimoniul succesoral și conținutul acestuia, e necesar de făcut o referire și la drepturile personale nepatrimoniale. Astfel, pe lângă drepturile și obligațiile patrimoniale, persoanele fizice sunt titulare și de drepturi personale nepatrimoniale. Acestea din urmă se caracterizează prin faptul că au caracter netransmisibil atât prin acte intre vii, cat și prin acte mortis causa. Deci, ele nu pot face obiectul masei succesorale.
Spre exemplu, dacă în timpul vieții celui ce a lăsat moștenirea i s-a oferit prin decret al președintelui un titlu de „artist emerit al statului”, atunci moștenitorul acestuia nu se poate folosi de titlul respectiv, el fiind unic, însă poate intra în posesia medaliei daca aceasta din urmă i-a fost oferită decedatului și face parte din patrimoniul succesoral.
După cele menționate anterior, patrimoniul succesoral poate consta atât din active, cât și din pasive. Din activele patrimoniului fac parte nu doar bunurile mobile și imobile pe care le-a deținut cel ce a lăsat moștenirea în timpul vieții ori mijloacele bănești, dar și acțiunile celui decedat.
În acest sens, prezint un exemplu unde averea decedatului este conținută doar din acțiuni și anume dosarul nr. 31/171782 cu privire la eliberarea certificatului cu dreptul la moștenirea averii defunctului Molnic Gheorghe început la data de 15 august 2007. Astfel, în baza documentelor prezentate la biroul notarial de către succesorii defunctului care sunt: soția decedatului Molnic Vera, fiica acestuia Molnic Olesea, precum și fiul Molnic Sergiu, averea decedatului este determinată din acțiuni. În certificatul de moștenitor legal este indicată averea succesorală constituită din: acțiuni ale S.A. „DAAC HERMES GROUP” tip deschis, confirmate prin Extrasul din Registrul acționarilor nr 02543.
În ceea ce privește bunurile din patrimoniul succesoral, aici pot fi incluse și acele bunuri care aparțineau familiilor înainte de anul 1949, care au fost confiscate de conducerea comunistă, iar persoanele fiind deportate. O reglementare în acest sens o prezintă Legea nr. 1225-XII din 1992 „privind reabilitarea victimelor represiunilor politice săvârșite de regimul comunist totalitar de ocupație”. Această lege a permis victimelor represiunilor sovietice să revendice proprietățile lor confiscate sau naționalizate. Articolul 12 al legii respective menționează faptul că „cetățenilor Republicii Moldova, supuși represiunilor politice și ulterior reabilitați, li se restituie la cererea lor sau a moștenitorilor lor, averea confiscată, naționalizată sau luată în alt mod”. Aceeași lege stabilește faptul că toate contractele de vânzare-cumpărare sau de înstrăinare a bunurilor imobile ori altor bunuri confiscate vor fi declarate nule prin instanța de judecată, iar persoanele evacuate din încăperile de locuit vor vor fi asigurate de către administrația publică locală cu spații locative peste rând.
Jurisprudența CEDO pe cauzele din Republica Moldova cunoaște un larg număr de hotărâri cu privire la această chestiune. Cu toate că Parlamentul RM a adoptat legea sus menționată, totuși existe diverse probleme cu privire la executarea ei. Cu toate că judecătoriile se conduc după reglementările din legea respectivă, hotărârile acestora nu sunt executate de către celelalte organe de stat. Din acest motiv, persoanele victime ale represiunilor politice sovietice se adresează Curții Europene pentru Drepturile Omului cu privire la neexecutarea hotărârilor judecătorești.
În privința acestor litigii, prezint un caz din jurisprudența CEDO și anume hotărârea din 18 mai 2004 de la Strasbourg în cauza PRODAN. Reclamantul s-a născut în 1924, iar în anul 1946 autoritățile sovietice au confiscat averea părinților săi și i-au deportat în Siberia, după adoptarea de Parlamentul RM a legii nr 1225-XII, reclamantul s-a adresat în 1997 la Judecătoria centru cu o acțiune în care cerea să fie restabilită averea părinților care consta dintr-o casă de locuit cu mai multe apartamente și contractele de cumpărare a apartamentelor să fie desființate. Judecătoria a admis cererea șa a satisfăcut pretențiile reclamantului. Consiliul Municipal Chișinău împreună cu locatarii au depus apel la Tribunalul Municipiului Chișinău împotriva hotărârii Judecătoriei Centru, care a clasat hotărârea acesteia. În urma epuizării tuturor căilor de atac, Curtea Supremă de Justiție a casat deciziile Tribunalului și Curții de Apel Chișinău, menținând hotărârea primei instanțe. La executarea hotărârii însă, reclamantului a întâlnit dificultăți. În momentul adresării la Oficiul Cadastral Teritorial pentru înregistrarea casei de locuit pe numele reclamantului, era necesară prezentarea actului de predare-primire ce trebuia să fie întocmit de Consiliul Municipal, însă acesta nu a executat hotărârea instanței. Din această cauza reclamantul s-a adresat la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului din motivul neexecutării hotărârii judecătorești. CEDO a emis o hotărâre prin care obligă statul RM la repararea prejudiciului cauzat astfel.
În ceea ce privește practica CEDO și Republica Moldova, nu există anumite litigii cu privire la succesiune, decât în cazurile cu privire la neexecutarea hotărârilor în privința restituirii bunurilor ce au fost confiscate de guvernarea sovietică.
Omul, în timpul vieții sale nu poate renunța la patrimoniu ori să-l înstrăineze prin acte juridice. El poate numai să transmită o parte din el, dacă îl transmite în totalitate – nu mai putem vorbi despre o persoană care se află în viață. La transmiterea întregului patrimoniu vorbim deja despre patrimoniul succesoral, care formează obiectul dreptului de moștenire și fără existența acestui patrimoniu, nu ar exista nici moștenirea.
3. STATUTUL JURIDIC AL TESTAMENTULUI
3.1. Condițiile de fond și de formă ale testamentului
Deoarece testamentul reprezintă o categorie distinctă a actelor juridice civile, este evident că pentru producerea efectelor juridice scontate de testator este necesar că la întocmirea acestuia să fie respectate anumite cerințe legale pe care doctrină și legislația le numește condiții de valabilitate a actelor juridice civile, în literatură de specialitate [39, p.166; 24, p.167; 205, p.47-48] acestea fiind divizate în două categorii: condiții de fond și condiții de formă.
Chiar dacă legiuitorul autohton nu a găsit de cuviință să facă vreo precizare că asupra testamentelor că se extind condițiile de valabilitate a actelor juridice, printr-o deducție juridică această poate fi desprinsă atât din definiția dată testamentului de art. 1449 Cod Civil, unde se prevede că” testamentul este un act juridic solemn, unilateral, revocabil și personal…” cât și din denumirea și dispoziția art.1473 din Codul civil Contestarea valabilității testamentului, care prevede că „valabilitatea testamentului poate fi contestată, în temeiul condițiilor de nulitate a actelor juridice, de către moștenitorii legali și de alte persoane interesate”. Din conținutul acestei norme reiese că dacă valabilitatea testamentului poate fi contestată în bază temeiurilor de nulitate a actelor juridice, atunci și valabilitatea acestuia cade sub incidența condițiilor de valabilitate a actelor juridice civile, deoarece ar fi imposibil să aplici unele sancțiuni legale asupra unor condiții de fond și de formă care n-au nicio legătură cu actul respectiv.
Că argument suplimentar întru confirmarea acestei afirmații poate servi și faptul că jurisprudența națională agreează o astfel de situație, întrucât în pct.16 alin. (2) din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție, nr.13 din 3 octombrie 2005, „Cu privire la practică aplicării de către instanțele judecătorești a legislației la examinarea cauzelor despre succesiune” se prevede în mod expres: „Indiferent de forma juridică, testamentul necesită a fi întocmit cu respectarea condițiilor de valabilitate a actelor juridice, a regulilor comune tuturor formelor de testamente, precum și a dispozițiilor legale specifice fiecărei forme testamentare” [121].
Potrivit unei opinii clasice din doctrina rusă, „valabilitatea actului juridic constă în corespunderea acestuia tuturor componentelor și condițiilor legale pe care participanții la actul respectiv le consideră suficiente pentru valabilitatea acestuia…” [250, p.203]. Astfel, observăm că doctrinarul D.I. Meier a pus accentul pe două elemente definitorii ale valabilității actului juridic: primul se referă la componentele legale, deci la acele elemente structurale care sunt prescrise de legislație, iar al doilea se referă la condițiile legale, ceea ce ar însemna că acestea cuprind acele exigențe pe care legislația le prescrie pentru valabilitatea actului juridic.
În această ordine de idei concluzionăm că testamentul, ca act juric, trebuie să îndeplinească condițiile de fond generale ale actului juridic precum și condițiile de formă impuse de lege.
Condițiile de fond ale testamentului
Pentru că testamentul să fie valabil și să poată produce efecte trebuie să îndeplinească următoarele condiții de fond prevăzute de lege și doctrină.
Condițiile de fond pentru validitatea testamentului se referă la:
capacitatea testatorului de a dispune de bunurile sale;
consimțământul testatorului să fie liber exprimat;
obiectul testamentului, care trebuie să fie licit, determinat/determinabil și posibil;
cauza testamentului, care trebuie să existe, să fie licită, morală și reală.
În ceea ce privește capacitatea testatorului de a dispune de bunurile sale, este o condiție recunoscută unanim de doctrină ca fiind esențială, ce determină cu desăvârșire valabilitatea actelor juridice, dar care, însă, nu și-a găsit consacrarea în Codul civil al RM. Aici este necesar de precizat că această condiție se referea la aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi și obligații civile prin încheierea unor acte de drept civil.
Totodată menționam și faptul că capacitatea de a încheia acte juridice civile reprezintă o componentă a fiecărui act juridic ce poate fi desprinsă din capacitatea de folosință a subiectului de drept civil. Însă prima nu trebuie confundată cu ultima, deoarece capacitatea de folosință se dobândește de la naștere, iar în privința unor drepturi ce derivă din raporturile juridice succesorale, capacitate de folosință a succesorilor poate fi dobândită chiar de la concepție. ()
Potrivit doctrinei naționale (), prin capacitate de a încheia actul juridic civile se înțelege aptitudinea subiectului de drept de a deveni titular de drepturi și obligații civile prin încheierea actelor juridice civile. În acest sens, precizăm ca aptitudinea persoanei fizice de a deveni titular de drepturi și obligații civile în materia succesiunii testamentare dispune de unele particularități proprii pe care legislația civilă până la moment nu le-a individualizat, această lacună ducând la unele situații care generează îndoieli, în ceea ce privește determinarea aptitudinii testatorului de a dispune de averea să pentru cauză de moarte și aptitudinea moștenitorilor testamentari de a dobândi drepturi asupra bunurilor testate.
În urmă analizei acestui subiect, din prismă mai multor doctrinari, considerăm că capacitatea de a încheia acte juridice este suportul structural al celorlalte condiții de fond, dat fiind faptul că dacă autorul voinței nu va dispune de aptitudinea recunoscută de legea, adică cea de încheierea un astfel de act juridic, atunci nu se va mai putea rezerva posibilitatea că celelalte condiții de fond se vor realiza.
Apreciind situațiile ce pot apărea în practică notarială și în cea judiciară, considerăm că Codul civil urmează a fi completat cu un articol suplimentar, cu numărul 1449, care ar avea denumirea” Capacitatea testamentară”, iar dispoziția de la alineatul (1) să fie formulată în următoarea redacție: capacitatea testamentară reprezintă aptitudinea persoanei fizice de a dispune prin testament de bunurile sale pentru cauză de moarte și capacitatea moștenitorilor testamentari de a dobândi dreptul de proprietate asupra bunurilor testate în modul prevăzut de legislație.
În ceea ce privește capacitatea de a dispune prin testament, legiuitorul a prevăzut prin prisma alin. (2) art. 1449 Cod Civil, că” testator poate fi doar persoană cu capacitate de exercițiu”, ceea ce duce în eroare prin simplu fapt că a redus capacitatea testamentară dispunătorului la doar capacitatea de exercițiu. Însă, juridic, aceste două aptitudini nu sunt echivalente, din simplu fapt că în practică se pot întâlni situații când persoană dispune de capacitate de exercițiu, dar, din pofida unor circumstanțe, nu poate dispune prin testament, din cauza că la momentul respectiv nu are discernământ. În acest sens se propune lege ferenda pentru a preciza și individualiza capacitatea în alin. (2) art. 1449 Cod civil, în scopul prevenirii de dificultăți ce țin de identificarea calității testatorului, aceasta fiind expusă în următoarea redacție” Orice persoană fizică poate dispune prin testament dacă la momentul întocmirii acestuia are capacitate de exercițiu și descernămînt”.
În legătură cu consimțământul testatorului trebuie de menționat că este necesar ca testatorul să-și exprime voința să internă pentru a schimba regimul juridic al bunurilor sale; această trebuie să fie materializată într-o formă expres prevăzută de legislație, care, de regulă, este numită consimțământ.
Consimțământul este principalul element care vine să contribuie la încheierea tuturor actelor juridice, considerent din care el constituie suportul volitiv ce vine să legitimeze existența actului juridic.
Potrivit alin. (1) art.199 din Codul civil, consimțământul este „manifestarea, exteriorizată, de voință a persoanei de a încheia un act juridic”, ceea ce ar însemna că, pentru a putea stabili existența consimțământului, voința autorului actului juridic trebuie să fie exteriorizată într-o formă prevăzută de legislație. Conform unei opinii doctrinare, prin consimțământ se înțelege acea condiție de fond, esențială și generală a actului juridic civil, care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior [34, p.132; 39, p.168; 24, p.169].
Analizând jurisprudența autohtonă ce vizează nulitatea testamentelor, am stabilit că cel mai des acestea sunt declarate nule în caz de nerealizare și de nerespectare în mod corespunzător a cerințelor de valabilitate a consimțământului, de incapacitate testamentară a testatorului, precum și în caz de ignorare a unor exigențe prescrise de legislație pentru anumite forme de testamente. ()
Pentru că consimțământul să fie valabil și voința testatorului să dobândească valoare juridică, legislația și doctrină prevăd că consimțământul trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiții: să emane de la o persoană cu discernământ, să fie exteriorizat, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.
Consimțământul se consideră exteriorizat atunci când voința testatorului este exprimată într-un mod înțeles de terți și producător de efecte juridice.
Un testament poate fi anulat dacă se dovedește în mod neechivoc lipsă de discernământ al dispunătorului la momentul întocmirii testamentului, deoarece, potrivit legislației, orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este poprită de lege, ceea ce ar însemna că regula este capacitatea, iar excepția este incapacitatea testatorului de a dispune prin astfel de acte juridice.
Consimțământul nu trebuie să fie viciat, această are drept scop de a proteja voința internă a testatorului la momentul întocmirii testamentului pentru că această să corespundă cu voința exteriorizată, deoarece alterarea voinței interne ar afecta valabilitatea consimțământului, ceea ce poate duce la înaintarea unei acțiuni în justiție pentru declararea nulității relative a testamentului.
Această condiție de valabilitate a consimțământului poate fi desprinsă din dispoziția de la alin. (2) art.199 din Codul civil, unde, pe lângă discernământ și intenția de a produce efecte juridice, legiuitorul consideră valabil consimțământul dacă acesta nu este viciat.
Obiectul, fiind un element structural al testamentului, trebuie să îndeplinească, la rândul său, cumulativ unele condiții legale fără de care ar fi imposibil să menținem valabilitatea testamentului, astfel, conform alin. (2) art.206 din Codul civil al Republicii Moldova, „obiectul actului juridic trebuie să fie licit, să se afle în circuit civil și să fie determinat sau determinabil cel puțin în specia sa”. Din conținutul acestei prevederi pot fi desprinse trei condiții de valabilitate a obiectului: a) obiectul să fie licit, b) obiectul trebuie să se afle în circuitul civil, c) obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil. Însă, potrivit doctrinei [24, p.179; 86, p.111; 177, p.93-94], pe lângă condițiile legale, sunt recunoscute și unele condiții suplimentare, cum ar fi: obiectul trebuie să fie posibil și obiectul trebuie să existe la momentul încheierii actului juridice civil.
Chiar dacă condițiile suplimentare ale obiectului au un caracter doctrinar și nu sunt recunoscute în unanimitate în literatura de specialitate, totuși considerăm că ignorarea acestora în practica notarială și în cea jurisprudențială ar crea unele dificultăți atât pentru moștenitorii testamentari, cât și pentru persoanele care au un interes în raporturile juridice testamentare.
Testamentul fiind un tipar juridic care conține mai multe acte juridice, este evident că condițiile valabilității obiectului acestuia vor trebui analizate în raport cu fiecare act juridic pe care acesta îl cuprinde. Nevalabilitatea obiectului unuia sau altuia dintre actele juridice cuprinse în testament atrage nulitatea absolută a acelui act juridic și nu a testamentului în întregul său, dacă alte acte juridice pe care acesta le cuprinde sunt valabile.
Cauza testamentului, conform unei opinii doctrinare [57, p.59], scopul urmărit de părți la încheierea contractului mai constituie un caracter distinct al raporturilor economice stabilite de către legiuitor. Cauza fiind un element structural al actelor juridice civile, este cert faptul că ea trebuie să existe la momentul încheierii actului respectiv, deoarece lipsa acesteia va lovi de nulitate absolută actul juridic, întrucât în lipsa unei condiții de fond acesta nu-și va putea menține valabilitatea.
Pentru a fi valabilă și a produce efecte juridice cauza trebuie să corespundă unor exigențe legale, care prin esența lor alcătuiesc condițiile de valabilitate a cauzei actelor juridice ce dispun, la rândul lor, de unele particularități de realizare în materia testamentelor. Legislația civilă a Republicii Moldova nu conține careva prevederi ce s-ar referi nemijlocit la condițiile de valabilitate a cauzei actelor juridice. Însă, potrivit dispoziției de la alin. (1) art.207 din Codul civil, „actul juridic încheiat fără cauză ori fondat pe o cauză falsă sau ilicită nu poate avea niciun efect”, ceea ce ar însemna că legiuitorul a pus accentul pe consecințele ce pot surveni în cazul nerespectării condițiilor de valabilitate a cauzei. În sensul acestei reglementări, autorii autohtoni [24, p.181-182] au reușit, printr-o deducție juridică, să individualizeze următoarele condiții de valabilitate a cauzei: a) cauza trebuie să existe; b) cauza trebuie să fie reală; c) cauza trebuie să fie licită.
Ajustată la materia testamentelor, cauza constituie, în viziunea unor autori [108, p.183], motivul determinat și impulsiv al testamentului, fiind diferit de la caz la caz. Această condiție de fond al testamentului constituie suportul psihologic al voinței interne a testatorului care, la rândul său, determină existența unei alte condiții de valabilitate a testamentului, cum ar fi consimțământul, fără de care ar fi imposibilă încheierea oricărui act juridic.
Condițiile de formă ale testamentului
Pentru a fi valid legiuitorul cere respectarea anumitor condiții de formă prin care voința testatorului trebuie să se exprime pentru a putea produce efecte juridice.
Pentru întocmirea testamentului este necesară respectarea următoarelor reguli comune: forma scrisă și forma actului separat. Astfel, orice formă de testament aleasă de testator trebuie să îmbrace forma scrisă. Cerința formei scrise este o condiție de validitate (ad solemnitatem) și nu o condiție de dovadă (ad probaționem). Prin urmare, sub sancțiunea nulității absolute, testamentul trebuie întocmit în întregime în formă scrisă. A doua condiție comună de valabilitate a testamentelor este aceea că nu se admite întocmirea testamentului de două sau mai multe persoane, nici chiar de către soții care locuiesc împreună. Testamentul poate fi întocmit de o singură persoană printr-un act separat, garantîndu-se, în așa mod, libertatea de voință a testatorului.
Testamentul olograf constituie o formă distinctă de realizare a caracterului solemn al testamentului care este recunoscută de legislație, abordată de doctrina autohtonă și de cea străină [54, p.529; 205, p.56-57; 1, p.182-183] și aplicabilă în practica notarială și în jurisprudența națională.
Prin urmare, se poate de precizat că testamentul olograf este actul întocmit integral, datat și semnat de către testator, exigențe care sunt impuse de legislația civilă a diferitelor state referitoare la formalitățile ce țin de întocmirea acestor categorii de acte juridice. Potrivit unei opinii [154, p.25], testamentul olograf mai are avantajul de a fi ținut secret și, întrucât nimeni nu știe ce a hotărât testatorul, nicio discuție nu poate avea loc cu privire la conținutul lui între membrii familiei sau cei interesați.
Potrvit lit. a) art. 1458 Cod civil testamentul olograf este un testament scris în întregime personal, datat și semnat de mâna testatorului. Sub sancțiunea nulității testamentului olograf trebuie respectate trei condiții:
– Scrierea testamentului de către testator;
Această condiție de valabilitate protejeze voința reală a testatorului în privința dispunerii de bunurile sale pentru cauză de moarte, deoarece prin scrierea în întregime de către testator actul respectiv se va considera valabil, întrucât el exprimă voința liberă a testatorului, conștient exprimată de el. Întru realizarea acestei condiții, testamentul trebuie scris de testator în întregime cu mâna sa proprie, în orice limbă pe care o posedă testatorul (chiricuță, alfabet pentru orbi).La fel, testamentul poate fi scris pe mai multe foi separate, cu condiția că foile ce urmează să alcătuiască un singur testament și să nu trezească careva îndoieli, pe diferite suporturi material (Hot PCSJ nr. 13). Nu se admite dactilografierea sau tipărirea testamentului. Ștersăturile, adăugările sau alte rectificări făcute cu mâna testatorului trebuie datate și semnate de testator, dacă ele cuprind dispoziții testamentare noi față de redactarea inițială. Ștersăturile sau adausurile făcute în testament de către terțe persoane sânt nule.
– Datarea testamentului de testator;
Datorită acestei mențiuni pot fi determinate unele aspecte importante pentru valabilitatea testamentului în privința stabilirii existenței discernământului testatorului la momentul întocmirii acestei forme de testament. Data trebuie să cuprindă anul, luna și ziua când a fost întocmit testamentul. Lipsa datei atrage nulitatea testamentului olograf. Însă, în cazul în care data este incompletă și se poate stabili când a fost întocmit testamentul, precum și starea de capacitate a testatorului, testamentul va fi valabil.
– Semnarea testamentului de (mâna) testator.
Este proprie tuturor formelor de testament și care vine să legitimeze celelalte condiții de valabilitate, confirmând în acest sens că testamentul este opera proprie a testatorului și exprimă voința acestuia de a dispune pentru cauză de moarte de bunurile sale. În lipsa semnăturii, testamentul se consideră un simplu proiect de testament lipsit de efecte juridice, adică este lovit de nulitate absolută. Semnătura trebuie aplicată cea pe care testatorul o folosește obișnuit, chiar și pseudonimul său, dacă acest pseudonim este folosit în mod curent pentru semnarea altor acte juridice și documente și care permite identificarea testatorului.
Testamentul autentic este actul întocmit și autentificat de către notar sau alte persoane abilitate prin lege cu astfel de atribuții și semnat personal de către testator sau, în caz de imposibilitate, de către o altă persoană.
Luând în considerare faptul că testamentul este un act juridic cu caracter strict personal, pentru confirmarea exteriorizării voinței testatorului fiind necesară aplicarea semnăturii personale a dispunătorului, am ținut să precizăm că se admite, cu titlu de excepție, semnarea acestuia de către alte persoane în cazul când testatorul este pus în imposibilitate de a-și aplica personal semnătura pe testament, pentru a se evita îngrădirea dreptului de moștenire a testatorului. Din aceste considerente, propune cu titlu de lege ferenda ca conținutul prevederilor de la lit. b) art.1458 Codul Civil, să i se adauge următorul text” care este semnat personal de către testator sau de o altă persoană în prezența a doi martori, în cazul în care testatorul se află în imposibilitate de a-l semna personal, este necărturar sau cu deficiențe fizice”. Însă, această excepție poate fi admisă numai pentru situațiile prevăzute expres de legislație.
Prin art.1460 din Codul civil legiuitorul autohton a recunoscut posibilitatea unei alte persoane de a semna testamentul, consemnând: „Dacă testatorul, dintr-o anumită cauză, nu poate semna personal testamentul, la rugămintea și în prezența lui, precum și în prezența a cel puțin 2 martori și a notarului, poate semna o altă persoană”. Din conținutul acestei prevederi legale observăm că legiuitorul nu a precizat reperele ce ar justifica cauza care îl pune pe testator în imposibilitate de a semna personal testamentul. Totodată, la pct.21 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție, nr.13 din 3 octombrie 2005, „Cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației la examinarea cauzelor despre succesiune” se prevede „În cazul testamentului autentic sau testamentului asimilat celui autentic se admite semnarea testamentului de către o terță persoană, dacă testatorul, din cauza unei deficiențe fizice, boli sau din alte motive întemeiate, nu poate semna testamentul”.
La fel, caracterul solemn al testamentului autentic se regăsește și în ipostaza testamentelor asimilate celor autentificate notarial, care legiuitorul a stabilit exhaustiv în dispozițiile art. 1459 Cod Civil, instituțiile sau persoanele cărora le revine așa atribuție.
Testamentul autentic se autentifică cu respectarea condițiilor generale de întocmire a actelor autentice, precum și a regulilor speciale prevăzute de lege. Nerespectarea regulilor de întocmire și autentificare a testamentului de forma dată atrage nulitatea lui. Însă, testamentul va putea fi valabil dacă va îndeplini condițiile unui testament olograf. (Comentarii)
Testamentul mistic este actul întocmit integral, datat și semnat personal de către testator, strâns, sigilat și prezentat notarului care aplică girul de autentificare pe plic și îl semnează împreună cu testatorul.
Prin particularitățile sale de întocmire testamentul mistic vine să asigure secretul dispozițiilor testamentare, iar în ce privește aplicarea de către notar a inscripției de autentificare pe plic, prin aceasta testamentului mistic i se oferă o forță probantă mai sporită. În sensul acestei exigențe legale, mai putem preciza că prin prezentarea plicului sigilat și prin aplicarea girului notarial pe plic se poate confirma existența testamentului în cazul apariției unor îndoieli la deschiderea procedurii succesorale.
Prin urmare, nerespectarea condițiilor de formă a testamentului mistic prevăzute la lit. c) art.1458 din Codul civil, poate duce la nulitatea sau la modificarea formei acestuia, deoarece dacă testamentul nu va fi redactat și semnat personal de către testator, atunci vom fi în prezența unei nulități absolute. Însă, dacă testatorul nu va respecta ultimele cerințe ce țin de sigilarea acestuia și prezentarea notarului spre autentificare, atunci acest act juridic va îmbrăca forma unui testament olograf, fără ca această omitere să-i afecteze valabilitatea.
Rezumând cele expuse, menționam că condițiile de formă a testamentului reprezintă suportul de materializare a voinței testatorului, prin intermediul căreia se legimitează realizarea celorlalte condiții de fond al acestui act juridic.
3.2. Tipurile testamentului
În lumina art.1449 din Codul civil al Republicii Moldova, testamentul este un act juridic solemn, unilateral, revocabil și personal, prin care testatorul dispune cu titlu gratuit, pentru momentul încetării sale din viață, de toate bunurile sale sau de o parte din ele.
Pentru validitatea testamentului în general se cer anumite condiții de formă căci el este, așa cum am văzut, un act juridic solemn. În afara acestor condiții generale cercetate de noi mai sus, legiuitorul impune anumite forme speciale pentru fiecare fel de testament, în funcție de care, de altfel, testamentele sunt clasificate. Există din acest punct de vedere trei categorii de testamente:
testamentul olograf,
testamentul autentic,
testamentul secret sau mistic;
În privința acestor forme testamentare sub aspectul eficienței lor juridice nu se poate.
Vorbi de o ierarhie căci au valoare juridică egală. Funcționează, așadar, principiul echivalenței formelor testamentare. Nu mai puțin însă forța lor probantă este diferită. După ce s-a dovedit însă existența testamentului în formă prescrisă de legiuitor efectul lor juridic este același, oricare ar fi forma pe care o îmbracă.
Testamentul olograf
Denumirea lui vine de la cuvintele grecești holos, care înseamnă întreg, total și grapfos care înseamnă a scrie.
Cu toate că nu necesită îndeplinirea unor formalități speciale, fiind întocmit ca înscris cu semnătură privată, testamentul olograf este un act solemn; scrierea integrală, datarea și semnarea de mâna testatorului sunt prevăzute de lege drept condiții de valabilitate.
Din formularea dată vom reține, așadar, că nu orice scriere olografă, chiar având ca obiect transmisiunea bunurilor după moartea celui ce lasă moștenirea va putea fi considerată testament olograf ci numai aceea care va fi scrisă integral, semnată și datată de mâna testatorului. Este aceasta o solemnitate cerută de lege ad validitatem și nu ad probationem, altfel intervenind sancțiunea reglementată de art. 886 C. civ. Lipsa oricăreia din cele trei condiții va duce la nevalabilitatea testamentului, căci ele se cer a fi îndeplinite cumulativ .
Pentru a aprecia necesitatea, la fel și utilitatea aceste forme de testament, majoritatea autorilor români [1, p.190; 94, p.14-15; 139, p.390] încearcă să-i individualizeze următoarele avantaje:
A) este foarte practic, deoarece acesta poate fi întocmit de orice persoană care știe să scrie;
B) poate fi făcut oriunde și oricând, fără a solicita concursul altor persoane;
C) se poate face fără a suporta careva cheltuieli pentru întocmirea acestuia;
D) fiind supus celor mai simple formalități, prilejuiește cele mai puține nulități de formă;
E) poate fi revocat în orice moment prin simpla distrugere a înscrisului;
H) ar putea asigura secretul asupra dispozițiilor de ultimă voință ale testatorului, dacă acesta este păstrat în modul corespunzător.
Pe lângă aceste avantaje unii autori [154, p.21] mai recunosc și faptul că la întocmirea acestei categorii de testamente nu se achită careva taxe pentru perfectare. Deasemenea, necesită să menționăm că avantajele expuse mai sus nu duc la lipsa dezavantajelor, care se consider a fi:
A) la întocmirea testamentului dispunătorul poate fi supus influențelor abuzive (sugestie, captație) din partea persoanelor interesate; b) fiind întocmit de către o persoană care nu este inițiată în materie de drept, poate cuprinde unele exprimări confuze, susceptibile de a fi tălmăcite contradictoriu, ceea ce în consecință ar crea dificultăți la stabilirea consimțământului; d) la fel, în pot fi cu ușurință stabilite false reprezentări, informații asupra bunurilor pe care le deține defunctul; c) poate fi ușor dosit ori distrus, dacă testatorul nu l-a depus într-un loc sigur sau dacă nu l-a întocmit de mai multe persoane (26).
Un testament olograf este valabil atunci când este scris în întregime personal de testator. Scrierea manuscrisă poartă întotdeauna amprenta personală a autorului, astfel încât ea poate evidenția cel mai bine identitatea autorului, garantând că 15 testamentul provine de la cel care l-a scris. Acest testament poate fi scris cu orice instrument (toc, stilou, pix, pensulă etc.), cu orice substanță care lasă urme (cerneală, pastă, vopsea, sânge etc.), pe orice suport (hârtie, pânză, lemn, piatră etc.) și în orice limbă cunoscută de testator. Această posibilitate a testatorului de a alege suportul pe care va insera dispozițiile testamentare este agreată și de jurisprudența noastră, deoarece la alin. (2) pct.17 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție, nr.13 din 3 octombrie 2005, „Cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației la examinarea cauzelor despre succesiune” se prevede: „Suportul material poate fi: hârtie, pânză, lemn, piatră, sticlă etc…” [121]. Apreciind situațiile care pot apărea în activitatea notarială, referitoare la deschiderea procedurii succesorale în baza unor testamente întocmite pe un alt suport decât pe hârtie, considerăm că utilizarea la întocmirea testamentului olograf a oricărui alt suport decât cel pe hârtie ar crea unele dificultăți pentru notar la perfectarea dosarului de moștenire. Spre exemplu, în cazul în care testamentul a fost scris pe o piatră care nu-i permite moștenitorului testamentar să o prezinte la biroul notarial, notarul va fi pus în imposibilitate de a deschide procedura succesorală. Ca scriere poate fi folosită atât scrierea obișnuită, cu caractere de mână sau de tipar, cât și stenografia. Nu se admite, sub sancțiunea nulității, dactilografierea acestui testament, chiar dacă a fost făcut personal de testator și cuprinde mențiunea, că reprezintă ultima sa voință. La redactarea testamentului olograf, testatorul poate apela la ajutorul unui persoane care posedă cunoștințele necesare in privința formei actului (ruda, prieten, avocat), testamentul fiind valabil în cazul în care colaborarea terțului nu viciază consimțământul testatorului.
La fel, testamentul olograf trebuie să conțină datarea acestuia, prin indicarea zilei, lunii și anului în care a fost întocmii. Data este elementul care situează în timp momentul întocmirii testamentului. Data trebuie să cuprindă anul, luna și ziua când s-a redactat testamentul sau indicații care pot fi implicite, adică niște evenimente care pot fi stabilite cu certitudine (Ex.: Paștele 2003 sau Crăciunul 1992, Anul Nou 2004). Lipsa datei întocmirii testamentului atrage nulitatea lui doar în cazul în care nu sunt înlăturate dubiile referitoare la capacitatea de exercițiu a testatorului la momentul întocmirii, modificării sau revocării testamentului, precum și în cazul existenței a câtorva testamente (art. 1464 CC) (26).
Aici, menționăm faptul că data permite, pe de o parte verificarea discernământului testatorului la data întocmirii testamentului și pe de altă parte, în cazul unei pluralități de testamente pentru stabilirea dispozițiilor testamentare valabile. Data poate prezenta importanță și pentru stabilirea împrejurărilor în care testamentul a fost întocmit și care pot determina nulitatea (Ex.: în acea perioadă a existat pericolul vicierii consimțământului) (26).
Semnătura testatorului reprezintă o altă formalitate cerută de lege pentru validitatea testamentului, care atestă că dispozițiile testamentare reprezintă ultima sa voință/Legea nu prevede unde și cum trebuie semnat testamentul.
De obicei, semnătura cuprinde numele și prenumele testatorului, însă, condiția va fi îndeplinită dacă testatorul semnează cu semnătura pe care o folosea de obicei și care permite identificarea lui. Lipsa semnăturii testatorului atrage nulitatea testamentului. La fel se va considera că nu a fost respectată cerința referitoare la semnătură în cazul în care notarului i se va prezenta testamentul sigilat într-un plic pe care este aplicată semnătura personală a testatorului, însă testamentul n-a fost semnat de către autorul acestuia, deoarece semnătura pe plic ar confirma prezența înscrisului respectiv și nicidecum consimțământul testatorului referitor la valabilitatea dispozițiilor testamentare. Ținând cont de faptul că testamentul olograf este un act juridic întocmit în scris personal de către testator, pentru realizarea acestei condiții de formă este necesar ca semnătura testatorului să fie aplicată personal și nemijlocit pe înscris de către testator ().
Testamentul autentic
Este autentic testamentul adeverit de autoritatea învestită în acest scop.
Art. 1458 Cod Civil RM, recunoaște drept autentic testamentul notarial, precum si asimilat cu cel autentificat notarial. Pornind de la prevederile art. 3 al Legii m 1453-XV Cu privire la notariat din 08.11.2002, pe teritoriul Republicii Moldova testamentele pot fi autentificate de către notarii de stat, notarii privați și alte persoane abilitate prin lege, iar testamentele cetățenilor Republicii Moldova care se află în străinătate se autentifică de consulii Republicii Moldova. În conformitate cu art. 39, lit. q) al Legii nr. 436 privind administrația publică locala din 28.12.2006 și art. 37 al Legii cu privire la notariat, secretarii consiliilor locale sunt abilitați să autentifice testamente.
Deseori, necesitatea întocmirii testamentului poate apărea în împrejurări care exclud posibilitatea prezentării testatorului la notar sau la alte persoane abilitate să autentifice testamentul. Din acest considerent, legea asimilează cu cele autentificate notarial testamentele autentificate de: – medicul principal, șeful, adjuncții lor in probleme medicale, medicul de serviciu al spitalului, al unei alte instituții medicale, al sanatoriului, directorul sau medicul principal al azilului pentru invalizi și bătrâni dacă testatorul se tratează sau locuiește într-o astfel de instituție; șeful expedițiilor de explorări, expedițiilor geografice și a altor expediții similare, dacă testatorul se află într-o astfel de expediție; – căpitanul navei sau aeronavei, dacă testatorul se află pe navă sau aero navă; – comandantul (șeful) unității, marii unități, institutului și colegiului militar dacă la locul aflării lor nu există notar și dacă testatorul este militar sau îndeplinește serviciul în unitatea militară sau este persoană civilă sau membru al familiei acestuia; – șeful instituției de privațiune de libertate dacă testatorul se află in locuri de privațiune de libertate (27).
Testamentul autentic prezintă avantajul că în această formă pot testa și persoanele care nu știu a scrie sau a citi, precum și cele care, din cauza infirmității, a bolii sau din orice alte cauze, nu pot semna. În cea din urmă situație, în conformitate cu art. 1460 CC, la rugămintea și în prezența testatorului, precum și în prezența a cel puțin doi martori și a notarului, poate semna o alta persoană. în acest caz, testamentul se va semna și de martori și se va indica motivul care l-a împiedicat pe testator să semneze personal. Testamentul persoanei analfabete sau cu deficiențe fizice se întocmește în mod obligatoriu în prezența a doi martori și a unei persoane care poate comunica cu testatorul, confirmând prin semnătură manifestarea lui de voință (art. 1461 CC).
Un alt avantaj al testamentului autentic constituie faptul că el se bucură de forța probantă a oricărui înscris autentic, posibilitatea de a fi contestat fiind redusă. Întrucât notarul păstrează un exemplar al testamentului autentificat, pierderea sau distrugerea testamentului nu va avea impact negativ asupra moștenitorului, deoarece se va putea solicita o copie de la notar.
Dintre dezavantaje menționăm faptul că este mai costisitor și ca necesită un efort suplimentar pentru îndeplinirea formalităților (26).
Nerespectarea regulilor de întocmire și autentificare a testamentului autentic duce la nulitatea lui. Testamentul va putea fi valabil, în cazul în care va îndeplini condițiile unui testament olograf.
Testamentul mistic
Testamentul mistic este un testament secret, scris în întregime, datat si semnat de testator, strâns și sigilat și apoi prezentat notarului, care aplica inscripția de autentificare pe plic și îl semnează împreună cu testatorul.
Testamentul mistic este, după cum se poate observa, o formă intermediară între testamentul olograf și cel autentic căci avem de a face, pe de o parte, cu un înscris sub semnătură privată (dispozițiile testamentare) și un înscris autentic (suprascrierea realizată de judecător). Așa fiind el împrumută avantajele și dezavantajele de la cele două forme de testament precizate.
. Testamentul poate fi scris de mâna testatorului, dactilografiat sau scris de o altă persoană sub îndrumarea testatorului, însă neapărat semnat de ultimul. Semnătura testatorului este o condiție de validitate a testamentului mistic, fără de care acesta este nul absolut. Hârtia pe care este scris testamentul trebuie să fie împăturită și introdusă într-un plic care se sigilează în așa mod, încât să nu poată fi deschis decât prin distrugerea plicului. Sigiliul reprezintă garanții că testamentul nu va fi sustras și înlocuit fraudulos. Suplimentar, testamentul trebuie datat de testator.
Plicul sigilat care conține testamentul va fi prezentat notarului pentru ca acesta să aplice inscripția de autentificare pe plic și să semneze plicul, alături de testator. In fața notarului, testatorul va declara că testamentul cuprinde dispozițiile sale de ultima voință, că a fost scris de el sau de o altă persoană și că a fost semnat de el. Notarul va indica în inscripția de autentificare data și locul întocmirii, numele, prenumele și domiciliul testatorului și declarațiile testatorului. Testatorul nu este obligat să dezvăluie notarului conținutul testamentului său, însă, dacă dorește, o poate face. După efectuarea inscripției de autentificare, testamentul este restituit testatorului daca ultimul nu dorește să-l transmită notarului spre păstrare.
Testamentul mistic asigură secretul dispozițiilor testamentare și poate fi păstrat spre a fi ferit de falsificare sau distrugere. Dintre inconveniente, menționăm că necesită unele formalități care implică cheltuieli suplimentare. În cazul deteriorării plicului sigilat, testamentul mistic va fi nul. El va rămâne totuși valabil dacă va întruni condițiile testamentului olograf.
Pentru o înțelegere mai interactivă, am hotărât să stabilim o delimitare între aceste testamente, după cum urmează:
Deci dacă facem o delimitare a acestor două tipuri de testamente, olograf și autentic, putem evidenția următoarele deferențe:
– Testamentul olograf este scris de testator și nu necesită o autentificare la vreun birou notarial, sau la o altă instituție, pe când testamentul autentificat presupune autentificare de către o persoană ce activează pe bază de licență de notar eliberată în condițiile legii, prin aplicarea girului de autentificare;
– Testamentul olograf trebuie scris în întregime de către testator, pe când cel autentic, la indicația și voința testatorului, poate fi întocmit de altă persoană, notar sau persoana împuternicită să autentifice testamente;
– Spre deosebire de testamentul olograf, în care nu se admite dactilografierea sau tipărirea testamentului. La redactarea testamentelor autentice ca și la redactarea actelor juridice se admite utilizarea mijloacelor tehnice;
– În cazul testamentul autentic, dacă testatorul nu poate semna dintr-o anumită cauză, acesta poate fi semnat de o altă persoană conform prevederilor Art.1460 Cod Civil, pe când cel olograf, sub sancțiunea nulității testamentului trebuie semnat de (mâna) testatorului;
– Testamentul autentic se întocmește în cel puțin 2 exemplare, unul dintre care se păstrează în arhiva persoanei ce desfășoară activitate notarială, iar cel olograf poarte fi întocmit în una sau mai multe variante, la discreția și dorința testatorului, cu condiția sa aibă conținut asemănător;
– Testamentul autentic poate fi revocat sau modificat prin depunerea unei cereri de revocare sau modificare la notar sau persoana împuternicită sau autentifice testamentul sau prin întocmirea unui nou testament în orice formă stabilită de lege, pe când cel olograf testatorul singur, din proprie inițiativă, poate modifica testamentul în orice moment, prin întocmirea unui nou testament, care revocă în mod direct, total sau parțial cu condiția distrugerii tuturor exemplarelor testamentului olograf. Prin distrugere trebuie înțeles nimicirea testamentului olograf, adică ruperea sau arderea lui. Se consideră că testamentul este distrus dacă este șters textul sau este făcută o cruce pe cuprinsul testamentului, sau este șters un element esențial al testamentului, cum ar fi, semnătura sau data. În cazul în care testamentul olograf este întocmit în mai multe exemplare, atunci revocarea se va considera făcută numai dacă vor fi distruse toate exemplarele.
Delimitările dintre testamentul olograf și cel mistic:
– Testamentul mistic, spre deosebire de cel olograf, este datat și semnat de mâna testatorului strâns și sigilat într-un plic și prezentat notarului pentru aplicarea inscripției de autentificare, care trebuie să fie semnată de testator, și notar;
– Testamentul mistic ca și testamentul olograf trebuie să fie scris în întregime, datat și semnat de testator. Astfel, nu se admite scrierea testamentului de o altă persoană sau dactilografierea lui;
– Spre deosebire de testamentul olograf, la cel mistic testatorul prezintă notarului plicul sigilat, declarând că textul scris alcătuiește testamentul său, că este datat și semnat;
– Atât testamentul mistic ca și cel olograf trebuie prezentat notarului după decesul testatorului la locul deschiderii moștenirii;
– Dacă testamentul olograf este păstrat de către testator, atunci cel mistic rămâne la păstrare la biroul notarial, după efectuarea inscripției de autentificare, el va fi restituit testatorului. Însă, testatorul poate transmite testamentul mistic spre păstrare, persoanelor care desfășoară activitate notarială.
Delimitarea dintre testamentul mistic și cel autentificat:
– Testamentul mistic, spre deosebire de testamentul autentificat, în care se permite dactilografierea, sau folosirea altor mijloace tehnice, acesta trebuie să fie scris în întregime de testator, și nu se admite dactilografierea;
– Spre deosebire de cel autentic, în care notarul cunoaște conținutul testamentului, acel mistic, strângerea și sigilările testamentului are drept scop asigurarea secretului testamentului și face imposibilă deschiderea plicului și substituirea testamentului cu alte hârtii;
– Dacă în cazul testamentului autentic, notarul aplică sigiliul pe fiecare exemplar, în cazul celui mistic, notarul este obligat să aplice pe actul sigilat inscripția de autentificare pe plic, în care se va indica numele, prenumele și domiciliul testatorului precum și declarația testatorului că testamentul este al său
– Ca și în cazul testamentului autentificat, la cel mistic notarul este obligat să respecte condițiile necesare pentru autentificarea actelor notariale, adică să verifice identitatea și capacitatea de exercițiu al testatorului;
– Testamentul mistic, ca și cel autentic se înregistrează în registrul actelor notariale.
În concluzie pot spune că testamentul este un act formal prin care o persoana numită testator instituie în mod necesar unul sau mai mulți succesori, cu scopul ca aceștia să asigure executarea voinței sale după moarte.
Pentru validitatea testamentului în general se cer anumite condiții de formă căci el este un act juridic solemn. Privitor la aceste condiții generale cercetate mai sus, legiuitorul impune anumite forme speciale pentru fiecare fel de testament, în funcție de care, de altfel, testamentele sunt clasificate. Exista din acest punct de vedere trei categorii de testamente; olograf, autentic și mistic, care se diferențiază prin trăsături specifice. Cel mai des întâlnit în Republica Moldova fiind cel autentic.
3.3. Modificarea, revocarea și caducitatea testamentului
Conform Codului Civil testamentul este un act juridic solemn, unilateral, revocabil și personal prin care testatorul dispune cu titlu gratuit, pentru momentul încetării sale din viață, de toate bunurile sale sau de o parte din ele. Deci, succesiunea testamentară se bazează pe principiul libertății de întocmire, revocare, modificare a testamentului. Când merge vorba de întocmire a unui testament se cere de menționat și metodele de modificare și revocare, acesta fiind un drept exclusiv al testatorului, de care se bucură în orice moment.
Modificare și revocarea testamentului.
Conform Codului Civil, testatorul poate modifica sau revoca testamentul în orice moment:
A) prin întocmirea unui nou testament, care revocă în mod direct, total sau parțial, testamentul anterior ce contravine noului testament;
B) prin depunerea unei cereri la notar;
C) prin distrugerea tuturor exemplarelor testamentului olograf.
Dacă e să vorbim despre revocare unui testament autentic, atunci testatorul poate sa se adreseze cu o cerere la notar.
Principiul libertății testamentare și caracterul unilateral al testamentului permit testatorului în orice moment să revoce sau să modifice testamentul.
Pentru aceasta, testatorul nu trebuie să motiveze cauza unei asemenea hotărâre, nici să înștiințeze moștenitorul testamentar sau legatarul și nici să coordoneze cu ei aceste acțiuni.
Clauza, prin care testatorul declară că renunță la dreptul de revocare sau modificare a testamentului, sau a unor dispoziții testamentare, este nulă.
Testatorul, la momentul revocării sau modificării testamentului, trebuie să dispună de capacitate de exercițiu deplină și descernămînt.
Revocarea sau modificarea testamentului, prin întocmirea unui nou testament, care revocă în mod direct total sau parțial, testamentul anterior ce contravine noului testament.
Modificarea testamentului se admite prin întocmirea unui noi testament, prin care testatorul altfel stabilește cercul moștenitorilor testamentari, în alt mod dispune de bunurile sale, stabilind moștenitorilor săi alte cote-părți etc. În testamentul modificat poate fi determinată și soarta bunurilor rămase netestate.
Testamentul poate fi revocat total sau parțial prin întocmirea unui nou testament. Testamentul ulterior poate revoca deplin testamentul primar. Dacă testamentul posterior contravine deplin testamentului anterior, atunci primul testament se consideră deplin revocat. Spre exemplu, prin testamentul anterior, testatorul testează casa de locuit fiicei sale, iar prin testamentul posterior această casă este testată unei nepoate. În acest caz, noul testament anulează deplin primul testament, iar la moștenire va fi chemată nepoata în baza celui de al doilea testament, care deplin anulează primul testament.
Revocarea tacită se realizează fie prin întocmirea unui nou testament, care conține dispoziții contrare testamentul anterior și, respectiv, îl revocă total sau parțial, fie prin distrugerea tuturor exemplarelor testamentului olograf. Întocmirea unui nou testament reprezintă un caz de revocare tacită doar în cazul în care: Testamentul nou a fost întocmit cu respectarea exigențelor legale cu privire la forma testamentului. Pentru a revoca prin testament, testatorul poate recurge la orice formă de testament prevăzută de lege, indiferent de forma testamentului revocat. Astfel, un testament autentic va putea fi revocat printr-un testament olograf, iar unul mistic prin unul autentic. Dacă testamentul nou va fi declarat nul, revocarea nu se va produce. În schimb, testamentul revocat printr-un testament nou nu se restabilește nici în cazul în care testamentul ulterior este revocat prin depunerea unei cereri (art.1466 CC).
Testamentul nou conține dispoziții care sunt incompatibile sau contrarii cu cele ale testamentului anterior, cum ar fi în cazul in care prin două testamente succesive, testatorul lasă același bun la două persoane diferite. Dacă ultimul testament conține dispoziții care exclud posibilitatea executării testamentului anterior, operează revocarea totala a celui din urmă. În rezultatul în care testatorul a întocmit câteva testamente, care se completează și nu se substituie integral unul pe altul, toate testamentele rămân în vigoare.
În conformitate cu art. 1467 CC, testamentul anterior își păstrează puterea legală în limita în care prevederile lui nu sunt modificate prin testamentele ulterioare. Distrugerea tuturor exemplarelor de testament olograf (prin ardere, rupere, ștergerea textului sau a unui element esențial, cum ar fi data sau semnătura) are semnificația revocării tacite, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții distrugerea testamentului olograf să fie voluntară, efectuată de testator sau de un terț cu știrea testatorului. Și distrugerea fortuită va semnifica revocarea tacită a testamentului olograf, dacă testatorul a cunoscut faptul distrugerii. Dacă distrugerea s-a produs fără voința și știrea testatorului, ea nu va avea semnificația revocării tacite (27).
Caducitatea testamentelor
Ceea ce au în comun nulitatea, revocarea și caducitatea este faptul că toate duc la ineficacitatea (lipsirea de efecte a legatelor). Motivele și condițiile ineficacității diferă însă de la una la alta. Nulitatea sancționează nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la condițiile de validitate (de fond și de formă) ale legatelor, vizând așadar formarea valabilă a acestora. La rândul său, revocarea face ca un legat valabil format să fie ulterior lipsit de efecte fie prin voința testatorului, fie prin hotărâre judecătorească pentru motive imputabile legatarului. Caducitatea atrage și ea ineficacitatea legatelor, dar, spre deosebire de nulitate, ea presupune un legat valabil format, iar spre deosebire de revocare, ea se datorește fie decesului legatarului înaintea deschiderii succesiunii, fie dispariției unui element esențial al legatului, fie neacceptării unui legat de către beneficiarul acestuia, adică unor elemente ulterioare testamentului independente de voința testatorului care atrag ineficacitatea de drept a legatelor. (26)
Potrivit art. 1468 CC, testamentul își pierde puterea legală, adică devine caduc în cazul în care:
– Unica persoană în a cărei favoare a fost lăsat testamentul decedează înaintea testatorului. În asemenea caz, testamentul nu va putea fi executat din lipsa capacității succesorale a moștenitorului;
Testatorul poate face liberalități pentru cauză de moarte prin desemnarea moștenitorului concret (intuitu personal). Astfel, când unicul moștenitor desemnat decedează înaintea testatorului, executarea testamentului devine imposibilă din cauza incapacității succesorale a moștenitorului, iar testamentul devine caduc. Datorită caracterului personal al liberalității, moștenirea nu se transmite moștenitorilor legali al celui decedat. Însă, dacă testatorul a dispus prin testament că, în caz de deces al moștenitorului desemnat, moștenirea va fi culeasă de moștenitorii acestuia sau va desemna alt substituit, atunci caducitatea nu operează. Dacă la data deschiderii moștenirii moștenitorul testamentar este în viață, el dobândește dreptul la moștenire, iar în caz de deces până la expirarea termenului de acceptare a moștenirii, moștenirea testamentară va fi transmisă moștenitorilor legali ai acestuia. Însă, în cazul testamentului sub condiție suspensivă, el poate deveni caduc, dacă moștenitorul a decedat după deschiderea moștenirii, nereușind să realizeze condiția sau dacă condiția nu poate fi realizată de către moștenitorul în viață. Testamentul făcut în favoarea unei persoane juridice va fi caduc, dacă la data deschiderii moștenirii persoana juridică va fi radiată din registrul de stat (Comentariu).
– Unicul moștenitor nu acceptă moștenirea;
Moștenitorul testamentar ca și cel legal, după deschiderea moștenirii poate renunța la moștenire în condițiile legii, însă, moștenitorul testamentar nu poate renunța la moștenire în favoarea altor persoane (Art. 1451). Astfel, în cazul în care unicul moștenitor testamentar renunță la moștenire, testamentul devine caduc, dacă testatorul nu a desemnat un substituit. Caducitatea testamentului survine și atunci când unicul moștenitor testamentar nu a acceptat moștenirea și nu a prelungit termenul de acceptare în ordinea stabilită de lege. Testamentul poate să devină caduc și în cazul în care unicul moștenitor este recunoscut nedemn (Comentariu).
– Averea testată dispare în timpul vieții testatorului sau este înstrăinată de acesta. Testamentul își pierde valabilitatea în cazul în care în timpul vieții testatorului a dispărut (pierit) averea testată, indiferent de cauza dispariției (forța majoră, furt, distrugere de către un terț etc.). Pentru ca dispariția bunului să ducă la caducitatea testamentului, el trebuie să dispară în întregime. Dacă au dispărut numai o parte din bunuri, testamentul își menține puterea legală, deoarece în acest caz se va micșora doar valoarea masei succesorale. În cazul în care a fost testat numai un anumit bun determinat, testamentul va deveni caduc, dacă acest bun va pieri în întregime. Dacă averea dispare după deschiderea moștenirii, testamentul nu devine caduc, iar dreptul moștenitorului depinde de cauza care a provocat dispariția averii: – dacă averea a dispărut din culpa debitorului, atunci moștenitorul (legatarul) are dreptul la despăgubiri; – dacă averea a dispărut fortuit, atunci debitorul este eliberat de răspundere, moștenitorul, dispunând doar de dreptul la rămășițele și accesoriile averii sau bunului. Potrivit normei comentate, testamentul devine caduc și în cazul înstrăinării averii de către testator, deși, în acest caz caducitatea survine prin voința testatorului, adică suntem în prezența unei revocări tacite a testamentului de către testator.
Pieirea obiectului legat nu este însă o cauză de caducitate decât pentru legatele particulare de corp cert. Ea nu este o cauză de caducitate pentru legatele universale sau cu titlu universal, deoarece pieirea unuia sau mai multor obiecte din succesiune nu are drept efect decât să reducă valoarea legatului, dar nu atrage însuși legatul, care constă dintr-un drept eventual la universalitatea sau o fracțiune din universalitatea succesiunii, independent de numărul și individualitatea obiectelor ce o compun. Ea nu este o cauză de caducitate nici pentru legatele particulare de lucruri nedeterminate, deoarece genera non pereunt.
– Dispozițiile testamentare încalcă rezerva succesorală.
Dreptul celui ce lasă moștenirea de a dispune pentru cauză de moarte este limitat în favoarea anumitor moștenitori legali care au dreptul la rezerva succesorală. Prin urmare, dacă testatorul a testat întregul patrimoniu moștenitorilor testamentari, lipsindu-i pe moștenitorii rezervatari de rezerva succesorală sau o parte din această rezervă, atunci testamentul, în partea care încalcă rezerva succesorală, devine caduc. Caducitatea nu operează, dacă moștenitorii rezervatari au decedat până la data deschiderii moștenirii, nu au acceptat moștenirea și nu au prelungit termenul de acceptare, au renunțat la moștenirea rezervatară sau au fost recunoscuți nedemni, în ordinea stabilită de lege.
Dreptul testatorului de a dispune pentru cauză de moarte de patrimoniul său este limitat în favoarea moștenitorilor legali care au dreptul la rezerva succesorală. Dacă testatorul a testat întreg patrimoniul moștenitorilor testamentari, ignorând prevederile legale cu privire la rezerva succesorală, testamentul devine caduc în partea în care încalcă rezerva succesorală (27).
Nulitatea testamentului.
Dispozițiile testamentare care contravin legii sau intereselor publice, precum și condițiile care nu sunt clare sau contravin una alteia, sânt nule. Deasemenea testamentul întocmit cu nerespectarea formei stabilite de lege este nul.
Testamentul este declarat nul de către instanța de judecată.
Nulitatea absolută sau relativă intervine în cazul în care testamentul sau anumite dispoziții testamentare nu întrunesc condițiile de valabilitate, de fond sau formă prevăzute pentru actele juridice în general și pentru testamente în special.
Testamentul este nul dacă sunt prezente condițiile de nulitate a actelor juridice, precum și dacă nu s-a respectat forma stabilită de lege.
Nulitatea poate privi atât testamentul în întregime sau doar anumite dispoziții testamentare.
Potrivit art. 1469 și 1470 CC sunt nule dispozițiile testamentare care:
A) contravin legii sau intereselor publice;
B) nu sunt clare sau contravin una alteia;
C) prin care se testează un bun care nu face parte din patrimoniul succesoral;
D) care nu pot fi executate din motiv de sănătate sau din alte motive obiective.
Dacă una din câteva dispoziții testamentare este nulă, celelalte rămân valabile în cazul în care testatorul nu a lăsat alte dispoziții (art. 1471 CC).
Deseori testamentul se declară nul pentru lipsa discernământului testatorului la momentul întocmirii lui. în asemenea cazuri, instanța de judecată, pentru constatarea faptului dacă avea sau nu discernământ testatorul, la cererea părții interesate, va dispune efectuarea expertizei psihiatrice post-mortem, concluziile căreia urmează a fi apreciate în cumul cu alte probe (pct. 29 al Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 03.10.2005 cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației in examinarea cauzelor despre succesiune).
Indiferent care ar fi temeiul, declararea nulității testamentului sau a dispozițiilor testamentare se pronunță de instanța de judecată.
În conformitate cu art. 1473 CC, valabilitatea testamentului poate fi contestată de către, moștenitorii legali sau alte persoane interesate.
Regimul juridic al nulității testamentelor nu diferă esențial de regimul juridic de declarare a nulității actelor juridice, specific, fiind doar că termenul de prescripție a nulității testamentelor curge nu de la când persoana îndreptată să ceară anularea actului juridic a aflat sau trebuia să afle despre temeiurile anulării sau de la data când a încetat violența [Art.233; 4], dar de la data deschiderii moștenirii
. Acțiunea privind declararea nulității testamentului poate fi intentată în termen de un an din momentul deschiderii succesiunii cu excepția cazurilor în care prin testament a fost testat din greșeală o avere străină, referitor la care se aplică termenul general de prescripție (art. 1474 CC). Acest termen este un termen special de prescripție extinctivă și deaceea persoana îndreptată, poate fi repusă în termen în modul și ordinea stabilită de Art. 279 Cod Civil R.
Dacă testatorul a testat un bun străin, atunci persoana a cărei drept a fost lezat poate înainta o acțiune de revindecare a bunului din patrimoniu succesoral în termenul general de prescripție extinctivă, adică în termen de 3 ani de la data când i-a fost încălcat dreptul.
BIBLIOGRAFIE
Acte normative
Constituția Republicii Moldova, din 29.07.1994, MO nr. 1, din 12.08.1994; în vigoare din 27.08.1994;
Codul Civil al Republicii Moldova, nr. 1107 din 06.06.2002, MO nr. 82-86 din 22.06.2002;
Codul Familiei al RM, nr. 1316 din 26.10.2000, MO nr. 47-48 din 26.04.2001;
Codul Civil al României, Legea 287/2009, republcat în MO partea I nr. 505 din 15.07.2011;
Codul Civil al Federației Ruse, nr. 51-F3, din 30.11.1994;
Legea cu privire la notariat, nr 1453 din 08.11.2002, MO nr. 154-157 din 21.11.2002, în vigoare din 21.02.2003;
Legea privind actele de stare civilă, nr. 100 din 26.04.2001, MO nr. 97-99 din 17.08.2001;
Legea privind prețul normativ și modul de vânzare-cumpărare a pământului, nr 1308 din 25.07.1997, MO nr. 147-149 din 06.12.2001;
Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr 710/C/1995, din 05. 07.1995;
Practica judiciară și notarială
Plenul Curții Supreme de Justiție, Hotărîre cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației la examinarea cauzelor despre succesiune, nr. 13 din 03.10.2005;
Dicționare
Dicționar de drept Civil, București, 1980;
Manuale, monografii:
Comentariul Codului Civil al RM, Volumul II, coordonatori: Mihail Buruiană, Oleg Efrim, Nicolae Eșanu, Editura ARC, aprilie 2006;
Elena Mocanu, Legea RM cu privire la notariat nr. 1153-XIII din 11.04.1997, Comentarii, Chișinău 1999;
Ștefan D. Săndulescu, Despre dreptul de succesiune, Tipografia „Speranța”, București 1905;
Dimitrie Alexandresco, Principiile dreptului civil român, Atelierele grafice SOCEC, Societate Anonimă, București 1926;
Dan Chirică, Drept civil. Succesiuni, Editura Lumina Lex, București 1996;
Dumitru Macovei, Drept civil. Succesiuni, Editura Fundației „Chemarea”, Iași 1993;
Stanciu D. Cărpenaru, Drept Civil. Drepturile de creație intelectuală. Succesiunile, Editura didactică și pedagogică, București 1971;
Mihail Eliescu, moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul RSR, Editura Academiei RSR, București, 1966;
V. I. Serebrovski, Studii de drept succesoral sovietic, București, 1955;
Galina Bostan, Moștenirea legală, București 1996;
Elena Constantinescu, teză de doctor, „Unele aspecte ale dreptului succesoral al RM”, Chișinău 1996;
Andrei Galben, Din Obiceiul pământului al Moldovei feudale (sec. XVIII- prima jumătate a sec. XIX), Editura Știința, Chișinău 1986;
Elena Aramă, Rădăcinile legilor noastre, Legea și viața nr 11-12, 1991;
Elena Aramă, Istoria dreptului românesc, Chișinău 1995;
Ovidiu ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, Principii și instituții de drept civil. Curs selectiv pentru licență 2002-2003, Editura Rosetti, 2002;
Veronica Stoica, Nicolae Pușcaș, Petrică Trușcă, Drept Civil. Instituții de drept civil. Curs selectiv pentru licență 2003-2004, Universul Juridic, București 2003;
Julieta Manoliu, Drept civil. Succesiuni, Editura Fundației „Chemarea”, Iași 1995;
Bogdan Dumitrache, Marian Nicolae, Romeo Popescu, Instituții de drept civil, cur selectiv pentru licență 2001-2002, Universul juridic, București 2001;
Gheorghe Chibac, Aurel Băieșu, Alexandru Rotari, Olleg Efrim, Drept civil, contracte speciale, volumul III, Editura Cartier Juridic, iunie 2005;
Corneliu Turianu, Curs de drept civil, partea specială. Curs selectiv, teste grilă, Editura Universitară, București 2006;
Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, ediție îngrjită de Gabriela Bucur, Marian Florescu, Editura All Educational;
Victor Dan Zlătescu, Mari sisteme de drept contemporan, suport de curs, Universitatea Ecologică, facultatea de drept și științe administrative, București 2011-2012;
Galina bostan, teză de doctor, „Moștenirea legală în legislația româniei comparativ cu legislația din RM”, București 1999;
Vladimir Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Editura Lumina Lex, București 1994;
Emil Poenaru, Cristinel Murzea, Procedura succesorală notarială, ediția 2, Editura C. H. Beck, București 2008;
Ioan Leș, Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii și a activității notariale, Lumina Lex, București 1997;
Bloșenco Andrei, Drept civil, partea specială, note de curs, Editura Cardidact, Chișinău 2003;
Elena Aramă, Istoria dreptului românesc, Chișinău, 1995;
P. O. Xалфина, Пpавo наcлeдoвания в CCCP, Юpидичecкая литepатypа, Mocква 1951;
П. Coвeтoв, К иcтopии наcлeдcтвeннoгo пpава фeoдальнoй Moлдавий дo XIX, извecтия мoлдавcкoгo филиала AH CCCPб №2, 1959;
Site-uri web
www.ro.wikipedia.org/wiki/moștenire;
www.studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=530.
BIBLIOGRAFIE
Acte normative
Constituția Republicii Moldova, din 29.07.1994, MO nr. 1, din 12.08.1994; în vigoare din 27.08.1994;
Codul Civil al Republicii Moldova, nr. 1107 din 06.06.2002, MO nr. 82-86 din 22.06.2002;
Codul Familiei al RM, nr. 1316 din 26.10.2000, MO nr. 47-48 din 26.04.2001;
Codul Civil al României, Legea 287/2009, republcat în MO partea I nr. 505 din 15.07.2011;
Codul Civil al Federației Ruse, nr. 51-F3, din 30.11.1994;
Legea cu privire la notariat, nr 1453 din 08.11.2002, MO nr. 154-157 din 21.11.2002, în vigoare din 21.02.2003;
Legea privind actele de stare civilă, nr. 100 din 26.04.2001, MO nr. 97-99 din 17.08.2001;
Legea privind prețul normativ și modul de vânzare-cumpărare a pământului, nr 1308 din 25.07.1997, MO nr. 147-149 din 06.12.2001;
Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr 710/C/1995, din 05. 07.1995;
Practica judiciară și notarială
Plenul Curții Supreme de Justiție, Hotărîre cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației la examinarea cauzelor despre succesiune, nr. 13 din 03.10.2005;
Dicționare
Dicționar de drept Civil, București, 1980;
Manuale, monografii:
Comentariul Codului Civil al RM, Volumul II, coordonatori: Mihail Buruiană, Oleg Efrim, Nicolae Eșanu, Editura ARC, aprilie 2006;
Elena Mocanu, Legea RM cu privire la notariat nr. 1153-XIII din 11.04.1997, Comentarii, Chișinău 1999;
Ștefan D. Săndulescu, Despre dreptul de succesiune, Tipografia „Speranța”, București 1905;
Dimitrie Alexandresco, Principiile dreptului civil român, Atelierele grafice SOCEC, Societate Anonimă, București 1926;
Dan Chirică, Drept civil. Succesiuni, Editura Lumina Lex, București 1996;
Dumitru Macovei, Drept civil. Succesiuni, Editura Fundației „Chemarea”, Iași 1993;
Stanciu D. Cărpenaru, Drept Civil. Drepturile de creație intelectuală. Succesiunile, Editura didactică și pedagogică, București 1971;
Mihail Eliescu, moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul RSR, Editura Academiei RSR, București, 1966;
V. I. Serebrovski, Studii de drept succesoral sovietic, București, 1955;
Galina Bostan, Moștenirea legală, București 1996;
Elena Constantinescu, teză de doctor, „Unele aspecte ale dreptului succesoral al RM”, Chișinău 1996;
Andrei Galben, Din Obiceiul pământului al Moldovei feudale (sec. XVIII- prima jumătate a sec. XIX), Editura Știința, Chișinău 1986;
Elena Aramă, Rădăcinile legilor noastre, Legea și viața nr 11-12, 1991;
Elena Aramă, Istoria dreptului românesc, Chișinău 1995;
Ovidiu ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, Principii și instituții de drept civil. Curs selectiv pentru licență 2002-2003, Editura Rosetti, 2002;
Veronica Stoica, Nicolae Pușcaș, Petrică Trușcă, Drept Civil. Instituții de drept civil. Curs selectiv pentru licență 2003-2004, Universul Juridic, București 2003;
Julieta Manoliu, Drept civil. Succesiuni, Editura Fundației „Chemarea”, Iași 1995;
Bogdan Dumitrache, Marian Nicolae, Romeo Popescu, Instituții de drept civil, cur selectiv pentru licență 2001-2002, Universul juridic, București 2001;
Gheorghe Chibac, Aurel Băieșu, Alexandru Rotari, Olleg Efrim, Drept civil, contracte speciale, volumul III, Editura Cartier Juridic, iunie 2005;
Corneliu Turianu, Curs de drept civil, partea specială. Curs selectiv, teste grilă, Editura Universitară, București 2006;
Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, ediție îngrjită de Gabriela Bucur, Marian Florescu, Editura All Educational;
Victor Dan Zlătescu, Mari sisteme de drept contemporan, suport de curs, Universitatea Ecologică, facultatea de drept și științe administrative, București 2011-2012;
Galina bostan, teză de doctor, „Moștenirea legală în legislația româniei comparativ cu legislația din RM”, București 1999;
Vladimir Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Editura Lumina Lex, București 1994;
Emil Poenaru, Cristinel Murzea, Procedura succesorală notarială, ediția 2, Editura C. H. Beck, București 2008;
Ioan Leș, Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii și a activității notariale, Lumina Lex, București 1997;
Bloșenco Andrei, Drept civil, partea specială, note de curs, Editura Cardidact, Chișinău 2003;
Elena Aramă, Istoria dreptului românesc, Chișinău, 1995;
P. O. Xалфина, Пpавo наcлeдoвания в CCCP, Юpидичecкая литepатypа, Mocква 1951;
П. Coвeтoв, К иcтopии наcлeдcтвeннoгo пpава фeoдальнoй Moлдавий дo XIX, извecтия мoлдавcкoгo филиала AH CCCPб №2, 1959;
Site-uri web
www.ro.wikipedia.org/wiki/moștenire;
www.studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=530.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Succesiunii Testamentare (ID: 129979)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.