Succesiunea Testamentara

CUPRINS

Introducere_______________________________________________________________ 3

Capitolul I.Caracteristica generală a succesiunilor_______________________________5

Instituția moștenirii__________________________________________________5

Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale și felurile moștenirii__________5

Deschiderea moștenirii_______________________________________________8

Condițiile cerute de lege pentru a putea moșteni__________________________12

Vocația succesorală________________________________________13

Capacitatea succesorală_____________________________________14

Nedemnitatea succesorală___________________________________19

Capitolul II.Succesiunea testamentară________________________________________26

2.1 Definiția și caracterele juridice a testamentului___________________________ 26

2.2 Condițiile de validitate a testamentului_________________________________ 27

2.2.1 Condițiile de fond__________________________________________ 27

2.2.2 Condiții de formă__________________________________________ 28

Capitolul III. Felurile testamentului__________________________________________33

3.1 Testamentele ordinare______________________________________________33

3.1.1 Testamentul olograf__________________________________________33

3.1.2 Testamentul autentic_________________________________________35

3.1.3 Testamentul secret, mistic_____________________________________36

3.2 Testamentele privilegiate____________________________________________38

3.2.1 Testamentul militarilor_______________________________________ 38

3.2.2 Testamentul făcut in timp de boală contagioasă____________________38

3.2.3 Testamentul maritim ________________________________________39

3.2.4 Reguli comune aplicabile testamentelor privilegiate_________________39

3.3 Alte forme testamentare_____________________________________________40

3.3.1 Testamentul privind sumele de bani depuse la CEC sau alte unități bancare____40

3.3.2 Testamentul făcut de cetățeni români în străinătate________________________41

Capitolul IV. Practică Testamentară__________________________________________42

Capitolul V. Concluzii______________________________________________________48

BIBLIOGRAFIE__________________________________________________________50

Introducere

Moartea reprezintã o constantă, poate singura, în orice caz, cea mai redutabilă a istoriei oamenilor, a fiecărui istorii individuale dar și colective. Ea a însoțit de aproape marea și mica istorie, i-a urmat îndeaproape ritmurile și cadențele, a cenzurat și a temperat marile elanuri ale umanității. Dincolo de toate însã, moartea este un dar al vieții, peste tot unde existã viațã moartea este prezentă și complementară acesteia. Naturală sau accidentală, moartea este indisociabilă vieții. Ocultată, neglijată sau ascunsă, moartea a dat naștere unor prejudecăți și tabu-uri consistente.

Se remarcă astfel explozia fricii fața de ceasul morții, obsesia individuală în precizarea serviciilor funerare și postfunerare care trebuie să asigure salvarea sufletului.

Testamentul pare să fi devenit uneori un contract al cărui scop este salvarea sufletului și obținerea sprijinului celor vii (prin intermediul rugăciunilor, pomenilor, liturghiilor, donațiilor pioase), precum și conservarea cât mai mult timp a memoriei defunctului. Cedarea de bunuri sau de bani în favoarea Bisericii este justificatã de persistența unei reprezentări comune în eficacitatea serviciilor postume asigurate de aceasta care nu este doar gestionara memoriei liturgice, ci și garantul îndeplinirii clauzelor de către familie. Relațiile cu familia se bazează pe puternica solidaritate dintre vii și morți, transmiterea moștenirii fiind de altfel condiționată de materializarea ultimelor dorințe ale testatorului. În fine, comunitatea este beneficiarul ultimelor sale gesturi, prin ajutorul oferit sãracilor sau prin sumele de bani destinate ridicării unor instituții publice (biserici, școli, spitale).

Prin urmare, până la birocratizarea sa din a II-a jumãtate a secolului al XIX-lea, testamentul rămâne un document pentru salvarea sufletului sub amenințarea morții, iar redactarea sa o practică care include individul în lanțul de solidarități locale, prin comportamentul său de bun creștin și membru al comunității.

Instituția moștenirii este una dintre cele mai vechi instituții de drept civil alături de cea a proprietății, între cele două existând o legătura indisolubilă întrucât nașterea și dezvoltarea dreptului de moștenire au fost determinate de nașterea dreptului de proprietate și modificările aduse de-a lungul timpului acestui drept fundamental.

Bazele juridice puse de dreptul roman au fost dezvoltate de-a lungul timpului în strânsă corelație cu realitățile vieții sociale, atâta timp cât instituția moștenirii s-a dovedit a fi în egală măsură strâns legată si de raporturile de familie, iar într-o oarecare măsură de regimul actelor juridice.

În dreptul internațional privat legăturile strânse pe care le prezintă moștenirea cu regimul bunurilor și proprietății, raporturile de familie, regimul actelor juridice, îndeosebi al liberalităților au pus problema determinării legii aplicabile situației juridice avută în vedere, dacă suntem în prezența unei probleme ce ține mai mult de regimul bunurilor, de capacitatea persoanei, de raporturile de familie sau de condițiile de fond și formă ale actelor juridice.

Particularitățile date de natura bunurilor succesorale au pus în dreptul internațional privat problema determinării legii aplicabile în funcție de natura mobiliară sau imobiliară a bunurilor ce compun patrimoniul autorului.

Capitolul I. Caracteristica generală a succesiunilor

1.1 Instituția moștenirii

Ființa trecătoare, omul, piere, inevitabil prin moarte. Pierirea fizică a omului, juridic, duce și la dispariția sa ca subiect de drept , dar patrimoniul lui ( drepturile și obligațiile cu conținut patrimonial) rămâne. Persoana decedată se bucură prin tradiție de un anumit respect, fiind protejată , sens în care se vorbește chiar de un drept al cadavrului la protecția intimității imaginii sale, de un drept la integritatea acestuia, de un drept la pacea ultimului lăcaș și de un drept la respectul memoriei celui decedat. Codul civil nu face decât să reglementeze regulile după care patrimoniul defunctului se transmite la moștenitorii acestuia.

Noțiunea de succesiune desemnează transmiterea unui patrimoniu, fracțiune de patrimoniu sau a unor bunuri singulare de la o persoană fizică decedată la una sau mai multe persoane fizice sau juridice în ființă.

Ca orice transmisiune , succesiunea stabilește o legătură între două persoane, și anume între cel care tranmite moștenirea, autorul , uzual denumit “de cujus”, și cel care primește moștenirea, denumit moștenitor, succesor, erede, instruit contractual (in cazul donației de bunuri viitoare) sau legatar (în cadrul moștenirii testamentare).

1.2. Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale și felurile moștenirii

Transmisiunea drepturilor și obligațiilor care alcătuiesc patrimoniul unei persoane fizice decedate la moștenitorii acesteia, adică transmisiunea succesorală, este una specifică, distinctă de transmisiunea prin acte juridice între vii.

a. Transmisiunea succesorală este o transmisiune pentru cauza de moarte (mortis causa).

Conform art. 651 C.civ. ,,succesiunile se deschid prin moarte”. Dar cum prin moarte pier doar persoanele fizice, rezultă că regulile transmisiunii succesorale sunt aplicabile doar în cazul pieirii unor asemenea persoane, nu și celor juridice. Succesiunea este o transmisiune specifică, ea se delimitează net de toate celelalte transmisiuni patrimoniale, care nu se pot realiza decât între persoane în ființă la data când survin.

b. Transmisiunea succesorală este o transmisiune universală.

Prin moștenire se transmite un patrimoniu sau o fracțiune din acesta, cu activul si pasivul sau ceea ce o deosebeste de transmisiunile prin acte juridice între vii care au ca obiect, în principiu doar bunuri singulare. O persoană fizică nu-și poate transmite in timpul vieții întregul patrimoniu acesta fiind legat intim de însăși existența persoanei fizice și reprezentând de altfel latura economică a personalității. Numai după moartea sa are loc o transmisiune a tuturor drepturilor și obligațiilor pe care acea persoană le-a avut la momentul morții sale.

c. Este o transmisiune unitară.

În principiu, patrimoniul este un tot unitar, adică nefracționat, transmisiunea acestuia prin succesiune se realizează de asemenea în mod unitar, adică după aceleași reguli, fără a se face vreo distincție între bunurile succesorale după natura ori proveniența acestora: indiferent ca bunurile sunt mobile sau imobile, drepturi reale sau de creanta, ca se mostenesc pe linie materna sau paterna ca au fost dobândite prin moștenire sau achziționate se vor transmite dupa aceleași reguli.

În doctrina sunt consacrate, totuși, unele excepții de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale, bazate tocmai pe originea, natura sau destinația unor bunuri aflate în patrimoniul defunctului si care sunt supuse unor reglementări diferite.

În cazul în care sotul supraviețuitor nu vine la moștenire în concurs cu descendenții acestuia are potrivit art.5 din Legea nr.319/1944, un drept special asupra mobilierului casnic și a darurilor de nunta pe care nu le va împărți cu ceilalți moștenitori.

În cazul decesului unui salariat, drepturile salariale neîncasate de acesta se vor plăti, potrivit art.7 alin.4 din Legea nr.14/1991 soțului supraviețuitor, copiilor sau părinților lui, iar în lipsa acestora celorlalți moștenitori, în condițiile dreptului comun.

d. Este o transmisiune indivizibilă.

Caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale inseamna de fapt ca acceptarea sau renuntarea la mostenire nu poate privi numai o parte a acesteia ci are caracter indivizibil, fiecare mostenitor trebuind sa accepte mostenirea potrivit vocatiei sale succesorale. Numai in acest fel se poate explica faptul ca in caz de renuntare la mostenire de catre unul sau mai multi mostenitori ori in cazul ineficacitatii legatelor, partea cuvenita acestora va profita de drept succesorilor acceptanti.

Nu mai putin insa trebuie precizat ca acest caracter indivizibil al patrimoniului se pastreaza pina la efectuarea impartelii initiata de unul sau mai multi mostenitori, cu exceptia situatiei cind insasi defunctul a realizat prin testament o imparteala de ascendent.

Indivizibilitatea transmisiunii succesorale denotă faptul că moștenirea nu poate fi acceptată în parte, renunțându-se la rest.

Potrivit art.650 C.civ. “Succesiunea se defera sau prin lege, sau dupa vointa omului, prin testament”. De aici rezultă că succesiunea poate fi legală sau testamentară. Uneori se vorbeste si de mostenirea conventionala in cazul donatiei de bunuri viitoare dar intrucit in prezent prevederile care o reglementeaza, respectiv art.933 si 934 C. civ. privitoare la contractul de casatorie au fost abrogate prin Codul familiei ea nu are importanta practica

Moștenirea este legală în cazul în care o persoană decedează fără a lăsa un testament prin care să dispună de bunurile sale dupa moarte, patrimoniul succesoral se va transmite rudelor defunctului, soțului supraviețuitor sau statului, conform regulilor stabilite de lege. Regulile succesiunii legale se aplică si atunci când cel decedat dispune valabil prin testament doar de o parte din bunurile sale, iar pentru restul nu, aceste din urmă bunuri deferindu-se conform legii. Succesiunea legala se mai numeste si succesiune ab intestat (fara testament).
Succesiunea testamentara este cea care se defera in virtutea vointei lui de cujus, manifestata pe timpul cat acesta a fost in viata prin una din formele de testamente prevazute de lege.

Cele două categorii de moșteniri cea legală și cea testamentară, nu se exclud ci dimpotrivă ele pot coexista. In cazul în care există testament dar și moștenitori legali rezervatari, coexistența lor se impune chiar, căci prin dispozițiile din cuprinsul testamentului nu se va putea încălca rezerva moștenitorilor legali punându-se problema reducțiunii legatelor la limita cotității disponibile. Dacă defunctul a făcut legate cu titluri particular, adică având ca obiect un bun individual determinat dreptul asupra acestuia va fi dobândit de către legatar direct de la defunct, fără să treacă asupra moștenitorilor legali.

In ipoteza în care prin care legatele instituite de defunct nu se epuizează patrimoniul succesoral, devoluțiunea succesorală va fi legală pentru rest și testamentară pentru ceea ce cuprind legatele.

In practica judiciară s-a pus problema coexistenței calității de moștenitor legal si testamentar in aceeași persoană. Tribunalul Suprem s-a pronunțat in sens afirmativ decizând in felul următor: ”Calitatea de moștenitor legal subzistă și în cazul în care aceasta este unită cu cea de moștenitor testamentar, fiind de neconceput ca titularul unui drept bazat pe o pluralitate de temeiuri să fie pus in situația de a lua mai puțin și de a fi exclus de la un beneficiu pe care l-ar putea culege numai pe baza unuia din temeiurile juridice componente “. In ipoteza în care însă o persoană are calitatea de moștenitor legal dar este chemată la mostenire si in calitate de legatar să opteze diferit cu privire la legat și la moștenirea legală. Dacă legatul este mai mic decât cota care i s-ar fi cuvenit acelei persoane ca moștenitor legal, moștenitorul legal nu poate renunța la legat pentru a moșteni mai mult întrucât un astfel de legat poate avea și scopul unei exheredări parțiale, situație în care moștenitorul legal poate primi numai rezerva, dacă este mai mare decât legatul, care privește evident numai calitatea de moștenitor legal.

1.3. Deschiderea moștenirii

Prin deschiderea moștenirii se înțelege faptul care dă naștere transmisiunii succesorale. Acest fapt este moartea persoanei fizice, art. 651 C. civ. precizand ca „succesiunile se deschid prin moarte”.

Prin moarte înțelegem moartea fizică constatată sau declarată judecătorește.

Deschiderea moștenirii nu se confundă cu deschiderea procedurii succesorale notariale reglementate de Legea nr.36/1995 privitor la notarii publici și activitatea notarială. Deschiderea moștenirii este declanșată de faptul jurirdic al morții unei persoane fizice, în timp ce deschiderea procedurii succesorale notariale se face la cererea oricărei persoane interesate, a procurorului sau secretarului consiliului local al localității în raza căreia defunctul și-a avut ultimul domiciliu (art.68 alin.1 din L.nr.36/1995). Pe de altă parte, deschiderea moștenirii face ca patrimoniul succesoral să se transmită de la de cujus la succesori, în timp ce deschiderea procedurii succesorale, așa cum o arată chiar denumirea ei, declanșează procedura necontencioasă care are ca finalitate eliberarea certificatului de moștenitor, act constatator al compunerii masei succesorale, a persoanelor chemate la moștenire și a cotelor-părți sau bunurilor ce revin acestora din moștenire.

Până la deschiderea moștenirii, succesibilii nu au nici un drept asupra patrimoniului antecesorului lor, ci doar o simplă speranță de a moșteni. Speranța se transformă în drept propriu-zis doar la decesul lui de cujus. Declararea judecătorească a morții unei persoane creează o prezumție, care poate fi răsturnată prin proba contrarie , caz în care hotărârea judecătorească de declarare a morții va fi anulată (art.20 alin.1 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice), situație în care se consideră că succesiunea acelei persoane nu s-a deschis. Simpla dispariție a unei persoane fizice nu duce la deschiderea succesiunii acesteia căci potrivit art.19 din Decr. Nr.31/1954 cel dispărut este socotit în viață dacă nu a intervenit o hotărâre judecătorească de declarare a morții. Numai moartea naturală, declanșează transmiterea patrimoniului succesoral către moștenitorii acelei persoane. Logica devoluțiunii succesorale este în esența că, pentru a moșteni, o persoană trebuie să existe (art. 654 C. civ.), iar pentru ca succesiunea să se deschidă și un patrimoniu să se transmită la o altă persoană, trebuie ca titularul acelui patrimoniu să fi încetat din viață, adică să se fi creat un loc vacant.

Din perspectiva deschiderii succesiunii au importanta locul si data mortii lui de cujus.

Locul deschiderii moștenirii

Locul deschiderii succesiunii este cel al ultimului domiciliu al defunctului. In cazul moștenirilor succesive locul deschiderii succesiunii va fi acela al ultimului domiciliu al defunctului care a decedat cel din urmă. Nu interesează din acest punct de vedere locul unde a decedat decujus si de asemenea nici locul reședinței sale în ipoteză că a avut si o altă locuință secundară ci numai locul ultimului domiciliu. Aceasta regulă își găsește explicația în faptul că se presupune că acolo se vor găsi cele mai multe înscrisuri trebuitoare, inclusiv testamentul și de asemenea tot acolo vor găsi mai ușor informațiile despre moștenitorii defunctului și despre bunurile ce urmează a fi cuprinse in masa succesorală. Prin urmare, locul deschiderii moștenirii nu se confundă cu locul decesului lui de cujus, acesta putând deceda într-un loc în care se află doar întâmplător și care nu are nici o legatură cu viața, activitatea si bunurile sale.

Noțiunea de domiciliu este cea precizată de art.13 din Decr.Nr.31/1954 care prevede că “Domiciliul unei persoane fizice este acolo unde își are locuința statornică sau principală”. Acesta este domiciliul de drept comun, iar in cazul minorilor sau al persoanelor puse sub interdicție se vorbește de domiciliu legal (art.14 din Decr. Nr.31/1954). Domiciliul legal al persoanei dispărute este la curator. Acesta este însa îndreptățit să-l reprezinte pe dispărut numai cu privire la actele patrimoniale între vii, potrivit art.15 din Decr. Nr.31/1954, astfel ca domiciliul sau nu are nici o semnificatie in privinta locului deschiderii succesiunii. In cazul instituirii curatelei asupra unor bunuri succesorale de asemenea domiciliul legal al mostenitorilor la curator nu are nici o importanta cu privire la locul deschiderii succesiunii in cazul mortii unora dintre mostenitori. Domiciliul presupune așadar un element de stabilitate, spre deosebire de reședința, care este doar locul unei locuințe temporare a persoanei fizice (art. 26 din Legea nr. 105/1996).

Potrivit art.68 alin.2 din Legea nr.36/1995, în cazul decesului unei persoane care nu a avut domiciliul in țară, indiferent că era cetățean român sau străin locul deschiderii moștenirii va fi locul din țară unde se află bunurile cele mai importante din punct de vedere valoric.

Dovada locului ultimului domiciliu se poate face în principiu prin orice mijloc de probă căci domiciliul este o chestiune de fapt. Practic dovada se face prin actul de identitate sau certificatul de deces al lui decujus. In cazul minorilor sub 14 ani dovada se face prin actul de identitate al părinților sau tutorelui.

Deschiderea moștenirii persoanelor nomade, care prin definiție nu au un domiciliu stabil, se va face la locul unde se află bunurile cele mai importante din punct de vedere valoric ale celui decedat, iar în lipsa de bunuri la locul unde s-a înregistrat moartea acelei persoane .

Stabilirea locului deschiderii succesiunii are importanță pentru determinarea competenței teritoriale a organelor chemate a rezolva atât problemele necontencioase cât si cele contencioase legate de moștenire. Astfel, in functie de locul deschiderii mostenirii se determină:

a) secretarul consiliului local competent din punct de vedere teritorial să ceară deschiderea procedurii succesorale notariale în ipoteza în care în moștenire se cuprind si imobile (art.68 din Legea nr.36/1995);

b) notarul public competent să realizeze procedura succesorala notarială (art.1o lit.a din Legea nr.36/1995);

c) instanța judecătorească competentă teritorial să judece acțiunile determinate de art.14 din Codul de procedura civilă. Este vorba de cererile privitoare la validitatea sau executarea dispozițiilor testamentare; cererile privitoare la moștenire, precum si cele privitoare la pretențiile pe care moștenitorii le-ar avea unul împotriva altuia; cererile legatarilor sau ale creditorilor celui decedat impotriva vreunuia dintre mostenitori sau impotriva excutorului testamentar.

Data deschiderii moștenirii

Data deschiderii moștenirii este aceea a morții lui decujus. Constatarea morții este oficializată în sensul că, atunci când cadavrul este la îndemână, trebuie săfie stabilită medical prin eliberarea unui certificat medical constatator care consemnează cauza decesului, întocmit și semnat de către un medic sau, in lipsa acestuia, de către un cadru mediu sanitar.(art.37 din Legea nr.119/1996 privitoare la actele de stare civilă).

Din punct de vedere juridic , stabilirea momentului exact al morții poate avea o importanță majoră întrucât dacă două persoane cu vocație succesorală reciprocă ( de exemplu tată si fiu) decedează în același interval de timp, supraviețuirea unuia celuilalt, oricât de scurtă, face ca succesiunea celui decedat mai întâi să se deschidă și să fie culeasă de cel care a decedat mai târziu, regăsându-se în masa succesorală de care beneficiază moștenitorii celui din urmă.

Medicina, ca orice știință, a evoluat în timp, astfel încât de la constatarea bilologică a morții, implicând constatarea opririi complete și ireversibile a funcțiilor vitale (creier, inimă, plămâni) s-a ajuns mai recent la ideea morții cerebrale, considerându-se că moartea survine la încetarea oricărei activități electrice a creierului.

Pe baza certificatului medical constatator al decesului, autoritatea administrației publicelocale de la locul procedurii decesului va elibera actul de deces conform dispozițiilor art.34 din Legea nr.119/1996 privitoare la actele de stare civilă. Actul de deces face dovada morții și a datei la care această a survenit. Dacă momentul decesului este imposibil de stabilit , data morții va fi considerată a fi aceea la care autoritatea administratiei publice locale constată decesul.

Întrucât actul de deces este un act de stare civilă mențiunile referitoare la data morții lui de cujus cuprinse in aceasta pot fi combătute pe calea acțiunii în rectificare în condițiile prevăzute la art.57 și 58 din L.nr.119/1996. Fiind vorba de un element de fapt care nu a fost constatat personal de ofițerul de stare civilă dovadă contrară se poate face prin orice mijloc de probă, nefiind necesară recurgerea la inscrierea în fals.

În cazul declarării judecătorești a morții prezumate, data decesului lui de cujus va fi cea stabilită de instanța judecătorească. Această dată poate fi rectificată printr-o acțiune judecătorească, dovada datei reale a morții putându-se face prin orice mijloc de probă, potrivit disp.art.18 alin. 4 din Decr.31/1954.

Data morții este importantă din perspectiva problematicii juridice pe care o presupune orice moștenire întrucât în funcție de aceasta se stabilesc:

a) cercul persoanelor chemate la moștenire, capacitatea lor succesorală și drepturile ce li se cuvin din acea moștenire;

b) momentul transmiterii moștenirii către succesori, întrucât acceptarea moștenirii retroactivează până la data deschiderii acesteia. Renunțarea la moștenire produce efecte tot până la această dată;

c) data de la care curge termenul de 6 luni de acceptare sau renunțare la moștenire;

d) validitatea actelor juridice asupra moștenirii căci în principiu actele cu privire la o succesiune nedeschisă sunt nule absolut (art.7o2 si 965 C. civ. );

e) compunerea si valoarea masei succesorale;

f) in cazul pluralității de moștenitori, începutul indiviziunii succesorale si data pâna la care retroactivează efectul declarativ al partajului;

g) legea aplicabilă fiecărei moșteniri in cazul survenirii in timp a mai multor legi succesorale. Legea aplicabilă este aceea care a fost in vigoare la data deschiderii succesiunii indiferent de data la care se deruleaza procedurile succesorale. Actele care se fac însa ulterior deschiderii succesiunii cum sunt cele de acceptare sau renunțare la moștenire vor fi supuse legii in vigoare la data când sunt săvârșite, în baza principiului aplicării imediate a legii noi.

1.4.Condițiile cerute de lege pentru a putea moșteni

În capitolul II din Titlul I , Codul civil prevede (art.654-658) ca o persoană să poate moșteni trebuie să întrunească două condiții: una pozitivă accea de a “exista” la data deschiderii moștenirii, adică de a avea capacitate succesorală și una negativă aceea de a nu fi nedemnă. La aceste condiții expres cerute de lege doctrina a mai adăugat una , și anume aceea a existenței vocației la moștenire.

Capacitatea succesorală și vocația la moștenire sunt valabile atât pentru moștenirea legală cât și pentru cea testamentară, pe când nedemnitatea privește numai moștenirea legală, corespondentul ei pentru moștenirea testamentară fiind revocarea judecătorească legatelor pentru ingratitudine prevăzută de art.831 si 930 C.civ.

Vocația succesorală este o condiție a dreptului la moștenire numai că această chemare își are temeiul fie în lege, fie în testamentul lăsat de defunct.

1.4.1. Vocația sau chemarea la moștenire

Pentru ca o persoană juridică sau fizică ori statul să aibă dreptul de a culege în tot sau în parte, moștenirea lăsată de o persoană fizică decedată, nu este suficient ca persoana ce pretinde moștenirea să aibă capacitate succesorală, ci mai este necesar ca ea să aibă chemare la moștenire, fie în virtutea legii, fie în virtutea testamentului lăsat de defunct.

Legea conferă vocație la moștenire rudelor defunctului inclusiv rudenia rezultată din adopție, soțului supraviețuitor al defunctului și statului. Vocația succesorală testamentară poate să aparțină, în principiu, oricărei persoane cu capacitate succesorală, deasemenea, testamentul lăsat de defunct recunoscut de lege cu anumite limitări, ca temei al vocației la moștenire.

Vocația are un dublu înțeles: în sensul ei general, ea desemnează vocația potențială (eventuală) a unor persoane de a culege moștenirea lăsată de o altă persoană. Noțiunea de vocație are și un sens concret (vocație utila, concreta), determinate prin devoluțiunea succesorală cu ajutorul căreia se selectează, dintre persoanele cu vocație succesorală generală persoanele care vor culege efectiv moștenirea lăsată de defunct. Deci, vocația succesoralî concretă presupune două condiții:

– una pozitivă (vocația succesorală generală)

– una negativă (persoană în cauză să nu fie înlăturată de la moștenire de un alt succesibil chemat de lege în rang preferabil sau de un legatar)

În privința legatarilor (desemnați prin testament) dreptul la moștenire se înființeaza numai că aptitudinile general-abstractă și ca vocație succesorală concretă.

Instituția moștenirii este concepută în cadrul devoluțiunii legale ca moștenire de familie și numai în cazul moștenirii vacante, masa succesorală este culeasă de stat. Așa fiind, în dreptul nostru sunt chemate la moștenire în temeiul legii și, deci, au vocație succesorală legală persoanele care sunt în legătură de familie cu defunctul, adică rudele defunctului din căsătorie, din afara căsătoriei și din adopție și, alături de acestea, soțul supraviețuitor al defunctului.

Potrivit legii, rudenia este legătura bazată pe descendentă unei persoane dintr-o altă persoană (rudenia in linie dreapta) sau pe faptul ca mai multe persoane au un ascendent comun (rudenie în linie colaterală). Rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă – art.659,663 C.civ. si art. 45 C.fam.

Vocația succesorală a acestor rude care sunt chemate la moștenire este numai generală, potențială, vizând posibilitatea de principiu a acestor persoane de a moșteni, prin efectul legii, patrimoniul persoanei decedate. Vocația lor concretă de a culege efectiv această moștenire este determinată prin devoluțiunea succesorală legală, legea instituind o anumită ordine de chemare legală la moștenire. Aceasta vocație succesorală legală generală este, de regulă reciprocă.

În virtutea principiului reciprocității, dacă o persoană are vocație succesorală legală generală la moștenirea lăsată de o altă persoană, atunci și această din urmă are aceeași vocație în raport cu prima – sensul pozitiv al principiului.

Acest principiu are și un sens negativ: dacă o persoană nu are vocație la moștenirea altei persoane, atunci nici aceasta din urmă nu are la prima.

În cadrul devoluțiunii legale a moștenirii, legiuitorul a instituit o anumită ordine de chemare concretă la moștenire a rudelor defunctului. Prin urmare, pentru ca o persoană să fie efectiv chemată la moștenire în temeiul legii, deci să aibă vocație legală concretă, nu este suficient să facă parte din categoria moștenitorilor legali cu vocație generală, ci trebuie să mai fie îndeplinită o condiție negativă și anume: să nu fie înlăturată de la moștenire de o persoană în rang preferabil, deci care are și vocație concretă, utilă.

Pentru stabilirea ordinii de preferință între rudele defunctului cu vocație generală, legea folosește două criterii tehnico-juridice: clasa de moștenitori și gradul de rudenie. Cu ajutorul acestor criterii, legea determină vocația concretă la moștenire a rudelor defunctului.

1.4.2. Capacitatea succesorală

Potrivit art.654 C. civ. ”Pentru a putea succede trebuie neaparat ca persoana care succede sa existe la momentul deschiderii succesiunii”. Rezultă că orice persoană care există în momentul deschiderii succesiunii are capacitate de a moșteni, de a culege succesiunea. Prin urmare , orice persoană care există la momentul deschiderii moștenirii are capacitatea de a moșteni, deci de a dobândi succesiunea, iar orice persoană care nu există la data deschiderii moștenirii nu are capacitatea de a moșteni.

Dovada existenței în momentul deschiderii succesiunii incumbă aceluia care pretinde drepturi asupra moștenirii, art.1169 C.civ. și care poate să fie moștenitorul în cauză prin reprezentanți legali, dar și succesorii săi în drepturi, în cazul în care moștenitorul a fost în viață la data deschiderii succesiunii fiind reclamată de proprii săi succesori în drepturi. In aceasta din urmă ipoteză, dobăndirea moștenirii are loc prin “retransmitere”, care nu trebuie să fie confundată cu moștenirea în nume propriu sau prin reprezentare.

În cazul mostenirii in nume propriu, mostenitorul pretinde drepturile succesorale in virtutea calitatii personale de mostenitor legal sau testamentar. Pentru a culege mostenirea, el trebuie sa dovedeasca “existenta sa “ in momentul deschiderii succesiunii.

În cazul moștenirii prin reprezentare, reprezentantul trebuie să dovedească existența sa la data deschiderii succesiunii precum si faptul că cel reprezentat era decedat în acel moment întrucât potrivit art.668 C. civ. numai persoanele moarte se pot reprezenta. Precizăm că reprezentarea succesorală este specifică numai moștenirii legale.

În caz de retransmitere a moștenirii, moștenitorul legal ( în nume propriu sau prin reprezentare) ori testamentar – supraviețuind un timp cât de scurt defunctului – dobândește el succesiunea acestuia din urmă, chiar dacă nu a acceptat, dar nici nu a repudiat-o și – confundată cu a sa proprie – o lasă propriilor săi moștenitori legali sau testamentari. Dovada vizează nu numai și nu atât existența persoanei, ci mai ales corelația ei cu momentul morții celui care lasă moștenirea. În atari condiții se impun unele precizări în legătura cu persoanele care au capacitate succesorală, fiindcă există în momentul deschiderii succesiunii și în legătura cu persoanele care nu au capacitate succesorală fiindcă nu mai există în acel moment.

Persoanele care au capacitatea succesorală

a.)Persoanele fizice în viață la data deschiderii moștenirii

Art.654 C.civ. prevede că orice persoană fizică în viață la data deschiderii succesiunii are capacitate succesorală, adică aptitudinea de a-l moșteni pe cel decedat .Nu are importanță cât anume a trăit o persoană după deschiderea moștenirii, dacă a decedat imediat după deschiderea moștenirii drepturile sale succesorale vor trece la proprii săi succesori ca făcând parte din propriul patrimoniu.

Dovada existentei la momentul deschiderii succesiunii se face prin actele de stare civila iar în cazul moștenitorului care a fost în viață la data deschiderii succesiunii cu certificatul de deces a moștenitorului sau hotarârea declarativă de moarte, din care rezultă că moartea moștenitorului a intervenit după deschiderea succesiunii persoanei interesate putând dovedi contrariul prin orice mijloc de proba admisă de lege.

b.) Persoanele dispărute

Persoanele dispărute au de asemenea, capacitate succesorală. Ei fac parte în categoria de persoane a căror existență în viață este îndoielnică. Declararea dispariției unei persoane fizice se face prin hotărâre judecătorească în cazul în care aceasta dispare de la domiciliul său, iar de la data ultimelor știri despre ea a trecut cel puțin un an.

Art.19 din decretul 13/1954 prevede că “cel dispărut este socotit a fi în viață dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă.”

Rezultă așadar că persoanele dispărute au capacitate succesorală, dar este însă provizorie. Situația se va definitiva fie prin reapariția lui fie prin constatarea fizică a morții, intervenită după deschiderea moștenirii, sau prin declararea prin hotărâre judecătorească a morții prin hotărâre definitivă și irevocabilă prin care s-a stabilit o dată a morții ulterioară datei deschiderii succesiunii.

c.) Persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii n succesiunii.

Cu toate că existența persoanelor fizice începe din ziua nașterii, C.civ. recunoaște existența copilului (qui in utero est) din ziua concepției, cu singura condiție de a se naște viu si nu viabil – art.654. Această regulă prevăzută de C.civ. în materie de moștenire, este consacrată cu caracter general – după regula dreptului roman – si prin art.7 alin.2 din Dec.31/1954 “drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu.”

Înseamnă așadar că pentru a pretinde un drept la moștenire în numele copilului conceput dar nenăscut la data deschiderii acelei succesiuni va trebui să se dovedească prin orice mijloc de probă acest fapt material si anume ca acel copil era conceput in acel moment si că s-a născut viu (nu este necesar sa fie si viabil). Copilul născut mort este considerat de către art.654 alin.3 C. civ. că nu există. Si în domeniul moștenirii testamentare art.8o8 alin.2 C. civ. prevede ca “ este capabil a primi prin testament oricine este conceput la epoca mortii testatorului”.

În legătura cu dovada concepțiunii, nefiind posibilă stabilirea cu exactitate a momentului concepției, art.61 din C.fam. stabilește o prezumție legală cu privire la perioada concepției ( timpul cuprins între a treisuta si a o sutaoptsprezecea zi dinaintea nasterii copilului). Numai că această prezumție este prevăzută de lege în material stabilirii filiației față de tată. Astfel fiind, s-a pus problema dacă aplicarea ei poate fi extinsă și la materia succesiunii, respectiv pentru stabilirea capacității succesorale a copilului?

Dacă problema stabilirii capacității succesorale se confundă cu aceea a stabilirii filiației, nu se pun probleme, deoarece stabilindu-se paternitatea, implicit și în mod necesar s-a stabilit și capacitatea succesorală a copilului născut după moartea tatălui, pe care urmează să-l moștenească (de ex. copilul nascut cel mult la 300 zile după moartea soțului mamei). Daca se stabilește ca defunctul nu putea fi tatăl copilului pentru că acesta s-a născut după 300 zile, copilul nu va putea moșteni nici chiar pe cale testamentară, întrucât nu a avut capacitate succesorală la data deschiderii succesiunii.

d.) Persoanele juridice în ființă la data deschiderii succesiunii

În principiu persoanele juridice au capacitatea de a dobândi drepturi si obligatii de la data dobândirii personalității juridice in condițiile legii. Din același moment au capacitatea de a dobândi, doar prin testament, căci ele nu intră în categoria moștenitorilor legali, bunuri aparținând unei moșteniri. Persoanele juridice, la fel ca si persoanele fizice, au, potrivit legii (art.33 din Decr. nr.31/1954) o capacitate de folosință anticipată, inclusiv de natura succesorala putând dobândi, așadar, bunuri succesorale, in măsura în care le sunt necesare pentru a lua fiinta in mod valabil, de la data actului de înființare, care nu corespunde, de regulă cu data dobândirii personalității juridice.

Dacă persoana juridică încetează, dar după data deschiderii succesiunii, drepturile succesorale dobândite în virtutea testamentului vor trece asupra peroanelor juridice ce vor dobândi patrimoniul acesteia intrând, așadar in masa patrimonială supusă lichidării, în cazul dizolvării persoanei juridice.

Persoanele care nu au capacitatea succesorală

a.) Persoanele fizice predecedate si persoanele juridice care au încetat să aibă ființă

Persoanele fizice care nu sunt în viață la data deschiderii succesiunii nu au capacitate succesorală, indiferent că este vorba de persoane care nu sunt concepute și se nasc ulterior acestei date sau de persoane care au decedat înaintea deschiderii succesiunii. Tot astfel nu pot moșteni decât persoanele juridice care au existență legală la data morții lui de cujus, iar nu si acelea care și-au încetat existența înainte sau care au luat ființă după deschiderea succesiunii.

În cazul persoanelor fizice însă, partea de moștenire care s-ar fi cuvenit persoanei predecedate va fi culeasă – în cadrul moștenirii legale – de descendenții săi, în condițiile prevăzute de lege pentru reprezentarea succesorală. Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, succesorii în drepturi ai persoanei predecedate, nu vor avea drept asupra părții din moștenirea lui de cujus ce s-ar fi cuvenit persoanei predecedate dacă persoana predecedată ar fi existat la data deschiderii moștenirii, ea fiind culeasă de moștenitorii în viață (eventual chiar și de descendenții persoanei predecedate, dar în nume propriu, iar nu prin reprezentare sau retransmitere).

b.) Comorienții

Între persoanele care au vocație succesorală una fată de alta este important care dintre acestea a supraviețuit celeilalte întrucât așa cum am văzut, capacitatea succesorală au doar persoanele in viață la data deschiderii moștenirii iar nu și cele predecedate.

Există însă situații în care persoanele fizice care au vocație succesorală una față de alta decedează într-o împrejurare în care nu se poate proba în nici un fel care dintre ele a supraviețuit celeilalte, cum ar fi un accident aviatic, auto sau feroviar, un cutremur, inundații, prăbușirea unei clădiri, naufragiu, etc.

“In cazul în care mai multe persoane au murit în aceeași împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supraviețuit altei, ele sunt socotite că au murit deodată.” Persoanele decedate în asemenea împrejurări poartă denumirea de comorienți.

Comorienții pot avea vocație succesorală reciprocă, cum este cazul celor care sunt moștenitori legali și unilaterală, cum este în cazul moștenitorilor instituiți prin testament, care este un act juridic unilateral.

Dacă persoana care reclamă moștenirea unuia dintre decedați nu poate face proba supraviețuirii celui pe care îl moștenește celuilalt decedat, se află în situația de a nu putea face proba capacitătii succesorale a acestuia în raport cu cel față de care avea vocație succesorală și care a decedat în același interval de timp, astfel încât fiecare din cele două persoane va fi moștenită de ceilalți moștenitori ai săi care întrunesc condițiile legii, fiind astfel exclusă posibilitatea de a se moșteni una pe cealaltă. Solutia nu rezultă însă din prezumția de deces concomitent, ci din neadministrarea probei uneia din condițiile necesare pentru a putea moșteni, și anume, a capacității succesorală.

1.4.2. Nedemnitatea succesorală

O altă condiție pe care trebuie să o îndeplinească o persoană pentru a moșteni, este aceea ca persoana respectivă să nu fie nedemnă. Așadar, pentru ca o persoană să poată veni la moștenire, în temeiul legii, nu este suficient să aibă numai vocație succesorală generală, concretă, să nu fie exheredată sau înlăturată de la moștenire de o persoană cu rang preferabil, ci și să nu fie nedemnă față de persoana despre a cărei moștenire este vorba.

Nedemnitatea succesorală este decăderea din dreptul de a moșteni a acelor succesibili care se fac vinovati de savârșirea unor fapte grave, strict determinate de legiuitor, împotriva defunctului sau a memoriei acestuia. Nedemnitatea a fost caracterizată ca fiind o sanctiune civilă care se fundamentează pe motive de moralitate publică neputându-se admite ca o persoană vinovată de vreuna din faptele prevazute expres de legiuitor fată de o alta persoană să o moștenească tocmai pe aceasta.

Nedemnitatea este o pedeapsă civilă, datorită faptului că îl afectează doar pe cel vinovat, nu și pe succesorii acestuia care pot veni la moștenire în nume propriu. Deși produce efecte identice cu exherederea, adică îndepărtarea de la succesiune, nedemnitatea nu se confundă cu aceasta întrucât în timp ce prima este opera vointei lui de cujus, putând fi revocată până la data decesului de cel care a dispus-o, cea de a doua este opera voinței legii și nu poate fi înlăturată, chiar dacă înainte de a deceda defunctul l-a “iertat” pe nedemn.

Domeniul de aplicare al sancțiunii nu poate fi extins la alte moșteniri, nedemnul fiind înlăturat numai de la moștenirea persoanei față de care a săvârșit faptele, în acest sens nedemnitatea producând efecte relative. Sancțiunea nedemnității fiind prevăzută pentru fapte săvârșite cu vinovăție, moștenitorul trebuie să fi acționat cu discernământ, în lipsa discernământului neputând fi vorba de vinovăție. Pe de altă parte, fiind vorba de săvârșirea de fapte și nu de acte juridice, se vor aplica regulile privitoare la discernământul necesar pentru angajarea răspunderii civile delictuale și anume, în cazul minorilor sub 14 ani și a persoanelor puse sub interdicție judecătorească se cere dovada discernământului din momentul săvârșirii faptei, iar în cazul persoanelor care au împlinit 14 ani și nu sunt puse sub interdicție judecătorească, discernământul se prezumă până la proba contrară. Desigur, în cazul în care nedemnitatea implică o condamnare penală, se vor aplica regulile de iresponsabilitate din dreptul penal.

Cazurile de nedemnitate

a.) Atentatul la viața defunctului

Art.655 C. civ. prevede ca este nedemn “Condamnatul pentru ca a omorit sau a incercat sa omoare pe defunct”. Pentru ca un moștenitor să fie înlăturat de la moștenire datorită acestui caz de nedemnitate necesită îndeplinirea a două condiții cumulative:

Să existe din partea succesibilului o acțiune intenționată de ucidere sau o

tentativă de ucidere a celui despre a cărui moștenire este vorba. Activitatea ucigătoare poate consta într-o acțiune ( înjunghiere, împușcare, înec, starngulare), dar și într-o inacțiune ( lăsarea fără ajutor, nesemnalarea unui pericol mortal.). Acțiunea sau inacțiunea trebuie să fie săvârșită cu intenția directă sau indirectă de a curma viața lui de cujus. Dacă moartea se datorează culpei succesibilului sau unei preterintentii, nedemnitatea nu poate surveni.

Să existe o hotărâre judecătorească de condamnare a succesibilului

vinovat. Persoana care a fost deferită justiției și condamnată penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Nu este suficientă săvârșirea faptelor prevăzute de lege, ci și condamnarea efectivă a celui vinovat. Decesul celui culpabil înaintea condamnării sale exclude, în principiu nedemnitatea.

Nedemnitatea nu operează dacă succesibilul nu poate fi condamnat întrucât: a survenit prescripția răspunderii penale, a survenit o amnistie antecondamnatorie ori a fost achitat întrucât este înlăturată răspunderea penală.

Astfel, dacă a fost achitat pentru că a fost în legitima apărare, dacă a fost scos de sub urmărire penală, prin ordonanță dată de procuror, dacă a decedat înainte de condamnare, dacă sancțiunea s-a prescris, dacă amnistia a fost antecondamnatorie, nedemnitatea nu va opera. În schimb, nedemnitatea va opera dacă moștenitorul condamnat a fost ulterior amnistiat, grațiat sau reabilitat, deoarece aceste măsuri nu șterg intenția, ci numai condamnarea ori executarea pedepsei.

Hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă de condamnare a succesibilului atrage nedemnitatea acestuia indiferent dacă a fost condamnat în calitate de autor, coautor, instigator sau complice.

b.) Acuzația capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moștenirea.

Art.655 pct.2 C.civ. prevede că este nedemn de a succede “ acela care a făcut în contra defunctului o acuzație capitală, declarată de judecata calomnioasă”. Este vorba de un denunț, o plângere sau mărturie făcută de succesibil contra defunctului in care acesta este acuzat de fapte care dacă ar fi fost adevărate, ar atrage potrivit legii pedeapsa cu moartea. Acuzatia săvârșirii unei infracțiuni pedepsite cu moartea, odată cu abolirea pedepsei cu moartea, acest caz de nedemnitate a devenit caduc.

Pentru ca nedemnitatea să poată opera este necesar ca succesibilul vinovat de săvârșirea faptelor menționate mai sus să fie condamnat pentru calomnie, adică să se pronunțe contra lui o hotărâre judecătorească penală definitivă și irevocabilă pentru săvârșirea acestei infracțiuni împotriva defunctului.

c.) Nedenunțarea omorului căruia i-a căzut victimă cel despre a cărui moștenire este vorba.

Este nedemn moștenitorul care, având cunoștința de omorul celui care lasă moștenirea, nu denunță omorul (nu și ucigașul) organelor competente, iar această nedemnitate nu este, potrivit art. 656 C.civ. scuzabilă. În acest caz, nu se cere o condamnare penală prealabilă. Dacă ucigașul este rudă până la gradul IV inclusiv sau soț cu moștenitorul care nu a făcut denunțul, nedemnitatea nu operează.

Legea sancționează neîndeplinirea unei obligații morale față de memoria defunctului de a acționa în sensul declanșării cercetărilor pentru găsirea și pedepsirea celui vinovat de omorârea intenționată a acestuia. Această pasivitate demonstrează cel puțin o indiferență, o lipsă de respect față de cel decedat și memoria acestuia.

Așa cum rezultă din text numai moștenitorul major poate fi declarat nedemn pentru această faptă nu și cel minor. Majorii puși sub interdicție sunt prezumați a fi lipsiți de discernământ, vor avea un tratament identic aceluia aplicat minorilor, nedenunțarea omorului nefiindu-le imputabilă.

Nedenunțarea omorului nu este imputabilă rudelor apropiate si afinilor celui care a comis omorul. Art. 656 C.civ. prevede că „lipsa de denunțare nu poate vătăma în drepturile lor pe ascendenții si descendenții omorâtului, pe afinii săi de același grad, pe soțul sau soția sa, pe frații sau surorile sale, pe unchii sau mătușile sale:” Omisiunea în acest caz este scuzabilă.

Obligația de denunțare se referă la omorul săvârșit cu intenție, iar nu și la acela săvârșit fără intenție. Ea nu subzistă în cazul în care a săvârșit omorul se află într-o situație care înlătură răspunderea lui penală.

Nedenunțarea atrage nedemnitatea doar în cazul în care se referă la infracțiunea consumată de omor, iar nu și la tentativa de omor.

Moștenitorul are obliagația de a denunța omorul , căruia i-a căzut victimă antecesorul său, sarcina descoperirii autorului și vinovăției acestuia revenind organelor de cercetare penală abilitate.

Nedenunțarea omorului nu necesită condamnarea penală a moștenitorului pentru aceasta, fiind suficientă simpla omisiune a denunțării.

Modul în care operează nedemnitatea

Decăderea de plin drept a nedemnului din dreptul de a-l moșteni pe defunct. În cazul în care între nedemn și persoanele interesate să invoce nedemnitatea se ivește un litigiu în legătură cu îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor care atrag această pedeapsă civilă. Soluționarea acestuia va fi de competența instanțelor judecătorești dar dacă se constată îndeplinirea condițiilor cerute de lege instanța nu pronunță sau aplică nedemnitatea ci doar constată survenirea acesteia, neavând nici o putere de apreciere. O asemenea hotărâre judecătorească nu poate avea decât un caracter declarativ, iar nu constitutiv. Hotărârea de declarare poate fi pronunțată după moartea nedemnului, iar pe de altăparte produce efecte retroactive, de la data morții lui de cujus.

Nedemnitatea nu poate fi „iertată”, astfel încât dacă cei îndreptățiți nu o invocă, trebuie invocată din oficiu de instanță sau de notarul public în fața căruia se dezbate succesiunea.

Momentul la care poate surveni constatarea nedemnității nu poate fi decât ulterior deschiderii succesiunii, anterior acțiunea fiind inadmisibilă pentru lipsa interesului. Ea nu poate fi cerută decât dacă nedemnul are vocație efectivă la moștenire, neexistând moștenitorii acceptanți cu vocație prioritară celei a nedemnului.

Persoanele îndreptățite să învoce nedemnitatea

Nedemnitatea succesorală poate fi invocată de orice persoană interesată, categorie care include:

comoștenitorii chemați la moștenire împreună cu nedemnul, care vor beneficia de dreptul de acrescământ

moștenitorii subsecvenți, care culeg moștenirea în locul nedemnului decăzut din dreptul de a moșteni

donatarii sau legatarii care vor păstra în întregime liberalitățile primite, fiind puși la adăpost de acțiunea în reducțiune a rezrvatarului nedemn

creditorii celor de mai sus acționând pe cale oblică

instanța de judecată sau notarul public din oficiu

chiar și nedemnul

Cât timp nedemnul este în viață, nedemnitatea va fi invocată împotriva acestuia, iar după decesul lui împotriva succesorilor săi, fără a se contrayice caracterul personal al pedepsei civile în discuție, în chestiune fiind patrimoniul lăsat de nedemn, care nu poate include succesiunea celui fată de care s-a făcut vinovat de faptele prevăzute de lege întrucât este decăzut din dreptul de a-l moșteni pe acesta succesorii săi neputând culege mai multe drepturi decât cele care au aparținut autorului lor.

Efectele nedemnității

Efecte față de moștenitorul nedemn

Nedemnitatea operează și, deci, produce efectele de drept. În

puterea legii moștenitorul nedemn este decăzut din dreptul de a moșteni. Desființarea titlului de moștenitor al nedemnului se produce din momentul deschiderii succesiunii, indiferent de momentul săvârșirii faptei care atrage nedemnitatea. În consecință, hotărârea instanței civile prin care se constată nedemnitatea si care poate fi cerută și pronunțată numai după deschiderea moștenirii operează retroactiv față de urmașii săi și față de terți.

Efectul principal a nedemnității este excluderea nedemnului de la dreptul de a moșteni pe defunct. Partea din moștenire care i s-ar fi cuvenit nedemnului va reveni comoștenitorilor legali subsecvenți, iar în cazul în care nedemnul era moștenitor rezervatar și legatarilor sau donatarilor ale căror liberalități ar fi putut fi supuse reducțiunii la cererea acestui moștenitor. Dacă moștenitorul nedemn ar fi fost singurul moștenitor al defunctului prin înlăturarea sa de la moștenire aceasta se cuvine statului , devenind vacantă. Nedemnitatea produce întotdeauna efecte de la data deschiderii moștenirii, indiferent dacă condițiile cerute de lege sunt întrunite deja la această dată sau dacă vor fi întrunite abia în viitor.

În situația în care nedemnul a intrat în posesia bunurilor din moștenire înainte de constatarea nedemnității succesorale el va fi obligat să le restituie celor îndreptățiți. Potrivit art.657 C.civ. moștenitorul nedemn este obligat să restituie toate fructele si veniturile moștenirii de la data deschiderii acesteia.

Pedeapsa civilă a nedemnității produce efecte relative, în sensul că nedemnul este exclus numai de la moștenirea celui față de care s-a făcut vinovat de faptele prevăzute de lege, nu și de la moștenirea altor rude care l-au moștenit pe de cujus, în patrimoniul cărora poate regăsi, eventual, elementele ale patrimoniului celui fată de care a fost nedemn.

b.) Efectele nedemnității față de descendenții nedemnului

Având în vedere dispozițiile art. 658 C.civ. , se impune distincția între efectele nedemnității față de copiii nedemnului și față de alți descendenți care nu sunt copiii lui (nepoti, stranepoti) .

Art. 658 C.civ. prevede în privința copiilor nedemnului ca „ viind la succesiune în virtutea dreptului lor propriu, fără ajutorul reprezentării, nu sunt depărtați pentru greșeala tatălui lor.” Deci copii nedemnului pot veni la moștenirea defunctului numai în nume propriu nu și prin reprezentare.

Dacă de cujus a avut doi copii din care unul nedemn și predecedat, copiii acestuia nu vor putea moșteni după bunicul lor fiindcă sunt rude de gradul II. cu defunctul și vor fi înlăturați de la moștenire de celălalt copil (unchiul lor) al defunctului care este rudă de gradul I. cu defunctul.

c.) Efecele nedemnității față de terți.

Întrucât este posibil ca în perioada de la deschiderea moștenirii și până la constatarea nedemnității moștenitorului nedemn să fi încheiat acte juridice cu privire la bunurile succesiunii se pune problema soartei acestora.

În principiu, nedemnitatea produce efecte si față de terți, soluție ce se explică în cazul terților de rea-credință (ei aveau cunoștință de faptele nedemnului), dar nu și în cazul terților de bună-credință care au crezut în valabilitatea titlului de moștenitor al nedemnului.

Actele de conservare și de administrare ale bunurilor moștenirii se mențin, deoarece ele profită adevăraților moștenitori și interesul economic general impune că aceste bunuri să fie conservate și puse în valoare. Totuși nu excludem posibilitatea că adevărații moștenitori să ceară desființarea lor dacă terțul a fost de rea-credință si actul se dovedește dăunător.

Actele privitoare la bunurile mobile se mențin în măsura în care terțul dobânditor a fost de bună-credință. Actele de dispoziție cu privire la bunurile imobile vor fi și ele menținute în măsura în care sunt întrunite condițiile aparenței creatoare de drept.

Capitolul II. Succesiunea testamentară

2.1 Definiția și caracterele juridice a testamentului

Patrimoniul succesoral se poate transmite, potrivit art.650 C.civ. , nu numai în temeiul legii, potrivit regulilor statornicite de aceasta, dar și în temeiul voinței celui care lasă moștenirea manifestată prin testament.

Conform art .857 C.civ., testamentul este un act juridic personal și individual, el neputând fi realizat prin reprezentare sau cu încuviințarea ocrotitorului legal. Caracterul individual al testamentului rezidă în necesitatea ca el să exprime voința unei singure persoane legea interzicând ca două sau mai multe persoane să testeze prin același act.

Din definiția testamentului se poate desprinde următoarele caractere juridice ale acestuia:

testamentul este un act jurirdic, fiind necesar să întrunească condițiile de validitate impuse în general pentru actele juridice și condițiile impuse numai pentru testament

testamentul este un act juridic unilateral, întrucât efectele sale se datoresc unei singure voințe- aceleia a testatorului, iar nu voinței beneficiarului

testamentul este un act solemn întrucât manifestarea de voință a testatorului trebuie să îmbrace ad validitatem una din formele anume prevăzute;solemnitatea este un mijloc de protecție a consimțământului celui care se obligă determinându-l să reflecteze și să-și clarifice intențiile înaintea exprimării voinței

este un act juridic de esența căruia sunt actele de dispozitie cu titlu gratuit mortis causa, adică legatele, care presupun atât un element material, adică o diminuare a patrimoniului dispunătorului și o îmbogățire a patrimoniului legatarului cât și un element moral , constând în intenția de a gratifica.

tstamentul este un act prin care „testatorul dispune pentru timpul încetării sale din viață”; act conceput să producă efecte doar la decesul autorului său; până la moartea dispunătroului testamentul nu este „decât un simplu proiect care nu obligă pe nimeni și nu afectează nici un bun

testamentul este un act juridic esențialmente revocabil, ceea ce înseamnă ca testatorul poate revoca sau modifica dispozițiile testamentare până la ultima clipă a vieții sale.

După dispozițiile art.802 C.civ., testamentul cuprinde în primul rând dispoziții de ultima voință cu privire la bunurile defunctului, adică legate, se găsesc și alte dispoziții:

sarcini impuse legatarilor sau moștenitorilor legali, fie de natura patrimonială , fie de altă natură

exheredări, adică îndepărtarea de la moștenire a unor moștenitori legali cu limitările ce le aduce rezerva succesorală

numirea unui executor testamentar , adică a unei persoane care să supravegheze aducerea la îndeplinire a dispozițiilor testamentare

revocarea dispozițiilor dintr-un testament anterior sau retractarea unei revocări anterioare

partajul de ascendent

recunoașterea unui copil din afara căsătoriei

dispoziții cu privire la funeralii și îngropare, recunoașterea unei datorii

2.2. Condițiile de validitate a testamentului

2.2.1. Condițiile de fond

Testatarul trebuie să aibe capacitatea de a încheia actul, trebuie să exprime un consimțământ valabil, testamentul să aibă un obiect determinat sau determinabil iar cauza să fie licită și morală

Consimțământul

Este unul din elementele esențialeale oricărui act juridic- deci și al testamentulu – întrucât exprimă voința autorului la încheierea actului juridic respectiv.

Pentru validitatea oricărui act juridic, ca și testamentului, se cere ca la baza lui să existe o voință liberă și nealterată de vreun viciu, cum sunt eroaea, dolul sau violența. Absența manifestării unilaterale de voință atrage sancțiunea nulității absolute, căci lipsește unul din elementele esențiale ale actului juridic.

Existența consimțământului constă in neafectarea lui de o tulburare mentală din partea dispunătorului. Testamentul trebuie să fie rezultatul unei voințe libere și conștiente. Însanitatea de spirit constă în lipsa discernământului testatorului care are capacitate deplină de exercițiu la momentul întocmirii actului de dispoziție, nefiind pus sub interdicție.

Potrivit art.953 C.civ. consimțământul este nevalabil atunci când este afectat

de eroare, violența sau dol. Elementele specifice dolului sunt captația și sugestia. Sugestia constă în folosirea unor mijloace tendențioase și oculte în scopul de a sădi în mintea dispunătorului ideea de a face o liberalitate, pe care din propria inițiativă n+ar fi făcut-o. Captația constă în folosirea unor manopere dolosive și mijloace frauduloase în scopul de a câștiga încrederea dispunătorului pentru a-i capta buna credință și a+l determina să o gratifice prin testament, fie pe sine, fie pe o terță persoană.

Sancțiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a testamentului. Anularea testamentului nu este însă posibilă în același timp pentru lipsa discernământului și pentru captație și sugestie, cele două cauze de nulitate excluzându-se reciproc. Lipsa discernământului duce la nulitatea testamentului în integralitatea sa .

Capacitatea

Manifestarea de voință trebuie să emană de la o persoană cu capacitate de a dispune prin liberalități, iar cel în favoarea căruia s-a dispus să aibe capacitatea de a primi prin testament. Orice persoană este capabilă de a face testament dacă nu este oprită de lege. Art.808 alin.2 C.civ. precizează că este capabil de a primi prin testamente oricine este conceput la epoca morții testatorului.

Incapacitățile constituie excepții și trebuie să fie prevăzute ca atare în mod expres de lege. Ele nu pot fi deduse niciodată pe cale de interpretare. Nimeni nu poate renunța în tot sau în parte la capacitatea de a dispune prin liberalități

Incapacitățile de a dispune prin testament sunt următoarele:

incapacitatea totală a minorului care nu a împlinit vârsta de 16 ani de a dispune prin testament

incapacitatea minorului între 16-18 ani care nu poate dispune prin testament decât de jumătatea din ceea ce ar putea dispune ca major; pentru a stabili cotitatea care poate fi transmisă se vor avea în vedere elementele de la data deschiderii succesiunii, care numai atunci pot fi cunoscute, adică patrimoniul și moștenitorii rezervatari în funcție de care se calculeazăcotita disponibilă a moștenirii.

Incapacitatea interzisului judecătoresc și a celui care fără a fi pus sub interdicție este lipsit de discernământ în momentul încheierii testamentului

Incapacitatea de a primi prin testament sunt următoarele:

A Incapacitățile absolute de folosință

incapacitatea persoanelor fizice neconcepute până la data deschiderii succesiunii și a persoanelor juridice care nu au luat ființa

incapacitatea persoanelor juridice de a primi prin testament liberalități care nu corespund

scopului lor, determinat prin lege, actul de înființare sau statut, potrivit principiului specialității capacității de folosință

B. Incapacitățile relative de folosință:

incapacitatea medicilor și farmaciștilor care nu pot primi legate de la cel pe care l-au îngrijit în cursul ultimei boli de care acesta a decedat și când liberalitatea s-a făcut

incapacitatea ofițerilor de marină, care potrivit art.833 C.civ. nu pot primi legate de la călători aflați la bordul navelor în cursul călătorilor maritime, dacă nu sunt rude cu testatorul

incapacitatea tutorelui de a primi prin testament de la minorul afalt sub ocrotirea sa

incapacitățile preoților de a primi legate de le cei pe care i-au asistat religios în cursul ultimei boli

Incapacitățile de exercițiu constă în faptul că minorii și interzișii lipsiți de capacitate de exercițiu nu pot accepta liberalitățile decât prin reprezentanții lor legali întrucât un astfel de act depășește sfera actelor de administrare

Obiectul

Ca orice act juridic, pentru a fi valabil, testamentul trebuie să aibă un obiect determinat, licit și posibil. Testamentul nu poate avea ca obiect decât bunurile care se află „în comerț” adică în circuitul civil. Nu pot forma obiect al testamentului bunurile care aparțin domeniului public, corpul uman, bunurile scoase din circuitul civil.

Legatele pot avea ca obiect atât dreptul de proprietate sau un alt drept real, cât și drepturi de creanță, pe de o parte, și sarcinile impuse de de cujus moștenitorilor săi în favoarea unei anumite persoane pe de altă parte. Serviciile impuse de testator moștenitorilor săi în favoarea terților nu constituie legate ci sarcini ale moștenirii.

Legatul lucrului altuia este valabil în cazul în care testatorul a dispus în cunoștință de cauză, știind că bunul nu-i aparține, prezumându-se că dispunătorul a dorit ca moștenitorii săi să achiziționeze acel bun și să-i transmită legatarului, iar în cazul în care testatorul a dispus de bun crezând că este al său, legatul nu este valabil întrucât dispunătorul s-a aflat în eroare.

Este necesar ca obiectul acestuia să îl constituie un bun individual determinat, iar momentul care se are în vedere este acela al deschiderii moștenirii, iar nu cel al actului de dispoziție.

Pot forma obiect al legatelor și bunurile viitoare , care nu există în momentul redactării testamentului și nici chiar în momentul deschiderii succesiunii.

Cauza

Cauza dispozițiilor testamentare trebuie să fie licită și morală. Cauza este reprezentată de motivul impulsiv și determinant pentru dispunător de a face liberalitatea , care prin reprezentarea mentală a unui scop anume, diferă de la caz la caz .

Validitatea sau nevaliditatea cauzei, cu toate că efectele dispoziției testamentare se produc la deschiderea moștenirii, se raportează la momentul redactării testamentului , căci atunci testatorul și-a prefigurat scopul determinat de un anume motiv sau altul care trebuie cercetat, in caz că se pune problema de organul de justiție.

2.2.2. Condițiile de formă

Testamentul este un act solemn, adică un act care impune ad validitatem îndeplinirea unor condiții de formă. Deci nu este suficient doar simplul consimțământ al testatorului, ci este necesar ca acesta să îmbrace una din formele anume prevăzute de lege.

Un testament poate fi olograf, autentic, secret sau mistic, dar indiferent de felul testamentului forma scrisă este obligatorie ad validitatem. Lipsa testamentului în formă scrisă determinată de legiuitor duce la imposibilitatea dovedirii lui, chiar in ipoteza în care testatorul nu a putut testa din cauza de forță majoră sau a fost impiedicat de o terță persoană.

Proba testamentului se poate face doar cu inscrisul original. Astfel în practica judiciară s-a decis că o copie la indigo a unui testament olograf nu face dovada legală a existenței testamentului . Dacă însă copia prezentată nu este contestată de părțile interesate, testamentul este considerat legal dovedit, căci ceea ce nu este contestat nu trebuie dovedit.

Există situații în care testamentul făcut de defunct este pierdut sau distrus. Intr-o asemenea situație practica judiciară aplică dispozițiile art.1198 pct.4 C.civ., conform căruia, în cazul în care instrumentul probator al unui act juridic a dispărut datorită unui caz de forță majoră sau caz fortuit, dovada se poate face prin orice mijloc de probă, inclusiv martori și prezumții.

Problema dovedirii testamentului se pune în cazul în care testamentul s-a pierdut sau a fost distrus după data decesului dispunătorului, căci dacă s+a produs în timpul vieții acestuia ajungând la cunoștința lui fără ca să refacă testamentul, se poate prezuma că și l-a revocat tacit. Proba se admite însă dacă se dovedește că testatorul nu a cunoscut faptul dispariției testamentului.

Cel care se pretinde legatar trebuie să dovedească faptul că testamentul a existat și că acesta a fost valabil, faptul că a dispărut sau că a pierit independent de voința testatorului, conținutul testamentului. Dacă se dovedește că testamentul a fost distrus prin dol sau fraudă de către un erede sau un terț, sarcina probei se răstoarnă, aceștia din urmă fiind ținuți să dovedească ei că testamentul nu conținea dispoziția invocată de legatar.

Potrivit art. 857 C.civ. „ două sau mai multe persoane nu pot testa prin același act, una în favoarea celeilalte, sau în favoarea unei a treia persoane”. Deci testamentul conjunctiv este prohibit de legiuitor.

Caracterul revocabil al testamentului fiind în afara oricărei discuții, rezultă că ceea ce se urmărește prin prohibiția testamentului conjunctiv este e a împiedica faptul ca buna-credință a unuia dintre testatori să fie surprinsă ca urmare a revocării emanând ulterior de la celălalt, fără ca el să știe.

Testamentul este conjunctiv doar atunci când nu numai material ci și intelectual contopește două asemenea acte în unul singur. Rezultă așadar că nimic nu împiedică două persoane să testeze una în favoarea celeilalte, chair dacă o fac pe aceeași hârtie, atâta timp cât este vorba de acte distincte, care nu se recunosc intelectual în unul singur.

Dacă prohibiția este una privitoare la formă, rezultă că testamentul încheiat într-o țară care nu interzice acest lucru , este valabil și poate produce efecte în România ( principiul locus regit actum), chiar dacă a fost încheiat de doi cetățeni români.

Pentru nerespectarea condițiilor de forma instituită de legiutor testamentul este sancționată de nulitatea absolută.

Testamentul nul pentru lipsa formalităților cerute pentru valabilitatea unui anumit fel de testament poate fi valabil dacă întrunește condițiile de validitate ale unui alt testament. Ca exeplu putem aminti cazul unui testament mistic nul pentru neîndeplinirea condițiilor de validitate ale testamentului olograf, fiind scris, datat și semnat de testator cu mâna lui.

Confirmarea unui testament nul pentru lipsa formei, după deschiderea moștenirii, echivalează cu renunțarea moștenitorilor la dreptul de a opune legatarilor acel viciu de formă. Confirmarea produce efecte numai în privința moștenitorului care a ratificat testamentul nul pentru lipsa formei, iar nu și în privința celor care prin ipoteză nu au făcut acest lucru. Ea poate fi nu numai pură și simplă, ci și condițională.

Legatarii beneficiari ai confirmării dobândesc drepturile cuvenite direct de la defunct iar nu ca rezultat al unei liberalități indirecte provenite de la moștenitorul care a confirmat testament nul.

Capitolul III. Felurile testamentului

Testamentul este un act formal prin care o persoană numită testator instituie în mod necesar unul sau mai mulți succesori , cu scopul că aceștia să asigure executarea voinței sale după moarte.

Pentru validitatea testamentului in general se cer anumite condiții de formă, fiind un act juidic solemn. Din acest punct de vedere trei categorii de testamente există:

testamente ordinare sau obișnuite, care se încheie în condiții de normalitate : testamentul olograf, testamentul authentic și testamentul secret sau mistic

testamente privilegiate sau extraordinare, care se închei în anumite împrejurări excepționale : testamentul militarilor, testamentul făcut în timp de boală contagioasă și testamentul maritime

forme simplificate de testament, premise special de legiutor, care privesc depozite de bani potrivit unor reglementări speciale sau cele ale cetățenilor români aflați în străinătate.

3.1. Testamentele ordinare

3.1.1. Testamentul olograf

Testamentul olograf este testamentul scris în întregime, datat și semnat de testator cu mâna lui. Aceste cerințe sunt de ad validitatem , lipsa oricăreia dintre cele trei condiții va duce la nevalabilitatea testamentului, căci ele se cer a fi îndeplinite cumulativ.

Testamentul olograf prezintă o serie de de avantaje, cum ar fi cel al gratuității, al simplicității și al păstrării secretului asupra existenței și conținutul său. Poate fi revocat oricând , fie prin redactarea unui alt testament, fie prin distrugerea lui materială făcută în mod voluntar de testator. Având în vedere simplitatea formei sale, nu necesită cheltuieli pentru întocmirea sa.

Tocmai din simplitatea formelor sale rezultă și unele dezavantaje cum ar fi faptul că poate fi ușor pierdut sau sustras ori că poate fi ușor falsificat, poate fi contestat mai ușor decât celelalte feluri de testamente. Pierderea sau sustragerea actului poate fi evitat prin predarea lui în depozit unui notar, cu obligația pentru acesta de a-l înfățișa la momentul potrivit. Dacă testatorul nu are cunoștințe juridice, testamentul poate cuprinde formulări necalre, confuze chiar contradictorii, din care este greu să se deducă adevărata voință a testatorului.

Pentru validitatea testamentului olograf se cer a fi îndeplinite trei condiții așa cum rezultă din textul legal: scrierea lui în întregime de mâna testatorului; datarea lui de către testator și semnarea lui de către acesta. Nu este valabil testamentul scris la mașină de scris sau la calculator chiar dacă este semnat de către testator sau chiar dacă cuprinde mențiunea că reprezintă ultima sa voință. Prin impunerea acestei condiții de a fi scris în intregime de mâna testatorului legiuitorul previne eventualele fraude si în caz de contestație că testamentul provine de la defunct da posibilitatea verificării de scripte prin expertize de specialitate.

Scrierea se poate realiza prin orice mijloace, (cu cerneală, cu creion, cu pasta, cu creta) și pe orice material (pe hârtie, pe pânză, pe lemn, pe sticlă)

In cazul în care testamentul prezintă ștersături, adăugiri sau chiar modificări dar făcute de mâna testatorului, fie cu prilejul întocmirii acestuia, fie ulterior, s-a apreciat ca testamentul rămâne valabil chiar dacă adăugirile, ștersăturile nu sunt semnate și datate de către acesta cu condiția ca ele să fie simple corecturi sau interpretări ale dispozițiilor inițiale. Dacă însă este vorba de dispoziții noi, sau se înlătură unele dispoziții anterioare care duc la modificarea conținutului testamentului s-a considerat că este vorba de un nou testament si trebuie scrise, semnate si datate de mâna testatorului.

În legătura cu ipoteza când în cuprinsul testamentului apare o scriitură străină se impun unele precizări.

Astfel atunci când scriitura străină nu are legătură cu conținutul testamentului iar adausurile nu fac corp comun cu acesta, testamentul va fi valabil ca testament olograf întrucât nu există indicii că s-a adus astfel vreo atingere libertății de voință a testatorului, indiferent că acesta a cunoscut sau nu existenta scriiturii străine. Dacă scriitura interpusă în cuprinsul testamentului are legătura cu conținutul acestuia trebuie făcută distincția între două situații:
– daca intervenția din cuprinsul testamentului de către terț s-a făcut cu știința acestuia, testamentul va fi nul absolut căci nu a fost scris în întregime de către testator;
– daca intervenția terțului s-a realizat fără știința testatorului testamentul va fi valabil întrucât nu s-a încălcat libertatea de voință a acestuia. Desigur însă cele scrise de către terț nu vor fi luate în considerare.

Din condiția datării de mâna testatorului se poate verifica dacă testatorul avea capacitatea de a testa și se va putea determina care anume vor fi avute în vedere tinând cont de regula potrivit căreia mnifestarea ultimei voință a testatorului produce efecte, revocând dispozițiile anterioare. Data trebuie indicată prin precizarea zilei, lunii și a anului când testamentul a fost redactat, ea putând fi scrisă în cifre sau în litere. Se considera că este valabil precizată și când se face numai referire la o sărbătoare a cărei dată poate fi cu certitudine stabilită (bunaoara Craciun 2ooo). Ora și locul întocmirii testamentului nu sunt necesare. În caz de nevoie aceste elemente se vor putea dovedi prin orice mijloc de probă.

Semnătura de pe testament atestă faptul că autorul său recunoaște că îi exprimă voința și îl însusește ca atare și de asemenea faptul că actul a fost încheiat în formă definitivă.

Legea nu prevede condițiile în care trebuie executată semnătura. Se admite că ea nu trebuie neapărat să cuprindă numele si prenumele testatorului, fiind suficientă semnătura sa obișnuită prin care sa poata fi identificat. Semnatura cu initiale este considerata valabila daca testatorul semna in mod obisnuit in acest fel. Semnatura trebuie sa fie de mina. Nu se admite ca valabila punerea parafei, stampilei ori a sigiliului. Se considera ca este nul testamentul care in locul semnaturii are pus degetul testatorului. Cei care in mod obisnuit folosesc un pseudonim pot semna cu acesta testamentul. Semnatura de pe plicul in care a se afla testamentul s-a considerat ca nu este valabila caci intr-adevar cei interesati ar putea introduce in el un act care sa nu reprezinte vointa testatorului.

Nerespectarea acestor reguli duce în mod logic la sancțiunea nulității absolute.

Forța probantă a testamentului olograf rezultă din caracterul său de înscris sub semnătură privată, chiar dacă el este supus formalităților pe care le-am văzut. In această privință se face deosebire între forța probantă a scriiturii și semnăturii pe de o parte și cea a datei testamentului pe de altă parte.

3.1.2. Testamentul autentic

Conform dispozițiilor art.860 C.civ., testamentul autentic este acela care este adeverit de autoritatea anume investită în acest scop.

Autentificarea testamentelor este de competența notarilor publici și se realizează în conformitate cu dispozițiile Legii nr.36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială și ale Regulamnetului de punere în aplicarea Legii nr.36/1995 aprobat prin Ordinul nr.710/C/1995 al ministrului justiției.

Testamentul autentic este avantajos, deoarece un exemplar original se păstrează în arhivă la biroul notarului public, astfel încât nu poate fi sustras, dosit sau distrus de persoanele interesate, iar dacă a dispărut poate fi obținut un duplicat sau poate fi reconstituit în condițiile prevăzute de lege. De asemenea, testatorul poate beneficia de sfaturile și îndrumările notarului , care instrumentează testamentul, sporind în acest fel securitatea dispozițiilor testamentare. Prezintă avantaj și faptul că în această formă pot testa și persoanele care nu știu să scrie și să citească sau persoanele care din cauza infirimității ori din orice cause nu pot semna.

Dezavantajele testamentului autentic se rezumă la faptul că este mai costisitor, poate ajunge mai ușor la cunoștința unor persoane fără ca testatorul să dorească acest lucru datorită unei indiscreții a notarului și necesită un oarecare efort pentru îndeplinirea formalităților.

Testamentul autentic se instrumenetează de către un singur notar, testatorul putând însă solicita în temeiul dispozițiilor art.63 din aceeași lege ca la semnarea testamentului să fie prezenți și martori. Testamentul se redactează ăn limba română. Dar poate fi dictat de către testator într-o limbă străină înțeles de notar, urmând a fi tradus în limba română.

După redactarea în întregime a testamentului, notarul public va proceda la citirea acestuia, întrebând apoi pe testator dacă a înțeles conținutul acestuia și dacă exprimă întocmai voința sa.

Testamentul întocmit este aprobat de notar prin autentificare, care se face printr-o încheiere care pe lângă mențiunile prevăzute la art.49 din Legea nr.35/1995, va cuprinde constatarea că s-a luat consimțământul testatorului și că înscrisul a fost semnat de testator, actul fiind semnat și parafat în final și de notar.

Sancțiunea care intervine în cazul nerespectării prevederilor legale prin autentificarea testamentului este nulitatea absolută. In privința mențiunilor făcute de notar pe baza propriilor sale constatări în temeiul atribuțiilor sale specifice, testamentul autentic face credință până la înscrierea în fals.

În privința declarațiilor făcute de testator sau a afirmațiilor făcute de notar în afara atribuțiilor sale legale și a posibilităților sale concrete de verificare, testamentul autentic face credință doar până la proba contrară.

3.1.3. Testamentul mistic(secret)

Din prevederile art.864 C.civ. rezultă că testamentul mistic este un testament secret, care este scris de testator sau de o altă persoană la cererea și după voința testatorului, dar semnat de testator și secretizat prin sigilarea lui înaintea sau chiar cu ocazia prezentării lui autorității publice competente pentru a lua declarația testatorului că este al său și întocmi un proces verbal în acest sens.

Este vorba despre un act hibrid, cuprinzând dispozițiile testamentare propriu-zise care pot rămâne într-adevăr secrete, necunoscute decât de testator sau de cel care le-a redactat, dar și îndeplinirea unor formalități legate de prezentarea lui autorității publice spre atestare faptului că aparține testatorului.

În practică este puțin folosit această formă testamentară, este totuși utilă prin faptul că poate fi întrebuințată de persoanele care se află în imposibilitate fizică de a scrie ele însele testamentul și din acest motiv nu pot testa în formă olografă, legea permițând ca testamentul să fie scris de altă persoană, chiar și dactilografiat, cerându-se însă în toate cazurile să poate semna actul.

Persoanele care nu știu sau nu pot citi sau scrie nu pot face testament în formă mistică potrivit art.865 C.civ. Sub sancțiunea nevalabilității testamentului, nu pot testa în această formă persoanele care nu pot citi testamentul, pentru a-i verifica direct conținutul, fie întrucât nu știu deloc să citească, fie întrucât nu cunosc limba în care aceasta a fost scris ori sunt lipsite de vedere.

Cel care atacă testamentul mistic pe motiv că testatorul nu știa să citească sau să scrie trebuie să facă dovada celor afirmate.

Testamentul mistic se realizează în două faze. Prima fază este faza redactării, prin care testamentul este redactat de testator sau de o terță persoană sub îndrumarea testatorului. Scrierea testamentului poate fi făcută cu mână sau cu mijloace mecanice. Testamentul astfel realizat nu trebuie să fie datat, căci data san u va fi aceea a redactării de către testator și aceea a realizării suprascrierii în fața notarului public. Semnătura testatorului este o condiție de validitate a testamentului mistic, fără de care acesta este nul absolute.

Faza prezentării la notar pentru realizarea suprascrierii se va efectua după ce a fost scris testamentul, strâns și introdus într-un plic, care va fi sigilat. Odată de trecerea competenței de autentificare a înscrisurilor din competența de realizare a formalităților de suprascriere a testamentelor mistice a trecut de la judecătorii la Notariatul de stat, iar apoi la notarii publici. In fața notarului, testatorul va declara că testamentul cuprinde dispozițiile sale de ultimă voință, că a fost scris de el sau de altă persoană sic ă a fost semnat de el. Dacă testatorul nu poate vorbi, va face în scris declarația că testamentul îi aparține la începutul actului de suprascriere ce va fi întocmit de notar. Notarul public va trece la întocmirea procesului-verbal de suprascriere, care va conține mențiuni despre data și locul întocmirii acestuia, relatarea declarațiilor testatorului, starea testamentului sau a plicului în care acesta este introdus, semnătura notarului și a testatorului sau, în cazul în care acesta nu poate semna, mențiunea cauzei acestei imposibilități. Procedura întocmirii procesului-verbal de suprascriere trebuie să se desfășoare fără nici o întrerupere pentru a se elimina posibilitatea înlocuirii testamentului.

Nerespectarea oricăreia din formalitățile menționate este sancționată cu nulitatea absolută a testamentului.

3.2. Testamentele privilegiate

Pentru anumite situații neobișnuite, ieșite din tiparele vieții curente, când testatorul nu poate recurge la testamentul autentic obișnuit, legea prevede posibilitatea de a dispune prin anumite forme simplificate de testamente, autentice, numite din această cauză testamente privilegiate. Forma olografă este singura care rămâne fără îndoială și în aceste situații la dispoziția testatorului.

3.2.1. Testamentul militarilor

Militarii aflați pe teritoriu străin în misiune, sau prizonieri la inamic ori pe teritoriul țării într+o localitate asediată sau într+un loc fără comunicație cu exteriorul din cauza războiului pot testa potrivit art.868 C.civ. “în fața comandantului military al unității sau în fața unui alt ofițer asistat de doi martori. Militarii răniți sau bolnavi internați în spital pot testa în fața medicului-șef cu asistarea comandantului militaral spitalului.

3.2.2. Testamentul făcut în timp de boală contagioasă

Persoanele aflate într-o localitate izolată din cauza ciumei sau altei boli contagioase pot testa în forma autentică simplificată în fața unui membru al consiliului local asistat de doi martori (art. 872 C.civ.)

Această formă de testament își are rațiunea doar în ipoteza în care în aceea localitate nu există notar public sau dacă acesta sunt în imposibilitate de a-și îndeplini atribuțiile.

Dacă testamentul nu este datat , acesta este nul datorită faptului că nu se poate stabili dacă la momentul întocmirii sale erau sau nu întrunite condițiile excepționale prevăzute la art. 872 C.civ.

3.2.3. Testamentul maritim

Persoanele aflate la bordul navelor maritime, care pot fi și călători sau membrii echipajului, sub pavilion românesc în timpul unei călătorii pe mare pot testa în fața comandantului navei sau a unui înlocuitor al său, asistat de ofițerul intendent de bord și de doi martori.. dacă testatorul este chiar unul dintre însărcinați să înstrumnenteze autentificarea , locul acestuia ca agent va fi luat de înlocuitorul său în ordine ierarhică. Testamentul poate fi încheiat în această formă doar pe timpul călătoriei pe mare, iar nu și atunci când vasul este ancorat la tărm sau se apropie de un tărm unde există agent diplomatic roman.

Sub sancțiunea nulității, testamentul maritime trebuie redactat în două exemplare originale.

Dacă vasul pe care a fost întocmit testamentul, intră într-un străin unde există agent diplomatic roman, un exemplar al testamentului se va preda acestuia spre a fi trimis la notar public de la domiciliul testatorului.

3.2.4. Reguli comune aplicabile testamentelor privilegiate

Sub sancțiunea nulității, testamentele privilegiate trebuie să fie întocmite în formă scrisă. Ele trebuie să fie semnate de testator, de agentul instrumentator și de către martori, iar dacă testatorul sau unul dintre martori nu știe sau nu poate să scrie se va face mențiune despre acesta.(art.844 C.civ.)

Caracteristic testamentelor privilegiate este faptul că acestea nu sunt valabile decât un anumit timp de la data când a încetat cauza care a justificat întocmirea lor. Astfel, testamentul militarilor și testamentul făcut pe timpul unei boli contagioase își încetează valabilitatea în termen de 6 luni de la data încetării condițiilor speciale (art. 871 si 873 C.civ.), iar testamentul maritime ăn termen de 3 luni de la data când testatorul a ajuns într-un loc în care poate dispune prin testament în formă ordinară (art. 882 C.civ.) Dacă testatorul decedează înaintea împlinirii termenelor menționate mai sus, testamentul privilegiat produce efecte conform voinței dispunătorului, iar dacă decedează după împlinirea acestora, voința dispunătorului manifestat în una din formele de testamente privilegiate va fi lipsită de efecte.

3.3. Alte forme testamentare

Evoluția vietii economico-sociale a impus legiuitorului solutii legislative si cu privire la alte modalitati de a dispune pentru cauza de moarte. In primul rand exista reglementari speciale privitoare la dispozitiile testamantare care au ca obiect sume de bani depuse la CEC sau la alte unitati bancare si apoi cu privire la testamentele cetatenilor romani aflati in strainatate.

3.3.1. Testamentul privind sumele de bani depuse la CEC sau la alte unități bancare

Titularii depunerilor de sume de bani la CEC au posibilitatea de a dispune de aceste sume prin una din formele testamentare ordinare sau privilegiate. Legiuitorul a reglementat o formă simplificată la care depunătorii pot recurge, denumită clauza testamentara, sau dispoziție testamentara. Potrivit art.22 din Statutul CEC “Titularul depunerii are dreptul sa indice CEC persoanele cărora urmează să li se elibereze sumele depuse, în caz de deces. Depunerile asupra cărora nu s-au dat dispoziții testamentare se eliberează de CEC moștenitorilor legali sau testamentari”. O dispozitie pentru cauza de moarte privind sumele depuse la CEC, sub forma clauzei testamentare o poate da numai titularul libretului, chiar dacă suma a fost depusă pe numele sau de către altă persoană.
Clauza testamentară este considerată în doctrina ca fiind un legat cu titlu particular, și deci supusă regulilor de validitate ale testamentului in general. Sub aspectul formei clauza testamentară se abate de la regulile testamentului olograf căci nu trebuie să fie scrisă în întregime si datată de mâna testatorului. Trebuie însă să fie semnată de către acesta. Libretul precum și fișa de cont sunt completate de către funcționarul CEC, dar poartă semnătura depunătorului. In cazul în care dispunătorul are mai multe depuneri și dorește să dispună pentru cauza de moarte în acest mod va trebui să uzeze de clauza testamentară pentru fiecare depunere in parte. Până la moartea sa titularul libretului are posibilitatea să adauge alte sume sau să le retragă pe cele existente, în tot sau în parte. Este vorba în acest din urmă caz de o revocare parțială sau totală a legatului. Revocarea legatului se poate realiza atât prin anularea clauzei testamentare cât și printr-un alt testament, ordinar sau privilegiat. Ca la orice forma testamentara lipsa discernământului duce la anularea actului. In măsura în care nu s-a dispus pentru cauza de moarte, prin clauza testamentară, de sumele depuse la CEC, acestea se vor elibera moștenitorilor legali sau testamentari, potrivit art.22 din Statut, care iși vor dovedi calitatea de moștenitor prin certificatul de moștenitor eliberat de notar sau prin hotărârea instanței de judecată.

3.3.2. Testamentul făcut de cetățenii români în străinătate

Codul civil prevede in art.885 ca :”românul ce s-ar afla în țara straină va putea face testamentul sau, în formă olografă, sau în formă autentică întrebuințată în locul unde se face testamentul”. Așadar, cetățeanul român aflat în străinătate va putea testa in formă olografă după legea românâ, chiar dacă legea străina nu prevede această formă testamentară, prin excepție de la regula locus regit actum. In privința testamentului autentic vor trebui respectate regulile legii locului unde se întocmește testamentul. In doctrina s-a admis însă ca cetățenii români aflați în străinătate pot testa în forma autentică potrivit legii române în fața agenților noștri consulari sau diplomatici. Controversa s-a născut însă cu privire la faptul dacă art.885 C. civ. permite, în aplicarea regulii locus regit actum, folosirea numai a acestei forme testamentare sau se poate recurge si la alte forme admise de legea locului. Intr-o prima opinie s-a sustinut că nu pot fi utilizate si alte forme testamentare decât testamentul autentificat după legea locului. Intr-o a doua opinie s-a susținut însă că referirea textului la testamentul autentic are numai un caracter enunțiativ, așa încât pot fi utlizate si alte forme testamentare prevăzute de legea locului și chiar forme nereglementate de legea română.

.

Capitolul IV. Practică testamentară

Defunctul P.D. în anul 1962 a întocmit un testament autentic, prin care a testat pentru cumnatul lui R.V. o parte din bunurile sale cu clauză de întreținere, în care sunt incluse și bunuri mobile aparținând gospodăriei casnice. Prin această clauză de întreținere îi revenea obligația legatarului R.V. de a îngriji pe defunct și pe soția acestuia în timpul vieții lor și de a contribui la înmormântarea testatorului.

Stipulații din testament în jurul cărora s-au purtat discuții:

„Iau aceste măsuri fiind convins că legatarul îmi va da, mie și soției mele, până la sfârșitul vieții noastre, de bunăvoie, întreținere și îngrijirea necesară traiului și ne va înmormânta potrivit legii și datinilor.”

„Îi mai las, de asemenea, cumnatului meu R.V. și partea mea din bunurile mobile comune și bunurile mele proprii ce se vor găsi în gospodăria mea la data decesului meu. Asupra bunurilor testate, soția mea va avea un drept de folosință până la sfârșitul vieții sale”

Testatorul a decedat după 4 ani de la întocmirea testamentului autentic, în anul 1966. Soția defunctului a cerut anularea testamentului numai în anul 1969, la trei ani după deschiderea testamentului, prin care soțul a lăsat moștenire pârâtului R.V. o parte dintre bunurile sale.

Instanța de fond reținut că pârâtul R.V. nu și-a îndeplinit obligația ce constituia clauza expresă în testament – de a îngriji atât pe defunct, cât și pe soția acestuia -, nici în timpul vieții defunctului și nici după moartea acestuia, nu a contribuit cu nimic la cheltuielile de înmormântare ale defunctului.

Instanța de fond a mai reținut că testamentul în cauză cuprinde și o clauză nelegală, în sensul cădefunctul a testat pârâtului și bunurile mobile aparținând gospodăriei casnice, care, potrivit dispozițiilor legale, la moartea unuia dintre soți, rămân în întregime soțului supraviețuitor.

Pentru aceste considerente prin sentința civilă nr.4311 din 7 octombrie 1969, Judecătoria Bacău a admis acțiunea, dispunând anularea testamentului.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul, susținând că hotărârea este nelegală, fiind dată cu violarea art.1021 și 802 C.civ. și art. 5 din Legea nr. 319/1944, și netemeinic prin aceea că probele au fost incomplete și injust apreciate.

Pârâtul a susținut în dezvoltarea motivelor de recurs că instanța de fond a făcut o confuzie între actul cu clauză de întreținere și testament, considerând posibilă aplicarea în cauză a prevederilor art.1021 C.civ., text de lege aplicabil în materie de convenții. Iar potrivit art.802 C.civ.,testamentul este un act unilateral cu titlu gratuit, revocabil, iar nu o convenție. Chiar dacă în cuprinsul testamentului se înserează unele clauze, aceasta se face ca o justificare a liberalității și numai când testatorul este nemulțumit de comportarea celui în favoarea căruia a testat, poate revoca testamentul. Un alt argument adus de pârât este faptul că testatorul a decedat la patru ani de la întocmirea testamentului, și dacă ar fi avut vreo nemulțumire în legătuă cu comportamentul legatarului, ar fi revocat testamentul. Din declarația depusă la dosar semnată de defunct, de reclamanta și de un martor, rezultă că testatorul era mulțumit de felul cum s-a comportat pârâtul. Din dosarul de succesiune de la notariat rezultă că reclamanta nu a făcut nici o obiecție, fiind de acord cu valabilitatea testamentului, pe care l-a recunoscut, și a acceptat ca acesta să constituie actul de bază la întocmirea certificatului de moștenitor, numai după trei ani cerând anularea testamentului, de existența căruia știa încă de la data redactării sale la notariatul de stat, deoarece la aceeași dată i-a făcut și ea testament pârâtului pentru partea ei de casă și teren.

În legătura cu cheltuielile de înmormântare, s-a constatat că acestea nu au fost suportate de nimeni, deoarece defunctul a fost pensionar și pentru el s-au încasat ajutoare de înmormântare în valoare de 4000 lei vechi, iar cu privire la bunurile mobile casnice, nu se poate spune că testamentul este ilegal, deoarece succesiunea legală nu exclude pe cea testamentară, în limitele arătate de art.841 C.civ. și L. 319/1944 se poate face testamente valabile.

Instanța de casare, examinează cauza sub aspectul motivelor invocate, precum și sub aspectul tuturor temeiurilor de recurs, conform art.306 C.pr.civ. și constată următorele:

În conformitate cu art. 802 raportat la art.800 C.civ. este adevărat ca testamentul este un act juridic unilateral, cu tilu gratuit, și revocabil, prin care o persoană dispune, pentru timpul încetării sale din viață, de o parte sau de totalitatea bunurilor sale, însă nici o dispoziție legală nu oprește ca testatorul să treacă în cuprinsul unui testament o clauză de întreținere și de înmormântare pentru el sau alte persoane.

Dispoziția testamentară privind clauza de întreținere are un caracter sinalagmatic, în cauză, rezultând că beneficiarul testamentului, respectiv recurentul, a luat cunoștințăde clauzele testamentului pe care le-a acceptat, iar reclamanta, ca succesoare a soțului său și beneficiară a clauzei de întreținere, poate cere rezoluțiunea conform art. 1021 C.civ., în cazul neîndeplinirii în total sau în parte a obligațiilor asumate.

În cauză s-a făcut în mod neîndoielnic dovada că pârâtul nu și-a îndeplinit obligațiile ce-ireveneau conform testamentului, atât în ce privește înmormântarea defunctului, cât și față de reclamantă, instanța stabilind în mod just situția de fapt și făcând o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1021 C.civ.

S-a reținut în mod just că prin dispoziția testamentară prin care s-a testat pârâtului și bunurile mobile comune, care la decesul unuia dintre soți rămân în întregime soțului supraviețuitor, s-au încălcat dispozițiile Legii nr.319/1944.

Susținerea că nu s-a analizat dosarul succesoral este neîntemeiată, deoarece din acest dosar nu putea rezulta dacă pârâtul și-a îndeplinit sau nu obligațiile prevăzuteîn testament, iar faptul că, cu ocazia deschiderii succesiunii, reclamanta nu a făcut nici o obiecție, nu poate duce la concluzia netemeiniciei acțiunii acesteia, după cum faptul că defunctul nu a revocat testamentul nu poate constitui o dovadă a îndeplinirii de către pârât a tuturor obligațiilorprevăzute în testament, printre care figurau și contribuția la înmormântarea testatorului și întreținerea reclamantei.

Astfel fiind, hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, iar recursul pârâtului apare ca nefondat și respinge ca atare.

În jurul soluției pronunțat s-a conturat o altă părere, cu care mă consolidez, prin care se consideră că instanțele au adoptat soluții criticabile în ambele probleme cu care au fost confruntate.

Atât instanța de fond, cât și ceea de recurs au considerat că prima stipulație reprezintă instituirea unei sarcini și că cea de-a doua constituie o clauză nelegală, ce încalcă dreptul soțului supraviețuitor.

Prima problemă: Potrivit prevederilor art.800,802,836 și 920 C.civ., testamentul este un act de ultimă voință, unilateral, personal, solemn și revocabil, prin care testatoruldispune, cu titlu gratuit, pentru timpul încetării sale din viață, de tot sau numai de parte din avutul său.

Dacă la testament ca și la donație, voința de a gratifica este determinantă, motivul sau motivele care l-au determinat pe testator să facă un avantaj legatraului nu este mai puțin adevărat. Dar acest avantaj nu are aspectul valabilității și eficienței. Uneori aceste motive, pe de o parte sunt evidente, iar pe de altă parte, ele se traduc în unele dispoziții testamentare, care constituie modalități.

Sarcinile trebuie să fie expres prevăzute în testament, fără a fi necesară folosirea unor anumiți termeni. Aceasta trebuie doar să se desprindă în mod echivoc, din formulările și ansamblul prevederilor testamentare. Legatul cu sarcini acceptat, naște pentru legatar obligația de a le executa și în caz de neexecutare culpabilă, cei interesați vor putea cere revocarea liberalității.

În temeiul art. 830 „când donațiunea este revocată pentru neîndeplinirea condițiilor, bunurile reintră în mâna donatorului, libere de orice sarcină și ipotecă” și art. 930 C. Civ., care dispune că bunurile „….vor fi primite și la cererea revocării dispozițiilor testamentare.”, trebuie să fie vorba de o sarcină propriu-zisă, iar nu de o prevedere a testamentului cu caracter precativ, ce constituie o simplă recomandare. Într-o formulare generală și nu de obligație impusă, simpla dorință sau speranță, ori chiar o rugăminte, nu poate conduce la revocarea testamentului pentru neîndeplinirea sarcinilor.

În speță se arată că este vorba despre motivul pentru care „s-au luat” măsurile cuprinse în testament ( „fiind convins”), și se vorbește despre prestații „de bună voie” ale legatarului, în timpul vieții și după moartea testatorului. Prin această formulare nu ar putea întruni condițiile pentru a fi considerată o sarcină, o obligație pentru legatar, de natură a duce la revocarea testamentului în caz de neexecutare. Această formulă reflectă numai motivele intime ale testatorului, prin care se adresează pentru a-i reaminti îndatoririle morale și comportamentul pe care testatorul l-ar dori din partea legatarului.

Dacă legatarul nu corespunde așteptărilor testatorului, încă din timpul vieții acestuia din urmă, testamentul va putea fi revocat de aurorul lui. După moartea testatorului nu poate fi vorba de o revocare pentru ingratitudine, dacă legatarul a refuzat alimente testatorului ajuns în nevoie, întrucât potrivit art.930 C.civ. și prevederile art.831 pct.3 C.civ., rămân specifice numai donației.

Prin aceste observații putem considera că în speță nu putea fi reținută existența unei sarcini a legatului și deci nici neîndeplinirea sarcinilor de către legatar, care să antreneze posibilitatea revocării, judecătorești a testamentului.

Cealaltă stipulație în jurul căruia s-au ridicat discuții, este în legătura cu valabilitatea clauzei prin care unul dintre soți testează în favoarea unui terț, bunuri care potrivit art. 5 din legea nr.319/1944, trebuie să rămână, cu titlu de moștenire, soțului supraviețuitor.

În speță clauza se referea pe de o parte la „bunurile proprii” ale testatorului, iar pe de altă parte la „bunurile mobil comune”. Trebuie însă subliniat că art. 5 din Legea nr.319/1944 acordă soțului supraviețuitor, cu titlu de moștenire, „mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice”, ceea ce face ca o parte dintre bunurile defunctului să poată reveni, potrivit dorinței sale, și altor persoane.

Există o serie de bunuri personale, care nu pot fi considerate ca aparținând gopodăriei casnice, precum cele la care se referă art. 31 lit.c. Codul Fam. „bunurile de uz persoanel și cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soți.”, care nu intră sub incidența art.5 Legea 319/1944. În speță, testarea bunurilor proprii, în aceste limite, era posibilă, rămânând soției supraviețuitoare „toate acele bunuri afectate concret și efectiv folosinței comune a soților”.

Într-adevăr, până la data decesului testatorului, testamentul poate fi revocat de autorul lui, ori poate deveni caduc și legatarul nu are decât un drept eventual, a cărui eficacitate juridică se judecă în raport de situațiile existente la deschiderea succesiunii. Este posibil ca soția testatorului să fie predecedat sau să fi renunțat la succesiunea soțului ei, în aceste cazuri dispoziții testamentare ca aceea care ne prilejuiește această discuție găsându-și integral aplicarea.

În concluzie putem spune că în speță nu putea fi vorba de o clauză nulă, așa cum rețin instanțele, ci doar de o dispoziție ineficientă, în totul sau numai în parte, în măsura în care s-a adus atingere rezervei soțului supraviețuitor. Subliniem faptul că defunctul poate înlătura pe soțul supraviețuitor de la drepturile pe care i le conferă legea, cu titlu de legat prezumat, asupra bunurilor ce alcătuiesc gospodăria casnică și asupra darurilor de nuntă, făcând donații sau legate, dar fără ca prin aceasta să se aducă atingere rezervei legate ce i se cuvine în temeiul art.1 Legea 319/1944: „Soțul supraviețuitor moștenește din averea celuilalt soț după cum urmează:

   a.) când vine la succesiune cu copiii legitimi și recunoscuți sau numai cu unii din ei, ori cu descendenții lor, moștenește o pătrime;

   b.) când vine la succesiune în concurs cu tatăl și mama defunctului, ori numai cu unul din ei, în ambele cazuri împreună cu frații și surorile soțului încetat din viața și descendenții lor, sau numai cu unul din ei, moștenește o treime;

   c) când vine la succesiune cu tatăl și mama defunctului, ori numai cu unul dintre ei, sau numai cu frații si surorile acestuia și descendenți de-ai lor, ori numai cu unii dintre ei moștenește o jumătate;

   d) când vine la succesiune cu ceilalți ascendenți sau colaterali până la gradul al IV-lea inclusiv, moștenește trei pătrimi;

   e) în lipsa rudelor mai sus arătate, soțul supraviețuitor moștenește averea întreagă.”

Este cunoscut faptul că liberalitățile excesive nu sunt nule, doar în măsura în care aduc atingere rezervei, vor fi lipsite de eficacitate , urmând a fi reduse în limitele cotității disponibile.

Capitolul V. Concluzii

Prin moștenire se înțelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă (persoane fizice, persoane juridice ori statul). Rezultă că regulile care guvernează moștenirea se pot aplica numai în cazul morții unei persoane fizice, nu și în cazul încetării existenței unei persoane juridice.

În locul noțiunii de "moștenire", în mod frecvent, se utilizează și noțiunea de "succesiune"; în acest sens, Codul civil prevedeprin art.644 C.civ., că "proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune…" sau prin art.651 C.civ. că "succesiunile se deschid prin moarte" .

Persoana despre a cărei moștenire este vorba, defunctul, se mai numește și de cujus, În acest sens se vorbește, de exemplu, de moartea lui de cujus, nefiind utilizabil des expresia “moartea defunctului”. Se mai utilizează, uneori, și termenul de autor (de exemplu, autorul comun al comoștenitorilor), iar în cazul moștenirii testamentare de testator.

Persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se numesc "moștenitori" sau "succesori", iar Codul civil în mod frecvent utilizează și termenul de "erede", "erezi", "coerezi" (de exemplu, art.692, 693,696, 699,701,703-704,707-714 etc). În cazul moștenirii testamentare dobânditorul se numește, de regulă, "legatar".

Moștenirea, patrimoniul unei persoane alcătuit din drepturi si obligații, lăsată la moartea unei persoane, intră, în puterea legii, sau în puterea testamentului lăsat de defunct, în patrimoniul altei sau altor persoane (ascendenți, descendenți, soț supraviețuitor, colaterali până la gradul IV inclusiv), dacă sunt indeplinite condițiile prevăzute de lege pentru ca acea persoană să poată moșteni, și anume:

să existe în momentul deschiderii succesiunii;

să fie rudă cu defunctul:descendent, ascendent, soț supraviețuitor,

colateral până la gradul IV inclusiv;

să aibă capacitate succesorală;

să nu fie nedemn;

să nu fie exheredat.

Persoanele care sunt chemate să culeagă moștenirea, pot să o accepte pur și simplu, să o accepte sub beneficiu de inventar sau să o refuze, conform dreptului de opțiune succesorală, art.685 C.civ. si următoarele, în termen de șase luni de la deschiderea succesiunii.

Testamentul este un act de liberalitate, o formă juridică pe care o poate îmbrăca o

multitudine de acte juridice independente între ele și cu regimuri juridice distincte, iar definiția cuprinsă în art.802 Cod civil vizează legatul ca dispoziție testamentară, iar nu testamentul care poate cuprinde în conținutul său și alte (chiar și numai alte) dispoziții de ultimă voință cu regimuri juridice deosebite.

În ceea ce privește caracterele juridice ale testamentului arătate mai sus, ele sunt aplicabile întocmai legatului, dar sunt specifice și altor dispoziții testamentare (de exemplu, exheredări, numirea de executor testamentar etc.), în măsura în care legea nu prevede altfel (de exemplu, recunoașterea unui copil este revocabilă și produce efecte imediate, iar nula decesul testatorului, partajul de ascendent se poate face și prin donație, când nu este act unilateral, revocarea unei dispoziții testamentare anterioare se poate face și altfel decât printr-un testament ulterior etc.)

BIBLIOGRAFIE

1. *** Codul Civil

2. Dan Chirică Drept civil

Ed.Universul Juridic 2003

3. Mircea Dan Bocșan Practică testamentară

Jurisprudența Română 1865-2002

București, Ed.Rosetti 2003

4. Francisk Deák Drept Civil

București Ed.Rosetti, 2000

7. Alexandru Bacaci, Drept Civil: Succesiunile

Comănița Gheorghe București, 2003

8. *** Decretul nr. 31/1954 –privitor la persoanele

fizice și persoanele juridice

9. *** Legea nr. 319/1944 – pentru dreptul de

moștenire a soțului supraviețuitor

10.*** Legea nr. 36/1995 – privind notarii publici și

activitatea notarială

11. *** Codul Familiei

12. *** Codul Procesual Civil

13. Pagina Web http://facultate.regielive.ro/cursuri/drept

civil/succesiunea – 7643.html