Succesiunea Statelor In Cazul Destramarii Urss la Bunuri, Datorii Si Arhive de Stat
TEMA: Succesiunea statelor în cazul destrămării URSS la bunuri, datorii și arhive de stat.
CUPRINS
ABREVIERI
INTRODUCERE
CAPITOLUL I: SUCCESIUNEA STATELOR LA BUNURI, DATORII ȘI ARHIVĂ DE STAT
1.1 Evoluția istorică a problematicii succesiunii statelor
1.2 Succesiunea statelor în dreptul internațional contemporan
1.2.1 Convenția de la Viena (1983
1.3 Continuitatea statelor în dreptul internațional
1.4 Arhiva de stat
CAPITOLUL II: SUCCESIUNEA STATELOR LA BUNURI ÎN CAZUL DESTRĂMĂRII URSS
2.1 URSS – Scurt istoric
2.2 Dezmembrarea URSS
2.3 Succesiunea la bunurile proprietate de stat în cazul dezmembrării URSS
2.4 Crimeea. . Flota Mării Negre. Scurt istoric
2.4.1 Flota Mării Negre la începutul anului 1991
2.4.2 Flota Mării Negre în subordinea CFAU al CSI
2.4.3 Decizia istorică și punerea ei în practică
2.4.4 Problema Crimeei, Sevastopolului și a staționării forțelor armate ale Federației Ruse după anul 2000
2.4.5 Anii 2013-2014. Cotitura în relațiile ruso-ucrainene
CAPITOLUL III: SUCCESIUNEA STATELOR LA DATORIILE ȘI ARHIVA DE STAT A URSS
3.1 Noțiunea de „datorie de stat
3.2 Evoluția istorică a finanțelor Imperiului Rus
3.2.1 Aurul Imperiului Rus
3.3 Datoriile de război ale URSS
3.4 Rezervele de aur ale URSS în perioada postbelică
3.5 Activitatea economică din cadrul CAER
3.6 Succesiunea în cazul datoriei de stat a URSS
3.6.1 Soarta datoriei de stat a URSS
5.7 Împărțirea arhivei de stat a URSS
CONCLUZII
ANEXE
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
BNR – Banca Națională a României
CAER – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
CECO – Comunitatea Europeană a Cărbuelui și Oțelului
CEE – Comunitatea Economică Europeană
CFAU – Comndamentul Forțelor Armate Unite
CSI – Comunitatea Statelor Independente
NATO – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
ONU – Organizația Națiunilor Unite
OSCE – Organizația de securitate și cooperare în Europa
OTV – Organizația Tratatului de la Varșovia
PIB – Produsul Intern Brut
PNB – Produsul Național Brut
RDG – Republica Democratică Germană
RSFS – Republica Sovietică Federativă Socialistă
RSS – Republica Sovietică Socialistă
RSSA – Republica Sovietică Socialistă Autonomă
SALT – Strategic Arms Limitation Talks
SUA – Statele Unite ale Americii
UE – Uniunea Europeană
URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialistice
INTRODUCERE
Lucrarea de față se dorește a fi o analiză de ansamblu a problematicii succesiunii statelor la bunuri, datorii și arhiva de stat. Această analiză se va realiza în strânsă legătură cu problematica succesiunii statelor care a zdruncinat în secolul XX URSS și pe predecesorul său – Imperiul Rus.
Un rol important în alegera temei acestei lucrari a avut-o probabil și faptul că m-am născut și am crescut în Republica Moldova, la scurt timp după destrămarea URSS, resimțind până în prezent efectele acestui fapt. Prăbușirea unui asemenea colos ca URSS, a fost o adevărată catastrofă socio-economică, a cărei urmări încă mai persistă. Chiar și astăzi un număr considerabil de cetățeni ex-sovietici își pun întrebarea cum a fost așa ceva posibil. Fiece decizie proastă a guvernelor, precum și tensiunile care periodic apar, reprezintă un teren favorabil pentru creșterea nostalgiei după URSS, dar și la apariția unor mișcări aționaliste, pe alocuri extrimiste, uneori chiar la extremism religios și xenofobie. În acest context faptul că mai există încă conflicte între statele succesoare pentru bunurile fostei URSS, care de principiu, nu prea mai există fizic, dar pentru care nu au fost acordate despăgubiri, nu poate decât să înrăutățească situația.
Spre deosebire de problematica succesiunii statelor la tratatele internaționale, care este destul de des abordată, succesiunea statelor la bunuri, datorii și arhiva de stat nu s-a bucurat de aceeași popularitate. În mare parte acest fapt se datorează complexității mult mai mari a problemei. Chiar dacă din analiza comparativă a dimensiunilor Convențiilor de la Viena din 1978 și 1983, ar părea că problema tratatelor este una mult mai complexă, nu trebuie să ne lăsăm induși în eroare. Complexitatea situației este dată de faptul că dacă în cazul succesiunii la un tratat internațional profitul sau paguba sunt de cele mai multe ori viitoare și incerte, atunci în cazul succesiunii la bunuri, datorii și arhivă de stat efectele se simt imediat, urmările fiind de regulă de lungă durată.
Aceste efecte imediate au fost probabil principalul motiv care a detreminat multitudinea de soluții aplicate în practică, nu neapărat conforme cu principiile dreptului internațional. Prin urmare Convenția de la Viena din 1983 privind Succesiunea statelor la bunuri, datorii și arhiva de stat care avea menirea să introducă o minimă ordine în acest domeniu nu a fost ratificată de suficiente state pentru a-și produce efectele.
În primul capitol v-oi analiza problematica succesiunii statelor în dreptul internațional per ansamblu, făcând referire cu precădere la succesiunea statelor la bunuri, datorii și arhivă de stat.
În capitolul doi al lucrării v-oi face o scurtă enumerare imparțială a celor mai importante evenimente care au marcat existența URSS, de la data constituirii și până la momentul destrămării acesteia. Ulterior v-oi face o trecere lentă către abordarea problemei succesiunii statelor în cazul bunurilor de stat. Din multitudinea bunurilor supuse succesiunii mă v-oi axa pe problema celor cu destinație militară, vorbind cu precădere despre situația atipică creată în cazul divizării Flotei Mării Negre.
În cel de-al treilea capitol v-or fi supuse analizei cele mai dureroase probleme ale succesiunii în dreptul internațional – datoriile și arhiva de stat. Concomitent v-oi face referire la modul în care au fost acumulate datoriile și fluctuațiile rezervelor de aur ale URSS.
Eu am acceptat această povocare și am pășit pe unul din tărâmurile mai puțin abordate a dreptului internațional – succesiunea statelor la bunuri, datorii și arhivă de stat. Sper că mi-a reușit să tratez într-un mod științific tema propusă.
CAPITOLUL I: SUCCESIUNEA STATELOR LA BUNURI, DATORII ȘI STAT
Evoluția istorică a problematicii succesiunii statelor
Apariția statului a reprezentat un colosal pas înainte pentru omenire. Inițial aceste formațiuni nou apărute nu interacționau între ele dat fiind faptul că se aflau la distanțe mari una față de celelalte. Mai apoi însă situația se schimbă, apar un număr mare de state, prin urmare încep să se stabilească primele relații între acestea.
Inițial relațiile interstatale se prezentau sub forma comerțului și războiului. Cu trecerea timpului interacțiunile statelor devin mai complexe, apar acorduri de ajutor militar reciproc, căsătorii dinastice și chiar tratate de pace in formă scrisă. Problematica succesiunii statelor din perioada antichității se rezumau în special la fusiunea statelor și la transferul de teritorii, doar arareori se realizau secesiuni sau dezmembrari de state. Printre rarele cazuri de dezmembrări poate fi amintit destrămarea Imperiului lui Alexandru cel Mare în anul 323 î.Hr. Nefiind existente în acea perioadă istorică careva reguli religioase sau cutumiare în caz de dezmembrări de state s-a ajuns la un îndelungat și sângeros conflict cunoscut sub denumire de Războaiele între diadohi.
Peste aproximativ 600 de ani problematica dezmembrării a apărut și în cazul Imperiului Roman. În anul 286 Dioclețian face o primă împarțire oficială a statului. Ca și în cazul macedonienilor această decizie a fost urmată de lungi și sîngeroase războaie pînă ce în anul 395 Theodosiu scindează definitiv statul în două părți lăsîndu-le ca moștenire fiilor săi. Cele două cioburi ale fostului Imperiu Roman au coexistat relativ pașnic, fiind un exemplu la care se făcea referire pe parcursul evului mediu, în special în ce privește dezmembrarea Imperiului Franc la 843 prin Tratatul de la Verdun.
În evul mediu timpuriu în mare parte datorită instabilității politice a acestuia nu sa reușit crearea unor reguli cutumiare în ceea ce privește succesiunea statelor, de cele mai multe ori asemenea situații ducând la conflicte armate.
Abia în perioada renașterii au început să apară primele teorii viabile cu privire la regulile sub auspiciul caărora ar trebui să se realizeze succesiunile statelor. Primele dintre acestea se aflau sub o puternică influență a dreptului intern, în special a dreptului civil. Mulți autori contemporani și ulteriori acestuia, sub influența scrierilor lui Hugo Grotius au asimilat succesiunea în cazul statelor cu problema moștenirii drepturilor și obligațiilor patrimoniale a persoanei fizice. Ca și individul, statul „defunct” are un succesor care îi continuă personalitatea. În consecință, vor trece asupra statului succesor toate drepturile și obligațiile predecesorului sau, cu excepția celor, de natură a dispărea prin însuși actul transmisiunii, deoarece în dreptul internațional nu poate fi vorba de o succesiune „sub beneficiu de inventar”. Astfel statul succesor ar urma să ia în sarcina sa:
– toate angajamentele și tratatele internaționale;
– domeniul public;
– visteria și proprietatea fiscului.
Această teorie își găsea o perfectă corespondență în concepția patrimonială care atribuia suveranului dreptul de proprietate asupra întregului teritoriu al statului pe care–l guverna. Cu timpul, în doctrina de drept internațional s-a ajuns la acceptarea tezei netransmisibilității raporturilor juridice decurgând din dreptul public.
Enunțând teoria dreptului social aplicată la succesiunea statelor, Huber a formulat principiul transmisibilității domeniului și datoriilor către statul succesor, spre deosebire de drepturile decurgând din manifestările de voință unilaterale sau tratatele de ordin politic care, fiind de natură personală, se sting în același timp cu voința statului predecesor. Spre deosebire de individ care, atunci când moare dispare atât din punct de vedere fizic, corporal, cât și din punct de vedere juridic, în cazul statului, dimpotrivă, când personalitatea sa juridică dispare, elementele pe care această personalitate le implică (populația, teritoriu) continuă să existe. Prin urmare, elementele, și nu personalitatea statului dispărut, sunt ceea ce primește statul succesor.
Pornind la teza prezentată de Huber, unii autori susțin că atunci când statele apar sau dispar, elementele de forțele armatept ca populația și teritoriul sunt integrate într-o nouă ființa organică.
Printre teoriile care contestă existența unui drept de succesiune al statului putem menționa teoriile lui Jellinek care consideră nașterea și dispariția statelor ca fapte în afara dreptului internațional. Această teorie se întemeiază pe ideea că abandonarea dreptului asupra unui teritoriu de către un stat, face ca acesta să revină în starea de res nullius. Totuși el considera, că în anumite situații, statul succesor, în virtutea propriei sale voințe sau în virtutea unui act de autolimitare, poate să-și îndeplinească obligațiile forțele armateță de alte state.
Dintre opiniile mai recente, atrage atenția ideea lui Guggenheim, care deși nu admite existența unei succesiuni generale, recunoaște existența unei succesiuni din faptul acceptării de către statul succesor, în virtutea unei ordini juridice internaționale, a drepturilor și obligațiilor statului predecesor, Romano, în schimb, consideră că se sting numai obligațiile personale ale statului predecesor și, din contră, se transmit statului succesor toate celelalte drepturi și oblligații ale statului predecesor.
Succesiunea statelor în dreptul internațional contemporan
Succesiunea statelor apare definită în dreptul internațional ca fiind „înlocuirea unui stat cu altul cu privire la răspunderea pentru relațiile internaționale ale unui teritoriu”. Este general admis că succesiunea statelor intervine atunci când are loc o modificare teritorială. în acest sens, modificarea teritorială este privită ca o condiție a declanșării unui fenomen de succesiune a statelor, în condițiile în care se consideră că o schimbare fundamentală în sie întemeiază pe ideea că abandonarea dreptului asupra unui teritoriu de către un stat, face ca acesta să revină în starea de res nullius. Totuși el considera, că în anumite situații, statul succesor, în virtutea propriei sale voințe sau în virtutea unui act de autolimitare, poate să-și îndeplinească obligațiile forțele armateță de alte state.
Dintre opiniile mai recente, atrage atenția ideea lui Guggenheim, care deși nu admite existența unei succesiuni generale, recunoaște existența unei succesiuni din faptul acceptării de către statul succesor, în virtutea unei ordini juridice internaționale, a drepturilor și obligațiilor statului predecesor, Romano, în schimb, consideră că se sting numai obligațiile personale ale statului predecesor și, din contră, se transmit statului succesor toate celelalte drepturi și oblligații ale statului predecesor.
Succesiunea statelor în dreptul internațional contemporan
Succesiunea statelor apare definită în dreptul internațional ca fiind „înlocuirea unui stat cu altul cu privire la răspunderea pentru relațiile internaționale ale unui teritoriu”. Este general admis că succesiunea statelor intervine atunci când are loc o modificare teritorială. în acest sens, modificarea teritorială este privită ca o condiție a declanșării unui fenomen de succesiune a statelor, în condițiile în care se consideră că o schimbare fundamentală în sistemul de guvernare nu este de natură să afecteze drepturile, obligațiile și răspunderea internațională a statelor. Astfel, în situația unei schimbări fundamentale a formei de guvernământ, care însă nu afectează în nici un fel situația frontierelor, nu se poate vorbi despre succesiunea statelor, ci despre o continuitate a drepturilor și obligațiilor, o identitate a personalității juridice, datorită faptului că elementele fundamentale ale statului: teritoriul, populația, și suveranitatea rămân constante.
Există situații în care, prin voința popoarelor sau datorită unor împrejurări independente de acestea, configurația politică și teritorială a unor state suferă importante transformări Aceste transformări au implicații deosebite pentru relațiile internaționale și pentru dreptul internațional.
Modificările teritoriale, indiferent că acestea duc la apariția unor noi state, astfel cum s-a întâmplat în cazul dezmembrării unor imperii sau a desfășurării procesului de decolonizare, la schimbări majore în natura unui stat, determinate de procese revoluționare sau doar la transferuri de teritorii de la un stat la altul, pun în dreptul internațional problema succesiunii noilor state la statele anterioare.
Modificările teritoriale pot consta în:
a) reunirea mai multor state într-unul singur, pe calea fuziunii sau a absorbției (unificarea Italiei, constituirea Tanzaniei, reunificarea Germaniei în 1990);
b) dezmembrarea unui stat, în urma căruia apar mai multe state independente (destrămarea Republicii Federale a Americii Centrale, Imperiului Austro-Ungar și a Imperiului Otoman, dizolvarea URSS și al Iugoslaviei);
c) separarea sau secesiunea, când din cadrul unui stat se desprinde un alt stat (Pakistanul se desprinse de India, Bangladeșul se desprinse de Pakistan, Norvegia desprinsă de Suedia.);
d) transferul de teritorii de la un stat la altul.În asemenea situații se pune problema în ce măsură între statele noi și cele vechi sau între statele implicate în asemenea modificări are loc transmiterea unor drepturi și obligații asumate de statele respective până la apariția modificărilor teritoriale;
e) decolonizarea unor teritorii dependente (declararea independenței de către Somalia, Angola, Surinam).
Principalele probleme care se ridică în cadrul succesiunii statelor se referă la tratate, la bunuri, la arhive și la datoria de stat, iar uneori și la cetățenie.
O perioadă îndelungată problemele pe plan internațional ce apăreau în privința succesiunii se rezolvau inițial de principiu cum considerau de cuviință conducătorii noului stat , mai apoi însă, o perioadă îndelungată se considera recomandabil, cel puțin în Europa să se urmeze regulile succesorale din drept civil propuse de Hugo Grotius. Deși teoriile succesiunii din dreptul civil au fost un pas important în clarificarea problemelor ce apăreau, prin urmare, s-a constatat că acestea să nu erau chiar cea mai corectă alegere, au apărut și s-au aplicat și alte teorii.
La finele secolului XIX – începutul secolului XX s-a simțit necesitatea codificării normelor cutumiare existente la acel moment în dreptul internațional. Din păcate, sa ajuns la reglementarea succesiunii statelor destul de târziu, la Viena au fost semnate doua convențiiîn domeniu: „Convenția referitoare la succesiunea statelor cu privire la tratate” (1978) și „Convenția referitoare la succesiunea statelor în ce privește bunurile, arhivele și datoriile” (1983).
Un prim aspect care trebuie reținut este acela că regulile înscrise în Convenția de la Viena asupra succesiunii statelor la tratate și în Convenția asupra succesiunii statelor la bunuri, arhive și datorii nu au o aplicabilitate universală. Numai Convenția din 1978 asupra succesiunii statelor la tratate a intrat în vigoare la 6 noiembrie 1996, urmare a depunerii celui de-al cincisprezecelea instrument de ratificare sau aderare (în momentul dezmembrării URSS și a Iugoslaviei, convenția nu avea încă valoare obligatorie). În al doilea rând, regulile înscrise în cele două convenții au caracter supletiv, aplicându-se numai în lipsa unui acord între statele succesoare sau între statele succesoare și statul predecesor. În al treilea rând, este necesar să precizăm că nu toate regulile conținute de cele două convenții codifică norme cutumiare existente, motiv pentru care li s-ar putea recunoaște o valoarea obligatorie.
În ceea ce privește Convenția de la Viena asupra succesiunii statelor la tratate, aceasta a reținut trei ipoteze în funcție de criteriul naturii modificării teritoriale: succesiunea referitoare la o parte a teritoriului, succesiunea privind noile state independente și succesiunea privind unificarea și separarea unor state.
Sintetizând prevederile Convenției de la Viena din 1978, precizăm următoarele aspecte referitoare la regulile în materie de succesiune a statelor la tratate:
– în ipoteza transferului unui teritoriu regula aplicabilă este aceea a modificării limitelor teritoriale asupra cărora se aplică un tratat (articolul 15);
– în ceea ce privește apariția unui nou stat independent, născut în urma procesului de decolonizare, principiul reținut de Convenție este acela al libertății noului stat de a alege menținerea sau încetarea tratatelor statului predecesor (art. 16-30) – statul succesor încheind acorduri de devoluțiune cu statul predecesor . Menționăm că, în cazul tratatelor bilaterale sau al celor multilaterale închise, este necesar consimțământul statelor părți pentru menținerea tratatului respectiv, simpla voință a statului succesor, exprimată în acordurile de devoluțiune neputând să producă efecte față de terți.
– o altă ipoteză reținută de Convenție este aceea a separării și dezmembrării unui stat, în care s-a dat curs principiului continuității, (art. 31-35): „menținerea de către statul succesor a tratatelor care legau statul predecesor cu privire la ansamblul teritoriului său”. Ceea ce este util de subliniat, legat de cazurile de succesiune ale URSS și Iugoslavia, este că ipoteza „separării” reținută de Convenție au forțele armatece distincție între situația în care statul predecesor subzistă și cea în care toate statele rezultate au calitatea de state succesoare.
Interpretările care a putea fi date acestei idei ar fi două: pe de o parte, s-ar putea argumenta că regula impune transmiterea tratatelor în toate situațiile, inclusiv către „statul continuator" fără a prezenta importanță calitatea acestuia de succesor sau continuator; pe de altă parte, s-ar putea susține faptul că dispozițiile Convenției se aplică numai în situații de succesiune, caz în care noul stat are o altă personalitate juridică în dreptul internațional. În caz de continuitate, menținerea tratatelor este o consecință normală a menținerii existenței statului, și nu un efect al Convenției. Considerăm că interpretarea corectă ar fi a doua, datorită forțele armateptului că regulile Convenției de la Viena din 1978 au caracter supletiv, și nu s-ar putea susține că în cazul unei continuități a personalității juridice, regula menpnerii tratatelor ar avea caracter supletiv, baza ei juridică fiind însuși principiul pacta sunt servanda.
În doctrină se consideră că unele dintre regulile Convenției de la Viena din 1978 au dobândit caracter cutumiar. Astfel, se consideră că reprezintă reguli cutumiare menținerea tratatelor obiective, efectului relativ al acordurilor de devoluțiune, absența efectului reglementării unilaterale a statului succesor decurgând din însăși natura consensuală a dreptului internațional, regula cutumiară a variabilității limitelor teritoriale ale tratatelor în cazul unui transfer de teritorii.
În ceea ce privește Convenția de la Viena asupra succesiunii statelor la bunuri, arhive și datorii, numai cinci state și-au exprimat consimțământul cu privire la acest document, numărul minim de ratificări pentru intrarea în vigoare fiind 15. Ca și în cazul tratatelor, regulile referitoare la succesiunea la bunuri, arhive și datorii sunt aplicabile în funcție de criteriul naturii modificării teritoriale în cauză. Totuși, dacă în Convenția din 1978 sunt avute în vedere trei tipuri de modificări teritoriale, noua Convenție introduce cinci astfel de cazuri: transferul unei părți a teritoriului, crearea unui stat independent, unificarea de teritorii, separarea unui teritoriu și dezmembrarea unui stat. Este de remarcat forțele armateptul că realizează distincția între separarea unui teritoriu și dezmembrarea unui stat, prima situație presupunând continuitatea personalității juridice a statului predecesor, iar a doua implicând calitatea de „succesor" a tuturor statelor rezultate din procesul de dezmembrare.
Prezentăm succint esența regulilor prevăzute de Convenție, urmând a identifica acele dispoziții care sunt recunoscute a avea caracter cutumiar:
– în cazul transferului unui teritoriu, este aplicabil principiul apartenenței teritoriale în ceea ce privește bunurile (statul succesor dobândește imobilele situate pe teritoriul transferat și mobilele afectate acestui teritoriu) și principiul repartiției echitabile în ceea ce privește datoriile;
– în cazul creării unui nou stat independent, principiile aplicabile sunt apartenența teritorială în ceea ce privește bunurile și suveranitatea deplină (principiul tabula rasa) în ceea ce privește datoriile. Referitor la bunuri, Convenția adaugă regula transmiterii către statul succesor a bunurilor care au aparținut acelui teritoriu și au devenit proprietatea predecesorului în timpul perioadei de dependență și a acelor bunuri la a căror formare teritoriul respectiv a contribuit;
– unificarea de state presupune transferul în integralitate a bunurilor către statul succesor;
– în ceea ce privește separarea unui teritoriu (secesiune), regulile aplicabile decurg din principiul apartenenței teritoriale (bunurile imobile și mobilele afectate teritoriului) principiul repartiției echitabile (în ceea ce privește datoriile și celelalte bunuri mobile) și principiul continuității statului predecesor (în ceea ce privește menținerea proprietății acestuia asupra bunurilor situate în aforțele armatera teritoriului predecesorului);
– în cazul dezmembrării unui stat, primesc aplicare principiile apartenenței teritoriale (bunurile imobile și bunurile mobile afectate teritoriului) și principiul repartiției echitabile (datorii, bunuri imobile situate în aforțele armatera teritoriului, cât și celelalte bunuri mobile);
Se observă că diferența de regim juridic între secesiune și dezmembrare se referă numai la statutul bunurilor imobile situate în aforțele armatera teritoriului statului predecesor. Deși doctrina nu admite în totalitate caracterul cutumiar al acestei norme, se v-a putea observa în cele ce urmează voința Federației Ruse de a da aplicare acestei reguli, din perspectiva stabilirii continuității personalității sale juridice cu fosta URSS.
O importantă parte a doctrinei recunoaște însă valoarea cutumiară a anumitor reguli referitoare la succesiunea la bunuri, arhive și datorii. Printre aceste reguli s-ar situa: transmiterea imobilelor situate pe teritoriul în cauză și a mobilelor afectate acestui teritoriu, repartiția echitabilă a datoriilor și bunurilor situate în aforțele armatera teritoriului, regula cutumiară a transferului datoriilor localizate.
În ceea ce privește indivizii care locuiesc pe teritoriul care își schimbă suveranitatea, de regulă, aceștia își pierd vechea cetățenie și dobândesc cetățenia statului succesor, dacă prin tratat nu se prevede altfel. Tratatele permit uneori indivizilor să aleagă dacă doresc să-și păstreze cetățenia sau să dobândească cetățenia statului succesor. În ceea ce privește succesiunea la proprietatea publică a unui stat, situația diferă după cum statul succesor dobândește tot teritoriul statului predecessor (și în acest caz dobândește întreaga proprietate publică a acestuia oriunde s-ar afla această proprietate publică) sau dobândește doar o parte a teritoriului statului predecesor (și în acest caz statul succesor dobândește doar acea proprietate publică ce ține strict de teritoriul pe care l-a dobândit).
1.2.1 Convenția de la Viena (1983)
Pe 8 aprilie 1983 a fost adoptată la Viena Convenția privind succesiunea statelor în materie de bunuri, datorii și arhivă de stat. Actul final al acesteia cuprindea: un preambul, șase capitole (I – Dispoziții generale ; II -Bunurile de stat ; III – Arhiva de stat; IV–Datoriile de stat; V – Relgarea diferendelor; VI – Dispoziții finale), anexa. Convenția prevedea că sfera sa de aplicabilitate se extinde doar asupra efectelor succesiunii statelor, care se realizează în conformitate cu dreptul internațional, și în special în conformitate cu principiile dreptului internațional , întruchipate în Carta Națiunilor Unite. În același timp, Art.5 prevedea că nimic din prezenta Convenție nu se v-a interpreta în detrimentul altor norme de drept internațional din domenii adiacente. Art.4 stipula faptul că Convenția se aplică doar cazurilor de succesiune, doar celor care s-au născut după intrarea sa în vigoare, statul fiind legat de îndeplinirea acesteia numai dacă a semnat-o, sau și-a dat acordul scris privind aplicarea acesteia în cazul concret existent. Prin urmare putem constata că Convenția de la Viena (1983) deși inițial gândită ca având aplicabilitate universală, a ajuns în cele din urmă să poată fi aplicată doar unor situații puțin numeroase. Aplicabilitatea acesteia a fost diminuată și mai mult de faptul că Convenția nici până în prezent nu a adunat numărul necesar de ratificări pentru a intra în vigoare.
Una dintre cele mai complicate, dar totodată și importante, probleme ale succesiunii statelor o constituie succesiunea în privința datoriilor. Doctrina de drept internațional face distincție între datoriile de stat, datoriile private și așa-numitele „datorii de regim”. Prin expresia „datorie de stat” Convenția de la Viena din 1983 cu privire la succesiunea statelor în materie de bunuri, arhive și datorii de stat întelege: „orice obligațiune financiară a unui stat predecesor forțele armateță de alt stat, o organizație internațională sau oricare alt subiect de drept internațional, născută în conformitate cu dreptul internațional”.
În materie de proprtate, Art.15 din Convenția de la Viena din 1983 privind succesiunea la bunuri, arhive și datorii prevede că se vor transfera statului succesor proprietățile imobiliare ale predecesorului situate pe teritoriul la care se raportează succesiunea. Regula este valabilă și în cazul bunurilor mobile. Din păcate literele b) și c) ale aceluiași articol stârnesc anumite controverse, acestea prevăd că se v-or tansfera succesorului și proprietățile imobiliare ce aparținuseră noului stat, situate în afara teritoriului său și devenite proprietate a predeesorului în perioada de dependență. De asemenea, proprietățile imobiliare situate în afara fostului teritoriu dependent, la crearea căror statul succesor a contribuit, vor trece la acesta proporțional cu propria contibuție. Trebuie de menționat că aceste prevederi se îndepărteaza de normele internaționale comune în materie de succesiune, întrucât nu prevăd posibilitatea unor acorduri între statul continuator și noul stat independent care să reglementeze exprs problema proprietății imobile. În ceea ce privește succesiunea la proprietățile unde au contribuit și teritoriile ce au revenit statelor succesoare, se remarcă principiul echității în vederea protejării patrimoniului istoric și cultural al locuitorilor teritoriului respectiv.
1.3 Continuitatea statelor în dreptul internațional
Un interes deosebit îl prezintă în cazul succesiunii în dreptul internațional problema continuității juridice a statelor. Deși aceest concept are o mai mare importanță în cazul succesiunii la tratate, totuși, el nu e lipsit de importanță nici în cazul succesiunii la bunuri, datorii și arhivă de stat.
Problema existenței unui stat continuator, alături de statele succesoare poate fi ridicată doar în cazurile de dezmembrare, nu întotdeauna însă aceasta este posibil.
În doctrina de drept internațional se apreciază că statul continuator, pentru a fi astfel considerat trebuie se păstree majoritatea caracterelor predecesorului său. Aceste caractere sunt: teritoriul și populația.
În cazul succesiunii la tratate statutul de stat cotinuator permite păstarea în vigoare a tuturor acordurilor internaționale, cu excepția celor strict teritoriale. În cazul deschiderii succesiunii statelor în privința bunurilor, datoriilor și arhivei de stat, statutul de continuator nu asigură mari avantaje. Acest statut este mai degrabă expresia supremației politice statului continuator față de ceilalți succesori. Adevăratul câștig în problemele de succesiune statul continuator îl opține uzând de teritoriul și polpulația acestuia. Pe lângă aceasta, de regulă, pe teritoriul statului continuator se află capitala, majoritatea bunurilor de stat, precum și arhivele principale. Pe lângă aceasta statul continuator, de regulă, are posibilitatea să-și procure anumite avantaje în privința unor bunuri specifice, gen cele cu caracter militar.
1.4 Arhiva de stat
Problema succesiunii în cazul arhivelor de stat din totdeauna a fost una din cele mai complicate probleme care se iscau în cazul modificărilor teritoriale.
Arhivele de stat reprezintă o varietate a bunurilor de stat, însă una destul de specifică. Datorită naturii sale, conținutului și funcțiilor îndeplinite, arhivele de stat sunt vital necesare pentru existența oricărui stat , atât celui predecesor, cât și celui succesor. Ele sunt necesare pentru gestionarea treburilor comunității. În același timp, arhivele de stat reprezintă o vastă bază de date cu privire la istoria popoarelor, țărilor și omenirii per ansamblu.
Arhivele de stat nu doar confirmă datele cunoscute despre dezvoltarea istorică, culturală, economică a țării și redau coloritul etnic , dar sunt și principalul izvor de documente, necesare pentru confirmarea drepturilor cetățenilor și altor persoane fizice sau juridice. În situația în care se ajunge la soluționarea pe calea instanțelor internaționale a diferendelor teritoriale, arhivele au iarăși un rol determinant în demonstrarea drepturilor de stăpânire asupra acestora. Faptele anterior enumerate au reprezentat unul din principalele motive din a căror cauză adesea arhivele de stat erau distruse parțial sau în totalitate în timpul conflictelor armate interne, sau atunci când destrămarea statelor devinea iminentă.
O confirmare a rolului arhivelor în treburile interne, precum și în relațiile internaționale o reprezintă multitudinea conflictelor diplomatice privind proprietatea asupra arhivelor și acordurile interguvernamentale privind soluționarea acestor diferende.
Arhivele de stat datorită caracterului pe care îl au, nu pot fi supuse, ca regulă, divizării. Pornind de la caracterul indivizibil al arhivelor statului predecesor, Convenția consacră principiul integritătii fondurilor arhivistice de stat, principiu care și-a găsit aplicarea și în Acordul privind succesiunea la arhivele de stat ale fostei URSS, încheiat la 6 iulie 1992 în cadrul CSI. În prezent o mare parte din această problemă poate fi însă relativ ușor rezolvată, datorită mijloacelor electronice de copiere și stocare a datelor problema divizării arhivei nu ma este la fel de acută. Aceasta permite în mare parte mulțumirea tuturor intereselor legale ale statelor interesate în obținerea bazelor de date la care sunt îndreptățite.
Din motivele enumerate anterior, rezultă că problema succesiunii în cazul arhivei de stat, ca regulă, se rezolvă pe calea negocierilor bilaterale sau multilaterale și acordurilor între subiectele de drept internațional cu interese în cauză. În aceste condiții prevederile capitolului -III din Convenției de la Viena din 1983 pot fi considerate ca având doar un caracter pur orientativ, aplicabilitatea acestuia nefiind obligatorie.
Termenul de „arhivă de stat” este definit ca fiind totalitatea documentelor, indiferent de vechimea acestora , produse sau achiziționate de către statul predecesor în cursul activității sale, care la momentul succesiunii statelor au aparținut statului predecesor în conformitate cu dreptul său intern și se păstrau sub controlul său direct și nemijlocit pentru diferite scopuri, în calitate de arhivă. Adevăratul sens al acestor prevederi pot fi însă înțelese pe deplin doar de către specialiști.
Convenția forțele armatece referire doar la soarta arhivelor de stat. Prin urmare așa-zisele arhive de importanță locală nu cad sub incidența reglementărilor internaționale.
Succesiunea în cazul arhivei de stat înseamnă în practică că din componența acestora se separă o parte care este necesară administrării teritoriilor, acestea purtând numele de arhive administrative.
O varietate a bunurilor de stat, cel puțin după originea lor, sunt arhivele de stat. Cu toate acestea, în Convenția de la Viena din 1983 problema privind succesiunea în materia arhivelor de stat este expusă într-o parte specială, ceea ce nu este deloc întâmplător, datorită anume particularității acestei probleme. Pornind de la caracterul indivizibil al arhivelor statului predecesor, Convenția din 1983 consacră principiul integritătii fondurilor arhivistice de stat, principiu care și-a găsit întruchiparea în Acordul cu privire la succesiunea la arhivele de stat ale fostei URSS, încheiat la 6 iulie 1992 în cadrul CSI.
CAPITOLUL II: SUCCESIUNEA STATELOR LA BUNURI ÎN CAZUL DESTRĂMĂRII URSS
1.2 URSS – Scurt istoric.
URSS a fost creată ca urmare al semnării pe 30 decembrie 1922 de către reprezentanții RSFS Rusă, RSFS Transcaucaziană, RSS Ucraineană și RSS Belarusă la Primul Congres al Sovietelor, convocată la data de 29.12.1922 a Declarației și Tratatului pentru crearea URSS. Ambele documente au fost semnate de șefii delegațiilor: Mihail Kalinin, Mihail Țhakaya, Mihail Frunze, Grigori Petrovski și Aleksandr Cerviakov.
Declarația era orientată cu precădere către celelalte subiecte de drept internațional în ea erau prezentate motivele pentru care URSS a luat naștere. Tratatul în schimb, avea ca principal țel stabilirea organelor de conducere a noului stat format și al atribuțiilor acestora. Pe lîngă aceasta tratatul conținea prevederi referitoare la limbile oficiale , crea cetațenia unică sovietică, stabilea simbolurile de stat și capitala . Ultimul articol (Art.26) stabilea dreptul fiecărei republici de a părăsi Uniunea. În ianuarie 1924, Congresul Sovietelor Uniunii Sovietice, convocat în conformitate cu Tratatul unional, a ratificat prima Constituție sovietică. Constituția prelua și dezvolta în cea mai mare parte articolele Tratatului unional.
La momentul semnării tratatului unional datorita instabilității generate de conflictele sporadice care încă mai aveau loc și al instabilității generale a situației din Asia Centrală, aceste teritorii au fost incluse ca unități autonome în RSFS Rusă . Pentru a diminua din tensiunile existente și a întări poziția structurilor de partid în regiune s-a recurs la un amplu program de delimitare pe criterii etnice a frontierelor în Asia Centrală. Pe 27 octombrie 1924, Comitetul Executiv Central a emis un decret prin care republicile populare din zonă și Turkestanul autonom din cadrul RSFS Ruse au fost reorganizate în RSS Uzbekă și RSS Turkmenă, care au devenit republici constituente ale URSS-ului pe 13 mai 1925. În cadrul Uzbekistanului a fost cuprinsă pentru o vreme și RSSA Tadjikă, dar din cauza diferenței culturale mari și al urii interetnice RSSA Tadjikă fost transformată în RSS Tadjikă și a devenit republică sovietică cu drepturi depline pe 16 octombrie 1929.
Pe 21 ianuarie 1924 Vladimir I. Lenin decedează, lupta pentru acapararea puterii se întețește. Conducerea de partid a ajuns în mîinile lui Stalin, Kamenev și Zinoviev, ei se aflau ideologic pe o poziție de mijloc între extrema stînga reprezentată de Troțkii și extrema dreaptă a activiștilor de partid reprezentată de Buharin . Deși inițial avea o poziție ideologică de centru în partid, la scurt timp Stalin s-a aliniat la ideile lui Buharin și ei împreună au luptat împotriva opoziției formate la acel moment din Troțkii, Kamenev și Zinoviev. În 1928 Stalin câștigase lupta pentru putere și în anul următor principalul său rival Troțkii a fost exilat, ulterior și omorât în Mexic în anul 1940. Cum popularitatea altor lideri era mare, Stalin nu a câștigat puterea absolută până la Marea Epurare din 1936 – 1938.
Anul 1936 a avut o deosebită importanță în istoria URSS. Pe 5 decembrie 1936 a fost adoptată cea de-a doua Constituție sovietică. Adoptarea ei a însemnat o adevărată voctorie propagandistică și politică personală a lui Stalin. Constituția în mare parte a fost contrară spiritului Tratatului unional. URSS s-a transformat din confederație cum prevedea tratatul în federație. Au fost anulate restricțiile privitoare la dreptul la vot și consfințit votul direct, universal și secret . A fost creat un Parlament permanent – Sovietul Suprem, în locul Congresului Sovietelor Uniunii Sovietice. Constituția recunoștea un număr de drepturi colective economice și sociale printre care: dreptul la muncă, odihnă și timp liber, la îngrijirea sănătății, protecție pentru cazurile de îmbolnăvire și pentru vârstă înaintată, drepturile la casă, educație și beneficii culturale. Constituția asigura alegerea directă a tuturor corpurilor conducătoare, pe care le reorganiza într-un sistem unic și uniform.
Drept urmare al adoptării Constituției au avut loc și o serie de schimbări administrativ-teritoriale importante. A fost desființată RSFS Transcaucaziană și create RSS Georgiană, RSS Armeană și RSS Azeră. RSSA Turkestan ca parte componenă a RSFS Ruse și-a încetat și ea existența, ca urmare au fost create RSS Kazahă și RSS Kirghiză, iar RSSA Qaraqalpaqă a trecut în componența RSS Uzbekă.
În vara anului 1939 după lungi tratative atît cu Germania cît și cu Anglia și Franța, URSS datorită lipsei deschiderii spre dialog constructiv și tergiversarea discuțiilor de către englezi și francezi alege cooperarea cu Germania și semnează cu ageasta o serie întreagă de acorduri economice și politico-militare, printre care și celebrul Pact de neagresiune Ribbentrop – Molotov, care a împărțit sferele de influență în Europa între URSS și Germania. Ca urmare directă a acestor acorduri URSS încearcă să se extindă pînă la linia stabilită în actul adițional secret al pactului. Pe 17 septembrie 1939 trupele sovietice intră în Polonia și anexează la scurt timp o treime din teritoriul acesteia, pămînturi care au revenit RSS Ucrainene și RSS Bielorusă, trei raioane care inițial au revenit RSS Bieloruse, printre care și orașul Vilno, viitoarea capitală a țării au fost cedate Lituaniei după anexarea acesteia. Pe 14 septembrie 1939 a avut loc incidentul cu submarinul „Orzel”, care a servit drept motiv pentru a înainta ultimatumuri statelor baltice. Pe 24 septembrie marina militară sovietică a început să-și forțele armatecă prezentă apariția în largul porturilor estoniene iar aviația militară efectua zboruri de antrenament asupra orașelor statelor baltice. Guvernul Estoniei a aceptat ultimatumul , semnând un acord pe 28 septembrie, au urmat Letonia pe 5 octombrie și Lituania pe 10 octombrie. Acordurile au permis URSS să înființeze baze militare în statele baltice pe toată durata războiului european și să staționeze 25.000 de soldați în Estonia, 30.000 în Letonie și 20.000 în Lituania începând cu octombrie 1939. Aceste forțe erau aproximativ egale numeric cu trupele care se aflau în subordinea guvernelor statelor baltice și au fost ulterior parțial folosite pe parcursul războiului cu Finlanda.
La finele anului 1939 după îndelungate negocieri asupra modificării frontierei care au rămas fără nici un rezultat se ajunge la un amplu conflict armat. Are loc războiul de iarnă sovieto – finlandez (30.11.1939 – 12.03.1940) în urma căruia URSS cu prețul unor mari pierderi reușește să anexeze Karelia, partea de est a peninsulei Rîbacii, insulele Suursaari, Tytärsaari, Lavansaari și Seiskari din Golful Finlandei, raionul Salla și Kuollaiavari, pe lîngă acestea a primit în arendă peninsula Hanko în scooul creării acolo a unei baze militare. Pe 31 martie 1940 a fost întemeiată RSS Karelia, cu capitala la Petrozavodsk.
În toată perioada de timp ce a urmat stabilirii bazelor militare pe teritoriul statelor baltice URSS și-a sporit prezența militară la granițele acestora . Pe 12 iunie 1940 URSS începe blocada militară totală a Estoniei . Două zile mai târziu , două bombardiere sovietice au deschis focul , doborând avionului de pasageri "Kaleva", care zbura pe ruta Tallinn – Helsinki, având la bord trei valize diplomatice ale legățiilor americane din Tallinn, Riga și Helsinki, pe motiv că acesta a încercat sa rupă blocada. Diplomatul american care însoțea documentele a decedat. Pe 15 iunie, Uniunea Sovietică a invadat Lituania și trupele sovietice au atacat grănicerii letoni la punctul de trecere a frontierei Maslenki. Pe 16 iunie 1940, URSS au invadat Estonia și Letonia.
Viaceslav Molotov a acuzat statele baltice de conspirație împotriva Uniunii Sovietice și a emis ultimatumuri: pe 14 iunie Letoniei, pe 16 iunie Estoniei și Lituaniei pentru schimbarea guvernelor cu executive cu atitudini prietenoase forțele armateță de URSS, a căror componență să fie aprobată de Moscova. Uniunea Sovietică a prezentat noi cereri, inclusiv acceptarea de către baltici a unor trupe sovietice suplimentare, mai multe sute de mii de soldați sovietici au intrat în Estonia, Letonia și Lituania. Aceste trupe adiționale sovietice depășeau numeric cu mult armatele celor trei state luate la un loc.
Noile guverne ridicat interdicția privin activitatea partidului comunist. Pe 14 iulie 1940 au loc alegeri anticipate în toate cele trei state, în care victoria categorică revine forțelor comuniste. Ca urmare a acestor evenimente în zilele de 21-22 iulie au fost proclamate RSS Estonă, RSS Letonă și RSS Lituaniană. Această anexare nu a fost recunoscută de majoritatea statelor, prin urmare misiunile diplomatice ale țărilor baltice au rămas devotate guvernelor răsturnate, activând până la redobândirea independeței.
Pe 28 iunie 1940, România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice, prin care se cerea evacuarea administrației civile și a armatei române de pe teritoriul dintre Prut și Nistru cunoscut ca Basarabia și din partea nordică a regiunii Bucovina. În cazul în care retragerea nu s-ar fi făcut în termenul impus de patru zile, România era amenințată cu războiul. România în cele din urmă a cedat presiuilor, Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța au fost ultimele achiziții ale URSS din acel an.
În anul următor, pe 22 iunie 1941 URSS este atacată de către Germania. URSS devine parte beligeranta în cel de-al doilea război mondial. Ca urmare a înțelegerilor ulterioare cu Marea Britanie și SUA statului sovietic i-au fost recunoscute parțial achizițiile teritoriale din perioada interbelică . URSS fiind principalul stat în lupta cu Germania avea parte de tot sprijinul tehico-militar din partea aliaților. În scopul suplinirii colosalelor pierderi suferite în tehnică și a insuficienței unor materii prime strategice cu care se confrunta URSS, a fost extinsă asupra sa programul guvernului SUA – “lend lease”. În august 1941 URSS de comun acord cu Marea Britanie, având ca temei acordurile bilaterale anterioare au ocupat Iranul.
După înfrângerile din primul an de război și luptele cu rezultate disputabile din anul următor , a venit anul de cotitură 1943 .În acest an URSS a primit și un nou imn de stat . A fost un an început cu spargerea parțială a blocadei orașului Leningrad și succesul de la Stalingrad, a continuat apoi cu cea mai grea lovitură dată Germaniei în război – bătălia de la Kursk, sunt eliberate orașele Harikov și Kiev .În anul următor URSS a avut parte de mari victorii împingând frontul în aforțele armatera granițelor sale și excluzând din sfera de influență germană Finlanda și România. În 1944 în componența URSS a intrat Republica Populară Tuva ca urmare a unei cereri de aderare la Tratatul privind crearea URSS, devenind Regiunea Autonomă Tuva, ulterior în 1961 aceasta devine RSSA Tuva. Anul 1945 a adus nimicirea Germaniei și o scurtă campanie militară în Orientul îndepărtat contra Japoniei.
Ca urmare a victoriei în război URSS și-a extins granițele, anexând: partea de Nord a Prusiei Orientale (actuala Regiune Kaliningrad, Federația Rusă), orașul Memel cu împrejurimile sale (actualul oraș Klaipeda, Lituania); insulile Kurile și partea de Sud a insulei Sahalin (actuala Regiune Sahalin, Federația Rusă). Conferința de la Potsdam a confirmat printre altele și frontierele finale ale URSS în Europa, astfel frontiera sovieto-polonă a fost stabilită pe Linia Curzon A (cu o deviere permisă de 8 km). Demarcarea în fapt a frontierei sovieto-polone s-a realizt mai apoi ca urmare a unor tratative bilterale, URSS a cedat regiunea orașului Bielostok, pe care o ocupase în 1939, în schimbul acceptării frontierei pe Linia Curzon A și nu pe Linia Curzon B cum erau înțelegerile anterioare, ceea ce a însemnat practic anexarea orașului Lvov.
Victoria comună a Națiuilor Unite contra Germaniei și Japoniei nu a adus însă pacea mult așteptată. Imediat după ce au încetat luptele armate au îneput tratative îndelugate și grele. URSS a cerut printre altele stabilirea protectoratului său asupra Libiei și păstrarea unei Germanii unite sub egida ONU, toate aceste propuneri au întâlnit însă o puternică opoziție, mai ales din partea Marii Britanii. Mai mult decât atât, URSS nu se grăbea să aducă la îndeplinire acordurile cu privire la încetarea prezenței militare aliate în Iran după finisarea războiului. În cele din urmă URSS a evacuat trupele din Nordul Iranului, era însă deja prea târziu.
Pe 5 martie 1946 Winston Churchill în orașul Fulton, Missouri, SUA a rostit renumitul său discurs în care vorbea despre instituirea în Europa a „cortinei de fier”, moment care este considerat începutul „ războiului rece”. Discursul de la Fulton a fost considerat de URSS drept un atac direct la adresa sa. Iosif Stalin, drept răspuns la afirmațiile lui W.Churchill dă un interviu care a fost publicat peste o săptămână în ziarul „Pravda” (Adevărul). I.Stalin printre altele a declarat: „… Churchill se află acum pe poziția de susținător al războiului. Și domnul Churchill nu este singur,– el are prieteni, nu doar în Anglia, dar și în SUA.”; “ Trebuie de remarcat faptul că domnul Churchill și prietenii săi aduc aminte leit sub acest aspect de Hitler și prietenii lui.”. Ca urmare a acestor două vociferări, „războiului rece” a devenit o realitate, relațiile internaționale s-au înrăutățit considerabil iar aproape jumătate de secol lumea s-a aflat într-o permanentă confruntare indirectă.
În următoarele decenii URSS nu s-a mai extins ci s-a preocupat mai mult de restabilirea economiei distruse de război și problemele interne, precum și de extinderea influenței la nivel global. Pe 5 ianuarie 1949 a fost creată CAER, ca o alternativă socialistă a Planului Marshal și acordurilor economice a statelor capitaliste. CAER ulterior s-a transformat în principala sursă de pierderi din activitatea economică externă a URSS, de datorii și împrumuturi imposibil de achitat de către celelalte state socialiste, precum și de investiții care chiar și în prezent reprezintă o sursă interminabilă de negocieri neproductive.
Pe 5 martie 1953 decedează în reședința sa Iosif Stalin, cu moartea acestuia s-a terminat o întreagă epocă în istoria URSS și a lumii. Au avut loc mari modificări în stilul de guvernare a uniunii. Ministrul de Interne de la acea vreme – Lavrenti Beria, care la acel moment era considerat favoritul luptei pentru putere a ordonat reexaminarea unui număr mare de dosare politice, pesoanele implicate în aceste cazuri fiind reabilitate într-untimp foarte redus, ulterior pe 27 martie 1953 la propunerea acestuia a fost adoptat unul din cele mai renumite și controversate acte de amnistiere din istorie. Actul de amnistie prevedea eliberarea din penitenciare a 1,203 mln de deținuți și încetarea urmăririi penale forțele armateță de alte 401 mii de persoane. Acțiunile lui Beria au condus însă la creșterea criminalității, pe lângă aceasta el a reprimat dur acțiunile de protest care au apărut în RDG. Ceilalți înalți demnitari s-au coalizat contra lui L.Beria, acesta a fost învinuit și judecat împreună cu cei mai devotați subalterni. Au fost formulate învinuiri de înaltă trădare, șpionaj, atitudine antisocialistă în timpul reprimării acțiunilor de protest din RDG, forțele armatebricarea dosarelor penale, represiuni nedrepte și multe altele. În același dosar au mai fost judecte încă șase persoane. Tribunalul Suprem al URSS a pronunțat pe 24 decembrie 1953 decizia de condamnare. Toți cei șapte implicați au fost condamnați la pedeapsa capitală, confiscarea întregului patrimoniu personal, degradarea și retragerea tuturor decorațiilor. Acesta a fost cel mai de rezonanță și unul din cele mai secrete procese din epoca comunistă. L.Beria a recunoscut majoritate capetelor de acuzare per ansamblu, dar nu și faptul că ar fi făcut aceste lucruri din scop patrimonial. El a zis îainte de a fi executat că toate acțiunile sale au fost întreprinse în interesul statului și că nu a făcut nici un rău cu intenție.
Pe 14 mai 1955 la Varșovi la inițiativa lui N.Hrușciov a fost semnat Tratatul de la Varșovia, prin care se crea OTV.
După îndelungate intrigi, Nikita Hrușciov a preluat controlul politic absolut la Moscova abia în 1958. El poate fi considerat cu adevărat primul reformator a URSS, el a promovat așa-zisa politică a „dezghețului”, represiunile politice au devenit cazuri rare. Sub aspect economic însă acești ani au fost pentru URSS foarte dificili, N.Hrușciov a declarat că URSS trebuie să ajungă și să întreacă SUA în toate sectoarele economiei. Această politică economică a stârnit o adevărată groază în rândul populații, au fost adoptate multe decizii stranii sub aspect economic, ceea ce a condus la apariția în unele regiuni a unor mari probleme cu alimentele. Problemele interne au degenerat în prima revoltă a muncitorilor, înăbușită de către armată la Novocerkask în 1962. Pe plan extern N.Hrușciov a dus o politică distructivă, niciodată lumea nu s-a aflat mai aproape de posibilitatea declanșării unui război nuclear decât în timpul Crizei rachetelor cubaneze (1962). S-a ajuns la incidente armate la frontiera cu China. În cele din urmă reformele și tensiunea în relațiile intrnaționale au condus la înlăturarea lui N.Hrușciov de la putere în 1964.
Următorul conducător a URSS a fost Leonid Brejnev care a fost adeptul unei politici mai cumpănite, atât pe plan intern cât și pe plan extern. În popor această perioadă a fost denumită – „stagnarea”. URSS a avut o creștere economică stabilă, dar mai mică decât anterior, au fost cumpărate numeroase licențe străine, s-au descoperit uriașele rezerve de petrol și gaze naturale din Siberia de Vest, statul devine un mare exportator de combustibil. Pe plan internațional s-a pus pentru prima dată problema neproliferării armelor nucleare, negocierile în acest sens având loc la Helsinki în 1969, ca urmare a acestora au fost semnate tratatele SALT-I (1972) și SALT-II (1979). În 1975 prin Tratatul de la Helsinki este creată OSCE.
În 1979 URSS decide să trimită trupele în Afganistan. Această decizie a avut îndelungate și grave consecințe sociale pe plan intern, pierderi mari economice și înrăutățirea relațiilor internaționale.
Pe 10 noiembrie 1982 L.Brejnev a decedat, perioada de stabilitate a URSS s-a sfârșit. La cârma țării l-a urmat I.Andropov, acesta a dus o luptă acerbă cu corupția în structurile de stat și a încercat să accelereze dezvoltarea economică a țării. Amplele reforme preconizate însă nu s-au înfăptuit, I.Andropov au decedat la scurt timp, pe 9 februarie 1984. La urmat la conducere Konstantin Cernenko, care decedează pe 10 martie 1985, fără a realiza mare lucru.
Mihail Gorbaciov a fost ultimul conducător al URSS. Conștientizând situația socio-economică dificilă în care se afla țara M.Gorbaciov a început realizarea reformelor economice, acestea fiind cunoscute sub denumirea generică – „perestroika”. Printre măsurile de ordin economic adoptate a fost și campania de luptă contra alcoolismului, care contrar așteptărilor a fost un colosal eșec, pierderile sumare a bugetului unional datorat acestei reforme ridicându-se la uriașa cifră de 100 miliarde de ruble. Chiar și în condițiile eșecului majorității reformelor sale economice M.Gorbaciov a mers mai departe, în 1988 el proclamă ca politică oficială – „glasnosti” (o serie de reforme politice, ce prevedeau libera circulație, înlăturarea cenzurii, libertatea presei și încetarea represiunilor politice).
Deși reformele erau vital necesare pentru buna funcționare a URSS, totuși momentul realizării acestora a fost ales unul foarte prost. Pe 26 aprilie 1986 are loc explozia celui de-al patrulea reactor nuclear de la Cernobîl, continua Războiul din Afganistan , trupele sovietice fiind retrase abia în 1989, în decembrie 1988 asupra URSS se abate încă o catastrofă – cutremurul din Spitak, în țară se resimțea lipsa de alimente și alte produse de primă necesitate.
Statul se confrunta cu o criză acută în toate domeniile, crescuse datoria de stat. Toate aceste probleme nu putea să nu afecteze omul de rând, s-au intensificat tendințele separatiste iar pe alocuri chiar au reapărut conflictele interetnice. Pentru prima dată populația a pierdut încrederea în propria conducere. URSS începe să se destrame, în toate republicile unionale apar mișcări de secesiune, sunt proclamate diverse discursuri anti-sovietice. La început armata a reușit să țină situația sub control, dar aceasta nu a durat mult și în cele din urmă dezmembrarea a început să se producă în fapt.
Printre ultimele tentative de a salva URSS a fost referendumul unional la care s-a pus în dezbatere problema reformării uniunii sau desființării acesteia și creării Uniunii Statelor Independente. Referendumul a fost boicotat de Statele Baltice, Moldova, Georgia și Armenia, în aceste state referendumul s-a realizat doar în rândul, militarior și în unele unități administrativ-teritoriale care s-au opus deciziilor luate la nivel republican. Marea majoritate a populației s-a pronunțat în favoarea reformării și păstrării URSS.
2.2 Dezmembrarea URSS
De rezultatele referendumului nu s-a ținut cont, acesta având un caracter pur consultativ. Pe 19 august 1991 are loc la Moscova Puciul din august, ultima tentativă a comuniștilor radicali și comandamentului militar superior de a păstra în stare intactă URSS, aceasta însă nu le reușește, către 21 septembrie toate unitățile militare care se aflau pe străzile capitalei sovietice au trecut de partea protestatarilor. Tentativa de lovitură de stat a eșuat. Republicile unionale și-au declarat independența independența, ieșind din componența URSS în următoarea ordine:
1. Lituania – 11 martie 1990;
2. Georgia – 9 aprilie 1991;
3. Estonia – 20 august 1991;
4. Letonia – 21 august 1991;
5. Ucraina – 24 august 1991;
6. Belarus – 25 august 1991;
7. Moldova – 27 august 1991;
8. Azerbaidjan – 30 august 1991;
9. Uzbekistan – 31 august 1991;
10. Kirgistan – 31 august 1991;
11. Tadjikistan – 9 septembrie 1991;
12. Armenia – 21 septembrie 1991;
13. Turkmenistan – 24 octombrie 1991;
14. Federația Rusă – 12 decembrie 1991;
15. Kazahstan – 16 decembrie 1991.
Construcția administrativă a URSS a creat mari probleme la momentul destrămării acesteia, nici măcar republicile unionale nu erau egale sub aspect juridic. În 1991 existau 15 republici unionale, dintre care alături de URSS erau membri constitutivi ai ONU doar RSS Ucraineană și RSS Bielarus. Principala problemă o reprezentau însă RSSA, acestea se aflau mai mult nominal în subordinea republicilor unionale, fiind sub aspect administrativ doar un pic sub nivelul acestora și beneficiind de o largă autonomie internă. Situația a devenit și mai neclară atunci când s-a pus problema modificării frontierelor republicilor unionale, în ultimii ani al existenței URSS. Unele RSSA au început să lupte pentru a-și dobândi independența, acestea fiind: RSSA Abhazia, RSSA Karabakhul de Munte, RSSA Ceceno-Ingușă și RSSA Osetia de Sud, acestea devenind ulterior teritorii a căror suveranitate nu a fost recunoscută pe plan internațional. Celelalte RSSA au decis să rămână în componența noilor state, recunoscând autoritatea acestora, dar cerând lărgirea autonomiei. Regiunile autonome au reprezentat o altă cauză a tensiunilor. Republica Autonomă Adjaria a și-a declarat independența și chiar a avut-o în fapt (dar nu și în drept) până în 2006.
2.3 Succesiunea la bunurile proprietate de stat în cazul dezmembrării URSS.
URSS era la momentul deschiderii succesiunii statelor cea mai mare țară de pe glob, cu 22.404.200 km2, fiind în același timp a doua economie mondială și având cele mai mari forțe armate ale vremii. Drept consecință a existat o colosală masă patrimonială ce trebuia împărțită.
Regulile general acceptate în materia succesiunii statelor la bunuri, atât cele cutumiare, cât și cele convenționale prevăd o strictă corelare a soartei teritoriului cu cea a bunurilor de pe el. Reeșind din cele scrise anterior, rezultă că bunurile imobile se transmit împreună cu terenul pe care se află, cu excepția cazurilor când prin voința părților se prevede altfel.
În ceea ce privește bunurile de stat ale fostei URSS, situate în interiorul țării, încă până la dezmembrarea formală a acesteia, republicile unionale, declarându-se suverane și independente, în temeiul actelor juridice ale organelor lor legislative (spre exemplu : Legea Federației Ruse din 31 octombrie 1990 „Cu privire la asigurarea bazei economice a suveranității RSFS Ruse”, Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova "Cu privire la trecerea întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor de subordonare unională, amplasate pe teritoriul republicii, în jurisdicția Republicii Moldova" nr. 638-XII din 10 iulie 1991, Decretul Președintelui Republicii Moldova "Cu privire la declararea drept proprietate a Republicii Moldova a armamentului, tehnicii militare, altor bunuri militare, care apartin unităților militare ale Armatei Sovietice, dislocate pe teritoriul republicii" nr. 234 din 14 noiembrie 1991 etc.) au trecut în proprietatea lor aproape toate obiectele de însemnătate unională amplasate pe teritoriul acestora. Practica urmată în acest caz a corespuns pe deplin prevederilor Convenției de la Viena din 1983, precum și celei preponderent întâlnite în alte spețe ale succesiunii statelor.
Probleme mai mari nasc bunurile mobile, a căror împărțire se face între statele succesoare în mod echitabil. Acest „mod echitabil” reprezintă un criteriu care nu a fost nicăieri clar stipulat din ce este format, prin urmare el rămânând la latitudinea părților. În cazul destrămării URSS drept „criteriu echitabil” în baza căruia urmau să se stabilească cotele-părți ale fiecărui stat succesor au fost: cota-parte a republicilor la export, la import, la producerca venitului național, la numărul populației URSS pe parcursul anilor 1986-1990. S-a propus, dar nu s-a și acceptat ideea introducerii ca criteriu suplimentar și a valorii impozitelor strânse în perioada de referință.
Drept consecință a celor anterior analizate anterior, s-a pus efectiv problema succesiunii doar în cazul bunurilor mobile ale fostei URSS. Acestea erau de două feluri: bunuri mobile cu destinație militară și bunuri mobile cu destinație civilă. Dintre bunurile mobile cu destinație civilă ale fostei uniuni s-au negociat între noile state suverane doar împărțirea materialului rulant al căilor ferate și separarea flotei comerciale.
Destul de interesantă este problema împărțirii flotei comerciale. Deși statele succesoare s-au înțeles cu privire la cotele-părți ce revin fiecăreia din tonajul brut al flotei comerciale sovietice, totuși statele fără ieșire la mare nu au câștigat nimic. Statele cu ieșire directă la mare au refuzat transferarea în proprietatea celorlalte foste republici unionale a navelor, fără a le oferi ceva în schimb.
În cazul bunurilor mobile cu destinație militară problema a fost mai amplă, privind majoritatea nomenclatorului posibil, cu excepția așa-ziselor „trupe strategice”, adică a armamenului nuclear. În cazul armamentului nuclear și a mijloacelor de ducere a acestuia la țintă, Ucraina, Belarus și Kazahstan au semnat acorduri internaționale prin care au cedat toate aceste materiale Federației Ruse pentru a fi distruse. În schimb aceste state au primit garanții internaționale a independenței și anumite compensații materiale. În cazul Ucrainei compensațiile au fost reprezentate de combustibil nuclear rusesc.
Una din problemele cele mai complicate ce-au ținut de succesiunea la bunurile de stat ale fostei URSS, dar și de repartiția echitabilă a acestora, a fost contenciosul dintre Ucraina și Federația Rusă referitor la împărțirea flotei maritime militare ex-sovietice din Marea Neagră. Dat fiind faptul că toate statele ex-sovietice și-au adus contribuția la făurirea forțelor sale navale, fiecare din noile state independente, după cum ne face să presupunem Art.18 al Convenției de la Viena din 1983, avea dreptul fie să succeadă la o anumită cotă-parte din bunurile flotei ex-sovietice, fie să beneficieze de o compensare echitabilă din costul părții ce i-ar fi revenit. Aceasta însă nu s-a întâmplat, Rusia atribuindu-și în mod unilateral și integral trei din cele patru componente ale forțelor maritime militare ale fostei URSS (Flotele: Mării Baltice, Nordică și a Oceanului Pacific), pe când la determinarea soartei celei de-a patra, și anume Flotei Marii Neagre, care întrunea aproape 1/6 din totalul navelor militare ale flotei sovietice, a fost admisă doar Ucraina.
Un caz aparte o reprezintă situația statelor baltice. Acestea au declarat că sunt continuatoare a statelor baltice independente din perioada interbelică, perioada de existență în componența URSS fiind declarată drept ocupație. Prin urmare, toate actele adoptate de puterea sovietică cu privire la aceste teritorii fiind declarte ilegale. În consecință, aceste state nu și-au trecut în propriul patrimoniu bunurile mobile cu destinație militară, ele fiind evacuate în Federația Rusă sau distruse. Totuși ele au participat la împărțirea flotei comerciale sovietice și a materialului rulant al căilor ferate.
Letonia, Lituania și Estonia în încercarea de a se distanța total de trecutul lor sovietic au refuzat să intre în nou-creata CSI.
Deși nu fără a încerca unele greutăți, iar uneori eșecuri, soarta unor bunuri de stat federale a fost determinată prin recurgerea la încheierea de acorduri multilaterale între statele participante la CSI (de exemplu: Acordul cu privire la ordinea de întreținere și utilizare a obiectelor infrastructurii cosmice în interesele indeplinirii programelor cosmice, din 15 mai 1992; Acordul privind împărțirea parcurilor de inventar a vagoanelor marfare și containerelor ale fostului Minister al Căilor de Comunicație al URSS între statele participante la Comunitate, Republica Azerbaidjan, Republica Georgia, Republica Letona, Republica Lituaniană, Republica Estoniana și utilizarea lor în comun în continuare, din 22 ianuarie 1993).
2.4 Crimeea. Sevastopol. Flota Mării Negre. Scurt istoric.
Actuala Regiune Autonomă Crimeea este amplasată pe teritoriul peninsulei Crimeea, având o supraforțele armateță de 26 860 km², capitala administrativă fiind orașul Simferopol. Trebuie de mai menționat și faptul că pe lângă aceasta pe teritoriul peninsulei se mai găsește încă o unitate teritorial administrativă și anume – orașul de subordonare republicană Sevastopol.
Peninsula Crimeea are o bogată și lungă istorie. Aceste teritorii și-au schimbat adesea stăpânul: tauriscii, cimerienii, coloniile grecești, sciții, sarmații, Regatul Pontului, Imperiul Roman, goții, Imperiul Bizantin, Hazaria, Genoa, coloniile armenilor. În anul 1239 majoritatea Crimeei este cucerită de Hoarda de Aur sub comanda hanului Batu, în aforțele armatera stăpânirii acestora au rămas unele colonii genoveze. În anul 1441 apare ca stat independent Hanatul Crimeea, dar la 1475 acesta devine vasal al Imperiului Otoman.
Pe la mijlocul secolului XVII se organizează un prim recensământ pe teritoriul Crimeei, conform acestuia populația statului ajungea la 1,12 milioane de locuitori, din care doar 180 mii de tătari și 920 mii de creștini ortodocși (marea majoritate fiind ucraineni și ruși, proveniți de pe urma incursiunilor pe teritoriul țărilor vecine). Această predominare a populației ruse și ucrainene avea să se manifeste ulterior prin preluarea de către aceștia din urmă a conducerii în mâinile lor.
În secolul XVIII Imperiul Rus a încercat în repetate rânduri să anexeze Crimeea prin forța armată, dar nu a avut mari succese. Prin Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainardji care a pus capăt războiului ruso – otoman din 1768-1774, Imperiul Rus reușește să redobândească independența pentru Hanatul Crimeea . După îndelungate lupte politice interne, peste nouă ani de la dobândirea independenței Hanatul Crimeea intră pe cale pașnică în componența Imperiului Rus, Imperiul Otoman recunoscând această anexare doar în 1791 prin Tratatul de pace de la Iași. Trebuie de menționat forțele armateptul că peninsula a devenit cunoscută în lume în special datorită războiului din Crimeea (1853-1856). Crimeea a avut mult de suferit în perioada războiului civil Rus, acest teritoriu trecând din mâini în mîini de câteva ori.
Pe 18 octombrie 1921 a fost creată RSSA Crimeea, în componența RSFS Ruse. După cum am menționat și anterior populația tătatră de aici era minoritară încă în secolul XVII, situația se înrăutățește și mai mult în anii 1921-1923 când foametea a făcut peste 100 mii de victime dintre care 75 mii erau tătari. Tătarii din Crimeea au fost defavorizați pe întreg parcursul perioadei intrbelice, astfel când trupele germane au pătruns în 1941 prin istmul Perekop în peninsulă aceștia în mare parte i-au sprijinit. După ce pe 9 mai 1944 cade ultimul punct de sprijin al axei în peninsulă – Sevastopolul tătarii încep să fie persecutați. Pe 18 mai 1944 aceștia sânt deportați în Siberia sau în nordul Kazahstanului, peste opt zile sunt supuși deportărilor armenii, bulgarii și grecii. Deportările și războiul au contribuit la mari modificări demografice, rușii au ajuns să constituie 71,4 % la recensământul din 1959, în condițiile în care la recensământul din 1939 ei reprezentau 49,6%. În anul 1946, în legătură cu faptul că nu mai exista populația minoritară tătară RSSA Crimeea este transformată în Regiunea Crimeea. Anul 1948 a fost marcat de tansformarea Sevastopolului în oraș de subordonare republicană.
Luând în calcul forțele armateptul că în URSS granițele administrative și în special cele între republicile unionale se stabileau de regulă în funcție de componența etnică a populației teritoriului analizat (din această cauză statele din Asia Centrală au un număr relativ mare de enclave), pare ciudată decizia primului secretar al Partidului Comunist al URSS Nikita Hrușciov (printre altele ucrainean și fost prim secretar al Partidului Comunist din RSS Ucraineană) cu ocazia sărbătoririi a 300 de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia de a ceda RSS Ucrainene Regiunea Crimeea pe 26 aprilie 1954. Această modificare teritorială de atunci a devenit mărul discordiei între cele două state.
În raporturile dintre Rusia și Ucraina s-au ridicat numeroase probleme în legătură cu Crimeea și împărțirea flotei din Marea Neagră. Situația Crimeei a ridicat interesante probleme juridice, deoarece partea rusă a susținut că nu au fost respectate, în 1954, formele procedurale de transfer a acestei regiuni de la RSFS Rusă către RSSUcraineană, prevazute de Constituția URSS care era în vigoare la data respectiva. Potrivit punctului de vedere exprimat de partea rusă, ar fi fost necesare o Declarație a Sovietului Suprem al RSS Ucrainene, acordul RSFS Ruse și numai pe acesta bază, o Hotarâre a Sovietului Suprem al URSS. Aici putem aminti prevederile constituționale: „Teritoriul republicii unionale nu poate fi schimbat fără consimțămîntul ei. Granițele dintre republicile unionale pot fi schimbate conform înțelegerii reciproce dintre republicile respective, care urmează să fie aprobată de URSS”.
După ce Mihail Gorbaciov devenit președinte al URSS și tensiunile interetnice au crescut pretutindeni, s-a pus problema unor modificării semnificative a granițelor republicilor unionale în scopul detensionării situației. Cei care au realizat tentativa de lovitură de stat din 1991 de la Moscova printre altele doreau să mădifice și granițele interne. Mai apoi această problemă a fost dezbătută și la întrunirea de la Belavežskaja Pušča, dar propunerile lui Boris Elțin s-au lovit de refuzul categoric a celorlalți participanți la reuniune. Problema delimitării și demarcării granițelor de stat a republicilor ex-sovietice este și în prezent una foarte controversată și dureroasă pentru noile entități. Convențiile de la Viena prevăd că în cazul divizării statelor se merge de regulă, dacă statele implicate nu se înțeleg altfel pe principiul transformării fostelor granițe administrative interne în frontiere între state. Trebuie de remarcat forțele armateptul că atât delimitarea cât și demarcarea frontierelor între statele ex-sovietice s-a realizat într-un ritm foarte redus.
Imperiul Rus încă din perioada domniei lui Petru cel Mare a ridicat la nivel de obiectiv primordial de stat obținerea unei „ferestre spre Europa”, inițial s-a încercat obținerea acesteia în Sud, prin cucerirea unor teritorii otomane, aceste tentative însă au eșuat, Rusia chiar a și pierdut unele teritorii. Cam în același timp s-a reușit obținerea unei „ferestre spre Europa” în Nord, pe țărmul Mării Baltice. Principalele motive care impuneau necesitatea obținerii unor porturi maritime erau cele de ordin comercial, motivele subsidiare erau generate de necesitatea implimentării în țară a tehnologiilor occidentale spre a nu rămâne în urmă forțele armateță de celelalte mari puteri ale vremii. Existența porturilor comerciale, întreținerea unor relații economice externe și dominarea pe căile maritime ar fi impus construirea unei puternice flote militare. Flota militară deși era și este în continuare un puternic argument în disputele statelor, totuși ea necesită pentru buna sa funcționare existența unei infrastructuri militare de coastă bine dezvoltate, din care nu trebuia să lipsească: porturile militare aflate în golfuri bine protejate de intemperii, puternice fortificații de coastă, depozite de aprovizionare și șantiere navale.
După ce în anul 1774 Hanatul Crimeea devine independent, căzând în sfera de influență rusă s-a pus problema alegerii locului unde să fie creată infrastructura militară anterior enumerată. În anul 1778 au fost începute primele lucrări ruse de fortificare pe teritoriul actualului oraș, iar pe 2 mai 1783 în golfurile orașului a intrat flota rusă. În același an se construiesc un număr mare de clădiri administrative, case de locuit, construcții cu destinație militară, printre care și unele construcții portuare și o fierărie pentru repararea navelor, aceasta fiind considerată data întemeierii Șantierului Naval din Sevastopol (societate comercială cu caracter predominant militar care activează și în prezent ) și a orașului însăși.
În secolele ce au urmat Sevastopolul s-a transformat într-o uriașă fortăreață și cea mai mare bază militar-maritimă de pe coastele Mării Negre. În anii 1853-1856 în timpul Războiului Crimeei are loc un îndelungat asediu, spre finele căruia fortăreața a căzut, ceea ce a și însemnat practic înfrângerea Imperiului Rus în acel război. În secolul XX Sevastopolul a avut parte de confruntări nesemnificative în perioada războiului civil din Rusia, iar în timpul celui de-al doilea război mondial a fost asediată de germani în anii 1941-1942, ocupată de aceștia, iar în 1944 după un scurt dar foarte sângeros asediu recucerită de sovietici. Ca urmare a celor două asedii orașul a devenit un puternic simbol ideologic, pentru sovietici, mai ales pentru ruși, care de la momentul întemeierii și până în prezent au constituit peste 90% din populația sa. În considerarea rezistenței sale înverșunate pe timpul asediului german i-a fost acordat titlul de „oraș erou”.
După capitularea trupelor germane din oraș pe 9 mai 1944, s-au organizat ample activități de reparare a infrastructurii distruse și de extindere a acesteia, forțele navale s-a reântors în principala sa bază militar-maritimă – Sevastopol. Flota Mării Negre a URSS era una din cele patru flote a acesteia, însumând cam 1/6 din navele mariinii militare sovietice existente la momentul dezmembrării uniunii. URSS a investit sume colosale în marina militară, mai ales în anii 60’-70’, astfel că în 1991 majoritatea navelor erau relativ noi (doar foarte puține nave de luptă aveau peste 25 de ani), flota auxiliară însă era un pic mai veche.
2.4.1 Flota Mării Negre la începutul anului 1991.
La data prăbușirii URSS Flota Mării Negre reprezenta una din unitățile militare cu cea mai înaltă capacitate de luptă din stat. În 1991 flota număra în jur de 100 de mii de militari și 60 de mii de muncitori și personal contractual, includea 835 de nave și ambarcațiuni de aproape toate tipurile existente. Ea număra printre altele: 28 de submarine Disel-electrice, 2 crucișătoare-portavion, 2 crucișătoare anitisubmarin, 6 crucișătoare purtătoare de racheteși distrugătoare purtătoare de rachete, 20 fregate purtătoare de rachete, aproximativ 40 fregate purtătoare de rachete, 30 vedete și alte ambarcațiuni purtătoare de rachete, aproximativ 70 dragoare maritime, 50 nave și alte ambarcațiuni de desant, peste 400 piese de aviație maritimă. În structura organizatorică a flotei intrau 2 divizii de nave ( antisubmarin și de desant ), 1 divizie de submarine, 2 divizii de aviație ( de vînătoare și maritimă a navelor de atac ), 1 divizie de apărare a coastei, zeci de brigade, regimente, unități, numeroase faruri și stații de hidrolocație. Flota avea un număr considerabil de baze militare, începînd cu Ismail și terminînd cu Batumi ( Ismail, Odesa, Ociacov, Kiev, Cernomorskoe, Donuzlav, Sevastopol, Feodosia, Kerci, Novorosiisk, Poti, etc. ), unitățile sale militare erau dislocate pe teritoriul RSS Moldovenești, RSS Ucrainene, RSFS Rusă, RSS Georgiene. Conform estimărilor experților International Institute for Strategic Studies, la începutul anului 1992 valoarea întregului patrimoniu al flotei, inclusiv navele militare depășea 80 miliarde de dolari SUA.
Ca urmare a destrămării URSS, foțele armate la fel ca și toate celelalte unități militare, întreprinderi și persoane de pe teritoriul colosului prăbușit s-au pomenit într-o situație destul de delicată. Pe 24 august 1991 Ucraina conform Declarației de independență și rezultatelor referendumului republican a început sa-și definitiveze atributele suveranității sale. Garant al securității și integrității teritoriale urmau să devină propriile forțele armate.
2.4.2 Flota Mării Negre în subordinea CFAU al CSI
Pe 8 decembrie 1991 în reședința din Belavežskaja Pušča, liderii Rusiei, Ucrainei și Belarusului au ajuns la un acord cu privire la crearea CSI. O oarecare claritate în situația creată a fost introdusă de întîlnirea șefilor de state ex-sovietice din 30 decembrie 1991, în urma căreia a fost semnat Tratatul de la Minsk. La această reuniune statele membre CSI au semnat un șir de documente în conformitate cu care Ministerul Apărării al fostei URSS urma să fie lichidat, iar în locul acestuia urma să se creeze CFAU ale CSI . Statele CSI primeau dreptul de a crea propriile forțe armate pe baza unităților și subunităților forțelor armate sovietice, care erau dislocate pe teritoriul acestor state, cu excepția acelora care erau considerate „forțe strategice”. Acestea din urmă urmau să rămînă în subordinea CFAU ale CSI. Evoluția ulterioară a evenimentelor au arătat că liderii politici, care au semnat acest pachet de documente nu aveau o viziune comună cu privire la înțelesul termenului de „forțe strategice”, și nici cu privire la statutul și condițiile de amplasare a acestor forțe pe teritoriile noilor state.
Ucraina de la început a luat decizia divizării flotei. Desigur cu aceasta nu putea fi deacord conducerea Rusiei ca stat continuator al URSS, și nici marinarii din Flota Mării Negre. Sa început o confruntare care a durat vre-o cinci ani, în această perioadă părțile de cîteva ori părțile au ajuns în pragul uei conflict deschise.
Pe 3 ianuarie 1992 președintele Ucrainei Leonid Kravciuk a declarat începutul formării forțelor armate ucrainene. Pe 5 ianuarie guvernul ucrainean a început să primească jurămîntul de credință Ucrainei de la unitățile dislocate pe teritoriul republcii. Conform informațiilor care circulau în presă în majoritatea unităților ceremonialul jurămîntului a decurs fără evenimente deosebite. Excepție au fost unele unități al ale „forțelor strategice” și Flota Mării Negre, comandanții cărora au refuzat în mod categoric ducerea la îndeplinire a deciziilor guvernului de la Kiev. Reacția oficială a Moscovei la aceste evenimente a venit doar după ce comandantul Flotei Mării Negre amiralul I.Kasatonov și Statul major al flotei au refuzat categoric să depună noul jurămînt.
Pe 5 apilie 1992 prin ordonanța președintelui Leonid Kravciuk „Cu privire la măsurile urgente privind formarea forțelor armate ucrainene” se crea marina militară pe baza forțelor forțelor navale, dislocate pe teritoriul Ucrainei. Pe 7 aprilie 1992 a fost emisă la rîndul său ordoanța președintelui Federației Ruse Boris Elțin „Cu privire la trecerea sub jurisdicția Federației Ruse a forțelor armate sovietice”. În acest mod, părțile s-au pomenit în pragul unui conflict deschis, care amenința să ducă la ieșirea Ucrainei din CSI și dizolvarea acestei organizații. Nici una dintre părți nu era cointeresată în realizarea unui asemenea scenariu. În aceste condiții conducătorii celor două țări au renunțat la întreprinderea oricăror măsuri, care puteau să înrăutățească și mai mult situația. Au avut loc convorbiri telefonice între președinții celor două state , ca urmare a cărora a fost luată hotărîrea să se înființeze Comisia de mediere cu privire la rezolvarea problemelor contradictorii referitoare la Crimeea și Flota Mării Negre. Președinții au luat deasemenea decizia să suspende aplicarea propriilor ordonanțe referitoare la forțele armate.
„Războiul ordonanțelor” președinților Federației Ruse și Ucrainei a luat sfîrșit pe 23 iunie 1992 la întîlnirea de la Dagomîs a celor doi președinți, decizia privitor la realizarea acesteia a fost luată la tratativele delegațiilor oficiale ale Federației Ruse și Ucrainei de la Odesa. A fost semnat acordul „Cu privire la principiile dezvoltării ulterioare a relațiilor interstatale”, în care printre altele, se sublinia și necesitatea continuării negocierilor privind crearea forțelor navale ale Federației Ruse și forțelor navale ucrainene pe baza unităților forțelor navale sovietice. Părțile au căzut de acord referitor la crearea pe baza forțelor navale sovietice două flote – rusă și ucraineană, însă în „perioada de tranziție“ forțele armate urma să rămână sub conducerea CFAU, iar militarii care erau recrutați în vederea satisfacerii serviciului militar în termen în unitățile forțelor armate – jurau credință acelei țării ai cărei cetățeni erau. În acest mod decizia de divizare în două a flotei a fost confirmată la nivel oficial. Pe neașteptate însă, după tratativele de la Dagomîs, lupta diplomatică pentru flotă iarăși s-a încins. De această dată nu mai era doar o luptă în interiorul corpului ofițerilor Flotei Mării Negre, ci și între conducerea forțelor navale ruse și ucrainene. La scurt timp neânțelegerile s-au adâncit foarte mult din cauza incidentului cu fregata nr 112(anul de dare în exploatare 1968), echipajul căreia sub comanda căpitanului, care fusese recent demis a părăsit fără permisiunea cuvenită baza militară din Donuzlav și s-a îndreptat spre Odesa, pe toată perioada deplasării navei aceasta a fost urmărită de către alte nave din componența fortelor navale și de către aviația militară a forțelor armate unite. Atât navele cât și avioanele militare au tras în aer și pe direcția de deplasare a navei în scopul de a opri fregata, când aceasta se ajunsese aproape de portul Odesa comandanții forțelor de urmărire au cerut dreptul de a nimici nava urmărită, un asemenea ordin nu fost însă dat. Acest incident a înrăutățit mult relațiile dintre cele două țări și a divizat și mai mult marinarii Flotei Mării Negre. Fregata cu numărul de înregistrare 112 a fost prima navă a nou createlor forțe navale ucrainene, la scurt timp însă datorită stării avansate de uzură și a vechimii în 1993 nava a fost exclusă din lista navelor forțelor navale ucrainene iar în 1996 dezasamblată și utilizată. Acest incident a fost motivul reânceperii tratativelor privind soarta forțelor armate ex-sovietice.
Pe 3 august 1992 în suburbiile orașului Yalta au avut loc negocieri bilaterale ruso-ucrainene la nivel înalt. Părțile s-au înțeles ca într-un termen de 3 ani problema divizării flotei să fie soluționată (divizarea forțelor armate urma să se realizeze după expirarea „perioadei de tranziție“, care trebuia să se prelungească pînă în 1995 inclusiv). Ca urmare a negocierilor președinții Federației Ruse și Ucrainei au semnat Acordul de la Yalta, în care se enumerau principiile formării forțelor navale ale celor două state pe baza forțelor navale ale fostei URSS.Conform noilor înțelegeri, forțele armate se excludea din „forțele strategice” și erau scoase de sub comanda CFAU ale CSI, trecînd în subordinea directă a președinților Federației Ruse și Ucrainei pe întrega „perioadă de tranziție “. Flota Mării Negre ex-sovietică se transformă în Flota unită a Federației Ruse și Ucrainei, avînd comandament comun și purtând însemnele oficiale ale celor două țări. Comandantul flotei se numește și demite din funcție pe baza acordului președinților celor două state. Părțile s-au înțeles cu privire la staționarea comună a flotei, iar completarea cu personal urma să se realizeze în proporții egale (50 % la 50 %). A fost confirmată decizia care prevedea ca în perioada de tranziție militarii celor două state urmau să depună jurămîntul de credință țării a cărei cetățean erau. Rusia și Ucraina s–au mai înțeles să finanțeze în mod egal Flota unită. Pe lîngă aceasta la negocieri s-au statuat principiile de bază ale unui viitor acord de anvergură între cele două țări privind cooperarea în domeniul militar și maritim.
Deși negocierile de la Yalta au favorizat detensionarea situației existente între cele două state în problema succesiunii la bunurile forțelor armate ale fostei URSS și într-o anume măsură au răcit spiritele și în rîndul marinarilor, multe probleme au rămas încă nerezolvate. O nouă înrăutățire a relațiilor bilaterale a fost în mare parte legată de situația din Abhazia și presiunile Federației Ruse cu privire la retrocedarea armelor nucleare de pe teritoriul Ucrainei.
Inițiativa în rezolvarea problemei Sevastopolului și Flotei Mării Negre a încercat să o ia asupra sa deputații Sovietului Suprem al Federației Ruse. Pe 9 iulie 1993 Sovietul Suprem al Federației Ruse a luat în dezbateri problem orașului Sevastopol și a adoptat decizia Nr 5359-1 cu privire la statutul orașului, în care se proclama trecerea acestuia sub jurisdicția rusă.
2.4.3 Decizia istorică și punerea ei în practică
Nemulțumirea generală din societatea de la acel moment privitoare la problemele nesoluționate ale statutului neclar al flotei cumulate cu adâncirea crizei politice interne în Federația Rusă l-au impus pe președintele Boris Elțin să grăbească negocierile.
Pe 3 septembrie 1993 în Massandra a avut încă o întîlnire a președinților celor două state cu privire la problematica Flotei Mării Negre. Spre marea uimire atât a presei și oamenilor de rând cât și chiar a unora dintre participanți, negocierile au avut rezultate pozitive. N.Bagrov, participant la toate negocierile privind statutul Flotei Mării Negre, în acea perioadă președinte al Parlamentului Republicii Autonome Crimeea : „… totul sa început nu de la problemele Flotei, ci cu datoriile Ucrainei pentru petrol și gaze. Deoarece atunci conducerii ucrainene îi era greu să ofere răspunsuri convingătoare, a apărut ideia – de a plăti pentru datorii cu o parte din Flotă … Noi cu toții nu eram pregătiți pentru aceasta și L.Kucima , care conducea delegația, a declarat lui V.Cernomîrdin, că asemenea chestiune el fără președinte nu este împuternicit să rezolve. Au fost invitați președinții, atunci B.Elțin a declarat că este de acord să cumpere Flota Mării Negre, iar L.Kravciuk –să vândă …” Părțile au ajuns la înțelegerea că majoritatea jumătății ucrainene din Flota Mării Negre (aproximativ 30 % din total) va fi cumpărată de Rusia în schimbul livrărilor de combustibili, însă nici cu privire la termene și nici la ordinea realizării nu sa făcut referire. S-a ajuns doar la un acord preliminar, care a și fost semnat de către președinții celor două state și care urma ulterior să fie detaliat și ratificat de către cele două foruri legislative. La întîlnire s-a mai discutat și problema armelor nucleare, care se aflau pe teritoriul Ucrainei. S-a ajuns la înțelegerea ca Ucraina să cedeze Federației Ruse toate armele nucleare de pe teritoriul său în vederea nimicirii ulterioare a acestora în schimbul unei compensații sub forma combustibilului pentru centralele nucleare ucrainene.
Hotărârile luate la Massandra au iscat un viu interes în societate în ambele țări cât și în întreaga lume. Erau luate în calcul un număr mare de scenarii posibile, atât pesimiste cât și optimiste. Peste ceva vreme s-a constatat realizarea scenariilor pesimiste. Problemele existente în jurul Flotei Mării Negre s-au adâncit și mai mult, în mare perte datorită faptului că nici la Massandra și nici la negocierile ulterioare nu au fost stabilite termene de realizare și nici parametrii pe a căror bază urma să se realizeze divizarea efectivă a patrimoniului militar. Pe lângă aceasta au rămas neacoperite și problemele ce țineau de bazele forțelor navale și statutul ulterior al acestora.
În ianuarie 1995 a fost organizată cea de-a șasea rundă de negocieri ruso-ucrainene cu privire la problema Flotei Mării Negre. A fost semnat un nou acord între Federația Rusă și Ucraina. A fost prevăzut că Federației Ruse îi revin 81,7% din navele Flotei Mării Negre, Ucrainei îi revin 18,3 %. Acea parte dintre nave care reveneau Rusiei și excedau cotei inițiale de 50 % (31,7 %), urmau să fie cumpărate de aceasta. Partea rusă a dat acordul principial cu privire la amplasarea forțelor navale ucrainene în Sevastopol. Pe 8 februarie 1995 Ucraina și Federația Rusă au ajuns la o înțelegere finală – Sevastopolul nu va fi baza principală a forțelor navale rusești la Marea Neagră, în Sevastopol se va afla doar majoritatea acestora. Părțile s-au obligat să accelereze procesul de împărțire a bazelor și infrastructurii de coastă. A fost parafat acordul de prietenie și cooperare între Ucraina și Federația Rusă.
În 1995 ca și în 1993 problema orașului Sevastopol și Flotei Mării Negre a devenit motivul neânțelegerilor între reprezentanții puterii executive și legislative din Federația Rusă. Situați creată a iscat un viu interes în rîndurile deputaților Dumei de stat. Parlamentarii ruși iarăși au încercat, fără succes să schimbe mersul procesului de negociere.
Noua criză de durată în relațiile ruso-ucrainene a fost depășită parțial abia în primăvara anului 1997. Pe 28 mai 1997 în timpul vizitei primului-ministru al Federației Ruse Victor Cernomîrdin la Kiev și întîlnirii acestuia cu omologul său ucrainean Petro Lazarenko, au fost semnate trei acorduri interguvernamentale privitoare la Flota Mării Negre: „Cu privire la statutul și condițiile staționării Flotei Mării Negre a Federației Ruse pe teritoriul Ucrainei”, „Cu privire la parametrii de împărțire a Flotei Mării Negre”, „Cu privire la plățile reciproce, în legătură cu împărțire Flotei Mării Negre și staționării forțelor navale a Federației Ruse pe teritoriul Ucrainei”. În acest mod s-a pus capăt în mod formal îndelungatului proces de stabilire a soartei Flotei Mării Negre a fostei URSS, proces care a durat cinci ani și jumătate.
Nu trebuie să uităm că la momentul semnării acordurilor finale, îndelungatul proces de negocieri în sine între cele două state cu privire la soarta Flotei Mării Negre și a Sevastopolului, care se realiza de regulă fără a se ține cont de starea de fapt existentă în flotă și în Crimeea, de situația politică și socio-economică care era însoțită de împărțirea necontrolată a ambarcațiunilor și infrastructurii de coastă și în general a organizației militare a flotei, care se realiza de regulă prin metode violente, și au lăsat o amprentă deosebit de grea asupra nivelului general de pregătire a flotei, capacității sale de luptă, aspectelor sale cantitative cât și calitative.
Situația de incertitudine care a durat mi bine de cinci ani cu privire la statutul și viitorului Flotei Mării Negre a afectat capacitatea sa de luptă. Ceea ce se întîmpla între anii 1991-1997 cu flota poate fi descris drept procesul distrugerii sale. Acest lucru poate fi cu ușurință sesizat chiar dacă ne raportăm strict formal, comprînd datele statistice cuprinse în acordurile ruso-ucrainene din anii 1991,1993,1995,1997 și 2000.
În noiembrie 1996 în componența Flotei Mării Negre se mai aflau 383 nave de suprafață, 56 ambarcațiuni de luptă, 49 nave cu destinație specială, 272 nave și ambarcațiuni de radă, 190 nave de aprovizionare, 5 submarine, în total -655 unități. Se poate observa o reducere a numărului de nave și ambarcațiuni cu 180 de unități, cele mai semnificative pierderi fiind la submarine, care nici în 1991 nu erau partea forte a flotei.
Înțelegerile de la Kiev din 28 mai 1997 prevedeau că Ucrainei îi reveneau 30 de nave și ambarcațiuni de luptă de diferite clase, 90 de avioane, 6 nave cu destinație specială, un submarin și 28 nave de aprovizionare. Flota Mării Negre a Federației Ruse se compune din 338 nave și ambarcațiuni. Sub aspect numeric aceste trupe nu puteau depăși 25 mii de persoane, inclusiv 2 mii de pușcași marini și aviație. În componența flotei intră 106 aparate de zbor, din care nu mai mult de 22 pot fi avioane. Rusia nu poate avea mai mult de 24 piese de artilerie de calibru peste 100 mm, 132 mașini blindate. Din cele 80 puncte de comandă a unităților și subunităților flotei i-au revenit 16 (20%) din cele 39 obiecte de comunicații – 11 (28%), din 40 obiecte a serviciului radio-tehnic-11(27%), din 50 obiecte de aprovizionare–9 (18%), din 16 depozite de aprovizionare cu armament și muniție de artilerie și navală – 5 (31%), din 7 obiecte de reparații navale – 3 (42%).
După această împărțire oficială a urmat în anii 1997-2000 o perioadă de punere în practică a prevederilor acordurilor bilaterale. Problema Flotei Mării Negre s-a dovedit a fi atât de grea încât chiar și la cel mai înalt nivel uneori părea de nerezolvat.
Pe parcursul disputelor politice multianuale cu privire la Flota Mării Negre, nici una din părți nu și-au atins țelurile propuse. Inițial, după deztrămarea URSS, conducerea politică rusă nu era dispusă să se amestice în procesul logic de trecere a Flotei Mării Negre sub jurisdicția noului stat suveran al ucrainenilor. Poziția principială luată de către comandamentul Flotei Mării Negre și personalul acestia de a refuza darea jurământului de credință față de noile autorități de la Kiev chiar în pofida presiunilor mereu crescânde din partea acestora, a impus practic politicienii să se așeze la masa tratativelor, în vederea luării unei decizii finale în privința soartei flotei. Bătăliile politice au durat o perioadă mult mai întinsă de timp decît se putea cineva aștepta, înrăutățind semnificativ relațiile între cele două state. De la începerea tratativelor Federația Rusă a luat o poziție diametral opusă celei inițiale, pe lângă această demonstrând și o criticabilă inconsecvență în soluționarea problemei. Federația Rusă a încercat să păstreze după sine Flota Mării Negre, prevalându-se de calitatea sa de stat contnuator al URSS și să se stabilească pe uscat prin trecerea sub jurisdicția sa a majorității infrastructurii de coastă a flotei, împreună cu principala sa bază militară maritimă – Sevastopol. Federația Rusă în complicatele condiții social-politice și economice interne, crizei generale de întregul spațiu ex-sovietic generate de catastrofa economică a ruperii relațiilor de producție și serioasei acutizări a tensiunilor interetnice, a arătat lipsa clară a dorinței conducerii acesteia de a acționa hotărât. Conducerea acesteia evita adoptarea unei poziții categorice, în mare parte de teama înrăutățirii excesive a relațiilor bilaterale, care ar fi fost capabile să scoată definitiv Ucraina din sfera de influență rusă și apropierea acesteia de statele vestice, în primul rând de SUA și NATO. Aceasta sa manifestat în modul în care au fost concepute acordurile bilaterale. Acordurile păstrează urme evidente de grabă și neglijență juridică, documentele în mare parte necorespunzând stării de fapt existente la momentul semnării acestora. Prin urmare aceste acorduri au condus la o tergiversare însemnată a adoptării unei soluții definitive la masa tratativelor. Această tergiversare a înrăutățit și mai mult situația situația politică și economică existentă la momentul deschiderii succesiunii. Această politică a compromisului s-a dovedit a fi una greșită și ineficientă.
Drept urmare a negocierilor bilaterale care au durat mai bine de zece ani în privința statutului Flotei Mării Negre și împărțirii acesteia Federația Rusă care formal a fost recunoscută ca stat continuator a URSS, a primit în stăpânirea sa doar o parte mică a bunurilor acesteia care existau în 1991. Partea rusă nu a reușit să-și impună punctul său de vedere asupra: statutului orașului Sevastopol ca bază principală a flotei sale, statutul Flotei Mării Negre ca unitate strategică unită sub comanda CFAU al CSI, nici a principiului staționării separate a a flotelor, prin urmare aceasta a primit doar o pătrime din nave și ambarcațiuni și doar 5% din suprafața bazelor maritime și obiectelor de infrastructură de coastă a flotei, în condiții de arendă deosebit de dezavantajoase, pe un termen de 20 de ani, până în 2017. Prin urmare, Federația Rusă a pierdut o parte colosală din patrimoniul fostei URSS asupra căreia pretindea și a suferit de pe urma unei reduceri semnificative a influenței pe care o avea anterior în bazinul Mării Negre și a Mării Mediterane.
Ucraina și-a formulat dreptul asupra Flotei Mării Negre, încercând să și-o supună jurisdicției sale, dacă nu în totalitate, atunci cel puțin grosul acesteia, asupra obiectelor de infrastructură ce se aflau pe teritoriul acesteia, încercând să facă această trecere de cele mai multe ori pri intermediul forțelor, prin ocuparea și supunerea forțată a personalului unităților și obiectivelor de infrastructură ale flotei, încălcând prin aceasta prevederile înțelegerilor atinse la negocierile bilaterale. Fatală pentru Flota Mării Negre a fost și decizia Ucrainei de a crea forțe navale de mici dimensiuni, pentru paza hotarelor tânărului stat, supunând în aceleși timp propriei jurisdicții cât mai multe obiecte de infrastructură, nave și ambarcațiuni ale Flotei Mării Negre, fără a avea însă posibilități reale de a le întreține în mod corespunzător din motive de ordin economic și trhnico-organizațional. Anume aceste acțiuni ale părții ucrainene se izbeau de rezistența categorică a comandamentului și personalului Flotei Mării Negre, ceea ce în mare parte nu a permis Ucrainei să-și atingă toate obiectivele propuse. Prin urmare pe parcursul a zece ani de indepedență Ucraina așa și nu a reușit să-și creeze la Marea Neagră o flotă militară capabilă să influențeze asupra situației din regiune. Totuși părții ucrainene i-a reușit să-și supună marea majoritate a infrastructurii militare, și-a confirmat sub aspect formal jurisdicția asupra Sevastopolului și i-a impus Federației Ruse semnarea unui complex acord bilateral în condiții deosebit de avantajoase pentru sine. Rusia în schimb a reușit să-și păstreze sub jurisdicția sa o parte deși mică, dar în schimb cel mai bine pregătită și înzestrată sub aspect militar a forțelor armate. Rusia a reușit să-și impună viziunea privind necesitatea unei viziuni complexe, de ansamblu asupra problemei prolongării acordului privind forțele armate, urmând ca toate acordurile ulterioare fără excepție să se întemeieze pe principiile prevăzute de Acordul de prietenie, cooperare și parteneriat din 31 mai 1997 și în legătură indispensabilă cu Înțelegerile de bază privind flota din 28 mai 1997, făra a admite modificarea sau interpretarea arbitrară a acestora de către partea ucraineană, sub amenințarea formulării în caz contrar a pretențiilor teritoriale.
Trebuie de remarcat faptul că situația creată în jurul forțelor armate la finele secolului XX a fost în mare parte unică. Pentru prima dată în istorie după dispariția de pe harta politică a lumii a unui stat și lichidarea instituțiilor sale socio-economice și organelor de conducere, s-a păstrat integră o structură militară de ordin strategic, care era dislocată pe teritoriul mai multor state și deținătoare de muniție nucleară. În situația creată structura forțelor armate s-a dovedit a fi viabilă, aceasta realizând o trecere de la strategia de dezvoltare la cea de supraviețuire. Prin urmare flota pomenindu-se în condiții deosebit de complicate de ordin politic și socio-economic, a reușit nu doar să supraviețuiască păstrând forțele sale principale dar și să-și îndeplinească obligațiile de ordin militar pe parcursul negocierilor care au durat mai mult de cinci ani sub steagul inexistentelor forțe armate sovietice și a simbolurilor oficiale a defunctei URSS în interesul și sub comanda CFAU al CSI.
Vorbind despre confruntarea între Ucraina și Federația Rusă pentru forțele armate, putem constata că partea rusă a câștigat lupta pentru nave și ambarcațiuni, în timp ce Ucraina s-a impus pe uscat, adică Sevastopolul și marea majoritate a infrastructurii. Dar nu trebuie de uitat că aceastea sunt doar rezultatele vizibile, după care se ascund adevăratele probleme: întreg conflictul între cele două state pentru forțele armate se rezuma la o singură întrebare principială: va rămâine Ucraina în raza influenței politico-militare ruse, sau va ieși de sub aceasta și va fi inclusă intr-o altă alianță politico-militară de nivel global? Păstrarea flotei cu principala bază navală la Sevastopol confirmă faptul că Ucraina a rămas sub influența rusă, dar a reușit să-și dobândească un statut special în cadrul acesteia. Ucraina s-a transformat dintr-un simplu obiect al politicii externe ruse într-un factor important, care o influența și fără de care ar fi fost destul de greu să ne închipuim păstrarea și întărirea poziției Federației Ruse în această regiune.
2.4.4 Problema Crimeei, Sevastopolului și a staționării forțelor armate ale Federației Ruse după anul 2000.
Deși în anul 1997 s-au parafat acordurile privitoare la forțele armate , frontiera de stat și multe alte probleme ce afectau relația ruso-ucraineană și toată lumea se aștepta la un viitor fără nori, totuși s-a dovedit că lucrurile nu au devenit la fel de frumoase precum majoritatea se așteptau.
În anul 2000 Președinte al Federației Ruse devine Vladimir Putin . Rusia către acel moment și-a recăpătat încrederea în propriile forțe pe arena internațională, mai ales după ce a reușit să-și supună Cecenia pe la mijlocul anului 2000, astfel a încetat rezistența armată deschisă contra Moscovei din Caucazul de Nord, grupările extremiste care au mai rămas s-au axat pe războiul de gherilă, pe care îl duc și până în ziua de astăzi.
Deși situația cu forțele armate a fost clarificată anterior, totuși punerea în practică a acordurilor a generat mici conflicte în privința unor obiect nesemnificative de infrastructură de coastă . Probleme mai mari însă au fost generate de forțele armateptul că nu a fost clar delimitată frontiera maritimă ruso-ucraineană în Marea Azov și mai ales în Strâmtore Kerci. Marea Azov are o adâncime maximă de doar 13,5 metri și o suprforțele armateță de 37 800 km², dar are o mare importanță din punct de vedere al pescuitului, transportului maritim și a unor mici zăcăminte de petrol și gaze naturale. Marea și mai ales strâmtoarea sunt unele din cele mai poluate locuri din Oceanul Planetar. Strâmtoarea Kerci are o lățime de 4,5-15 km, posedă un mare dezavantaj, datorită adîncimii mici și numeroaselor bancuri cu nisip se consideră unul din cele mai grele pentru navigația maritimă locuri de pe planetă, în caz de furtună nici măcar portul Kerci nu este un loc sigur (în 2007 în strâmtoare în timpul unei singure furtuni s-au scufundat 4 nave, 6 au ajuns pe bancurile de nisip iar 2 tancuri petroliere au fost avariate). Anume Strâmtoarea Kerci a generat principalele conflicte juridice, și nu doar.
Escalarea conflictului în jurul frontierei maritime din strâmtoare a avut loc în anul 2003. Conflictul are ca origine insula Tuzla, care străjuește unica intrare navigailă în Strâmtoarea Kerci și care pînă în anul 1925 făcea parte din cordonul litoral Tuzla ( parte a peninsulei Taman), devenind parte a Regiunii Crimeea pe 7 ianuarie 1941.
Conflictul a fost generat de construcția de către partea rusă a unui dig maritim în continuarea cordonului litoral Tuzla, ei motivându-și acțiunile prin necesitatea întăririi coastei contra eroziunii maritime, datorată de curenții maritimi foarte puternici și a configurației țărmului în regiuea strâmtorii. Ucraina a percput constucția digului ca o amenințare la adresa suveranității sale, de aici și reacțiile anti-ruse a unor oficiali de la Kiev din acea vreme. Construcția digului a fost oprită cu doar 102 metri până la linia imaginară considerată de partea ucraineană drept frontiera între cele două state. Deși construcția digului a fost motivată oficial de lupta contra eroziunii maritime, în următorii ani s-a constatat că edificarea acestuia a generat rezultate diametral opuse. Din cauza îngustării strâmtorii curenții maritimi existenți și-au modificat parțial cursul și au crescut mult în intensitate, ceea ce a dus la spălarea malurilor strâmtorii, cel mai mult a suferit țărmul rus și insula Tuzla. Situația a fost pentru moment detensionată pe 24 decembrie 2003 prin semnarea la Kerci a Acordului de cooperarea în folosirea Mării Azov și Strâmtorii Kerci. Acest acord nu stabilea care este frontiera maritimă a celor două state, în schimb consfințea statutul de ape interne a acestor aquatorii și prombemele de navigație pe ele. În anii care au urmat au avut loc mai multe negocieri în privința stabilirii frontierei maritime, dar nu s-a putut ajunge la un consens. Dacă în Marea Azov Ucraina era de acord să cedeze unele porțiuni, atunci în Strâmtoarea Kerci aceasta a refuzat categoric orice pretenții ale Federației Ruse (cu excepția libertății circulației navelor sub pavilion rus), aceasta la rândul său cerea unele concesiuni în strâmtoare și dreptul de a interzice intrarea în aceste aquatorii a oricăror nave străine, care din anume motive nu erau binevenite pentru partea rusă.
Acordurile ruso-ucrainene din 1997 prevedeau că flota rusă primea dreptul de a staționa în baza militar-maritimă de la Sevastopol pe o perioadă de 20 de ani , astfel că după scurgerea a zece ani din acest termen s-a ridicat problema ce va fi după. Pentru soluționarea acestei incertitudini au avut loc negocieri care s-au materializat în Tratatul de la Harkov, semnat pe 21 aprilie 2010 de către președinții D.Medvedev și V.Ianucovici . Tratatul prevedea prolungarea acordurilor din 1997 cu privire la staționarea flotei ruse în Crimeea pentru o perioadă de 25 de ani, care începe să curgă după sfîrșitul celor 20 de ani prevăzuți în acordul inițial, adică de pe 28 mai 2017. Ucraina în schimbul staționării flotei a primit o reducere de 30% la gazele naturale (dar prețul nu poate fi mai mic de 100$/1000m3) și anulare din contractele anterioare a clauzelor care prevăd penalități și cantități minime de gaze care trebuie achiziționate. Mai mult decât atât, părțile au căzut de acord să aplice prevederile tratatului referitoare la prețul gazelor naturale din același an.
Ca de obicei acordurile ruso-ucrainene au generat mari nemulțumiri în ambele state. În Ucraina cei nemulțumiți invocau pericolul pentru siguranța națională și că statul devine o marionetă rusă. În Rusia principalele nemulțumiri au fost legate de pierderile financiare ale bugetului de stat datorate reducerii prețurilor la gaze. Nemulțumirile rușilor erau generate în special nu atât de reducerile prețurilor la gazele naturale cât mai ales de acumularea permanentă a datoriilor și neplata cronică în întrgime a acestora de către Ucraina.
2.4.5 Anii 2013-2014. Cotitura în relațiile ruso-ucrainene.
Anul 2013 a însemnat pentru Ucraina căderea într-o grea criză politică , generată de refuzul guvernului de a semna Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. La Summitul de la Vilnius (28-29.11.2013) Ucraina a fost atenționată că nu a îndeplinit șase din condițiile impuse de Uniunea Europeană , aceasta a îndeplinit încă una din condiții , dar a cerut în contrapondere compensații și tratament special din partea UE pentru eventualele prejudicii cauzate de scăderea comerțului cu Federația Rusă . UE prin conducerea acesteia a refuzat acordarea unor tratamente preferențiale Ucrainei, prin urmare la Vilnius s-a parafat de către aceasta doar Acordul privind spațiul aerian comun între Ucraina și UE.
Întoarcerea reprezentanților Ucrainei de la Vilnius fără semnarea actelor pentru care au fost delegați a degenerat într-un amplu val de proteste în Vestul țării și în Kiev (care au căpătat denumirea de „Euromaidan”, în analogie cu protestele din 2004, așa-zisa „Revoluție portocalie”), celelalte regiuni însă au primit cu calm știrea, acolo fiind mai populară ideia integrării în spațiul Euro-Asiatic. Inițial protestele decurgeau fără incidente deosebite, dar după ce s-a încercat distrugerea „orășelului de corturi” și au fost emise de către Rada Supremă pe 16 ianuarie 2014 o serie de legi care înăspreau răspunderea pentru participarea la acțiuni violente de stradă situația a început să se înrăutățească în mod progresiv, în cele din urmă scăpând de sub control. Manifestanții deja nu se exprimau doar în sprijinul asocierii cu UE, protestele au căpătat un puternic caracter anti-guvernamental, conducerea era învinuită de corupție, se stipula că Iulia Timoșenko e deținută politică și trebuie eliberată urgent, era ponegrit sistemul represiv al statului, se protesta contra corupției și justiției care nu era imparțială. Datorită faptului că în Kiev protestele începând cu anul 2004 sunt un lucru obișnuit (generând apariția așa-zișilor „protestatari de meserie”, care își câștigă traiul din participarea la proteste) și oamenii au experiență în ce privește acțiunile de stradă, într-un termen foarte scurt au fost organizate miliții ale opoziției care mențineau ordinea pe “Euromaidan”. Ulterior aceste grupări la care s-au alipit și unele grupări extremiste, ultranaționaliste sau paramilitare au ajuns să ducă lupte de stradă cu forțele de ordine.
Ceea ce a avut loc ulterior, după părerea mea este clar o lovitură de stat. Reprezentanții unei părți nu prea mari ai populației, cu susținere aproape exclusivă în Vestul Ucrainei și parțial în unele orașe mari (Kiev și Dnepropetrovsk), au răsturnat pe 21 februarie anul curet conducerea absolut legitimă a țării, formată ca urmare a unor alegeri libere și democratice, în condițiile în care conform înțelegerilor între opoziție și partidul de guvernământ cel târziu la finele anului 2014 urmau să se desfășoare alegeri prezidențiale anticipate. Mai mult decât atât, într-un mod tipic pentru „huntele militare” aceștia au început persecutarea fostei conduceri și reprezentanților forțelor de ordine, au destituit din funcții pe majoritatea persoanelor în care nu aveau încredere. Plus la toate aceștia au abrogat legea prin care puteau fi desemnate limbi regionale,ceea ce a stârnit o mare nemulțumire în regiunile populate preponderent de minoritatea rusă, dar a fost întâlnită cu euforie în Vestul naționalist.
Noua conducere de la Kiev a fost recunoscută doar parțial (de către UE, SUA și partenerii acestora), Federația Rusă nu i-a recunoscut, statele CSI nu au avut o poziție unică asupra problemei, dar preponderent nu au recunoscut sau s-au manifestat destul de sceptic cu privire la cei care au preluat puterea. Acțiunile întreprinse de noua guvernare nu puteau să rămână fără urmări, populația din regiunile sudice, estice și parțial în cele centrale manifestă în mare parte sentimente reci față de guvernare. În aceste condiții au început acțiuni de proteste , care în unele locuri (raioanele cu populație preponderent rusă) au degenerat în mitinguri cu caracter separatist.
Regiunea Autonomă Crimeea și Sevastopolul unde populația este majoritar rusă și conducerea acesteia încă din 1991 avea tendințe de a-și manifesta dorințele de unire cu Rusia și-a declarat independențape 11 martie. În urma unui controversat referendum desfășurat pe 16 martie, la care s-au pus la vot statutul ulterior al Crimeei, pe 18 martie Crimeea și orașul Sevastopol sunt primite în componența Federației Ruse, anexarea recunoscută doar de câteva state.
Această anexare sub aspectul dreptului internațional este controversată. Argumentele pro ar fi:
-referendumul organizat;
-principiul dreptului popoarelor la autodeterminare;
-neregularitățile legislative cu privire la trecerea Regiunii Crimeea în componența RSS Ucrainene;
– periculosul precedent Kosovo.
Argumentele contra ar fi:
-Constituția Ucrainei nu prevede dreptul de a organiza referendumuri locale;
-nerecunoașterea internațională a referendumului;
-boicotarea referendumului de către minoritatea tătară;
-încălcarea principiului neamestecului în treburile interne ale altui stat;
-încălcarea principiului inviolabilității frontierelor de stat.
Indiferent cum se v-or soluționa lucrurile, acestea deja au generat unele probleme de succesiune în dreptul internațional. În zilele ce au urmat proclamării independenței, dar anterior intrării în componența Federației Ruse, noua conducere din Crimeei a luat un șir de decizii, printre care și cele legate de naționalizarea întregului patrimoniu de stat ucrainean și trecerea în subordonarea sa a trupelor dislocate pe teriroriul peninsulei. Dacă sub aspectului proprietății imobile al Ucrainei din Crimeea nu s-ar ridica probleme deosebite, deoarece acestea sunt bunuri care-și schimbă de regulă proprietarul împreună cu terenul pe care sunt amplasate, probleme au apărut iarăși în privința bunurilor mobile , mai ales al tehnicii și echipamentului militar.
Ca urmare a anexării Crimeei și Sevastopolului de către Federația Rusă, aceasta a denunțat unilaterat toate acordurile cu Ucraina care vizau problema flotei, bazelor militare și peninsulei, inclusiv Tratatul de la Harkov, invocând că acestea au devenit caduce, prin pierderea obiectuilui. În practică aceasta a însemnat pierderea de către Ucraina a reducerii de 30% la gazele naturale conform Tratatului de la Harkov din 2010 și a reducerilor oferite la începutul anului 2014, care reprezenta încă 30% din preț. Mai mult decât atât, primul ministru rus D.Medvedev a declarat că veniturile pierdute în valoare de 11 mlrd $ v-or fi cerute înapoi pe calea instanțelor internaționale, însă Rusia încă nu a îndeplinit toate formalitățile prevăzute de Convenția de la Viena pentru a denuța tratatele.
Adjunctul ministrului apărării L.Poleacov a declarat că Ucraina a pierdut tehnică, echipament și muniție în Crimeea în valoare de 1,6 miliarde $. În mare parte bunurile militare care se află în Crimeea sunt destul de vechi. În depozite se află câteva zeci de mii de tone de muniție, o parte mare din care are termen de exploatare depășit. Dacă e să descriem situația în care se află armata Ucrainei într-un singur cuvânt, acesta ar fi – catastrofă. Din cei aproximativ 18 mii de militari care se aflau în Crimeea la începutul lunii martie, au decis să-și păstreze cetățenia doar vre-o două mii. Ucraina a cerut Federației Ruse să-i retrocedeze bunurile cu destinație militară, printre acestea numărându-se: 79 nave și ambarcațiuni militare.
Conflicte mari existau în privința navelor și ambarcațiunilor militare, câteva din acestea au reușit să-și părăsească bazele din Crimea, unele au trecut de partea autorităților autoproclamate, iar celelalte au fost blocate de navele militare rusești în baza navală de la Donuzlav, prin scufundarea la intrarea în aceasta a trei nave vechi, care urmau să fie date la fier uzat.
În prima parte a lunii aprilie între conducerea Ucrainei și cea a Federației Ruse s-a ajuns la o înțelegere, conform căreia ucrainenii v-or primi înapoi toată tehica, navele, ambarcațuinile, echipamentul și muniția militară pe care au lăsat-o în Crimeea, cu excepția acelor bunuri care nu mai prezintă nici un fel de interes militar și urmează a fi distruse. Pe 16 aprilie ministrul rus al apărării a suspendat transmiterea bunurilor cu destinație militară, motivând aceasta prin obligațiile luate de Moscova de a nu transmite armament în zonele de conflict. Până la momentul suspendării , Ucraina a primit 389 de unități de tehnică auto, tancuri , tehnică blindată și tehnică specială, 8 avioane și elicoptere, 3 nave și ambarcațiuni. Oficialii ruși au declarat că transmiterea bunurilor cu caracter militar v-a continua doar după stabilizarea situației din Ucraina de Est, menționând în acela-și timp că această operațiune ar dura sub aspect tehnic aproximativ o lună – o lună și jumătate.
În concluzie putem constata că sub aspectul succederii la bunurile forțelor armate ale fostei URSS s-a creat un precedent unic, o colosală structură militara, care poseda printre altele și muniție nucleară a rămas în coproprietate timp de aproape șase ani. Acest caz demonstrând că nu este obligatoriu ca toate bunurile statului predecesor să fie împărțite între succesor , dar în condițiile economice și sociale de la acea dată nu s-a putut fructifica acest experiment, astfel că el a ajuns într-un final să fie un mare eșec pentru toate părțile implicate și o tragedie pentru miltarii și angajații forțelor armate. Deși eșec clar, acest caz totuși ar putea să fie o dovadă a posibilității rămânerii în indiviziune a unor bunuri specifice, dar cu condiția unor înțelegeri prealabile foarte clare asupra soartei și statutului acestora.
Datorită forțele armateptului că la momentul actual evenimentele din Ucraina încă se află în plină fază de desfășurare și situația încă nu este clară sub toate aspectele ei, consider că nu ar fi de cuviință să pun concluzii pripite. Desfășurarea evenimentelor trebuie monitorizată în permanență și nu trebuie să ne lăsăm induși în eroare de efectele așa-ziselor „războaie mediatice”. Chiar și așa, pentru mine un lucru este cert: Federația Rusă nu va ceda Crimeea, indiferent de presiunile internaționale care v-or fi exercitate. Pentru ruși acesta ar fi probabil echivalentul unei catastrofe naționale, dat fiind încărcătura ideologică pe care o are Crimeea cu orașele Sevastopol și Kerci și nivelul de ridicare în slăvi a acestui fapt în mass-media rusă de la această oră.
CAPITOLUL III: SUCCESIUNEA STATELOR LA
DATORIILE ȘI ARHIVA DE STAT A URSS.
3.1 Noțiunea de „datorie de stat”.
Prin expresia „datorie de stat” Convenția de la Viena din 1983 cu privire la succesiunea statelor în materie de bunuri, arhive și datorii de stat întelege „orice obligațiune financiară a unui stat predecesor față de alt stat, o organizație internațională sau oricare alt subiect de drept internațional, născută în conformitate cu dreptul internațional”. Deși este foarte importantă expicarea noțiunii făcută de Convenția de la Viena din 1983, totuși aceast termen de „datorie de stat” nu redă în totalitate ansamblul obligațiilor financiare care apasă asupra bugetelor publice a unei țări. În viziunea mea ar fi fost mult mai corect să se fi inclus în Convenția de la Viena din 1983 noțiunea de „datorie publică”, care se referă la totalitatea datoriilor de stat, datoriile instituțiilor financiare de stat, unităților administrativ-teritoriale și unităților economice din sectorul public față de alte state, organizații internaționale, orice alte subiecte de drept internațional, persoane fizice sau juridice cu cetățenia sau sediul în țara de referință, ori de naționalitate străină.
3.2 Evoluția istorică a finanțelor Imperiului Rus.
Din punct de vedere istoric, sub aspect teritorial, URSS este succesorul Imperiului Rus. Din acest motiv ar fi incorect să nu începem analiza obligațiilor economice externe sovietice cu o scurtă precizare a acumulării și soartei datoriilor publice a succesorului acesteia.
Statele se îndatorau fianciar încă din cele mai vechi timpuri, însă o amploare deosebită procesul a luat în secolul al XIX-lea, astfel încât în prezent nu există nici un stat care nu are datorii. La fel a decurs și soarta Imperiului Rus și succesorilor acestuia.
Imperiul Rus s-a confruntat pentru prima dată cu un deficit bugetar cronic încă pe timpul domniei țarului Petru cel Mare, războaiele și investițiile în infrastructură au mâncat bugatul. Putem menționa că în 1705 alocările financiare pentru ducerea războiului au atins 96% din bugetul de stat. Atunci s-a decis să se acopere uriașul deficit bugetar prin creșterea semnificativă a impozitelor existente, introducerea de impozite noi și un control mai sever asupra strângerii impozitelor. Pe la mijlocul secolului din cauza imposibilității creșterii impozitelor directe, a sporit rolul impozitelor indirecte în formarea bugetului de stat. În 1763 are loc următoarea mare reformă economico-financiară, prin care au fost puse în circulație primele bancnote rusești, au încetat să existe vămile interne iar statul a început să emită obligațiuni. La începutul secolului al XIX-lea au avut loc emisiuni semnificative de bancnote și obligațiuni, ceea ce a generat o puternică inflație , astfel între anii 1805 și 1817 bancnote a ajuns egal cu 20% din valoarea monedei metalice de același nominal.
Aceste probleme au fost parțial rezolvate, apărând însă iarăși după înfrângerea în Războiul din Crimeea. Politica economică chibzuită, dusă de miniștrii finanțelor ruși din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au condus la rezolvarea problemei situației financiare precare a țării, aceasta realizându-se însă în mare parte prin intermediul emiterii de obligațiuni, ceea ce genera creșterea datoriei externe.
Pâna la Acordul de la Bretton Woods, monedele erau acoperite cu rezervele de metale prețioase ale statului emitent, în special în aur, banii putând fi oricând schimbați de cetățeni în aur. În aceste condiții, în prezentul capitol toate mențiunile cu privire la rublele Imperiului Rus se referă la rublele-aur („imperialul”), acesta fiind echivalentul a 0,74235 grame de aur.
Creșterea economică accentuată și exporturile de grâu au condus la reducerea dependenței de capitalul extern, scăderea datoriei externe și sporirea rezervelor valutare de stat la finele anilor 80’ ai secolului XIX. Anul 1891 a însemnat însă sfârșitul perioadei bune sub aspect financiar pentru Imperiul Rus, din cauza secetei statul a început să importe grâu, au mai apărut un șir întreg de factori negativi sub aspect economic. Pentru a rezolva deficitul bugetar statul s-a îndatorat masiv. Sub aspect financiar pentru Imperiul Rus a fost o catastrofă Războiul ruso-japonez. Ministerul Finanțelor a evaluat preliminar cheltuielile financiare adiacente acestuia la 1mld de ruble, în realitate acestea au fost egale cu 2,3 miliarde ruble, care au fost asigurate în mare parte de creșterea datoriei publice de la 6,6 la 8,7 miliarde ruble, în condițiile în care PNB-ul era de aproximativ 4 miliarde ruble.
La începutul Primului Război Mondial Imperiul Rus avea o datorie publică în valoare de 8,8 miliarde ruble și cele mai mari rezerve de aur – 1312 t. Războiul a avut un puternic efect distructiv asupra finanțelor statului, a crescut semnificativ inflația și datoria publică, rezervele de aur s-au redus semnificativ. În medie o zi de război costa statului în 1914 – 10 mln ruble , în 1915 – 24 mln ruble, în 1917 – 40 mln ruble, prin urmare datoria publică la finele anului 1917 a ajuns la 60 miliarde ruble. Trebuie de menționat acel fapt că din cele 60 miliarde ruble datorii publice, doar 8,06 miliarde erau datorii externe, celelalte obligațiuni au fost amplasate pe piața internă de capital.
V.Lenin a preluat conducerea Rusiei după o serie de evenimente la finele anului 1917. Comuniștii au ieșit din război semnând Tratatul de la Brest-Litovsk cu Germania, țara cade într-un război civil sângeros și îndelungat.
Drept urmare a celor enumerate mai sus statul a ajuns în imposibilitate de a-și achita datoriile. V. Lenin în 1917 a pus în practică principalele sale teze cu privire la viitoarea cârmuire a statului. Printre ideile puse în practică au fost: naționalizarea întreprinderilor din sectoarele-cheie ale economiei și declararea ca statul se află în imposibilitate obiectivă de plată, prin urmare creditorii nu v-or primi nimic din ceea ce împrumutaseră. Acesta a fost unul din puținele cazuri din istoria recentă în care un stat care a ajuns în incapacitate de plată a datoriilor nu a plătit creditorilor externi nimic din acestea, fără nici măcar să ofere ceva în schimb, să le reeșaloeze, sau să introducă un consiliu de administrație extern (cum a fost cazul Egiptului în 1881).
Creditorii externi erau foarte îngrijorați de situația împrumuturilor oferite, marea lor majoritate fiind acordată de Franța și Marea Britanie, prin urmare s-au implicat direct în susținerea părților beligerante și chiar au intervenit direct uneori. În cele din urmă trupele Antantei, văzând că comuniștii câștigă s-au retras împreună cu tot ce au putut lua cu ei.
Problema datoriilor externe, împreună cu încercările de extindere a orânduirii socialiste în alte țări au fost principalele motive care nu au permis URSS să obțină recunăașterea politică inernațională în primii ani a existenței sale. Situația sub acest aspect s-a schimbat după venirea la putere a lui I.Stalin, care nu prea susținea ideia „revoluției globale” și încerca să achiziționeze pe piața externă produse industriale, plătind cu aur peste valoarea acestora. Luând în calcul noua realitate politică de la Moscova, marile puteri au recunoscut URSS pe la mijlocul anilor 20’ al secolului XX și s-au angajat în numeroase raporturi comerciale cu aceasta, renunțând în mare parte la achitarea împrumuturile acordate și dobânda aferentă acestora.
3.2.1Aurul Imperiului Rus
Problema datoriilor de stat se află în stânsă legătură cu rezervele valutare a unei țări. Rezervele valutare a instituțiilor financiare de stat, în special cele în aur și alte metale prețioase, reprezintă principalul mijloc de garantare a creditelor primite. Metalele prețioase reprezenta și principalul mijloc de asigurare a bancnotelor, până în 1944, din acest motiv putea fi uneori întâlnită situația în care existau două cursuri valutare: unul pentru bancnote, altul pentru bani – aur, sau bani – argint.
În prezent garantarea creditelor se face de regulă printr-o declarație prin care se asigură creditorii cu privire la întorcerea împrumutului și procentelor aferente, precum și prin emiterea unor titluri de garanție asupra unei părți din rezervele de metale prețioase ale statului (care reprezintă de regulă 20-25 % din valoarea sumei primite). La începutul secolului XX garantarea creditelor externe se făcea prin transmiterea efectivă a aurului către creditor. În aceste condiții Imperiul Rus a transmis în anii 1914-1917 creditorilor externi aproximativ 493,18 t de aur. În aceste condiții, luând în calcul și extracția proprie, de aproximativ 20 t pe an, rezervele de aur ale Imperiului Rus la momentul acaparării puterii de către comuniști au ajuns la doar 852,4 t de aur, la care se mai adăugau încă 93 t de aur din tezaurul Regatului Român (care se păstrau la Moscova, începând cu anul 1917).
Pentru a proteja rezervele valutare ale țării aceste au fost evacuate începând cu anul 1915 din Sankt-Peterburg și celelalte orașe în Nijnii Novgorod și Kazan. Rezervele principale de metale prețioase se aflau în Kazan la începutul anului 1918. Pentru a preveni posibilitatea ajungerii acestora în mâinile monarhiștilor, s-au început lucrări pregătitoare pentru evacuarea rezervelor valutare. Orașul Kazan la scurt timp a ajuns sub stăpânirea monarhiștilor comandați de general-locotenentul V.Kappel, comuniștii reușind să evacueze doar 4,6 t de aur. Kappel a reușit să pună stăpânirea pe 505 t de aur, multe hârtii de valoare, argint și alte lucruri de preț. Acest aur a fost în scurt timp evacuat din Kazan și amplasat sub paza Legiunii Cehoslovace, din el se cumpăra armament și se plăteau angajamentele anterioare ale guvernului rus. Pe 7 februarie 1920 Legiune Cehoslovacă a cedat comuniștilor rezervele valutare care se aflau sub paza acestora, inclusiv aurul, cu condiția asigurării drumului de acces către Cehoslovacia, RSFS a primit înapoi aproximativ 316 t de aur. După primirea aurului s-a constatat ceea ce se presupunea de ceva vreme, ostașii din Legiunea Cehoslovacă au furat masiv din rezervele valutare imperiale. Fostul ministru de finanțe în guvernul amiralului Kolceak, care răspundea de rezervele valutare ale fostului Imperiu Rus, a declarat în 1921 într-o revistă londoneză că legionarii au furat 63 mln ruble , echivalentul a 48,8 t de aur, din care 12,4 t în aur din rezervele aflate sub paza acestora. După alte versiuni acastă sumă a fost transferată peste hotare de monarhiști . Ulterior I.Stalin a cerut președintelui Republicii Cehoslovacia în 1936 clarificarea situației cu banii furați de legionari, nu a primit însă nici un răspuns.
În conformitate cu dreptul statelor succesoare la o parte din patrimoniul statului predecesor, RSFS a împărțit rezervele sale de aur drep urmare a tratatelor de pace. În 1920 Estonia a primit 11,6 t; Letonia – 3,1 t; Lituania – 2,3 t; Polonia urma să primească 23,2 t , dar din diferite motive nu s-a pus în practică această decizie.
V.Lenin a declarat tezaurul român ca aparținând poporului român și că va fi retrocedat după cedarea Basarabiei, deși parțial înapoiate operele de artă și o parte din piesele cu valoare istorică, nici până în prezent aurul nu a fost primit de BNR.
Tratatul de pace de la Brest-Litovsk prevedea în sarcina RSFS depăgubiri colosale, printre care erau enumerate și 250 t de aur, din care Imperiul German a primit efectiv 98 t. Primul Război Mondial ia sfârșit și acest aur ajunge în depozitele franceze. Prin Tratatul de la Versailles s-a decis ca aurul rus să fie trecut în proprietatea Antantei.
Acordul de cooperare ruso-francez din 1997 a pus punct în problema datoriilor Imperiului Rus față de Franța (principalul său creditor). Federația Rusă a renunțat la pretențiile sale asupra aurului țarist și a reparațiilor pentru prejudiciile cauzate de intervenția străină din 1918-1921, Franța a renunțat la pretențiile sale privind creditele și procentele aferente acestora, în schimbul unei compensații de 400 mln $.
În perioada interbelică URSS nu a realizat datorii. Inițial URSS cumpăra produsele industriale în aur, spre exemplu pentru 200 t de aur au fost cumpărate nave comerciale în Suedia și Marea Britanie. Ulterior importul era plătit din valuta obținută din exporturi. Astfel că în perioada 1923 URSS deținea aproximativ 400 t de aur, iar în 1928 aceste rezerve au atins minimul de 150 t , în condițiile unei extracții anuale de 20 t. A urmat apoi industrializarea , banii pentru cumpărarea utilajelor se adunau de peste tot, chiar și din vânzarea operelor de artă la licitație în străinătate. Rezervele de aur nu au fost însă reduse, ci chiar au sporit, astfel că în 1941 URSS deținea cele mai mari rezerve din istoria sa – 2800 t de aur.
Trebuie de menționat acel fapt că din cauza nerecunoașterii internaționale a anexării Statelor Baltice de către URSS în 1940, aceasta din urmă nu a primit rezervele valutare a celor trei țări, ele fiind retrocedate Estoniei, Letoniei și Lituaniei abia după redobândirea independenței.
3.3 Datoriile de război ale URSS
Anterior războiului URSS nu credita pe nimeni și nici nu se împrumuta. Situația se schimbase însă în 1939 când prin Acordul comercial germano-sovietic părțile se creditau reciproc cu sume echivalente, din care ulterior se acoperea prețul produselor cumpărate.
După ce Germania atacă URSS pe 22 iunie 1941, în Marea Britanie și SUA s-a pus problema acordării asistenței militare noului aliat în război. A fost luată decizia includerii URSS în programul Lend-Lease , de asistență materială între statele aliate. În acest scop s-au început în septembrie la Moscova negocierile, pe 1 octombrie fiind semnat primul protocol de asistență militară. În acest scop URSS a primit de la SUA un credit în valoare de 1 miliarde $.
Conceptul de Lend-Lease a fost formulat în „ An Act to Promote the Defense of the United States ”, adoptat de către Congresul SUA pe 11 martie 1941, acesta prevedea acordarea președintelui prerogativei de a acorda ajutor militar oricărui stat a cărui apărare era considerată vitală pentru SUA. Ulterior Marea Britanie, Canada, Australia, Noua Zelanda și Republica Africa de Sud s-au alăturat acestui program cu condiții asemănătoare. Actul presupunea următoarele:
-materialele oferite (automobile, tehnica militară, armamentul, materia primă și alte obiecte), care au fost distruse, pierdute și folosite pe timpul războiului v-or fi gratuite;
-bunurile transmise prin acest program , rămase după terminarea războiului și apte de a fi utilizate în scopuri civile v-or fi plătite integral sau parțial , în baza creditelor pe termen lung oferite de către SUA (de principiu, credite fără rate);
-în cazul în care partea americană se va declara interesată , tehnica și echipamentul care nu au fost distruse sau pirdute urmează să fie întoarse SUA după terminarea războiului.
Per total, în perioada cât i s-a aplicat programul (1octombrie 1941 – 20 septembrie 1945), URSS a primit bunuri în valoare de 11,3 miliarde $ (preț la momentul expedierii sau 128 miliarde $ în prețurile anului 2008), în sens invers au fost livrate bunuri în valoare de 2 miliarde$. Raportat statistic la PIB-ul URSS, ajutorul primit prin programul Lend-Lease a reprezentat aproximativ 4 % din acesta. Deși sub aspectul tehnicii militare oferite importanța programului Lend-Lease pentru URSS nu a fost prea mare (cu excepția aviației) și a creat multe probleme adiacente, ajutorul a fost vital în ceea ce privește livrarea de: produse alimentare, explozibil, cupru, aluminiu, staniu, cobalt, produse petroliere, anvelope, automobile, încălțăminte, lână și utilaje industriale.
Imediat după terminarea războiului s-a pus problema restituirii tehnicii militare și a achitării bunurilor care erau apte să fie utilizate în scopuri civile. Cu returnarea a ceea ce a mai rămas din tehnica militară nu au apărut probleme. Totuși în ultimele luni ale războiului comandamentul militar sovietic a decis să utilizeze cu precădere tehnica militară primită prin Lend-Lease pentru a nu o mai returna. Adevăratele probleme au apărut în ceea ce privește bunurile susceptibile de utilizare civilă. Negocierile au început imediat după terminarea războiului, însă din cauza creșterii tensiunilor între foștii aliați nu au fost prea productive. SUA a cerut achitarea integrală a datoriei, URSS a oferit însă inițial o sumă mult mai mică, părțile nu s-au înțeles. Între timp SUA și Marea Britanie au semnat în 1946 un Acord privind achitarea datoriilor de război. În 1951 au avut loc noi negocieri , SUA a cerut achitarea a 800 mln $, însă URSS invocând precedentul britanic de reducere a datoriei a oferit doar 300 mln $, prin urmare părțile nu s-au înțeles nici de această dată. Abia în 1972 s-a reușit ajungerea la un acord cu privire la datoriile de război sovietice . Acordul stabilea că URSS datorează SUA 722 milioane$, cu termen de plată până în 2001, 48 milioane $ fiind achitați până la finele anului 1973. În 1974 URSS a sistat efectuarea plăților, protestând în acest sens contra adoptării de către SUA a Amendamentului Jackson–Vanik la Codul Comercial, care impunea mari restricții în comerțul cu partea sovietică. În 1990 au loc noi negocieri, prin care s-a stabilit că URSS mai avea de plătit 674 milioane $, cu termen de stingere a datoriilor – anul 2030.
3.4 Rezervele de aur ale URSS în perioada postbelică
Pe lângă produsele prevăzute în programul Lend-Lease URSS în perioada războiului cumpăra și alte produse, neprevăzute în aceasta , plata efectuându-se cu aur , de aici și rezultă scăderea rezervelor de aur a acesteia . URSS în perioada războiului a exportat masiv metale prețioase (în special aur), pentru crearea echipamentelor de radio-telecomunicație de înaltă calitate. Dimensiunile exportului de aur poate fi observat pe exemplul crucișătorului ușor „Edinburgh”, care pe 2 mai 1942 a fost scufundat pentru a nu nimeri în mâinile nemților, după ce a fost puternic avariat de un submarin german (împreună cu toată încărcătura sa, inclusiv 5,5 t de aur). Abia în 1981 și 1986 s-a reușit recuperarea acestei cantități de către două expediții, o treime din aur revenind Marii Britanii, în considerarea datoriilor de război.
După terminarea războiului URSS și-a folosit masiv rezervele de aur pentru a cumpăra utilaje industriale și a reconstrui zonele distruse. Chiar și în asemenea condiții la momentul decesului lui I.Stalin în rezervele de stat se aflau aproximativ: 2049,8 t de aur, 3261 t de argint, 29,9 t de platină și 52,4 t de platinide. La doar un an de la moartea acestuia rezervele de metale prețioase sovietice au început să se diminueze. Diminuarea a fost în mare parte determinată de schimbarea politicii interne a statului. Cu venirea la putere a lui N.Hrușciov statul a ajuns să fie un pic mai aproape de problemele cetățnilor. Pentru prima dată statul a început să cumpere masiv grâu de peste hotare, pentru a asigura nevoile alimentare a țării. Deși URSS a investit masiv după război în agricultură, ea a rămas cel mai mare importator de grâu până la încetarea existenței sale. Chiar și în condițiile în care începând cu anii 70’ URSS a devenit un mare exportator de hidrocarburi, totuși grâul era cumpărat din vânzările de metale prețioase. În aceste condiții în 1991 rezervele de aur ale URSS au ajuns la doar 290 t.
Spre deosebire de RSFS care a împărțit rezerva de aur a Imperiului Rus cu celelalte state succesoare , Federația Rusă nu a făcut acest lucru. Majoritatea rezervelor valutare, inclusiv tot aurul URSS se aflau pe teritoriul rus la momentul succesiunii statelor. La negocieri Federația Rusă a refuzat să discute separat rezervele valutare ex-sovietice de datoriile acesteia. Ulterior Rusia s-a obligat unilateral să achite datoriile externe ex-sovietice, în schimbul păstrării întregii rezerve valutare și a creanțelor externe. Celelalte state succesoare la scurt timp au acceptat aceasta expres, ori deși nu au fost de acord, nu puteau face nimic în sens contrar.
3.5 Activitatea economică din cadrul CAER
CAER a fost creată pe 5 ianuarie 1949, în baza unei decizii luate la negocierile de ordin economic a reprezentanțiror unora dintre țările Europei de Est.
În primii ani ai existenței sale acest nou subiect de drept internațional exista mai mult pe hârtie decât în fapt. Statele fondatoare a CAER au fost: Republica Populară Albania, Republica Populară Bulgaria, Republica Populară Ungaria, Republica Populară Polonia, Republica Populară Română, URSS și Republica Populară Cehoslovacia.
Ulterior CAER s-a extins, state membre au devenit: RDG (1950), Republica Populară Mongolia (1962), Cuba (1972), Vietnam (1978). Între timp din organizație a ieșit în 1961 Republica Populară Albania. Iugoslavia începând cu anul 1964 avea statut de membru asociat, observatori erau: Republica Popular Democrată Coreea (1956), Republica Populară Chineză (1961), Finlanda (1973), Mexic (1975), Irak (1975), Angola(1976), Nicaragua (1984), Republica Populară Mozambic (1985), Republica Democrată Afganistan (1986), Republica Popular Democrată Yemen (1986), Republica Popular Democrată Etiopia (1986), Republica Popular Democrată Laos (1986).
CAER abia după anul 1960 a început să desfășoare o activitate prolifică, în conformitate cu obiectivele nobile propuse în noul statut al organizației. Aceasta a avut loc datorită dorinței conducerii URSS de acrea o alternativă socialistă a organizațiilor de cooperare economică occidentale , gen CECO, CEE, precum și pieței unice. Aceasta nu a fost un lucru întâmplător, exista un real pericol ca o parte din statele socialiste să adere la acest gen de organizații, fapt confirmat și de tentativa Cehoslovaciei de a se alătura Planului Marshall.
Scopul creării organizației a fost aprofundarea cooperării economice și tehnico-științifice a statelor socialiste. Pe lângă aceasta se mai urmărea și crearea unor standarde și norme unice de producție a statelor participante, creșterea nivelului de industrializare a acestora și implicit a nivelului de trai a populației.
Pentru efectuarea plăților între statele participante s-a introdus ca o unitate monetară scriptulară – „rubla transferabilă”.
În anii 1972-1974 au fost create o serie de structuri specializate din cadrul CAER, care aveau menirea să gestioneze anumite ramuri ale economiei statelor membre. În 1973-1974 are loc însă o puternică criză energetică, drept consecință statele capitaliste și-au reorientat economiile către reducerea consumului de materii prime și resursele energetice regenerabile. Statele membre CAER nu au suferit direct de pe urma crizei petrolului, prin urmare ele nu au întreprins în acest sens nici un fel de măsuri de modernizare, aceasta a condus la o treptată rămânere în urmă față de acestea în plan economic.
De-a lungul istoriei sale CAER a avut un important rol în dezvoltarea statelor membre, prin intermediul acesteia realizându-se sute de proiecte de dezvoltare a capacității de producție. Cel mai mult au avut de câștigat statele mai înapoiate, URSS însă, cu excepția laturii politice nu a avut mari beneficii. Inițial URSS era principalul creditor în organizație, în perioada 1975-1985 partenerii datorau uniunii 15 miliarde ruble, însă în perioada 1986-1990 deja URSS era datoare cu 15 miliarde ruble.
Principalul factor generator al apariției datoriilor între statele membre a fost sistemul neefectiv de plăți prin intermediul „rublelor transferabile”. Nefiind o valută reală, schema schimburilor economice a ajuns să semene mai mult cu una de troc. În condițiile unui sold negativ a balanței comerciale în relațiile economice cu un alt stat membru CAER, datorită faptului că nu a fost conceput un mecanism eficient care să permită achitarea și în valută liber convertabilă datoria de stat creștea. În cazul în care balanța comercială a unor state membre CAER a fost aproape permanent negativă în raport cu celelalte state, cazul Cubei și a Coreei de Nord, ele au adunat datorii uriașe și nici nu-și făceau griji în privința achitării acestora. Pe de altă parte Polonia și Cehoslovacia au avut, de regulă, o balanță comercială pozitivă cu celelalte state membre CAER, în special cu URSS, prin urmare aceastea anual nu primeau sume enorme de bani, ceea ce genera scăderea rentabilității industriilor de export și le transforma într-un mare creditor în cadrul organizației.
Luând în calcul cele enumerate anterior, la reuniunea CAER din 1990 s-a pus problema renunțării la „rubla transferabilă” și utilizării în schimb a valutei liber convertibile, majoritatea statelor nu au dorit aceasta, prin urmare, pe 28 iunie 1991 este semnat la Budapesta Protocolul privind desființarea CAER. Unele din instituțiile sale financiare au supraviețuit acestui act, ele activând și în prezent.
3.6 Succesiunea în cazul datoriei de stat a URSS.
Problema succesiunii la datoria de stat a fostei URSS a făcut obiect de preocupare încă până la dezmembrarea formală a URSS, când la 28 octombrie 1991 este semnat între: Armenia, Bielarus, Kazahstan, Kirghizstan, Republica Moldova, Federația Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, URSS și țările occidentale creditoare, regrupate în cadrul G7, Memorandumul de înțelegere privind datoria URSS și a succesorilor săi față de creditorii străini. Importanța acestui acord a constat în reasigurarea creditorilor străini, în el afirmându-se in mod clar obligația colectiva și solidară a semnatarilor săi privitor la rambursarea deplină a datoriei de stat externe a URSS. Interesantă este însăși definiția datoriei externe, consacrată de Memorandum: prin „datorie externa” se înțeleg datoriile existente la data adoptării acestuia și care au fost contractate de la creditorii străini fie de catre guvernul URSS, fie de catre orice alte persoane juridice împuternicite in mod legal în acest scop. Concluzia care se prefigurează este următoarea: Memorandumul nu a specificat categoria concretă a creditorilor străini, reiese prin urmare că angajamentul statelor succesoare acoperea atât datoria publică, cât și datoria privata a fostei URSS. Cele menționate se desprinde în mod clar de la dispozițiile Convenției de la Viena din 1983, care nu tratează decât datoriile apărute între subiectele dreptului internațional.
Definiția „datoriei de stat externe” a URSS consacrată de Memorandum v-a fi menținută și cu ocazia încheierii ulterioare a altor acorduri având ca obiect reglementarea aceleiași probleme. Datoria privată a fostei URSS către sfârșitul anului 1991 se ridica la circa 67,9 miliarde $, ceea ce reprezinta o parte semnificativă din datoria externa totală a acesteia. În viziunea mea s-ar impune modificarea conținutului actual al definiției „datoriei de stat”, prin aceasta înțelegîndu-se orice tip de obligațiune financiară a statului predecesor existentă la data succesiunii statelor, această definiție ar permite includerea înțelesul termenului și al datoriilor forțele armateță de persoane fizice sau juridice, nu doar cele către alte subiecte de drept internațional cum e la momentul actual. Practica succesiunii statelor din fosta URSS în domeniul în cauză , ar contribui la perfecționarea reglementàrilor convenționale generale în materie.
Un alt acord ce se înscrie în procesul de reglementare a problemei datoriei externe a ex-URSS a fost Tratatul asupra succesiunii în privința datoriei de stat externe și actielor URSS, din 4 decembrie 1991, revizuit prin Acordul de amendare a Tratatului asupra succesiunii în privința datoriei de stat externe și activelor fostei URSS, din 13 martie 1992. Particularitatea soluțiilor găsite de aceste instrumente a constat în forțele armateptul că, pe cale convențională, a fost stabilită legătura între participarea la rambursarea datoriei și la divizarea bunurilor de stat ale URSS de peste hotare. Conexiunea data presupunea că acel succesor care nu-și va da concursul la rambursarea datoriei externe a URSS nu va putea beneficia nici de activele acesteia. Prin recurgerea la această modalitate s-a urmărit excluderea repetării situației cu Memorandumul din 28 octombrie 1991, când o parte din viitoarele state succesoare ale URSS au refuzat sa se lege prin clauzele sale.
Nici una din prevederile tratatelor sus-menționate nu va fi realizată. Opțiunile reținute prin acordurile amintite deveneau caduce pe măsură ce unul din debitori, și anume Federația Rusă, a purces în cea de-a doua jumătate a anului 1992 la preluarea cotelor-părți ale altor succesori din datoria externa sovietică în schimbul bunurilor de peste hotare ale fostei URSS ce le reveneau acestora. Rusia nu intenționa să-și reducă rolul său la un succesor „de rând”, ea dorind, atât din rațuni de ordin politic cât și economic, să conducă în calitate de continuatoare a URSS negocierile eu membrii G7.
Intreprinderea rusă, neîntâlnind practic nici un obsatcol serios din partea celorlalți codebitori, cu excepția Ucrainei, avea să se svârsească cu aceea că pe parcursul anilor 1992-1994 toate statele CSI au încheiat cu Federația Rusă acorduri bilaterale, prin care cotele lor parți din datoria de stat externa a URSS au fost transferate Rusiei, ultima primind în schimb cotele-părți ale acestor state în bunurile fostei URSS de peste hotare. Pe 2 aprilie 1993 la Paris de catre reprezentanții guvernelor țărilor creditoare și guvernul Federației Ruse sunt făcute doua declarații distincte. În prima guvernul Federației Ruse "…confirma angajamentul său de a onora integralitatea datoriilor fostei URSS forțele armatetă de creditorii strâini". La rândul sâu, în declarația țărilor creditoare se stabilea: "alocarea responsabilității achitării datoriei fostei URSS față de creditorii externi trebuie rezolvată prin intermediul acordurilor bilaterale încheiate intre Federația Rusă și alte state succcsoare ale fostei URSS cu acordul țărilor creditoare participante". Astfel, de aici putem trage concluzia că: prin încheierea unui acord bilateral de cesiune a datoriei țările creditoare sancționau trecerea de la succesiune la continuitate. Înțeleasă în acest mod, declarația reprezentanților statelor creditoare constituia un adevărat îndemn la încheierea acordurilor de cesiune a datoriei. Aceasta mărturisește cu prisosință alinierea statelor creditoare la poziția continuității Rusiei în materia datoriei externe a URSS, soluție dictată anume de realitățile politice și economice ale cazului examinat.
Prin expresia "bunuri de stat ale statului predecesor" Convenția de la Viena din 1983 înțelege "bunurile, drepturile și interesele care, la data succesiunii statelor și în conformitate cu dreptul intern al statului predecesor, aparțineau acestui stat" (art. 8). După criteriul amplasării lor, distingem bunuri de stat situate în interiorul statului predecesor și bunuri de stat situate în afara teritoriului acestuia.
Dacă ne referim la acordurile și deciziile adoptate în cadrul CSI în privinta problemelor succesiunii la bunurile de stat ale fostei URSS, obiectul lor de reglementare 1-au constituit, mai întâi de toate, bunurile care se aflau peste hotarele acesteia. Conform Acordului șefilor de state ale CSI cu privire la proprietatea de peste hotare a fostei URSS, din 30 decembrie 1991, statele participante la Comunitate au recunoscut în mod reciproc că fiecare din ele are dreptul la o anumită cotă-parte echitabilă din proprietatea fostei URSS de peste hotare și v-or contribui la realizarea acestui drept.
Convenția de la Viena din 1983 (art. 18 p. 1) în calitate de criteriu de repartiție a bunurilor de stat imobile ale statului dezmembrat situate în aforțele armatera teritoriului acestuia și a bunurilor sale mobile ne indica asupra principiului proporțiilor echitabile. Fără a pune la îndoială buna intenție a autorilor instrumentului convențional în materie de a lăsa la discreția părților unui raport de succesiune căutarea unor criterii ad hoc de repartiție a bunurilor de stat.
Principiul proporțiilor echitabile are un sens foarte general și poate fi supus diverselor interpretări. Trebuie să recunoaștem că, dând o asemenea substantă unei reguli de drept, aceasta ridică mai multe probleme decât câi de rezolvare. Pentru a evita survenirea unor posibile ambiguități la aplicarea practică a principiului în cauză, considerăm că ar fi binevenită dezvăluirea conținutului acestuia prin specificarea concretă a unor criterii deja întîlnite în practica mai multor state, în speță a celor apărute din dezmembrarea URSS. În această ordinea data de idei se înscrie Acordul eu privire la împărțirea întregii proprietăți de peste hotare a fostei URSS, din 6 iulie 1992. Semnatari lui au confirmat dreptul fiecărei parți la posesiunea, folosința și dispoziția asupra cotei-părți din bunurile fostei Uniuni Sovietice de peste hotare ce le revine lor, cu respectarea drepturilor intereselor altor parți, precum și a legilor acelor state pe teritoriul cărora se află patrimoniul în cauză. La baza calculării cotelor-părți amintite (de pildă: Federația Rusă – 61,34%; Ucraina -16,37 %; Belarus-4,13%; Kazahstan-3,87%; Uzbekistan-3,27%; Azerbaidjan-1,64%; Georgia-1,64%; Lituania-1,41%; Moldova-1,29 %; etc.) au stat astfel de criterii ca: cota-parte a republicilor la export, la import, la producerca venitului național, la numărul populației URSS pe parcursul anilor 1986-1990. Cu titlu orientativ în vederea perfecționării reglementărilor internaționale ar mai putea fi reținut și un asemenea criteriu cum este valoarea impozitelor percepute în teritoriul separat în raport cu valoarea totală a încasărilor provenite de la ansamblul contribuabililor statului dezmembrat.
Pornind de la faptul că soarta bunurilor fostei URSS de peste hotare a fost legată în mod direct de problema datoriei sale externe, statele părți ale Acordului din 6 iulie 1992 au reieșit din interdependența dintre obligațiunea de a participa la rambursarea datoriei de stat externe a fostei URSS și realizarea dreptului de proprietate a fiecărei din parți la cota-parte ce i se cuvenea din întreaga proprietate de peste hotare a fostei URSS. Însă interdependența stabilită prin Acordul sus-numit (art. 3 alin. 1) în practica s-a realizat prin aceea că Rusia, începând cu cea de-a doua jumătate a anului 1992, pe calea acordurilor bilaterale încheiate cu alte state ale CSI, a procedat la preluarea cotelor-părți ale acestora din datoria de stat externă sovietica în schimbul activelor URSS de peste hotare la care aceste state pretindeau.
Totodată, pretențiile de continuitate ale Rusiei, iar pe această cale și intenția acesteia de a-și răsfrânge jurisdicția asupra bunurilor URSS de peste hotare, s-au realizat la etapa data și cu prețul încălcării acordurilor încheiate între statele CSI. Un act de atentare la bunurile unora din statele succesoare ale fostei URSS 1-a constituit anume Decretul Președintelui Federației Ruse "Cu privire la proprietatea de stat a fostei URSS de peste hotare", din 8 februarie 1993. Potrivit acestuia "Federația Rusă – ca stat continuator al URSS – își asuma toate drepturile asupra proprietății imobile și mobile a fostei URSS situate peste hotare, precum și îndeplinirea tuturor obligațiunilor legate de utilizarea acestei proprietăți". Chiar dacă Rusia la data de 8 februarie 1993 avea la activ încheiate mai multe acorduri prin care ea își asuma achitarea cotelor-părți ale statelor co-contractante din datoria sovietică în schimbul bunurilor fostei URSS de peste hotare, aceasta urma sa tină cont și de drepturile acelor state succesoare cu care încă nu fusese încheiate atare acorduri.
3.6.1 Soarta datoriei de stat a URSS
Către sfârșitul existenței sale URSS a adunat o datori semnificativă, 67,9 miliarde $. Creditorii externi s-au arătat foarte îngrijorați de soarta banilor lor. Prin urmare aceștia cu fiece ocazie posibilă aminteau despre datorii. Situația s-a clarificat după ce Federația Rusă a preluat unilateral în sarcina sa toată activitate economică externă a uniunii, ulterior confirmând aceasta prin acorduri bilaterale, către finele anului 1992.
Anii următori Federația Rusă a început să achite din datoria externă sovietică. Plata datoriilor s-a realizat cu regularitate, astfel în anul 2013 au fost achitate ultimele 3,6 miliarde $ către Finlanda, Cehia și Muntenegru. În mare parte Federația Rusă a rambursat datoria sovietică în valută, parțial aceasta a fost însă plătită și în bunuri și servicii.
La momentul destrămării sale URSS era un important creditor, în special a statelor membre CAER. Din nefericire însă, majoritatea creditelor sovietice au fost acordate unor state care chiar și în condițiile existenței unei dorințe de a le achita, integral nu ar fi reușit să o facă niciodată.
Prin urmare, Moscova a șters zeci de miliarde de dolari din datoria altor state față de Uniunea Sovietică. În special, Rusia a șters cea mai mare parte dintre datoriile Coreei de Nord, Cubei, Afganistanului, Angolei, Vietnamului și Mongoliei.
Spre exemplu, Cuba s-a aflat în incapacitate de plată a datoriilor la sfârșitul anilor 80', însă țara, ale cărei venituri din export se ridică în prezent la 13 miliarde de euro anual, încearcă să-și restructureze vechile obligații pentru a-și îmbunătăți credibilitatea internațională.
Rusia și Cuba au semnat discret în octombrie 2013 un acord care anulează 90% din cele 32 miliarde de dolari pe care insula comunistă îi datora URSS. Acordul final, care a fost aprobat de către Duma de Stat (camera inferioară a parlamentului rus), prevede ca Havana urmează să plătească 2,3 miliarde de euro Rusiei în următorii zece ani, iar Moscova să anuleze cele 21 de miliarde de euro restante.
După anunțare, acordul Cubei cu Rusia a nemulțumit celelalte țări ale Clubului de la Paris, organizație neoficială a statelor creditoare, printre care Germania, Japonia și Franța, iar Moscova a fost acuzată că acționează singură, fără a se fi consultat cu partenerii. În același timp, reprezentanții diplomatici ruși au declart că: „Clubul de la Paris ar trebui să fie mulțumit, pentru că o importantă sumă de bani nu mai este în joc, ceea ce face mult mai probabil un acord final”,
în contextul în care restul datoriei cubaneze față de alte țări se ridică la doar 3,5-4,5 miliarde de euro.
5.7 Împărțirea arhivei de stat a URSS
O varietate a bunurilor de stat, cel puțin după originea lor, sunt arhivele de stat. Cu toate acestea, în Convenția de la Viena din 1983 problema privind succesiunea în materia arhivelor de stat este expusă într-o parte specială, ceea ce nu este deloc întâmplător, datorită anume particularității acestei probleme.
Pornind de la caracterul indivizibil al arhivelor statului predecesor, Convenția de la Viena din 1983 consacră principiul integrității fondurilor arhivistice de stat. Acest principiu și-a găsit întruchiparea în Acordul cu privire la succesiunea la arhivele de stat ale fostei URSS, încheiat la 6 iulie 1992 în cadrul CSI. Prin urmare marea majoritate a arhivelor de stat sovietice au rămas în rezervele arhivelor de stat a Federației Ruse.
Cutuma dreptului internațional public prevede că arhivele de stat sunt cedate către statul succesor în mod gratuit, totuși pot fi uneori percepute unele sume de bani pentru transport sau activitățile de depistare și înregistrare a documentelor de arhivă care urmează a fi predate.
În anii ce au urmat dezmembrării URSS, Federația Rusă a predat celorlalte state succesoare pe baza unor acorduri bilaterale o parte din documentele de arhivă de care acestea erau interesate, percepând în acest sens costul transportului.
Trebuie de menționat acel fapt că Federația Rusă a moștenit de la URSS și o cantitate semnificativă de documente de arhivă care privesc alte state, mai ales din perioada celui de-al doilea război mondial. Printre documentele de acest gen se numără mai ales dosarele personale ale prizonierilor de război. În condițiile în care aceste documente nu mai prezintă acuma un oarecare interes pentru partea rusă și ocupă un spațiu semnificativ, s-a încercat să se scape de ele. Federația Rusă a propus statelor interesate să le ia, în acest sens plătind contravaloarea transportului, activității de depistare și sistematizare a acestora. Deși parțial acest tip de arhive a părăsit depozitele rusești, au mai rămas în special cele aparținând prizonierilor de război români. Federația Rusă a evaluat fiecare dosar la aproximativ 2 $, România a refuzat plata acestei sume.
CONCLUZII
Dezmembrarea URSS a fost indiscutabil o catastrofă pentru o mare parte din populația acesteia, de la a cărui efect psihologic mulți nici până în prezent nu și-au revenit pe deplin. Dacă privim situația din alte puncte de vedere, putem constata apariția pe hartă a 15 state suverane și încă câteva entități autoproclamate și nerecunoscute pe plan internațional, sau doar parțial recunoscute.
În același timp, din perspectiva dreptului internațional public, dezmembrarea URSS a fost un caz special, care a generat o mulțime de situații inedite. Prin urmare, practica dreptului internațional creată în cazul dezmembrării URSS poate fi privită drept un important precedent pentru rezolvarea unor ipotetice situații ulteriore.
În altă ordine de idei, nu trebuie să neglijăm acel fapt că nici până în prezent nu au fost rezolvate toate problemele legate de succesiunea statelor. Chiar și acolo unde pare că deja a fost totul rezolvat, adesea apar noi probleme. Aceste fapte sunt cu atât mai grave cu cât marea majoritate a bunurilor care constituie mărul discordiei în relațiile dintre statele succesoare nu mai există fizic în prezent sau se află într-o stare deplorabilă, nemaiputând fi utilizate. Pentru asemenea tipuri de bunuri statele succesoare cer să fie despăgubite, cereri care se lovesc de lipsa totală de dorință de a le soluționa favorabil a celor către care se adresează. Aceasta mă face să cred că într-un târziu, se v-a ajunge la semnarea unor acorduri de renunțare la pretențiile reciproce, pentru aceasta însă, este necesară maturizarea politică a guvernelor statelor ex-sovietice.
În condițiile în care Convenția de la Viena din 1983 privind succesiunea statelor în materie de bunuri, datorii și arhivă de stat nu era în vigoare, poate fi considerat lăudabil acel fapt că inițial s-a vehiculat ideea unei împărțiri echitabile a tuturor bunurilor de stat, precum și a datoriilor externe. Din păcate în realitate aceasta nu s-a întâmplat chiar așa.
O pată neagră asupra procesului de negociere a succesiunii bunurilor fostei uniuni îl reprezintă și faptul că în ultimii 2-3 ani al existenței URSS republicile unionale încercau în orice mod posibil să se fraudeze reciproc în eventualitatea unei așteptate dezmembrări a statului sovietic. Din acest punct de vedere cel mai elocvent este exemplul modificării amplasării unităților militare și a depozitelor de armament în ultimii ani al existenței URSS. Aici putem menționa faptul că Uzbekistanul a primit ca moștenire marea majoritate a armamentului și muniției din regiunea Asiei Centrale, avantajate din acest punct de vedere au fost și Ucraina, Belarus și Federația Rusă. În același timp celelalte republici unionale au pierdut semnificativ sub acest aspect.
Încercarea republicilor unionale de a reâmpărți bunurile de stat poate fi sesizată și în cazul bunurilor civile, în special a vagoanelor, navelor, parcului auto, investițiilor strategice în economie din ultimii ani de existență a URSS. Situația devine și mai gravă dacă luăm în considerare tentativele eșuate de modificare a granițelor republicilor unionale.
Lucrurile devin și mai dubioase în cazul datoriilor de stat. Deși au existat înțelegeri prealabile privind soarta acestora, la scurt timp Federația Rusă a declarat unilateral că își asumă toate aceste obligații în schimul tuturor creanțelor externe și al rezervelor valutare ex-sovietice. Deși aparent nu ar fi fost încălcări, dacă luăm în calcul acordurile bilaterale pe această problemă di 1992-1994, totuși pare stranie situația Ucrainei. Federația Rusă a refuzat Ucrainei dreptul acesteia la cota-parte ce îi revinea din activitatea economică externă sovietică, fapt care clar reprezintă o încălcare a dreptului internațional.
Luând în calcul cele anterior menționate, am ajuns la concluzi că prevederile Convenției de la Viena din 1983 privind succesiunea statelor în materie de bunuri, datorii și arhivă de stat, ar fi întâlnit mari probleme în ceea ce privește punerea sa în aplicare, dacă se alegea această variantă. Consider că prevederile Convenției de la Viena din 1983 au importanță practică doar în cazul în care din dezmembrare rezultă două sau trei state succesoare. În situații mult mai complexe, gen dezmembrarea URSS din care rezultă concomitent un număr mare de state succesoare, aplicarea Convenției de la Viena din 1983 în forma sa actuală ar fi problematică, chiar și în situația semnării unor acorduri preliminare asupra problemei. Nerespectarea acordurilor inițiale cu privire la soarta datoriilor externe a URSS reprezintă unul din motivele care mă fac să mă îndoiesc în aplicabilitatea pe scară largă a Convenției de la Viena din 1983.
Consider că în situațile în care apar concomitent un număr mare de state succesoare, este necesar stabilirea unui arbitraj exterior asupra împărțirii bunurilor și datoriilor de stat. În acest sens ar fi recomandabilă crearea unui comitet special în cadrul ONU, care să fie format doar din experți în domeniu și a cărui decizii să nu poată fi atacate de Consiliul de Securitate ONU. În atribuțiile acestei structuri ar trebui să intre asistența statelor succesoare în ajungerea la compromisuri pe cazurile de succesiune, redactarea texturilor finale ale acorduilor, precum și atribuții de control în ceea ce privește respectarea înțelegerilor și a dreptului internațional per ansamblu.
O importanță sporită pentru practica dreptului internațional public o poate repezenta cazul CFAU al CSI. Structura în cauză a fost o tentativă de a păstra unită măcar o parte din forțele armate sovietice.
Deși ca finalitate păstrarea în indiviziune a Flotei Mării Negre în subordine CFAU al CSI a fost un mare eșec, totuși s-a demonstrat posibilitatea practică a unei „succesiuni incomplete” a statelor la bunurile de stat.
„Succesiunea incompletă” ar avea sorți de izbândă relativ mari, mai ales în cazul unor ramuri ale industriei cu o puternică interdependență între întreprinderi, care ar ajunge în urma succesiunii statelor pe teritoriul unor țări diferite, prin urmare ar exista un risc sporit de pierdere a acestor intreprinderi, cu condiția rentabilității acestora. Aici putem menționa cazul industriei constructoare de aparate de zbor a URSS, întreprinderile căreia au ajuns pe teritoriul a cinci state diferite. Aceasta a generat o scădere dramatică a reprezentării pe piața internațională a aparatelor de zbor al producătorilor ex-sovietici, care anterior ocupau locul secund în domeniu la nivel mondial.
În viziunea mea, procesul de globalizare care are loc în prezent, deși nu poate înlătura pe moment apariția cazurilor de dezmembrare a statelor, totuși va genera apariția pe viitor a unui număr mare de cazuri de „succesiuni incomplete”. Deși dezmembrarea URSS a deschis calea acestui proces, nu a dat însă și un exemplu care să se perpetueze în timp. Petru viabilitatea unor asemenea structuri v-or fi necesare o bună cooperare între statele succesoare, precum și o conducere fermă și imparțială a primelor. Din punct de vedere a dreptului internațional aceste structuri v-or putea fi organizații internaționale specializate sau simple societăți comerciale, în funcție de scopul creării lor.
O problemă foarte gravă o reprezintă încălcarea sistematică a dreptului internațional. Această problemă își are rădăcinile în originile cutumiare a dreptului internațional și al codificării insuficiente a acestuia.
Părțile slabe ale dreptului internațional public pot fi observate în acele situații în care se invocă un pricipiu contra altor principii, cum a fost cazul Kosovo și al Crimeei. În lipsa unei ierarhii stricte a principiilor de drept internațional public, riscăm să ne întâlnim din ce în ce mai des cu asemenea situații, în condițiile în care războiul a fost scos în afara legii.
Dar până la urmă, prevederea legală nu poate fi considerată ca având valoare dacă nu se și aplică. Pe moment nu există un mecanism eficient în ceea ce privește verificarea aplicării corecte a dreptului internațional public.
Consider că evenimentele ultimilor ani din Kosovo, Irak, Libia, Siria și Ucraina au demonstrat ineficiența ONU ca principala organizație internațională, sub forma pe care o are în prezent. Pe moment, ONU ca eficiență în ceea ce privește vegherea la respectarea dreptului internațional se apropie de ineficiența Ligii Națiunilor anterior celui de-ai doilea război modial.
Consider că reformarea ONU și codificarea normelor cutumiare din dreptul internațional reprezintă principala soluție pentru restabilirea ordinii de drept în relațiile internaționale, inclusiv și în cazul problemelor de succesiune.
ANEXE
ANEXA NR.I
HARTA EXPANSIUNII URSS ÎN EUROPA 1939-1940
ANEXA NR.II
HARTA URSS 1945-1991
ANEXA NR III
FLUCTUAȚIA REZERVELOR DE AUR (în tone) ALE IMPERIULUI RUS, RSFS ȘI URSS.
BIBLIOGRAFIE
ACTE JURIDICE:
Acordul Comercial sovieto-american din 1972;
Acordul cu privire la împărțirea întregii proprietăți de peste hotare a fostei URSS, din 6 iulie 1992;
Acordului de cooperarea în folosirea Mării Azov și Strâmtorii Kerci, 24 decembrie 2003;
Acordul privind împărțirea parcurilor de inventar a vagoanelor marfare și containerelor ale fostului Minister al Căilor de Comunicație al URSS între statele participante la Comunitate, Republica Azerbaidjan, Republica Georgia, Republica Letona, Republica Lituaniană, Republica Estoniana și utilizarea lor în comun în continuare, din 22 ianuarie 1993;
Acordul de la Bretton Woods, 1944;
Acordul dintre RSFS Rusă și Iran , Moscova, 26 februarie 1921;
Amendamentului Jackson–Vanik la Codul Comercial al SUA, 1974;
Constituția Ucrainei din 28 iunie 1996, cu modificările din 2004;
Constituția URSS din 1936;
Constituția URSS din 1977, cu modificările introduse prin Legea URSS din 1 decembrie 1988;
Convenția de la Viena privind succesiunea statelor în materie de bunuri, datorii și arhivă de stat , din 8 aprilie 1983;
Declarația de independență a Republicii Autonome Crimeea și orașului Sevastopol , din 11.03;
Decizia Tribunalului Suprem al URSS din 24.12.1953. Cazul Beria;
Manifestul Împărătesei Ecaterina a II-a din 19 aprilie 1783 privind alipirea la Imperiul Rus a Crimeei și peninsulei Taman;
Memorandumul de la Budapesta, 5 decembrie 1994;
Tratatul de la Harkov, 21 aprilie 2010;
Protocolul de la Lisabona, 23 mai 1992;
Tratatul de la Versailles, din 28 iunie 1919;
Statutul CAER, 14 decembrie 1959. Buletinul Oficial al Republicii Populare Române nr.7 din 7 mai 1960.
TRATATE,CURSURI UNIVERSITARE, ENCICLOPEDII
N.Bagrov, „Crimeea: timpul speranțelor și neliniștii”, Simferopol , 1996;
Kenneth Christie, Robert Cribb; „ Historical Injustice and Democratic Transition in Eastern Asia and Northern Europe: Ghosts at the Table of Democracy”. Editura: Routledge Curzon; New York 2002 ISBN 0700715991;
Fedorovîh Andrei, „Prblema împărțirii Flotei Mării Negre în relațiile ruso-ucrainene (1991-2000)” , Academia de Științe a Rusiei . Institutul Rus de Istorie, Moscova 2008;
D.Iavornițkii „Istoria kazacilor zaporojeni” vol.1 ; Editura: Literatura Ucrainei, Lvov, 1990;
O.Kuznețova, I.Șapkin „Istori economiei”, Curs universitar. Editura INFRA-M , Moscova 2002;
Ioan Scurtu, Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu, „Istoria Românilor între anii 1918-1940”, Universitatea din București, 2002;
J. D.Smele „Europe-Asia Studies”, Vol. 46, No. 8, „Soviet and East European History”, (1994);
David J. Smith, „The Baltic States: Estonia, Latvia and Lithuania”; ISBN 0415285801;
Velișcu Viorel, Pîrvu Loredana. „Drept Internațional Public” Editura: SITECH; Craiova; 2012;
N.Voznesenskii „Economia de război a URSS în perioada Războiului pentru apărarea patriei”; Editura: Gospolitizdat , Moscova; 1948;
Marea Enciclopedie Sovietică, vol 9, Editura: Enciclopedia Sovietica; Moscova;1972;
Marea Enciclopedie Sovietică, vol 14, Editura: Enciclopedia Sovietica; Moscova;1973;
Marea Enciclopedie Sovietică, vol 24/2, Editura: Enciclopedia Sovietica; Moscova; 1977;
The World Book Encyclopedia ISBN 0716601036.
ARTICOLE
Andrei Feodorovîh. „Împărțirea flotei Mării Negre în cifre și date”, Revista de istorie – „Klio”, Sankt-Peterburg 2008;
Viaceslav Zarubin „Foametea din anii 1921-1923 în Crimeea”;
Interviul lui Iosif Stalin „Cu privire la Discursul de la Fulton a lui W.Churchill”; Ziarul: „Pravda” , Moscova , 14 martie 1946;
„Five Years of Dates”; Reista: „Time”; luni, 24 iunie 1940;
„Orzeł" znów popłynie” Revista: „Rzeczpospolitej Militaria”; 1998-08-27;
„Tuzla discordiei: după 5 ani”, Ziarul “Ucraina astăzi” 17.10.2008.
SITEOGRAFIE
http://www.afsa.org
http://news.kremlin.ru/news/20654
http://rusnavy.com/history/interesting/orel.html
http://www.segodnya.ua/ukraine/tuzla-razdora-5-let-cpuctja.html
http://www.urm.lt
BIBLIOGRAFIE
ACTE JURIDICE:
Acordul Comercial sovieto-american din 1972;
Acordul cu privire la împărțirea întregii proprietăți de peste hotare a fostei URSS, din 6 iulie 1992;
Acordului de cooperarea în folosirea Mării Azov și Strâmtorii Kerci, 24 decembrie 2003;
Acordul privind împărțirea parcurilor de inventar a vagoanelor marfare și containerelor ale fostului Minister al Căilor de Comunicație al URSS între statele participante la Comunitate, Republica Azerbaidjan, Republica Georgia, Republica Letona, Republica Lituaniană, Republica Estoniana și utilizarea lor în comun în continuare, din 22 ianuarie 1993;
Acordul de la Bretton Woods, 1944;
Acordul dintre RSFS Rusă și Iran , Moscova, 26 februarie 1921;
Amendamentului Jackson–Vanik la Codul Comercial al SUA, 1974;
Constituția Ucrainei din 28 iunie 1996, cu modificările din 2004;
Constituția URSS din 1936;
Constituția URSS din 1977, cu modificările introduse prin Legea URSS din 1 decembrie 1988;
Convenția de la Viena privind succesiunea statelor în materie de bunuri, datorii și arhivă de stat , din 8 aprilie 1983;
Declarația de independență a Republicii Autonome Crimeea și orașului Sevastopol , din 11.03;
Decizia Tribunalului Suprem al URSS din 24.12.1953. Cazul Beria;
Manifestul Împărătesei Ecaterina a II-a din 19 aprilie 1783 privind alipirea la Imperiul Rus a Crimeei și peninsulei Taman;
Memorandumul de la Budapesta, 5 decembrie 1994;
Tratatul de la Harkov, 21 aprilie 2010;
Protocolul de la Lisabona, 23 mai 1992;
Tratatul de la Versailles, din 28 iunie 1919;
Statutul CAER, 14 decembrie 1959. Buletinul Oficial al Republicii Populare Române nr.7 din 7 mai 1960.
TRATATE,CURSURI UNIVERSITARE, ENCICLOPEDII
N.Bagrov, „Crimeea: timpul speranțelor și neliniștii”, Simferopol , 1996;
Kenneth Christie, Robert Cribb; „ Historical Injustice and Democratic Transition in Eastern Asia and Northern Europe: Ghosts at the Table of Democracy”. Editura: Routledge Curzon; New York 2002 ISBN 0700715991;
Fedorovîh Andrei, „Prblema împărțirii Flotei Mării Negre în relațiile ruso-ucrainene (1991-2000)” , Academia de Științe a Rusiei . Institutul Rus de Istorie, Moscova 2008;
D.Iavornițkii „Istoria kazacilor zaporojeni” vol.1 ; Editura: Literatura Ucrainei, Lvov, 1990;
O.Kuznețova, I.Șapkin „Istori economiei”, Curs universitar. Editura INFRA-M , Moscova 2002;
Ioan Scurtu, Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu, „Istoria Românilor între anii 1918-1940”, Universitatea din București, 2002;
J. D.Smele „Europe-Asia Studies”, Vol. 46, No. 8, „Soviet and East European History”, (1994);
David J. Smith, „The Baltic States: Estonia, Latvia and Lithuania”; ISBN 0415285801;
Velișcu Viorel, Pîrvu Loredana. „Drept Internațional Public” Editura: SITECH; Craiova; 2012;
N.Voznesenskii „Economia de război a URSS în perioada Războiului pentru apărarea patriei”; Editura: Gospolitizdat , Moscova; 1948;
Marea Enciclopedie Sovietică, vol 9, Editura: Enciclopedia Sovietica; Moscova;1972;
Marea Enciclopedie Sovietică, vol 14, Editura: Enciclopedia Sovietica; Moscova;1973;
Marea Enciclopedie Sovietică, vol 24/2, Editura: Enciclopedia Sovietica; Moscova; 1977;
The World Book Encyclopedia ISBN 0716601036.
ARTICOLE
Andrei Feodorovîh. „Împărțirea flotei Mării Negre în cifre și date”, Revista de istorie – „Klio”, Sankt-Peterburg 2008;
Viaceslav Zarubin „Foametea din anii 1921-1923 în Crimeea”;
Interviul lui Iosif Stalin „Cu privire la Discursul de la Fulton a lui W.Churchill”; Ziarul: „Pravda” , Moscova , 14 martie 1946;
„Five Years of Dates”; Reista: „Time”; luni, 24 iunie 1940;
„Orzeł" znów popłynie” Revista: „Rzeczpospolitej Militaria”; 1998-08-27;
„Tuzla discordiei: după 5 ani”, Ziarul “Ucraina astăzi” 17.10.2008.
SITEOGRAFIE
http://www.afsa.org
http://news.kremlin.ru/news/20654
http://rusnavy.com/history/interesting/orel.html
http://www.segodnya.ua/ukraine/tuzla-razdora-5-let-cpuctja.html
http://www.urm.lt
ANEXE
ANEXA NR.I
HARTA EXPANSIUNII URSS ÎN EUROPA 1939-1940
ANEXA NR.II
HARTA URSS 1945-1991
ANEXA NR III
FLUCTUAȚIA REZERVELOR DE AUR (în tone) ALE IMPERIULUI RUS, RSFS ȘI URSS.
s
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Succesiunea Statelor In Cazul Destramarii Urss la Bunuri, Datorii Si Arhive de Stat (ID: 108209)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.