Succesiunea Mod de Dobandire a Dreptului de Proprietate

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1 – Noțiunea și clasificarea modurilor de dobândire a proprietății

1.1. Considerații generale

1.2. Clasificarea modurilor de dobândire a drepturilor reale

Capitolul 2 – Convenția sau contractul – mod de dobândire a dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale

2.1. Noțiune. Scurt istoric

2.2. Efectul translativ al convenției. Excepții

Capitolul 3 – Accesiunea – mod de dobândire a proprietății

3.1. Noțiunea și felurile accesiunii

3.2. Accesiunea imobiliară

3.2.1. Accesiunea imobiliară naturală

3.2.2. Aluviunea

3.2.3. Avulsiunea

3.2.4. Insulele și prundișurile

3.2.5. Accesiunea albiei unui râu care și-a schimbat cursul în mod natural

3.2.6. Accesiunea animalelor sălbatice

3.3.2. Lucrările efectuate de o persoană, cu materialele ei pe terenul unei alte persoane

3.3.3. Tratamentu juridic al constructorului de rea credință

3.3.4. Tratamentul juridic al constructorului de bună credință

3.3.5. Accesiunea mobiliară

3.3.6. Adjoncțiunea

3.3.7. Specificațiunea

3.3.8. Confuziunea sau amestecul

Capitolul 4 – Uzucapiunea sau prescripția achizitivă – mod de dobândirea a dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi principale imobiliare

4.1. Considerații generale

4.2. Noțiunea, reglementarea și justificarea uzucapiunii

4.3. Domeniul de aplicare al uzucapiunii

4.4. Posesia utilă – condiție esențială a uzucapiunii

4.5. Clasificarea uzucapiunii

4.6. Uzucapiunea în sistemul codului civil

4.6.1. Uzucapiunea de 30 de ani

4.6.2. Uzucapiunea de 10 până 20 de ani

4.6.2.1. Reglementarea. Domeniul de aplicare. Enumerarea condițiilor

4.6.2.2. Justul titlu

4.6.2.3. Buna credință – condiție a uzucapiunii de scurtă durată

4.6.2.4. Termenul uzucapiunii de scurtă durată

4.7. Uzucapiunea în sistemul cărților funciare

4.7.1. Succesiunea legilor în timp în această materie

4.7.2 Uzucapiune tabulară

4.7.3. Uzucapiunea extratabulară

4.7.4 Sancțiunea posesiilor

4.7.5 Modul de calcul al termenului de uzucapiune

4.7.5.1 Începutul și sfârșitul termenului de uzucapiune

4.7.5.2 Întreruperea prescripției achizitive

4.7.5.3 Suspendare prescripției achizitive

4.8. Efectul uzucapiunii:

4.8.1. Efectul principal al uzucapiunii

4.8.2 Invocarea uzucapiunii

4.9. Renunțarea la prescripția achizitivă

Capitolul 5 – Buna credință – mod de dobândire a dreptului de proprietate

5.1. Dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil pe baza posesiei din buna credință

5.2 Dobândirea fructelor civile prin posesia de bună credință

Capitolul 6 – Alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale

6.1. Tradițiunea

6.1.1. Noțiune și domeniu de aplicare

6.2 Ocupațiunea

6.2.1 Noțiunea și domeniul de aplicare

6.3 Hotărârea judecătorească

6.3.1 Noțiune și domeniul de aplicare

Capitolul 7 – Succesiunea – mod de dobândire a dreptului de proprietate

7.1. Noțiune – precizări terminologice

7.2. Felurile moștenirii

7.2.1. Succesiunea legală. Noțiune. Condiții

7.2.2. Vocația succesorală legală

7.2.3. Nedemnitatea succesorală

7.2.4. Drepturile statului asupra moștenirii vacante. Noțiune. Natura juridică

7.3. Succesiunea testamentară. Definiție caractere juridice și cuprinsul testamentului

7.3.1. Definiție

7.3.2. Caractere juridice

7.3.3. Definiția legală a testamentului

7.3.4. Cuprinsul testamentului

7.3.5. Condiții generale de formă pentru validitatea testamentului

7.3.6. Sancțiunea nerespectării condițiilor de formă

7.3.7. Diferite feluri de testamente. Condiții speciale de formă

CONCLUZII

Bibliografie

Introducere

Proprietatea a luat ființă o dată cu apariția omului pe pământ și este cunoscută încă din timpurile antichității, ale formării civilizației. Proprietatea și modurile sale de dobândire au evoluat în timp o dată cu dezvoltarea omenirii și a economiei, a statului în general într-un sens larg cuvântul proprietate exprimă totalitatea relațiilor d producție și într-un sens restrâns, spre a exprima numai o parte – partea hotărâtoare – a acestor relații și anume însușirea, apropierea, într-o formă socială a obiectelor naturii.

Oricare ar fi, fermele aproprieri în sens economic, procesul aproprierii obiectelor naturii constituie o condiție de existență a oricărei societăți.

Proprietatea în sens economic, a existat încă din orânduirea comunei primitive, când nu exista statul și dreptul și deci când nu există nici dreptul de proprietate.

Dreptul de proprietate apare numai odată de apariția societății sclavagiste, deci odată cu apariția claselor antagoniste, a statului și dreptului, când relația economică de proprietate a fost îmbrăcată în formă juridică, în sensul de însușirea, apropierea bunurilor materiale a devenit un drept de însușire, un drept de apropriere, sancționat și întâlnit cu puterea de constrângere a statului.

Proprietatea nu este un raport între om și lucru ci un raport între oameni cu privire la lucruri.

După apartenența mijloacelor de producție proprietatea poate fi poate fi; obștească, socială atunci când mijloacele de producție aparțin unor particulari.

În fiecare epocă istorică proprietatea s-a dezvoltat în mod diferit și în cadrul unor relații sociale diferite. Așadar ea nu poate fi privit5ă ca o relație independentă, ca o categorie aparte, ca o idee abstractă și veșnică. Istoria a cunoscut și cunoaște mai multe tipuri de proprietate, care pot fi grupate în două categorii principale:

– categoria proprietății private, caracteristică aparte pentru societățile sclavagistă, feudală și capitalistă;

– categoria proprietății comune, caracteristică pentru orânduirea socialistă și comunistă.

Problema definiției dreptului de proprietate este una dintre cele mai controversate deoarece istoria omenirii a dovedit că proprietatea deci și dreptul de proprietate au cunoscut profunde transformări concretizate în diferitele tipuri istorice cunoscute ale proprietății .

Proprietatea este definită potrivit art. 482 Cod civil ca fiind „dreptul pe care îl are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limite determinate de lege.”

Dreptul de proprietate va exista atât timp cât vor exista statul și dreptul. Aparent, așadar pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății, dreptul de proprietate va dispune într-un anumit stadiu de dezvoltare a acesteia.

Sintagma moduri de dobândire a dreptului de proprietate desemnează totalitatea mijloacelor reglementate de lege – acte juridice și fapte juridice – prin care se poate dobândi dreptul de proprietate (indiferent de forma sub care se prezintă). Aceste moduri pot servi și la dobândirea altor drepturi reale derivate din dreptul de proprietate (desmembrămintele proprietății) și au ca domeniu de palicare bunurile aflate în circuitul civil.

După cum știm, dreptul roman a stat la baza codului Napoleon de la 1804, deci și la baza Codului civil român de la 1864. Astfel se explică faptul că, în prezent, unele dintre modurile de dobândire a proprietății au aceeași reglementare ca și în dreptul roman.

Capitolul 1

Noțiunea și clasificarea modurilor de dobândire a proprietății

1.1. Considerații generale

A dobândi înseamnă a deveni proprietar iar dacă se înstrăinează urmează a fi făcută o altă persoană proprietar.

Se numește mod de dobândire sau transmisiune, trecerea unui drept dintr-un patrimoniu în altul în așa chip încât între transmițător care se numește autor și dobânditor care se numește succesor, să se nască un raport juridic cu privire la dreptul transmis.

Modurile de transmisiune a unor drepturi reale anume determinate în natura lor specifică, adică transmisiunile cu titlu particular, sunt toate actele juridice de voință creatoare a unui raport de dare, adică de transformare a unui drept real, fie acel raport între vii adică propriu – zis contractual, în care caz obligațiunea de dare adică de transformare a dreptului real se naște în persoana însăși a transmițătorului (precum în caz de donație, de schimb sau de vânzare), fie acel raport propter mortem adică testamentar (legat singular) sau chiar propriu – zis contractual când transmisiunea dreptului făgăduit are a se face numai la moartea transmițătorului, în care cazuri obligațiunea de dare adică de transformare a dreptului real se naște în persoanele succesorilor universali ai transmițătorului.

Transmisiunea sau modul de dobândire este oneroasă când în puterea raportului transmițătorul dreptului, nu-l transmite dobânditorului decât în schimbul unui alt drept din patrimoniul acestuia pe care dobânditorul îl transmite ca echivalent, ca contravaloare a dreptului ce i s-a transmis, cu alte cuvinte raportul oneros creează între părți obligațiunea fiecăruia dintre părți constituind cauza juridică a obligației celeilalte părți.

În ceea ce privește opozabilitatea către terți a efectului translativ de drepturi, rezultând din însăși raportul închiriat între transmițător și dobânditor, este supus unei formalități de publicitate a raportului translativ, care numește transcripțiune când este vorba despre transmisiunea dreptului de proprietate sau a unei dezmembrări principale și de sine stătătoare a proprietății (superficie, subsol, uzufruct, uz, abitațiune, servitute) și inscripțiune când este vorba de transmisiunea unui drept real accesoriu de garanție (ipotecă).

Terții în materie de transcripțiune imobiliară sunt toți aceia, și sunt exclusiv numai aceia, care au dobândit și ei asupra aceluiași imobil un drept din categoria celor a căror transmisiune este supusă transcripțiunii sau inscripțiunii, așa că în lupta dintre două drepturi privitoare la același imobil, și care se exclud unul pe altul, sau din care unul știrbește pe celălalt, rămâne învingător, nu acel al cărui transmisiune este anterioară, ci acel a cărui transcripțiune sau inscripțiune au întâietate de dată.

1.2. Clasificarea modurilor de dobândire a drepturilor reale

O clasificare a modurilor de dobândire a drepturilor reale se va putea face după câteva criterii cum ar fi. Întinderea dobândirii, momentul când are loc transmiterea drepturilor de reale, situația juridică a bunului și momentul dobândirii și, în fine caracterul transmiterii.

a) După întinderea dobândirii modurile de dobândire a drepturilor reale pot fi universale, cu titlu universal și cu titlu particular.

Modurile de dobândire universală sunt acele moduri prin care se dobândește o întreagă universalitate de bunuri, cum este cazul unui moștenitor legal ce culege întreaga masă de bunuri lăsate de autorul său.

Modurile de dobândire cu titlu universal reprezintă situația în care se transmite dobânditorului doar o fracțiune dintr-un patrimoniu și nu întreaga masă cum este cazul succesiunii legale când la culegerea moștenirii vin mai mulți moștenitori. Se poate observa că diferența între modul de dobândire universal și cel cu titlu universal este numai de ordin cantitativ, nu și de ordin juridic.

Moduri de dobândire cu titlu particular, prin care se transmite dobânditorului un bun determinat sau o masă de bunuri determinate. Astfel de moduri sunt cele mai cele mai frecvente, ca de exemplu: convenția, uzucapiunea, legatul cu titlu particular, accesiunea, posesia de bună credință a unui bun mobil, hotărârea judecătorească.

Această clasificare prezintă interes prin aceea că dobânditorul, în cazul transmisiunii universale și cu titlu universal răspunde de plata datoriei celui pe care îl moștenește în totalitate în cazul dobânditorului universal, sau în funcție de fracțiunea culeasă în celălalt caz pe când, în cazul dobânditorului cu titlu particular, el nu este ținut în principiu de datoriile autorului său, cu excepția celor care se află individualizate asupra bunului transmis și care sunt în același timp anterioare momentului în care a operat transferul.

b) După momentul în care se produce afectul dobândirii dreptului de proprietate distingem moduri de dobândire prin acte între vii și moduri de dobândire pentru cauză de moarte:

Modurile de dobândire prin acte între vii au în vedlui, nu-l transmite dobânditorului decât în schimbul unui alt drept din patrimoniul acestuia pe care dobânditorul îl transmite ca echivalent, ca contravaloare a dreptului ce i s-a transmis, cu alte cuvinte raportul oneros creează între părți obligațiunea fiecăruia dintre părți constituind cauza juridică a obligației celeilalte părți.

În ceea ce privește opozabilitatea către terți a efectului translativ de drepturi, rezultând din însăși raportul închiriat între transmițător și dobânditor, este supus unei formalități de publicitate a raportului translativ, care numește transcripțiune când este vorba despre transmisiunea dreptului de proprietate sau a unei dezmembrări principale și de sine stătătoare a proprietății (superficie, subsol, uzufruct, uz, abitațiune, servitute) și inscripțiune când este vorba de transmisiunea unui drept real accesoriu de garanție (ipotecă).

Terții în materie de transcripțiune imobiliară sunt toți aceia, și sunt exclusiv numai aceia, care au dobândit și ei asupra aceluiași imobil un drept din categoria celor a căror transmisiune este supusă transcripțiunii sau inscripțiunii, așa că în lupta dintre două drepturi privitoare la același imobil, și care se exclud unul pe altul, sau din care unul știrbește pe celălalt, rămâne învingător, nu acel al cărui transmisiune este anterioară, ci acel a cărui transcripțiune sau inscripțiune au întâietate de dată.

1.2. Clasificarea modurilor de dobândire a drepturilor reale

O clasificare a modurilor de dobândire a drepturilor reale se va putea face după câteva criterii cum ar fi. Întinderea dobândirii, momentul când are loc transmiterea drepturilor de reale, situația juridică a bunului și momentul dobândirii și, în fine caracterul transmiterii.

a) După întinderea dobândirii modurile de dobândire a drepturilor reale pot fi universale, cu titlu universal și cu titlu particular.

Modurile de dobândire universală sunt acele moduri prin care se dobândește o întreagă universalitate de bunuri, cum este cazul unui moștenitor legal ce culege întreaga masă de bunuri lăsate de autorul său.

Modurile de dobândire cu titlu universal reprezintă situația în care se transmite dobânditorului doar o fracțiune dintr-un patrimoniu și nu întreaga masă cum este cazul succesiunii legale când la culegerea moștenirii vin mai mulți moștenitori. Se poate observa că diferența între modul de dobândire universal și cel cu titlu universal este numai de ordin cantitativ, nu și de ordin juridic.

Moduri de dobândire cu titlu particular, prin care se transmite dobânditorului un bun determinat sau o masă de bunuri determinate. Astfel de moduri sunt cele mai cele mai frecvente, ca de exemplu: convenția, uzucapiunea, legatul cu titlu particular, accesiunea, posesia de bună credință a unui bun mobil, hotărârea judecătorească.

Această clasificare prezintă interes prin aceea că dobânditorul, în cazul transmisiunii universale și cu titlu universal răspunde de plata datoriei celui pe care îl moștenește în totalitate în cazul dobânditorului universal, sau în funcție de fracțiunea culeasă în celălalt caz pe când, în cazul dobânditorului cu titlu particular, el nu este ținut în principiu de datoriile autorului său, cu excepția celor care se află individualizate asupra bunului transmis și care sunt în același timp anterioare momentului în care a operat transferul.

b) După momentul în care se produce afectul dobândirii dreptului de proprietate distingem moduri de dobândire prin acte între vii și moduri de dobândire pentru cauză de moarte:

Modurile de dobândire prin acte între vii au în vedere acele mijloace juridice care-și produc efectul în timpul vieții celor care încheie actul, ca de exemplu: convenția, tradițiunea, accesiunea, uzucapiunea, legea, ocupațiunea. În aceste situații, dobândirea operează în momentul încheierii actului, așa cum cere legea în momentul luării în posesie a bunului sau la momentul convenit de părți;

Modurile de dobândire pentru cauză de moarte, mortis causa, sunt acele moduri în care transmiterea drepturilor reale se face numai în momentul decesului autorului cum este cazul succesiunii și al legatarului.

c) După caracterul dobândirii, distingem între moduri de dobândire cu titlu oneros și cu titlu gratuit a dreptului de proprietate.

Modurile de dobândire cu titlu oneros sunt acele moduri în care dobânditorul este obligat să dea un lucru ori să facă o prestație în schimbul dobândirii dreptului ca de exemplu convenția, tradițiunea;

Modurile de dobândire cu titlu gratuit sunt acelea în care dobânditorul dreptului real nu se obligă la o prestație față de transmițător, ca de exemplu contractul cu titlu gratuit (donația), uzucapiunea, succesiunea, legatul.

Această ultimă clasificare prezintă interes din mai multe puncte de vedere. Astfel, pentru actele cu titlu gratuit este necesară forma autentică (donația) ca și testamentul care trebuie să fie întocmite cu respectarea cerințelor legale în ceea ce privește forma, în timp ce actele cu titlu oneros sunt supuse, cu unele excepții, principiului consensualismului (solo consensu obligat).

În ceea ce privește capacitatea părților de a întocmi cele două categorii de acte, acesta este reglementată diferit, condițiile fiind mai restrictive la actele cu titlu oneros; în cazul înstrăinărilor cu titlu gratuit este necesară respectarea cotității disponibile, condiție ce nu se aplică actelor cu titlu oneros. De asemenea revocarea actelor cu titlu gratuit făcută în frauda creditorilor este permisă mai ușor decât revocarea actelor oneroase.

d) După situația juridică a bunului în momentul dobândirii, deosebim moduri originare și moduri derivate de dobândire a proprietății.

Modurile de dobândire originare se individualizează prin aceea că, cel care dobândește bunul este primul proprietar, fără să opereze transmisiunea dreptului de proprietate de la o persoană la alta. Se includ în această categorie ocupațiunea precum și accesiunea naturală, uzucapiunea, dobândirea cu bună credință a unui bun mobil, dobândirea fructelor de către de către posesorul de bună credință, legea.

În literatura de specialitate s-a susținut că în categoria modurilor originare de dobândirea a proprietății trebuie incluse și acele moduri ce se referă la un bun în privința căruia dreptul titularului anterior se stinge în temeiul legii, concomitent cu nașterea dreptului în persoana noului dobânditor, cum este cazul uzucapiunii sau al posesiei bunurilor mobile cu bună credință, și al legii.

Modurile de dobândire derivate presupun transferul dreptului real de la o persoană la alta. Rezultă că toate celelalte moduri de dobândire a proprietății care nu se includ în categoria celor originare sunt derivate, cum ar fi; succesiunea, legatul, convenția, tradițiunea.

Clasificarea prezintă un interes redus, deoarece ocupațiunea, nu se mai poate aplica decât bunurilor mobile, în privința bunurilor imobile aplicându-se art. 646 și art. 477 Cod civil care prevăd ca bunurile fără stăpân sunt ale statului.

Capitolul 2

Convenția sau contractul – mod de dobândire a dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale

2.1. Noțiune. Scurt istoric

Potrivit art. 942 Cod civil, contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânșii un raport juridic.

Contractul este modul de dobândire cel mai frecvent întâlnit, atât ca varietate, cât și ca multitudine de operațiuni juridice, în viața de toate zilele.

Este un mod de dobândire cu titlu particular, în marea majoritate a cazurilor cu titlu oneros (poate fi și cu titlu gratuit cum este contractul de donație), producându-și efectele în timpul vieții participanților, fiind deci un act juridic între vii. Fac parte din categoria unor astfel de contracte: contractul de vânzare cumpărare, schimbul, renta viageră și donația. Aceste contracte se pot încheia și pentru constituirea sau transferul unor desmembrăminte ale dreptului de proprietate.

Ele au caracteristica generală că strămută proprietatea de la un titular la altul, efectul fiind dobândirea dreptului de proprietate în persoana unui nou titular.

Cel mai întâlnit contract este cel de vânzare cumpărare, prin care una dintre părți, vânzătorul, strămută dreptul de proprietate sau un alt drept al său celeilalte părți, cumpărătorul, care se obligă a plăti în schimb vânzătorului prețul bunului vândut.

2.2. Efectul translativ al convenției. Excepții

Convenția sau contractul este cel mai important mod derivat de dobândire a drepturilor reale.

Codul nostru civil consacră principiul că prin ea însăși, fără a necesita o operație subsecventă suplimentară, convenția este translativă de drepturi reale. După cum se spune în art. 271 Cod civil „în contractele ce au ca obiect translația proprietății sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimțământului părților, și lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradițiunea bunului”.

Tot astfel, făcând aplicațiunea acestui principiu în materia vânzării, art. 1295 alin. 1 dispune că vinderea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra bunului și asupra prețului, deși lucrul încă nu s-a predat și prețul încă nu se va fi numărat.

Excepții: În următoarele situații transferul dreptului real nu se realizează concomitent cu încheierea convenției translative de drepturi reale:

a) Când printr-o declarație de voință expresă părțile au convenit să amâne transferul dreptului real la împlinirea unui termen sau după realizarea unei condiții;

b) Dacă este vorba de un lucru viitor, transferul se va realiza atunci când acest lucru se va realiza;

c) Proprietatea bunurilor de gen se transferă la momentul predării, deoarece numai atunci se face individualizarea bunului.

Capitolul 3

Accesiunea – mod de dobândire a proprietății

3.1. Noțiunea și felurile accesiunii

Încorporarea materială a unui lucru mai puțin important într-un lucru important se numește accesiune.

În acest sens, art. 488 din Cod civil dispune că tot ce se unește și se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului.

Dacă cele două lucruri aparțin de proprietari diferiți, titularul dreptului asupra lucrului mai important devine titularul dreptului asupra lucrului mai puțin important, deci accesiunea apare ca un mod de dobândire a proprietății.

Dacă lucrul încorporat nu ar aparține nimănui, accesiunea apare ca o ocupațiune.

Accesiunea este definită cu un înțeles mai larg de art. 482 Cod civil: proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra a tot ce produce lucrul și asupra a tot ce se unește, ca accesoriu cu lucrul, în mod natural sau artificial. Acest drept se numește drept de accesiune. După cum am arătat, dobândirea fructelor, este un efect normal al exercitării dreptului de proprietate.

Acțiunea poate fi, după obiectul principal, mobiliară sau imobiliară.

Accesiunea imobiliară poate fi naturală sau artificială.

3.2. Accesiunea imobiliară

Accesiunea imobiliară este reglementată la art. 489 – 503 Cod civil. Din această reglementare se desprinde ideea că pământul constituie lucrul principal, toate lucrurile care se încorporează în acesta având caracter accesoriu.

3.2.1. Accesiunea imobiliară naturală

Accesiunea imobiliară naturală se referă la pământ și la animale. Cazurile de asemenea accesiune sunt aluviunea, avulsiunea, insulele și prundișurile precum și accesiunea animalelor.

3.2.2. Aluviunea

Potrivit art. 495 și 496 Cod civil, creșterile de pământ care se fac succesiv și pe nesimțite pe malurile apelor curgătoare, precum și pământurile rămase după retragerea apelor curgătore de la un mal la altul se numesc aluviuni. Ele se cuvin proprietarului fondului riveran.

De la această regulă fac excepție:

1) pământurile rămase după retragerea apelor (lacurilor, iazurilor, heleșteelor) care rămân în proprietatea acelui căruia ele au aparținut;

2) albia apei curgătoare care și-a schimbat cursul rămâne proprietatea proprietarilor mărginași sau în termen de un an pot aduce apa în vechea albie, cu respectarea condițiilor legale de readucere;

3) pământul rămas în urma retragerii apei mării aparține domeniului public

Art. 135, pct. 5 din Constituție prevede că apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public sunt obiect exclusiv al proprietății publice. Pe de altă parte, albiile râurilor și fluviilor cuvenite lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale, aparțin domeniului public (art. 5, alin. 1 din Legea 18/1991) republicată.

Terenurile din albiile abandonate ale cursurilor de apă, devenite disponibile în urma lucrările de regularizare, vor fi amenajate pentru producția agricolă, piscicolă sau, după caz, silvică, odată cu lucrările de bază executate de titularii acestora (art. 78 din Legea 18/1991) republicată.

Potrivit art. 3, alin. 1 din Legea apelor nr. 107 din 8.10.1996, aparțin domeniului public apele de suprafață cu albiile or minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 km2, malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și potențial energetic valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime.

Albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km și cu bazine hidrografice ce nu depășesc suprafața de 10 km2, pe care apele nu curg permanent, aparțin deținătorilor, cu orice titlu ai terenurilor pe care le formează sau curg.

Proprietarii acestor albii trebuie să folosească această apă în concordanță cu condițiile generale de folosire a apei în bazinul respectiv (art. 3 alin. 2).

Insulele care sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei aparțin proprietarului albiei râului (art. 3 alin. 3).

În consecință, textele Codului civil se aplică în măsura în care nu au fost abrogate de dispozițiile legale menționate.

3.2.3. Avulsiunea

Adăugirea la un teren a unei bucăți de teren, prin acțiunea unei ape se numește avulsiune.

Această adăugare devine proprietatea proprietarului terenului la care s-a alipit dacă fostul proprietar nu o revendică în termen de un an.

Dacă această bucată de teren, care desigur se poate individualiza și recunoaște, provine din domeniul public, revendicarea este imprescriptibilă (art. 1844 Cod civil, art. 5 alin. ultim din Legea nr. 18/1991, republicată art. 135 pct. 5 din Constituție).

Și în acest caz trebuie avute în vedere cele arătate la aluviune.

3.2.4. Insulele și prundișurile

Art. 500 Cod civil dispune ca insulele și prundișurile ce se formează în râurile nenavigabile și neplutitoare sunt ale proprietarului fondului pe care s-au format.

În măsura în care este proprietate publică insulele și prundișurile vor avea același regim.

Alte situații sunt:

1) insula se formează prin ruperea bruscă a unei porțiuni dintr-un fond;

2) un râu sau își face un braț, înconjurat pământul unui proprietar riveran; proprietarul fondului păstrează proprietatea insulei formate din braț.

Potrivit art. 78 din Legea nr. 18/1991, republicată terenurile rezultate în urma secării albiilor părăsite de apă se amenajează de titularii acestora. Deci, deosebim, după cum este vorba de un fluviu ori râu, sau aparțin statului, și pârâurile care aparțin particularilor.

Potrivit art. 3 alin. 3 din Legea apelor 107 din 8.10.1996, insulele, care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparțin proprietarului albiei râului.

3.2.5. Accesiunea albiei unui râu care și-a schimbat cursul în mod natural

Conform art. 78 din Legea nr. 18/1991, albia apei curgătoare care și-a schimbat cursul în mod natural rămâne proprietarilor mărginași care în termen de un an pot aduce apa în vechea albie cu respectarea condițiilor legale de readucere.

3.2.6. Accesiunea animalelor sălbatice

Potrivit art. 503 Cod civil orice animal sau zburătoare sălbatice care trec în cuprinsul nostru se fac ale noastre pe cât timp trec la noi și rămân în același timp la noi, afară numai dacă asemenea trecere s-a ocazionat prin fraude sau prin artificii.

Trebuie avute în vedere:

1) pentru animalele ce intră în fondul cinegetic se aplică dispozițiile speciale;

2) textul codului civil și-ar putea găsi aplicare în privința unor animale semisălbatice, cum ar fi porumbeii și albinele, dar care să facă parte din domeniul public.

3.3.2. Lucrările efectuate de o persoană, cu materialele ei pe terenul unei alte persoane

Această ipoteză, reglementată la art. 494 Cod civil, a dat naștere, în practică, la multe litigii, datorită și modului în care este precizată situația constructorului de bună credință și a celui de rea credință.

3.3.3. Tratamentul juridic al constructorului de rea credință

Astfel dacă ne aflăm în ipoteza constructorului de rea credință adică a celui care face anumite lucrări, construcții, plantații etc. cu materialele sale, dar știind că forumul aparține altcuiva, proprietarul terenului are un drept de opțiune, putând să aleagă între două soluții și anume, fie să păstreze lucrările, devenind proprietarul lor, prin accesiune, dar cu obligația de a plăti constructorului atât valoarea materialelor cât și prețul muncii, fără ca în calculul valoric să fie luată în considerație „sporirea valorii” fondului, ocazionată prin facerea unor asemenea plantații și construcții, fie să oblige pe constructor să-și ridice lucrările făcute, pe cheltuiala celui din urmă și, dacă este cazul, cu obligarea constructorului de a plăti „daune-interese pentru prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul locului”.

3.3.4. Tratamentul juridic al constructorului de bună credință

În ipoteza constructorului de bună credință, adică a celui care nu a cunoscut că terenul aparține altcuiva ci, crezând, că este al său, a făcut diferite lucrări pe acel teren, proprietarul terenului devine și proprietar al construcțiilor, plantațiilor sau lucrărilor făcute pe terenul său fără a fi îndreptățit să ceară dărâmarea sau ridicarea acestora.

Desigur pentru a nu se îmbogăți în detrimentul constructorului, va trebui să-l dezdăuneze, dar cât întinderea obligației de dezdăunare au un drept de opțiune stabilit tot la art. 494 Cod civil.

Astfel proprietarul terenului poate să adopte fie soluția de a plăti constructorului valoarea materialelor și prețul muncii, fie să-i plătească o sumă de bani „egală cu aceea a creșterii valorii fondului”

Dreptul de retenție al terțului constructor a fost recunoscut și în jurisprudența românească cu privire la construcțiile, plantațiile și lucrările făcute pe terenul altuia în condițiile art. 494 Cod civil până la achitarea despăgubirilor ce i se cuvin.

Dreptul de creanță al constructorului” se prescrie în termen de 3 ani calculat de la data formulării prețurilor de către proprietarul terenului, în temeiul art. 494 Cod civil.

3.3.5. Accesiunea mobiliară

Proprietarul bunului principal devine în temeiul accesiunii, proprietar și al bunului de mai mică importanță care s-a unit cu cel dintâi, având însă obligația de a plăti o anumită despăgubire. Sunt cunoscute, potrivit prevederilor art. 504 – 516 Cod civil următoarele cazuri de accesiune mobiliară.

3.3.6. Adjoncțiunea

Conform prevederilor art. 504 – 507 Cod civil adjoncțiunea implică unirea a două lucruri diferite, aparținând la proprietari diferiți astfel încât formează un singur întreg. Cu toate acestea, ele rămân și pot fi despărțite unul de altul întrucât prin unire nu-și pierd individualitatea. Întregul aparține proprietarului bunului principal, cu îndatorirea de a plăti celuilalt proprietar „prețul bunului ce a fost unit cu principalul”.

În ceea ce privește criteriul potrivit căruia se stabilește care dintre cele două lucruri este principal și care accesoriu, la art. 505 Cod civil se arată că principalul este bunul „pentru uzul sau ornamentul, pentru completarea căruia a servit unirea celuilalt lucru”.

La art. 506 Cod civil este reglementată situația în care lucrul unit este mult mai de preț decât lucrul principal iar unirea lucrurilor s-a făcut fără știrea proprietarului celui dintâi. În această situație proprietarul lucrului unit, chiar dacă în urma despărțirii ar rezulta o vătămare a lucrului cu care a fost unit poate cere despărțirea celor două lucruri și restituirea lucrului unit.

În cazul în care nu se poate stabili care dintre cele două lucruri este accesoriul celuilalt, se consideră că lucrul de mai mare valoare este lucrul principal. În sfârșit dacă lucrurile sunt de aceeași valoare, va fi considerat ca fiind principal lucrul cu volum mai mare (art. 507 Cod civil).

Un exemplu clasic de adjoncțiune se întâlnește în ipoteza montării unei pietre prețioase într-o bijuterie.

3.3.7. Specificațiunea

Potrivit prevederilor art. 508 Cod civil această accesiune mobiliară se realizează când o persoană face un obiect nou prin prelucrarea și transformarea unui material care aparținea altei persoane.

Pot fi deosebite două ipoteze. Dacă bunul principal este materia – ceea ce se întâmplă de regulă – proprietarul acesteia are dreptul de a reclama lucrul format in ea, plătind însă prețul manoperei sau, astfel cum se arată în finalul art. 508 Cod civil: „plătind prețul muncii, atât când acel obiect ar putea cât și când el n-ar putea reveni în starea primitivă”.

Dacă totuși manopera întrece cu mult valoarea materiei întrebuințate, cel care a confecționat lucrul va deveni proprietar, plătind prețul materiei folosite de către proprietarul acesteia (art. 509 Cod civil).

3.3.8. Confuziunea sau amestecul

La art. 511 Cod civil este reglementat cazul în care amestecul mai multor materii care aparțin unor proprietari diferiți a rezultat un lucru nou. Dacă acele materii pot fi despărțite și nici una nu poate fi considerată principală, proprietarul care nu a avut cunoștință de amestec va putea cere despărțirea lor. Dacă amestecul nu mai poate fi despărțit fără consecințe negative, lucrul nou format se va împărții între proprietari în proporție cu „câtimea, calitatea și valoarea materiilor lor, întrebuințate la facerea acelui lucru.

La art. 512 Cod civil se arată că în situația în care materia aparținând unuia dintre proprietari este mult mai mare sub aspect cantitativ ori valoric decât a celorlalți proprietari, va putea cere lucrul care a rezultat din amestec, plătind însă celorlalți proprietari prețul materiei aparținând fiecăruia.

Dacă lucrul este format prin confuziune rămâne proprietatea comună a tuturor proprietarilor materiilor folosite, lucrul se va vinde prin licitație și prețul se va împărți între aceștia (art 513 Cod civil).

În cazul în care materia aparținând unui proprietar a fost folosită, fără știrea acestuia, pentru formarea unui lucru nou el va putea să ceară, în locul lucrului nou format, fie o materie de aceeași natură, cantitate, greutate, mărime și calitate, fie valoarea acelei materii (art. 514 Cod civil).

Capitolul 4

Uzucapiunea sau prescripția achizitivă – mod de dobândirea a dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi principale imobiliare

4.1. Considerații generale

Deși în Codul civil regulile cu privire la prescripția achizitivă erau cuprinse în același titlu (Titlu XX) cu cele referitoare la prescripția extinctivă, cele două instituții nu se pot confunda; prescripția achizitivă are ca efect dobândirea unor drepturi, pe când prescripția extinctivă are ca efect încetarea posibilității de a obține realizarea, prin constrângere, a unor drepturi. Distincția dintre ele este cu atât mai evidentă cu cât prin Decretul nr. 167/1958 prescripția extinctivă a primit o reglementare distinctă. Este adevărat că, și în prezent, există unele reguli comune în privința celor două feluri de prescripție. În special regulile referitoare la calculul termenelor de prescripție dar această împrejurare nu contrazice cu nimic diferența evidentă dintre efectele juridice dintre cele două prescripții.

4.2. Noțiunea, reglementarea și justificarea uzucapiunii

Unul dintre efectele cele mai importante ale posesiei, când acesta se prelungește în timp este uzucapiunea sau prescripția achizitivă.

Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a aceluiași lucru în tot timpul fixat de lege.

În sistemul Codului civil uzucapiunea este concepută alături, de ocupațiune, ca o probă absolută a dreptului de proprietate.

Am văzut la materia revendicării imobiliare dificultățile probei dreptului de proprietate imobiliară, ori uzucapiunea înlătură aceste dificultăți deoarece acela care reușește să dovedească faptul că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune nu mai are a suferi rigorile impuse de probatio diabolica.

Uzucapiunea se justifică din mai multe puncte de vedere.

Mai întâi, deși posesia este o stare de fapt, este posibil ca, voind a-și procura cu titlu de dobândire care face dovada absolută a dreptului său, însuși proprietarul bunului să aibă interes despărți, în persoana sa, posesia pe care o exercită de dreptul de proprietate asupra bunului și să invoce uzucapiunea. Prin acestea sunt înlăturate dificultățile amintite ale probei dreptului de proprietate.

În al doilea rând, nevoia de stabilitate a raporturilor juridice mai ales în privința imobilelor, conducerea la recunoașterea de efecte juridice aparenței de proprietate create în persoana celui care se comportă timp îndelungat ca proprietar al bunului, deși poate să fie numai posesor.

În sfârșit uzucapiunea, în măsura în care apar ca fiind efect al posesiei prelungite în timp, despărțită de dreptul de proprietate, poate să reprezinte o sancțiune împotriva adevăratului proprietar care, dând dovadă de o anumită neglijență a părăsit bunul timp îndelungat.

4.3. Domeniul de aplicare al uzucapiunii

Pot fi dobândite prin uzucapiune dreptul de proprietate și desmembrămintele acesteia, uzufructul, uzul, abitația, servituțile, dacă sunt continue și aparente și, cel puțin teoretic, superficia.

Ea nu se poate aplica în privința bunurilor imobile proprietate publică pentru că, atât Constituția, cât și dispozițiile cuprinse în alte legi, precum Legea nr. 18/1991 (art. 5), republicată Legea nr. 213/1998 (art 11) și altele, prevăd că acestea sunt inalienabile și imprescriptibile.

De asemenea, art. 1844 Cod civil dispune că „nu se poate prescrie domeniul lucrărilor care, din natura lor proprie sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț”.

Bunurile imobile proprietatea publică a statului sau a unităților sale administrativ-teritoriale sunt imprescriptibile atât extinctiv cât și achizitiv.

O problemă ce poate fi discutată este aceea a aplicării uzucapiunii cu privire la bunurile mobile. Am arătat că, potrivit art. 1909 Cod civil, bunurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie nevoie de vre-o curgere de timp, cu îndeplinirea condițiilor impuse de această dispoziție legală.

În același timp, am reținut că dreptul de proprietate este un drept perpetuu, fără distincție între bunurile mobile și imobile, ceea ce poate conduce la acceptarea imprescriptibilității acțiunii în revendicare mobiliară, de la terțul dobânditor de rea credință, de la hoț sau de la găsitor; altfel spus, de la posesorul de rea-credință. Evident că aceeași este situația când bunul mobiliar se găsește la detentor.

Dacă este așa înseamnă că trebuie să mergem cu raționamentul astfel constituit până la ultimele lui consecințe, anume să recunoaștem posibilitatea dobândirii proprietății bunurilor mobile prin uzucapiune chiar de către posesorul de rea-credință al unui bun mobil care-l poate dobândi, în proprietate, prin uzucapiune, ceea ce n-ar putea face posesorul de rea-credință al unui bun mobil.

4.4. Posesia utilă – condiție esențială a uzucapiunii

Efect al posesiei, uzucapiunea presupune neapărat o posesie utilă, adică neatinsă de nici unul dintre viciile acesteia (art. 1847 Cod civil).

Astfel, în practica judecătorească s-a decis, pe drept cuvânt, că „pentru dobândirea proprietății prin uzucapiune se cere doar ca posesia să se exercite public și să îndeplinească totodată celelalte condiții prevăzute de art. 1847 Cod civil, pentru ca proprietarul să poată afla de posesia ce se exercită împotriva sa. Legea nu prevede însă și condiția că proprietarul să aibă efectiv cunoștință de împrejurarea că bunul său este posedat de altul.”

Simpla detenție precară ori posesia viciată, oricât ar dura în timp, nu poate duce niciodată la uzucapiune.

S-a decis că chiriașul „exercitând o posesie precară nu poate dobândi proprietatea prin uzucapiune, cât timp exercită stăpânirea ca locatar și nu ca proprietar.

De asemenea Curtea Supremă de Justiție a decis recent în cadrul soluționării unui recurs în interesul legii că „detenția locatarului, fiind viciată de precaritate, nu poate conduce, prin uzucapiune, la dobândirea proprietății asupra imobilului ce face obiectul locațiunii”.

Fostul Tribunal Suprem a statuat că stăpânirea unei construcții de către o persoană alta decât proprietarul acesteia, dar cu îngăduința lui; nu este aptă a duce la dobândire prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra construcției respective, deoarece aceea persoană nu exercită o posesie utilă, fiind numai un detentor precar.

Practica judecătorească a fost confruntată și cu problema de a ști dacă moștenitorii aflați în indiviziune pot dobândi bunuri succesorale prin uzucapiune. S-a decis că moștenitorii sunt presupuși că stăpânesc bunurile succesorale unii pentru alții cât timp se găsesc în stare de indiviziune, motiv pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu poate fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Prin excepție însă, stăpânirea de către unul dintre moștenitori a unui bun succesoral este aptă să ducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune dacă a intervenit o manifestare exterioară din partea sa, care să demonstreze că a înțeles să transforme posesia din comună în exclusivă, adică s-a produs o intervertire în fapt a posesiei.

4.5. Clasificarea uzucapiunii

După sistemul în care este reglementată uzucapiunea, aceasta este de două feluri:

uzucapiunea în sistemul codului civil;

uzucapiunea în sistemul cărților funciare.

4.6. Uzucapiunea în sistemul codului civil

În sistemul codului civil uzucapiunea este de două feluri:

uzucapiunea de 30 de ani.

Uzucapiunea de 10 la 20 de ani.

4.6.1. Uzucapiunea de 30 de ani

Uzucapiunea de 30 de ani, denumită și uzucapiunea lungă, este reglementată de art. 1890 Cod civil.

Două sunt condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca dreptul de proprietate sau un alt drept real principal ce au ca obiect un bun imobil să poată fi dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani.

a) posesia să fie utilă, adică să nu fie afectată de nici unul din viciile posesiei.

b) posesia să fie exercitată neîntrerupt, timp de 30 de ani.

Conform art. 1890 Cod civil aceste două condiții sunt necesare și suficiente pentru a uzucapa, cel ce invocă prescripția fiind de bună sau de rea credință și nefiind obligat să prezinte vre-un titlu.

4.6.2. Uzucapiunea de 10 până 20 de ani

Conform art. 1895 Cod civil „Cel ce câștigă cu bună credință și printr-o justă cauză un nemișcător determinat va prescrie proprietatea aceluia prin 10 ani, dacă adevăratul proprietar locuiește în circumscripția tribunalului județean unde se află nemișcătorul, și prin 20 de ani dacă locuiește în afara din acea circumscripție.”

4.6.2.1. Reglementarea. Domeniul de aplicare. Enumerarea condițiilor

Uzucapiunea de 10 la 20 de ani, denumită și uzucapiunea scurtă, este reglementată prin art. 1895 – 1899 Cod civil.

Uzucapiunea scurtă poate fi invocată dacă sunt întrunite următoarele condiții:

a) Posesia să se întemeieze pe just titlu sau, folosind exprimarea codului civil, pe o justă cauză;

b) posesia trebuie să se exercite neîntrerupt de la 10 la 20 de ani după distincțiile prevăzute de lege.

4.6.2.2. Justul titlu

Din cuprinsul art. 1897 Cod civil rezultă că justul titlu sau justa cauză, poate fi orice act translativ de proprietate care din diverse motive, exceptând nulitatea absolută, nu a fost apt prin el însuși să transmită acest drept.

Dacă actul în cauză a fost apt să transfere dreptul de proprietate asupra bunului problema uzucapiunii nu se mai pune, dobânditorului fiindu-i suficient acest act care constituie veritabilul sau titlu de proprietate. Just titlu nu poate fi decât acel act care, aparent, îndeplinește toate condițiile pentru a transmite proprietatea sau alt drept real principal, dobânditorul crezând că acest efect s-a produs, deși actul nu a putut transmite decât posesia bunului, independent de voința părților.

Conform doctrinei și practicii judiciare sunt considerate just titlu actele translative de proprietate încheiate cu o persoană care nu are calitatea de proprietar; hotărârile judecătorești de adjudecarea unui imobil pronunțate în cadrul procedurii executării silite imobiliare; tranzacția.

Art. 1897 Cod civil prevede expres că un titlu nul, respectiv titlu afectat de o cauză de nulitate absolută, nu poate servi drept bază uzucapiunii de 10 până la 20 de ani. Justul titlu este o condiție de sine stătătoare a uzucapiunii, distinctă de buna credință, astfel că existența sa trebuie dovedită de cel care invocă uzucapiunea.

4.6.2.3. Buna credință – condiție a uzucapiunii de scurtă durată

Posesia trebuie să fie de bună credință. Conform art. 1898 Cod civil, buna credință este credința posesorului că a dobândit bunul de la un proprietar, astfel că el însuși a devenit proprietar. Dacă posesorul a avut dubii referitor la calitatea de proprietar a celui e la care a dobândit imobilul, el nu poate fi considerat de bună credință.

Buna credință trebuie să existe în momentul dobândirii posesiei imobilului. Împrejurarea că ulterior posesorul a aflat că titlul său este impropriu pentru a-i fi transmis proprietatea nu schimbă natura posesiei sale, care rămâne una de bună credință.

Potrivit art. 1899 Cod civil, buna credință se prezumă (bona fides presumitur).

Prezumția este relativă, cel interesat putând face dovada contrară cu orice mijloace de probă.

4.6.2.4. Termenul uzucapiunii de scurtă durată

Posesia trebuie să se exercite în termenul prevăzut de lege. Legiuitorul a prevăzut două limite între care trebuie să se situeze durata posesiei, pentru a conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea prescurtată, după următoarele distincții.

Dacă adevăratul proprietar locuiește într-o localitate aflată în raza aceluiași tribunal județean, unde se află imobilul, durata posesiei trebuie să fie de 10 ani. Atunci când adevăratul proprietar locuiește într-un județ diferit de cel în care se află imobilul, durata posesiei trebuie să fie de 20 de ani.

În situația în care adevăratul proprietar a locuit, în diferite perioade în circumscripția tribunalului județean în care se află imobilul și în afara acestei circumscripții, la numărul anilor cât proprietarul a locuit în raza tribunalului județean unde se află imobilul se adaugă un număr dublu de ani cât a locuit în raza altui tribunal respectiv se dublează anii rămași până la împlinirea termenului de 10 ani.

Spre exemplu, dacă adevăratul proprietar a locuit 6 ani în raza teritorială a Tribunalului Argeș și 4 ani în cea a Tribunalului Vâlcea cei patru ani se dublează și apoi se adaugă la cei 6 ani, astfel termenul de prescripție va fi de 14 ani.

4.7. Uzucapiunea în sistemul cărților funciare

În sistemul de publicitate imobiliară prin cărțile funciare, regimul dobândirii drepturilor reale prin uzucapiune este reglementat strict prin decretul lege nr. 115/1998 privind cărțile funciare.

Această lege de unificare a dispozițiilor de carte funciară, urma să intre în vigoare în Transilvania odată cu Codul civil unificat care republicat la 6 septembrie 1940, nu a mai intrat în vigoare, prin Legea nr. 951/1940.

4.7.1. Succesiunea legilor în timp în această materie

În acele regiuni în care se aplică sistemul de publicitate imobiliară prin cărțile funciare reglementate de decretul lege nr. 115/1938 ( Transilvania, Banat, Bucovina), uzucapiunea este supusă prevederilor acestei legi, care a intrat în vigoare la data de 12 iulie 1947. Decretul lege nr. 115/1938 se aplică numai uzucapiunilor începute după intrarea sa în vigoare, cele anterioare rămânând reglementate de vechile legi maghiare.

Codul civil austriac și Codul civil român după caz.

Potrivit art.27 și art.28 din Decretul lege nr. 115/1938 uzucapiunea este de două feluri: uzucapiunea tabulară și uzucapiunea extratabulară.

4.7.2 Uzucapiune tabulară

Conform art. 27 din Decretul lege nr. 115/1938, în cazul în care s-a înscris fără cauză legitimă drepturi reale care pot fi dobândite în termenul uzucapiunii, ele vor rămâne viabile dobândite dacă titularul drepturilor le-a posedat de bună credință potrivit legii, timp de 10 ani.

Denumirea de uzucapiune tabulară este atrasă tocmai de împrejurarea că dreptul a fost intabulat în cartea funciară, intabulare care nu a putut prin ea însăși să conducă la dobândirea dreptului de proprietate pentru că s-a făcut fără cauză legitimă, adică în absența unui act translativ de proprietate valabil închiriat.

Intabularea a creat însă o aparență de drept aptă să curețe viciul sau originar să conducă la dobândirea proprietății prin uzucapiune, dacă posesia se va exercita în timp de 10 ani, iar posesorul a fost de bună credință, adică nu a cunoscut viciile titlului său.

Rezultă că următoarele condiții trebuie îndeplinite în cazul uzucapiunii tabulare:

a) titularul să fi dobândit bunul în baza unui titlu nevalabil;

b) dreptul la care se referă titlul să fi fost înscris în cartea funciară;

c) titularul să fie de bună credință;

d) titularul să posede imobilul timp de 10 ani de la înscrierea în cartea funciară.

4.7.3. Uzucapiunea extratabulară

Potrivit art. 28 alin.1 din Decretul lege nr.115/1938 „Cel care a posedat un bun nemișcator în condițiile legii timp de 20 de ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat.”

În acest caz uzucapiunea este extratabulară pentru că dobândirea dreptului de proprietate se realizează fără ca posesorul să-l fi înscris în cartea funciară, la începutul posesiei sale.

Următoarele condiții trebuie întrunite în acest caz:

a) Titularul dreptului intabulat în cartea funciară să fie decedat;

b) Uzucapantul să posede imobilul timp de 20 de ani de la moarte proprietarului tabular;

c) Posesia exercitată de uzucapant să fie utilă. Nu se cere ca posesorul să fie de bună-credință.

4.7.4 Sancțiunea posesiilor

În cazul posesiilor imobilului ce aparțin ce aparțin mai multor coindivizari care locuiesc unii în raza tribunalului, iar alții în afara lui este necesar ca termenul uzucapiunii să se stabilească pentru fiecare în parte.

Astfel se poate ajunge la situația ca uzucapantul, în cazul coindivizarilor din raza aceluiași tribunal, să devină coindivizar cu aceștia, iar față de ceilalți va continua posesia până va devenii proprietar asupra întregului imobil.

4.7.5 Modul de calcul al termenului de uzucapiune

Indiferent de felul uzucapiunii, termenul se calculează pe zile și nu pe ore.

4.7.5.1 Începutul și sfârșitul termenului de uzucapiune

Ziua în care va începe prescripția nu se ia în calcul, potrivit art.1887 Codul civil (dies a que non computatun in termino)

Zile a termenului, conform art. 1889 Codul civil ( dies ad quem computatun in termino).

Ziua se socotește de 24 de ore, începe la ora 0 și se termină la miezul nopții următoare ( art. 1888 Codul civil).

4.7.5.2 Întreruperea prescripției achizitive

Fiind în prezența unei prescripții vor fi aplicabile, în primul rând, prevederile Decretului nr.167/1958 privind prescripția extinctivă. Ca urmare, întreruperea prescripției achizitive ca avea ca rezultat înlăturarea acelor efecte ale posesiilor anterioare intervenirii cazului de întrerupere.

O nouă posesie va trebui începută pentru a se putea uzucapa. Întreruperea prescripției achizitive este de două feluri: civilă și naturală.

4.7.5.2.1 Întreruperea naturală

Cazurile de întrerupere naturală sunt specifice numai prescripției achizitive și sunt prevăzute de art. 1864 Codul civil. Potrivit dispoziției legale citate, prescripția se întrerupe:

a) Când posesorul este și rămâne lipsit mai mult de un an de posesia bunului, indiferent cine este autorul deposedării.

b) Când bunul cu privire la care se exercită posesia este declarat imprescriptibil de lege.

Este cazul bunurilor trecute în domeniul public, trece care face impasibilă începerea unei noi prescripții atâta timp cât acestea vor aparține proprietății publice.

4.7.5.2.2 Întreruperea civilă

Cazurile de întrerupere civilă sunt comune cu cele ale extinctive, iar pentru prezentarea lor facem trimitere la cele expuse în lucrările consacrate părții generale a dreptului civil.

4.7.5.3 Suspendare prescripției achizitive

Suspendarea prescripției achizitive nu are ca efect ștergerea prescripției curse anterior, așa cum se întâmplă în cazul întreruperii acestuia după ce suspendarea ia sfârșit, prescripția își reia cursul, fiind luată în calcul și perioada de timp scurtă anterior.

Codul civil reglementează cazurile de suspendare a prescripției prin art. 1874-1875.

Această reglementare a fost însă înlocuită de cea cuprinsă în decretul nr. 167/1958. De aceea pentru prezentarea de suspendare a prescripției facem trimitere la cele expuse în lucrările consacrate părții generale dreptului civil.

4.8. Efectul uzucapiunii:

4.8.1. Efectul principal al uzucapiunii

Uzucapiunea are ca efect nașterea dreptului de proprietate al posesorului asupra bunului uzucapat, concncomitent cu stingerea dreptului de proprietate al fostului titular. Odată prescripția împlinită acest efect produce retroactiv, uzucapantul fiind considerat a fi fost proprietar din prima zi a posesiei sale.

4.8.2 Invocarea uzucapiunii

Posesorul pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, dar și creditorii săi, prin utilizarea acțiunii oblice, pot invoca dobândirea proprietății de către acesta prin uzucapiune. Spre deosebire de prescripția extinctivă, prescripția achizitivă nu poate fi invocată de instanța din oficiu ( art.1841 Codul civil).

4.9. Renunțarea la prescripția achizitivă

După împlinirea prescripției uzucapantul poate renunța expres sau tacit la efectele sale ( art.1838 Codul civil). Din dispozițiile art.1843 Cod. civil, conform cărora „ Creditorii și orice persoană interesată pot să opună prescripția câștigată debitorului sau codebitorului lor, ori proprietarului, chiar dacă acel debitor, codebitor sau proprietar renunță la dânsa”, rezultă că renunțând la uzucapiune nu este posibilă terților.

Renunțarea făcută în fraudarea drepturilor creditorilor uzucapantului va putea fi revocată pe calea acțiunii pauliene.

Capitolul 5

Buna credință – mod de dobândire a dreptului de proprietate

Prin buna credință se înțelege credința greșită a posesorului de a dobândi de la adevăratul proprietar ( art.1989, alin.1 Cod. civil)

Buna credință trebuie să existe în momentul dobândirii imobilului (art.1898, alin.2 Cod. civil). Faptul că ulterior posesorul și-a dat seama de greșeală nu are importanță (bona fides superveniens non impedit). Buna credință se prezumă, potrivit art.1899, alin.2 Cod. civil, (bona fides presumitum).

Prezumția este relativă, putând fi înlăturată de către cel interesat prin proba contrară. Dovada contrară poate fi făcută prin orice mijloc de probă.

5.1. Dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil pe baza posesiei din buna credință

Potrivit art.1909 Cod. civil, în materie de mobile prescripția este instantanee în cazul posesiei de bună credință a bunurilor mobile prezumția de proprietate este mai puternică deoarece potrivit art. 1909, alin.1, cod. civil, posesia de bună credință echivalează cu însuși titlul de proprietate, fără a se putea face proba contrară, ceea ce înțelegem este că posesorul este considerat proprietar în momentul intrării în posesia bunului mobil, iar proprietarul de drept al bunului respectiv intentând împotriva posesorului acțiunea în revendicare, nu poate înlătura prezumția de proprietate, care are caracter relativ sau absolut (irefragabil).

5.2 Dobândirea fructelor civile prin posesia de bună credință

Fructele civile potrivit (art.523 Cod. civil) sunt veniturile bănești produse prin folosirea bunurilor, cum sunt chiriile și dobânzile.

În cazul posesorului de bună credință, acesta nu are obligația de a restitui proprietarului lucrurile fructului pe care le-a perceput (art. 486, Cod. civil ).

Pentru ca posesorul de bună credință să dobândească fructele lucrului posedat trebuie îndeplinite două condiții:

a) Fructele să fi fost percepute .

Această percepere trebuie să se fi făcut în mod normal, adică în momentul scadențelor ci nu prin anticipație, adică mai înainte de scadența lor.

b) Posesorul să fi fost de bună credință.

Prin buna credință se înțelege credința posesorului că are asupra lucrului posedat un drept de proprietate, pe baza unui titlu translativ proprietate, a cărui nevaliditate o ignoră (art.486, Cod. civil).

Capitolul 6

Alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale

Alte moduri de dobândire a proprietății sunt prin hotărâre judecătorească, tradițiune și ocupațiune.

6.1. Tradițiunea

6.1.1. Noțiune și domeniu de aplicare

Prin tradițiune se înțelege remiterea materialelor sau predarea bunului de la înstrăinător la dobânditor.

Reamintim că, în dreptul nostru civil, transmiterea dreptului de proprietate are loc în momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost remis sau predat dobânditorului.

Este motivul pentru care tradițiunea are o sferă de aplicare foarte restrânsă. Astfel, tradițiunea are efect translativ de proprietate în cazul darurilor manuale, fiind o solemnitate care înlocuiește forma înscrisului autentic, condiție de valabilitate a contractului de donație.

Ea marchează transmiterea dreptului de proprietate și în cazul înstrăinării titlurilor la purtător (obligațiuni CEC, obligațiuni de stat, acțiuni la diferite societăți comerciale etc.)

6.2 Ocupațiunea

6.2.1 Noțiunea și domeniul de aplicare

Ocupațiunea constă în dobândirea dreptului de proprietate prin luarea în posesie a unui bun care nu aparține nimănui. Dar, după cum se știe, conform art.477 și 646, Cod. civil, bunurile fără stăpân întră în proprietate statului.

Prevederi asemănătoare există și în Decretul nr.111/1951, privind reglementarea situației juridice a bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate fără moștenitori sau fără stăpân, precum și unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare. Așadar bunurile fără stăpân sunt proprietatea statului.

Așa fiind se pune întrebarea, care bunuri pot fi dobândite în proprietate prin ocupațiune?

Bunurile imobile nu sunt susceptibile de o astfel de dobândire. Literatura de specialitate apreciază că se poate dobândi prin ocupațiune unele bunuri, cum sunt: apa de băut sau pentru trebuințele casnice, când este luată dintr-un izvor natural; vânatul ori peștele capturat definitiv și cu respectarea prevederilor legale speciale.

Aceste reglementări speciale sunt cuprinse în Legea nr.26/1976, privind regimul vânatului sau vânătoarea și Legea nr.12/1976, privind piscicultura și pescuitul.

6.3 Hotărârea judecătorească

6.3.1 Noțiune și domeniul de aplicare

Hotărârile instanțelor de judecată constituie un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale numai în cazul când au caracter constitutiv sau atributiv de drepturi intră în această categorie, de exemplu, ordonanțele de judecătorie, în materia executării silite. În temeiul ordonanței de judecare, cumpărătorul imobilului sau adjudecătorul imobilului devin proprietari.

Capitolul 7

SUCCESIUNEA – MOD DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE PROPRIETATE

7.1. Noțiune – precizări terminologice

Prin succesiune se înțelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una ori mai multe persoane în ființă (persoane fizice, persoane juridice ori statul). Rezultă că regulile care guvernează moștenirea se pot aplica numai în cazul morții unei persoane fizice, nu și în cazul încetării existenței unei persoane juridice.

a) Persoana despre a cărei moșteni8re este vorba defunctul se mai numește și de cujus, abreviere din formula dreptului roman is decujus succesionis (rebus) agitur (cel despre a cărui moștenire/ bunuri este vorba).

b) Persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se numesc moștenitori sau succesori.

În cazul moștenirii testamentare dobânditorul se numește, de regulă, legatar.

c) Masa succesorală în cadrul dreptului de moștenire sau succesiune presupune patrimoniul unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă.

d) Succesiunea se întrebuințează și într-un sens mai larg, desemnând orice transmisiune de drepturi, între vii sau pentru cauză de moarte, transmisiunea care poate fi universală cu titlu particular.

7.2. Felurile moștenirii

Conform art. 650 C. civ. „succesiunea se deferă sau prin lege, sau după voința omului, prin testament”.

Prin urmare, în funcție de izvorul vocației succesorale a celor care dobândesc patrimoniul persoanei decedate, succesiunea poate fi legală sau testamentară.

7.2.1. Succesiunea legală. Noțiune. Condiții

Succesiunea este legală în cazul în care transmiterea patrimoniului succesoral are loc în temeiul legii – la persoanele, în ordinea și în cotele determinate de lege. Ea intervine în cazul și în măsura în care defunctul nu a dispus prin testament de patrimoniul sau pentru caz de moarte sau manifestarea sa de voință nu poate produce efecte, în total sau în parte.

Dar ea intervine și în cazurile în care defunctul a lăsat testament însă acesta nu cuprinde legate, prevăzând numai alte dispoziții de ultimă voință, de exemplu, recunoașterea unui copil din afara căsătoriei, dispoziției cu privire la funerali8i și îngropau, determinarea unui executor testamentar etc.

Pentru ca o persoană să poată veni la moștenire în temeiul legii trebuie să aibă în afara capacității succesorale ca o condiție generală a dreptului la moștenire – vocație succesorală legală, să nu fie nedemnă și să nu fie înlăturată de la moștenire.

În prezența acestor condiții transmiterea moștenirii operează în virtutea legii din momentul deschiderii moștenirii. Aceasta nu înseamnă, bineînțeles, că moștenitorii legali (ca de altfel, și legatarii) sunt siliți să primească moștenirea. Potrivit art. 686 C. civ. „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moșteniri ce i se cuvine” (nemo invitus heres).

Dacă moștenitorul, în baza acestui text renunță la moștenire, prin aceasta desființează cu efect retroactiv titlul de moștenitor, devenind o persoană străină de moștenire (art. 696 C. civ.).

7.2.2. Vocația succesorală legală

Instituția moștenirii este concepută – în cadrul devoluțiunii legale – ca o moștenire de familie și numai în cazul moștenirii vacante masa succesorală este culeasă de către stat. Astfel fiind, în dreptul nostru sunt chemate la moștenire în temeiul legii – și deci au vocație succesorală legală – persoanele care sunt în legătură de familie, cu defunctul, adică rudele defunctului – din căsătorie, din afara căsătoriei și (în anumite condiții) din adopție și alături de acestea soțul supraviețuitor al defunctului.

7.2.3. Nedemnitatea succesorală

Pentru ca o persoană să poată veni la succesiune în temeiul legii, nu este suficient să aibă vocație succesorală, fiind necesar să înd3eplinească și o condiție negativă și anume, să nu fie nedemnă de a moșteni. Nedemnitatea (nevrednicia) succesorală este decăderea de drept a moștenitorului legal din dreptul de a culege o moștenire determinată, inclusiv rezerva la care ar fi avut dreptul din această moștenire, deoarece s-a făcut vinovat de o faptă gravă față de cel care lasă moștenirea sau față de memoria acestuia.

Art. 655 C. civ. prevede trei cazuri de nedemnitate:

a) atentatul la viața celui care lasă moștenirea;â

b) acuzația capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moștenirea;

c) nedenunțarea omorului a cărui victimă a fost cel care lasă moștenirea.

7.2.4. Drepturile statului asupra moștenirii vacante. Noțiune. Natura juridică

Potrivit art. 680 C. civ. astfel cum a fost modificat cât prin Decretul nr. 73/1954 privind modificarea art. 680 și 700 din C. civ., „în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile, lăsate ed defunct trec în proprietatea statului.”

Pentru interpretarea art. 680, apreciem ca utilă formularea unui patrimoniu succesoral trece în proprietatea – în total sau în parte – în cazurile în care fie nu există moștenitori (legali sau testamentari), fie chiar dacă aceștia există – vocația lor succesorală concretă nu se întinde asupra întregii masei succesoral. Cu alte cuvinte, „lipsa de moștenitori”, în sensul art. 680 C. civ., poate fi nu numai o lipsă totală dar și cea parțială.

Evident în toate cazurile prin lipsă trebuie să înțelegem nu numai absența fizică a moștenitorilor, ci și absența lor în sens juridic, determinată de renunțarea lor la moștenire ori de înlăturarea lor de la moștenire ca urmare a exheredării, nedemnității ori revocării pe cale judecătorească a legatului (și bineînțeles, dacă nu operează dreptul de acrescământ în favoarea unor comoștenitori ori colegatari acceptanți).

Problema măsurii juridice a dreptului statului asupra moștenirii vacante este foarte controversată în literatura de specialitate.

Potrivit unei opinii – așa numita teorie a exheredării – statul culege bunurile moștenirii vacante (privite ut singuli) în temeiul dreptului de suveranitate (iure imperi), după cum culege orice bun fără stăpân aflat pe teritoriul său.

Potrivit celui de a doua opinii – teoria dreptului de moștenire vacantă (ca universalitate) în baza unui drept de moștenire legală (iure hereditas).

În ceea ce ne privește, împărtășim teza adoptată și în practică – potrivit căreia statul culege succesiunea vacantă cu titlu de moștenitor.

7.3. Succesiunea testamentară. Definiție caractere juridice și cuprinsul testamentului

7.3.1. Definiție

Potrivit art. 650 C. civ. patrimoniul succesoral se poate transmite nu numai în temeiul legii (la persoanele, în ordinea și în cotele determinate de lege), dar și în temeiul voinței celui care lasă moștenirea, manifestată prin testament, caz în care moștenirea (devoluțiunea ei) este testamentară.

7.3.2. Caractere juridice

Rezultă că, deși se poate afirma că în dreptul nostru moștenirea legală este regula și constituie dreptul comun în materia transmiterii patrimoniului succesoral, ea poate fi înlăturată – în tot sau în parte – în condițiile sau în limitele prevăzute de lege, prin testamentul lăsat de de cujus.

Aceasta înseamnă că legea consacră principiul libertății testamentare, libertate la care nu se poate renunța, în sensul că orice persoană capabilă este liberă de a lăsa (sau a nu lăsa) un testament și de a dispune, pe această cale, de patrimoniul sau pentru caz de moarte (mortis causa).

În dreptul nostru, libertatea testamentară nu este absolută, legea prevăzând imperativ anumite îngrădiri, cea mai importantă fiind instituția rezervei succesorale prevăzută în favoarea unor moștenitori legali și care este specifică actelor liberale ale celui care lasă moștenirea, fie că este vorba de liberalitățile făcute în timpul vieții de către defunct, fie pentru legate.

7.3.3. Definiția legală a testamentului

Potrivit art. 802 C. civ. „testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viață, de tot sau în parte de avutul său.”

După cum rezultă din această definiție, coroborată cu alte dispoziții legale, testamentul este „act juridic unilateral, solemn, esențialmente personal și revocabil.”

a) Testamentul este un act juridic deoarece cuprinde manifestarea de voință a testatorului cu intenția de a produce efecte juridice, și ca atare, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească condițiile de fond (consimțământul neviciat, capacitate, obiect și cauză) prevăzute de lege pentru orice act juridic și cele specifice liberalităților. Testamentul, ca act juridic, este unilateral – voința testatorului este producătoare de efecte indiferent de atitudinea legatarului și înainte de acceptarea de către el a legatului.

b) Testamentul este un act juridic esențialmente personal, în sensul că nu poate fi încheiat prin reprezentare sau cu încuviințarea ocrotitorului legal în măsura în care o persoană are capacitatea de a testa, o poate face exclusiv personal, iar dacă nu are această capacitate nu o poate face prin reprezentare sau cu încuviințarea altor persoane. Chiar dacă testatorul primește consultații de specialitate de la o altă persoană în vederea redactării testamentului el trebuie să exprime voința s personală.

c) El este un act juridic solemn; sub sancțiunile nulității absolute testamentul trebuie să fie încheiat într-una dintre formele prevăzute de lege.

Posibilitatea de alegere a testatorului este limitată la formule reglementate strict de lege.

d) Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte; dacă legea nu prevede altfel, efectele dispozițiile testamentare se produc numai la moartea testatorului prin urmare, condițiile de validitate ale testamentului se apreciază raportat la momentul întocmirii sale, în schimb, efectele pe care le produc dispozițiile sale raportat la momentul întocmirii sale, raportat la momentul morții testatorului. Astfel fiind, legatarul nu dobândește nici un drept cât timp testatorul este în viață; testatorul păstrează dreptul de dispoziție asupra bunurilor de care dispune prin testament.

e) Testamentul este un act esențialmente nerevocabil. Până la ultima clipă a vieții testatorul poate revoca sau modifica unilateral dispozițiile sale testamentare. El are un drept absolut, deci nesusceptibil de abuz de a revoca dispozițiile testamentare și sub nici o formă nu poate renunța valabil la acest drept.

Renunțarea ar constitui un pact asupra unei succesiuni viitoare, interzis de lege (art. 965 C. civ.).

Având în vedere ansamblul caracterelor juridice ale testamentului, în multe privințe derogatorii de la dreptul comun al actelor juridice, el se manifestă ca un act juridic excepțional, guvernat în mare măsură, de reguli de fond și de formă speciale.

7.3.4. Cuprinsul testamentului

După cum rezultă din definiția legală a testamentului, obiectul lui principal îl constituie legatele, care sunt dispoziții referitoare la patrimoniul succesoral (legate universale sau cu titlu universal) sau la bunurile ce fac parte din acel patrimoniu (legate cu titlu particular) însă, alături de legate sau chiar fără a cuprinde legate, testamentul poate conține și alte manifestări de ultimă voință defunctului, cum ar fi:

– exheredări, adică înlăturarea de la moștenire a unor moștenitori legali, în limitele prevăzute de lege (art. 802 și 841 și urm. C. civ.);

– numirea de executor testamentar, împuternicit pentru a putea asigura executarea dispozițiilor testamentare (art. 910 și urm. C. civ.);

– sarcini impuse legatarilor sau moștenitorilor legali, de natură patrimonială (legate) sau de altă natură (art. 902 și 930 coroborat cu art. 830 C. civ.);

– revocarea totală sau parțială a unui testament anterior sau a unei dispoziții testamentare anterioare, ori retractarea revocării anterioare (art. 802 și 920 și urm. C. civ.);

– partajul de ascendent, adică împărțeala făcută de testator între descendenții săi a bunurilor succesorale sau a unei părți din aceste bunuri (art. 794 și urm. C. civ.);

– recunoașterea de către a mamă a copilului trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți sau de către tată a copilului din afara căsătoriei (art. 48 și 57 C. fam.);

– alte dispoziții de ultimă voință, cum ar fi cele privitoare la funeralii și îngropare, recunoașterea unei datorii etc. dispozițiile legale în materie nefiind limitative.

7.3.5. Condiții generale de formă pentru validitatea testamentului

Având în vedere importanța și gravitatea efectelor pe care le produc dispozițiile testamentare și pentru protejarea – pe cât posibil – a voinței testatorului împotriva unor influențe și presiuni, precum și pentru a nu lăsa îndoiala asupra existenței și sensului manifestării de voință, legea prevede ad solemnitatem – sub sancțiunea nulității absolute – anumite forme testamentare pe care trebuie să le îmbrace voința testatorului pentru a putea produce efecte juridice (art. 800 și art. 858 și urm. C. civ.).

Forma scrisă

Indiferent de forma testamentului și chiar dacă testatorul s-ar găsi în împrejurări excepționale (de ex. militar în timp de război), în toate cazurile testamentul trebuie să fie îmbrăcat în formă scrisă. Legitatea noastră nu recunoaște ca valabil testamentul verbal (numcupativ). Subliniem că forma scrisă este revăzută ca o condiție de validitate a testamentului (ad solemnitatem), iar nu ca o simplă condiție de dovadă, lipsa ei fiind sancționată cu nulitatea absolută a manifestării de voință. În principiu, fără forma scrisă nu există testament.

Înseamnă că dispozițiile mortis causa ale testatorului trebuie să rezulte din cuprinsul unui testament încheiat într-una din formele scrise prevăzute de lege.

b) Forma actului separat, interzicerea testamentului conjunctiv

Pentru a asigura libertatea de voință a testatorului și caracterul personal, unilateral și irevocabil al dispozițiilor testamentare, legea nu permite ca două sau mai multe persoane să testeze „prin același act, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unei a treia persoane” (art. 857 C. civ.). Asemenea testamente, numite conjunctive, sunt interzise pentru că pluralitatea de părți ar conferi testamentului caracter contractual și deci irevocabil prin voință unilaterală înseamnă că libertatea de voință a testatorului nu ar fi deplină nici la revocarea dispozițiilor pe care le cuprinde.

7.3.6. Sancțiunea nerespectării condițiilor de formă

Potrivit art. 866 C. civ., nerespectarea condițiilor generale de formă nerespectarea condițiile generale de formă, forma scrisă și formarea actului separat, ca și nerespectarea condițiilor speciale de formă prevăzute pentru diferite feluri de testamente se sancționează cu nulitatea absolută și, ca atare, potrivit dreptului comun, constatarea nulității poate fi invocată de orice persoană interesată și oricând, fie pe cale de acțiune, dreptul de a invoca fiind imprescriptibil.

7.3.7. Diferite feluri de testamente. Condiții speciale de formă

În afara condițiilor de formă generale care afectează validitatea oricărui testament (forma scrisă și forma actului separat), legea permițând testatorului să aleagă, în funcție de împrejurări, între mai multe feluri de testamente – prevede pentru fiecare în parte în anumite reguli speciale de formă, a căror nerespectare atrage după sine, în condițiile și limitele arătate, nulitatea absolută a dispozițiilor testamentare.

Testamentul olograf

Potrivit legii, testamentul olograf este valabil ca atare „când este scris în tot, datat și semnat de mâna testatorului” (art. 859 C. civ.). Cu toate 0că nu necesită îndeplinirea unor formalități speciale., fiind confecționat ca înscris sub semnătură privată, datarea și semnarea de mâna testatorului sunt prevăzute de lege sub sancțiunea nulității absolute, deci ad solemnitatem, iar nu ad probationem sau pentru opozabilitate.

Testamentul autentic

Testamentul făcut pe teritoriul țării este autentic dacă, prin încheiere, a fost investit autentic dacă, prin încheiere, a fost investit în condițiile prevăzute de lege pentru autentificarea înscrisurilor, cu formă autentică de către notarul public (art. 860 C. civ. și art. 65 din Legea nr. 36/1995).

c) Testamentul mistic

Testamentul mistic sau secret este un testament semnat de mâna testatorului, strâns și sigilat, prezentat Judecătoriei în vederea efectuării formalităților de suprascriere (art. 867 C. civ.).

CONCLUZII

Lucrarea este structurată pe 7 capitole în care am încercat să surprindem mijloacele de dobândire a proprietății atât inter vivos cât și mortis causa.

Modurile de dobândire a proprietății evidențiate în prezenta lucrare desemnează totalitatea mijloacelor reglementate de lege – acte juridice și fapte juridice prin care se poate dobândi dreptul de proprietate (indiferent de forma sub care se prezintă). Aceste moduri pot servi și la dobândirea altor drepturi reale derivate din dreptul de proprietate (dezmembrămintele proprietății) și au ca domeniu de aplicare bunurile aflate în circuitul civil.

Considerăm că de lege ferenda, este bine ca legiuitorul să abordeze în cazul dobândirii dreptului de proprietate asupra unui bun problema proprietarului din două ipostaze; proprietarul de bună – credință respectiv proprietarul de rea – credință.

Susținem aceasta deoarece printr-o asemenea reglementare s-ar înlătura în mod clar, evident, orice abuz de drept exercitat de proprietarul bunului.

De asemenea mai propunem, de lege ferenda ca un constructor de bună credință să poată păstra calitatea de proprietar al construcției, dobândind însă folosința terenului. Considerăm că prin aceasta s-ar respecta principiul echității și cel al bunei – credințe.

Prin astfel de reglementări să reduce numărul de litigii în această materie iar practica judiciară va fi uniformă în acest sens.

Totodată susținem opinia potrivit căreia hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești în baza unui antecontract de vânzare – cumpărare, hotărâri care țin loc de act autentic, pot fi considerate moduri de dobândire a proprietății.

Considerăm că hotărârea judecătorească pronunțată de instanță are caracter constitutiv, deoarece are loc o transformare a obligației (care rezultă din antecontractul părților) în obligația de a da, specifică vânzării.

Așadar, s-a creat o situație juridică nouă, iar hotărârea constituie un titlu de proprietate asemenea celui pe care l-ar fi constituit părțile dacă s-ar fi prezentat la notariat pentru autentificare.

Bibliografie

I. Acte normative:

1. Constituția României;

2. Codul civil român;

3. Codul de procedură civilă;

4. Legea 18/1991 privind fondul funciar republicată ;

5. Legea 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor;

6. Legea apelor nr. 107/1996;

7. Legea nr.26/1976, privind regimul vânatului sau vânătoarea;

8. Legea nr.12/1976, privind piscicultura și pescuitul.

II. Doctrină juridică:

1. Constantin Stătescu Drept civil, Editura Didactică și Pedagogică București – 1970;

2. Ioan Adam – Drept civil. Drepturile reale, Editura ALL BECK, 2002;

3. Corneliu Bârsan – Drept civil. Drepturile reale principale, Editura ALL BECK, 2001;

4. Ion P. Filipescu, Andrei Filipescu – Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura ACTAMI, București, 2000;

5. Matei B. Cantacuzino, Drept civil român, Editura All Educațional SA – 1998;

6. Eugen Chelaru – Editura ALL BECK-2000 „Curs de drept civil. Drepturile reale principale”;

7. Liviu Pop, Dreptul de proprietate și desmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, București 2001.

8. Eugeniu Safta Romano, Dreptul de proprietate privată în România, Editura Grafix, 1993.

9. Vladimir Hanga, Adagii juridice latinești, Editura Lumina Lex, București 1998

10. A Mihancea, Drept civil, Editura Mirton, Timișoara, 1996.

III. Jurisprudență:

– Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anii 1968; 1969; 1984; 1986;

– Revista Dreptul pe anul 1992;1993;

– Constantin Crișu, Nicorina Crișu Magraon, Ștefan Crișu – Repertoriu, Doctrină și jurisprudență română 1989 – 1994, Editura Arghessis, Curtea de Argeș, 1995, vol. I și II;

– Adrian D. Dumitru, Camil Gall, Repertoriu alfabetic de practică judiciară – rezumate al hotărârilor judecătorești, Editura Științifică, București, 1958;

– Camil Gall, Nicolae Hogaș, Repertoriu alfabetic de practică judiciară – rezumate ale hotărârilor judecătorești, Editura Științifică, București, 1963;

– Ioan G. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1975 – 1980, Editura Științifică, București, 1982;

– Ioan G. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1980 – 1985, Editura Științifică, București, 1982;

– Tudor Popescu, Ion P. Filipescu, Drept civil. Spețe și soluții din practica judiciară, Editura didactică și Pedagogică, București, 1970;

– Gabriela Răducan, Gelu Titus Maravela, Drept civil. Culegere de spețe, Editura All Beck, București, 1998.

Bibliografie

I. Acte normative:

1. Constituția României;

2. Codul civil român;

3. Codul de procedură civilă;

4. Legea 18/1991 privind fondul funciar republicată ;

5. Legea 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor;

6. Legea apelor nr. 107/1996;

7. Legea nr.26/1976, privind regimul vânatului sau vânătoarea;

8. Legea nr.12/1976, privind piscicultura și pescuitul.

II. Doctrină juridică:

1. Constantin Stătescu Drept civil, Editura Didactică și Pedagogică București – 1970;

2. Ioan Adam – Drept civil. Drepturile reale, Editura ALL BECK, 2002;

3. Corneliu Bârsan – Drept civil. Drepturile reale principale, Editura ALL BECK, 2001;

4. Ion P. Filipescu, Andrei Filipescu – Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura ACTAMI, București, 2000;

5. Matei B. Cantacuzino, Drept civil român, Editura All Educațional SA – 1998;

6. Eugen Chelaru – Editura ALL BECK-2000 „Curs de drept civil. Drepturile reale principale”;

7. Liviu Pop, Dreptul de proprietate și desmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, București 2001.

8. Eugeniu Safta Romano, Dreptul de proprietate privată în România, Editura Grafix, 1993.

9. Vladimir Hanga, Adagii juridice latinești, Editura Lumina Lex, București 1998

10. A Mihancea, Drept civil, Editura Mirton, Timișoara, 1996.

III. Jurisprudență:

– Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anii 1968; 1969; 1984; 1986;

– Revista Dreptul pe anul 1992;1993;

– Constantin Crișu, Nicorina Crișu Magraon, Ștefan Crișu – Repertoriu, Doctrină și jurisprudență română 1989 – 1994, Editura Arghessis, Curtea de Argeș, 1995, vol. I și II;

– Adrian D. Dumitru, Camil Gall, Repertoriu alfabetic de practică judiciară – rezumate al hotărârilor judecătorești, Editura Științifică, București, 1958;

– Camil Gall, Nicolae Hogaș, Repertoriu alfabetic de practică judiciară – rezumate ale hotărârilor judecătorești, Editura Științifică, București, 1963;

– Ioan G. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1975 – 1980, Editura Științifică, București, 1982;

– Ioan G. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1980 – 1985, Editura Științifică, București, 1982;

– Tudor Popescu, Ion P. Filipescu, Drept civil. Spețe și soluții din practica judiciară, Editura didactică și Pedagogică, București, 1970;

– Gabriela Răducan, Gelu Titus Maravela, Drept civil. Culegere de spețe, Editura All Beck, București, 1998.