.succesiunea In Dreptul Roman

Cap . I . Generalități

Instituția și materia succesiunilor

Instituția succesiunilor este intim legată de cea a proprietății private , căci a apărut și s-a consolidat în procesul acaparării mijloacelor de producție și a produselor de către minoritatea dominantă , constituind principalul instrument juridic prin care s-a asigurat perpetuarea sistemului exploatării sclavagiste .

Privită în lumina semnificației sale istorice , moștenirea ne apare ca un sistem juridic prin care se înlocuiește o persoană printr-o altă persoană aparținând aceleiași clase , iar cel mai adesea chiar aceleiași familii.

Materia succesiunilor cuprinde totalitatea normelor ce reglementează transmiterea patrimoniului defunctului către moștenitorii săi .

Romanii au ajuns la această concepție abia mai târziu , în procesul evoluției generale a ideilor privind transmiterea patrimoniului . La origine , ei nu admiteau ideea transmiterii patrimoniului de la defunct către moștenitorii săi așa cum nu au admis nici ideea transmiterii proprietății între vii .

Plecând de la principiul că nu există patrimoniu fără titular , vechii romani considerau că patrimoniul unei persoane dispare o dată cu moartea sa .În acea epocă raportul dintre o persoană și patrimoniul său apărea ca o legătură materială întemeiată pe ideea de putere , care se stingea odată cu moartea titularului patrimoniului. Ca atare, dobândirea bunurilor defunctului de către moștenitori nu implică ideea de transmitere a unui patrimoniu . Întrucât dreptul defunctului se stinge odată cu personalitatea sa, romanii considerau că moștenitorii dobândesc un drept nou, un drept de proprietate – putere . Așadar, succesiunea se întemeiază, la origine, nu pe transmiterea unui patrimoniu, ci pe stăpânirea dobândită de către moștenitori asupra bunurilor defunctului .

Numai astfel se explică faptul că cel mai vechi termen care desemnează pe succesor este „ heres ”, termen care vine de la „ herus ” (stăpân) . Termenii de succesiune și de succesor apar mai târziu, abia după ce romanii au admis principiul continuității persoanei defunctului .

S-a dovedit, atât pe baza unor texte, cât și pe baza cercetării modului de organizare a familiei romane, că moștenirea ab intestat este cea mai veche . Moștenirea ab intestat a apărut odată cu stăpânirea individuală asupra unor bunuri, încă înainte de constituirea familiei patriarhale . Moștenirea acestor bunuri revenea ginților ( membrilor ginților ), desigur că avea în vedere un sistem succesoral în germene, întemeiat pe obiceiurile gentilice aflate în plin proces de juridicizare .

Odată cu apariția familiei patriarhale, când bărbatul dobândește o poziție dominantă în familie exercitând o putere nelimitată asupra persoanelor și a bunurilor de sub puterea sa, a apărut și moștenirea testamentară .

Testamentul apare ca un act juridic menit să asigure transmiterea puterii lui pater familias urmașilor săi . Pe această cale romanii au creat modalitatea prin care pater familias dispune de bunurile sale chiar și după moarte, ducând principiul proprietății putere până la ultimele sale consecințe .

F. Engels, în clasica sa lucrare „Originea familiei, a proprietății private și a statului ” a arătat că începuturile moștenirii se găsesc în societatea gentilică, adică în societatea fără clase în perioada în care filiația se stabilea după mamă, succesiunea se atribuia rudelor din partea mamei .

Principii generale ale succesiunii

După ius civile patrimoniul rămas la moartea unui cetățean roman se numea hereditas . Prin această denumire nu se înțelege numai totalitatea bunurilor al cărei titular a fost defunctul, ci se înțelege și îndrituirea celor rămași, de a succede în drept acest patrimoniu . De aceea Iulian a definit hereditas : „ succesio in universum ius quod defunctus habuit ”. Această succesiune are loc cu titlu universal, în sensul că moștenitorul intră deodată în întreaga situație juridică a defunctului cu așa efect, încât s-a spus că îi continuă personalitatea juridică. Prin urmare dobândește calitatea de proprietar, dreptul de creditor, de debitor ca și defunctul, răspunzând personal de întreg pasivul moștenirii.

Se exceptează de la succesiunea universală așa numitele iura personalissima. Această categorie de drepturi fiind inseparabil legate de persoana decedatului, era fatal să se stingă odată cu moartea lui. De aceea moștenitorul nu dobândea nici usufructul, nici usus, nici habitatio, nici calitatea de mandatar sau mandant, nici aceea de asociat. Nu se moșteneau nici acțiunile numite vindictam spirantes acordate unei persoane pentru a obține o satisfacție în urma atingerii personale precum actio injuriarum, actio calumniae, nu se moșteneau acele datorii cu caracter penal, care provin din vreun delict al defunctului conform regulii: „in poenam heres succedit”. Moștenitorul răspunde totuși față de asemenea acțiuni penale din punct de vedere rei persecutoriu, adică întrucât patrimoniul defunctului s-a mărit prin rezultatele delictului comis.

În afară de aceste excepții moștenitorii dobândesc moștenirea în tot întregul ei, compusă din activ și pasiv : cazul tipic de achiziție per universitatem.

Alături de principiul succesiunii in universum ius s-au dezvoltat și achizițiile mortis causa cu titlu particular. Astfel sunt legatele și fideicomisele prin care beneficiarul dobândește lucruri sau alte valori izolate de moștenire fără a răspunde de datorii.

O succesiune se deschide prin moarte, dar spre deosebire de dreptul modern, la Romani nu trecea, în principiu, asupra moștenitorilor, ci numai li se oferea : „hereditas defertur” (moartea însemna pentru moștenitorii eventuali o chemare la moștenire, o vocație, de aceea comentatorii germani o numesc delațiune, Berufung), de aceea numele de delatio hereditatis. Prin simpla delațiune moștenirea nu s-a câștigat.

Rămâne ca moștenitorul să –și manifeste voința de a o dobândi pentru a avea loc aquisitio hereditatis.

De aceea urmează, că în dreptul roman putea să dureze un interval între delatio și aquisitio hereditatis, în care timp succesiunea neavând un stăpân se numea hereditas iacens și fiind res nullius putea fi ocupat de oricine fără a fi comis un furt.

Delațiunea sau chemarea la moștenire avea loc sau printr-un act de ultimă voință a defunctului, numit testament, sau în lipsa acestuia, prin normele dreptului pozitiv. În primul caz succesiunea se numea testamentară, în al doilea caz se numea ab intestat, pentru că „de cuius” murise fără testament, iar moștenitorii se numeau legitimi, pentru că erau chemați la moștenire prin lege.

În dreptul roman chiar în timpul celor XII Table se dădea preferință succesiunii testamentare față de succesiunea ab intestat.

De aici rezultă, pe de o parte, că de ori de câte ori se putea păstra un testament printr-o interpretare binevoitoare a voinței defunctului, de atâtea ori se întrebuința o astfel de interpretare favorabilă (favor testamenti),pe de altă parte, când testatorul și-a făcut testamentul numai cu privire la o parte din succesiunea lui, asupra părții rămase libere nu se deschidea succesiunea ab intestat ci se interpreta testamentul astfel ca și cum s-ar fi dispus asupra întregului patrimoniu, conform regulii : „nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest”.

Așadar, moștenitorul deși instituit pentru o parte din succesiune, era considerat având vocație pentru întreaga moștenire.

Deci numai concurența mai multor moștenitori restrângea dreptul fiecăruia dintre ei și deci dispărând unul, în mod firesc, dreptul celui rămas se întindea și asupra părții rămase libere.

Aceasta fiind principiul accrescenței.

Un alt principiu în materia succesiunii este acela păstrat în fraza : „semel heres, semper heres” care înseamnă că odată câștigată calitatea de heres, aceeași calitate nu se poate transfera altei persoane și deci heredele continuă a figura față de terți și ca creditor și ca debitor al moștenirii. Mai târziu pe căi piezișe s-a făcut o abatere de la acea regulă în materie de fideicomise.

Evoluția succesiunilor

În evoluția dreptului succesoral se deosebesc două regimuri, a căror existență se poate constata până în epoca lui Iustinian, când s-au contopit într-un singur sistem. Și în materia succesiunilor ca și la bunuri și obligații se poate urmării regimul vechiului ius civile și mănunchiul de norme tot mai numeroase introduse de pretori. Și aici dreptul civil e dominat de formalismul care se manifestă la modurile de a face un testament, de a primi o succesiune este dominat de principiul agnațiunii, aplicat exclusiv la succesiunea ab intestat. Și aici dreptul pretorian înlătură pe de o parte cerințele formalismului, iar pe de altă parte cheamă la moștenire alături de agnați și rudele prin prin femei ale defunctului.

Dreptul de a succede ab intestat apare la Romani schițat, lapidar și fundamental în cuprinsul celor XII Table. Aici se consfințește dreptul celui mai depărtat urmaș agnatic de a moșteni, excluzând cea mai apropiată rudă de sânge, când între aceasta și defunct se rupsese înainte de moarte, legătura agnațiunii .

Normele dreptului civil au fost modificate prin sistemul de reguli ale pretorului care constituie regimul cel nou numit bonorum possessio. Ideea fundamentală de care s-a călăuzit magistratul roman a fost să facă a se împărți din bunurile succesorale și rudelor prin femei. Neluând în considerație lipsa legăturilor de agnațiune a chemat la moștenire și pe cognați. Reforma s-a înfăptuit nu printr-o măsură radicală, fiind în contradicție cu spiritul conservator al Romanilor, ci printr-o lentă evoluție de sute de ani, pe care Iustinian a încheiat-o ștergând orice deosebire între agnați și cognați.

Intervenția pretorului se poate urmări și la succesiunea ab intestat și la succesiunea testamentară. Aici a acordat fie bonorum possessio, fie în conformitate cu conținutul testamentului secundum tabulas (testamenti), fie în contra dispozițiilor acestui act de ultimă voință, contra tabulas.

„Ius borum possessionis introductum est a praetore emendandi veteris iuris gratia nec solum in intestatorum hereditatibus vetus ius eo modo praetor emendavit, sicut supra dictum est, sed in eurom quoque, qui testamento facto decesserint. Sunt autem bonorum possessiones ex testamento quidem hae : prima, quae praeteritis liberis datur vocatur que contra tabulus; secunda, quam omnibus iure scriptis heredibus praetor pollicetur ideque vocatur secundum tabulas et cum de testamentis prius locutus est, ad intestatos transitum fecit”.

Felul cum s-a procedat dovedește aceeași metodă moderată întrebuințată spre a introduce concepții noi de drept : mai întâi a acordat bonorum possessio pentru a exclude normele dreptului civil, confirmandi iuris civilis gratia, mai târziu pentru a împlini o lipsă dând o soluție într-un caz neprevăzut în dreptul civil, supplendi iuris civiis gratia și în sfârșit pentru a se pune în contradictoriu cu acest drept care nu mai corespundea ideilor timpului, corrigendi iuris civilis gratia.

Bonorum, possessio avea un efect definitiv, când se acorda unui moștenitor care putea invoca și dreptul civil, sau când se acorda unui moștenitor care era sigur că nu va avea un concurent după dreptul civil.

În acest caz se numea bonorum possessio cum re, cum effectu. Se acorda și în mod provizoriu, așa încât persoana instalată în moștenire era expusă la evicțiune din partea unui pretendent cu un drept mai întemeiat, bonorum possessio re, sine effectu .

Din punct de vedre al modului cum se acorda, s-a făcut deosebirea între bonorum possessio decretalis, dată printr-un decret după ce s-a făcut o cercetare prealabilă, causa cognita; și bonorum possessio edictalis dată conform edictului, care arată persoanele îndrituite și ordinea în care erau chemate ( edictum successorium ) fără a se mai face vreo cercetare. Pretorul o acordă de plano rămânând ca instalatul în posesie, dacă nu a avut drept, să fie deposedat prin proces.

În ce privește problema cum a luat naștere bonorum possessio și care i-a fost funcprintr-o lentă evoluție de sute de ani, pe care Iustinian a încheiat-o ștergând orice deosebire între agnați și cognați.

Intervenția pretorului se poate urmări și la succesiunea ab intestat și la succesiunea testamentară. Aici a acordat fie bonorum possessio, fie în conformitate cu conținutul testamentului secundum tabulas (testamenti), fie în contra dispozițiilor acestui act de ultimă voință, contra tabulas.

„Ius borum possessionis introductum est a praetore emendandi veteris iuris gratia nec solum in intestatorum hereditatibus vetus ius eo modo praetor emendavit, sicut supra dictum est, sed in eurom quoque, qui testamento facto decesserint. Sunt autem bonorum possessiones ex testamento quidem hae : prima, quae praeteritis liberis datur vocatur que contra tabulus; secunda, quam omnibus iure scriptis heredibus praetor pollicetur ideque vocatur secundum tabulas et cum de testamentis prius locutus est, ad intestatos transitum fecit”.

Felul cum s-a procedat dovedește aceeași metodă moderată întrebuințată spre a introduce concepții noi de drept : mai întâi a acordat bonorum possessio pentru a exclude normele dreptului civil, confirmandi iuris civilis gratia, mai târziu pentru a împlini o lipsă dând o soluție într-un caz neprevăzut în dreptul civil, supplendi iuris civiis gratia și în sfârșit pentru a se pune în contradictoriu cu acest drept care nu mai corespundea ideilor timpului, corrigendi iuris civilis gratia.

Bonorum, possessio avea un efect definitiv, când se acorda unui moștenitor care putea invoca și dreptul civil, sau când se acorda unui moștenitor care era sigur că nu va avea un concurent după dreptul civil.

În acest caz se numea bonorum possessio cum re, cum effectu. Se acorda și în mod provizoriu, așa încât persoana instalată în moștenire era expusă la evicțiune din partea unui pretendent cu un drept mai întemeiat, bonorum possessio re, sine effectu .

Din punct de vedre al modului cum se acorda, s-a făcut deosebirea între bonorum possessio decretalis, dată printr-un decret după ce s-a făcut o cercetare prealabilă, causa cognita; și bonorum possessio edictalis dată conform edictului, care arată persoanele îndrituite și ordinea în care erau chemate ( edictum successorium ) fără a se mai face vreo cercetare. Pretorul o acordă de plano rămânând ca instalatul în posesie, dacă nu a avut drept, să fie deposedat prin proces.

În ce privește problema cum a luat naștere bonorum possessio și care i-a fost funcția primordială, părerile sunt împărțite .

Este probabil că s-a acordat la început pentru a se fixa rolul părților în procesul de revendicare a moștenitorilor prin hereditatis petitio, după cum s-a recurs și la interdictum uti possedetis în caz de rei vindicatio.

În evoluția milenară a dreptului succesoral la Romani, se pot urmări în afară de reforma adusă de pretori și dispozițiile dreptului imperial care în același spirit ca și ius praetorianum, a înlăturat acele norme ale vechiului drept civil socotite, că nu mai corespund ideilor timpului. Astfel prin dreptul imperial se introduce un mod mai puțin solemn de a dobândi cu titlu particular: se admite, alături de legatele civile, fideicommisele; se simplifică forma testamentelor și se desăvârșește în aplicare principiul că rudenia de sânge trebuie să stea în mod exclusiv la baza succesiunii ab intestat așa cum a încheiat evoluția Iustinian în constituțiile sale.

Din considerațiile precedente rezultă că acest complex al normelor privitoare la dobândirea mortis causa se poate expune sistematic, tratând mai întâi despre succesiunea înfăptuită conform voinței defunctului, adică succesiunea testamentară, apoi în lipsă de testament despre succesiunea ab intestat; apoi cea deferită contra testamentului; apoi dobândirea moștenirii și în sfârșit modurile de dobândire cu titlu particular prin legate și fideicomise.

Cap. II . Succesiunea testamentară

Subcap. I . Testamentul

Definiția testamentului

Testamentul după concepția romană, este un act de ultimă voință care trebuie să conțină o instituire de herede. Modestin în Dig. 28. 11. îl definește astfel: „Testamentum est voluntatis nostrae justa sententia de eo quod post mortem suam fieri velit” adică: „Testamentul este hotărârea legală a voinței noastre cu privire la ceea ce cineva vrea să se întâmple după moartea sa .”

Ca toate actele vechiului ius civile testamentul era un act formal. Și aici pretorul a intervenit spre a înlătura cerințele formalismului exagerat pentru ca apoi legislația imperială să stabilească tipul testamentului roman. Se deosebesc deci trei faze de evoluție: vechiul ius civile, dreptul pretorian și dreptul imperial.

Potrivit lui Ulpiam, testamentul e manifestarea, în conformitate cu legea, a voinței noastre, pentru a avea tărie după moarte astfel: „Testamentum est mentis nostrae iusta contestatio, in id solemniter factum ut post mortem nostram valeat”. (Testamentul este hotărârea legală a voinței noastre, făcută în mod solemn, ca să aibă tărie după moarte.)

Formele obișnuite de testament

Forme de testament în dreptul civil

Vechiul drept roman ca și Gaius tratează trei forme de testament : calatis comitiis, in procinctu si per aes et libram.

a) Calatis comitiis

Testamentul calatis comitiis avea loc înaintea comițiilor curiate prezidate de ponfiex maximus și întrunite de două ori pe an în acest scop . Cum prin dispozițiile de ultimă voință ale testatorului se schimba ordinea de succesiune prevăzută de dreptul pozitiv, asemenea modificare interesând societatea quiriților, trebuia să aibă și aprobarea lor, de aceea se convocau comițiile. La început probabil testamentul era aprobat ca și o lege sau putea fi și respins. Câtă vreme existența testamentului depindea de votul comițiilor curiate, nu se poate spune că a existat la Roma libertatea de a testa. Cert este faptul că în epoca Legii celor XII Table principiul libertății de a testa s-a impus definitiv, în dreptul roman .

Din momentul în care a devenit inutil votul comițiilor curiate, prin faptul că votul lor nu mai puteau împiedica valabilitatea actului de ultimă voință, testamentul calatis comitiis a început să decadă. În afară de acest motiv de drept public mai erau și alte cauze care au contribuit ca acest fel de testament să cadă în desuetudine :

a. Instituția de herede și cuprinsul testamentului se destăinuia întregii cetăți;

b. Nu se putea testa în acest mod decât de două ori pe an, probabil la 24 martie și 24 mai, date la care era convocată adunarea patricienilor ;

c. Plebeii neavând acces la comitiile curiate nu-și putea face testament în acest mod.

b) Testamentul in procinctu

Acest fel de testament se presupune că se făcea pe timp de pace (testamentul calatis comitiis), iar pe timp de război, soldații puteau să-și facă testamentul în fața camarazilor de arme, înainte de a intra în luptă, este așa-zisul testament in procinctu care prezenta dezavantajul că era accesibil numai soldaților, cu alte cuvinte numai cetățenilor romani având între 17și 46 de ani.

c) Testamentul per aes et libram

Primele forme de testament prezentând serioase inconveniente, practica a imaginat o altă formă de testament care se realiza prin procedeul mancipației (per aes et libram).

Testatorul (mancipio daus) transmitea prin mancipio patrimoniul unei persoane (emptor familiae) însărcinată cu îndeplinirea voinței testatorului (avea o simplă îndatorire morală, încât testatorul nu putea avea certitudinea realizării dispozițiilor sale).

După Gaius se constată două faze în evoluția acestui fel de testament. În prima fază familiae emptor ținea loc de herede (locum heredis obtinebat). El dobândea patrimoniul testamentului prin mancipație devenind proprietar imediat după consumarea actului formal. Mancipația neputându-l face continuator al personalității juridice a testatorului, familiae emptor devenea proprietar al activului succesiunii fără a răspunde și de datorii. În ce privește executarea sarcinilor testamentare, mancipația nu oferea mijlocul juridic spre a impune cumpărătorului moștenirii o obligație în acest sens .

După cum înstrăinarea săvârșită prin mancipatio era irevocabilă, urma ca testatorul să se despoaie în viață de propria lui avere.

O altă consecință a mancipației era accea că testatorul nu-și putea institui ca moștenitori copiii săi, pentru că nu putea admite vânzarea făcută persoanelor de sub propria-i patria potestat.

Aparținând aceleași case, domus, nu se putea concepe încheierea între ei a unui act valabil după dreptul civil, așa încât familiae emptor nu putea fi decât un străin. Astfel de neajunsuri au făcut ca prin interpretare să se reducă rolul lui familiae și să se potențieze eficacitatea juridică a declarației de ultimă voință din partea testatorului.

Familiae emptor apare ca o persoană de încredere, care declară că este mai mult „un custode” al averii ce trebuia transmisă altuia.

Și în această a doua fază s-a păstrat actul mancipației, propter veteris iuris imitationem. Dar importanță juridică nu mai avea vânzarea imaginară, ci așa numita nuncupatio : declarația testatorului prin care fie expunea asistența, compusă din 5 martori, familiae emptor și libripens, conținutul dispozițiilor lui de ultimă voință; fie ținând în mână tăblițele cerate în care îi era fixată voința, spunea că acolo este cuprins testamentul lui. După prima modalitate asistența afla conținutul testamentului; după a doua actul scris rămânea secret. Pe partea externă a tăblițelor martorii își puneau sigiliul și în dreptul lor semnătura. (obsignatio et superscriptio)

Pentru ca testamentul astfel întocmit să fie valabil, trebuia ca în cursul seriei de operațiuni necesare să se ducă la bun sfârșit, să nu fi intervenit nici o întrerupere și totul să se fi petrecut în prezența martorilor.

Se cerea așadar, să fi existat unitas actus și ca timp și ca loc. Cerința unității actului garanta unitatea de gândire a testatorului și împiedica inexactitatea dispozițiilor martorilor: mai întreagă și mai consecventă apare exprimarea ultimei voințe când s-a făcut dintr-o dată decât prin acte succesive și depărtate în timp; mai mult crezământ oferă spusele martorilor despre ceea ce au auzit ce ocazia unui act solemn săvârșit fără întrerupere .

Acest testament, cu prezentarea actului în fața martorilor fără a i se divulga cuprinsul este tipul testamentului roman.

Ca formă externă testamentul consta din 2 sau 3 tăblițe (diptychae sau triptychae) de lemn, unse cu un strat de ceară, în care se scria astfel ca să nu se afle cuprinsul și anume: dacă se întrebuințau 3 tăblițe, cum se obișnuia la testamente, se scria numai pe partea interioară a primelor două, apoi se legau printr-un fir pe ale cărui extremități rămase pe partea din afară, martorii își puneau sigiliile și alături semnătura, superscriptio. Când testatorul dorea să se știe că tripticul conține un testament, putea să indice aceasta pe partea interioară a tăbliței treia, semnând și numele tău. Această formă de testament a fost declarată obligatorie printr-un Senatus Consult din timpul lui Nerone, pentru a asigura secretul actului de voință .

Familiae emptor, prietenul care-l ajută pe pater să-și facă testamentul, pronunță următoarea formulă: „familia și pecunia prin voința ta se găsesc în paza mea, pentru ca tu să-ți poți face testamentul după legea publică”. (secundum legem publicam). „Declar solemn (aio) că sunt cumpărate cu această aramă și cu această balanță”.

Apoi, familiae emptor lovește cu arama balanța și o dă testatorului în semn de preț. În continuare, testatorul, ținând în mână tablele cerate, pronunță următoarele cuvinte: „ așa cum sunt scrise în aceste table cerate așa donez, așa las cu titlu de legat, așa testez și astfel voi cetățeni să-mi aduceți mărturia voastră”.

Cuvintele rostite de testator se numesc nuncapatio și constituie o declarație solemnă permisă de obicei (de ius civile) și produce efecte juridice. Declarația se face cu ocazia mancipației.

Testamentul per aes et libram prezintă mai multe avantaje: testatorul nu se despoaie de averea sa; ultimele sale dorințe nu mai sunt publice; tablele cerate sunt legate cu un fir și sigilate de martori.

Testamentul pretorian

Cetățenii nu cunoșteau ori neglijau să se conformeze regulilor dreptului civil în materie de formă a testamentelor. Răspunzând unor tendințe noi care se manifestau în societate, care mergeau împotriva unui formalism rigid și în parte desuet pretorul a intervenit. El a promis să ia în considerare un testament în care lipsea mancipatio familiae și declarația solemnă numită nuncupatio. Era suficient pentru pretor să existe tablele cerate, scrise și legate cu un fir și sigilate cu pecețile a 7 martori, persoanele care luau parte la testamentul per aes et libram.

Pretorul acordă herezilor instituiți printr-un asemenea testament posesia averii hereditare (bonorum possessio secundum tabulas testamenti). Această bonorum possessio era cunoscută pe timpul lui Cicero, dar pretorul acordă o asemenea trimetere în posesie numai dacă nu există sau nu apar moștenitori legitimi, cum ar fi fratele defunctului din același tată, fiul fratelui sau fratele tatălui.

Un rescript al lui Antonius Pius dispune că cei instituiți printr-un testament făcut fără respectarea condițiilor puse de dreptul civil (non iure factum) pot să respingă petiția de hereditate a moștenitorilor legitimi cu o excepție de dol.

Formula din edictul pretorului pentru acordarea posesiei averii succesorale (bonorum possessio) după testament (secundum tabulas testamenti) este citată de Cicero (în Verrem, II, I, 45):

„Si de hereditate ambigetur et tabulae testamenti obsignatae non minus multis signis quam e lege oportet ad me proferentur, secundum tabulas testamenti potissimum possessionem dabo”. În cazul în care există litigiu cu privire la hereditate și mi se prezintă tablele cerate ale testamentului sigilate cu un număr de sigilii mai mic decât are legea, voi acorda posesia bunurilor celui care e mai îndreptățit. Deci acest edict trecea de la pretor la pretor (era un edict translaticiu) și mai era și tradițional.

Testamentul în dreptul imperial

În timpul monarhiei absolute existau două feluri de testamente: privat și public.

Ca testament privat era recunoscut: a) testamentul oral, făcut înaintea a 7 martori, amintind de vechea nuncupatio; b) testamentul scris numit și tripartitum pentru că întrunește trei elemente luate din trei izvoare diferite: din dreptul civil a păstrat unitas actus, din dreptul pretorian s-au admis cei 7 martori, ce trebuiau să fie rogati, voluntarii și idonei și din dreptul nou imperial s-a adăugat condiția ca testamentul să fie subscris.

Idonei erau cetățeni romani ajunși la pubertate, care nu erau nici alienați, nici muți sau surzi, nici instabiles, nici risipitori, nici rude de aproape cu testatorul sau cu heredele instituit. Voluntarii sunt acei martori care au venit de bună voie, iar rogati sunt aceia care au fost invitați special în scopul de a servi ca martori.

Subscriptio nu se punea pe parte exterioară a testamentului ca în interiorul actului sub semnătura testatorului și nu consta într-o simplă iscălitură, ci într-o frază care figura și cuvăntul subscripsi. Acest fel de testament creat prin constituția lui Valentinian III și Teodosiu II din anul 439 a trecut în dreptul lui Iustinian.

Testamentul public se prezintă sub forma: ajud acta condictum făcut înaintea autorităților judecătorești sau municipale și sub forma principi oblatum încredințat spre păstrare cancelariei imperiale.

Forme anormale de testament și testamentul militar

În dreptul roman se întâlnesc și testamente la care se cer a fi îndeplinite condiții de formă și de fond mai grele sau mai ușoare, astfel în ce privește testamentul orbilor și al analfabeților se cere un al optulea martor.

Astfel de forme mai ușoare întâlnim la:

La testamentul pestis tempore conditum, când martorii din cauza bolii molipsitoare a testatorului nu erau obligați să stea în apropierea lui

La testamentul ruri conditum, unde era suficientă prezența a cinci martori

La testamentum parentum inter liberos, nu se cerea prezența martorilor, ci numai indicarea numelui moștenitorilor, a părților lor de succesiune și data

Având în vedere dispozițiile cu totul deosebite de regulile dreptului comun privitoare la succesiunea militarilor, se poate spune că testamentum militis face parte dintr-un regim special creat pentru această clasă socială. Diferențele față de dreptul comun sunt și de formă și de fond.

În ceea ce privește forma, începând de la testamentul in procinctu militarii și-au putut exprima în mod volabil oricum dispozițiile de ultimă voință. În ce privește condițiile de fond militarul putea testa numai pentru o parte din succesiune, rămânând ca asupra celeilalte părți să se deschidă succesiunea ab intestat; așadar nu se aplica regula : nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest.

Putea institui moștenitor cu o condiție rezulutorie sau cu un termen ad quem; așadar nu se aplica principiul: semel heres semper heres. Putea încărca pe moștenitor cu legate fără a-i lăsă decât numele de heres; așadar nu se aplica quarta falcidia. Putea să excludă de la moștenire chiar pe heredes sui, așadar nu se aplica querela inofficiosi testamenti. Putea lăsa mai multe testamente valabile; așadar nu se aplica regula: nemo cum duobus testamentis decedere potest.

De regimul arătat beneficiau militarii nu numai în timpul serviciului, dar și un an după ieșirea lor din armată, dacă au fost concediați cu onoare, honesta missio. Privilegiul testamentului militar a fost limitat de Iustinian numai la soldații în campanii.

Subcap. II. Capacitatea de a testa (testameni factio activa)

Persoane care pot testa și persoane care nu pot testa

Pentru ca dispoziția de ultimă voință să fie valabilă, nu este suficient ca testamentul să fie întocmit după formele legale ci trebuie ca testatorul să aibă capacitatea de a-l face, testamenti factio activa; iar beneficiarul să aibă capacitatea de a figura în el, testamenti factio pasiva.

Testamenti factio activa o are acela care poate fi proprietarul unui patrimoniu după dreptul civil, deci trebuie să fie cetățean roman sau să aibă cel puțin ius comercii, se mai cere să fie sui iuris și în stare de a-și exprima singur voința. De aici rezultă că nu au testamenti factio activa: sclavii, peregrinii, latinii iuanini care nu participau la ius comercii decât numai inter vivos, nici fii de familie, afară numai dacă dispun de peculiun castrense, asupra căruia au putut testa-începând de la Hadrian.

De asemenea nu pot testa: impuberii, nebunii, prodigii, persoanele instabile; în epoca creștină nici ereticii, nici apostații.

În ceea ce privește dreptul femeilor de a testa este de necontestat următoarea evoluție: la început nu aveau acest drept; de la Hadrian împăratul, înainte îl puteau exercita cu auctoritas tutoris.

Restricția a fost înlăturată prin faptul că pretorul a acordat bonorum possessio secundum tabulas în baza testamentului făcut sine auctoritate. Femeile, cărora li s-a acordat ius liberum având 3 sau 4 copii, puteau să-și facă testamentul fără nici o restricție. Odată cu dispariția tutelei lor în secolul IV a dispărut și incapacitatea de a testa.

În ceea ce privește fiul de familie, acesta poate face testament asupra peculiului său militar. Sclavul public poate face un testament asupra a jumătate din peculiul său.

Când un cetățean roman moare în prizonierat, testamentul său este valabil conform legii Cornelia, cetățeanul este considerat că a murit în momentul când a căzut prizonier și se deschide succesiunea lui.

Subcap. III. Capacitatea de a figura în testament

(testamenti factio pasiva)

Persoanele care pot fi gratificate prin testament

Poate fi gratificată prin testament orice persoană, fie ea fizică ori persoană juridică, uneori chiar și zeii pot fi gratificați.

Testamentul cuprinde în mod obligatoriu o instituire de moștenitor și unul sau mai multe legate, legatele fiind dispoziții testamentare prin care decuius-ul lasă anumite lucruri unor persoane.

Unele persoane care primesc ceva prin testament nu dobândesc succesiunea sau legatul pentru ele, ci pentru persoana în puterea căruia se află. Un exemplu elocvent este în cazul sclavilor, când sclavul unui străin dobândește pentru stăpânul său; s-ar putea adăuga aici și persoanele libere care se găsesc în puterea șefului de familie. În ceea ce privește sclavul decuius-ului, el poate fi instituit herede de stăpân, fie în primul rând, fie în ultimul când stăpânul prevăzând și cazul în care herezii liber instituiți de el n-ar vrea sau n-ar putea primi succesiunea. Stăpânii pot institui mai multe persoane ca herede și în cazul în care nici una n-ar primi succesiunea ori n-ar putea s-o dobândească, dintr-un motiv oarecare, instituie în ultimul rând un sclav. Sclavul instituit herede e un herede necesar, el nu poate refuza moștenirea (mai târziu pretorul a modificat în unele privințe acest regim). Sclavul e instituit în ultimul rând pentru cazul când succesiunea fiind grevată de datorii, nici unul din persoanele libere instituite moștenitoare nu ar voi să o accepte. Când succesiunea este împovărată de datorii, când activul succesiunii nu poate fi suficient pentru a plăti datoriile succesorale, creditorii având averea defunctului conform unei anumite proceduri. Vânzarea are loc în numele heredelui instituit și heredele este lovit de infamie. Stăpânul instituie un sclav ca herede pentru că sclavul este un herede necesar și el nu poate refuza succesiunea. Sclavul care este instituit herede trebuia să fie în același timp instituit și eliberat din sclavie; formula fiind aceasta:

‚, Maevius, servus meus, liber et heres esto.’’

(Maevius, sclavul meu, va fi liber și herede.)

Persoanele care nu pot fi gratificate prin testament

Nu pot primi prin testament peregrinii care nu aveau ius comercii, femeile în anumite condiții, latinii iuanini, persoanele incerte.

Femeile nu puteau fi instituite herede de cetățenii din prima clasă de cens (adică cetățenii cei mai bogați nu puteau institui herede femei, nici legatare). Interdicția a fost dispusă de legea Vaconia (un plebiscit din anul 169 î. H.), legea fiind propusă în urma insistențelor lui M. Cato. Interdicția legii Vaconia a căzut în desuetitudine odată cu recensământul. Încă din secolul I î.H. se semnalează că mulți cetățeni bogați nu se mai înscriu în registrul de recensământ. Nu pot primi prin testament persoanele incerte, ele fiind persoane incerte postumii, adică persoane care s-au născut posterior redactării testamentului ori s-au născut după moartea testatorului. Fac parte din această categorie a persoanelor incerte: copii care au fost adoptați după confecționarea testamentului. În vechiul drept, venirea unui postum după redactarea testamentului, atrăgea nulitatea actului cu cauză de moarte. Aici însă pretorul a intervenit și a acordat posesiunea averii succesorale (bonorum possessio) unor persoane instituite într-un astfel de tratament (bonorum possessio secundum tabulas, trimiterea în posesiune conform tablelor testamentului).

Dreptul de a primi ceva prin testament se numește ius capiendi ex testamento. Nu are dreptul de a primi ceva prin testament (nu are ius capiendi) latinul iuanin. Latinul iuanin este sclavul care a fost eliberat printr-unul din modurile de eliberare neformaliste (în fața prietenilor, după un banchet sau printr-o scrisoare de eliberare pe care i-o înmânează stăpânul sclavului).

Latinul iuanin poate primi ceva prin testament dacă în termen de 100 zile de la deschiderea testamentului primește cetățenia romană.

Persoanele care nu pot primi prin testament în virtutea legilor caducare

Legile caducare sunt legea Iulia de meritandis ordinibus și legea Papia Poppaea. Aceste legi se numesc și legi caducare deoarece gratificațiile făcute prin testament împotriva dispozițiilor lor sunt declarate caduce, cad, se atribuie altor persoane.

Augustus era preocupat de creșterea natalității în familiile aristocratice. Legea Iulia de maritandis ordinubus este din anul 18 î.H. și legea Papia Poppaea este din anul 9 î. H. , lovesc în celibatari (coelibes) și în persoanele căsătorite care nu au cel puțin 1 copil în viață (orbi). Aceste persoane sunt lipsite de dreptul de a primi în totalitate sau în parte o succesiune. Părțile care le sunt luate (se numesc ,,caduca’’) sunt atribuite șefilor de familie care au copii ori sunt luate de fisc.

Tacitus vede tendința fiscală a legilor caducare, el ne spune că fiscul obține părțile caduce, deoarece statul e părintele tuturor. Legea Iulia de maritandis ordinibus lovește numai bărbații de la 25 la 60 de ani și femeile de la 20 la 50 de ani. În baza senatus consultului. Claudianum, bărbatul peste 60 de ani care se căsătorește cu o femeie sub 50 de ani este exceptat de la aplicarea legilor caducare. Conform acestui senatus consultului Calvisianum, femeia ce are peste 50 de ani și se căsătorește cu un bărbat mai mic de 60 de ani nu ia hereditate, nici legatele, nici dota. Bărbatul mai mic de 25 de ani care se căsătorește cu o femeie mai mică de 20 de ani nu e lovit de legile caducare.

Pater solitarius este bărbatul care e văduv ori divorțat are copii dar nu s-a recăsătorit. Soții nu puteau primi legate unul de la altul dacă nu aveau cel puțin 1 copil în viață. Soții pot fi scutiți de această decădere de împărat dacă au primit ius liberorum.

Cei care nu s-au căsătorit sau care nu s-au recăsătorit primesc jumătate din hereditate sau din legate, la fel patres solitarii și orbae.

Subcap. IV. Instituirea de moștenitori

Condițiile de formă ale instituirii

Testamentul fiind un act de ultimă voință, prin care se dispune de soarta averii după moarte și se dă chiar o îndrumare familiei, putea să cuprindă diferite dispoziții precum: act de liberalitate, legate, fideicomise, dar o singură dispoziție constituia condiția esențială fără de care testamentul nu era valabil, aceea de a institui herede numită de Gaius: ,,caput et fundamentum toius testamenti’’.

Instituirea de herede trebuia exprimată într-o anumită formulă sacramentală, verbis directis, latinis, imperativis prin expresia: ,,Titius heres esto’’ (Titius să fie moștenitor) sau ,,Titius heredem esse jubeo’’ (Dispun ca Titius să fie moștenitor).

Dacă în dreptul clasic formele solemne ale instituirii erau încă respectate, începând din epoca împăratului Constantin ele au încetat să mai fie obligatorii.

Condițiile de fond ale instituirii

Condițiile de fond ale instituirii sunt exprimate în cele două principii ce guvernează materia succesiunii testamentare: ,,nemo pro parte testatus, pro parte intestatus decedere potesi’’ (nimeni nu poate muri în parte cu testament și în parte fără testament) și ,,semel heres semper heres’’ (o dată herede pentru totdeauna herede). Ca o consecință a celui dintâi principiu nu era permisă instituirea de moștenitori numai pentru o parte din succesiune. Dacă totuși testatorul făcea o asemenea instituire (ex certa re), heredele dobândește și partea pentru care nu a fost instituit, de unde rezultă că nu se poate deschide succesiunea ab intestat alături de succesiunea testamentară.

În virtutea celui de al doilea principiu nu era permisă instituirea până la un anumit termen. Cel care are în putere un fiu trebuie să aibă grijă să-l instituie herede ori să-l dezmoștenească, arătându-i numele. Dacă nu spune nimic în privința fiului, atunci testamentul este nul. Fiul nu poate fi omis: el trebuie fie instituit, fie dezmoștenit.

Modalități de instituire

Actele juridice pot fi afectate de 3 modalități: dies, condicio și modus. Așa zisele actes legitimi nu îngăduie astfel de modalități. Instituirea de herede nu putea comporta nici ea toate aceste modalități din cauza formei testamentului calatis comitiis și in procinctu.

Poporul ordona fără nici o restricție posibilitatea unei modalități, luând naștere o dată cu tăblițele testamentului per aes at libram. Totuși, heredis institutio deci și testamentul nu poate fi afectat nici atunci de toate aceste trei modalități.

Modalitatea nu poate fi afectată de un termen, fie acesta suspensiv cum ar fi de exemplu: die dies a que, fie rezolutiv-extintiv: ad diem dies ad quem. Hereditas ex dievel ad diem non recte datur într-adevăr, un termen ar fi în contradicție cu principiile moștenirii.

Termenul cert (dies certus) este acela care se va întâmpla într-un spațiu de timp fix în care se poate calcula dinainte în mod hotărât. Termenul cert poate afecta instituirea în două moduri: sau instituirea e făcută ex certo die, adică după un oarecare timp, sau este făcută ad certum die, adică pentru un timp. Într-adevăr pentru a se menține validitatea unor astfel de clauze se încălca regula: ,,Nemo partim testatus, partim intestatusdecedere potest’’. Astfel se consideră termenul cert ca nescris și se dă instituirii efectul unei instituiri pure și simple.

Termenul incert (dies incertus) este acela care trebuie să ajungă în mod necesar, însă într-o perioadă de timp mai mult sau mai puțin apropiată, ce este imposibil de a calcula cu certitudine. Exemplu: moartea unui terțiu (quum Titius morietur). În dispozițiile testamentare termenul incert e considerat ca o condiție (dies incertus conditionem in testamento facit).

Nu poate exista o succesiune testamentară cu o condiție ad quqm, adică rezolutorie. Nu se poate, de asemenea, ca cineva să fie succesor până va veni de exemplu Corabia din Asia și apoi să înceteze de a mai fi.

Odată devenit succesor, el rămâne succesor. Si iarăși nu se poate avea, până la împlinirea condiției, o succesiune ab intestat și apoi una testamentară; de aceea și condiția extinctivă se consideră ca înscrisă, dar se poate institui cineva sub o condiție suspensivă – heres et iure, et sub condicione institui potest. De exemplu: Titius să fie moștenitor, dacă va veni Corabia din Asia.

Atunci nu se mai riscă ca cineva să fie succesor, căci ori condiția se îndeplinește și rămâne succesor, ori nu se îndeplinește și atunci se va deschide succesiunea ab intestat.

De asemenea, dreptul pretorian acorda instituitului o bonorum possessio cu contiuni – care să garanteze că va restitui succesiunea dacă condiția nu se îndeplinește.

Dacă condiția s-a îndeplinit instituitul este considerat succesor din momentul morții testatorului.

Când instituirea este condițională, nimic nu e fixat dinainte; există o incertitudine care se prelungește pe tot timpul ce pune condiția pentru a se realiza. La orice oră, în orice moment condiția poate să se îndeplinească sau să cadă și odată cu ea instituirea.

Din contră când instituirea e cu termen nu e nici o incertitudine asupra efectului dispoziției, asupra dreptului însuși. Se știe că fie pe timpul unui oarecare termen, fie de la o perioadă de timp nu va fi herede testamentar.

Instituirea de sclavi

Se poate institui un sclav al cărui deplin proprietar este cineva; un sclav al cărui nud proprietar este; un sclav asupra căruia cere cineva un drept de coproprietate prin indivis; un sclav care aparține altuia; un sclav care aparține unei moșteniri vacante; un sclav care aparține la mai mulți stăpâni; un sclav care aparține unui captiv.

Un testator instituie un sclav al cărui deplin proprietar este.

În legislația lui Iustinian instituirea are prin ea însăși consecința manumisiunii tacite. Dacă darea libertății este imposibilă, instituirea sclavului nu este valabilă. O femeie acuzată de adulter cu unul din sclavii săi nu poate nici manumite, nici institui pe acest sclav. Această prohibiție e fondată pe un motiv de decență și de bune moravuri. Dacă sclavul instituit a rămas sub puterea testatorului până la moartea acestuia din urmă, el devine în același timp liber și erede necesar. Dacă din contră a fost manumis de către testator fiind în viatță deoarece testamentul nu mai este simultan cu libertatea și moștenirea, el nu mai este heres necessarius, el poate după placul său să facă adiție de ereditate (să primească moștenirea: suo arbitrio adire hereditatem potest).

Dacă sclavul instituit a fost înstrăinat de către testator, manumisiunea se găsește revocată astfel și sclavul dobândește moștenirea pentru noul stăpân, prin adițiunea făcută după ordinul său.

Un testator instituie un sclav al cărui nud proprietar este. În dreptul lui Iustinian această instituire e valabilă, însă sclavul trebuie să servească pe uzufructuar în tot timpul duratei uzufructului (salvo iure fructuarii). La moartea uzufructuarului, el devine liber și dobândește pentru sine beneficiul moștenirii. Cât pentru uzufructuarul unui sclav el nu poate să-l manumită, dacă îl instituie moștenitor, beneficiul instituirii profită nu sclavului ci nudului proprietar.

Un testator instituie un sclav al cărui coproprietar este prin indivis. În dreptul lui Iustinian trebuie să distingem dacă sclavul comun a fost instituit cum libertate sau sine libertate. În primul caz, sclavul devine liber și erede necesar al defunctului; totuși va trebui să indemnizeze pe ceilalți coproprietari. În al doilea caz trebuie apreciată o problemă de instituire: dacă testatorul a vrut să-l manumită pe sclav sau dacă a dorit prin voința sa să parvină moștenirea coproprietarilor săi. Prezumția este pentru manumisiune cu prealabilă indemnizare datorită coproprietarilor păgubiți.

Un testator instituie un sclav care aparține altuia. Instituirea va profita de cele mai multe ori unui necunoscut. Într-adevăr sclavul poate să schimbe stăpânul după confecțiunea testamentului, atunci instituirea de moștenitor, ambulat cum servo, se va transporta cu sclavul la stăpânul care îi va da ordin să facă adițiunea de moștenire. Este posibil ca testatorul să divină proprietar al sclavului altuia pe care l-a instituit. Atunci instituirea este nulă.

Un testator instituie un sclav care aparține unei moșteniri vacante. Un testator poate institui sclavul depinzând de o moștenire care nu a fost încă acceptată. Moștenirea vacantă susține persoana defunctului (sustinet personam defuncti). O singură condiție este cerută: testatorul trebuie să aibă facțiunea testamentului cu defunctul; mai puțin este important dacă mai târziu nu va avea facțiunea testamentului cu viitorul moștenitor. Iată cum poate să se întâmple ca testatorul să aibă facțiunea testamentului cu defunctul și să nu aibă cu viitorul moștenitor. De exemplu: Stăpânul defunct era militar și ca atare a putut institui moștenitor pe un peregrin. El moare și succesiune lui devine vacantă. Atunci un cetățean roman instituie moștenitor pe un sclav aparținând acestei succesiuni vacante. Această instituire va fi valabilă cu toate că testatorul nu are facțiunea testamentului cu un peregrin.

Un testator instituie un sclav care aparține la mai mulți stăpâni. În acest caz, sclavul dobândește moștenirea pentru fiecare din stăpâni conform ordinului fiecăruia de a face adițiune și în proporție cu drepturile lor de proprietate asupra lui.

Un testator instituie un sclav care aparține unui captiv. Deoarece bunurile unui captiv devin res nullius aplicarea riguroasă a principiilor ar fi împiedicat instituirea sclavului său. Însă pentru a se valida o instituire de acest gen s-a făcut recurs la una sau alta din cele ficțiuni ale legi Correlia sau postliminium.

Subcap. V. Substituirea de moștenitori

Definiția substituirii

Substituirea de moștenitori reprezintă o numire de herede subsidiară sau mai bine zis o numire condițională de soarta altuia care are prioritate. Romanii o numeau ,,prima gradu heredem scribere, secunda gradu herede scribere…’’. În final, se putea numi un sclav care era obligat să primească heres necesarius, așa încât un substituit se considera substituit instituitului. Dacă cel instituit moștenitor nu vrea sau nu poate accepta moștenirea, se deschide succesiunea legală.

Testatorul poate evita această perspectivă introducând în testament o clauză prin care dispune ca o altă persoană numită substituit, să ia locul celui instituit moștenitor, în cazul în care acesta din urmă nu dobândește moștenirea, deci substituirea apare ca o instituire condițională.

Forme de substituire

Romanii au cunoscut trei forme de substituire: substituire vulgară (substitutio vulgaris); substituire pupilară (substitutio pipullaris) și substituire quasi pupilară (substitutio quasi pupillaris) sau exemplară.

A. Substituirea vulgară era cea mai obișnuită și putea să aibă mai multe forme:

În locul unui singur moștenitor instituit putea să fie substituiți mai mulți, plures in locum unius;

În locul mai multor moștenitori putea să fie un singur substitutus, unus in locum plurium;

Fiecare din moștenitorii instituiți putea să fie substituit prin câte o altă persoană, singuli singulis;

Moștenitorii instituiți puteau să se substituie între ei (substitutio reciproca).

Substituirea vulgară este cea pe care o poate face orice testator eredelui său și are un termen de 100 de zile, dacă nu se face se deschide dreptul celui substituit.

Bineînțeles că substitutul nu capătă dreptul la moștenire decât dacă cade instituirea. De aici rezultă că instituirea se oferă mai întâi instituitului, prin excepție când un testator insolvabil instituise un sclav în frauda creditorilor și îi substituie un om liber, moștenirea se oferă mai întâi substituitului și că substituitul să aibă factio testamenti (și ius capiendi) până în momentul când i se deschide dreptul său.

B. Substituirea pupilară prin care testatorul prevede ca o persoană să vină în locul descendentului său instituit, dacă acesta din urmă ar muri înaintea pubertății . Formula obișnuită era: ,, Filius meus heres esto: si heres erit et intra pubertatem decesserit, Gaius heres mihi esto’’.

Substituirea pupilară nu creează un succesor testatorului, ci unei persoane de sub puterea sa, care nu e capabilă de a face testament și este realizată de pater familias, însă înainte de pubertate, adică înainte de a fi capabil să-și facă testamentul singur.

La început substituirea pupilară a fost o substituție în interesul propriu.

Astfel, tatăl instituia pe fiul său succesor, și-i substituia o altă persoană, pentru cazul când murea înainte sau când deși murea după el, murea impuber.

În general se utiliza clauza prin care se unea cazul de substituire vulgară cu cel de substituire pupilară.

C. Substituirea quasi pupilară are loc atunci când un ascendent face testament descendentului său lipsit de minte, pentru cazul că nu se va însănătoși până la moarte. Deci substituirea nu se bazează pe puterea paternă ci pe sentimentul afecțiunii. De aceea după reglementarea dată de Iustinian, substituitul trebuia să aparțină rudelor lui menti captus și să fie chemate la succesiune în ordinea fixată la succesiunea ab intestat . Substituirea fideicamisară este aceea prin care testatorul după ce instituie pe cineva moștenitor, face încă un fel de instituire dispunând că această avere, moștenitorul la moartea lui să o dea unei anumite persoane menționând această persoană .

Subcap. VI. Deschiderea testamentului și proba acestuia

Până la Octavian August nu exista nici o formalitate pentru deschiderea testamentelor. Începând cu acest împărat s-a introdus impozitul de 5% asupra moștenirilor (vicessima hereditatum), pentru ca să se asigure încasarea acestui impozit testamentele trebuia să fie deschise de dregătorie.

Dacă testatorul murise de moarte firească și neviolentă, deschiderea testamentului se face după trecerea a 3 până la 5 zile de la moarte. Dar dacă testatorul murise de moarte violentă, dacă fusese omorât testamentul său nu poate fi deschis, decât după ce toți robii puberi ai mortului, care locuiau împreună cu el, fuseseră supuși la tortură ca să se descopere omorâtorii .(Șc. Silanianum)

Pentru deschiderea testamentului magistratul cheamă pe martorii care-l pecetluiseră (dacă sunt în viață) și la nevoie îi constrânge să vină.

Dacă vin majoritatea lor, se pășește la recunoașterea peceților și a iscăliturilor lor ca să se stabilească autenticitatea testamentului. După aceea magistratul deschide sau tot testamentul, sau numai o parte din el; lăsând închise celelalte părți, pe care testatorul a voit să le țină secret; fiindcă cuprind o substituire pupilară.

După aceasta magistratul dă citire testamentului (publicatio, recitatio) dă copii de pe testament acelora ce le cer și încheie un proces verbal despre cele petrecute. În sfârșit testamentul este din nou închis, pecetluit cu pecetea publică și depus în arhiva dregătoriei.

Testamentele publice sunt întotdeauna la dispoziția celor interesați.

Testamentele private și regulate dovedindu-se astfel:

Testamentul oral trebuie dovedit și se poate dovedi cu martori. Nu este nevoie ca toți cei 7 martori să fie chemați. Dacă unii din ei au murit dovada se poate face și cu mai puțini, dar trebuie să fie cel puțin 2 martori.

Testamentul scris se dovedește ușor, când originalul său se găsește în mâinile celui interesat, acesta nu are decât să-l înfățișeze. Dar când testamentul se găsește la altă persoană, dovada este mai grea. Orice persoană interesată după moartea testatorului, interdictum de tabulis exhibendis poate să ceară dovada celui care sau deține testamentul sau dolo desiit possidere, spre a obține înfățișarea testamentului ori în caz contrar despăgubiri.

În cazul în care persoanele interesate nu pot aduce testamentul scris, ele trebuie să dovedească prin mijloace ordinare că s-a făcut testamentul și că cunosc cuprinsul acestuia.

Subcap. VII. Moduri de a infirma un testament

Testamentul poate fi nul de la început sau poate deveni nul ulterior. De la început este nul acel testament numit injustum sau non jure factum: când ori nu s-au respectat condițiile de formă ori lipsea testamenti factio activa sau pasiva.

Ulterior testamentul devine nul când a ajuns irritum prin faptul că testatorul și-a pirdut capacitatea de a testa sau a suferit capitis deminutio; când a ajuns dessertum sau destitutum prin faptul că moștenitorul instituit nu a dobândit succesiunea; când a ajuns ruptum, fie prin nașterea unui postumus, fie prin revocare adică prin desființarea testamentului.

Testamentul ruptum – cauze de rupere

Sunt cunoscute 4 cauze de rupere a testamentului:

Prin supravenirea unui heres suus, care nu e nici instituit, nici exheredat în testament. De exemplu: supravine un postum sau testatorul adoptă un copil, sau ia pe femeie in manu sau nevasta îi naște un copil legitim.

Prin facerea unui nou testament ,,jure factum’’. La romani nu puteau să coexiste două testamente ale aceluiași testator, căci din momentul care prin fiecare dispusese de toată averea, nu era posibil să dispuie în două moduri diferite de același lucru.

La romani simpla facere a unui testament justum, jure factum rupe de la sine primul testament, indiferent dacă în urmă secundul testament va produce sau nu vreun efect. Se poate ca instituitul să repudieze sau ca acest al doilea testament să devină infirm dintr-o cauză oarecare; prin facerea lui însă s-a rupt definitiv primul testament. S-au descoperit testatori care în dorința de a rupe un prim testament făcuseră un al doilea, dar nefiind siguri că l-au făcut după toate condițiile instituiseră pe împărat ca moștenitor, pentru că chiar dacă s-ar constata că secundul testament e non jure factum, totuși instituitul din primul testament să ezite (față de împărat) a se prevala de dânsul. Cu toate acestea Instituitele declară o asemenea procedură zadarnică; testatorul nu-și va atinge scopul, primul testament rămâne în picioare.

Dacă testatorul, care a făcut deja un prim testament în care dispune decât de ex rebus certis atunci primul testament e rupt, iar cel de al doilea instituit va lua toată averea, căci știm că la romani cine era instituit numai pentru unele lucruri lua toată averea. Dacă însă în secundul testament testatorul manifestă expres dorința de a menține și primul testament, atunci secundul instituit ia numai lucrurile care i-au fost lăsate lui, iar restul averii îl dă primului instituit.

Testamentul se rupe prin distrugere, sfârșirea lui materială.

Prin trecerea a 10 ani de la facerea lui. Iustinian a desființat acest mod de rupere.

2. Testamentul irritum

Testamentul devine irritum, inutil atunci când testatorul suferă o capitis deminutio.

Se știe că capitis deminutio era de trei feluri: maxima când se pierdea libertatea; media, când se pierdea cetățenia romană; minima, când se schimbau raporturile de familie.

Maxima capitis deminutio este atunci când testatorul în urma facerii testamentului cade în sclavie. Nimic mai logic decât că testamentul lui să devină infirmat căci s-a văzut că sclavii sunt incapabili să facă testament și că dreptul civil cere ca testatorul să fie nu numai capabil în momentul morții, precum și în intervalul dintre facerea testamentului și moarte.

De la această deducție severă a principiului prin excepție s-a admis în favoarea celor care sufereau de maxima capitis deminutio prin captivitate la vrăjmași că testamentul făcut mai înainte de luarea în captivitate să rămână valabil; pe baza ficțiunii lui jus postliminii (în cazul în care reușeau să se reîntoarcă în patrie) sau pe baza legii Cornelia (dacă mureau în stare de captivitate).

Prin media capitis deminutio se pirdea cetățenia romană ceea ce era natural să se piardă și privilegiul de a muri cu testament. Cazul în care un pater familias își face testamentul și în urma acestuia se dă în adrogație, este un caz de minima capitis deminutio de care suferă pater familias. Testamentul lui pater familias devine irritum, inutil și lucrul acesta se explică prin faptul adrogației prin care el devine alieni juris, intră în familia adrogantului și toate bunurile lui trec în patrimoniul adrogantului. Când testatorul ar suferi minima capitis deminutio păstrând însă averea, testamentul lui rămâne valabil. Exemplu: un pater familias militar care dispune prin testament de peculul său castrens, apoi se dă în adrogație. Cu toate că testatorul a suferit de minima capitis deminutio testamentul lui rămâne bun pentru că se cunoaște că în urma adrogației, adrogatul continuă a rămâne proprietar peste peculul castrens. Deci testamentul nu devine întotdeuna irritum prin minima capitis deminutio.

3.Testamentul destitutum

Testamentul se numește destitutum sau desrtum atunci când nu-și produce efectele sale din pricina instituitului, care repudiază sau devine incapabil sau moare înainte de testator.

4. Revocarea testamentului

Puterea de a revoca un testament rezultă din însăși noțiunea testamentului, fiind privit ca un act de ultimă voință, urmează ca testatorul să-și poată schimba voința până în ultima clipă a vieții. De aici se desprinde și principiul mai târziu cunoscut, că dintre mai multe testamente făcute de decujus acela e valabil, care poartă data cea mai recentă, pentru că cuprinde expresia voinței celei din urmă. Totuși cât a durat formalismul testatorul trebuia să-și declare voința de a revoca testamentul în aceeași formă în care și-o manifestase la facerea testamentului. De aceea faptul de a fi tăiat firul de in (linum) care leagă tăblițele cerate, de a fi șters numele moștenitorului instituit, de a fi distrus întreg exemplarul nu constituie în dreptul civil o revocare a testamentului. Acela care invoca un astfel de testament putea încă să câștige procesul, deschis prin hereditatis petitio, dacă reușea să-i dovedească cuprinsul. În conformitate cu dreptul civil testamentul se revoca numai printr-un alt testament așa încât odată ce s-a făcut un testament nu se mai putea reveni la succesiunea ab intestat. Pretorul a înlăturat consecințele formalismului și a acordat bonorum possessum ab intestat acelor moștenitori legitimi care puteau dovedi că testatorul și-a întors voința de la moștenitorii instituiți (non habent voluntatem) ștergându-le spre exemplu numele din codex testamenti. La început punerea în posesie a fost sine re, mai târziu s-a acordat cum re. Tot prin dreptul pretorian s-a admis reîntoarcerea la primul testament dacă testatorul va fi manifestat voința de a revoca al doilea testament. În perioada imperială prin introducerea codicilor anexe la testament s-a ajuns la rezultatul practic de a se modifica unele clauze ale testamentului, păstrându-se restul actului de ultimă voință. S-a admis că se poate desființa prin querella inofficiosi testamenti unele dispoziții din testament ca și cum testatorul nu le-ar fi scris de la început urmând ca în locul lor să funcționeze dreptul în vigoare, iar restul actului să rămână valabil.

Cap. III. Succesiunea ab intestat

În cazul în care decujus nu lasă testament sau în cazul în care testamentul este nul sau infirmat pentru unul din motivele cunoscute se deschide succesiunea ab intestat. Prin urmare succesiunea ab intestat se poate deschide sau în ziua decesului lui decujus sau mai târziu și aceasta pentru că nu e posibil întotdeauna să se vadă îndată cauza care a produs nulitatea pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru că este cu neputință ca moștenitorul să ezite oarecare timp până să se hotărască dacă primește sau nu succesiunea. De asemenea este posibil ca succesiunea ab intestat să nu fie deschisă imediat pentru că instituirea de moștenitori a fost condițională și a trebuit să treacă puțin timp până să se știe că nu mai e cu putință să se îndeplinească condiția.

Cu alte cuvinte, în principiu putem afirma că succesiunea ab intestat se deschide atunci când există siguranța că nu există succesiunea testamentară. Să nu se creadă însă că acest principiu este absolut și că ori de câte ori moare cineva fără testament, lasă prin aceasta în mod neapărat, o succesiune ab intestat. De exemplu în cazul fiului de familie care nu dispune prin testament de peculul castrens. După moartea lui nu se deschide succesiunea ab intestat relativ la acest pecul, ci-l ia tatăl cu drept de pecul (până la Iustinian).

Persoanele chemate la moștenirea ab intestat erau indicate de legiuitori într-o anumită preferință: unele rude treceau înaintea altora. În marele grupuri al celor îndrituiți la moștenirea ab intestat se găseau diferite ordine, chemate unele în lipsa altora, iar în interiorul fiecărui ordin, grade mai apropiate sau mai îndepărtate.

1. Regimul succesiunii ab intestat în vechiul drept roman

Cele XII Table conțineau următoarele dispoziții:

,,Si intestato moritur cui suus heres nec escit adgnatus proximus familiam habeto. Si adgnatus nec escit gentiles familiam habento’’.

Ni se arată deci că legea decemvirală desemna în primul rând la succesiunea ab intestat pe sui heredes, apoi pe adgnatus proximus, și în sfârșit pe gentiles.

Unii autori preocupați de a găsi argumente în sprijinul teoriei că cel ce avea sui heredes nu putea testa, moștenitorii aceștia neputând fi îndepărtați de la ereditate, susțin că modul de exprimare al legiuitorului dovedește îndeajuns temeinicia părerii lor. Legea nu enumeră una după alta cele trei clase de succesori, ci spune cu totul altceva: vor veni la moștenirea aceluia ce n-a făcut testament și care n-are nici un suus heres, cutare și cutare persoane.

De aici concluzia că cel ce avea sui heredes nu putea să-și facă testament, fiind moștenit ab intestat de sui și că numai în cazul când nici nu avusese rude de acest fel și nici nu făcuse testament, i se deschidea moștenirea pentru agnatul cel mai apropiat și apoi pentru gentili.

O variantă a acestei doctrine crede că de cujus avea libertatea de a testa chiar când existau sui heredes, cu condiția de a institui pe unul din ei moștenitor. Alții se bazează pe textul legal spre a afirma că din el rezultă un drept de moștenire la bunuri în favoarea lui adgnatus proximus și al gentililor, calitatea de heres neavând-o decât heres suus care sigur continua cultul privat al defunctului și îi lua locul în domus.

Dar toate aceste opinii precum și altele nu au decât valoarea unor ipoteze.

Clasa I Sui

Prin sui se înțeleg acele persoane care prin moartea lăsătorului moștenirii, ajung sui juris, adică persoanele care în clipa deschiderii moștenirii se găseau s-ar fi putut găsi sub puterea imediată a acesteia și care prin moartea lui ajung sui juris.

Sui sunt:

Scoborâtorii firești în linie bărbătească, fie născuți, fie numai zămisliți (nascituri, postumi) și anume: la început numai fii și fiicele defunctului chiar și aceia care au căzut sub putere în urma unei causae probatio. Mai târziu jurisprudența a admis și pe scoborâtorii din fii (nu și aceia din fiice) dacă părinții lor muriseră înainte de deschiderea moștenirii ori fuseseră emancipați înainte de această dată, așa că acești nepoți și nepoate se găseau sub puterea defunctului.

Scoborâtorii fictivi: adrogații și adoptații. Scoborâtorii în linie bărbătească ai acestora, dacă tații lor erau emancipați în clipa deschiderii moștenirii ori erau morți în acea clipă. Femeia in manus căci este loco filiae (în locul, pe care îl are fiica), este fiică fictivă și prin moartea soțului său ajunge sui juris.

Nora (norus) dacă soțul său nu mai era în puterea aceluia care a lăsat moștenire căci este loco neptis (în locul pe care îl are nepoata).

În această clasă, dacă toți sui sunt de gradul întâi moștenirea se împarte in capita. Dacă sui sunt de grade diferite, unii fii, iar alții nepoți de fii, moștenirea se împarte in stirpes acela care e singur într-o tulpină va lua cota întreagă a acestei tulpini; iar dacă sunt mai mulți într-o tulpină, vor împărți între ei cota cuvenită tulpinilor.

Mater familias nu poate să aibă moștenitori sui, fiindcă nu are nici o putere și deci nu poate avea pe nimeni sub puterea sa.

Clasa a II-a. Adgnati proximi

Moștenirea nu e deferită acestora decât în lipsă totală de sui.

Dacă este de față un suus și chiar de nu vrea să primească moștenirea, aceasta nu e deferită adgnaților celor mai apropiați, căci hereditas ab intestat ex lege duodecim tabularum este hereditas legitima și cum s-a mai spus că ,,in legitimis hereditatibus successio ordinum non est’’.

Moștenirea este deferită adgnaților celor mai apropiați în șirul următor: mai întâi celor consangvini, în lipsă totală a acestora ea este deferită celor mai apropiați dintre ceilalți adgnați.

Adgnații consangvini sunt: frații și surorile firești ai defunctului și eventual văduva unui frate al defunctului, frații și surorile fictivi ai mortului (adică frații și surorile prin adrogație sau prin adopție), ceilalți sunt adgnați nonconsangvini, lor le este deferită moștenirea în lipsă totală de adgnați consangvini.

Moștenirea le este deferită după apropierea gradului lor de înrudire, fără deosebire de sex. Dar de la lex Vaconia, surorile neconsangvine sunt îndepărtate de la moștenirea vaconiana ratione pe temeiul legii Vaconia.

Clasa a III-a Gentiles

În lipsă totală de adgnați (și implicit de sui) moștenirea este deferită gentililor. Aceștia sunt atât de departe încât nu pot să-și stabilească gradul de înrudire.

Referitor la gentili nu se posedă informații abundente; căci dreptul lor a căzut destul de devreme în desuetudine.

Vocația lor succesorală apare ca o reminiscență a vechii faze precedând în istoria proprietății funciare nu numai în proprietatea individuală dar și pe cea a familiei. Când murea cineva fără urmași era natural ca pământul să revină obștei.

Dreptul gentililor constituie deci o adevărată reluare, redobândirea unui bun ce ieșise provizoriu din comunitate. De aceea se pare că moștenirea era atribuită la origine întregii gens, iar numai în urmă individual gentililor.

Clasa aceasta nu putea exista când era vorba de ereditatea unui dezrobit și aici se folosea soluția deja indicată pentru adgnați, înlocuindu-se prin gentilii patronului. Pe vremea lui Cajus clasa a III-a dispăruse.

Aceste reguli nu se aplică fecioarei vestale deoarece fecioara ajungând vestală ieșea de sub puterea părintească, fără să sufere o capitis deminutio și deci fără să piardă îndrituirile de adgnațiune. Dar ieșirea din familie, ne spune Aulus Gellius, avea ca efect că ea să nu poată moșteni ab intestat pe membrii fostei sale familii și că nici aceștia să n-o poată moșteni pe ea ab intestat. Moștenirea sa ab intestat era deferită tezaurului Statului (aerarium).

2. Regimul succesiunii ab intestat în dreptul pretorian Bonorum possessio

Regulile dreptului civil erau foarte aspre și nedrepte fiindcă nu se poate să aibă loc nici succesio ordinum și nici succesio gradum, fiindcă deferindu-se moștenirea adgnaților, de aceea mamei căsătorite liber (fără de manus) nu i se deferea moștenirea copiilor ei și deci nu-i putea moșteni. (Un copil dacă era emancipat, nu mai este adgnat și nefiind adgnat, de asemenea nu i se deferea moștenirea tatălui său și deci nu putea moșteni pe tatăl său.)

Referitor la aceste nedreptăți Cajus afirma:

,,Sed hae juris iniquitates edicto praetoris emendatae sunt’’.

În modificările aduse pretorului s-a călăuzit și de gândul că trebuie făcut loc și rudelor de sânge prin femei la succesiunea ab intestat. El a introdus schimbări fie confirmandi, fie supplendi , fie corrigendi iuris civilis gratia acordând bonorum possessio, căruia încet încet prin mijloace de procedură i s-a atribuit același efect ca și succesiunii civile numite hereditas.

Reforma pretoriană a adus modificări în sistemul dreptului civil prin adăugarea unor clase noi de succesibili. Pretorul a stabilit următoarea ordine de moștenitori: ex edicto unde liberi vocantur, ex edicto unde legitimi vocantur, ex edicto unde cognati vocantur, ex edicto unde vir et uxor.

În clasa I: liberi pretorul a modificat ceea ce era în dreptul civil chemând la moștenire și pe acei copii care au suferit o capitis deminutio, pe fiul emancipat și descendenții lui.

Asupra copiilor adoptivi emancipați după emanciparea lor din puterea paternă a tatălui adoptant pretorul nu îi cheamă la moștenirea acestuia, ci la succesiunea tatălui său firesc.

Aici pretorul a procedat corrigendi iuris civilis gratia. Cum însă emancipatul venea la împărăția unui patrimoniu, la a cărui sporire nu a contribuit cu propria lui muncă cum au făcut ceilalți frați, era de drept să vină la succesiune numai după ce va fi adăugat acea avere pe care el a câștigat-o în intervalul de emancipațiune până la moartea tatălui.

Astfel fără această contribuție, ar fi micșorat partea cuvenită fraților rămași în puterea paternă până la moartea tatălui lor.

Pentru a se evita o asemenea nedreptate s-a admis principiul colațiunii: ,,Totiens collationi locus est, quotiens aliqua incommodo adfectus est is, qui in potestate est interventu emancipati, ceterum si non est, colatio cessabit.’’

El era obligat să pună la mijloc averea lui personală, in medium conferre; de aici termenul collatio bonorum pentru emancipat și collatio dotis pentru fata măritată, care dacă voia să participe la moștenirea deschisă, trebuie să raporteze dota.

Dacă emancipatul venea în concurență cu proprii lui copii, rămași sub puterea paternă a tatălui mare, el împărțea cu aceștia pe jumătate partea cuvenită lor per stirpe.

Această dispoziție a fost adăugată la edict de către Iulian prin așa numita clausuea nova de coniungendis cum emancipato liberis eius.

Reforma pretorului se mărginește la introducere în categoria heredes sui a unei persoane care a stat cândva sub puterea paternă. El a respectat totuși atât de mult principiul agnațiunii încât copii față de mamă nu sunt liberi și deci o moștenesc. A trebuit să intervină două senatus consulte din secolul al II-lea al erei creștine pentru a li se acorda drepturi reciproce de succesiune.

În clasa a II-a; legitimi intrau toate persoanele chemate după dreptul civil: și agnații și cei mai depărtați gentili.

Aici pretorul nu a adus nici o modificare, a lăsat neatins principiul că nu are loc nici successio gradum nici ordinum.

Deși s-a păstrat această normă a vechiului drept civil , totuși faptul că a fost încadrată în sistemul pretorian, constituia un progres; pentru că în caz de neacceptare a moștenirii de către agnatus proximus moștenirea numai devenea vacantă ca în vechiul ius civile, ci trecea la clasa pretoriană următoare, la cognați. Se deschidea prin urmare vocația de a veni la moștenire și rudelor de sânge. În clasa legitimilor pretorul acordă deci bonorum possessio confimandi iuris civilis gratia, având de la început efect cum re pentru că era cert că nu se vor mai putea ivi pretendenți de drept civil.

În clasa a III-a a cognaților pretorul cheamă la posesiunea moștenirii rudele prin femei intrând în gradul al VI-lea, precum și persoana născută din sobrinus sau sabrina adică din vărul sau vara a doua. În această clasă moștenesc și acei agnați care suferind o capitis deminutio au pierdut legătura de agnațiune cu defunctul, dar păstrează calitatea de cognați. Fiind chemate rudele de sânge, veneau și copii la succesiunea mamei, dar numai dacă nu exista nici un agnat oricât de depărtat.

În clasa cognaților are loc successio gradum. Împărțeala în această clasă se face întotdeauna in capita.

În clasa a IV-a a soțului supraviețuitor moștenește acesta dintr-un matrimonium iustum, încheiat prin simplu consens, pe când la căsătoria cum manu femeia vine la moștenirea soțului său ca heres sua a acestuia alături de proprii ei copii..

Bonorum possessio acordată de pretor prin interdictum quorum bonorum, pentru că praetor heres facere non potest; dar îi dă putința să uzucapeze moștenirea prin posesie de un an, așa încât după acest interval poate invoca un titlu de drept civil în virtutea căruia a devenit heres, continuator al personalității juridice a defunctului.

3. Regimul succesiunii ab intestat în epoca imperială

Acest regim are ca izvoare de drept senatus consulte și mai mult constituția. Tendință comună a fost de a se da rudeniei de sânge prin femei locul cât mai aproape de persoana defunctului, alături de agnați.

Prin senatus consultum Tertullianum din timpul lui Hadrian se admite mama la succesiunea copilului, nu ca cognată după clasa legitimilor cum era în sistemul pretorian, ci ca legitimă cu o clasă mai aproape de defunct. Dacă copilul decedat avea frați, mama era exclusă; dacă avea surori consangvine mama concura cu ele; pe alți agnați îi excludea.

Acest drept s-a acordat mamei care se bucura ius liberorum, când avea trei copii ca liberă sau patru ca liberă; indiferent dacă erau născuți ex iustis nuptiis sau nu .

Prin senatus consultum orfitinianum de sub Marcu Aurelian din anul 178, moștenesc copii de mamă înaitea tuturor agnaților ei.

Prin contribuțiile imperiale din perioada bizantină s-a mai lărgit cercul cognaților chemându-i la moștenire conform afecțiunii prezumate a lui de cujus. Astfel se admite nepotes ex filia la moștenirea mamei mari, se admite ca frații și surorile emancipate să vină la moștenirea fratelui lor decedat alături cu frații și surorile acestuia, aici rudenia de sânge primează considerația că numai existase cu de cujus o legătură agnatică.

Același drept s-a acordat și fraților și surorilor uterini, care nu aveau decât mamă comună cu defunctul și unde nici nu a putut exista vreodată legătura de agnațiune.

Sub Iustinian au fost chemați la moștenire și descendenții de primul grad ai fraților și surorilor emancipate precum și ai fraților uterini.

4. Regimul succesiunii ab intestat în Novelae-le lui Iustinian

Până la Novelae-le 118 și 127 din 543 și 547 în afară de persoanele indicate toți ceilalți cognați erau excluși de la moștenire de către cei mai îndepărtați agnați. Prin reforma introdusă de aceste constituții s-a șters deosebirea între agnațiune și cognațiune, rămânând ca singur criteriu legătura de sânge, s-au înlăturat și diferențele dintre heres și bonorum possessor.

Iustinian cheamă la moștenire, conform afecțiunii prezumate a defunctului trei categorii de moștenitori, împărțiți în patru clase: descendenți, ascendenți și colaterali. În acea perioadă pentru a se fixa mai bine și mai ușor în memorie, s-a exprimat ordinea succesorală după Iustinian în următoarele patru versuri:

,,Descendis omnis succedit in ordine primo.

Ascendens proprior, germanus, filius eius.

Tunc latere ex uno frater quoque filius eius

Denique proximior relinquorum quisque superstes’’.

Clasa I cuprinde pe toți descendenții, indiferent dacă au până la deschiderea succesiunii sub patria potestate sau nu. Împărțirea are loc: la egalitate de grad per capita; la inegalitate per stirpes.

Vechea normă din cele XII Table domnea încă după zece veacuri.

Clasa a II-a cuprinde pe ascendenții, frații, surorile și copii lor. Toți aceștia concurează între ei împărțind per capita, dar copii fratelui mort înaintea defunctului vin la partea cuvenită tatălui lor. Așadar concurența nepoților aduce împărțirea per stirpes.

Când defunctul a lăsat numai ascendenți, împărțirea moștenirii se face per lineas, se divide în două părți egale, una pentru ascendenții paterni, alta pentru linia maternă. Gradul mai apropiat exclude pe cel mai depărtat așadar tatăl defunctului exclude pe tatăl mare.

Clasa a III-a cuprinde frații și surorile ex uno latere, având sau numai tată sau numai mamă comună cu de cuius. Aici intră și copii fraților sau surorilor consangvini ori uterini.

Clasa a IV-a cuprinde ceilalți colaterali chemați după gradul cel mai apropiat.

Din reforma lui Iustinian nu rezultă că el a pus o limită dreptului de moștenire cum a făcut pretorul în rândul cognaților, nici nu rezultă ca acest drept aparține și celei mai îndepărtate rudenii ce se poate dovedi, cum admitea ius civile pentru gentiles, chestiune discutabilă.

I. Descendens omnis succedit in ordine primo

Cazul succesiunii descendenților ca dreptul de reprezentare în regimul lui Iustinian, ca și după cele XII Table în clasa heredes sui. A – primește ½., B și C – vin la partea ce s-ar fi cuvenit părintelui lor predecedat și ia fiecare ¼ , F – fiind exclus prin existența părintelui său, nu primește nimic.(fig. 1)

Fig.1

II. Ascendens propior, germanus, filius eius.

Cazul succesiunii ascendenților: M exclude pe B pentru că este mai apropiat în grad. (fig. 2)

Fig.2

Fig.3

Cazul succesiunii ascendenților, a bunicilor. Aici moștenirea se împarte in lineas: adică jumătate pentru bunicii paterni și jumătate pentru cei materni. Așa încât A și B primesc o jumătate, revenind fiecăruia ¼, C primește cealaltă jumătate pe care nu are cu cine să o împartă. (fig. 3)

III Cazul concurenței ascendenților cu frații și surorile defunctului.

Moștenirea se împarte in capita, în cazul nostru (fig.1) în cinci părți.

Fig.1

Dacă sunt și nepoți de frate sau soră, în concurență cu fratele defunctului, acești nepoți sunt reprezentați de tatăl lor predecedat. După figura 2 moștenirea se împarte în 3 părți: A – primește 1/3; B și C partea ce s-ar fi cuvenit tatălui lor mort înainte, adică 1/6 fiecare; N, E și G fiecare 1/9, are loc deci împărțirea in stirpes.

Fig.2

IV Denique proximior relinquorum quisque supertes

Cazul succesiunii celorlalte rude din ultima clasă. Aici moștenesc rudele rămase cele mai apropiate în grad, prin urmare în cazul nostru (fig. 3): A, B, C și F primesc câte ¼ din moștenire; E nu moștenește nimic, fiind mai îndepărtat în grad, nu se admite reprezentarea.

Fig.3

În ceea ce privește dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor Iustinian a lăsat în vigoare dispoziția pretorului ex edicto unde vir et uxor. Femeia a fost oarecum pusă la adăpost prin instituția numită donatio propter nuptias făcută de bărbat ca un subsidiu în timpul văduviei; iar Iustinian prin Novellae 53 cap. 6. a acordat văduvei sărace (nulier inops et indotata) dreptul la a patra parte din succesiunea bărbatului; alături de copii, parte ce nu va fi mai mare decât porțiunea fiecărui copil, iar dacă copii sunt ai ei va avea numai uzufructul.

O moștenire care nu se moștenește de nici o persoană trece la stat ca bona vacantia.

Sistemul de succesiune ab intestat expus privește moștenirea cetățeanului născut liber, ingenuus. După alte norme se moștenește patrimoniul libertului. Conform dreptului civil el ținea încă de neamul patronului și de aceea numai o favoare i s-a acordat, că dacă murea fără testament în primul rând veneau heredes sui; în lipsa lor moștenea patronul cu descendenții lui agnatici și în lipsa acestora gentiles. În caz de emancipare, figurează ca patron manumissor ex mancipio sau parens manumissor. Averea rămasă de la latinul Iunian, care nu poate lăsa o hereditas după dreptul civil pentru că nu are ius commercii mortis causa, se întoarce ca peculiu la patron sau la moștenitorii acestuia cu restricția menționată de Gaius III. 58. 63.

La aceste norme pretorul a făcut unele modificări spre a acorda bonorum possessio rudelor de sânge ale libertului defunct preferându-le familiei patronului. În acest scop a creat următoarele clase: unde liberi; unde legitimi; unde cognati; unde familia patroni; unde patronus patroni când manumitentul însuși era un libert; unde vir et uxor și unde cognati manumissoris.

În clasa unde liberi descendenții libertului moșteneau numai o jumătate, cealaltă jumătate revenea de drept patronului, fiilor sau nepoților lui (Gaius III, 41).

Aceleași norme s-au păstrat la succesiunea ab intestat a unui emancipat, cu deosebirea că pretorul în clasa unde legitimi a introdus zece persoane (bonorum possessio unde decem personae) cărora le-a acordat preferință înaintea agnaților și gentililor lui parens manumissor, când acesta ca persoană străină a servit numai ca instrument la emancipare. În astfel de cazuri nu s-a admis ca acesta să înfrângă legea sângelui, numai pentru că a figurat la un act juridic: ne quis occasione iuris sanguinis necessitudinem vinceret.

Prin Novellae 118 succesiunea emancipatului se împărțea după dreptul comun. Pentru a nu se zădărnici dreptul patronului și a descendenților lui la jumătate din moștenirea libertului prin dispoziția inter vivos făcute de libert în frauda patronului s-a acordat acestuia actio fabiana când libertul a murit cu testament; actio calvisiana când a murit fără testament, prin care nu se cerea desfințarea actelor frauduloase.

Cap. IV. Succesiunea deferitã contra testamentului

Succesiunea are loc contra conținutului testamentului, este admisã sau din considerații de formã privind testamentul defectuos fãcut sau din considerații de fond referitoare la dispozițiile testatorului, când acesta e considerat cã nu a putut sã hotãrascã în deplinãtatea facultãților lui mintale.

Omisiunea

Testatorul își putea manifesta oricum libertatea de a testa dacã a respectat formele cerute, dupã cum la instituția de herede, el era ținut sã întrebuințeze formele sacramentale, tot așa era obligat sã respecte formele obișnuite când voia sã dezmoșteneascã pe unul din descendenții sãi. Vechiul drept civil nu a contestat cetãțeanului roman dreptul de a exclude de la moștenire, chiar fãrã nici un motiv pe proprii sãi copii, dar i-a impus sã o facã cu formalitatea cerutã.

Simpla omisiune, trecere sub tãcere (praeterire) a descendenților care au trãit sub un acoperãmânt cu de cuius, nu era suficientã pentru a exclude de la moștenire pe heredes sui, care aveau cel mai întemeiat drept de a succede în patrimoniul lãsat. De aceea heredele sui trebuia sã fie sau instituiți sau exheredați în mod formal prin vorbe solemne.

Forma cerutã le exheredare era diferitã.

La fii de familie dezmoștenirea trebuia sã se facã nominativ, fiul trebuia numit sau cel puțin trebuia indicatã calitatea de fiu prin una din formulele: Titius filius meus exheres esto sau Filius meus exheres esto.

Nerespectarea acestei forme sau omisiunea fiului aduceau nulitatea testamentului. Se deschidea prin urmare succesiunea ab intestat. Nulitatea nu o putea invoca nu mai exheredatul fãrã formã sau omisul, ci și persoana instituitã în deplinã regulã care avea interes ca testamentul sã devinã nul, pentru a se libera spre exemplu de sarcina legatelor.

La fete sau la nepoți era suficient o formã de dezmoștenire în bloc exhereditio inter ceteros precum ,,ceteri omnes exheredes sunto’’.

Omisiunea acestora nu aducea nulitatea ci numai rectificarea testamentului cu așa efect cã persoana trecutã cu vederea obținea o parte în concurențã cu heredes sui sau jumãtate din moștenire alãturi de strãini.

Treptat cu admiterea instituirii de herede a postumilor s-a impus și obligația de a exhereda postumi pãstrându-se aceeași formã.

Dreptul pretorian nu a cercetat nici intențiile testatorului nici nu a cãutat a-i restrânge libertatea de a testa. În acest regim descendentul exheredat în formã nu putea ataca testamentul chiar dacã nu meritase asemenea testament din partea tatãlui. Tot ceea ce a fãcut pretorul a fost sã acorde bonorum possessio contra tabulas nu numai herezilor sui omiși în conformitate cu dreptul civil ci și fiului emancipat care a suferit o praeteritio. Prin acest beneficiu el obține întreaga parte ce i s-ar fi cuvenit ab intestat, iar pentru rest testamentul rãmânea valabil cu toate dispozițiile luate prin urmare substituția pupilarã cu legatele lãsate este valabilã.

Puteau cere bonorum possessio contra tabulas chiar copii instituiți în testament, când nu li s-a lãsat partea cuvenitã ab intestat. Dacã în timpul prevãzut pentru a se obține bonorum possessio un an, util pentru succesibilii în linie directã – nu s-a avut posesiunea, atunci moștenitorii instituiți în testament pot pretinde bonorum possessio secundum tabulas.

Iustinian tinzând a pune pe aceiași treaptã de egalitate civilã femeile cu bãrbații, a hotãrât cã exheredarea copiilor fãrã deosebire de sex, trebuie fãcutã nominativ, în caz contrar testamentul este nul.

Querela inofficiosi testamenti

Dacã dreptul civil și dreptul pretorian a respectat libertatea de a testa îngrãditã în anumite forme, practica judecãtoreascã a tribunalului centumviral a înțeles sã cerceteze fondul gândiri testatorului și sã priveascã ca atacabil acel testament, din care rezultã cã autorul nu a fost însuflețit de afecțiunea normalã fațã de anumite rude apropiate. Când testatorul fãrã nici un motiv a lãsat averea lui la strãini, în locul unor anumite rude, el a nesocotit o datorie de iubire (officium pietatis). Testamentul sãu deși nu e privit ca pornind de la un individ, care nu se aflã în plenitudinea facultãților lui mintale și pentru acest motiv s-a acordat rudelor în drept puterea de a ataca actul de ultimã voințã prin querela inofficiosi testamenti.

Rudele care au dreptul la querela sunt descendenții, ascendenții, iar frații și surorile consangvini numai dacã li s-a preferat o persona turpis.

Adoptatul avea dreptul la querela numai fațã de tatãl sãu adoptiv în caz de adoptio plena; în caz de adoptio minus plena, adoptatul nu se putea plânge decât de testamentul tatãlui sãu firesc. Aceste persoane atacând testamentul nu au dreptul la întreaga parte ce li s-ar fi cuvenit ab intestat cãci atunci testatorul nu ar fi avut nici o libertate de a testa; ci au dreptul la partea nummitã porțio legitima, care pânã la Iustinian era o pãtrime din partea ce li s-ar fi cuvenit prin lege. Aceastã parte trebuiea sã fie liberã de orice sarcini: quarta autem accipietur scilicet deducto aere alieno et funeris impensa.

Pentru ca testatorul sã scape de anularea uterioarã a testamentului prin mijlocul querelei nu avea ce face și trebuia sã-i instituie pe ai sãi. Sã-i instituie pentru cel puțin o a patra parte din aceea ce ar lua aceștia, dacã ar fi venit pe cale de succesiune ab intestat, quarta legitima. Dacã testatorul lãsase mai puțin decât quarta instituitul putea sau sã cearã sã i se completeze quarta, sau sã anuleze testamentul. Sub Constantin s-a permis testatorului care lãsase mai puțin decât quarta sã împiedice anularea testamentului, spunând în testament cã quarta sã se completeze boni viri arbitratu.

În acest caz nu avea decât o acțiune în supliment. Iustinian generalizeazã ideea lui Constantin și decide cã dacã testatorul instituie pentru o parte oricât de micã se presupune cã a înțeles sã se completeze quarta boni viri arbitratu. (acțiunea în supliment.)

Querela nu se poate intenta decât în timp de 2 ani, acțiunea în supliment în 30 de ani, iar querela nu poate fi intentatã de moștenitorii legitimarului decât în anumite condiții, acțiunea în supliment poate. Iustinian a complicat vechiul drept consuetudinar stabilit prin jurisprudențã și a hotãrât ca partea legitimã sã se ridice la 1/3 din partea ab intestat dacã erau cel mult 4 moștenitori, sã se ridice la 1/2 dacã numãrul moștenitorilor trecea de 4.

Querela inofficiosi testamenti avea un caracter exclusiv personal: acel care o intenta se plângea cã a suferit o injurie din partea testatorului prin faptul cã a fost exheredat sau omis fãrã motiv. Fiind o acțiune vindictam spirans, cu ținta de a sfãrâma actul de ultimã voințã, nu trecea la moștenitorii reclamantului. Se prescria în 5 ani socotiți de la adițiunea moștenirii.

Avea un caracter subsidiar: se acorda numai când nu existau alte mijloace de a satisface pe acela care se plângea de desconsiderația testatorului.

Prin urmare nu se acorda când, în alt mod reclamantul putea obține partea dorită debita portio; spre exemplu: când prin ștergerea condiției suspensive, prin reducerea sau desființarea legatelor puse în sarcina reclamantului s-ar fi putut compune partea legitimã. Nu se admite querela la testamentul militar.

Aceastã acțiune conține un risc pentru reclamant; dacã nu câștigã procesul, este privit a fi comis o faptã care atinge memoria defunctului; și de aceea pierde în favoarea fiscului, ca indignus, orice libertate ce i s-a lãsat prin testament.

La socotirea pãrții legitime se scade orice donație fãcutã mortis causa; iar în ceea ce privește donațiile între vii s-a admis sã se scadã din partea legitimã acele donații la care s-a prevãzut imputația de la început. În dreptul bizantin s-a admis imputația dotei precum și a darului fãcut fiului pentru a-și cumpãra o slujbã publicã. (ad emendam militiam).

Nu se mai cerea ca partea legitimã sã se lase prin instituția de herede era suficient dacã legitimarul, îndrituitul la portio legitima și-a primit debita portio prin orice fel de libertãți din partea testatorului.

Proba inoficiozitãții și cauze de stingere ale querelei.

Dacã cel ce intenteazã querela este un descendent atunci se presupune cã testatorul a avut un just motiv ca sã-l exheredeze și prin urmare descendentul va trebui sã probeze contrariul. Dacã querelans-ul e un ascendent atunci prezumția este cã testatorul nu a avut nici un just motiv sã-l omitã și prin urmare instituitul va fi cel dator sã probeze cã omisiunea a fost fãcutã cu just motiv de cãtre testator.

Querela se stinge prin moartea legitamarului. Dacã cel exheredat sau omis pe nedrept moare fãrã sã intenteze querele, moștenitorii nu au dreptul sã o intenteze ei, cãci se presupune cã legitimarul a iertat injuria.

Dacã legitimarul începuse urmãrirea moștenitorii pot sã o continue. Querela se stinge și prin trecerea a 2 ani, mai târziu de 5 ani stingea dreptul la querelã.

Querela se stinge și prin aprobarea datã testamentului, exemplu: legitamarul care reclamã un legat pe care îl lãsase de cuius, pierde dreptul de a mai intenta querela; și prin renunțarea, desistarea de la querelã.

Efectul querellei

În principiu querela inofficiosi testamenti face ca testamentul sã fie nul: toate dispozițiile testatorului sunt considerate ca inexistente și de aceea se poate cere restituirea a ceea ce s-a executat în virtutea acelui testament.

Situația juridică se prezintã astfel ca și cum de cuius ar fi murit fãrã testament în caz când omisul era singura persoanã cãreia i-ar fi revenit moștenirea ab intestat. Când însã erau mai mulți instituiți și omisul a obținut câștig de cauzã numai fațã de unul din ei, se aplica o rescissio, o desființare a testamentului numai pentru partea aceluia care a pierdut procesul, iar restul dispozițiilor testamentare rãmâneau în vigoare. În asemenea cazuri s-a recunoscut cã testatorul a murit în parte cu testament, pentru cealaltã parte fãrã testament.

Prin querela se urmãrea repararea nedreptãții fãcute în testament.

Asemenea nedreptate se putea comite și prin dispoziții între vii: prin donații sau constituiri de dotã așa încât se putea micșora debita portio a moștenitorilor legitimari, prin aceasta s-a acordat acestora cãtre sfârșitul perioadei clasice querela inofficiosi donationis sive dotis spre a reduce acele dispoziții în mãsura necesarã pentru ca moștenitorul legitimar sã obținã partea cuvenitã.

Regimul lui Iustinian

Iustinian a cãutat sã punã la dispoziția moștenitorului legitimar un mijloc de a dobândi ceea ce i se cuvine, cu totul deosebit de querela.

Când testatorul a lãsat celui înditruit mai puțin decât debita portio, acesta avea actio ad supplendam legitimam pentru a o completa. Se deosebește fațã de querela prin faptul cã nu e o acțiune vindictam spirans: tinde a rectifica o greșealã a defunctului, nu desființa un act care ar fi conținut o injurie pentru moștenitor. Neavând un caracter exclusiv personal, se moștenea și cum reclamatul nu urmãrea satisfacție pentru o atingere adusã, ci numai un adaos material acțiunea nu se stingea prin recunoașterea testamentului ca la querela unde asemenea recunoaștere însemna iertare; chiar în asemenea caz putea fi intentatã pentru a se obține ceea ce lipsea din debita portio.

Acțiunea numitã și suppletoria, putea fi îndreptatã numai împotriva moștenitorilor instituiți în testament când querela se intenta oricui deținea bunuri succesorale sau prin dol încetase de a le poseda.

Spre deosebire de querela reclamantul nu devenea indignus și nu pierdea ceea ce i se lãsase prin testament, dacã nu obținea câștig de cauzã.

Iustinian a mai reglementat în Novellae 115 querela inofficiosi testamenti numai cu privire la descendenți și ascendenți fãrã a se pronunța asupra aceluiași drept cuvenit fraților și surorilor fațã de o persona turpis.

Pânã la el cazurile de dezmoștenire se judecau dupã aprecierea judecãtorului, el a determinat 14 motive pentru dezmoștenirea descendenților și 8 pentru excluderea ascendenților de la moștenirea descendenților.

Moștenitorul era obligat în procesul de atacare a testamentului sã dovedeascã dacă motivul de dezmoștenire arãtat de testator era întemeiat.

A mai hotãrât cã descendenților și pãrinților defunctului nu numai sã se lase legitima portio, dar sã fie și numiți ca moștenitori în testament. Sub acest regim querela se aplica numai la cazurile când: sau moștenitorul legitimar nu i s-a lãsat nimic, sau deși i s-a lãsat nu a fost numit ca moștenitor.

În asemenea împrejurãri prin querela nu se desființa decât instituția de herede a adversarului care a pierdut procesul; restul testamentului își pãstra valabilitatea. Partea câștigãtoare îi lua locul în moștenire rãmânând însã obligatã a executa dispozițiile de ultimã voințã referitoare la partea dobânditã, în mãsura în care aceastã executare nu-i atingea legitima portio. În ce privește cuantumul pãrții legitime el a parãsit vechiul sistem roman de 1/4 din partea ab intestat și a complicat calculul cel mai simplu, moștenitorul legitim primea 1/3 din partea ab intestat dacã erau 4 moștenitori sau mai puțini; 1/2 dacã trec de 4.

Cap. V. Dobândirea moștenirii

Supcap. I. Considerații generale

În ceea ce privește dobândirea moștenirii, adquisitio hereditatis, s-a făcut deosebirea între persoanele care țineau de casa defunctului și moștenitorii străini, heredes extranei.

Cei dintâi dobândeau moștenirea în momentul deschiderii succesiunii, dorind sau nu de aceea se și numeau heredes necessarii.

Pentru extranei momentul numit delatio nu însemna decât posibilitatea juridică de a deveni moștenitor, însă depindea de voința acestora să-și însușească moștenirea.

Extranei, fără o declarație de voință că primesc moștenirea, fără aditio hereditatis, nu deveneau moștenitori, de aceea se și numesc heredes voluntarii.

Deși dobândirea unei moșteniri înseamnă o adquisitio per universitatem, în virtutea căreia titularul succesiunii răspunde personal și fără nici o limită și de datoriile hereditare, s-a admis că heredes necessarii să poată zădărnici asemenea consecință prin două mijloace corespunzătoare celor două categorii de moștenitori necesari și anume:

a) heredes sui se pot abține de a primi moștenirea părintească atât de încărcată cu datorii încât pasivul întrece activul (hereditas damnosa), exercitând ius abstinendi. Pe aceștia Gaius (II. 157) îi numește heredes domestici și îi consideră oarecum coproprietari ai patrimoniului încă din timpul vieții părintești.

b) sclavul instituit moștenitor și deci liberat are beneficium separationis: nu poate respinge moștenirea, dar poate ține despărțită propria-i avere de cea hereditară, răspunzând pentru datorii numai până la concurența activului moștenit.

Din momentul deschiderii succesiunii sclavul instituit ca moștenitor putea să aibă avere proprie, pentru că prin institutio devenise om liber, chiar dacă testatorul nu hotărâse aceasta.

Numirea sclavului ca moștenitor se făcea mai ales când testatorul prevedea că asupra moștenirii încărcată cu datorii se va deschide prin faliment; și pentru ca numele de falit să nu-i întunece memoria, el înscria ca moștenitor un sclav pe al cărui nume se vindeau bunurile lăsate.

Asemenea măsuri sunt de prisos când se prezintă heredes extranei; aceștia nu răspund de obligațiile străine decât prin actul propriei lor hotărâri, manifestată prin aditio hereditatis.

Aici însă se poate ivi o situație juridică specială prin faptul că moștenitorul lasă să treacă timp între delatio și aditio hereditatis. S-a pus întrebarea cine este subiect de drept al moștenirii deschise dar neacceptate încă, al heredității iacente? De cuius nu mai există, moștenitorul așteptat nu a declarat că primește, în acest timp patrimoniul poate suferi transformări de ordin economic în care sclavii hereditari nu joacă rolul de instrumente. Problema este controversată față de textele din Pandecte, care nu par la prima analiză a conține o soluție unitară.

Se întâlnește expresia: hereditas sustinet personam defuncti; așadar defunctul ar păstra încă o personalitate juridică, ceea ce este greșit deoarece capacitatea juridică încetează cu moartea. Se mai întâlnește și expresia: hereditas sustinet personam heredis, ca soluție este acceptabilă pentru că subiect de drept poate fi o persoană vie dar necunoscută, nedeterminată. O a treia părere este că moștenirea reprezintă un drept fără subiect, explicația fiind fundamentată greșit deoarece nu se poate admite un drept ocrotit de puterea statului fără să aparțină cuiva.

Această ocrotire nu a avut loc de la început, până în timpul lui Hadrian dreptul viitorului moștenitor nu s-a bucurat de nici o protecție: străinul se putea instala în moștenirea neacceptată și după o posesie de un an a usucapa prin așa numita usucapio pro herede, aducând un câștig nejustificat posesorului, de aceea Gaius numește această usucapiune lucrativa dar și improba.

Sub Hadrian s-a hotărât printr-un senatus – consult ca moștenitorul civil să poată revendica moștenirea, ca și cum usucapio pro herede nu ar fi avut loc. (Gaius II 56-57)

Mai târziu printr-o orațiune a lui Marcus Aurelius s-a pedepsit autorul unei asemenea usucapiuni pentru faptul numit crimen expilatae hereditates. (Dig. 47.19)

Subcap. II. Acceptarea succesiunii

Forme de acceptare.

Actul de acceptare a moștenirii se numește aditio hereditatis.

Cuvântul ,,adire’’ indică nuanța de a merge la moștenirea iacentă, pentru a o lua în stăpânire, deci un act de voință, fără de care succesiunea nu trece asupra unui extraneus.

Aditio hereditatis este un mod civil de a dobândi o succesiune și se săvârșește prin trei forme: prin cretio, prin pro herede gestio sau prin nuda voluntas în dreptul clasic.

A. Cretio este declarația de primire, solemn făcută înaintea martorilor. Cretio mai înseamnă și termenul fixat moștenitorului spre a se pronunța după cum spune Gaius în II. 164: ,,Extraneis heredibus solet cretio dari, id est finis deliberandi, ut intra certa tempus vel adeant hereditatem vel, si non adeant, temporis fine summoveantur: ideo audem cretio appellata est quia cernere est quasi decernere et constituere’’.

Această declarație de primire putea fi impusă moștenitorului instituit prin dispoziție testamentară. În asemenea caz se deosebește cretio continua, când testatorul a prevăzut ca în termen de 100 de zile neîntrerupte de la moartea lui să se pronunțe moștenitorul dacă primește sau nu; cretio vulgaris numită astfel pentru că era mai obișnuită, când cele 100 de zile se socotesc utiliter, adică de când moștenitorul a putut să afle despre delațiune și numărând numai acele zile în care s-ar fi putut pronunța. Când testatorul a dispus ca moștenitorul să fie exheredat dacă nu se pronunță în intervalul prevăzut spre a accepta moștenirea asemenea caz constituia o cretio perfecta. Formula prin care se unea cretio vulgaris cu perfecta este următoarea:

,, Titius heres est cernitoque in diebus centum proximis, quibus scies poterisque, nisi ita creveris, exheres esto’’.

Cretio o găsim figurând atât în succesiunile testamentare cât și în cele ab intestat. Aceste forme ale lui cretio au fost în dreptul clasic, apoi fiind desființate în perioada împăraților Arcadiu și Honoriu printr-o constituție din anul 407.

B. Pro herede gestio

Succesiunea era privită ca acceptată în cazul când fiind vorba de o ereditate ab intestat sau de o instituire fără cretiune, moștenitorul își manifestase intenția printr-un act de gestiune, de exemplu servindu-se de lucruri găsite în succesiune.

Dacă își făcuse rezerve sau dovedea în urmă că procedând astfel nu voia să accepte, actul de gestiune rămânea fără efect.

C. Nuda voluntas

Nuda voluntas este declararea voinței, lipsite de orice formă, prin care se face adițiunea; a rămas, alături de pro herede gestio, modul de acceptare a unei moșteniri după ce s-a desființat solemnitatea cretiunii.

Dacă testatorul nu a prevăzut cretiunea în testament sau moștenitorul nu a manifestat în nici un fel voința de a accepta, se prelungea o incertitudine căreia dreptul civil nu i-a pus un termen. Moștenitorul chemat nu era obligat a săvârși aditio hereditatis și rămânând inactiv nu-și pierdea dreptul la moștenire. O presiune indirectă asupra lui, spre a-l hotărî să primească, rezulta din usucapio pro herede. Dacă în timpul posesiunii de un an nu se pronunța, străinul devenea moștenitor până la Hadrian.

Un mijloc direct de a face pe moștenitor să se decidă s-a creat prin interrogatio in iure și anume: creditorii succesiunii chemau pe moștenitor înaintea pretorului spre a-l întreba dacă este herede și în ce măsură: ,,an heres sit et ex quota parte’’.

Răspunsul era necesar, pentru că creditorul, care ar fi chemat în judecată pe moștenitor pentru mai mult decât în măsura părții sale succesorale, ar fi comis o pluris petitio.

El ori răspundea imediat, ori cerea un timp spre a se gândi, spatium deliberandi.

Dacă în acest interval nu s-a pronunțat, tăcerea era privită în dreptul clasic ca o repudiere a moștenirii. Iustinian a hotărât că lipsa de răspuns însemnă acceptare.

Spatium deliberandi s-a acordat timp de 100 de zile utile, după vechiul obicei consfințit prin testamente, sub Iustinian nu putea trece de un an. Conform Cod.6.30.22§13 s-a admis termenul de 9 luni când îl acorda un magistrat; iar de un an când făcea această concesie împăratul. După dreptul pretorian moștenirea se putea dobândi prin introducerea cererii admisă de magistrat numită agnitio, de a i se acorda bonorum possessio. Pretorul obișnuia să o acorde în conformitate cu normele stabilite în edict (Dig. 38. 9) era edictalis; în unele cazuri bonorum possessio era decretalis pentru că se acorda după o cercetare prealabilă.

În următoarele împrejurări pretorul acorda bonorum possessio în urma unei cercetări, cause cognitio, fie spre a conserva eventualele drepturi de succesiune, fie spre a crea în mod provizoriu o situație prin care se ocrotesc anumite interese:

a) bonorum possessio ventris nomine se acorda unui curator spre a se păstra succesiunea aceluia care era așteptat să se nască și spre a se întreține mama lui nasciturus;

b) bonorum possessio ex edictio Carboniano, acordată impuberului a cărui filiațiune este contestată, până la timpul pubertății când se va decide procesul;

c) bonorum possessio furiosi nomine, acordată curatorului în timpul cât va dura nebunia. Dacă furiosul s-a însănătoșit va putea accepta sau repudia moștenirea; dacă a murit fără a se vindeca, nu moștenitorii furiosului veneau la succesiunea asupra căreia pretorul acordase numai o posesiune provizorie, pentru că prin măsura pretoriană el nu dobândise încă moștenirea.

Succesiunea trece ori la heredea substituti, ori la moștenitori ab intestat, ori în lipsa lor la stat.

2. Condiții de acceptare

Condițiile de acceptare se pot grupa după două criterii: unele rezultă din caracterul juridic al adițiunii, altele din norme speciale introduse în timpul lui August, spre a se pedepsi persoanele care trăiau în afara regimului căsătoriei sau care deși căsătorite nu aveau copii.

Aditio hereditatis este un actus legitimus care aduce moștenitorului și beneficiile dar și sarcinile moștenirii primite.

De aici rezultă că o persoană, care nu se poate obliga singură, nu poate declara că primește o succesiune; și că o persoană aflată sub puterea altuia ca fiu de familie sau ca sclav, nu poate face aceiași declarație decât cu autorizație, iussu patris sivi domini. Altfel, acesta s-ar găsi obligat față de creditorii hereditari fără știrea și voia lui, o atare consecință ar fi în contradicție cu concepția fundamentală din dreptul roman că fiii de familie și sclavii nu pot obliga civiliter pe stăpânul casei prin gestiunea lor. În ce privește persoanele sui iuris, aflate sub tutelă sau curatelă, acestea nu pot accepta moștenirea decât cu auctoritas tutoris sau consensu curatoris.

După cum însă se cerea ca adițiunea să se săvârșească personal de cel chemat la moștenire, rezultă că nici furiosul, nici infantele nu putea dobândi o succesiune, pentru că nici unul nici altul nu era în stare să-și exprime voința proprie.

După dreptul civil într-un astfel de caz se amâna acceptarea moștenirii până la împlinirea vârstei de 7 ani sau până la însănătoșirea alienatului. Această consecință a fost evitată de pretor mai întâi în cazurile de bonorum possessio și anume s-a spus că agnitio, cererea de instalare în moștenire este un act de procedură și după cum s-a admis reprezentarea în proces, era posibil ca un terț să reprezinte și pe îndrituitul la moștenire cerând bonorum possessio.

Așadar și tatăl sau tutorele pentru infans, și curatorul pentru furiosus au putut cere bonorum possessio. Astfel mai târziu s-a extins interpretarea și la aditio hereditatis, așa încât ambii reprezentanți legali au putut declara că ei pentru persoanele incapabile acceptă succesiunea. În afară de condițiile legate de actul adițiunii, mai era necesar pentru a dobândi o moștenire și ius capiendi, introdus sub August prin legile Iulia și Papia Poppaea în scopul de a se favoriza încheierea căsătoriilor și a se stimula natalitatea.

Legiuirea conținea două feluri de dispoziții cuprinse în pars nuptiaria și pars caducaria. În prima parte se prevede că bărbații între 20 și 60 de ani și femeile între 18 și 50 de ani să trăiască în regimul căsniciei, iar în partea a doua s-a stabilit incapacitatea totală sau parțială de a dobândi ceea ce s-a lăsat prin testament ca hereditas sau legat.

Partea nedobândită, numită caducum revenea părinților cu copii care figurau în același testament, heredes patres; în lipsa acestora revenea părinților cu copii instituiți ca legatari, legatarii patres. Și unii și alții aveau ius caduca vindicandi, dreptul de a cere partea devenită caducă în favoarea lor; în lipsa lor partea caducă revenea statului.

Ius capiendi sau capacitas se putea dobândi dacă persoana interesată se căsătorea în grabă; în timp de 100 de zile de la deschiderea moștenirii.

Prin dobândirea calității de cetățean în același interval, dobândeau ius capiendi și Latinii iuanini, care după lex Iunia deși trăiau ca liberi nu aveau ius comercii mortis causa și deci nu puteau primi nimic ce li s-ar fi lăsat prin testament.

După legile caducare nu putea dobândi nici soțul din testamentul celuilalt soț mai mult decât a zecea parte din moștenire, de aici numele de lex decimaria.

Această restricție nu se aplică dacă unul din soți avea copii dintr-o căsătorie anterioară sau amândoi pierduseră copii născuți din căsnicia lor, în care cazuri pentru fiecare copil existent sau pierdut soțul mai putea dobândi câte o zecime ce i se va fi lăsat prin testament.

3. Efectele acceptării

Herezii necesari și cei voluntari care au acceptat se găsesc investiți cu toate drepturile și datoriile succesiunii. Cele două averi, a defunctului și a moștenitorului se unesc.

Heredele răspunde de toate datoriile succesiunii, chiar dincolo de ceea ce se găsește în activul moștenitorului (ultra vires hereditatis).

Se definește hereditatea ca intrare în toate drepturile pe care le-a avut defunctul.

Heredele continuă personalitatea defunctului, el este titularul averii decuius-ului din momentul morții (deci: retroactiv).

Deoarece moștenirea uneori poate fi împovărată de datorii, adică datoriile întreceau activul succesoral, i se acordă de la o anumită epocă heredelui suus ( care este și heredele necesar) dreptul de a se abține de a prelua succesiunea (ius abstinendi).

El poate accepta succesiunea sub beneficiu de inventar, face inventarul averii succesorale mai întâi și dacă datoriile întrec activul, atunci în cunoștință de cauză, poate să refuze succesiunea. Sclavul este un herede necesar: la început el nu poate refuza succesiunea. Mai apoi pretorul îi acordă la cerere o bonorum separatio, o separare a averii soccesorale de averea proprie a fostului sclav. Nu se transnit heredelui creanțele născute din delictele civile, cum ar fi din delictul injuria. Dar dacă decuius-ul a condus procesul până la litis contestatio, atunci moștenitorul poate continua acțiunea penală intentată de defunct.

Nu se transmit la moștenitor acțiunile vindictam spirantes care aspiră la răzbunare deoarece ca și acțiunile născute din delicte sunt pur personale.

Acțiunile din uzufruct se sting prin moartea titularului dreptului de uzufruct. Se sting și acțiunile născute din sponsio și fidepromissio. Sponsio și fedepromissio fiind contracte de garantare a unei datorii, în baza legii Furia se sting totuși dacă decuius-ul a introdus acțiunea și s-a ajuns în proces la litis contestatio, atunci moștenitorul poate continua procesul în fața judecătorului. Herezilor sui li se transmite posesiunea averii succesorale deoarece ei continuă personalitatea defunctului. Ei pot uni timpul cât a posedat defunctul cu timpul cât au posedat ei pentru a considera îndeplinit termenul de un an sau doi pentru uzucapiune.

În cazul în care nimeni nu se prezintă să primească succesiunea ea rămâne vacantă și poate fi uzucapată. (usucapiopro herede). Creditorii ai interes să ceară trimiterea în posesiunea averii succesorale pentru ca apoi să procedeze la vânzarea bunurilor ca să se despăgubească, procedura numindu-se bonorum venditio.

În cazul vânzării succesiunii de către creditori, sclavii care fuseseră gratificați prin testament cu legate de libertate, nu mai erau eliberați, legatele de libertate cădeau.

Din această cauză, împăratul Marcus Aurelius a admis ca unul din sclavii care beneficiau de un legat de libertate să ceară trimiterea în posesia averii succesorale, plătind datoriile care apăsau asupra moștenirii.

Subcap. III. Repudierea succesiunii

1. Formele repudierii

Renunțarea la o succesiune nu era supusă nici unei forme. Deși jurisprudența sfătuia pe moștenitor să-și declare lămurit voința, nu i se impunea vreo repudiere solemnă sau măcar explicită. Adesea repudierea rezulta eo ipso din anumite împrejurări, de exemplu trecerea termenului necesar pentru obținerea lui bonorum possessio (înainte de Iustinian) expirarea celor 100 de zile impuse în genere pentru cretio.

În ipoteza unei cretio însă s-a admis ca moștenitorul care renunțase expres putea să-și revoce oricând declarația și să facă adițiune. Se observă că părintele și tutorul care pot cere bonorum possessio pentru incapabil nu pot să exercite în numele lui dreptul de renunțare.

2. Efectele repudierii

Când o succesiune a fost repudiată poate avea loc substituția, acrescența sau successio ab intestat.

Substituția vulgară în asemenea cazuri împlinea lipsa prevăzută de testator și ivită prin neacceptarea heredelui instituit. Moștenitorul substitutus dobândește moștenirea după aceleași reguli ca și instituitul, e supus legilor caducare și răspunde de sarcinile și datoriile părții hereditare dobândite în aceeași măsură ca și instituitul dacă ar fi primit. Dreptul rezultat din substitutio nu se moștenește.

Dacă testatorul nu a prevăzut o substitutio și unul din moștenitorii instituiți nu acceptă, ori dacă unul din moștenitorii chemați ab intestat respinge, are loc acrescența cu efectul că partea celui care nu a primit va fi dobândită de moștenitorii care au acceptat. Adăugarea părții rămase libere este o consecință juridică a principiului că fiecare moștenitor are o vocație eventuală la întreaga succesiune și că numai concurența mai multora stabilește părțile fiecăruia: concursu partes fiunt.

Odată micșorată sau dispărută această concurență prin neacceptare, dreptul restrâns se lărgește de la sine asupra părții vacante. De aceea se spune că acrescența are loc ipso iure; că e forțată adică adăugarea se face chiar fără știrea și voia aceluia a cărui parte se mărește cu partea rămasă liberă; că acrescența are loc portioni, nu personae și de aceea beneficiarul nu e obligat să execute legatele, fideicomisele sau alte sarcini care apăsau partea dobândită prin acrescență.

Mai târziu s-a admis totuși că partea tranzit cum suo onese. Acrescența cu menționatele consecințe s-a dezvoltat în conformitate cu acele concepții ale vechiului ius civile; de aceea acest regim se numește ius antiquum, spre deosebire de sistemul nou introdus de legile caducare.

Acrescența se aplică nu numai la succesiunea testamentară ci și la cea legală în care caz partea vacantă mărește proporțional cotele acelora care devin moștenitori; iar dreptul la acrescență trece prin moștenire chiar când îndrituitul a murit înainte de a se produce acrescența.

Legile caducare au introdus norme complicate și nejuridice pentru a favoriza pe părinții cu copiii scriși în testament. În cursul perioadei bizantine aceste reguli au fost desființate.

Iustinian a înlăturat ultimele reminiscențe revenind la sistemul acrescenței după ius antiquum.

Succesiunea ab intestat se deschide când nu a avut loc nici transmissio care trece înaintea substituției, când nu a avut loc nici substitutio care trece înaintea acrescenței, când nu a avut loc nici acrescența.

După vechiul drept civil dacă chematul la moștenirea ab intestat o respingea, nici agnații mai depărtați, nici gentilii nu veneau în locul lui, pentru că nu se admitea nici successio graduum nici ordinum. După dreptul pretorian s-a admis fără nici o restricție devoluțiunea, trecerea moștenirii neacceptate de la o clasă la alta, s-a admis successio ordinum. S-a admis și successio graduum în clasa ,,unde agnati’’; nu era nevoie de această succesio în clasa ,,unde liberi’’ pentru că heredes sui și emancipatul erau chemați cu dreptul de reprezentare.

În clasa ,,unde legitimi’’ pretorul nu a putut admite nici un fel de devolațiune de la un grad la altul pentru că a introdus în bloc fără nici o modificare regimul dreptului civil în sistemul său. Principiul devoluțiunii s-a aplicat la S.C. Tertullianum și Orfetianum astfel încât moștenirea trece la gradul cel mai îndepărtat dacă persoanele în primul rând chemate nu acceptau. Iustinian a admis, fără nici o deosebire de agnați și cognați ca moștenirea repudiată să treacă de la grad la grad și de la clasă la clasă.

Deci partea neacceptată se acordă astfel, ca și cum acela care a repudiat nu ar fi existat. Așadar dacă testatorul lasă doi fii dintre care unul nu primește, partea nu se adaugă aceluia care primește, decât numai dacă fiul care a respins partea sa nu are descendenți.

În cazul în care are descendenți aceștia vin la partea respinsă de tatăl lor și deci împiedică pe celălalt fiu al defunctului să dobândească prin acrescență și partea respinsă.

Dacă după decuius au rămas doi fii și un tată iar un fiu nu acceptă, partea vacantă trece la fiul care a primit, nu la tatăl care aparține altei clase. Aici acrescența exclude successio ordinum.

În clasa colateralilor, cum moștenirea se dă rudelor cele mai apropiate în grad rezultă că acrescența exclude successio gradum. Așadar dacă defunctul a lăsat doi veri dintre care unul repudiază, partea vacantă nu va trece moștenitorilor lui mai depărtați în grad, ci vărului care a primit.

Cap.VI. Sancțiunea moștenirii

Mijloacele de procedură prin care moștenitorul își urmărește dreptul său, diferă de calitatea în care o face: ca moștenitor civil are hereditatis petitio; ca moștenitor pretorian (ca bonorum possessor) are interdictum quorum bonorum, spre a cere restituirea moștenirii.

1. Sancțiunea moștenirii în dreptul civil

Moștenitorul civil continuând personalitatea juridică a defunctului dobândește toate acțiunile ce rezultau în favoarea acestuia în diferite raporturi obligatorii, în schimb este expus la toate acțiunile care se puteau îndrepta în aceleași obligații contra defunctului.

Așadar avea o seamă de acțiuni speciale cu ținte determinate, spre exemplu: putea intenta rei vindicatio ca proprietar, actio confessoria ca beneficiar al unei servituți, actio publiciana ca usucapient, actio venditi din contractul de vânzare încheiat de decuius.

În calitate de herede însă avea o acțiune generală hereditatis petitio, al cărei obiect era întreaga moștenire, compusă din diferite valori, din res corporales și incorporales, care acțiune se îndreaptă contra aceluia care contesta moștenitorului calitatea de herede, ținând moștenirea în stăpânirea lui de fapt.

Acest patrimoniu era susceptibil de schimbări rezultând din înlocuirea unor valori cu altele în virtutea principiului de subrogație: res succedit in locum pretii et pretium succedit in locum rei. Hereditatis petitio se îndreaptă contra posesorului moștenirii privită ca universitas iuris: așadar nu numai contra lui iuris possessor adică contra aceluia care era debitorul defunctului și deține oarecum creanța moștenitorului.

Acțiunea are un caracter universal ca și dreptul pe care îl sancționează.

Reclamantul putea poseda sau pro herede, când de bună credință se considera ca moștenitor; sau pro possessore, când știind că nu este moștenitor, întrebat fiind de ce posedă, răspundea: quia possideo.

Ca și la rei vindicatio acțiunea moștenitorului civil se îndrepta și contra aceluia qui dolo desiit possidere, precum și contra aceluia qui liti se obtulit.

Importanța juridică a acestei acțiuni generale față de celelalte acțiuni speciale moștenite constă în înlesnirea că moștenitorul nu are să probeze decât calitatea sa de herede; pe când la acțiunile speciale trebuia să dovedească: titlu juridic invocat, calitatea de proprietar, de creditor.

Deși în principiu moștenitorul putea intenta contra posesorului o acțiune specială în locul petițiunii de hereditate, totuși pretorul a acordat reclamantului în asemenea caz exceptio ,, ne praeindicium hereditati fiat’’ pentru ca același posesor al moștenirii să nu fie chemat de mai multe ori prin acțiuni speciale și pentru motivul că reclamantul de bună credință avea răspundere mai ușoară când era chemat în judecată prin hereditatis petitio decât prin rei vindicatio.

Hereditatis petitio avea ca țintă recunoașterea calității de herede, de unde rezultă restituirea succesiunii cum omni causa. Dar acest drept a putu fi zădărnicit atâta vreme cât a funcționat usucapio pro herede.

Hadrian a desființat-o, iar prin senatus consultum din anul 129 inspirat de vestitul jurist consult Iuventus Celsus, s-au stabilit normele după care se restituie moștenirea cum omni causa, de către posesorul de bună sau rea credință.

Nu diferă decât în amănunte de regulile de restituire care se aplică la rei vindicatio.

La hereditatis petitio s-a pus principiul că posesorul de bună credință răspunde în măsura îmbogățirii, avându-se în vedere că dacă nu trebuie să aibă nici un profit, nu trebuie nici să sufere vreo pagubă. Prin urmare, spre deosebire de rei vindicatio, posesorul de bună credință va restitui valoarea fructelor chiar consumate pentru că fructus augent hereditatem, dar în schimb va putea cere să i se plătească și cheltuielile de lux, impensae voluptariae făcute până la deschiderea acțiunii.

În afară de aceste particularități, celelalte norme privind restituirea fructelor de către posesorul de rea credință, repararea pagubelor provenite din pierdere sau deteriorare, restituirea cheltuielilor sunt aceleași ca la rei vindicatio.

Totuși posesorul de rea credință va putea pretinde spre deosebire de rei vindicatio și impensele utile când prin acestea moștenirea a rămas îmbunătățită Faul tratând acest caz spune că hoțul nu are pretenție la ele dacă a adus o îmbunătățire: non aliter, quam si res melior sit.

2. Sancțiunea moștenirii în dreptul pretorian

Bonorum possessor nefiind continuatorul personalității juridice a defunctului, nu avea nici acțiunea cu caracter universal, hereditatis petitio, nici acțiunile speciale ale decedatului. Pretorul i-a acordat interdictum quorum bonorum ca mijloc procedural inferior din două puncte de vedere față de hereditatis petitio și anume: nu putea aduce decât la posesia bunurilor corporale atâta vreme cât s-a admis o quasi-possessio la drepturi, așadar prin acest interdict nu putea cere posesorul pretorian încasarea creanțelor; nu se putea îndrepta contra adversarului care invoca altă situație juridică decât posesorul pro herede sau pro possessore; spre exemplu aplicarea interdictului era paralizată prin obiecția aceluia care îi opunea calitatea sa de legatar.

Ambele neajunsuri au fost înlăturate prin faptul că pretorul a acordat lui bonorum possessor o acțiune generală numită hereditates petitio utiles prin care putea cere moștenirea în întregul ei cu lucruri corporale și incorporale, în schimb acordându-i calitatea de herede în mod fictiv (fictio se herede) răspundea și de toate datoriile succesiunii, când era chemat în judecată nu prin acțiuni directe ca un herede civil, ci prin acțiunile utile, copiate după cele directe.

Contra adversarului care deținea lucruri din moștenire invocând calitatea de legatar, pro legato s-a acordat lui bonorum possessor interdictul numit quod legatorum, care s-a dovedit atât de eficace încât la el a recurs mai târziu și heredele civil. Prin acest interdict adipiscendae possessionis el cerea posesiunea lucrului din moștenire.

Efectul interdictului quorum bonorum depinde de adversarul cu care bonorum possessor intră în conflict: față de terți este cum re; față de moștenitorul de drept civil poate fi sine re, când acesta intentează hereditatis petitio.

Cap. VII. Concluzii

Dreptul roman prezintă o deosebită importanță deoarece el constituie fundamentul pe care s-a clădit sistemul juridic. Cu toate că dreptul roman nu mai este în vigoare, noțiunile și principiile sale care s-au perpetuat de peste două mii de ani până astăzi sunt perfect aplicabile. Deci el nu a rămas un simplu document arheologic așa cum este cazul altor legislații din antichitate, ci a trăit o viață proprie, a depășit sub aspectul formei sale limitele societății care l-a generat și a exercitat o influență hotărâtoare asupra dreptului de mai târziu.

Dreptul românesc s-a format și a evoluat sub influența dreptului roman, în trei momente principale semnificative, respectiv perioada de zămislire a poporului român și de formare a dreptului obișnuielnic pe un fond juridic de drept roman; perioada dreptului juridic scris, când influența dreptului roman s-a exercitat prin filieră bizantină și în cele din urmă perioada elaborării operei legislative din timpul lui Alexandru Ioan Cuza când au fost preluate o serie de categorii și principii ale dreptului roman clasic.

În legătură cu cele două feluri de moșteniri prevăzute de către art. 650. Codul Civil Român trebuie precizat că ele nu se exclud reciproc, ci dimpotrivă, moștenirea legală poate coexista cu cea testamentară; deci se admite coexistența moștenirii legale cu cea testamentară.

Codul nostru civil nu a păstrat principiul roman al incompatibilității moștenirii testamentare cu cea legală (nemo partim testatus partim intestatus decedere potest – nimeni nu poate muri în parte cu testament, în parte fără testament).

În literatura de specialitate în locul noțiunii de moștenire legală, uneori se folosește noțiunea din dreptul roman de moștenire sau succesiune ab intestat.

Folosind această noțiune – care are avantajul de a preciza că regulile devoluțiunii legale se aplică întocmai numai în cazul persoanei decedate fără testament (ab intestato mori) – trebuie totuși să avem în vedere că folosirea ei este pur convențională, fără semnificația din dreptul roman, în acest din urmă sens ea fiind, de fapt, improprie în dreptul nostru.

În dreptul roman succesiunea testamentară era regula, din care cauză cea legală se definea prin raportare la absența testamentului, adică la ipoteza persoanei decedate fără a face un testament (intestat) sau care a făcut unul neconform regulilor de drept (ceea ce echivala cu lipsa testamentului). Pe de altă parte în dreptul roman testamentul trebuia – sub sancțiunea nulității – să cuprindă instituirea eredelui, potrivit regulii heres est caput et fundamentum totius testamenti. Instituirea eredelui trebuia să se afle în fruntea (caput) testamentului și să premeargă legatele și orice alte dispoziții, iar valabilitatea oricărui testament depindea de valabilitatea instituirii eredelui (fundamentum).

În dreptul nostru moștenirea legală este regula, ea putând fi însă înlăturată, în tot sau în parte – prin testamentul lăsat de decujus. Pe de altă parte, prin testament nu se pot institui moștenitori (în concepția codului heredes, gignuntur non scribuntur), ci numai legatari, care însă pot dobândi bunurile succesorale nu numai cu titlu particular, dar și cu vocație universală cu titlu universal, asemănător moștenitorilor legali, ceea ce justifică denumirea lor de moștenitori (testamentari). Împăratul Iustinian a pus capăt definitiv sistemului succesoral ce avea la bază agnațiunea și a făcut astfel din rudenia de sânge singurul criteriu al moștenirii.

Prin reforma sa Iustinian a creat 4 categorii de moștenitori care parțial se mai regăsesc astăzi în codul civil român: clasa I, clasa descemdenților și clasa II, clasa ascendenților, frații și surorile bune și copii lor, clasa III frații și surorile consangvini sau uterini și copii lor, clasa IV ceilalți colaterali.

În dreptul român se clasifică astfel:

Clasa I, ascendenții în linie directă, alcătuită din copii, nepoții și strănepoți ai defunctului, fără limită în grad;

Clasa II, ascendenții privilegiați (părinții defunctului) și colaterali privilegiați (frații și surorile defunctului și descendenților lor până la gradul IV);

Clasa III, ascendenții ordinari (bunici, străbunici ai defunctului, fără limită în grad);

Clasa IV, colaterali ordinari (unchii și mătușile, verii primari și frații, surorile bunicilor defunctului).

Dreptul succesoral ce reglementează succesiunea ab intestat este caracterizat prin permanenta luptă existentă între elementul vechi agnațiunea și elementul nou cognațiunea, luptă încununată de triumful celui din urmă. La origine numai agnațiunea forma baza dreptului succesoral.

De-a lungul timpului, au apărut în dreptul roman și alte forme de testament care se regăsesc și astăzi în Codul civil român după cum urmează:

testamentul olograf, recunoscut de Valentin, art. 859 C.civ.

testamentul excepțional, făcut în condiții deosebite când testatorul e în imposibilitatea de a vorbi, auzi sau vedea, în timpul lui Iustinian testamentul orbilor, cel al surdo-muților și pe parcurs s-au făcut derogări în favoarea militarilor. Cu toate că transmiterea patrimoniului succesoral se produce de drept din momentul deschiderii moștenirii, ea nu are caracter definitiv și obligatoriu în dreptul român, față de dreptul roman în care heredes sui et necesarii și heredes necesarii dobândeau de drept și obligatoriu moștenirea, fără posibilitatea repudierii ei. Numai heredes voluntarii, care nu moșteneau de drept, erau liberi să accepte sau să repudieze moștenirea.

Bibliografie

C. Broșteanu – Curs de drept roman Prelucrat după mai mulți autori și cursuri predate la Facultate de Drept din Paris, București, 1894

V. M. Ciucă – Lecții de drept roman

I. Cătuneanu – Curs elementar de drept roman, Cluj, 1927

P. Collinet – Les successions, Cours, Paris, 1932

P. Collinet – Etudes historiques sur le droit de Iustinien, Paris, 1912

G. Dimitrescu – Drept privat roman, București, 1938

G. Dimitrescu – Drept roman, vol. I., Craiova, 1948

Stefan Cocoș – Drept roman, Lumina Lex, București, 1997-1998

Fr. Girard – Manuel de droit romain, Paris, 1927

Vl. Hanga și M. V. Jacotă – Drept privat roman, București, 1964

Vl. Hanga – Drept privat roman, București, 1978

M. V. Jacotă – Drept roman, vol. I-II, Iași, 1992

Ș. G. Longinescu – Elemente de drept roman, 1929, București, vol. I-II

E. Molcuț și D. Oancea – Drept roman, București, Șansa 1995

Manual de drept roman, anul I și II, București, 1920

Stoicescu – Curs de drept roman pentru anul I licență, 1921-1922, București, 1921

C. St. Tomulescu – Manual de drept privat roman, București 1958

C.St. Tomulescu – Drept privat roman, București 1973

I. I. Rossianu, G. I. Drăghicescu – Elemente de dreptul romanu

V. Arangio – Ruiz – Instituzioni di diritto romano Napoli 1957

C. Accarias – Precis de droit romain, 1940, Paris

Fr. Deak – Tratat de drept succesoral. Editura Actami, București 1999

D. Chirică – Dreptul civil. Succesiuni. Ed. Lumina Lex, București 1996

Henri și Leon Mazeaud, Jean Mazeaud – Lecons de droit civil, vol. I, Paris, 1963

Texte

Dig. – Digesta Iustiniani

Gaius – Institutele lui Gaius

Legea celor XII Table

Paul – Sentințele lui Paul

Institutele lui Iustinian

Regulile lui Ulpian