. Subunitatea Obiect al Pedagogie Educative

Subunitatea (plutonul ) – obiect al educatiei (perspectivã socio-pedagogicã)

INTRODUCERE……………………………………………………2

Capitolul 1:

1.Subunitatea – cadru educațional specific al militarilor……………………………………………………………………..4

1.1.Subunitatea militarã- grup primar specific………………………………………………………………………..4

1.2.Relațiile interpersonale , coeziunea și climatul psihosocial al grupului militar primar…………………………………………………………………………

1.3.Stilul de conducere și rolul comandantului în conducerea activitãții din subunitate………………………………………………………………………

1.4.Metode și tehnici de investigare a dinamicii grupului militar………………………………………………………………………….

Capitolul 2:

2.Educația militarã și rolul sãu în formarea militarilor……………………………………………………………………..

2.1.Educația militarã – delimitãri conceptuale………………………………..

2.2.Formele și funcțiile educației militare…………………………………….

2.3.Unitatea procesului de educare și instruire a militarilor…………………..

2.4.Procesele educative la nivelul subunitãții…………………………………

3.Propuneri și concluzii……………………………………………………….

Bibliografie……………………………………………………………………

INTRODUCERE

Marile mutații survenite în societatea românescă în ultimii ani au generat transformări radicale și la nivelul instituției militare , atât în ceea ce privește conținutul activităților desfășurate cât și a structurilor care o caracterizează .

Una din funcțiile fundamentale care o definesc – educarea și pregătirea tinerilor în vederea îndeplinirii unor misiuni de luptă a căpătat în aceste condiții noi dimensiuni .

Datorită acestor considerente , în etapa actuală problematica grupului militar (plutonul ) este tot mai frecvent în atenția spacialiștilor din domenii ca : sociologie , pedagogie , psihologie etc. .

Cu atât mai mult , se impune ca necesar abordarea problematicii grupului militar de tip subunitate (pluton) precum și implicarea acestora în procesul instructiv – educativ desfășurat în subunitate , deoarece , este bine cunoscut faptul că la nivelul grupurilor mici se plămădesc rezultatele obtinute de unități și mari unități .

Acesta este și motivul pentru care în lucrarea de față am încercat o “inventariere” a grupului militar mic , înteles ca mediu și mijloc specific de socializare a tinerilor , de formare și modelare a personalității ostașilor.

În cadrul acestei lucrări , mi-am propus abordarea problematicii subunitătilor militare și a educației militare sub trei aspecte:

gnoseologic , necesar pentru cunoașterea subunităților militare ca grupuri mici cu anumite trăsături specifice , a factorilor care contribuie la optimizarea procesului instructiv – educativ în cadrul subunității precum și a rolului deosebit de important al comandantului în conducerea subunității ;

metodologic ,care vizează sugerarea unor metodologii rapide de evaluare a dinamicii grupului militar ;

axiologic , menit să pună în lumină valoarea , locul și componentele educației militare desfășurate în cadrul subunității .

De asemenea , am considerate că tratarea acestei teme oferă posibilitatea aprofundării cunoștințelor de sociologie militară și pedagogie militară care ne vor fi cu siguranță necesare în munca viitoare .

CAP.1SUBUNITATEA –CADRUL EDUCAțIONAL SPECIFIC AL MILITARILOR

1.1SUBUNITATEA MILITARĂ (PLUTONUL)-GRUP PRIMAR SPECIFIC

Grupul mic “reprezintã o unitate socialã alcãtuitã dintr-un numãr variabil de indivizi ,care îsi desfãsoarã activitatea în comun , îndeplinind roluri distincte , manifestându-se în relatii nemijlocite unii cu altii ,aflându-se în interactiune reciprocã” .Gruparea indivizilor în colectivitãti este o cerintã logicã ,obiectivã pentru formarea si dezvoltarea fiintei umane .Omul nu poate trai în mod izolat în afara unui cadru colectiv ,a interactiunii cu ceilalti indivizi;legaturile dintre oameni ,cele mai persistente si mai apropiate ,se constituie si actioneazã deosebit de puternic în grupurile mici .

Microgrupurile umane au fost si sunt atent studiate datoritã interactiunii si interdependentei dintre grup si personalitate ,datoritã fenomenelor psihosociale puternice ,cu intesitate si eficientã mare care apar în interiorul acestora .

Studiul grupurilor dezvãluie o serie de ipostaze care ajuta la intelegerea genezei ,dinamicii si mecanismelor lor de functionare ,dar si la orientarea si influentarea evolutiei acestora în directia doritã .

Prin caracteristicile sale, subunitatea militarã întruneste notele specifice ,definitorii pentru un grup mic .Grupul militar constitue mediul integrator nemijlocit al individului.Atunci când subunitatea (plutonul) este bine inchegatã sunt create si conditii optime pentru adaptarea individului în timp scurt la rigorile vietii militare .Colectivul în care cel nou venit gãseste de la început întelegere si sprijin oferã conditii pentru ca dificultãtile de adaptare sã fie relativ usor depãsite ,chiar si de cãtre tinerii insuficient maturizati social. Efortul integrator nu este singular ,doar al comandantului, ci multiplicat prin forta colectivului unit ,capabil sã asimileze si pe cei noi veniti in subunitate .

Subunitãtile militare (plutoane) reprezintã nucleele de bazã în structura organismului militar .Atentia ce trebuie sã li se acorde decurge în mod obiectiv prin faptul ca în microgrup-(grupa–pluton) au loc totalitatea raporturilor formale si informale ,aici se asigurã nemijlocit formarea calitatilor morale si de luptã ,se dezvoltã rezistenta fizicã si psihicã,se învatã mânuirea armamentului si tehnicii militare ,se însusesc diverse procedee si forme de luptã.

Specific grupului militar este faptul ca acesta îsi îndeplineste sarcinile în mãsura în care acorda zi de zi atentie instruirii membrilor sãi ca luptatori , formãrii la acestia a calitãtilor , priceperilor si deprinderilor necesare .

Grupul militar “nu reprezintã un simplu grup de persoane , ci un ansamblu de individualitãti dispuse într-un mod specific , în conformitate cu normele si regulile vietii militare” . Fiecare subunitate este legatã în mod organic de altele , în care militarii desfãsoarã o activitate comunã pe baza principiului conducerii unice , al subordonãrii si al unei temeinice discipline .

Succesul în luptã , în anumite situatii , este determinat de actiunile curajoase , hotãrâte si iscusite ale subunitãtilor mici , de capacitatea lor de a desfãsura actiuni de luptã independente .

Grupul militar se reprezintã astfel ca un sistem complex cu particularitãti specifice.

O primã determinantã primarã a oricarui grup , inclusiv subunitatea, este numarul indivizilor ce îl compun , valorile numerice ale subunitãtii (plutonului) variazã între 25-30 de militari . Mãrimea în sine a subunitãtii influenteazã o serie de procese . Mãrimea grupului afecteazã reteaua relatiilor interpesonale : pe mãsurã ce numãrul membrilor grupului sporeste , creste si numãrul relatiilor posibile , dar slãbeste durabilitatea interactiunilor , pentru cã nivelul si intensitatea intercomunicãrilor sunt invers proportionale cu mãrimea grupului .

Comunitatea scopului este de asemenea una dintre , caracteristicile esentiale ale grupului militar .

În cazul subunitãtilor militare acest scop este perfect precizat si vizeazã pregãtirea acestora în vederea desfãsurãrii unor actiuni de luptã .

Cunoasterea scopului ajutã pe militari sã-si realizeze reglarea comportamentului , sã declanseza energia pentru o executie optimã .Datoria comandantului este de a face temeinic cunoscut rostul activitãtilor din programul subunitãtii , de a ajuta pe militari sã înteleagã clar cã efoturile ce i se cer nu sunt un scop în sine , ci calea care duce la formarea lui ca luptãtor .

Întelegând toate acestea militarii vor învinge mult mai usor greutãtile vietii militare , vor cãuta singuri sã facã totul pentru a fi pe drumul cel bun.

Între acestea se înscrie si caracterul riguros organizat.

Structura formalã a grupului rãspunde unor necesitãti obiective determinate de misiunile ce urmeazã sã le îndeplinescã în cazul unui conflict armat , de tehnica , de armamentul si aparatura pe care o foloseste , de locul ocupat în ansamblul din care face parte .Grupul militar nu se constituie pe bazã de optiuni individuale , subiective , ci pe criterii care tin seama de capacitãtile , aptitudinile si disponibilitãtile de a îndeplini diverse misiuni si sarcini .

Structura organizatoricã elaboratã pânã în cele mai mici amãnunte , prilejuieste desfãsurarea întregii vieti militare pe baza prevederilor legilor si regulamentelor militare , a disciplinei militare si ordinii interiore desãvârsite.

Strâns legatã de caracteristica enuntatã apare si cea privind distribuirea de statute si roluri , foarte clar precizate prin regulamente ,instructiuni si ordine .Fiecare îndeplineste o anumitã functie ,are anumite drepturi,un set de obligatii care presupun o conduitã ,de asemenea ,prescrisã de regulamente ,ce asigurã o bunã functionalitate întregului grup . Statusul reprezintã pozitia, locul ocupat de individ în structura grupului ,fiind precizatã în regulament . În cadrul grupului,fiecãrui individ i se precizeazã care este rolul lui în organizarea si desfasurarea activitãtii ,rol pe care îl exercitã pe baza cunostintelor ,aptitudinilor ,priceperilor si deprinderilor sale .

În fiecare subunitate se realizeazã si o ierarhie a autoritãtii, a puterii de influentare .În subunitate existã o structurã ierarhicã piramidalã ,comandantul având ,prin pozitia conferitã ,autoritatea cea mai mare .Spre deosebire de alte grupuri ,în cadrul grupului militar, comandantul este numit independent de preferinta unuia sau altuia ,subordonatilor revenindu-le obligatia sã execute întocmai si neconditionat ordinele sale . De aceea ,în relatiile comandant-subordonat ,comandantul este cel care influenteazã puternic comportamentul militarilor,înrâuririle inverse fiind mai putin accentuate .

În grupul mic,restrâns ,de tip militar, ca de altfel în toate grupurile militare ,indiferent de marimea lor predominã relatiile formale ,oficiale , prescrise. .Ceea ce caracterizeazã decisiv raporturile din subunitate nu sunt legãturile personale , ci raporturile de serviciu stabilite prin regulamente . Dintre acestea se detaseazã raporturile de subordonare

neconditionatã , executarea promptã , fãrã nici un fel de ezitare sau retinere , a ordinelor si misiunilor încredintate de comandanti . Alãturi de acest tip de relatii institutionalizate , prioritare si vitale pentru functionalitatea grupului militar , existã si se manifestã o multitudine de raporturi neinstutionalizate : relatii de colaborare si întrajutorare , de prietenie , apropiere , întelegere si ajutor reciproc , de comunicare etc.

Când au o orientare pozitivã , în consens cu prevederile regulamentelor , relatiile neoficiale contribuie la realizarea obiectivelor comune , sporesc considerabil puterea colectivului , capacitatea lui de a obtine rezultate superiore .

Relatiile dintr-un grup militar se desfãsoarã atât în plan vertical , între comandant si militarii din cadrul subunitãtii , cât si în plan orizontal între militarii subunitãtii , de la egal le egal . Interactiunea comandant –subordonat , ca relatie de tip vertical , are un sens strict determinat , fiind precis reglementatã în virtutea statusurilor si rolurilor pe care le îndeplineste fiecare . În plan orizontal , interactiunile au un caracter mai putin determinat , constituindu-se sub influenta aprecierilor reciproce , exteriorizate sau nu , în interiorul fiecãrei subunitãti formându-se o retea de relatii afective , de comunicare , care influenteazã structura si procesele vietii subunitãtii .

În ceea ce priveste modul de realizare a relatiilor dintre oameni , în grupurile militare sunt deosebiri între cele douã planuri. Astfel , în plan vertical ,raporturile se formeazã , în principal , prin intermediul comunicãrii verbale – comandegal . Interactiunea comandant –subordonat , ca relatie de tip vertical , are un sens strict determinat , fiind precis reglementatã în virtutea statusurilor si rolurilor pe care le îndeplineste fiecare . În plan orizontal , interactiunile au un caracter mai putin determinat , constituindu-se sub influenta aprecierilor reciproce , exteriorizate sau nu , în interiorul fiecãrei subunitãti formându-se o retea de relatii afective , de comunicare , care influenteazã structura si procesele vietii subunitãtii .

În ceea ce priveste modul de realizare a relatiilor dintre oameni , în grupurile militare sunt deosebiri între cele douã planuri. Astfel , în plan vertical ,raporturile se formeazã , în principal , prin intermediul comunicãrii verbale – comandantul dã ordine , iar subordonatul executã si raporteazã de îndeplinirea acestora , în timp ce în plan orizontal procesele afective joacã un rol mult mai important .

În general, relatiile din cadrul grupului militar au un caracter nemijlocit , direct , datoritã faptului cã fiecare militar are posibilitatea sã-l cunoascã si sã-l perceapã pe celãlalt , sã i se adreseze în orice moment , sã stabileascã o multitudine de relatii individuale .

Grupurile militare prezintã particularitãti si în ceea ce priveste structura relatiilor de comunicare. Printre sensurile de comunicare se disting: comandant – subordonati; subordonati-comandant; gradati –soldati ;soldati – gradati , între militarii din subunitate si cei din alte grupuri militare .

Sensul si natura retelelor de comunicare care iau nastere în subunitate reprezintã indicatori ai sistemului relatiilor interpersonale .

O altã caracteristicã a colectivului ostãsesc o reprezintã traditiile si experienta subunitãtii care îndeplinesc rolul de premise valorice , care tind sã transmitã si sã fie asimilate de cãtre grupul de militari , determinând motivatia acestuia de a asigura continuitatea prin pãstrarea “zestrei” contingentelor anterioare , fapt ce se concretizeazã în nivelului de aspiratie si performantelor ridicate în procesul instructiv-educativ .

Astfel , militarii încadrati în subunitãti cu traditie în obtinerea unor rezultate foarte bune ani în sir , pot fi mai lesne motivati , antrenati în realizarea unor rezultate superiore , prin stimularea sentimentului de mândrie si satisfactie si a dorintei de a fi demni continuatori ai traditiilor.

În cadrul grupului militar , ca în orice grup uman , se întâlneste si fenomenul opinie , care îmbracã însã unele particularitãti.De pildã , punctul de vedere personal se exprimã în cadrul organizatoric creat , atunci când militarul este consultat , când se dezbat diferite probleme ori se cautã solutii pentru rezolvarea unor sarcini .

Însã , dupã ce ordinul a fost dat acesta nu se discutã sau comenteazã, ci se executã neconditionat ; dacã ulterior apar anumite probleme , militarul le raporteazã pe cale ierarhicã .

Sintalitatea este o altã caracteristicã a grupului militar , reprezentând personalitatea acestuia luat în ansamblu . Modul de a fi al fiecãrei subunitãti evidentiazã trãsãturi irepetabile , proprii , un anumit fel de a actiona si reactiona la solicitãrile activitãtii militare .Sintalitatea colectivului este determinatã înainte de toate de personalitatea comandantului , dar si de ceea ce rezultã din interactiunea membrilor grupului , de conduita si calitãtile militarilor .

Aspiratiile colective se definesc în legãturã cu nivelul si calitatea performantelor pe care subunitatea si le propune sãle realizeze în activitatea ei . Importanta lor constã în aceea cã , în bunã mãsurã , conditioneazã rezultatele ce se obtin . Practica evidentiazã cã în subunitãtile în care comandantii îsi stabilesc obiective realiste , mobilizatoare , încadrate în termene precise pentru ciclul de instructie , apoi pe etape de instructie , iar acestea sunt întelese de militari si fiecare stie precis ce îi revine lui , se obtin rezultate superiore .

Climatul psihosocial si coeziunea reprezintã douã caracreristici de bazã care conditioneazã însusi randamentul militarilor , în afara cãrora multe misiuni nu ar putea fi îndeplinite integral si la timp.

Însã asupra acestor douã caracteristici vom reveni în capitolul urmãtor unde le vom dezbate pe larg .

Este necesar de subliniat faptul cã , datoritã naturii activitãtii , existã si grupuri militare create temporar în vederea îndeplinirii anumitor misiuni : acestea fiind grupuri formale , bazate pe relatii reglate social ; reuniunea temporarã a subunitãtilor pentru îndeplinirea unor misiuni ocazionale nu dizolvã grupul ocazinat în “entitãti informationale bazate pe coordonare preponderent spontanã , necontrolabilã” .

Am insistat asupra acestor aspecte întrucât educatia în mediul militar se desfãsoarã mai ales în cadrul grupului ; si în plus , grupul – ca factor educational , are particularitãti distincte generate de activitãtile de tip militar.

1.2Relațiile interpersonale , climatul psihosocial și coeziunea grupului militar

În eforturile generoase ale societãtii de a modela omul potrivit exigentelor actualei etape de dezvoltare a societãtii , se înscriu si preocupãrile constante ale armatei de a-si aseza întreaga activitate pe principile conducerii stiintifice , în cadrul cãrora perfectionarea relatiilor interumane , în toate compartimentele si la toate nivelurile , ocupã un loc de prim plan .

Structura subunitãtii (plutonului) este generatã de interrelatiile existente între membrii sãi . O parte deosebit de importantã a relatiilor dintre militari are un specific aparte , adicã aceste relatii sunt strict reglementate de regulamente , deci legiferate , oficializate , constituind structura formalã . Ca în orice colectivitte umanã , în afarã de problemele formale , în subunitate se ridicã o gamã extrem de largã de probleme umane , de relatii interumane în interiorul grupurilor si între ele , nãscute spontan . Acestea alcãtuiesc cea de-a doua strucrurã fundamentalã a colectivului militar de tip subunitate , asa numita structurã informalã .

Structura formalã este rezultatul interdependentei dintre membrii subunitãtii , ca urmare a investirii lor oficiale cu diferite roluri în sfera relatiilor ierarhice , exprimate de gradele si functiile militare detinute . Acestã structurã cuprinde încã de la început pe toti membrii subunitãtii , fãrã exceptie . Ceea ce este specific grupului militar fatã de alte grupuri , din punct de vedere al relatiilor formale ,este faptul cã forma principalã pe care o îmbracã comunicarea în relatiile de serviciu o reprezintã ordinul .De aici decurg câteva consecinte cum ar fi : ordinul presupune subordonarea neconditionatã a celui care-l primeste fatã de cel care îl dã ; ordinul este însotit de restrictia cã nu poate fi comentat nici pe loc , nici ulterior . De aceea relatiile dintre militari se desfãsoarã în forme prevãzute expres de regulamentele militare , începând cu anumite formule obligatorii de politete si terminând cu manifestãri complexe , cum ar fi , depunerea Jurãmântului militar .

Structura formalã a unui grup militar este datã printr-o organigramã , expresie graficã ce urmãreste linia ierarhicã de la comandant pânã la cea mai micã functie din subunitate . În completarea ei , regulamentele si dispozitiunile precizeazã atributiile functionale , relatiile obligatorii dintre militari , drepturile si îndatoririle acestora în cadrul subunitãtii .

Functionarea perfectã a relatiilor formale reprezintã o conditie fundamentalã a însesi existentei grupului militar .

Ca urmare a structuri lor psihosociale complexe , militarii care compun grupul militar de tip subunitate (pluton) se raporteazã unii la altii nu numai în virtutea locului ocupat în ierarhia gradelor sau functiilor detinute la un moment dat , dar si pe orizontalã , în cadrul relatiilor dintre militari . Asadar , între militari , în virtutea conditie lor umane , se stabileste un tip distict de relatii ca urmare a perceptiei directe a celor din jur dincolo de relatiile oficializate , formale .

Se poate defini structura informalã a subunitãtii (plutonul) ca rezultat al unei interactiuni interpesonale nemijlocite , care nu este prevãzutã în regulamentele militare , în care militarii participã cu constiinta si cu întreaga lor pesonalitate .

Principalele categorii de relatii interpersonale pecare le întâlnim în cadrul subunitãti sunt : cognitive ; comunicationale ; afectiv – apreciative ; de influentã ,autoritate si prestigiu .

Relatiile cognitive ( de cunoastere ) dintre membrii subunitãtii vizeazã colectarea de informatii dintre pareneri , interpretarea si valorizarea lor cât mai corectã în vederea cunoasterii reciproce . Aspectele cognitive , pentru grupul militar vizeazã , în special , calitãtile profesional –militare si psihomorale legate de modul de rezolvare a sarcinilor si obiectivelor procesului pregãtirii pentru luptã , de satisfacerea normelor si cerintelor impuse de viata specificã grupului militar de tip subunitate .

Astfel , cu cât intercunoasterea dintre membrii subunitãtii este mai bunã , cu atât posibilitatea functionãrii firesti , normale a colectivului militar de tip subunitate este mai mare .

Relatiile comunicationale reprezintã cadrul si mecanismul mediator al tuturor relatiilor interpersonale care se stabilesc între militari în cadrul subunitãtii , deoarece , prin intermediul informatiilor , acestia aflã ce au de fãcut , cum anume , în ce cadru si cu ce mijloace .

Operatiile de comunicare cuprind nu numai ordine si dispozitii care trebuie executate fãrã a le comenta , ci si conceptii , opinii , sugestii , ipoteze de lucru, variante de actiune care preced , de regulã ,adoptarea unei hotãrâri , activitãti în cadrul cãrora “arta comunicãrii” , mînuirea cuvântului pot fi mobilizatoare , determinând cãutãri si opinii noi .

Relatiile afectiv – apreciative în cadrul subunitãtii militare sunt în mare mãsurã influentate de modul în care între militari se realizeazã relatii de comunicare si de cunoastere reciprocã , prin intermediul cãrora acestia îsi formeazã unul fatã de celãlalt un punct de vedere , atitudini de apreciere , sentimente de atractie , de respingere sau de indiferentã. Din acest motiv , în cadrul structurii informale dominant este considerat tipul de relatii afectiv – apreciative , adesea identificate cu relatiile interpersonale .

Când analizãm relatiile afectiv – apreciative din cadrul subunitãtii avem în atentie douã unghiuri de vedere :

a) primul se referã la atitudinea militarului fatã de ceilalti militari ;

b) cel de-al doilea vizeazã modul în care militarii , subunitatea în ansamblu , rãspund prin aceleasi atitudini.

Relatiile de influentã , prestigiu , autoritate apar ca o consecintã a relatiilor interpersonale din cadrul subunitãtii. Militarii din subunitate care obtin rezultate maxime în cadrul procesului instruirii si la celelalte activitãti dsfãsurate la nivelul acesteia , se detaseazã prin cunostintele generale sau de specialitate si dobâdesc o anumitã ascendentã în raport cu ceilalti exercitând o influentã crescândã asupra lor .

În momentul în care militarul este perceput de cãtre colectiv sub raportul unor calitãti deosebite , a unor constante de conduitã , începe procesul de cunoastere a ascendentului sãu într-o anumitã directie , într-un anumit domeniu .Aceasta înseamnã defapt , “autoritate exercitatã si perceputã” .

Coeziunea constituie una din caracteristicile fundamentale ale microgrupurilor militare , în afara cãreia multe misiuni nu ar putea fi îndeplinite integral sau la timp .

Asa cum o defineste psihologia socialã , coeziunea , “este o proprietate esentialã a grupurilor sociale , exprimând raporturile de solidaritate si unitate dintre membrii acestora , relatii în virtutea cãrora grupurile functioneazã ca entitãti coerente , reletiv de sine stãtãtoare”.

Coeziunea este , asa cum demonsreazã stiinta , si deopotrivã , viata , un proces stadial , gradual , cu o anume dinamicã , si ca atare , nu poate fi lãsatã sã evolueze la voia întâmplãrii.

Coeziunea grupului militar exprimã “ raporturile de atractie reciprocã , exercitatã între oameni în timpul actiunii , reprezintã comportamentul subunitãti ca ansamblu unitar caracterizat prin hotãrârea de a actiona prompt în orice împrejurãri” .Coeziunea si atmosfera grupurilor mici influenteazã atât realizarea obiectivelor generale , cât si o anumitã presiune asupra membrilor sã , în sensul acceptãrii anumitor ideii , norme , valori , sau efectuãrii anumitor activitãti . Coeziunea se poate constata în comportamentul individual ca si în cel de grup , unul dintre indicatorii principali fiind sensibilitatea si receptivitatea la sarcinile comune , conlucrarea , interesul ridicat la toti militarii pentru bunul mers al activitãtii colective . Cercetãrile psihosociale experimentale au arãtat cã , în grupurile coezive , existã o proportie mai mare de reactii active decât în grupurile noncoezive , unde predominã acceptarea pasivã a opiniilor partenerului de discutii .

Aparitia si mentinerea coeziunii unui grup este determinatã si favorizatã de o serie de factori obiectivi si subiectivi .

În categoria factorilor obiectivi ce determinã coeziunea se înscriu :contactul spatial (plasarea în acelasi spatiu ) ;mãrimea grupului militar (find grup restrâns raporturile directe de comunicare si participare la viata comunã sunt mai puternice ) ; angajarea subunitãtii în actiuni comune , în situatii cu diverse solicitãri complexe instructiv – educative si de viatã (repartizarea si articularea rolurilor îndeplinite de indivizi în cadrul grupului ) ; eficienta activitãtii ( cunoscut fiind faptul cã eforturile de comune duc la succese în activitate , iar acestea , la rândul lor , conduc la recunoasteri si aprecieri pozitive , la sporirea prestigiului colectivului ) ; sistemul de obligatii si drepturi , de recompense si pedepse care se cere permanent reglat pentru a se evita distorsiunile ; stabilitatea compunerii subunitãtii pe o perioadã lungã de timp.

Din categoria factorilor subiectivi fac parte : consensul cognitiv si afectiv – relevã formarea unor atitudini asemãnãtoare la membrii grupului fatã de aceleasi evenimente ; normativitatea – dã expresie atitudinii , acceptãrii constiente si respectãrii sistemului de norme si valori specifice grupului ; capacitatea de autoorganizare si autocontrol a grupului ,disfunctionalitãtile interne ale acestuia de a face fatã diverselor solicitãri , de a-si orienta , dirija si controla propria activitate ; gradul de încredere reciprocã- existent între membrii grupului , precum si între acestia si cel care îi conduce ; nevoia de relationare cu ceilalti , de incluziune ,de afectiune , de apreciere , de amicitie , nevoia de grup etc. –trebuinte a cãror satisfacere prin intermediul grupului îi determinã pe membrii sãi sã se integreze si sã ia parte activ la viata colectivului , transformându-se astfel în factori de coeziune ; natura si intimitatea relatiilor interpersonale –numãrul , intensitatea si durabilitatea raporturilor existente între membrii grupului ; opiniile individuale si colective-conditiile create pentru ca oamenii sã-si exprime nestigherit , în cadru organizat , pãrerile lor despre problemele de viatã, personale si generale ; modul în care se utilizeazã recompensele si pedepsele – concordanta dintre prevederile regulamentare referitoare la aplicarea pedepselor si practica folosirii lor ;rezolvarea problemelor –ale militarilor , preocuparea de a solutiona în spiritul legalitãtii problemele militarilor .

Coeziunea subunitãtilor , a oricãrui grup militar , desii reprezintã “un fenomen psihosocial cu deterninãri obiective , este influentatã în mare mãsurã de multi factori si multe manifestãri de ordin subiectiv , ceea ce impune cã formarea coeziunii- stare functionalã absolut necesarã existentei grupului militar , cheia reusitei – sã fie un proces bine orientat si condus din punct de vedere pedagogic” .Cunoscând cã relatiile din subunitate sunt conditionate si de caracteristicile psihice ale militarilor , comandantul va urmãri sã stimuleze dezvoltarea acelor componente si relatii în cadrul grupului care , prin efectele lor formative , sã contribuie la realizarea coeziunii subunitãtii.

Asadar , coeziunea trebuie privitã din douã ipostaze :

ca o conditie absolut necesarã bunei functionalitãti a grupului , ca însãsi modul lui de existentã de sine stãtãtoare ;

ca instrument , ca mijloc actional în dirijarea grupului.

Climatul psihosocial este considerat de majoritatea specialistilor ca “ un fenomen în întelegerea dinamicii microgrupurilor sociale , pe de altã parte , datoritã faptului cã la nivelul climatului regãsim într-o formã sisteticã ansamblul trãirilor subiective ale membrilor grupului , generate în contextul obiectiv al vietii de grup , iar , pe de altã parte , datoritã functiei pe care o îndeplineste climatul în mecanismul reglãrii interne a grupului ca sistem” .

Referindu-se la organizatia militarã putem afirma : “Climatul psihosocial vizeazã relatiile interpersonale pe orizontalã si pe verticalã , modul lor de constituire ; el dã expresie rolului colectivului în realizarea coeziunii , a interactiunii factorilor externi si interni ce conditioneazã formarea personalitãtii luptãtorului , gradul de integrare socio – culturalã a fiecãruia” .

Climatul psihosocial , fenomen propriu oricãrei colectivitãti umane reprezintã , atitudinea subiectivã a membrilor grupului fatã de problemele specifice functionãrii acestuia . El este obiectiv determinat de conditiile materiale si spirituale ale indivizilor prin grup . Din acestã acceptiune reies mai multe coordonate de bazã si anume :

fiecare colectiv militar indiferent de mãrimea sa sau de natura activitãtii pe care o desfãsoarã , are în interiorul sãu un anumit climat psihosocial propriu care poate sã fie la fel , mai bun sau mai rãu decât cel existent în sistemul din care face parte ;

desii este un fenomen de grup , climatul psihosocial reprezintã sinteza atitudinilor individuale ale membrilor sãi , fãrã a se identifica cu atitudinea unuia sau altuia . El rezultã din interactiunile acestora , din ceea ce este perceput ca fiind generat de grup , ca fiind valabil pe ansamblul culectivului ;

este o reactie subiectivã la existenta grupului în totalitatea manifestãrilor sale , deoarece factorii care determinã climatul nu actioneazã asupra indivizilor în mod direct , ci nemijlocit prin felul în care sunt perceputi prin prisma personalitãtii membrilor , în special a atitudinilor , a convingerilor si idealurilor acestora ;

este , în acelasi timp , si rezultatul concordantei sau al neconcordantei dintre ceea ce asteaptã indivizii de la colectivul din care fac parte si ceea ce li se oferã în mod practic ;

climatul , având o relativã independentã fatã de factorii ce i-au dat nastere , la rândul sãu influenteazã , exercitã înrâuriri asupra întregului sistem de interactiuni existente , modificând , mai mult sau mai putin , configuratia si evolutia acestora ;

are rol de factor motivational , de vreme ce se dovedeste a fi mobilizator sau inhibant.

Studiul atent al acestui fenomen complex si dinamic pune în evidentã cã este generat de un sir de factori care nu actioneazã izolat si nici aditiv , ci într-o strânsã conexiune .

În prima categorie de factori , respectiv obiectivi , se înscriu : conditiile de muncã , vechimea grupului si a componentilor lui , nivelul pregãtirii profesionale a membrilor colectivului , nivelul retributiei militarilor

În cea de-a doua categorie , a factorilor subiectivi, sunt cuprinsi , pe de o parte , factori ce tin de individ , îndeosebi de cei investiti cu atributii de conducere , cum sunt : competenta profesionalã , stilul de conducere , tactul pedagogic , priceperea de a repartiza echitabil sarcinile , de a aprecia obiectiv eforturile si rezultatele muncii militarilor de a-i stimula , de ale rezolva corespunzãtor problemele de orice naturã cu care se confruntã , prestigiul si autoritatea etc. , iar pe de altã parte , factori ce tin de caracteristicile colectivului :coeziunea , sintalitatea , starea de spirit , moralitatea grupului , forta opiniei colective etc.

Asadar , complexitatea climatului , atât sub aspectul continutului cât si al determinãrilor , ne obligã sã subliniem cã pentru o analizã corectã , pentru stãpânirea metodologiei influientãrii lui , în sens pozitiv , nu este îndeajuns sã actionãm asupra unui factor sau altul – obiectiv sau subiectiv – ci trebuie luati în calcul în totalitate , date fiind interdependentele strânse care existã între acestia .

Se impune o asemenea abordare întru-cât climatul se dovedeste un fenomen psihosocial hipercomplex , dinamic , multideterminat – caracteristici ce se imprimã si efectelor pe care le exercitã asupra oamenilor si colectivului în ansamblu .

Din cele expuse mai sus putem trage concluzia cã , relatiile interpersonale , climatul psihosocial si coeziunea pot fi considerate cele mai importante variabile de grup , deoarece , tocmai datoritã lor grupul existã , se mentine si functioneazã ca o entitate coerentã .

Însã , realizarea acestor variabile depind în mare mãsurã de activitatea comandantului de subunitate . În activitatea pe care o desfãsoarã , trebuie sã aibã în vedere o serie de directii de actiune, cum ar fi : stimularea activitãtii în comun ; încurajarea relatiilor de prietenie , colaborarea si întrajutorarea între membrii colectivului ; cultivarea sentimentului apartenentei la grup ; prevenirea situatiilor tensionate ,negative ; crearea responsabilitãtii militarilor fatã de subunitate etc. .

1.3. STILUL DE CONDUCERE ȘI ROLUL COMANDANTULUI ÎN CONDUCEREA ACTIVITÃȚII DIN SUBUNITATE

Functia de pregãtire pentru luptã a militarilor în termen se realizeazã în principal , în cadrul subunitătii , un rol deosebit revenindu-i comandantului acesteia atât în conducerea procesului instructiv-educativ , cât si în ceea ce priveste relizarea practicã a instruirii si educãrii militarilor.

Întreaga viatã ostãseascã evidentiazã “rolul activ-formativ , de organizator si conducãtor al comandantului de subunitate în procesul de instruire a militarilor în termen” .Prin functia pe care o detine , prin pregãtirea de specialitate si pedagogicã , comandantul de subunitate , reprezintã proiectantul , organizatorul si conducãtorul principal al procesului de modelare a personalitãtii militarilor din subordinea sa .

Aceasta trebuie sã asigure realizarea obiectivelor cuprinse în programul pregãtirii de luptã,în virtutea sarcinilor si rãspunderilor sale, fiind investit cu autoritate ,cu dreptul de a pretinde subordonatilor îndeplinirea la timp si întocmai a îndatoririlor de serviciu ,a ordinelor si dispozitiunilor ,cu dreptul de control al activitãtii si conduitei militarilor ,de recompensare si pedepsire a membrilor subunitãtii .

Ca factor de conducere a pregãtirii de luptã ,comandantul de subunitate trebuie sã-si proiecteze activitatea în toate detaliile . “Calitatea de comandant îl obligã sã exercite si sã traducã în practicã,la nivelul subunitãtii ,toate functiile conducerii : organizarea ,planificarea, îndrumarea ,coordonarea ,evaluarea ,decizia si controlul activitãtii subordonatilor” .

Conducerea înseamnã întotdeauna stabilirea unor scopuri de atins ,indicarea mijloacelor si cãilor de apropiere fatã de obiectiv ,repartizarea de sarcini si coordonarea activitãtilor,organizarea unui flux informational si controlul în vederea luãrii mãsurilor de corectie .

Pentru a da solutii unui registru problematic foarte variat ,comandantul nu se poate rezuma la îndemnuri generale,el trebuie sã stãpâneascã instrumentele deciziei si actiunii eficiente ,sã stie cum poate angaja întregul potential uman , sã indice clar directiile de activitate concretã ,sã conducã ferm si flexibil ,sã fie explicit cu altii si cu el însusi .

Spiritul de prevedere a comandantului ,realismul hotãrârilor pe care le ia ,capacitatea organizatoricã de a determina înfãptuirea ordinelor date ,exigenta si competenta controlului exercitat,toate influenteazã semnificativ constiinciozitatea si promptitudinea cu care subordonatii îsi îndeplinesc îndatoririle în legãturã cu participarea lor la activitãtile ce se desfãsoarã în subunitate .El trebuie sã se impunã în fata subordonatilor nu atât prin cunostinte ,competentã ,mod de comportare ,precum si prin încrederea si dragostea pe care o insuflã subordonatilor .

În întreaga sa activitate ,comandantul va îmbina actul de conducere cu cel educativ.El trebuie sã convingã militarii de necesitatea îndeplinirii sarcinilor de serviciu,de necesitatea respectãrii cerintelor ordinii si disciplinei militare .

Exercitarea actului de comandã reprezintã un important factor socializator . Comanda vizeazã “integrarea tânãrului în mediul militar ,în sfera variatelor si multiplelor activitãti si relatii sociale ;integrarea armonioasã si eficientã a indivizilor în subunitate este indisolubil legatã,pe de o parte ,de participarea lor activã la îndeplinirea sarcinilor grupului,iar pe de altã parte,de identificarea fiecãrui membru cu constiinta de grup”.

Comandantul are nu numai obligatia de a educa si instrui militarii din subordine,dar si de a controla modul cum acestia îsi îndeplinesc atributiile de serviciu ,de a impune respectarea normelor de conduitã,de a cunoaste capacitãtile fiecãrui militar si de urmãri evolutia psihosocialã a fiecãrui subordonat ,dificultãtile întâmpinate în procesul pregãtirii de luptã. Comandantul ,totodatã ,are obligatia de a reglementa prin ordine conduita ostãseascã a subordonatilor .De aceea ,putem afirma cã ,prin atributiile sale,comandantul exercitã functia de factor socializator prin influenta educativã ,control social si presiune relationalã.

O problemã centralã a modelãrii comportamentului organizational constã în ridicarea nivelului de motivatie , în gãsirea unor solutii de declansare a energiei creatoare , în antrenarea rationalã si eficientã a acestora la îndeplinirea sarcinilor de instruire . A antrena tinerii la activitatea de instruire si la îndeplinirea misiunilor încredintate înseamnã a gãsi o modalitate de identificare a îndeplinirii sarcinii încredintate cu satisfacerea uneia sau mai multora din nevoile individuale .

Desigur , existã mai multe feluri de nevoi si satisfacerea lor motiveazã diferit participarea la activitatea de instruire .De aceea , “definirea nevoilor tinerilor care se instruiesc într-o subunitate , cunoasterea influentei satisfacerii acestora asupra participãrii si utilizarea unor metode adecvate de antrenare reprezintã o caracteristicã majorã de care comandantul de subunitate trebuie sã tinã seama pentru a conduce eficient procesul instuctiv – educativ” .

Dupã cum am arãtat , omul , a reprezentat si reprezintã cea mai mare si cea mai de pret avutie . El este si va fi cel care va pune în miscare o actiune , de valoarea lui , depinzând reusita sau insuccesul , victoria sau înfrângerea .Întotdeuna , în programarea unei activitãti , pentru a reusi , comandantul de subunitate trebuie sã ia în consideratie trei tipuri de resurse : oamenii ,materialele si timpul . Practica a demonstrat cã le putem avea pe toate , dar , dacã nu stim sã le utilizãm , le putem pierde . În toate ipostazele , rezultatul final depinde în mod hotãrâtor de oamenii participanti la actiune . Studii minutioase având drept subiecti liderii militari au relevat , de fiecare datã , cã acei comandanti cu realizãri importante s-au distins prin priceperea de a armoniza relatiile interpersonale , dovedind sensibilitate si receptivitate la problemele celorlalti , abilitatea de a forma un colectiv coeziv si de a lucra în echipã.

Pentru a putea fi eficient , comandantul de subunitate , trebuie sã stãpânescã metodele si procedeele de cunoastere a subordonatilor , de influentare si de asigurare a moralului individual si grupal , de a le putea adapta la caracteristicile subordonatilor sãi . Moralul individual si grupal detine un rol foarte important în desfãsurarea procesului instructiv–educativ si în îndeplinirea sarcinilor de serviciu .

Comandantul constituie , voit sau nu , un model pentru subordonati . Unitatea dintre vorbã si faptele sale , dintre gândire si actiune , dintre scop , metode si situatie au o mare putere de înrâurire .

În cadrul subunitãtii , comandantul este liderul formal ,oficial , persoana care exercitã cea mai mare influentã asupra grupului . El elaboreazã programul , transmite informatiile necesare , îndrumã formarea deprinderilor si priceperilor de viatã si de muncã , controleazã si corecteazã conduita militarilor , angajeazã si dirijeazã tot grupul în actiuni concrete de instruire, exercitând functiuni de comandã si decizie .

Pe întregul lant al procesului de conducere , comandantul se raporteazã la subordonati , tineri cu anumit nivel de pregãtire , cu diferite capacitãti , experiente , aspiratii , la un colectiv relativ omogen, care necesitã a fi cunoscut , influentat si orientat de asa manierã , încât sã se asigure îndeplinirea obiectivelor si sarcinilor formativ-educative ale subunitãtii.

Vointa trebuie sã se coreleze cu toate celelalte trãsãturi de personalitate ,sã facã posibilã analiza lucidã a realitãtilor ,evitându-se luarea de hotãrâri si trecerea la actiune sub impulsul unor stãri de moment cu efect dezorganizator .Atitudinea intorelantã ,refuzul de a primi orice sugestie sau de a discuta înainte de a hotãrî nu indicã,cel mai adesea,fermitate,ci rigiditate si poate sã însemne neîncredere în capacitãtiile proprii ,sã fie expresia unor complexe de inferioritate ,oricum a slãbiciunii. Comandantul nereceptiv sau impulsiv devine o fortã inhibantã pentru cei din jur ,pe când cel calm ,permanent controlat ,stãpân pe sine si care nu se lasã coplesit de împrejurãri ,sãdeste fortã lãuntricã ,o întelegere profundã a consecintelor comportamentului personal asupra relatiilor din cadrul subunitãtii ,care impresioneazã plãcut ,pozitiv ,îndeosebi în momentele grele .

Asemenea comandanti sunt urmati fãrã sovãire de subordonati .

“Importanta pe care o au raporturile de conducere în organizarea activitãtii de pregãtire pentru luptã ,realizarea de performante în pregãtirea militarilor ,în solutionarea problemelor complexe social-umane ale participantilor la viata si activitatea ostãseascã impune efortul de definire a responsabilitãtii sociale a comandantului de subunitate .”

In zilele noastre ,actul de comandã este tot mai mult un act de culturã ,cu efecte asupra gândirii ,sentimentelor si convingerilor celor care alcãtuiesc subunitatea .Pregãtirea temeinicã a comandantului ,sub raport teoretic ,metodologic,profesional,moral,îi confera mijloacele si instrumentele pentru modelarea colectivului ,pentru interventie si înrãurire educativã ,pentru a formula obiective reliste si tactice corespunzãtoare situatiilor complexe .

Exercitarea autoritãtii îndeplineste functia de coordonare normativã, asigurând cadrul legitim al raporturilor între membrii grupului.Comandantul are ca sarcinã sã facã cunoscute normele ,valorile si simbolurile grupului si sã reactioneze în numele grupului fatã de orice abatere de la normã .

Eficacitatea conducerii este cu atât mai ridicatã ,cu cât determinarea despre care este vorba nu are caracterul de constrângere exterioarã pe care o exercitã convingerilor. “Convingerile au constituit întotdeauna un factor important în declansarea actelor de vointã ,ele constituie un adevãrat motor ,prin intermediul cãruia energiile umane se transformã în actiuni de înaltã valoare umanã” .

Astfel,conform cercetãrilor înteprinse pînã în prezent în subunitãtile s-a arãtat cã pentru a da nastere unui climat stimulativ ,apt sã motiveze oamenii ,sã-i determine sã actioneze cu întreaga lor capacitate si energie pentru îndeplinirea sarcinilor ,comandantul de subunitate trebuie sã adopte un stil optim de conducere .

Într-o aceptiune generalã ,stilul de conducere este “un mod specific de folsire a competentelor de cãtre comandanti,în functie de trãsãturile lor de personalitate ,de diferite mijloace si tactici comportamentale pentru a determina pe subordonati sã participe la o anumitã activitate a structurii organizationale din care fac parte” . Tinând seama de caracteristicile speciale ale activitãtilor din domeniul militar,de complexitatea procesului de pregãtire pentru luptã,diversitatea sarcinilor de instruire ,de nivelul ridicat de disciplinã pe care îl presupune unitatea de actiune în conditiile îndeplinirii unor misiuni de luptã ,comandantii de subunitãti trebuie sã fie pregãtiti pentru a aplica metode variate de conducere în functie de situatiile cu care sunt confruntati si de oamenii pe care îi au în subordine.

“Alegerea” stilului de conducere reprezintã atât optiunea pentru anumite metode de conducere ,cât si modelarea voluntarã a comportamentului comandantului,astfel încât el sã faciliteze exercitarea actului de conducere care corespunde cel mai mult necesitãtilor , este vorba de ceea ce în stiinta conducerii se defineste ca stil optim de conducere.

Existã cel putin douã directii importante de descriere si clasificare a stilurilor de conducere:

stilul de conducere ca stil de management ;

stilul de conducere ca stil de leadership.

Stilul de conducere ca stil de management poate fi definit prin douã dimensiuni fundamentale :orientat spre sarcini si orientat spre oameni si relatii.

Acordând fiecãrui dimensiuni câte douã valori (slab si puternic) se ajunge la identificarea a patru tipuri fundamentale de stil de conducere:

puternic orientat spre relatii si slabe spre sarcinã ;

puternic orientat spre sarcinã si relatii ;

puternic orientat spre sarcinã si slab spre relatii ;

slab orientat spre sarcinã si relatii .

Stilul de conducere ca stil de leadership .Prin leadership se întelege “procesul de influentare exercitat de un conducãtor asupra unei persoane sau grup de persoane ,pentru ai determina sã se angajeze ,sã actioneze în vederea realizãrii obiectivelor organizatiei din care fac parte”.

Acest stil de conducere ,abordat din perspectiva relatiilor umane , ce poate clasifica în douã grupe ,fiecare cu câte douã subdiviziuni:

1.Stiluri autoritare

autoritar dur

autoritar binevoitor

2.Stiluri participative

paricipativ consultativ

participativ de grup .

Vom aduce în discutie stilul participativ cu variantele sale : participativ consultativ si participativ participativ de grup deoarece poate fi considerat ca fiind în general cel mai eficient stil de conducere .

Comandantul care adoptã acest stil de conducere va fi apropiat de subordonati , va încerca sã le afle ideile si pãrerile , sã le foloseascã în rezolvarea problemelor de conducere ,sã atragã subotdonatii în fundamentarea si luarea deciziilor , se va interesa de problemele lor . Pe lângã autoritatea datã de functie , acest comandant îsi adaugã prstigiul câstigat în fata subordonatilor , ca urmare a activitãtii lui de sustinere a colectivului si membrilor lui . În viziunea sa , relatiile de încredere , de comunicare si prietenie nu numai cã sunt indezirabile , ci , dimpotrivã , pot constitui un suport solid pentru închegarea colectivului , pentru întãrirea coeziunii , a responsabilitãtii fiecãrui membru al grupului .

Un adevãr pe cât de cunoscut , pe atât de ignorat ne aratã cã succesul în conducere , cel putin la nivelul grupurilor mici, al colectivelor ostãsesti de tipul plutonului este obtinut de acel comandant care se sprijinã pe colectiv , pe experienta si participarea oamenilor , pe capacitatea si initiativa subordonatilor .

Este dificil sã vorbim de cel mai bun stil de conducere ;mai corect ar fi sã vorbim de cel mai eficient stil pentru o anume situatie . Eficienta apare din intersectia stilului cu situatie .Diferite situatii cer, asadar ,stiluri de conducere diferite .

Un comandant trebuie sã-si adapteze stilul de conducere la particularitãtile fiecãrei situatii .În virtutea atributiillor multiple si complexe pe care le are ,comandantul este pus în fata unor situatii ce se schimbã rapid .

Tratarea lor rigidã ,fãrã a lua în seamã specificitatea impusã de o serie de factori (timp ,loc ,forte, mijloace etc.) afecteazã în mod hotãrîtor eficienta actului de comandã.

Stilul de conducere eficient este caracteristic comandantilor care în întreaga activitate acordã atentia anumitã cuvenitã stabilirii cãt mai exacte a obiectelor si mijloacelor ce vor fi folosite pentru realizarea acestora .Realismul si oportunitatea mãsurilor de ordin organizatoric pentru îndeplinirea obiectivelor propuse , urmãrirea modului de transpunere în viatã a diviziilor si controlul înfãptuirii acestora reprezintã conditii indisponibile pentru o conducere dinamicã , eficientã .

Nu trebuie sã se considere cã un stil de conducere este în mod automat bun atunci când prin actiunile înteprinse de comandant s-au obtinut rezultate ce pot fi socotite pozitive .Întotdeauna este necesar sã se analizeze cu ce pret au fost obtinute rezultatele respective ,cu ce eforturi umane si materiale ,cât de trainice sunt ele în timp.Numai având în vedere si asemenea aspecte ,rezultatele obtinute în activitate vor reprezinta adevãrata mãsurã a eficientei stilului de conducere.

Stilul optim de conducere trebuie sã însemne ,în cele din urmã ,capacitatea comandantului de a se adapta situatiilor ,de a sesiza elementele lor esentiale si de trata în mod diferentiat problemele cu care este confruntat,utilizând pentru fiecare situatie metodele cele mai susceptibile de a conduce la un grad ridicat de eficacitate în activitate.

Din acest punct de vedere ,în alegerea stilului de conducere comandantul de subunitate se impune sã tinã sema de câteva elemente cu rol determinant :

natura activitãtii,sarcinile generale si speciale , imediate si de perspectivã ,ale subunitãtii-atât sarcinile de instruire si educare cât si misiunile pe care le are de îndeplinit subunitatea;

caracteristicile militarilor din subordine ,fãcând referire la însusirile individuale ;

fenomenele de grup : nivelul de coeziune al subunitãtii ;factorii cu actiune pozitivã etc.

factorii motivationali (nevoi , trebuinte , interese , scopuri) precum si evolutia acestora pe parcursul procesului formativ –educativ.

Capacitatea de a conduce o subunitate ,competenta de conducãtor nu este înnãscutã .Existã,este drept,unele trãsãturi de personalitate ce pot favoriza pe cineva în acest sens,dar ele sunt simple premise latente care nu valoreazã mare lucru dacã nu sunt dezvoltate si puse în valuare sistematicã.

Asadar,nimeni nu se îndoieste cã de stilul de conducere pe care comandantul îl adoptã,de activitatea pe care o desfãsoarã depinde în mod hotãrâtor calitatea activitãtilor desfãsurate la nivelul subunitatii.

1.4 METODE ȘI TEHNICI DE INVESTIGARE A DINAMICII GRUPULUI MILITAR (PLUTONUL)

Pentru depistarea si analiza fenomenelor si proceselor intrã si intergrupurile ce au loc la nivelul grupului militar de tip subunitate ,comandantul,are la dispozitie o gamã largã de metode si tehnici de cercetare sociologicã ,punând astfel ,rezultatele cercetãrii în slujba optimizãrii procesului instructiv-educativ desfãsurat în cadrul subunitãtii.

Dintre cele mai importante metode si tehnici de cercetare amintim :observatia psihologică , studiul de caz , jocul de rol și tehnicile sociometrice .

A.Observatia psihosocialã

Ca metodã de cercetare , observarea este socotitã una din cele mai importante dar si cea mai neglijatã în ultima vreme .

Dupã James Drever , observarea înseamnã “ desemnarea generalã a perceperii si a înregistrãrii atente si planificate a fenomenelor , obiectelor , evenimentelor si indivizilor în dependentã de o situatie determinantã” .

Felul si motivele relatiilor interpersinale dintre militari pot fi stabilite de cãtre comandantul de subunitate prin observarea unor aspecte ca : tonul , continutul dscutiilor , al ironiilor si glumelor , atitudinea fatã de acei militari care încearcã sã se sustragã de la îndeplinirea îndatoririlor ; reactia fatã de succesele , esecurile , greutãtile si frãmântãrile unora , felul în care militari se grupeazã în timpul liber si natura preocupãrilor lor .

Pentru ca o observare sã fie cât mai corectã , observatorul (comandantul de subunitate ) trebuie sã aibe în vedere o serie de reguli si conditii:

necesitatea integritãtii psihice a observatorului fãrã de care nu se pot face observatii demne de încredere ;

absenta oricãror stãri patologice sau anormale care ar putea afecta capacitatea de observare ( obosealã excesivã , nervozitate etc.) ;

lipsa unei excitabilitãti sau emotivitãtii excesive care ar putea afecta observarea . Observatia trebuie fãcutã cu sânge rece , calm pentru a vedea autentic faptele ;

capacitatea de a vedea lucrurile asa cum sunt ele , însemnãtatea lor realã si nu aparentã ;

pregãtirea observatorului pentru observatiile pe care le face . Observatorul trebuie sã-si stie dinainte ce trebuie sã observe , concetrãndu-si atentia la locul si la timpul potrivit acestuia ;

cunoasterea tehnicilor si a instrumentelor de observare , proccedeele pe care le vafolosi ;

un bun observator trebuie sã poatã face aprecieri , estimãri cât mai exacte fãrã a recurge la folosirea unor insrumente speciale ;

observatorul trebuie sã-si noteze imediat faptele observate întru-cât timpul deformeazã imptesiile despre fapte .

Comandantul are numeroase si diverse ocazii în care poate sã identifice militarii ce se aflã în “miezul actiunii” , pe cei care exercitã influentã asupra celorlalti , participã intens la activitatea comunã ,tinzând sã-si asume rolul de lideri si pe cei care se subordoneazã relativ usor , spre deosebire de altii mai pasivi , cu o participare mai redusã la viata grupului .Nu este greu de observat autoritatea si influenta exercitate de liderii formali asupra grupului , cei care sunt ascultati cu atentie de cãtre ceilalti sau , dimpotrivã , pe cei tratati cu indiferentã sau chiar ostilitate .

“Fidelitatea datelor observatiei depinde de capacitatea comandantului de a sesiza cele mai nuantate manifestãri .Unii subordonati vor cãuta sã aparã în ochii comandantului îndeosebi cu ceea ce au pozitiv , sã “acopere” pãrtile nefavorabile , pentru a face o impresie bunã ; asemenea fenomene de mascare vor crea dificultãti în interventia educativã , mai cu seamã pentru acel comandant care se opreste la un nivel superficial de cunoastere , întemeiatã pe date sumare , neconcludente” .

Utilizând numai metoda observãrii , nu se poate pãtrunde prea mult în intimitatea proceselor si fenomenelor psihosociale ale colectivului condus , de aceea , o cale sigurã de prevenire si anihilare a deformãrilor care pot sã aparã în cunoasterea fizionomiei colectivului o reprezintã combinarea observãrii psihosociale cu alte metode , rezultatele obtinute fiind comparate între ele .

B.Studiul de caz

Este o metodã activã pentru cã antreneazã spiritul fiecãrui membru al grupului , dar si o metodã de grup pentru cã se bazeazã pe interactiunea membrilor grupului în vederea rezolvãrii cazului respectiv .

“Caz” poate deveni orice situatie concretã , trecutã sau prezentã , în care este vorba de contexte , detalii reale , personaje , fapte si evenimente, opinii si atitudini înlãntuite astfel încât sã dea nastere la o problemã ce se cere a fi analizatã , înteleasã , diagnosticatã sau rezolvatã : diverse incidente semnificative din viata unui individ sau grup ; situatiile tensionale , dramatice sau chiar limitã în care se aflã un individ sau grupul la un moment dat .

Pentru ca un caz sã poatã fi considerat bun , Roger Mucchielli considerã cã el trebuie sã îndeplineascã o serie de conditii care sã exprime validitatea cazului :

Sã fie autentic , adicã situatia sã fie concretã , luatã din realitate , din viata si activitatea grupului ;

Sã presupunã urgenta interventiei , adicã sã fie într-adevãr o situatie problemã care necesitã o analizã,diagnosticare sau rezolvare imediatã ;

Sã fie centrat pe preocupãrile subiectilor , sã continã probleme ale mediului de viatã sau profesional bine cunoscute subiectilor , în legãturã cu care ei sã detinã informatii si mijloace de actiune ;

Sã fie complet , sã continã absolut toate informatiile de care este nevoie pentru rezolvarea lui .

În conceperea cazului care urmeazã a fi discutat se urmãreste realizarea mai multor obiective , dintre care esentiale sunt urmãtoarele:

Întelegerea cazului ,a caracteristicilor lor generale si particulare , a semnificatiilor elementelor , contextelor , întâmplãrilor si personajelor lui ;

Diagnosticarea cazului , identificarea , determinarea si deefinirea lui concretã în vederea stabilirii unor mãsuri de interventie .Este necesar sã descoperim mai întâi faptele semnificative , “cheie” ale cazului , cu privire la situatie , personaje , ambianta în care se desfãsoara activitatea si apoi sã relationãm aceste fapte între ele pentru a determina ceea ce este semnificativ;

Alegerea , optarea pentru o alternativã sau alta de actiune ,de rezolvare acazului , deci interventia deciziei ;

Conceptualizarea cazului presupune extragerea unor concluzii generale , a unor învãtãminte sau teze cu caracter de mare generalitate , care pot fi utilizate în explicarea sau rezolvarea si a altor situatii .

Studiul de caz , centrat pe întelegere si diagnosticare , specific grupurillor militare mici , presupune parcurgerea mai multor faze :

FAZA 1: Prezentarea cazului scris , înregistrat sau filmat .

Cazul scris are avantajul cã poate rãmâne sub ochii participantului tot timpul , el putând sã-l parcurgã în ritmul sãu propriu sau sã revinã asupra aspecte mai putin întelese . Cazul înregistrat oferã posibilitatea perceperii vocii personajelor , a intensitãtii , intonatiilor ei , a pauzelor etc. Cazul filmat permite perceperea atât vizualã cât si auditivã completã a situatiei .

FAZA 2: Suscitarea de cãtre animatorul discutieia opiniilor , impresiilor , judecãtilor din partea participantilor .

Aceasta se face, de regulã , printr-o frazã interogativã de genul “Ce pãrere aveti voi despre cazul de fatã ?” . Prima opinie formulatã de un membru al grupului este reformulatã de animatorul discutiei , apoi se solicitã alte opinii . În acestã fazã participantii , sa grãbesc sã formuleze solutii , sã-si exprime pãrerea asupra diferitelor laturi ale cazului .Datã fiind complexitatea cazului , fiecare membru le interpreteazã prin propria sa subiectivitate , ceea ce face ca pãrerile exprimate sã fie diferite sau chiar contradictorii .

FAZA 3: Revenirea la faptele si la informatiile disponibile pentru analiza lor propriu –zisã .

În acestã fazã animatorul discutiei propune revenirea la faptele cunoscute si la studierea acestora . Se formuleazã ipoteze care sunt retinute si urmezã sã fie verificate sau infirmate , rând pe rând , în analiza propriu-zisã a cazului. Se procedeazã în acest fel pânã la epuizarea tuturor informatiilor de care se dispune pânã la stabilirea diagnosticului.

FAZA 4 : Extragerea unor solutii generale ,cu valabilitate si în alte activitãti de muncã si viatã ale grupului militar .

Pe baza analizei fãcute se desprind anumite principii generale . Practicarea metodei cazului favorizeazã însusirea a noi cunostinte sau concretizarea si întãrirea celor pecare membrii grupului deja le obtin , permite implicare adirectã si activã în dezbateri , îi obisnuieste pe membrii grupului sã analizeze , sã punã un diagnostic , sã ia o decizie ,sã se facã întelesi , sã-si argumenteze punctele de vedere , sã-si formulele concis si corect pãrerile , dezvoltã si întãreste spiritul critic , ca si capacitatea de a gândi si a se exprima corect .

C.Jocul de rol

Este o metodã prin intermediul cãreia se poate facilita întelegerea corecta si a altor roluri sociale decât cele pe care le detinem.În jocul de rol subiectul joacã un rol strãin sau foarte diferit de experienta sa existentialã,cu scopul de a învãta un rol social necunoscut însã,de a constientiza dificultãtile unor situati sociale sau pentru a-si dezvolta gradul sãu de scurtã spontaneitate si adaptabilitate socialã.

Jocul de rol se poate desfãsura în douã variante :

Varianta individualã – unde individul este pus sã interpreteze succesiv o multitudune de roluri determinate sau unnul si acelasi rol în situatii diferite ;

Varianta de grup – unde mai multi indivizi –membrii ai grupului sunt plasati într-o situatie care urmeazã sã-i punã în relatiie unii cu altii sau mai multor indivizi li se repartizeazã roluri distincte , ce trebuie jucate într-o situatie datã .

Jocul de rol desfãsurat în grup se caracterizeazã printr-o structurã complexã si presupune parcurgerea mai multor etape :

Încãlzirea sau dezghetarea grupului în vederea acceptãrii jocului de rol si a angajãrii în el . Încã înaintea de a lansa ideea jocului de rol , comandantul de subunitate trebuie sã trezeascã interesul militarilor pentru noua formã de activitate ce urmeazã a fi desfãsuratã. În acest scop , le vorbeste cu cãldurã despre avantajele acestei metode , sã anticipeze eventualele situatii hazlii care s-ar putea sã aparã în procesul de jucare al unor roluri , sã trezeascã dorinta fiecãrui membru al grupului pentru a juca un rol . Dacã grupul nu rãspunde pozitiv la aceste solicitãri se renuntã la aplicarea jocului de rol .

Delimitarea situatiei si a personajelor situatiei problematice . Este momentul în care se prezintã grupului acele date sau informatii pe care trebuie sã le detinã toti membrii grupului: locul unde se desfãsoarã actiunea , momentul actiunii , conditiile semnificative de bazã ale situatiei, personajele actiunii cu caracteristicile lor , tipurile de raporturi sociale dintre ele .De fapt , se prezintã “cazul” ce urmeazã a fi rezolvat ca urmare a interactiunii personajelor în procesul jucãrii rolurilor .

Organizarea grupului în vederea desfãsurãrii jocului de rol. Animatorul (comandantul de subunitate ) îsi desemneazã “actorii” sau asteaptã ca acestia sã se angajeze voluntar , ceilalti militari jucând roluri de observatori ( spectatori) . Fiecãrui actor i se distribuie câte o hârtie pe care sunt notate consemnele particulare ale rolului ce trebuie jucat , se poartã o discutie cu fiecare asupra datelor rolului sãu dupã care pãrãseste sala . Dupã aceastã etapã , acestia sunt introdusi în salã ,ia loc la o masã în formã de semicerc , în dreptul unui cartonas pe care scrie numele personajului interpretat .

Derularea jocului de rol . Dacã în acestã fazã un actor nu poate intra în rol , el este înlocuit cu un militar din rândul observatorilor .

Analiza jocului de rol . Acestã etapã presupune parcurgerea a douã momente importanta :

Cel al intervievãrii actorilor în legãturã cu ceea ce au simtit si a observatorilor în legãturã cu ceea ce au observat ;

Cel al analizei propriu-zise, a ceea ce s-a întâmplat în grup pe tot parcursul desfãsurãrii interactiunii dintre actori .

Acestã analizã trebuie sã evidentiete câteva momente mai importante în legãturã cu :

Dinamica de grup ( care au fost cele mai grele momente , cum au fost depãsite ele ) ;

Roluri jucate ( originalitatea si eficienta improvizãrii rolului);

Eficienta interactiunii dintre membrii grupului .

În urma unei asemenea analize se pot desprinde si propune mãsuri de optimizare a functionalitãtii grupului .

Jocul de rol , deoarece contribuie la adaptarea reciprocã a membrilor grupului si la ameliorarea climatului social al acestuia , îsi dovedeste utilitatea atât ca metodã de activare a grupului , cât si ca metodã de constientizare si studiere a problematici acestuia .

D.Tehnicile sociometrice

Tehnicile sau metodele sociometrice reprezintã un ansamblu de instrumente si procedee destinate sã înregistreze si sã mãsoare configuratia si intesitatea relatiilor interpersonale din interiorul unui grup sau colectiv primar.Acestea sunt usor de întocmit si aplicat ,la îndemâna oricãrui comandant de subunitate.

Instrumentul lor de lucru este testul sociometric ,creat pentru a determina amplasamentul unui individ în cîmpul relatiilor interpersonale (mãsura în care este un popular ,sau dimpotrivã ,un izolat un respins,un ignorat,un exclus,)sau structura psihologicã globalã a grupãrilor(detectarea subgrupurilor ,a gradului de coeziune a grupului.etc)

El constã în formularea unor întrebãri,prin intermediul cãrora se solicitã fiecãrui militar sã-si exprime aprecierile fatã de ceilalti membri ai colectivului sau,simpatiile si antipatiile.

În perioada de pregãtire a testului;cel care urmeazã sã-l aplice va formula în asa fel instructajul încât sã determine militarii din colectivul testat sã se angajeze cu sinceritate la completarea rãspunsurilor.

Instructajul trebuie sã cuprindã :motivarea aplicãrii testului; asigurarea caracterului confidential al testului ; determinarea situatiei de alegere ,care la rândul ei ,sã cuprindã continutul activitãtii celor testati; limitarea ariei preferentiale ; limitarea sau nelimitarea numãrului rãspunsurilor ; ordinea de preferintã.

Înaintea aplicãrii testului se atrage atentia militarilor testati asupra urmãtoarelor aspecte :sã nu comunice între ei ,sã priveascã fiecare în foaia lui de rãspuns ,sã fie sinceri în rãspunsuri etc.

Sociomatricea este un tabel cu dublã intrare ,în care se trec toti membrii grupului investigat ,cu alegerile si respingerile emise si primite de fiecare militar.

Pe orizontalã , în dreptul fiecãrui militar testat , figureazã alegerile si respingerile primite de fiecare de la toti ceilalti membrii ai grupului . Alegerile si respingerile pot fi brute atunci când se înscrie numai preferinta în sine fãrã sã fie exprimatã intensitatea acesteia sau valorificate , atunci când se exprimã direct intensitatea preferintei , cu plus atunci când este pozitivã si cu minus când este negativã ,pe oscarã de la 3 la 1 sau de la 5 la 1 .

Când militarul a fost ales pe primul loc de alt militar la o anumitã întrebare i se acordã 3 sau 5 puncte ,dacã a fost ales pe locul al doilea , 2 sau 4 puncte si asa mai departe .

Însumarea datelor pe orizontalã ne va indica gradul de expensivitate afectivã a fiecãrui militar , adicã atitudinea sa fatã de colectiv , în timp ce pe verticalã va apãrea locul ocupat de militar în cadrul colectivului , statusul sãu sociometric ,care exprimã atitudinea colectivului asupra militarului .Alegerile (A) si respingerile (R) totalizate pe orizontalã reprezintã indicele de expensivitate al alegerilor si respingerilor (fig .1) .

Av-alegeri valorificate ; Rv-respingeri valrificate ; 1¤-primul militar

Fig.1.Sociomatricea unei grupe de 8 militari

Sociograma reprezintã redarea graficã a relatiilor afectiv –apreciative dintre membrii colectivului . Abia acum putem sti dacã relatiile de alegere sau de respingere sunt reciproce sau doar unilaterale , dacã preferintele sunt întâmpinate de respingeri . De asemenea , tot cum vum afla si felul cum se structureazã relatiile dintre membrii colectivului.

M. L. Northway a propus folosirea sociogramei tintã , care propune încadrarea simbolurilor care exprimã subiectii în spatiul dintre 3 cercuri suprapuse .În cercul din mijloc vor fi trecuti subiectii populari , la mijloc cei care au obtinut alegeri mediocre , iar la margine cei foarte putin alesi (fig. 2).

Apreciere pozitivă

Apreciere pozitivă reciprocă

Apreciere negativă

Apreciere negativă reciprocă

Fig.2.Sociograma grupei de militari

Indicii sociometrici se calculeazã pornind fie de la datele înscrise în sociomatrice sau de la cele figurate în sociogramã . Pe baza lor putem afla o multitudine de informatii despre militar si colectiv , cum ar fi :

locul militarului în cadrul colectivului , adicã statusul sãu sociometric;

expansivitatea sa afectivă , exprimând simpatia , aprecierea pozitivă sau antipatia , aprecierea negativă față de colectiv ;

gradul în care preferințele unui militar sunt cunoscute de ceilalți membrii ai colectivului ;

gradul în care militarul intuiște preferințele emisede către ceilalți membrii ai colectivului etc.

Indicii sociometrici dau posibilitatea efectuării atât aunor prelucrări cantitative cât și a unor interpretări calitative cu privire la relațiile membrilor colectivului militar , la felul cum se structurează acestea , la rolul lor în dinamica colectivului .

Indicele de status sociometric se obține după formula :

Pentru a reda un singur indice sociometric privind alegerile și respingerile prinite se procedează la calcul indicelui de status preferențail , care are în vedere și alegerile și respingerile primite.Se calculează după următoarea formulă:

Indicele de coeziune a colectivlui și subgrupurilor sale rezultă din totalitatea forțelor atractive și repulsie din cadrul colectivului .Se calculează cu următoarea formulă:

După calcularea acestor indici și pe baza datelor înscrise în sociomatrice și în sociogramă se trece efectiv la analiza datelor.

CAP.2 EDUCAȚIA MILITARÃ SI ROLUL SĂU ÎN FORMAREA MILITARILOR

2.1.EDUCAȚIA MILITARĂ- DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Educatia este o activitate fundamentalã,o creatie continuã a umanitãtii,esentialã orcãrui efort de dezvoltare umanã si progres social.

Etimologia cuvântului educatie ne duce la latinescul “educatio” , care , derivat din educo-educare înseamnã “crestere” ,”hrãnire” ,”formare”, întelegând prin aceasta a avea grijã de cresterea sau formarea copilului , iar provenit din “educo-educere” , are înteles de “a scoate din” , “a înãlta” ,ceea ce atribuie educatiei rolul de transformare ,de trecere de la o stare la alta.

Multã vreme ,corespunzãtor acestor sensuri apropiate, “educatia a fost definitã drept o crestere sau dezvoltare dirijatã a copilului ,conform fortelor interne si naturale înãscute.Însã cu timpul,educatia a cãpãtat sensul unei dirijari a dezvoltarii individului într-o directie doritã ,unei modelãri a omului în conformitate cu anumite scopuri dinainte stabilite , potrivit unei vointe sociale. Numai cã aceastã formare a fost limitatã de întelegerea psihicului individului ca un material inert ,din care poti sã faci ce doresti, reducându-se , astfel ,educatia la o dirjare exterioarã ,mecanicã , univoca a evolutiei omului” .

Delimitãri conceptuale a cunoscut notiunea de educatie si în societatea contemporanã , mai ales în ultimele decenii prin raportare la cerintele obiective ale progresului social, la ceea ce trebuie sã devinã structura personalitătii omului zilelor noastre .

În esentã , educatia “vizeazã un proces complex , organizat si progresiv de modificare sau modelare a structurii si competentelor native si dobandite ale individului ; conform unui ideal educational si anumitor scopuri pedagogice determinate” .

Actiunile social-umane cu efecte educative sunt de o diversitate mult mai mare decat totalitatea demersuilor constiente , in mod explicit destinate dezvoltãrii omului. Putem sã admitem existenta si a unor situatii în care educatia se realizeazã fãrã educatori si fãrã intentii educationale , totul bazându-se pe o stare psihologicã de maximã receptivitate doveditã de individ fatã de diversele influente venite din ambianta social-culturalã , asa cum ar fi , de exemplu , un anumit interes particular pentru artã , teatru , literaturã , o anumitã atractie pentru cinematografie , sport , turism etc.

Aceastã realitate conduce la definirea educatiei ca “un ansamblu de referinte deliberate sau în afara unei vointe deliberate , explicite sau implicite , sistemetice sau neorganizate , care , intr-un fel sau altul contribuie la formarea individului ca om , la schimbarea valorii pozitive în comportarea rationalã umanã , la obtinerea unor modificãri cantitative si calitative ale posibilitãtilor psihice si fizice ale omului si ale colectivitãtii din care face parte”.

Astfel , educatia este una din cele mai mãrete inventii ale geniului uman , care ascunde în sine marele secret al perfectionãrii naturii umane . Prin forta ei de transformare a omului si influentare a progresului social , educatia afirmã imense puteri , dar si considerabile responsabilitãti .

Aceastã succintã abordare, in plan teoretic , a educatiei constituie suportul pe care ne propunem sa explicãm ce este defapt educatia militarã si care este rolul sãu în formarea militarilor .

Educatia în armatã reprezintã obiectul de studiu al pedagogiei militare deoarece are note caracteristice proprii fatã de educatia realizatã în alte domenii ale socialului .

Multã vreme a fost impãrtãsitã ideea conform cãreia pedagogia nu are obiect în armatã deoarece , practica militarã la temelia cãreia stãtea exclusiv violenta si a cãrui autor trebuia sã fie un om( soldatul) pregãtit pentru a face fatã violentei , orgiilor rãzboiului nu putea sã se sprijine pe pedagogie deoarece acesta viza formarea omului “educat” , în mãsurã sã se integreze mediului social în care vietuia .

Aceastã opticã a fost împartãsitã multã vreme atît de cercetarea pedagogicã cît si de comandanti ; determinînd chiar ostilite fatã de orice încercare de construire a pedagogiei stiintifice militare . Însã , pedagogia si armata sunt absolut compatibile , pedagogia este o stiintã fãrã de care armata nu poate sã progreseze ca institutie în societatea contemporanã , rolul sãu din ce în ce mai complex în angrenajul social nu poate fi îndeplinit în lipsa teoriei pedagogice sau prin neglijarea ei .

Educatia militarã “este un proces care reflecta cerintele vietii militare exprimând unitar caracteristicile raporturilor interumane în sistemul militar; functionalitatea acestuia este dependentã de calitatea educatiei celor care li se integreazã în esentã de calitatea formãrii luptãtorilor si a subunitãtilor , a capacitãtilor de actiune în vederea îndeplinirii misiunilor atât în timp de pace cât si mai ales , în caz de razboi” .

În raport cu realitatea subunitãtii ,actul educatiei pare a fi un proces în doi (educator-educat),în care participantii devin constienti de rolurile lor ,iar comandantul conduce influentele exercitate.Pedagogia militarã studiazã ,însã ,fenomenul educational într-un context social mai larg , depãsind relatia bilateralã “comandant-subordonat”,examineazã transformãrile ce se produc în strânsã legãturã cu mediul ,cu viata subunitãtii ,pe cele mai diferite planuri ,ia în considerare procesele de grup,înrâuririle pozitive sau negative ale acestora , stãrile de spirit ,tendintele dominante ,nivelul aspiratiei individuale si colective .

În plan social general , educatia militarã constituie proiectia ,într-un domeniu specific ,a educatiei membrilor societãtii ,un subsistem distinct, prin functiile si obiectivele sale,prin contributia pe care o aduce la formarea luptãtorilor hotãrâti sã apere independenta si suveranitatea patriei .

Asadar ,putem defini educatia militarã drept un sistem de obiective , actiuni , metode , procedee sitehnici angrenate unitar de organizatii si institutii, in scopul formarii calitatilor necesare luptatorilor ,concomitent cu indeplinirea celorlalte obligatii moral cetãtenesti pe care le au în societate .

Specificul educatiei militare este determinat de natura activitãtii organismului militar si este pus în evidentã de un set de caracteristici fundamentale. Acestea derivã din “conditia epistemicã distinctã a actului educational în armatã ,din particularitãtile pregnante ale profilului ofiterului si modalitãtile distincte de profesionalizare a agentilor actiunii militare , din “miza” covârsitoare a realizãrii educatiei în perspectiva evitãrii ,în actiune ,a erorii si a esecului ,din normalizarea “jertfei de sine”drept conditie esentialã a militarului si nu în ultimul rând din particularitãtile interdependentei dintre “individ” si “echipa” lupta armata”.

Educarea militarilor este conceputã procesual, actiunile componente fiind într-o legaturã indisolubilã ;ele se succed logic ,generând acumulãri cantitative si transformãri calitative .

În sensul sãu profund ,notiunea de proces este legatã de cea de schimbare,”de transformare în timp ,în spatiu si formã a experientelor vidului ,a structurilor cognitive si operatorii ,a capacitãtilor sale fizice si intelectuale”.Privit în aceastã perspectivã ,întregul proces de instruire si educare capãtã semnificatia unui vast exercitiu de modelare a fiintei spirituale si fizice a individului ,ce are loc într-o ambiantã specificã militarã .

Obiectivele si problematica militarilor sunt într-o necontenitã dinamicã; au loc mari perfectionãri si reconsiderãri ale experientei acumulate . Studiul stiintific al procesului educativ din armatã surprinde tocmai dinamica lui , îl proiecteazã în viitor îi sustine logica de desfãsurare prin actiuni concrete , practice prin deschiderea unor perspective noi .

Formarea calitãtilor de apãrãtor are caracter de continuitate.

Pe timpul stagiului militar , când ponderea acumulãrilor instructive-educative necesare luptãtorului este foarte mare , continuitatea se asigurã prin planuri de pregãtire corelate , concretizate în teme , sedinte si antrenamente cu tehnica de luptã , aplicatii tactice si trageri cu diferite categorii de armament , precum si regimuri de viatã instituit în orice împrejurare , prin ansamblul activitãtilor cultural-educative , la care participã militarii.

Pregãtirea cadrelor militare printr-un sistem de scoli si cusuri de perfectionare constituie un element important al continuitatii procesului educativ.

Educarea militarilor este un proces complex , care presupune directionarea clarã a eforturilor , stabilirea modalitãtilor de cooperare între factorii educationali , o “tehnologie” si o metodologie a instruirii adecvate realitãtilor si cerintelor mediului militar .

Situarea pe baze stiintifice a educatiei militarilor presupune luarea în considerare a ansamblului de factori ce intervin si au efecte formative , cum sunt : situatii tactice divers concepute în privinta conditiilor de spatiu si timp ; militari cu nivel diferit de instruire si culturã , cu stadii de formare a convingerilor variate ; particularitãti ale educatorilor – comandanti; sirul general de înzestrare si cel existent în fiecare unitate militarã .

Educarea militarilor se realizeazã ca proces intensiv , prin care , într-un timp relativ scurt , sunt solutionate obiective pedagogice majore cum ar fi : însusirea comportamentului ostãsesc ; învãtarea actiunii militare ; consolidarea sentimentelor patriotice etc. În asemenea împrejurãri , claritatea obictivelor , calitatea fiecãrei actiuni educative , pãstrarea unei tempo pedagogic , fãrã discontinuitãti , solicitarea complexã a militarilor , angajarea lor cu sarcini individuale si rãspunderi sunt chestiuni de importantã majorã , care pledeazã pentru actiuni congruente si ritm intensiv .

Educarea militarilor reprezintã un proces ce exercitã înrãuriri variate si numeroase asupra constiintei sociale , a formãrii ei din perspectiva apãrãrii patriei ; duce la modificãri în structura personalitãtii militarilor , în comportamentul lor , prin motivarea acestora pentru a învãta sã lupte , sã actioneze eficient pe timp de rãzboi , formeazã cadrele , ca si tinerii care se instruiesc în spiritul rãspunderii pentru îndeplinirea misiunilor încredintate.

2.2.FORMELE ȘI FUNCȚIILE EDUCAȚIEI MILITARE

În cursul existenței și devenirii sale,omul este supus unor influențe educative diferite ,ce pot acționa simultan sau succesiv, având un caracter fie organizat,fie spontan,incidental.Toate aceste influențe se structurează în trei mari categori : educația formală,nonformală și educația incidentală.

Educația formală este cea mai puternică,mai decisivă, în ceea ce privește formarea personalității și a componentelor profesionale . Vine din latinescul "formalis" însemnând ceva oficial , organizat legal, formal. Ea poate fi definită ca fiind "actul pedagogic complex, programat ,organizat ,intenționat , constient , îndrumat,care asigură predarea și învățarea cunoștințelor teoretice și practice într-un cadru activ și interactiv profesor-student,comandant-subordonat”.

Educația formală este realizată într-un cadru instituționalizat,adică în cadrul instituțiilor de învătământ militare :liceele militare, școlile militare, Academiile militare dar și prin procesul instructiv desfășurat cu militarii în termen,pe baza planului pregătirii de luptă.

În contextul unui neântrerupt proces de educație și instruire , aceste acte constituie perioada de formare intensivă ,cu obiective clar prevăzute . Prin intermediul acestui tip de educație,în timpul anilor de studiu sau pe timpul satisfacerii stagiului militar,tânărul este introdus progresiv în vastele taine militare care altfel ar putea să rămână în multe privințe inaccesibile.În planul pregătirii de luptă sunt organizate,planificate,desfășurate și evaluate unele activități sistematice cu scopul ca soldatul să obțină competențele informaționale și/sau acționale solicitate de rolul și locul său în sistemul din care face parte și cu care actionează.

Educația nonformală vine din latinescul " nonformalis" adică fără forme,în afara formelor organizate în mod oficial pentru un anumit gen de activitate. Ea reunește “ansamblul acțiunilor educației , structurate și organizate,totuși într-un cadru instituționalizat,dar situat în afara sistemului de învătământ militar și care direct și în mai mare măsură indirect își proiectează și mai ales îndeplinesc și obiective educaționale , așa cum sunt :radioul, televiziunea ,presa ,teatrul ,cinematograful, muzeele, anumite activități cultural-artistice,științifice,sportive etc”.

În general,acest tip de educație cuprinde programe foarte diferite,toate acestea fiind incluse în cadrul activităților cultural-educative desfășurate iî cadrul subunității , ele vizând obiective ale largirii orizontului de cultură ori obiective necesare îmbogățirii cunoșințelor din anumite domenii.

În cadrul instituțiilor de învătământ militar trebuie să se includă și acțiuni ale educației nonformale, deoarece această formă de educație , datorită specificului , varietății , poate spori receptivitatea, interesul , atractivitatea și antrenarea tinerilor în diferite genuri de activități culturale,putând influența pozitiv și educația formală.

Educația incidentală ocupă ponderea cea mai mare în timp și ca influență extensivă asupra diferitelor laturi ale fiintei umane.Ea cuprinde influențele cu efecte educative ce rezultă din contextul situațiilor și activităților cotidiene și din specificul unităților militare și instituțiilor de învătământ ale armatei.

Sunt influențe ce se situează în afara unui cadru organizat, instituționalizat, provenite din partea întregului mediu de viață,a ambianței din cadrul subunității. În conditiile de astãzi pe mãsurã ce sporește gradul de culturã al indivizilor și a colectivelor , implicit sporește si capacitatea lor de manifestare ca factori educativi spontani .

În contextul acestei educatii “incidentale” , mijlocitã de contactele spontane ale existentei cotidiene , fiecare individ achizitioneazã informatii , interiorizeazã valori , exteriorizeazã comportamente ce îmbogãtesc profilul sãu spiritual .

Nu este putin adevãrat cã influentele de acest gen disperseazã eforturile , nu dau posibilitate concentrãrii în mod special asupra unor cunostinte , valori etc. ceea ce poate sã creeze un obstacol în calea realizãrii ori formãrii unor capacitãti si competente care sã depãseacã unele forme elementare de manifestare ale acestora . Din acest punct de vedere , aceste influente au un efect secundar asupra dezvoltãrii personalitãtii .

Asa cum am putut constata , fiecare dintre formele amintite are ratiunea ei de a fi si câmpul propriu de actiune în ansamblul procesului de educatie .

Educatia formalã nu are decât de câstigat tinându-se în contact cu modalitãtile educatiei non-formale si educatiei incidentale . Acestea aduc un complement indispensabil , venind în prelungirea si sustinerea activitãtii desfãsurate în cadrul institutiilor de învãtãmânt militar si unitãtilor militare .

Numai o cooperare armonioasã , o punere în valoare reciprocã a acestor forme de influentare constituie garantia atingerii unei depline eficiente a activitãtii de educatie luatã în ansamblul sãu .

Pedagogia militarã , prin dubla ei vocatie de cunoastere si interpretare stiintificã a educatiei militare si transformatoare, de aplicare în procesul instructiv – educativ a principiilor si metodelor pedagogice asigurã echilibrul necesar între gândirea pedagogicã si practica educationalã. Întelegerea rolului pedagogiei în armatã necesitã analiza functiilor educatiei militare :

1.Functia formativã constã în exercitarea de influente în conformitate cu scopul pregãtirii militare . Procesul formativ se realizeazã cu participarea constientã a fiecãrui militar la actul educational si are consecinte generale asupra personalitãtii ; asupra comportamentul militarului .

Tânãrul la vârsta stagiului militar face optiuni asupra profesiei ; devine receptiv la aprecierile în care actioneazã ; valorizeazã oameni si evenimente pe bazã de criterii .

Pe fondul acestui dinamism transformator , educatia militarã reprezintã unmoment de “bilant” al acumulãrilor dobândite , o scoalã de pregãtire pe mai departe . Formarea ca militar influenteazã denumirea persoanei la nivelul celor mai importante calitãti .

2.Functia praxiologicã decurge din faptul cã rezultatele educatiei se concretizeazã în comportamen si actiuni în ceea ce învatã militarul pentru a putea aplica în practicã . Stiintã a actiunii practice , pedogia militarã reflectã cerintele functiei praxiologice a educatiei ; foloseste mecanismele sale în scopul îmbunãtãtirii metodologiei , a bazei militare a instructiei , a dirijãrii proceselor de transformare a tinerilor în conformitate cu exigentele luptei .

3.Functia de transmitere a experientei de luptã a generatiilor vârstnice cãtre generatiile tinere . Luptele purtate de poporul nostru de-a lungul veacurilor cuprind numeroase învãtãmãnte de ordin istoric , social , operativ –strategic sau pedagogic . Preluarea criticã a acumulãrilor valoroase , discernerea utilului , înlãturarea limitelor trecutului permit o valorificare superiorã a experientei de luptã , care este concomitent o experientã de educatie .

Faptele eroice , de exeplu , au importantã istoricã , tacticã si moralã , reflectã calitãti cultivate în conformitate cu anumite scopuri .

Eroismul în luptã exteriorizeazã manifestãri de comportament ce nu pot apãrea spontan , sunt rezultatul acumulãrilor educative , al unui proces organizat de instruire , al constiintei individuale formate în concordantã cu cerintele societãtii .

Uneori se preiau accidental experiente sumare , metode empirice depãsite , unele cu vechime apreciabilã si cu influentã negativã .

Prin functia de transmitere a experientei , educatia reprezintã un moment de continuitate între trecut si prezent , o posibilitate de pãstrare a ceea ce ce are valoare si de depãsire a stadiilor anteriore .

4.Functia prospectivã contribuie la formarea militarilor în raport cu cerintele scriitorului . Educatia miliatrã se constituei la intersectia a trei mari planuri : trecutul , ca depozitar al experientei ; prezentul , unde actiunile formative se organizeazã în raport cu cerintele actuale ale societãtii ; viitorul , ca proiectie a actului pedagogic necesar formãrii luptãtorulor pentru a actiona pe baza unor calitãti acumulate în procesul educatiei militare .

Prin valorificarea functiei prospective a educatiei , pedagogia militarã asimileazã metode de interventie pe baza cãrora militarul , devine capabil sã-si actualizeze acumulãrile , atunci când va fi nevoie , sã dea repede randament normal în actiuni reale de luptã .

Functia prospectivã stimuleazã initiativa creatoare , sporeste forta imaginativã , indispensabilã si în cercetarea pedegogicã , permite corecterea rezultatelor nesemnificative . Prospectarea viitorului formativ înseamnã reevaluarea permanentã a necesitãtilor de educatie în raport cu cerintele viitorului , cu tendintele de evolutie ale fenomemului militar .

Functia prospectivã se exercitã pe un teren probabilist , unde rigurozitatea se îmbinã cu creatia educatorului militar .Instructia presupune si acceptarea formãrii militarilor în conditii de incertitudine , de situatii care nu pot fi prevãzute .

2.3. Unitatea procesului de educare si instruire a militarilor

Pentru a se putea adapta cerintelor complexe ale stagiului militar, orice militar trebuie sã aibe cunostinte tactice,priceperi si deprinderi în mânuirea tehnicii si armamentului din dotare,sã fie posesorul unor virtuti morale,sã actioneze constient de menirea sa ca apãrãtor al independentei si suveranitãtii patriei.

Educatia si instructia “reprezintã un proces unitar,condus constient si orientat spre actiune practica,eficientã.Formarea luptãtorului este urmarea unor inseparabile actiuni instructiv-educative”.

În pedagogia militarã se utilizeazã termenul " formativ " pentru a desemna cuplul instructie-educatie înteles ca rezultat al inter ventiilor ce duc la dezvoltarea tinerilor militari din punct de vedere intelectual,fizic ,moral ,la transformãri ale psihicului,la o putere crescutã de adaptare în conditii foarte variate de mediu,la sporirea capacitãtii lor de decizie si actiune.

" Formativul " vizeazã restructurarea personalitãtii si declanseazã procese ce pot genera modificãri în mediul profesional si social.

Astfel, instructia ,poate fi definitã ca un proces de transmitere-însusire a cunostintelor,de dezvoltare a aptitudinilor lorde formare ,a deprinderilor si priceperilor necesare unui luptãtor temeinic pregãtit.

În acest context,educatia apare ca fiind procesul prin care educatul este învãtat,i se formeazã si dezvoltã deprinderi, priceperi si abilitãti de cãtre educator (instructor) de a utiliza eficient ceea ce i s-a transmis si a însusit prin instructie.

Formarea luptatorului apare ca un proces unitar,în care educatia se realizeazã prin actiuni instructive , iar instructia se subordoneazã obiectivelor educative.

Legãtura educatiei cu instructia presupune însã si unele distinctii între cele douã tipuri de influentare formativã.Instructia , ca parte inseparabilã a procesului formativ,se concretizeazã în cunostinte , operatii si capacitãti, în actiuni aplicativ-practice.În educatie se produc si influente neintentionate,care nu pot fi cuprinse în sfera înrâuririlor conduse.

În instructie au loc influente organizate,antestabilite, exercitate de factori responsabili, de comandanti . Aceste influente se exercitã cu mijloace specifice,pe bazã de programe compexe, orientate în conformitate cu principii psihopedagogice si subordonate scopurilor educative propuse.

În procesul de instructie al militarilor apare “fenomenul de tranzientã,care constã în cresterea exigentelor fatã de însusirea regulilor actiunii militare în raport cu transformãrile sociale si individuale produse de introducerea progresului stiintifico-tehnic,de perfectionare a tacticii, evolutia generalã a gândirii militare”. Tranzienta stimuleazã perfectionare instructiei, cãutarea unor solutii noi pentru adaptarea cât mai deplinã a luptãtorului la mediul si viata ostãseascã , la cerintele luptei armate.

Schimbãrilor din raportul om-tehnicã le corespund, în domeniul militar,transformãri în relatiile interumane , în programul de instruire ,în sistemul factorilor care concurã la pregãtire.

Tranzienta determinã modificãri pozitive în metodologia instructiei,chiar si atunci când scopurile educative rãmân relativ stabile.

În organizarea pregãtirii pentru apãrare , scopurilor educationale trebuie sã li se adecvaze actiuni instructive specifice ,i ar instructia sã contribuie la întelegerea si motivarea militarilor pentru atingerea scopurilor educative.

Unitatea instructiei cu educatia se reflectã si în statutul comandantului de specialist militar si educator, în modul cum este conceputã pregatirea militarã , teoreticã si metodicã a cadrelor.

Nu se poate ignora efectul pe care îl au metodele folosite de comandanti asupra interesului , motivatiei,în canalizarea efortului individual pentru pregãtire. Fãrã dezvoltarea interesului , a curiozitãtii,fãrã instituirea unei motivatii corespunzãtoare , militarul învatã sumar, ceea ce va repercuta negativ asupra nivelului pregãtirii sale. Lipsa de cointeresare prelungitã devine o frânã , nu numai pe planul instruirii militare ci si în calea dezvoltãrii multilaterale a personalitãtii tânãrului.

Cu cât mediul social , deci si cel militar , este mai bogat în incitãri, cu cât se aplicã “sisteme justificate stiintific care sporesc , prin antrenamente si rezolvãri de probleme , capacitatea de efort si calitãtile volitive ,cu atât cresc premisele de amplificare a fortei productive a tinerilor militari”.

Un rol esential în formarea calitãtilor de luptãtor la tinerele generatii , îl are procesul de învãtare din armatã , activitate fundamentalã prin care se rezolvã sarcinile instructie si educatiei militare .Învãtarea dezvoltã calitãtile intelectuale , în primul rând, gândirea , imaginatia si memoria , dar formeazã ,în acelasi timp ,la fiecare militar deprinderile caracteristice pentru omul actiunii practice , capabil sã reactioneze prompt la solicitãri variate , sã-si reorganizeze rapid si corect modalitãtile de interventie, sã fie apt de restructurãri comportamentale în conditii neobisnuite de risc.

Procesul instructiv-educativ în armatã are un caracter integrativ. Nu se pune problema de a face din fiecare militar un depozit de cunostinte, ci de a-l forma astfel încât sã obtinã randament mereu sporit în activitatea practicã , sã fie apt de perfectionãri. Educatia are ca scop sã dezvolte capacitatea de decizie chiar atunci când militarul este pus în situatia de a actiona independent.

Totodatã , educatia este rezultatul acumulãrii cantitative de calitãti dobândite prin exersare si apoi investite în actiuni, în comportament pe timpul îndeplinirii misiunilor.

O situatie pedagogicã specificã ia nastere la nivelul subunitãtii unde ,într-un anumit sens începe educatia militarã si se finalizeazã obiectivul privind formarea luptatorului .În subunitate începe pregãtirea, se materializeazã modelele formative si se fac noi proiectii care îmbunãtãtesc modelele.

Alcãtuirea subunitãtii, ca nucleu ,se distinge prin aceea cã , desi sistemul se caracterizeazã prin raporturi de subordonare ,atât comandantul cât si militarii în termen apartin aceeasi grupe de vârstã 19-25 ani .Pe distanta a numai câtorva ani se întâlnesc în postura de educator si respectiv educat oameni cu aceeasi dezvoltare psihomoralã ,cu calitãti si capacitãti relativ asemãnãtoare.

Sub aspectul pregãtirii de culturã generalã , al experientei de viatã asemãnãrile sunt evidente, însa, ceea ce-i distinge net si le conferã roluri diferite în relatia educationalã este diferenta de competentã militarã , gradul deosebit de rãspundere pe care-l au : unul conduce si deci rãspunde de realizarea obiectivelor pregãtirii militare, stabileste cãile si mijloacele de interventie în raport de situatie, de necesitati, celãlãlt constientizeazã obiectivele si participã ca executant,la realizarea lor. Diferenta de statut si rol genereazã motivatii diferite în procesul participarii la educatia militarã.

În raport cu realitatea subunitãtii , actul educativ pare a fi un proces în doi: " educator-educat" în care participantii devin constienti de rolurile lor, iar comandantul conduce influentele exercitate.

Pedagogia militarã studiazã însã ,fenomenul educational într-un context social mai larg, depãsind relatia bilateralã "comandant-subordonat", examineazã transformãrile ce se produc în strânsã legaturã cu mediul,cu viata subunitãtii,pe cele mai diferite planuri, ia în consideratie procesele de grup, înrâuririle pozitive si negative ale acestuia, stãrile de spirit, tendintele dominante, nivelul aspiratiei individuale si grupale.

Astfel ,instructia si educatia reprezintã factori esentiali ai integrãrii sociale, ai pregãtirii tinerelor generatii pentru viatã.Când spunem integrare trebuie înteleasã o anumitã situare în cadrul colectivitãtii care sã-i permitã o dezvoltare multilateralã.Adicã tânãrul urmeazã sã fie astfel pregãtit încât sã poatã primi influenta ambiantei, a colectivului si, la rândul sãu,sã exercite o înrâurire constientã asupra mediului social în care trãieste nemijlocit.

2.4.Procesele educative la nivelul subunitatii

Venit sã-si satisfacã stagiul militar, cetãteanul român ,este supus unui proces complex de redimensionare a capacitãtii sale de procesare a informatiei ,orientat astfel încât, la sfârsitul perioadei el sã detinã competentele si capacitãtile necesare îndeplinirii unui rol în situatia participarii la actiuni specific militare.

Pe tot parcursul acestei perioade el este supus unui proces educational multiplu structurat în activitãti planificate si care sunt directionate spre transformarea civilului într-un militar adevãrat,ceea ce nu înseamnã doar schimbãri formale (îmbrãcãminte,încãltãminte,dotare,etc.) ci schimbãri de fond,întelegând prin aceasta o nouã capacitate interpretativã la adresa armatei si razboiului,noi posibilitãti în cunoasterea tehnicii si armamentului, atitudinii specifice în relatiile cu colectivul din care face parte, posibilitãti actionale superioare în îndeplinirea sarcinilor pe care le presupun traiul în armatã si participarea,ca militar ,la viata din afara unitãtii.

Principalele procese educative sunt: pregãtirea pentru luptã ,activitãti cultural-educative si festivitãti ostãsesti , activitãti recreative,educarea moralului.

2.4.1.Procesul pregãtirii pentru luptã

Procesul pregãtirii pentru luptã este un proces de învãtare,adicã un proces în care sunt fructificate disponibilitãtile individuale de procesare precum si posibilitãtile specifice de dezvoltare.Este totodatã un proces de modificare a capacitãtilor motrice ale militarului,de orientare a acestuia spre stãrile necesare în desfãsurarea actiunilor militare.

Procesul pregãtirii pentru luptã (instructia) este parte a realitãtii educationale din armatã, principala sa componentã . Este organizat ,planificat ,condus, desfãsurat si evaluat sistematic pe baza prevederilor unor documente alcãtuite în acest scop si ,în special,pe baza "Programul pregãtirii pentru luptã a subunitãtilor de………. din Armata României".

Putem spune asadar cã procesul pregãtirii pentru luptã este obiectul de studiu al didacticii instructiei vizând formarea civilului ca militar ,luptãtor si specialist pe functie.

Însã,în situatia actualã din armatã , comunitatea educativã cuprinde si colectivitatea, subunitatea; astfel spus , vizat de procesul pregãtirii pentru luptã nu este doar individual,ci si colectivitatea.

Procesul pregãtirii pentru luptã este o actiune sistematicã de învãtare,la care participã educatorul militar (comandantul) si cel educat (militarul) în moduri specifice pentru formarea competentelor interpretative si motrice necesare militarilor ca luptãtori si specialisti pe functii.

Procesul pregãtirii pentru luptã se realizeazã prin desfãsurarea a trei categori de pregãtire: militarã generalã,militarã de specialitate si tacticã;acestea fiind comune tuturor armelor si specialitãtilor cu diferenta cã în functie de armã continutul acestora diferã.Prima este comunã pentru cele mai multe specialitãti si arme pentru cã vizeazã transformarea civilului în militar.

Toate cele trei categorii se desfãsoarã dupã "Programul pregãtirii pentru luptã a unitãtilor si subunitãtilor de (arma,specialitate)din Armata României".Aceasta cuprinde obiectivul general al pregãtirii pentru luptã,obiectivele fiecãrei categorii de pregãtire,precizãri metodice pentru organizarea si desfãsurarea categoriilor de pregãtire si a disciplinelor de pregãtire,precum si continutul temelor disciplinelor de pregãtire.

A)Pregãtirea militarã generalã în cadrul cãreia tânãrul trebuie sã interpreteze corect rostul sãu de militar si sã dobândeascã motricitatea specificã actiunilor militare.Pentru a realiza toate acestea militarul parcurge o serie de discipline: instructia tragerii cu armamentul de infanterie, pregatirea fizicã , instructia NBC , instructia genisticã,instructia de front , instructia sanitarã ,pregãtirea psihicã pentru luptã,cunoasterea legilor si regulamentelor militare , drept international umanitar, protectia mediului înconjurãtor,protectia civilã.

B)Pregãtirea militarã de specialitate. Pentru fiecare armã si specialitate soldatul parcurge discipline de pregãtire care îl fac competent pentru a îndeplini sarcinile militare care îi revin în functia pe care o ocupã . Sunt discipline de pregãtire cu un grad avansat de dificultate atât în ceea ce priveste continutul stiintific cât si al specificului metodicilor utilizate în procesul de instructie.

C)Pregãtirea tacticã . Actiunile se desfasoarã , de regulã , în câmp tactic ; întelegerea acestuia, dobândirea posibilitãtilor de actiune îin acest cadru,se realizeazã prin parcurgerea instructiei tactice generale. Ceea ce trebuie relevat acum este cã, dacã primele douã categori de pregãtiri sunt orientate preponderent spre formarea individului,cea din urmã vizeazã închegarea subunitãtii ca entitate luptãtoare , dezvoltarea competentelor actionale colective.

Principalele forme de desfãsurare ale procesului pregãtirii pentru luptã sunt: lectia,sedinta practicã , pregãtirea independentã,exercitiul,verificarea; fiecare având un rol bine precizat.Când se pune problema ofertei de informatie cu numirea de a-l aduce pe militar în situatia "sã stie ",formele de bazã sunt: lectia de pregãtire independentã;când soldatul învatã sã facã sau repetã ceea ce trebuie sã facã,atunci formele adecvate sunt sedinta practicã,exercitiul si aplicatia; când obiectivul propus este formarea de cãtre comandant a imaginii corecte asupra nivelului de pregãtire a militarului (subunitãtii) se va apela la verificare.

2.4.2.Activităti cultural educative si festivităti ostăești

Nevoia de pregătire pentru a îndeplini un rol strict determinat nu este singura,ea fiind însotită de alte nevoi,unele dintre ele putând fi satisfăcute pe cale educatională;sunt nevoi spirituale,superioare,situate dincolo de cele primare,fizico-logice,naturale.

Activitatea educatională la nivelul subunității nu-și rezumă intenția de a transforma tânărul militar într-un robot care funcționează pe baza programului asimilat și dorește să satisfacă nevoile reale ale tânărului.Între acțiunile la care apelează sunt activitățile cultural-educative și festivitățile ostășești.

A)Activitatile cultural educative “nu sunt sarcini în plus pentru educatori(comandanți) ci o componentă a procesului educațional care satisfac capacitatea de procesare formată nu numai din procesori verbali ci și din procesori figurativi și muzicali”.

Conștientizând acest adevăr subunitatea își creează posibilități materiale și acționale indispensabile;cel care trebuie să le pună în fapt este educatorul (comandantul).

Activitățile cultural-educative reprezintă ansamblul de acțiuni organizate și desfăsurate în afara procesului de instrucție , care contribuie la formarea și dezvoltarea spirituală a soldatului în folosul temeiniciei pregătirii sale , pentru luptă,ca militar și pentru viată ,ca om al societății în care trăiește.

Subunitățile militare au organisme specializate pentru acest tip de activitate :clubul subunității ,camera tradițiilor și muzeul , biblioteca de cultură generală, cu ajutorul carora se organizează și desfășoară astfel de activități.

Important este ca activitățile cultural-educative să reprezinte evenimente solicitate și dorite de militari , să atragă, să fie pe măsura opțiunilor exprimate.Acestea au rolul nu doar de a satisface gusturi ci de a forma gusturi.Activitățile cultural-educative sunt momente care declanșează gustul pentru frumos,facilitează manifestarea sensibilitătii omului din militar.Este de semnalat că în momentul de față amploarea și profunzimea necesară activităților cultural-educative au fost considerabil diminuate.Comform studiilor realizate în acest scop s-a arătat ăa sunt preferate activități de genul:vizionări de filme , emisiuni TV, spectacole și mai puțin dorite activități , cum ar fi:lecțiile,slujbele religioase,activități omagiale etc.

Armata , ca instituție statală impune activităților educative câteva cerințe dintre care amintim:

-promovarea valorilor culturale autentice,în primul rând românești dar și universale;

– descărcarea conținutului de orice ideologie politică ori religioasă

-interzicerea manifestarilor culturale cu caracter discriminatoriu, rasial , defăimător;

– preluarea critic-constructivă a experienței instituțiilor de profil civile și a armatelor altor state.

Practica educațională a comfirmat valabile următoarele forme de desfășurare:conferința, simpozionul , vizita , lectura dirijată,vizionarea de spectacole și emisiuni TV.

B)Festivități ostășești .

În nevoia de a transforma civilul în militar,de a-l integra într-un nou sistem existențial ,armata a găsit modalități educaționale proprii.Este vorba de organizarea și desfășurarea festivităților cu caracter ostășesc în care includem: depunerea Jurământului Militar,înaintarea în grad , trecerea în rezervă , mese comune , deschiderea ciclului de instrucție, prezentarea drapelului de luptă etc.

Putem considera festivitățile ostășești mai sus amintite ca ceremonialuri inițiatice cu rol educativ excepțional care duc la transformări semnificative în capacitatea de procesare a militarului.

A transforma festivitățile ostășeăti în adevărate ritualuri de inițiere înseamnă a le oferi conținut educațional autentic.Din păcate,cele mai multe dintre ele au devenit formale,tratate ca sarcini de serviciu oarecare,fiind deseori,involuntar,descărcate de conținutul educațional.

Festivitățile cu caracter ostășeșc, în situația în care sunt organizate și desfăsurate la maximul posibilităților pe care le oferă ,sunt momente educaționale de mare importanță, ele ramân puternic întipărite în mintea militarului.Rolul educativ al acestora este dublat de contribuția la construirea imaginii armatei.

2.4.3. ACTIVITÃTILE RECREATIVE

Așa cum este și normal timpul petrecut în armată de către tineri nu se reduce numai la instrucție , activități cultural-educative și festivități cu caracter ostășeșc.El dispune și de timp la dispoziție , învoiri, perioade care nu trebuiesc neglijate în gândirea celui care se ocupă de educarea soldatului.

Educatorul(comandantul) trebuie să profite de situația de relaxare a soldatului și să organizeze activități recreative , care nu au rolul de a epuiza timpul la dispozitie , ci doar îl ordonează. Astfel de activități recreative sunt vizionările de filme și spectacole , concursurile sportive ,vizionarea unor obiective de interes (economice , istorice , distractive) , excursii turistice etc.Rolul acestor acțiuni este de a stimula capacitatea de bio-procesare,de a satisface această capacitate , răspunde, de asemenea,la nevoia omului de a varia activitățile.

Pregătirea pentru luptă, ocupă cea mai mare parte din timpul soldatului,de aceea , ea poate deveni obositoare, puțin captivantă dar necesară. Includerea activităților recreative concură la a-l dispune pentru urmatoarea etapă de pregătire,îi "încarcă bateriile pentru a putea participa cu eficiență la procesul pregătirii pentru luptă.

2.4.4 . EDUCAREA MORALULUI

Educarea moralului reprezintă un proces educativ de mare importanță care cade în sarcina educatorului militar;se consideră ,și nu fără temei , că moralul individual și cel al subunității sunt factori deosebit de importanți ai capacității de luptă.

Se înțelege prin moralul soldatului un set de convingeri întemeiate pe argumente diverse ce favorizează succesul acțiunilor în care este angrenat . Moralul întreține participarea soldatului la viața subunității , îl determină să se contopească cu procesul educațional din subunitate.

Educarea moralului “exprimă ideea necesității desfășurării unor acțiuni educative care duc la păstrarea ăi dezvoltarea acelor convingeri și stări de spirit care garantează angrenarea totală în îndeplinirea sarcinilor pe care le are” . Soldatul trebuie să fie animat de dorința de a acționa și a învinge în numele unei educații care nu mai este pur tehnică ci și morală.

Moralul realizat înseamnă o configurație spirituală care furnizează militarilor accepții și valori comune făcând posibil un răspuns rațional, afectiv și comportamental unificat în situații în care sunt puse în joc valorile comune.

În educarea moralului ,comandantul pornește de la cunoașterea subordonaților , de la starea momentană a moralului lor precum și de disponibilitățile de schimbare.El trebuie să stăpânească atât tehnicile de cunoaștere cât și pe cele de influențare,să știe care sunt indicatorii moralului și cum se depistează nivelul lor.

Procesele educative din armată sunt suficient de diversificate și la dispoziția comandantului pentru ca acesta să îndeplinească rostul său educațional , fructificarea valențelor de care dispun în sine, depinde în exclusivitate de pregătirea și pasiunea acestuia.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Întru-cât cercetarea noastră a vizat actul educațional desfășurat în cadrul subunitătii militare , am definit mai întâi subunitatea militară ca fiind un sistem complex , dinamic și dechis de procese , un grup mic cu o anumită specificitate dată de : scopul acesteia , interacțiunea dintre membrii săi , factorii care contribuie la optimizarea procesului instructiv – educativ ,activitățile educative desfășurate în cadrul subunității etc. .

În această lucrare am încercat să arăt că în procesul de instrucție și educare al tinerilor , nimic nu poate fi lăsat la voia întâmplării , totul trebuie conștientizat ,supus sistemac analizei și controlului ,datorită urmărilor directe pe care le au faptele și atitudinile comandantului .

Eficacitatea procesului instructiv – educativ și în general , a tuturor acțiunilor desfășurate în cadrul subunității militare este condiționată de o mulțime de factori obiectivi sau subiectivi , de ordin material sau spiritual .

Factorul cu rol decisiv în realizarea unui act educațional performant în cadrul grupului militar îl reprezintă comandantul . El este cel care își pune decisiv amprenta asupra obținerii unor rezultate bune sau foarte bune în procesul de educare și instruire a militarilor .

În toată activitatea pe care o desfășoară în cadrul subunității trebuie să țină seama de raporturile sale cu subordonații. Consider că o comandă înseamnă , înainte de toate , a ține la oamenii tăi , a convinge în loc de a constrânge și înainte de orice , dă un exemplu prin propria conduită . Fiecare comandant trebuie să vadă în subordonat un partener pe care poate să-l facă să capete încredere în sine .

Relația șef – subordonat trebuie să fie practic o relație între comandant și colaboratorii săi pentru a fi înlăturate barierele rigide care împiedică spiritul de inițiativă ,creativitate , afirmare la parametrii maximi . Practica zilnică din subunități demonstrează fără echivoc că rezultatele foarte bune reprezintă rodul conlucrării directe și eficiente dintre șef și subordonați .

De asemenea ,cercetarea a scos în evidență importanța factorilor care conduc la creșterea performantelor subunității militare : coeziunea , climatul psihosocial , relațiile interpersonale , stilului de conducere adoptat de comandant.

Având în vedere semnificația deosebită a acestor factori , comandantul trebuie să cunoască acele instrumente de determinare a acestora și să ia măsurile ce se impun pentru creșterea performanțelor subunității.

BIBLIOGRAFIE

1.Achim M. ,Sociomatricea-eseu critic, București , 1967

2.David E. ,Elemente de pedagogie militară, Sibiu , 1996

3.Popovici D., Introducere în pedagogia militară ,Ed Licorna ,București,1999

4.Dulea G.,Sociodinamica grupului militar, Ed. Militară,București,1991

5.Cioloca I. ,Psihosocilogie și pedagogie militară, Ed. Militară,București,1992

6.Botaș I. ,Pedagogie ,Ed. All ,București,1994

7.Niculescu Ghe.,Sociologie militară, Ed. Militară,București, 1975

8.Arădăvoaice Ghe.,Climatul psihosocial în colectivele militare,Ed. Militară, București,1984

9.Arădăvoaice Ghe.,Pedagogie militară, Ed. Militară,București,1980

10.Arădăvoaice Ghe.,Coeziunea colectivelor ostășești,Ed. Militară,București, 1986

11Arădăvoaice Ghe.,Stilul de conducere,Ed. Militară,București,1984

12.Bărbulescu D.,Curs de pedagogie, București,1984

13.Niculescu Ghe.,Opinii privind cercetarea sociologică în armată,Ed. Militară, București,1976

14.Stănculescu Ghe.,Chestiuni de educație și învățământ militar,București,1913

15.Chelcea S.,Metode și tehnici de cercetare sociologică,Ed., București,

16.Bărbuță I.,Sociologie militară,studii,Ed. Militară, București,1982

17.***,Sociologie militară,studii,vol. 1 și 2 , Ed. Militară, București,1975

18.***.Subunitatea-cadru unei intense activități instructiv – educative, Ed. Militară,1983

19.Zlate M.,Cunoașterea și acțiunea grupurilor sociale,București,1982