. Substractul Folcloric In Lirica Lui Octavian Goga

Capitolul I: Conceptul folcloric la O.Goga.
Rolul mediului în formarea lui

O.Goga a fost și el cu precădere un poiet al vremii sale, mai cu seamă al celei perioade dramatice din istoria Transilvaniei, cînd oamenii din acel timp tragic aveau conștiința acută a unor dezmoșteniți de țară, de vatra strămoșească, de libertate; rupți din întrgul, numit “baștină”și răzlețiți atît de îndrăzneț de “cei de sus”, fără nici o rezervă, fiind-le călcate în picioare sentimentele – cele mai sincere și pure sentimente ale țăranilor “îndrăgostiți” de meleagurile strămoșești.

O.Goga a venit ca un umăr de sprijin, ca o consolare a acestor vremi dureroase, mai ales a țăranilor, cărora le-a dedicat toată viața ți gloria sa și pe care i-a făcut “personajele” plîngerilor sale, plîngerilor și confesiunilor sufletului său, învăluit de durerea celor mai obijduiți oameni în acele vremi- -țăranii.

El este aureolat de toți transilvănenii drept un cîntăreț al durerilor țării lor și al nădejdilor poporului suprimat, considerînd poezia lui –ca un Sxtil Pușcariu – o “ivire minunată” în contextul epocii de luptă “pentru naționalizarea spiritului public”. Este bine cunoscut, însă, faptul că cel care îl va impune pe poet publicului literar romînesc de la începutul secolului este T.Maiorescu. Și pentru el, ca și pentru ceilalți de altfel, poezia lui O.Goga dezvăluie legătura profundă, artistic semnificativă, cu locurile, oamenii și istoria Transilvaniei, relevînd – înainte de toate –“forma frumoasă în care autorul a știut să exprime cuprinsul patriotic”.

Întreaga țară a poetului, cu natura, cu oamenii, cu istoria și cu poveștile ei, ajunge în poezie printr-o “stranie convertire” ; desprins și desprinzîndu-se din contigent, poemul coboară în veșnicie, așezat în orizonturile universalității.

Multe din “perlele” lui O.Goga sunt catalogate ca cele mai compatibile cu sufletul omului, cu starea lui psihologică în anumite împrejurări, deseori fiind cîntate la diverse ocazi, în cele mai variate medii și mai pot fi auzite și astăzi, îndeosebi în Transilvania, unde cultul pentru O.Goga intră în literatură cu ideea de a înfăptui monografia lirică a satului ardelean, și o va realiza magistral, prin ceea ce are mai bun și mai durabil în poezia ei. Însă noțiunea de monografie nu trebuie să ne ducă cu gîndul la cea de sociologie,căci pînă la urmă, prin toate datele obiectove, această monografie este o “radioscopie” a sufletului romînesc. În contextul unei monografii lirice, Goga a făcut să vorbească din nou și într-un registru original, sentimente și idei, pe care cuvintele învechite ce abundau în poezie sămănătoristă a satului, nu le mai putea exprima.

Farmecul misterios al lunii pe care un Bolintineanu o vedea strălucind ca “un glob de aur”; Eminescu ca o “regină a nopții” sau o “vatră de jăratic”; Cojbuc ca o “frunte de poet”, își recapătă prospețimea în versurile lui Goga, dezvăluind tainele nopții, vraja cerului , melancolia pămîntului la apusul soarelui. Poezia lui Goga, după spusele cercetătorului R.Munteanu, relevă “secretele izvoarelor care tresar la răsăritul soarelui, tainele pădurilor, singurătatea maiestuoasă a înălțimilor montane, nostalgiile ce se degajă din vălul brumei argintii și pierderea copilăriei lîngă o margine de drum.”

Monografia aceasta are la bază cunoașterea directă a vieții, solidaritatea cu lumea satului, surprins cu însușirile sale specifice, caracteristice unui anumit moment istoric al existenței sale. Spațiul protector al poetului rămîne totuși satul. Angajarea sa este orientată înspre acest microclimat social unde pare să se înfiripe, sau dimpotrivă, să se rupă destinul lumii. Afecțiunea scriitorului este proectată asupra acelei lumi, evenimentele din mediul rustic, constituindu-se ca un centru al existenței. Filonul folcloric, se observă destul de lesne chear din titlul poeziilor sale, căpătînd nuanțe și mai pronunțate pe parcursul lecturii acesrora.

Însă a suprasolicita țărănismul lui O.Goga, pentru a explica atmosfera folclorică a versurilor sale, înseamnă a forța uși deschise, pentru că toată ziaristica sa o conține fără nici un adaos. Dar și a trece peste acest sector ideologic al operei, înseamnă, deopotrivă, a ne lipsi de un context atît de necesar cercetării noastre.

O.Goga a cunoscut satul românesc din Transilvania, lucrurile sunt știute pînă la saturație, petricîndu-și copilăria la Rășinari, lîngă Sibiu, și la Crăciunelul-de-Sus, pe Tărnave. S-a străduit îndeosebi în ideea de a lega formația sa artistică, aproape în exclusivitate de Rășinari. Aici, făcînd o transformă de valori, vom încerca să prezentăm sinteza folclorică a poeziei sale, cu mai multe componente și influențe din zona Tîrnavelor, decît din jurul Sibiului.

Într-o mărturisire din 1923, adresa lui G.Bogdan-Duică, sub formă de scrisoare, poetul face în mod deliberat o ierarhizare a influențelor formative, ierarhizarea care a derulat și a dus la concluzia că Rășinarii se confruntă cu poetâzia lui Goga. V-om face aici o disociere necesară la locul potrivit, arătînd că nu întodeauna declarațiile poetului au fost confruntate cu textele.

O.Goga mărturisește: ”Poezia cîmpenească (e vorba de Crăciunel), plîngerile foștilor iobagi, nemulțumirea plugarilor și truda clăcașilor, mi s-au furișat în suflet, acolo la țară, în satul de pe Tîrnave, cu oameni buni și cu vin bun, unde e o atmosferă de basme și suferințe și serile de vară sunt moi, calde și parfumate de busuioc și tămîiță. Dacă m-aș fi născut aici și aș fi urmat în toate dispozițiile numai pe tata, aș fi fost un poet „pur și simplu „poet cuprins de o sensibilitate maladivă și dezarmat în fața realității…”

Peste acest font liric, deci poetic prin esență, au intervenit, la Rășinari „munții cu pedagogia lor aspră, cu bolovanii lor de voință și îndrăzneală, care încordau nervii și-nvățau religia forței .”

Dubla ipostază a îndeletnicirilor lui Goga se explică prin această interferență de medii temperamentale, ambele, subliniem, țărănești : „Eu n-am fost țăran, precizează poetul, dar am priceput păsurile satului și m-am contopit cu toate durerile lui.”

Copilăria, acest rezervor imens de vise și izvoare sentimentale, o împarte între Rășinari și Crăciunel. În Crăciunel, sat așezat lângă cetatea de Baltă, își amintește că „un popă bătrân îmbrăcat românește „(adică în haine de țăran), îi povestea seara cum au fost spânzurați șapte popi în Coasta Turcilor.

O.Goga, participând la această viață a satului continuu, a rămas oarecum deasupra mulțimii, un observator al ei. Se ducea la horă (mai puțin ), se ducea mai mult la șezători, dar acestea nu la Rășinari, ci într-o comună de pe Târnave, de unde era tatăl lui, unde avea o moșioară și se lasă furat de nostalgie, de lene, de căldura sufletului, care se respiră acolo în nopțile de vară.

Goga era robit și de farmecul cântecului, dar și de conștiința că trebuie să îmbogățească capitolului folcloric românesc .” Din aceste incursiuni, mai mult decât conștiente, Goga se încarcă de muzică și de povești, strângându-și astfel substratul, materia primă a operei.

Octavian E.Tăslăuanu își amintește că studentul Goga (1903) „știa o mulțime de cântece populare.” Tăslăuanu insista pe lângă Goga să scrie versuri inspirate din poezia populară, insistente de care poetul își bătea joc, nu le lua nicidecum în serios. Regia folclorică a început mai târziu, după 1905. Semnând Nic. Otavă, în nr. 5 din 1903, al „Luceafărului” și mai ironic, și mai în glumă, Gofa publică niște poezii de chef, care, deși cu intenționalitate, nu se rezumă la un elogiu al vinului. Dar, fie și la insistențele redactorului, fie și pentru facilitatea actului, tânărul Goga, jumătate parodiază, jumătate mimează versurile populare cu ton de cântec, dar și de strigătură, din care va reține totuși câteva, în cunoscutele sale „Cântece.” Versurile din 1903, sunt o simplă șaradă, care a rămas, din fericire așa cum a fost concepută, adică fără nici o valoare și Goga n-a integrat niciodată în sfera poemelor sale de mai târziu, aceste versuri mediocre.

Deci, putem spune că poetul, începând cu niște versuri proaste, și-a strâns materia operei sale din pământul cu țarinile lui înstrăinate, codrul și munții, Oltul și Mureșul, cerul cu stelele, puiul de ciocârlie și țăranii lor dragi, care i-au creat un substrat tragic, manifestat printr-un plâns, cu semnificații specifice, cu un ritual propriu unei istorii chinuite și zbuciumate. Și un astfel de plâns, care se confruntă cu limbajul dureros al unor realități tragice, este plânsul din versurile lui O.Goga. De aceea, în majoritatea poeziilor lui, tremură duioșia, murmură plânsul, cade lacrima, se aude oftatul, se înfioară geamătul, dând toate împreună sentimentul acelei mari neliniști și tulburătoare jelanii exprimată printr-un plâns înăbușit, dar demn și protestatar. Aceste stări depresive prezente în poezia lui Goga vin din suferințele satului, țăranilor, de aceea cântarea sa poate fi caracterizată ca o „elegie eroică „cu o mare forță de sugestie.

Cea mai mare suferință a satului, a țăranilor a fost desigur dezrădăcinarea, pe care Goga a simțit-o și a trăit-o la fel de cumplit ca și ei, de aceea pământul este un element important în opera lui.

„Pământul rămâne elementul consistent peste care se sedimentează mărturiili istoriei universului poetic construit de Goga este fundamentat pe acest microclimat al satului, situat între un prezent ostil sau trist, și un trecut care fusese altul. Retorica sa are caracter ceremonial specific. Evocarea este duioasă, pateticul crescând printr-o acumulare de detalii menite să sugereze durata într-un univers, în care cele mai multe valori se sting.”

Goga este un poet tragic, o sensibilitate melancolică, elegiacă, în linie eminesciană, impulsionată de o supremă voință de putere în numele unei colectivități, de un instinct matern. Vocația acestuia a dat naștere unui tip de poezie învăluită de un tragism tulburător, unic în universul poetic. Tot ce este autentic și originar în poezia lui Goga, vine, în primul rând din viziunea sa asupra lumii, și este cuprins de un limbaj propriu doar lui, ce impun retorica la o interiorizare a poetului. Ceea ce se observă imediat în poezia lui Goga, dăinuie ca un prelung ecou, este starea de jale, de boală sufletească, de chin inexplicabil, față de „bieții țărani”.

Preocuparea poetului nostru pentru soarta alor săi este atât de intensă, încât până și momentul solemn al morții constituie un prilej, pentru a și-o manifesta în poeziile sale („La groapa lui Laie”). Plângerea și jalea de pe strunele lui Laie ar avea un ecou cu rezonante cosmice în opera lui Goga, capabile să strângă durerea celor năpăstuiți.

Înafară de faptul că satul a fost mediu folcloric care la propagat pe Goga ca figură remarcabilă, pe coordonatele acestuia se țese și propriu său destin. În această lume se desfășoară viața poetului, la „ea” îi rămâne sufletul când e plecat departe. Înstrăinarea dorului după ai să-i și regretul că a plecat de-acasă, sînt notele dominate ale eului poetic, exprimat în lirica definită atât de sugestev, lirica „dezrădăcinării”. Goga a închinat acestei stări sufletești o splendidă cântare, devenită demult, și anume, poezia „Bătrânii” –crezul poetic al autorului.

Dorul de sat în această fază a creației poetului “e dorul din doinele înstrăinării, sentimentul puternic, profund al solidarității cu cei rămași în urmă, obidiți și umiliți, așa cum se va întruchipa în “clăcașii.”

Deși a fost influențat foarte mult de sat, de folclorul și tradițiile țăranilor, O.Goga n-a fost și nici nu s-a considerat niciodată folclorist. Opiniile despre folclor – înțelegînd prin acest termen orice produs al culturii populare – sînt întîmplătoare și nu ajung să contureze o concepție originală, ca la Lucian Blaga, sau o concepție, pur și simplu, ca la M.Sadoveanu. Goga manifestîndu-și interesul și dragostea pentru țăran, cunoscînd integral și organic viața satului, era inevitabil ca el să vorbească și despre arta și cultura populară. Dar privind-o din exterior, răm populară. Dar privind-o din exterior, rămînînd mereu așa cu am enunțat mai sus, după mărturisirile sale – “deasupra mnlțimii.”

Satul lui Goga, nu e acea realitate, pe care o înțelegem cînd ne gîndim la satul românesc, ci o lume aparte a lui, mai bine zis a copilării și adolescenței sale, “retrăită în forme “, Goga oferind astfel o viziune folclorică “tradusă pe un îndrăzneț portativ orășenesc.”(Dodu Bălan)

Deși contemporan cu ideile sămănătoriste, poetul nu pare să-și fi legat scrisul de interpretările idilice ale vieții și naturii romînești, după expresia lui Blaga; scrisul său nu are “eticizme” școlărești, dar nici nu tinde spre izvoarele permanente, spre o viziune de larg orizont, spre “mitul mai presus de vîrstă “, spre stil, ca cel al lui Blaga. Goga, deși nu imită motive folclorice, repetă uneori idei cunoscute din domeniul folcloristicii și eticii folclorice. Astfel, în discursul de primire la Academia Română, rostit în ședința din 30 mai 1923 și tratînd opera predecisorului său Geoerge Coșbuc, al cărui scaun îl ocupa – condiția specificului național pe plan istoric de o izolare, pe care o numește direct antiistoric: “În Ardeal romînismul nu trăia decît în cadrul unei vietăți patriarhale.

Această izolare a iobăgiei noastre însă, veacuri întregi s-a prefăcut într-o cetate nepătrunsă a apărării naționale.

Oropsiți plugarii și ciobanii s-au retras în părăsirea lor și o mie de ani păstrîndu-și datinile. Cîntecele, superstițiile, torcînd firele de argint ale poveștilor din străbuni, au trecut neatins din generație în generație patrimoniului sufletesc specific al rasei.” Pima culegere de articole, publicată în “Biblioteca populară a Asociației “, nr.31, O SEAMĂ DE CUVINTE (Sibiu,1909)cuprinde și cîteva trimiteri la un fel de “orizont spațial” al satului romînesc cam în genul lui Blaga, mai degrabă coincide cu Vasile Pîrvan, cu care se cunoscuse și se împrietenise cam de atunci, în Germania comparînd pe romîni cu sașii, tînărul scrie:”N.-am fost un neam de cetate, am fost întodeauna oameni de cîmp și oameni de munte, săteni care au asudat la munca petecului nostru de pămînt. N-am avut orașe, n-an avut ziduri și turnuri de apărare…

Noi sîntem mutați numai cu trupul la orașe, dar amintirea cu forme- ale ei și mintea cu cumpăna înțelegerii drepte, ne îndrumă la sate”(Către cărturarii noștri”).

Continuînd Goga arată că pe țăranul romîn “îl cheamă pămîntul “cu sentimentul unui “fior” (Ne cheamă pămîntul”). Pentru al caracteriza pe țăran Goga socotește de cuviință a cerceta datinile, portul, cîntecele și jocurile străvechi ale poporului, pentru că "romînul se deosebește de alte neamuri și în jale și în veselia lui”, afirmă el. Semnificativă e prefața la reeditarea unei mici culegeri din poveștile lui Ion. Pop Reteganul: “Țăranul nostrul e bun povestitor …, nedezlipit de poveștile lui care sînt o grădină înflorită unde se furișează sufletul omului trudit de amarul vieții, dornic de un adăpost. …

Povestitorul satului e un izvor bogat care nu seacă, căci pornește din adîncurile nepătrunse ale sufletuli unui neam întreg. Prin rostul lui cere cuvînt toată frămîntarea veșnic neadormită a acelui suflet cu toată năzuirea lui spre frumos. Și de accea, acest meșter uncheaș, va spune povești cu Cosînzene și balauri, va cînta cu glasul lui tărăgînat doine și cîntece de haiducie, va istorisi pățanii fără număr, snoave și cicălituri, va colăcări pe la nunțile prietenilor” Un asemenea om a fost I.Pop-Rebreanul, la care Octavian Goga prețuiește mai mult activitatea de culegător de folclor decît producția originală, ceea ce-l distinge de Goga. Am adus acest citat pentru a demonstra că Goga n-a fost un folclorist după cum am enunțat și anterior, dar nici n-am manifestat ca poet “zel etnografic”, după expresia lui Lucian Blaga.

Goga este considerat de către mueți un folclorist, anume pentru faptul că cultivă folclorul în poeziile sale. Însă aceasta n-ar fi argumentul forte pentru a demonstra acest lucru și al plasa pe Goga pe aceeași treaptă cu marii folclorici. O explicație ar fi că sufletul lui a fost întodeauna pentru țărani și el și-a urmat îndemnul inimii, dedicîndu-le lor cea mai mare parte a poeziei sale.

Fiind un intelectual rafinat prin cultura a cîtorva generații de preoți, Goga oferă, multora chear dintre cei care sunt interesați s-o ascundă într-un fel, o imagine paradoxală. “Parcă n-ar fi fost de la țară” “-îi elogiază ținuta mai toți colegii de generație, deși opera sa e un elogiu al satului. Cîtă deosebire între el și Rebreanu în acest sens!

Am putea trata această adaptare de care vorbeam, a țăranului romîn ardelean din poezia lui Goga, ca o fidalitate social-politic, explicabilă în acea conjunctură, ca un fenomen general al poeziei de rezoltă socială a popoarelor asuprite de Imperiul Habsburgic. Interesul din exterior, cu scopul politicii sau politizate, în sensul necompromis al cuvîntului, al lui Goga, regizarea materiei folclorice ăn mod conștient, sînt evidente și pe plan teoretic, poetul afirmînd că poeziile sale erau în acea vreme nu numai acte literare, ci direct acte politice.

Această aptitudine raționașă față de folclor, această postură de “regizor” de imagini (de sonuri și culori ), ne-o confirmă E.Lovinescu în “memorii”(1990-1916), unde dincolo de paginile memorialistice, dă un scurt interviu cu Goga, după succesul primului volum:”poetul nu-și perduse cumpătul în fața succesului bucureștean, și, cu luciditatea inteligenței lui, pretindea să-l regizeze și să-l raționalizeze.” Lovinescu susținea că Goga și-a “administrat” talentul. Interviul lui Goga îl confirmă:”Succesul poeziei naționale îl scoate de pe acum sleit, nu se poate insista prea mult în același gen de intensitate, cu o acțiune scurtă și videntă. Chear de la al doilea volum îmi voi lărgi cadrul de acțiune și de la o inspirație națională voi trece la o inspirație socială mult mai cuprinzătoare.”

Memoriile lui Lovinescu, nesentimentale, spre deosebire deale ardelenilor, îl proectează pe Goga ca un spirit programatic, un poet ce-și cunoaște propriile sale izvoare “calculabile” în toate posibilitățile lor dinamice”, știind să atribuie chear “aerul captiv al talentului.”(E.Lovin)

Concepția lui Goga despre folclor se menține totuși într-o formă impresionistă, lirică, întîmplătoare, difuză și chear confuză uneori. Cerîndu-i-se să vorbească cu concretețe și disocieri critice despre poezia populară, separînd-o de arta populară, sau de etnografie, Goga le relatează că nu s-a priceput s-o facă decît ca poet. În acest context sunt concludente “Fragmentele autobiografice”.Dacă uneori ne întîlnim cu aceste delimități, rîndurile de eseu sau jurnal nu sînt esențiale pentru a constitui un aport teoreti. Astfel, în suita de note zilnice intitulată “Firimituri”, apărută postum, găsim un elogiu direct adresat poeziei populare, formulat în genul aforismelor lui Blaga:”Cît de subtilă e poezia populară … o pasiune îngropată în pămînt e un strop de forță muritoare, care nu se poate strînge și trebuie să ceară cuvînt …. De aceea se spune că pe locul unde a fost îngropat un erou, a răsărit un brad, iar unde a căzut Meșterul Manole a țîșnit unizvor …”

Se poate face o apropiere între Blaga și Goga, unde printr-o coincidență, Goga vorbește de prelungirea postumă a Bizanțului în cultura noastră folclorică, mai ales atunci cînd prezintă ornamentica populară. Dar n-am vrea ca din acest comparatism să-l nedreptățim pe Goga, care a afirmat cu cîțiva ani înainte de apariția spațiului mioritic acest lucru, dar Blaga îl fundamentase în articole, în eseuri încă din 1925. Se afirmă adesea că O.Goga a realizat prin poezia sa, ca și Coșbuc într-o altă toralitate și altă finalitate, o monografie a satului ardelean. Problema e simplă în aparență, dar complicată în realitate.

Goga a pornit în literatură, așa cum mărturisește în mai multe rînduri, de la “o idee monografică a unui sat fiind egal cu unitatea organică sufletească a poporului, reprezentîndu-i esența biologică și morală. Poetul intenționa să cultive chiar o georgică ardeleană, versificînd într-o poezie largă “toate îndeletnicirile romînești de la țară”. Dar mărturisirea amintită împiedică această intenție. El relatează:”Însă toate planurile erau făcute de un chinuit intelectual, care nu avea nimic de țăran în el”-fapt pentru care nu i-a reușit nimic. Noțiunea de sat de monografie a satului din “Poezii”1905”, a devenit egală cu munca în “Ne cheamă pămîntul “. Dacă poetul nu era direct țăran, nici eroii săi nu sînt direct țărani, ei se diferențiază profund de comunitatea țărănească.

Ne întîlnim, deci, cu monografie incompletă, aceste figuri neconstituind satul romînesc, nici măcar satul ardelean.

I.Doru Balan vorbește de poezia lui Goga ca de “o admirabilă monografie lirică a satului transilvănean, cu însușirile specifice, caracteristice unui anumit moment istoric al existenții sale”. Rezerva pe care o formulăm în ledătură cu termenul de monografie ne este sugerată chear de poet și e bazată pe analiza operei. Dacă Blaga capturează în poemele sale un sat romînesc etern, subînțeles arhaic, Goga, căutînd și el acest arhaic, prinde mai mult un sat al durerii și revoltei concrete, cu o finalitate istorică determinată. De aici falsa impresie de monografie.

Monografismul liric a constituit, dacă nu o obișnuință, cel puțin o preocupare comună a mai multor poeți, pentru care satul devenise un subiect obiectivat: de ex.I.Pillat schițează un sat din care nu lipsesc nici oierii, nici micile drame erotice; Adrian Maniu conturează o “carte a țării”; Nic.Davidescu, simbolist rafinat și cult, versifica o întreagă istorie. În comparație cu aceste opere difuze, opera lui Coșbuc sau Goga oferă imaginea unui sat mai concentrat. Învăluit în misterele lui, în culorile lui multiple. Dar și aici e vorba mai mult de monografism, decît de monografie. Facem această precizare pentru a convinge că subiectele sînt inegale proectate și au mai mult înțelesuri subiective ale lumii poetului.

Satul din poezia lui Goga nu e satul ardelean, ci imaginea difuză a unor subiecte rustice subliniate în sufletul lui Goga.

“Prin toate componentele sale, naturale și umane, spațiul poetic al creației lui Goga se exprimă, deci, ca “loc de cult”, în interiorul căruia se desfășoară acea “lepădare de sine”. Spațiul liric a lui O.Goga se înfățișează astfel ca o expresie primordială a ritualului tradiționalist în lit. noastră”.

“Conturîndu-și țara ca teritoriu sacru, Goga dă o culoare aparte tuturor elementelor ei constituitive. Jocul său poetic poate fi ușor asimilat prin sugestia simplă a atmosferei, prin prezentarea figurilor umane, prin generalizarea tradițiilor la dimensiunile unui cult “ceremonial”al existemței. Tematica lirică a rătăcirii și întoarcerii, sporește acest caracter ritualic, oferindu-ne o schemă mitică a sufletului românesc”.

Capitolul II : Influența elementului folcloric
în lirica lui O. Goga

Natură personală, subiectivă și revoluționară, O. Goga redă în poezia sa, nu atît aspectele vieții de la țară, cît mila pentru dezmoșteniți, ura pentru asupritori și speranța într-un viitor de răzbunare și de reparație.

“Deși prin natura și mărimea subiectului , ca și prin rolul ca-și luase , O.Goga era încă un poet epic sau cel puțin un poet de mare suflu epic, totuși era mai liric decît predecesorii săi. Goga blestema trecutul său, sunînd din trîmbiți marșul deșteptării și chemînd la luptă pentru sfărîmarea străvechilor lanțuri.” Acesta era sentimentul nou ce Goga îl aducea în poezia romînă. La el, sentimentele unui fiu de țăran, rămas – cum se întîmplă de obicei în Ardeal – aproape de sufletul clasei sale, erau fecundate și intelectualilzate de preocupările unei minți care era “bolnavă” de problemele veacului. Fondul acela, în care erau contopite simțurile poporului cu preocupările unui intelectual, apare într-un limbaj popular intelectualizat.

“Ca pînzele bătrînului Bruegel, poezia lui Goga, privită în ansamblul ei, respiră un aer de grandoare și tristețe.” Imensele scene de fundal din “Oltul”, “Plugarii”, “Noi”, “La noi”, “Clăcașii”, desfășurate parcă de toată imensitatea spațiului și a timpului nostru istoric, asigură o anume măreție (uneori tragică, alteori senină) episoadele și figurile din prim plan , micilor tablouri rustice, ocupațiilor zilnice, evenimentelor din viața țăranilor integrîndu-l cu discreție în ritmul vieții universale. La Octavian Goga lipsește cu totul tenta pastorală, întîlnită îndeosebi la Sadoveanu; de asemenea idilicul, care apare uneori, dar avînd forme ale autorului.

Tonurile aspre, triste, tragice de pe fundalul poeziilor, se răsfrîng nuanțat pe figurile din primul plan, pe destinul învolburat al oamenilor.

După o solemnă rugăciune, care nu e altceva decît crezul poetic al lui Goga în primul său volum de “Poezii”, urmează “Plugarii”, ca fundament al edificiului național, martiri ai marilor suferințe:

“Frați buni ai frunzelor din codru,

Copii ai mîndrei bolți albastre,

Sfințiți cu roua suferinții

Țărîna plaiurilor noastre ! ” (Plugarii)

Poezia lui Goga nu cîntă un țăran idealizat, prins în hîrjoană sau zburdînd de adihnă și voie bună.

Țăranul din poezia lui – deși tradițional, nu e copleșit de tradiționalism – lovit aspru de destin, nu se resemnează în fața istoriei și nu se închină idolilor falși ai promisiunilor viclene. Acest țăran are un acut sentiment al datinei și al legii, pămîntului. El e un rob al pămîntului, aflat în stăpînirea celor ce nu-l muncesc; el e “înfricoșatul crainic al durerilor străbune” adică înfăptuitorul revoluției sociale, atît de așteptată în Transilvania acelor ani. Deși jarul mîniei, care mocnește în sufletele țăranilor asupriți, va străluci într-o bună zi izbînda luptei lor:

“Din casa voastră, unde-n umbră,

Plîng doinele și rîde hora,

Va străluci odată vremii,

Norocul nostru-al tuturora.

Ci-n pacea obidirii voastre

Ca-ntr-un întins adînc de mare

Trăiește-nfricoșatul vifor

Al vremilor răzbunătoare. ”(Plugarii)

Din satul acesta de țărani și clăcași apăsați de nevoi și impilări, văzut ca o colectivitate solidară în fața aceluiași destin istoric, se desprind pe rînd și se perindă, ca pe o peliculă de film, tablouri, figuri și scene memorabile. Iată, de exemplu, în “Casa noastră” (casa preotului Iosif, personaj central al satului) este evocat un răscolitor tablou al ruinei casei părintești și al vieții de altă dată, în zugrăvirea căruia Goga se arăta un excepțional creator de atmosferă. Pentru a sugera impresia de pustiu și paragină, poetul alege elementele tipice, stereotipe chiar, cu care numai limbajul popular poate exprima aceste stări. Expresia comună intră în poezia lui Goga în combinații verbale atît de neașteptate, încît imaginea izbește prin dramatism, plasticitate și inedit:

“Trei pruni frățîni, ce stau să moară,

Își tremur creasta lor bolnavă,

Un vînt le-a spînzurat de vîrfuri

Un pumn de fire de otravă.

Cucuta crește prin ogradă,

Și pălămida-i leagă snopii…

Ce s-a ales din casa asta

Vecine Neculai al popii !?…

De pe păreții-ngălbeniți,

Se dezlipește-n pături varul,

Și pragului îmbătrînit,

Începe a putrezi stejarul”

(„Trei pruni frățini”)

Prin această concretețe necăutată, realitatea căntată de Goga capătă un „nuștiu ce ” vrăjit și adesea pare văzută printr-o ceață de poveste. Poetul știe să deslușească trăsăturile caracteristice de accesorii. Un amănunt ce i se pare evocativ e acceptat; un gest marcant, o vorbă apăsată, spusă în momentul potrivit, sunt liniile cu ajutorul cărora el schițează imaginea. Prin sentimentele sale de sinceră admirațiune el dă suflet tipurilor descrise.

Prin tipicitatea și forța ei generalizatoare, prin coincidența perfectă dintre starea de spirit a poetului și forța ei generalizatoare, prin coincidența perfectă dintre starea de spirit poetului și atîtea alte destine dezrădăcinate, poezia aceasta a generat o întreagă sugestie pe tema copilăriei pierdute și a casei părintești, căzută în ruină.

Tot din copilărie îi apare lui Goga figura preotului răsărit la portiță ca „moșneag albit de zile negre”, cu chip de apostolși profet „al unei vremi ce va să vie.”

Prin poeziile sale Goga nu ne relatează ceva anume ,dar ne cîntă trecutul. Cîntecele lui sunt aidoma doinelor noastre populare de dor și jale. Goga s-a adîncit atît de mult în folclor, în durerea poporului, încît plînsul, jalea, bocetul sunt elemente importante ale substratului său liric.

În paralel cu elementele și ipostazele cîntecului popular , Goga a avut o atitudine pozitivă și față de structurile prozadice, de limbajul (popular intelectualizat) poeziilor, adică acestea sunt de asemenea particularitățile importante în substratul liricii sale.

În cîntecele încărcate cu simțuri și sensuri adînci, sentimentul iubirii capătă expresia dorului folcloric. E în ele nespusă sete de viață, o discretă părere de rău, o bucurie dezlănțuită și o undă de neliniște, o goană după năluca celei iubite, e un „nu știu ce și un nu știu cum” dureros de dulce, care se cheamă dor și care se împlinește abia în vraja nopților, spulberându-se odată cu zorii:

„Dorurile mele n-au întruchipare,

Dorurile mele-s frunze pe cărare…

Spulberate și strivite frunze pe cărare…

În zadar le caut, visurile mele,

Strălucită salbă, salbă de mărgele…

Minunată și pierdută salbă de mărgele…”

(„Cîntarea cîntărilor.”)

Observăm aici, sub raportul structurii prozadice, prezența unei rime specifice (toate trei versuri ale strofei rimează), deviată de la standardele acestuia.

De asemenea ritmul are, nuanțe specifice, fiind unul parțial monoton. În acest sens, observăm că Goga, deși nu ignorează prozodia, totuși nu face o legătură puternică dintre folclor și aceasta. Dar ceea ce este important și specific e faptul că simțim prezența unei viziuni folclorice, un univers al stărilor afective în care Goga integrează organic folclorul nu numai poetic, ci în ansamblul lui.

E vorba aici de transfigurarea lirică a relației permanente cu satul, cu casa părintească, cu toponimia și onomastica populară, cu acea oralitate a stilului popular care abundă în versurile lui.

Goga nu prelucrează folclorul, nu-l stilizează. El îl trăiește și uneori îi extrage elementele din însăși viața omului de la țară, din iubirea, visul, datinile și năzuințele lui. El nu caută mituri, nu dezvoltă simboluri în poeme culte, ci le smulge din viață ca bobul cel de aur din mari blocuri de minereu aurifer.

Rar împrumută textul folcloric în structura lui prozadică, dar utilizează cu discreție creatoare procedee ale acestuia. El absoarbe în poezia sa atmosfera folclorică, sensul eticii, populare, sentimentul fundamental al dorului, vraja sărbătorilor, viața de la stînă, hora, cîrciuma ca ca loc al întîlnirii colective, petrecerea populară, datina, felul de a simți și a gîndi al omului din popor, sistemul său de relații cu natura.

Inspirat de realitate și aflat în centrul a tot ceea ce petrecea în viața poporului, impresionat de datina și tradiția strămoșească a poporului român, O. Goga a fost un regizor foarte bun, știind să „aranjeze” elementele folclorice în poeziile sale, exact la locul potrivit.

Regie folclorică întîlnim și la alți poeți, printre care, într-o anumită măsură și G. Coșbuc. Dar cea mai evidentă construcție – joc cu elemente folclorice o oferă poeții moderniști. Am putea numi – nu pentru valoare, ci pentru modalitate – pe Dan Bolta în „Eulalii”. G.Călinescu îl acuza de păstișare a lui Paul Valery „în ritm de „mioriță”.” Înzestrat cu un simț intelectual și abstract al limbii, cultivat ca eseist și filosof al culturii, cunoscător al folclorului arhaic și admirator din zona lui Pîrvan al dacilor, Dan Bolta scrie o „cantilenă” cu motto din Edgar Poe, în care realizează un cîntec minimat după un evident model popular. Aici nu mai e vorba de viziune, de atmosferă, de simboluri care să semnifice structuri folclorice, ci de o traducere de modalități și domenii, operație conștientă și aproape experimentală, cam de tipul transcrierii muzicii lui Bach pentru orchestre de jazz.

La Goga, însă, nu întîlnim nici citatul folcloric minulescian – efect regizoral căutat – pentru că este un lucru evident că exotismul lui Minulescu nu era așa de organic și de insesizabil ca la Blaga.

La O. Goga elementele de viziune folclorică au alte resorturi. Într-un paralelism puțin forțat cu lirica populară putem spune că primele sale volume cultivă balada, cîntecul de lume, doina și, mai ales, într-o formă rafinată bocetul. Desigur, sensurile trebuie tratate cu mare atenție și seriozitate de interpretare.

Elegia lui Goga e un bocet, pentru că are metafizica bocetului: ton de elegie, neliniște în fața istoriei și existenței, dorul, nostalgia crudă a pămîntului și maiales a vechimii.

Regia lui Giga – pe care o întreprinde conștient – de a construi, de a da expresie literară unei posibile „monografii” a satului, cu elemente de pitoresc, cu un scenariu etnografic deosebit (ulițe, glugi, lăute, strune, cimpoaie, fluiere, altițe, cizme etc.), cu tipuri rurale depistate, colectate, cunoscute nu dă impresia de artificial pentru că totul este trecut sentimental prin categoriile tragicului destin omenesc.

Goga, cu lirismul său poate fi definit ca un poet al tragicului, al bocetului cu dimensiuni existențiale.

Acest tragism al poeziei sale care depășește elegiacul autumnal, nostalgia, dă fior metafizic materiei lirice din primele volume, fapt ce-l situează pe treapta lui Eminescu și Blaga. Acest tragism dezlănțuit involuntar, anulează parcă modelul de regie preconceput de autor. Cînd nota tragică devine nostalgie poezia lui Goga încetează să mai fie o mare poezie, lucru pe care-l recunoaște însuși poetul.

Chiar dacă nu găsim bocete realizate sub forme unitare, prin toată poezia lui Goga curge dureroasa confruntare a omului cu natura și istoria, pe care o conțin cîntecele sale lirice.

Nu e vorba aici de bocetul ritual, devenit decorativ și necesar, ca un punct într-un program, ci de bocetul sfîșietor al jelnicilor care se întîlnesc cu marile întrebări ale existenței, cu neliniștile din care se născuse tragedia umană, confruntîndu-se cu ele pînă la disperare.

Un bocet, sau mai exact un fior de bocet, găsim în „Bătrîni” sau în tragica poemă „Noi”. Poeziile au circulat fără autor și au fost cîntate ca niște cîntece populare. Cîntărețul din popor le-a modificat titlul, socotind că primul vers, ca la doine, e suficient pentru a le destinge.

Întoarcerile în sat sînt parcă plîngeri biblice, un fel de „șezum și plîsem”. Chiar primul său volum intenționase să-i dea un titlu mai tragic: ACASĂ, și n-ar fi făcut-o în zadar, fapt de care ne conving versurile:

“De ce m-ați dus de lîngă voi ?

De ce m-ați dus de-acasă ?

Să fi rămas fecior la plug,

Să fi rămas acasă…”

(“Bătrînii”)

“Și valul vremilur ce curg,

Atîtea cîntece-a răpus…

Eu vă sărut păreți străbuni,

Pe varul alb scobit de ploaie…

…………………

De ce-ți ștergi ochii cu cămașa –

Ori plîngi, vecine Neculaie ? ”

(“Casa noastră”)

Dar în aceste “bocete”, în care se amestecă doina cu balada elegiacă, impresia de vechime fiind dată de vocabularul arhaic, popular sau religios, dar mai ales de culorile și tonalitățile extrase dintr-o lume a cărților religioase. De multe ori s-a pus întrebarea dacă atmosfera sau lexicul de coloratură biblică este o influență populară, sau numai un contact cu cultura clericală a familiei.

Dacă limba cărților religioase ca stadiu de dezvoltare a limbii poate fi considerată și o influență a lexicului popular, vom încerca să demonstrăm că tonul biblic este un element de cultură generat de atmosfera din casele țăranilor.

Impresia de vechime, de arhaic e dată și de această tonalitate, de ceea ce s-a numit “mireasma biblică” a poeziei sale.

Nu credem că poetul a intenționat întruchipări religioase ale naturii, ci pur și simplu a urmărit să dea conștient impresia acelui “de demult”, să sugereze vechimea. Goga arhaizează, ceea ce este în fond o funcție estetică, și nu caută în natură forme și structuri religioase.

Astfel, liniștea serii devine “o vecernie domoală”, iar freamătul codrului un loc tăcut al parohiei – imagini ce dovedesc că-n poezia lui Goga predomină arhaicul, totul fiind raportat la vechime și exprimat în tonuri care redau această vechime. “El cîntă o durere milenară, fără revendicări limitate adresate cuiva, într-un anumit moment, ci ceva mai mult : o revendicare care depășește revoltele lui Coșbuc (“Noi vrem pămînt”), o jelire în fața istoriei și a umanității, în fața naturii (codrilor, stelelor), în fața existenței cu spiritul său. În acest context, poetul merge la esențe exprimate prin formule magice, misterioase, aproape hieroglifice.”

În mărturiile sale literare, simplificînd puțin lucrurile, Goga afirmă că n-a putut să-l vadă pe țăran în acea atmosferă de lumină și veselie ca Alecsandri și Coșbuc, ci ca pe un om chinuit al pămîntului, ca pe un om din vechime. “În momentul cînd poetul începe să se depărteze de această vechime și rămîne în umbra zidurilor, atmosfera devine pur decorativă. Nu se mai menține efervescența de profunzime, ci doar tristețea exprimată într-un fel manierist. Chiar dacă uneori întîlnim versuri populare, în contexte evocative, ele nu mai au forța de viziune a începutului:

“Îmi cîntă moartea la fereastră,

Ca o vecernie-n surdină”…”

La țăranii lui Goga, descătușarea de povara asupririi se înfăptuiește doar prin tradițiile și sărbătorile populare.

La el, ca și la St. Octavian Iosif, sărbătoarea populară este surprinsă prin dimensiunile ei folclorice ca o manifestare colectivă. Ea pune în joc toate dorințele și toate resursele ființei umane. Sărbătoarea populară reprezintă o dezlănțuire colectivă totală dintre corp și suflet, o eliberare a ființei, precum în cunoscuta poezie “Cade-o lacrimă”:

“În ajun de miez de noapte

Tremură de chiot hanul,

Din ungherul unei laviți,

Cîntă Iepure, țiganul.

O păreche rîde-n umbra

Nucului de la portiță:

Stă de gît cu-o văduvioară

Pristăvelul Niculiță.

Și se bucură tot satul,

Vin feciori din cătănie,

Sprinten tîrlăie tilinca.

Și-i atîta veselie…”

Observăm și aici, în această poezie, influența arhaicului, și anume dacă analizăm lexicul ei.

“Nota populară este cu atît mai binevenită în poeziile domnului Goga, cu cît autorul se arată, de altminteri, înzestrat cu acea cultură generală, a cărei lipsă se simte din îngustimea de vederi și din prematura lîncezire a unora din poeții cei mai lăudați ai literaturii noastre actuale.”

Aici Titu Maiorescu face referință la capacitatea lui Goga de a recepta perfect limba poporului, a țăranilor și de a o reda în lucrările sale. Este o calitate a autorului pe care a însușit-o trăind greutățile vieții împreună cu țăranii lui dragi.

Dacă ar fi să identificăm izvoarele folclorice în poezia lui Goga, am reducce totul la un singur cuvînt: satul la general și satul ardelean, în particular. Ovid Densușeanu vedea în poemele sale “un sentimentalism de țățran trecut prin oraș”, iar Goga deducea nata locală a poeziei lui din elementele etnografice și mai puțin folclorice pe care le conține. Iată cîteva din aceste elemente culese din diversele vîrste ale operei poetice :

În “Așteptare”, se consemnează, sub forma unei romanțe cam de genul lui Coșbuc, drama unei fete care așteaptă un iubit. Coloratura folclorică, oarecum căutată de noi este cuprinsă mai ales în strofele:

“În farmecul nelămurit

Al nopților de vară,

Vrăjite fete-n drumul lor,

Un vis îi arătară.

E chipul unui Făt – Frumos.

Și mai presus de fire,

Orfanei fete de botez,

Ursit să-i fie mire. ”

Poezia “zădarnic” descrie o horă:

“Un pas înainte și doi înapoi,

La dreapta, la stînga – nainte,

Un pas …”

Chiar “Oltul ”, capodopera poetului, nu e lipsită de acel etnografism:

“La sînul tău vin, în amurguri,

Sfioase, fetele fecioare,

Și dimineața vin neveste

Cu șorțul prins în cingătoare –

Și vin păstori cu gluga albă,

Din fluier povestindu-și dorul –

Și cîte cîntece și lacrimi… ”

Unele elemente etnografice devin simboluri, pe care le transformă apoi în laitmotive : cămașa cu altiță atît de prezentă definește aparența rurală a fetelor ; izma creață sau tămîița devin simbolul aromat al copilăriei.

Prezența difuză a folclorului, mai ales în poezia dinainte de 1916, se certifică, după cum am mai spus prin vocabular. Înafară de lexicul de coloratură pe care-l dicta regia folclorică de care vorbeam, lexic egal cu denumirea speciilor liricii populare (“Plîng doinele și rîde hora” “Plugarii”; “Privighetori din alte țări / Vin doina să ne-asculte” “Noi”; “Ați împletit atîta jale / În doina voastră care plînge” “Graiul piînii” ),Goga utilizează cuvinte direct populare, nu namai din Ardeal, uneori ușor modificate, ca :

tustrele : “Și jale duce Murășul,

Și duc tustrele Crișuri” (“Noi”)

– văleat : “Demult v-am îngropat văleatul.”

(“Oltul”)

– șireag : “Șireagul lui de crestături”

(“Casa noastră”)

Termenul devine uneori șirag : “Mai multe șiraguri de clipe”

(“Părăsit”)

– cete, ceteți : “Moșnegi ceteți ai cărților din strană”

(“Dăscălița”)

“Azi sufletul trudit, ceteț de stele.”

(“Moș Crăciun”)

jelnic : “ Rostul meu atît de jelnic.”

(“De-o să mor”)

tort : “ Din argintatul tort al lunii pline”

(“Cîntăreților pe la oraș”)

“ Se rupe tortul galben al razelor de lună ”

(“Despărțire )

leică (apelativ de politețe din jurul Sibiului și zona Făgărașului) : “Nu mai plînge, Mură, leică, zice fata lăcrimînd.”

(“A murit”)

a zgriburi : “Sfîrșit, el îngenunche

Și zgriburi de ger.”

(“Despărțire”)

merinde : “Și le-a adus merindea lor amară,

Din pîne de neghină și secară.”

(“Clăcașii”)

socoată : “Tu ce-i găsi, socoată dreapta.”

(“Un om”)

Rămîne de văzut în ce măsură lexicul popular utilizat de poet e și lexic folcloric, prezent în poezia, sau în genere, în literatura populară. Prima constatare pe care o facem e subsidiară problemei, și anume: cea mai evidentă sursă a invenției poetice e fondul general vechi al limbi, și în acest context, am putea spune chiar cromatismul fonetic al textelor religioase, ce coincide cu cel popular.

Influența cărților religioase e un fenomen de cultură, poetul trăind și coborînd dintr-o familie de preoți. Dar cărțile religioase conservau limba într-un anumit stadiu;

Goga ajunge la lexicul popular indirect. Numai tonalitatea biblică poate fi considerată de nuanță intelectuală.

La formele populare enumerate mai sus, am putea adăuga și altele ca: frățîn, ogradă, sindilă, cuscră, glugă, etc; dublate de fonetismul formelor: păreți, pîine, blăstem, sînge, țintă, sara, săcure, săcară, a premeni, a hodini etc.

Unele particularități regionale, ca înmuierea unor sunete (ceriu, vestitoriu, mieu, bielșug, a chiema, etc), au păstrat multă vreme impresia și chiar au impus uneori opinia că O. Goga e un poet original.

Premisă a dovedirii influenței folclorice, sau mai degrabă material din care se încheagă atmosfera, climatul popular al operei sale – lexicul regional, utilizat de Goga, nu e numai cel din Pășinari sau din zona Tîrnavelor, ci mult mai general.

Tot ca componente ale acestui context trebuie considerate și expresiile populare ca:

frați de-o lege: “Și plînge-vor frații de-o lege.”

(“Lăutarul”)

a sta cu domni la masă: “Altul stă cu domni la masă.”

(“Părăsiți”)

Deși prezența în folclor (de ex: “frate de-o lege” în balade), expresiile au o circulație independentă ți nu le putem preciza sursele în poezia lui Goga. Prin analogie, o asemenea expresie am întîlnit – utilizată ca un final metaforic – în poezia lui Simion Stolnicu, poet modernist declarat: “Și voi cădea la dorul beției de pădure”(“Simfonie în Muntenia”). Dar nici la el nu e folclor.

Esența e netă aici: Goga se impusese ca un poet cu accentuat lexic regional, sau, cel puțin, cu o atmosferă necitadină. Cîteva instrumente muzicale se înscriu în “orchestra nesimfonică” a lui O. Goga:

lăuta: “De trei zile beau și-mi zice

Din lăută Zaie Chiorul…

………………

Și tot zice să le-aline,

Zaie Chiorul din lăută.”

(“Cîntece”)

cimpoiul: “Cîntă cîntec de cimpoaie.”

(“La stînă”)

strună: “Al vostru-i plînsul strunii mele.”

(“Plugarii”)

“Pe strunele neputincioase.”

(“În codru”)

“În vaierul strunelor tale.”

“Din jalea pribeagă a strunelor tale.”

(“Lăutarul”)

“Nicolaie, Laie Chiorul

Cîntăreț din patru strune.”

“Toate stelele s-asculte,

Glasul strunei năzdrăvane.”

(“La groapa lui Laie”)

Lexicul florar utilizat de Goga e general. Atlasul lingvistic român, ca și studiile monografice, nu-l leagă numai de Rășinari și Tîrnave: otravă (are o frecvență deosebită în tot Ardealul), polomidă, frăgar, nalbă, cicoare, izmă, cucută, busuioc, paltini, ulmi, oveze, leuștean (“ochi verzi ca leușteanu”), etc.

În acest sens, nici onomastica nu e particulară, fiind culeasă nu doar din Rășinari și Tîrnave: Irimie (popa Irimie), Neculai (e mai degrabă moldovenesc), Ilie Naie, Mura, Laie, Solomon, Vasile, Sandru copilandru (nume constituit în mod voit pe schema “Mihu-copilul”), Iosif, Istrate, Ionuț, Radu, Roată, etc.

O prezență difuză în poezia lui Goga, o are folclorul și obiceiurile, mult mai superficial, întîlnit în cîteva poeme. Mai conturate ni se pare înmormîntarea (“A murit”, “Un om”), unde cadrul se păstrează totuși general: la mort, cei jelnici aduc busuioc și izmă creață; copila “judelui zăbun” aprinde o lumînarecineva pune lîngă mort, pentru vămile văzduhului, un “creițar ce zăcuse-ntr-o firidă.” etc.

Notabile sînt imaginile mitologice, în care găsim un amestec de legendă populară și de influențe din lecturi. Dimensiuni mitologice are soarele din poezia “Dimineața”:

“Deschideți larg poarta cărunților brazi,

Să vie-mpăratul măririi,

Să mîngîie jalea nestinsului dor,

Să-mpace durerile firii.”

Totul se exprimă prin imagini subsidiare înțelesului general. Astfel, vîntul “pribeag drumeț”, e “crainicul bolții albastre”, în poezia “De la noi”.

Poetul își asemuiește iubirea cu viața unei cetăți de ape, răscolită de vifore, curcubee și valuri clocotitoare, “cu piscuri ce se înfioară de chipul unui veșnic soare” (“Iubirea mea”).

Goga utilizează comparații și personificări într-un stil baroc, rezumînd totul, parcă la niște legende, procedeu înfăptuit și de T. Arghezi, care a utilizat imaginea unui soare flăcău care vrea să fure noaptea.

Imaginea este folclorică, sau poate coincident folclorică.

Poeții își mitizează chiar dragostea, așa cum face Goga, sau demitizează anumite aspecte ale existenței, așa cum face Arghezi.

Poezia lui Goga a avut un ecou direct asupra cititorilor, nu numai pentru că aducea problema Transilvaniei actualizată tragic, ci și pentru că elogia satului ca element esențial al problematicii naționale. Dacă G. Coșbuc cultivă idila și chiar idilicul, poezia lui Goga se bazează tocmai pe absența idilicului. El are obsesia singurătății. Aici, însă, nu e vorba de o singurătate romantică ci de sentimentul de tensiune al omului ce nu poate pierde, dar nici nu se poate întoarce cu poată ființa în sat.

Versurile lui Goga oferă ți fenomenul anonimizării în cazul “Cîntecelor”, dar mai ales în cazul poezie “Noi” (devenită în popor “La noi sînt codri verzi de brad…”), sau “Bătrîni” (devenită “De ce m-ați dus de lîngă voi ?”). fenomenul e comun și altor poeți ca: Eminescu, Coșbuc, Minulescu. Anonimizarea prin circulație nu subliniază întotdeauna o influență folclorică la originea poeziei, influență ce ușurează întoarcerea în mediul din care s-a inspirat, ci mai degrabă un nivel comun și o viziune apropiată.

Dar circulația la sentimentul de singurătate a lui O. Goga, dorul, cîntecul de înstrăinare, atît de apropiat de cel popular, este o simplă nostalgie de cărturar, redată uneori cam livresc, în special în poeziile scrise în Italia sau în Franța. Am spune că este un fel de agonie lirică, exprimată cu accente mai dure în primele volume și mai calme în cele de după 1913. E suficient să cităm în acest context poemul intitulat chiar “Agonie”:

“În sufletul bătut de vijelie

Eu văd un om ce-a început să moară…

Un cîntăreț cu rostul de la țară

Se duce-acum și n-o să mai învie

Cu chipul lui de-odinioară.” (“Agonie”)

Se pot întîlni în poeziile lui Goga specii și subspecii ale liricii populare, însă niciiodată identice: “Cîntecele” sînt cîntece de lume, iar poemele “La stînă”, “Pribeag”, “Ion Crîșmaru”, sînt un fel de balade în care unele personaje au rezonanțe din cîntecele haiducești. Întîlnim aici ideea că întreaga fire participă la suferința umană. Cîteva cîntece sînt direct colinde, pentru că se resimte modelul adaptat la cîntecele orășenizate.

“Moș Crăciun, Moș Crăciun,

Toate săptămînile

Ne-am ostenit mîinile,

Și-am adunat grînele,

Moș Crăciun. ”

În jurul evoluției speciei baladă în poezia modernă ar trebui să întîrziem mai mult, să putem analiza cel puțin prin comparație, baladele lui Goga. Ca și la alți poeți e vorba de niște false balade, niște poeme în care s-au păstrat numai decoruri baladești cam stereotipizate:

“Plînge-o mierlă-ntr-o răchită,

La răscruci în Dealu-Mare…

Suie-n pas domol răzorul.

Un voinic pe murg călare…”

(“Pribeag”)

“Găinușa-ncet răsare,

Luna-i după Dealu – Mare,

Plînge-un clopot de cicoare,

Vin ciobanii de la stînă… ”

(“La stînă”)

Poezia intitulată direct “La stînă”, și ea o falsă baladă, minimizează și mai mult baladescu. Ciobanii întind o horă îndgăgită, în sunet de cimpoaie. Unul cu nume haiducesc – Sandu Copilandru, stă deoparte. Se prinde în horă într-un tîrziu și schimbă “hora-n cînt și jale”.

La cîntecul lui Sandu feciorii se oprescdin joc pentru că una din fete aprinsă, e gata să plîngă:

“Și acum arde focu-n stînă,

Și lumin-o buturugă

Vede baciul că lui Sandu

Îi cad lacrime pe glugă… ”

Multe din finalurile de poeme din opera lui Goga se încheie cu imaginea lacrimilor. Plînsul – o particularitate a lirismului lui Goga, devine un simbol de manifestare a tristeții.

“Generalizate la scara întregului univers, plînsul, dorul, jalea, acompaniază fiecare act uman, dublînd suprafața luminoasă a situațiilor existențiale. Specificul lirismului lui Goga stă în primul rînd în această esențială ambiguitate. Mecanica idilei se transformă la el într-un ceremonial al durerii tăinuite, primind, în cele mai bune poeme, o tensiune particulară. Fascinantă, această lume bucolică e și fascinantă de un orizont mitic ideal: țara reală, deja scăldată în lumina legendei, păstrează mereu o față întoarsă către “țara promisă”; umanitatea înfrățită cu cosmosul originar se simte totuși înstrăinată, sau, mai exact, deposedată de propriu paradis. Apostolul, Dascălul, Dăscălița, Lăutarul și, printre ei, Poetul întors la vatra strămoșilor nu sunt decît reversul uman al unor elemente naturale depozitare, ele, însele, ale suferinței de secole.

Ca și Oltul sau Codrul, aceste “personaje” fascinează, cheamă venerația, dau fiorul misterului cosmic: Apostolul e “bătrînul mag din basme” transmițînd “sfințenia cîntării preacurate”; pura și ascetica Dăscăliță întruchipează “seninătatea slovei” înțelepte; cîntecul Lăutarului dezgroapă “comoara viselor de jale”, întreținînd “scînteia ascunselor dureri”etc.

“Ca și Eminescu, Goga cîntă un inefabil de origine metafizică, o jale nemotivată de poporul străvechi, îmbătrînit în experiența crudă a vieții, ajuns la bocetul ritual fără explicarea sensului.”

Or, jalea, dorul, plînsul etern al țăranului român, ocupă un capitol aparte în lirica lui O. Goga, și deține un loc special în inima autorului, pentru, că toate acestea sunt trecute prin filiera minții și sufletului său.

Dorul și jalea își găsesc rolul și-n altă specie populară valorificată de O. Goga – doina. Prin acest cuvînt, poetul înțelege toate gamele durerii. Cînd e abătut și cînd “sicriu închis mi-e mintea zbuciumată / și inima o încuiată poartă”, nimic nu-i poate alina durerea, și, în acest caz “O doină-mi sună jalnic în urechi” (“Abătut”, 1901).

Doina e concepută ca un anestezic al deznădejdii. Într-o astfel de stare de spirit, O. Goga îi dedică lui Avram Iancu un adevărat cîntec al doinei:

“Cînd zdrobit ți-a fost altarul idealurilor tale,

Doina ți-a rămas de grije, și a cîntat rătăcitor,

îndemnînd parcă pustiul din cuprinsul munților

să doinească mai departe cîntec legănat de jale.

Doina ți-a furat-o codrul și-a păstrat-o-ntotdeauna.

Și cînd nori acoper cerul, și cînd sufletu-i zdrobit,

Cînd se-ntunecă lumina visurilor ce-am slăvit,

Doina, doina ne rămîne și ne-o cîntă codrii-ntruna. ”

Doina, devenind laitmotiv liric fiind prezentă în multe poeme (“Noi”, “În codru”, “Dimineața”, “La groapa lui Laie”, “Clăcașii”, “Așteptarea”, “Graiul pîinii”, “Cum zbori cu trenul”, “În pacea mută”, etc.), se sincronizează astfel cu cîntecul din poezia sa, fără să deducem din această paralelă o influență generalizatoare de idei.

O particularită al elementului folcloric în lirica lui O. Goga este prezența basmului în poeziile sale. Pentru unele poeme, autorul își alege personaje din basme, ca:

Ileana Cosînzeana: “La voi coboară Cosînzeana

A visurilor noastră domnă.”

(“Plugarii”)

“Grăbeau din codri la poeme…

Feciorii mîndrei Cosînzene”

(“Oltul”)

Făt-Frumos: “Și de feți frumoși uitată,

MîndraCosînzeană moare” (“Așteptare”)

Crai și zîne: “Un crai cu argintate coifuri

Și-n aur zînele bălaie.”

(“Plugarii”).

zmei: “Ca ochii voștri-n care arde

Azi vraja basmelor cu zmei.”

(“Copiilor”)

“Azi voinici cu zmei în luptă,

Zarea nu mai înspăimăntă… ”

(“Așteptare”)

împărați: “Le-ai spune spuză de povești,

Cu împăratul Roșu.”

(“Bătrîni”)

Sfînta Duminică: “Să-ncepem alaiul, vrăjmașul alai,

De praznicul Sfintei Duminici.”

(“Zădarnic”)

Că atmosfera de basm e numai decorativă și subsidiară ca semnificație, e ușor de dedus: nici unul din eroii citați nu e personajul unui basm versificat sau inventat de Goga, nici măcar simbolul unei alegorii centrale. Toate acestea sunt chemate să creeze o atmosferă arhaică și să dea sentimentul unei plenitudini, unei vrăji, de care poetul are nevoie în antiteza dintre trecut și prezent, pe care-o construiește. Acest procedeu este cunoscut la toți romanticii, iar la noi este ilustrat mai mult de M. Eminescu.

Personajele basmului sînt simboluri ale unei lumi subiective pe care poetul a pierdut-o și pe care încearcă s-o reconstituie zadarnic.

Exact la fel, cum a apelat din exterior la elemente folclorice și etnografice, care să contribuie la întocmirea unei monografii a satului, apelează din exterior la aceste elemente de basm. Goga nu împrumută metafizica lui, face reconstituirile delirante ale lui Eminescu, din “File de poveste”, ci pur și simplu decupează simboluri necesare unei finalizări.

Lumea basmului nu pătrunde la Goga cu valorile ei temporale, nu întîlnim un timp mitic sau un timp al baladei, ci pur și simplu o culoare ce se transpune prin arhaizare, prin evocarea unei epoci cu datini vechi și multă omenie spre care tinde poezia lui Goga. Această “specie” de poezie a lui Goga, este echivalentă cu felul de a simți și a gîndi al omului din popor, și mai ales, se poate afirma că poetul a ales un lexic arhaic și simboluri de basm ca să sugereze sentimentul de vechime a satului românesc din Ardeal. Nu e vorba pur și simplu de o nostalgie a vechiului pentru valorile lui estetice, pentru frumosul rezumat în noțiunea de primitivism, de apropiere simplă și elocventă dintre om și natură, ci de vechimea satului, deci a mediului românesc în Ardeal.

Ion Bogdan – Duică, în răspunsul la discursul de recepție a lui Goga la Academie, în 1923, remarca în poezia “Ion Crîșmarul”, expresia unui specific național ardelenesc, ajungînd la concluzia că poetul sintetizează într-o formă foarte condensată folclor. Identificările le face prin comparație cu texte din culegerea lui Bogdan – Duică, vom face și noi această expertiză, luînd o variantă populară a unui poem și varianta lui Goga (“Ion Crîșmarul”)

Cadrul e categoric folcloric, dar nu se mai apelează la un cuvînt

sau la un simbol pentru culoare sau chiar pentru pitoresc. Poemul are structura baladei și prezintă drama erotică a unui crîșmar înșelat de nevastă, crîșmarul, gazdă de latri, după ce petrece cu ei înecîndu-și amarul în vin; dă foc crîșmei și pleacă-n lotrie.

Muierea îl înșală, dar nu cu slujba, așa cum se întîmplă și în unele balade ardelene.

Ortacii, “lotri mari din două sate”, vin să-i aline chinul și “colo,către sară”, după ce dau foc crîșmei, îl iau ți pe crîșmar în haiducie. Plecarea lui Ion este exprimată ambiguu: “a plecat în lume cu căciula pe sprîncene”.

Tipurile sînt rurale și implicit folclorice, unele simboluri – coincident magice: “Trei zile-mplinite / Și-a grijit amarul”; timpul se exprimă ca-n eposul popular: “Cînd a fost de-a patra, / Și-a chemat ortacii”; întîlnim și citate folclorice cu construcții foarte specifice: “Dar Ion crîșmarul / Bea și nu prea foarte.”

Nu putem identifica artistic izvoarele folclorice ale acestei balade, acuzate și de naturalism. Cîntecele din culegerea lui Jarnik – Bîrseanu nu oferă un context ideatic, mai mult un paralelism. În folclor motivele circulă fără prea multe opreliști. S-ar putea să aflăm și alte texte, mult mai folositoare unei asemenea expertize, dar operația nu dovedește nimic. În “balada” lui Goga găsim numai o viziune, o atmosferă folclorică, obiectivată în versuri din care a dispărut candoarea, lirismul. E parcă un text creat pentru a fi povestit, ceva între cîntec și recitativ.

Metamorfoza poemului e identică parcă metamorfozei baladelor populare care au avut inițial un fond liric, impresionant, din care peste timp a evoluat epicul. Poezia “Ion Crîșmarul” e schematizată cu bună știință, cu versul studiat pentru o pevestire șn tonalitate arhaică.

Capodopera lui Goga “Oltul”, a ocazionat mai multe interpretări, afirmîndu-se în mod unanim că ne întîlnim aici cu o viziune folclorică, cu un simbolism evident, Oltul fiind un fel de haiduc. Această poezie a fost înalt apreciată de Titu Maiorescu, I. L. Caragiale și Coșbuc. Analizele lui Ovidiu Papadima și I. Dodu-Bălan, în prefață la ediția din 1967, afirmă că un izvor folcloric al poeziei este cîntecul popular cules de Pompiliu Popa din Făgăraș, pe care l-a auzit de la Ion Stoica. Asemănarea poeziei cu cîntecul popular este mai evidentă în ultima strofă a acesteia:

Inițial tindem să credem că este o poezie prelucrată de culegător și stilizată, deoarece e vorba de mai multe cîntece pe care acesta le-a combinat cu un anumit scop – ca să acopere originalitatea textului oral.

Această “doină eternă a Oltului” circulă parțial în Oltenia de Nord și Făgăraș. Ceea ce se cînta în Vîlcea, avea versuri aproape la fel, dar destul de frumoase:

“Că duci trupuri de haiduci

Și căpestre de cai murgi…”

O doină cu versuri identice a cules chiar și Alecsandri:

“ Oltule mută-ți matca,

Că-s străin în țara mea.”

Oltul, simbol al răuvrătirii, al răzbunării, e conceput de poet în spiritul cîntecului popular în care el, rîul “blestemat”, vine “adînc și tulburat” și “cu sînge-amestecat.”

Goga ține seamă de acest dinamism al Oltului din poezia păopulară. Cadrul poemului e folcloric, dar poemul însuși, e o elegie eroică cu ton de manifest. Nu mai e bocet sau descîntec, sau căutare în arhaic de un inefabil metafizic, după cum interpreta G. Călinescu. Nu mai e o alegorie în care se exprimă jalea nemotivată a unui popor îmbătrînit de experiența crudă a vieții.

“La Goga, ca și la Sodoveanu, uneori, natura este istorizantă, în sensul că însumează, în sînul și memoria ei nenumărate evenimente istorice, sociale, politice ale poporului nostru. Natura patriei e o prezență eternă care asistat la marile noastre opintiri istorice, a văzut truda noastră, a auzit scrîșnetul durerilor noastre, a cunoscut datinile și obiceiurile de la noi.”

Natura din versurile lui Goga se prezintă uneori ca o cronică “sui generis”. Ea pare memoria vie a poporului în existența lui istorică. Natura în poezia lui Goga e oglindită folcloric. Nu întîlnim bogate descripții peisagistice, ci natura ca atmosferă, în sens liric. Un exemplu de prezență a naturii, creatoare de atmosferă lirică ni-l oferă poezia “Dăscălița”:

“Sfios, amurgul toamnei mohorîte

Își mișcă-ncet podoaba lui bolnavă,

Ca din cădelniți fumul de tămîie,

Prelung se zbate frunza în dumbravă.

Tu stai în prag, și din frăgar o frunză

La sînul tău s-a coborît să moară

Iar vîntul spune crengilor plecate

Povestea ta, frumoasă domnișoară…”

Natura lui Goga e conținută discret în însuși existența istorică a oamenilor. Nu e cultivată ostentativ și, totuși, cît de bogat, de firesc și de organic e implicată șn rostul vieții individuale și naționale, ci adînci semnificații în această osmoză, om-natură, redată strălucit de poetul “Oltului”! Poezia “Oltul” este sinteza universului artistic al poetului și măsura deplină a potențelor sale spirituale, astfel spus, capodopera creației sale”

Poetul evocă o natură – patrie neliberă:

“Eu simt că-n lung șirag de lacrimi,

Se sfarmă-al genei mele tremur,

Și ca un făcător de rele

La poarta ta eu mă cutremur.”

(“În codru”)

Putem, deci consemna motivul naturii ca izvor de reculegere, natura ca un accelerator al ritmurilor vieții.

“Poetul invocă seri și amurguri (“Pe înserate”, “Sara”, “Noapte”, “Asfințit”, “Apus”, “În noapte ”), cîntă verile pline de trudă și de floare (“Clăcașii”, “Cosașul”, “”Graiul pîinii), plăsmuiește nostalgice poezii autumnale(“Toamna”, “ Toamna nouă ”).De obicei, el recompune din cîteva elemente cadrul natural al unei patrii înlăcrimate, pline de poezie și de durere:

codrii gem, ascultînd Oltul tînjind, soarele “nu pentru noi răsare”, “plîng Crișurile și roua e înlăcrimată”.”

Ca în poezia lui populară, natura subliniază, dă mai multă expresie și culoare stărilor sufletești. Puternic umanizată, ea devine personaj simbolic. Ca și în poezia populară, dorurile poetului sînt “scrise pe fața foilor de mură”; povestea înstăinării sale aseamănă cu a unui “pui golaș de ciocîrlie”; codrul povestește din frunza lui “îndurerata poveste a neamului nostru”.

“Natura nuanțează artistic și dă expresie variată unei tematici cam uniforme, care, într-un fel, caracterizează poezia patriotică și socială a lui Goga. Cîntarea pătimirii noastre, folosită ca laitmoptival celor mai izbutite din poziile sale , poetul o exprimă și în “Dimineața”, “În codru”, “Pe înserate”, unde clopotul devine simbolul jalei “înstrăinatului Ardeal”:

“Domol purcede glas de schijă

De la clopotniță din deal,

Să povestească lumii jalea,

Înstrăinatului Ardeal !” ”

Lumea poeziei lui Goga este o țară, cuvînt și imagine ce se deschid spre matricea originară a versurilor oprind în același timp orice posibilă identitate evocatoare. Înfățișarea ei transpune în ficțiune toate întîmplările din exterior și încarcă cu semnificații relevante spațiul imaginat al poetului.

Urmărită în cronologia ei bibliografică, poezia de debut a lui Goga, necuprinsă-n volumul din 1905, ajunge uneori la folclor prin intermediul lui Coșbuc sau Eminescu. Peisajele oierești rămîn însă, decorative, nefiind inundate de răzvrătirii. Începînd cu primele colaborări la “Luceafărul”, Goga, înstrăinîndu-se și plecînd la Budapesta, se apropie, în fond de soț; este o apropiere sentimentală profundă.

Privită din acest unghi, poezia lui Giga are o anumită zonă de autenticitate în receptarea folclorului, în epoca volumului din 1905, cu o treptată îndreptare spre estetic în volumele următoare. Evoluția sa se explică prin îmbinarea mărturisirilor, amintirilor contemporanilor săi cu chemarea inimii. Opera lui Goga din primele perioade e mai săracă, îi lipsesc muzele, mărturisește el.

A-l acuza pe Goga că nu se menține tematic și artistic la același nivel și a explica totul ca o trădare, înseamnă a amesteca două domenii pe care poetul le delimitase în mod logic. Am avea dreptul să vorbim astfel, dacă din ultimul ciclu ar fi devenit Odă politică. Dar retorismul, „tonul bisericesc formal”, decorativismul, sînt pur și simplu o evoluție a unei formule poetice.

Mai corect interpretează G. Călinescu această transformare, socotind că „înrîurirea simbolistă s-a exercitat și asupra lui Goga, fără a-i fi modificat structura”.

Satul, element de atmosferă folclorică, de viziune a arhaicului „ține la el locul cetății moarte a poeților flămînzi însetați de liniște și monotonie”.

Goga „se scufundase” în marele suflet al țăranului nostru, îi cunoscuse tainele familiei, misterul de leagăn al poporului, simțise că poezia vine la el „de foarte departe”.

În ultimele volume și mai exact în ultimul, viziunea folclorică devine mai degrabă expresie simbolistă , clopotul fiind egal cu jalea, satul și copilăria cu un paradis pierdut. Raportarea la sat se face aproape obsedant, de aici impresia, de manierisma versurilor de după 1916.

În poemul întitulat simbolic „Din larg” se aude „cîntecul de vechime” al vieții sau „viața ce-și întinde hora”. noaptea dintîi, în care s-a născut poezia în poet „era o noapte de baladă”. Dar simbolismul acestei nopți baladești e dublat de construcția comună simboliștilor din epocă:

„Superba nopții serenadă,

Cînta d-a mărilor pustnie”

(„Poetul”)

Darul poetic în „Poetul” vine ca o ursită din credințele populare: „Ursita care scrie, cărarea din copilărie”.

Pustiurile din versurile lui Goga populează o casă de țară cu pierdele trase la ferestre și cu ograda goală. Chiar arderea cărbunilor – simbolizînd viața – se petrece în cadru rustic, „în vatră alături de o lespede de piatră”.

Lexicul aproape regional din primul volum de poeme (1905) se generalizează pe scheme de vocabular rustic mai general în poezia de după această dată – fenomen coincident cu trecerea de la poezie de inspirație națională, la una mai socială, fapt declarat și de poet. Simbolismul folcloric puternic din volumele „Ne cheamă pămîntul” (1909), „Din umbra zidurilor” (1913), „Cîntece fără țară” (1916), devine unul decorativ, deși mai rafinat în ultima culegere postumă „Din larg”. Jalea pe care o duceau tustrele crisuri, revolta vijelioasă a Oltului, devin melancolie sau nostalgie.

Imaginile complexe, cu sonorități grave, devin construcții delicate, lucrate cu grijă de bijutier, la un foc de laborator, nu la „arderea de lave vulcanice” din primul volum. Viața e compusă din clșipe ca niște mărgele înșirate pe un „tainic fir de-o mînă tremurată”; în fața morții poetul se oprește: „Eu mă opresc să-mi văd întreaga salbă / și văd atunci că tortul meu de clipe, / l-a depănat aceeași mînă albă…”.

Mărturisirea făcută tîrziu, în preajma morții, nu trebuie interpretată ca o dezertare, ci ca o confirmare a unei lumi rustice, care nu l-a părăsit niciodată pe poet: din atmosferă, din mediu, din realitate, s-a născut simbolul. Poetul trist constată că nu are-n suflet la bătrînețe „nici zumzet de colindă, nici chiot de nuntă”.

Simbolismul lui Goga trebuie apropiat de perioada de autohtonizare a inspirației din poezia lui Minulescu. La Goga însă, convertirile sau reconvertirile au naturalețea unui om care cunoaște temeinic limbajul satului și deaceea nu utilizează citate, ci doar simboluri, cuvinte sau imagini care colorează și dau semnificații.

Într-o cercetare asupra simbolismului românesc, mișcare care propulsează peisajul citadin ca poezie la antipodul lumii ruarale, trebuie să se vorbească și de această originală evoluție a simbolismului la noi, în care Goga constituie un subiect, și-n care evoluția de la simbol la simbolism se face mai organic decît la alți poeți.

Capitolul III : Modelul liric O. Goga în spațiul basarabean

Scriitorul transilvănean O. Goga s-a impus prin mesajul protestatar și mesianic al versului. Personalitatea lui pternică a concentrat multiple caracteristici.

În poezie, a cîntat satul și țăranul, a deplîns dezrădăcinarea și înstrăinarea românilor. În țara sa subjugată a intonat „Cîntarea pătimirii noastre”, rercepută integral de trăitorii tuturor provinciilor românești. O. Goga a fost „poeta vates”, care n-a ezitat să vestească (în tonalitate mesianică) un viitor mai bun pentru neamul osîndit.

Basarabenii au receptat în mod deosebit mesajul poeziei lui Goga. Sensibilizați de suferință îndelungată, ei au găsit în creația poetului transilvănean motive echivalente stării lor de spirit.

La începutul secolului al XX-lea, în Basarabia, care abia încerca să formuleze revendicări de ordin național, poezia lui Goga a găsit un sol fertil. Deși înstrăinată de aproape un secol, provincia dintre Prut ți Nistru nu-și uitase rădăcinile. Basarabenii aflau în versul plin de jale, dar și de răzvrătire, ecoul propriilor dureri.

„Plasați la extremitățile geografice ale românismului, transilvănenii și bsarabenii erau uniți prin același destin vitreg. Poezia lui O. Goga a catalizat conștientizarea originilor comune și a contribuit la cristalizarea perspectivelor care abia căpătau contur în realitatea basarabeană.”

Versurile lui O. Goga pun în evidență o legătură indisolubilă între țăranii – eroi lirici din atîtea poeme, așa încît se pot regăsi aici aspirațiile celor „de pe malurile Jiului”, remarca în „Precursori” poetul. Pentru cititorii basarabeni combinarea măiestriei sale poetice cu problematica vieții lor, a fost destul de importantă.

„Servind cauza basarabenilor în momente cruciale pentru destinul provinciei vitregite de soartă pe parcursul deceniilor de la urmă, opera lui O.Goga transpare în creația scriitorilor de aici, împunînd teme, motive, intonații. Asimilarea lor a depins de talent sau dexteritate prozadică. Cert este că vraja din versurile lui O. Goga subjugă dublu – la nivel rațional și la cel sentimental.”

Evocarea temelor de predilecție la O. Goga: satul, țăranul dezrădăcinarea, înstrăinarea sensibilizează sufletul uman, îl pregătește pentru venirea momentului hotărîtor. Cercetătorul Ion Vasile Șerban remarcă : „Poezia lui Goga se născuse în condițiile istoriei transilvănene a vremii aceleia ca o realitate necesară, existînd chiar dacă nu era numită.”

Acest fapt se atestă și în cazul influenței lui Goga în Basarabia. Activitatea literară, culturală, politică a lui Gogaa avut urmări directe în regiune. Este cunoscut impactul publicisticii lui din „Mustul care fierbe” asupra stării de spirit a intelectualilor din Basarabia. Incontastabil este efortul lui O. Goga în orientarea Basarabiei spre Unire în anii Primului Război Mondial. Ni se pare deosebit de relevantă opinia lui Goga referitor la Basarabia în acestă culegere de articole, materiale apărute în revista „Țara noastră”.

În întroducere la aseastă culegere, O. Goga menționează : „Acestea sunt pagini smulse din zbuciumul cotidian, crîmpeie din risipirea de suflet pe care o cer problemele noastrede existență. Toate se reduc la un principiu fundamental de viață, la ideea națională, misterul de procreare a acestui neam și singura lui formulă pentru ziua de mîine. ”

Merită o atenție deosebită articolul care a dat titlul culegerii „Muștarul care fierbe”, unde se evocă aspecte care nu se uită. La Chișinău, în primele zile de clocot după realipirea Basarabiei, era un haos adevărat. O. Goga ramarcă: „viața proaspătă era un vîrtej zgomotos și isteric. Era o epocă de intemitență plină de aventuri, de întrebări, și de surprize… O atmosferă de noutate, o nelămurire vagă plutea împrejur, accentuată parcă la fiece pas de strălucirea ciudată din ochii trecătorilor, în care ardeau frigurile de morbideță slavă cu toate misterele lor.”

În aceste circumstanțe apare mocnirea stărilor de spirit ale țăranilor, pe care O. Goga le trece prin sufletul său. Adîncind în tradiționalism organic, el a depășit măsura, exagerînd în credințele sale. În acest sens, literatul nu apare decît în arta scrisului, dar întregul conținut e dictat interesul politicii curente.

Atmosfera înfățișată în paginile acestea e sumbră, tristă, aproape fără speranță. Țara, în rînd cu toată lumea, era în criză. De aici și atitudinea dezolantă a lui Goga în reacție la problema Basarabiei pe fundalul întregii țări.

Mihail Sadoveanu – pelerin pe drumurile Basarabiei la începutul acelor schimbări, evoca astfel realitățile basarabene. El venea cu o reală șansă de supraviețuire pentru băștinași, cu împlîntarea în conștiința moldovenilor a unei sperante spre un viitor mai senin și o viață mai bună, meritată pe deplin în urma atîtor suferințe și greutăți. Această speranță este întregită de amintirile trecutului, păstrate în cîntecele și-n istorisirile bătrînilor, și care alinîndu-se va izbucni la un moment dat ca o lumină biruitoare.

Cazul Basarabiei este edificator în acest sens. După un secol de asuprire acerbă, trezirea lnațională și culturală a românilor din teritoriul de la est de Prut se producea în context relațiilor cu frații de un neam. Și cei care au înțeles în profunzime starea de spirit a basarabenilor au fost ardelenii, căliți în lupta cu nedreptățile sorții vitrege. Pe fundalul proceselor remarcate în Basarabia din primul sfert al secolului al XX-lea , se profilează imaginea „poetului pătimirii noastre ”, cum l-a supranumit Constantin Stere pe Octavian Goga.

Întîia oară, cărturarul ardelean vine în Basarabia pentru cîteva zile, ținînd drumul spre Odesa. La acel moment, O. Goga luase decizia de a pleca la Paris pentru a pleda cauza poporului său, trebuind să rezolve problema unui adăpost sigur pentru familii, s-a bizuit pe ajutorul lui Vasile Stroescu. Rămîne legat afectiv de Chișinău, unde a fost primit ca la o a doua baștină. A răsouns la rîndu-i cu o îngrijorare deosebită pentru acești oameni.

o. Goga consideră că este puțin a realiza doar prin cîteve schițări emanciparea culturală, economică și morală a maselor. Este necesar ca stimulul mișcării să vină din interiorul maselor. „Strădania” lui Goga denată preocuparea permanetă pentru destinul neamului românesc, căutarea căii de a ajunge la cultură. Va rămîne fidel acestui principiu și atunci cînd soarta îi rezervă la modul direct posibilitatea de a servi cauza Basarabiei.

La sărbătorile Rusaliilor, în 1925, la Chișinău sosește o delegație din care fac parte reputații activiști ai „Astrei”: V. Goldiș, O.Goga, I. Lupaș, ș.a. Octavian Goga a participat la ședința din 7 iunie 1925 ținută în Sala Eparhială din Chișinău. În discursul pe care l-a ținut aici, poetul ardelean a evocat, prin imagini plastice, momente din trecutul neamului: „De cîte ori ne adunăm frații, simțim aripile trecutului fîlfîind deasupra noastră. Trecutul ne învață că mult am suferit și cea mai crudă boală a lui – boala granițelor; fiecare stîlp de graniță a fost un piron în carnea neamului nostru. Peste granițe a fost însă frămîntarea aceluiași organism: călcătorul se teme în orice colț, la el în casă.

Mocanul din Săcele tecea pe tot pămîntul românesc, ducînd cu sine un sentiment de mîndrie și de frățietate. Tălăzuirea acestui simțămînt organic dincolo de piedicele înălțate de impusele frontiere, ne-a menținut unitatea neamului. Atunci cînd Prutul era graniță, noi am simțit durerea Dvs. La 1912 sufletul ardelea era plin de doliul durerii Dvs.”

O. Goga rememorează evenimente de recentă, care vor fi preluate, se pare, ulterior de Onisifor Ghibu pentru a-i schița portretul de luptător în cartea „Ardealul în Basarabia” (Cluj, 1928). Discursul lui Goga vizează reacția la vizita țarului Nicolae II la Constanța: „Sufletul nostru a tresărit din nou în aceste clipe și, dintr-un impuls de frățietate, am scris un articol „Umbra Basarabiei”, în care spunem:
„Vine țarul,

puneți muzicile să cînte,

fîlfîiți drapelul,

dar pretutindeni se arată –

umbra Basarabiei.

O mînă de prieten nu se întinde peste

cadavrul unui frate.”

Cînd era vorba ca Ardealul să fie sacrificat, atunci cînd Basarabia se elibera și se UNEA, singura noastră învingere asta era. Atunci am venit aici, dînd micul și neînsemnatul nostru ajutor, pentru ridicarea Basarabiei.”

După ajutorul care li s-a acordat, efortul basarabenilor este înalt apreciat de O. Goga. Dar „luptătorul ardelean” considera extrem de necesară acordarea unui sprijin efectiv provinciei : „De atunci, ați făcut o mare sforțare și un examen de energie, spre a îndruma poporul pe drumul dun al culturii românești. Ați săvîrșit progres și n-aveți dreptul să fiți pesimiști.Sunteți ca acele cîmpuri bogate ale Basarabiei, care au mai mult produs, dar nefiind puse în valoare. Noi vă aducem năzuință prin cultură. Prinde-ți într-un mănunchi toate energiile. În această muncă veți ave atot sprijinul nostru…”

Mesajul discursului comportă conotații deosebite, pe deplin valabile și astăzi. La momentul rostirii lui, a prezentat o culminație a voinței de solidarizare întru îndreptarea stărilor nefaste și afirmarea idealului comun. O.Goga a încurajat întotdeauna poporul român, îndemnîndu-l la purificare prin cultură, prin manifestarea totală a spiritului, îndeosebi în acele momente grele, cînd aceaste era o izbîndă.

O. Ghibu specifică existența în sufletul lui Goga, încă din fragedă tinerețe, a egalei înțelegeri „pentru durerile și frămîntările românilor de pretutindenea.”

Se exemplifică prin modul în care tînărul ardelean, student în capitala Ungariei, a comemorat în versurile „De la noi” cele patru sute de ani de la moartea domnitorului moldovean Ștefan cel Mare. Ruga este „orchestrală” în tonuri eminesciene, aidoma versurilor de tinerețe ale lui Goga, în care vibrează grav dangătul „Doinei” cu reproșuri împotriva stăinilor:

„A noastră moșie, frumoasă nespus,

Grumazul și-o-ntins spre pierzare;

Căci brațele noastre azi spada nu strîng,

Și steag țara noastră nu are…

Măria Ta ! Suntem bătuți de nevoi !

La noi în zadar ară plugul,

Căci holdele noastre cu spicul de aur

Străinul le fură belșugul.

Am vrea să purcedem cu jerfele laudei,

Dar n-avem nimica la casă…

Măria Ta ! Toate străinii le aduc

Și numai cu lacrimi ne lasă…”

Starea de durere îi inspiră o profeție – venirea unui „crai mîndru, crai nou”, care și-ar încinge sabia lui Ștefan întru salvarea neamului.

Anul 1906 adaugă în palmaresul său poetic încă un poem „În munți”, care, ulterior, se va dovedi a avea priză în mediul basarabean. Constante rămîn sentimentele frățești ale lui Goga față de basarabeni. El apreciază cu mult simț realist starea basarabenilor, în timpul călătoriei de la Arad spre casă (pe care o face împreună cu O. Ghibu). Și aici , O.Goga încearcă o evaluare a posibilităților existentede ajutorare a poporului, de asemenea prin lupta pentru cultură și încrederea în ziua de mîine.

Cu luciditate, O. Goga a preferat un adevăr esențial la acea oră: „Dragostea moldovenilor însă trebuie să fie și o îndrumare seroasă pentru toate cercurile conducătoare ale vieții noastre.”

În realizarea acestor îndreptări, scriitorul vedea „chezășia unei fraternități de fiecare clipă.”

Deși în perioada interbelică vîltoarea politicianismuluia împiedicat orice fel de manifestare artistică și culturală, mișcarea artistică a reușit să înscrie o pagină glorioasă în istori teritoriului est- prutean, purtător de mesaj al căreia apărea chiar unul dintre cititorii ei, sciitorol Octavian Goga. Drept confirmare vine și activitatea mișcării culturale a Astrei basarabene în acest ținut, care aprecia înaltele idealuri.

Deprins cu munții Ardealului, cu orizontului prăpăstios și înfricoșător, Goga iubea nespus Basarabia, anume pentru faptul că venea în contrast cu baștina sa. Basarabia era pentru el natura ce-i inspira blîndețea și răbdarea de care era capabil sufletul omenesc.

Artei poetice a lui Goga i se acordă o atenție deosebită, pentru că prin versurile sale el încearcă să releveze misterul și forța lui magică, ce-l menține pe aripile visării și speranței.

„Ca poet, Goga se va citi întotdeauna cu fiori. Liric, sentimental, îmbrăcînd poezia în haina adeseori retorică, el va rămîne deplin realizat, original, în galeria marilor creatori români prin volumul său de debut „Poezii.” Poezia lui Goga e intensă. E mai mult viață, zbucium terestru, demagogic păămîntaescă. Dar momentul istoric în care a epărut, pentru rezonanțele ce le-a trezit, Goga rămîne marele romantic al satului.”

Revista bolgrădeană „Familia noastră” publică, în numărul din mai- iunie 1938, conferința „Octavian Goga” de Petru Grămadă. Se evidențiază calitatea lui Goga de „profet al neamului românesc, în sensul cel mai adînc al cuvîntului”. Autorul acelor rînduri consemnează: „Forța lui creatoare a fost alimentată de convingerea că poetul nu este u umil cîntăreț al durerilor sufletului său, ci un vijelios răscolitor al avînturilor populare, un crainic vestitor de mari prefaceri spirituale, un rezervor în care sau concentrat, într-o clipă de supremă sforțare istorică, toate posibilitățile superioare ale neamului.”

Sunt puse consecutiv, în relief, reperele principale. În primul rînd , „problema ființei naționale a milioanelor împrăștiate de puhoiul crunt al puterilor oarbe ale istoriei”, apoi și problema dreptății sociale. Aducînd exemple din creația scriitorului ardelean, semnatarul studiului afirmă: „În poezia lui Goga nu se răsfrîng influențele nici unei școli literale din apus. Nici simbolismul francez, nici expresionismul german n-au alterat roua limpede a poeziei lui. Rezistența la năvala inerentă a vreunui curent literar din afară se dovedește tocmai acestei complete identificări cu glia, cu codrii, cu pligarii, cu toată simfonia durerilor și aspirațiilor lor. Iată de ce O. Goga a ajuns a fi un poet popular, pate ca nimeni altul dintre contemporani.”

În conferință a fost subliniat meritul poeziei lui O. Goga de a fi pregătit marele act al Unirii. Se pune accentul pe capacitatea uimitoare a poeziei lui Goga, manifestată în faptul că a crea “o stare de spirit atît în Vechiul Regat, cît și în celelalte teritorii ale românismului”, s-a consumat în glorificarea unității naționale.

În termeni eligioși, este apreciată viziunea lui O. Goga, și anume faptul că poetul, luptător mesianic, a văzut alături aspirațiile neamului, al cărui cîntăreț a fost el însuși, ca un apostolal unor vremi noi. Este evidențiată nota profetică a lirismului lui Goga, precum și “idealul împlinirii hotarelor, care a zvîcnit cu putere în inimă, subliniindu-i personalitatea pînă la simbol.”

Revista “Moldova”, editată la Bolgrad, avîndu-l ca redactor pe Vladimir Cavarnali, insera în numărul din iunie 1939 o notă de consemnare a lui Goga la un an de la plecarea în neant. Semnatarul tabletei, Augustin Pop, menționa că scriitorul, dispărut, “într-un moment cînd de la forțele sale creatoare și de energia voinței se aștepta încă mult”, este expresia cea mai tipică pentru literatura noastr; este poetul luptător și profet al căilor de viitor, cele mai drepte și cele mai firești. Descendent al unui lung șir de preoți ardeleni, adînciți în credință și cultură, O. Goga a fost forma ultimă, cea mai definită a neamului românesc.

Autorul sus-numit, indică sumarul diapozonului tematic al creației lui Goga: “Pozia, în care funcțiile primare nu trec la dînsul de năpăstuirea de altădată, de munca ce apucă poteca de hambar al străinului, de priveliștea ogorului, a pădurii și a Oltului pe care o domină biserica “popei Nicolae”, de rostul intim al părintelui, al dascălului, al dăscăliței, între plugarii clăcași , și al șiganului lăutar trimis cu solie la cer, este tot ce a fost mai reprezentativ și pentru scrisul său, dar și pentru întreg Ardealul în călirea de luptă.”

Aceeași ediție de Bolgrad evocă la rubrica “Revista Revistelor” din “Ideea Românească”, an.1, nr.6 (5 mai, 1939), numele lui O. Goga în “chenarul de pomenire.” De aici desprindem starea sufletească a poetului prins într-o stare de pasivitate și copleșit de grijile impuse de suferința poporului român, o durere neîmpărtășită la modul absolut. Pe această linie a disperării și a răzvrătirii mute și nemanifestatenici într-un mod se împlinește întreaga dinamică, atît a poetului, cît și a luptătorului Goga, care a rămas mereu cu sufletul și cu gîndul la frații despărțiți și la durrerea acestora nealinată: “Eu m-am născut cu pumnii strînși, sufletul meu s-a organizat din primul moment pentru protestare, pentru revoltă, cel mai puternic sentiment care m-a călăuzit în viață și din care a derivat și formula mea literară ”, mărturisește poetul.

Recunoaștem amprenta poetului Goga din “Nooi”, din “Cîntece fără țară” și “Ne cheamă pămîntul”.

Cizionar și profet, cîntăreț al durerilor și al sentimentului dezrădăcinării și vestitor al biruinței, aceste poeme ale sale respiră prin acea limbă dinamică, sintetică și concentrată în energie de adîncime, specifică poeziei lui O. Goga. În pofida politicului, care a prelevat în ultimii ani ai vieții în activitatea lui O. Goga, cel din urmă volum îi afirmă valențele de creator. O. Goga a fost și va rămîne în primul rînd poet, iar poezia este ipostaza în care sulletul său s-a regăsit și s-a împlinit de-a lungul aanilor de zbucuim și de răzvrătire. O. Goga a dorit întotdeauna să înalțe mulțimea, s-o îndemne spre alte zări , dar furtuna patimilor a fost prea puternică și glasul profetului a răsunat în pustiu, fiindcă a căutat o lume ideală. Volumul postum “Din larg” este privit ca “epilogul cel mai dureros din Odiseea neînfricatului vîslaș în apele naționalismului.”

O. Goga a înalt aăreciat și iubit în Basarabia. Poeziile lui pline de vervă au pătruns chiar și-n cele mai întunecate părți ale omenirii. O serie de materiale despre O. Goga se publică în “Basarabia literară” din 11 mai 1942, sub genericul “Ferestrespre Octavian Goga”, aducînd informații despre destinul marelui profet, care a răsunat “ca un glas ridicat peste vremelnicii”

Materialele despre O. Goga sunt concepute, precum vedem, într-o cheie speciofic basarabeană, punîndu-se în relief anume trăsăturile distinctive care îl leagă de acest plai.

Idealul de unitate națională și de izbăvire socială însuflețește creația lui O. Goga și îl plasează pe transilvăneanul care a intonat “Cîntarea pătimirii noastre” printre cei mai de frunte poeți ai întregii țări.

“A intrat impetuos în conștiința basarabenilor prin poezie, dînd glas aspirațiilor seculare de dezrobire în condițiile unui mediu pușin propice afirmării deezideratelor naționale. La începutul secolului al XX-leaâ, linia combativă va continua, la scriitorii basarabeni caracterul mobilizator al versurilor lui O. Gogaprovenind din inima ținutului unde “jalea duce Murășul / și duc tustrele Crișuri”, iar speranța fiind susținută de imaginea acelui “apostol / Al unei vremi ce va să vie” ! ”

Chiar la apariția sa, volumul lui O. Goga 2Poezii” (1905) se învrednicise de aprecierea meritorie a basarabeanului Constantin Stere. Impresionat de lectură, prin cîteva trăsături de condei sugerează atmosfera momentului. “Plin încă de farmecul dureros și bărbătesc în același timp – al sunetelor, al căror

“Domol purcede glas de schijă

De la clopotnița din deal,

Să povestească lumii jalea

Înstrăinatului Ardeal !”,

Autorul observă realitatea dezolantă din capitala Basarabiei. Iată doar cîteva crîmpeie: “…chipuri străine, graiul sonor, dar brutal al unui neam cotropitor, firme scrise cu caractere neobișnuite, purtînd niște nume ciudate pentru urechea românulu…

Dar în mijlocul acestui codru atît de “ne al nostru”,iată cîteva figuri razlețe rătăcind parcă, apoi altele, în grupuri mici – sumane cenușii și castanii închise, cojoace albe – atît de ale noastre !…”

În versurile lui Goga răsună “glasul înstrăinatului Ardeal”. Dintr-o teamă a neîmplinirii, poate, în acest decor basarabean speranța izbucnește năvalnic: “Odoamne, a venit oare să umple, în sfîrșit, deșertul din viața noastră sufletească el, cel atît de mult dorit cîntărețul neamului, care:

… al pătimirii amare

Și-al dorului ce moare-n așteptare

Izbăvitor durerilor străbune ? ”

Crainicul literar basarabean menționează faptul că O. Goga e menit să ajungă poetul favorit al intelectualilor români, ceea ce-i reușește destul de acceptabil. Intelectualitatea basarabeană s-a dovedit a fi de sensibilă la versul care cînta “pătimirea unui neam înstrăinat si a țărînei robite…” Stere își axa considerația față de poetul transilvănean pe apropierea afectivă față de popor: “Acesta e al nostru. Ca și noi, el știe, el știe amarul îndoielilor și al necredinții, durerile deznădejdii; simte și el pustiul înstrăinărilor sufleteștilor și rușinea căderilorîn ispită; îl rod și pe el mustrările de cuget…”

Cercetătorul pune în prim- plan notele sociale din lirica lui Goga. Opiniile sale sunt îndreptate spre poezia socială și patriotică, spre o atitudine mesianică, care la O. Goga a fost decisivă în influiența exercitată asupra conștiinței basarabene. Poetul înalță “cîntarea pătimirii noastre” și cade în genunchi în fața lui Dumnezeu. La etapa de conturare a stilului său original, devin evidente caracteristicile versului de tonalitate solemnă, cu inflexiuni arhaice și gravitate biblică a mesajului, ca în registrul ritualic al unei rugi.

Înclinăm să credemcă acest aspect are valoare de cifru ce decodifică, oarecum, receptarea creației lui Goga în Basarabia.pe de altă parte este și o modalitate de a depista în creașia acestuia “apostol a înstrăinatului Ardeal”, momentele ce sporesc sensibilitatea cu care poate fi receptată realitatea dură a timpului.

În asemenea condiții s-a sormat și personalitatea preotului Alexei Mateevici, cel care, în pofida circumstanțelor, a însumat condiția de poet, cărturar și profet al Basarabiei.

Dupăă Petre V. Haneș, ceea ce aduce el nou în literatura noastră este nota religioasă , “o notă blîndă, duioasă, devotată, așa cum și-a înțeles Mîntuitorul misiunea Sa.”

Tenta mesianică (și nu numai) îl apropie neîndoielnic de O. Goga, deși circumstanțele în care s-a dezvoltat aceasta este deferită. Însă, dacă confruntăm minuțios conținutul unor scrieri ale lui A. Mateevici, vom putea stabili unele corespondențe în scrierile lui O. Goga. Acesta a fost înfăptuit de autorii studiului introductiv la ediția “Opere” de A. Mateevicidin seria chișinăuiană “Moștenire”, și se referă, în fond, la starea de spirit a basarabenilor. V.Țepordei mențona că erau deosebiri între sufletele basarabenilor și cele ale ardelenilor, însă cauza era una – războiul mondial, precum și seferințele erau aproape unice: “basarabeanul e stăpînit de o ideologie contemplativă, religioasă – filozofică, spre deosebire de ardeleanul dîrz, luptătornu numai împotriva împilărilor și nedreptăților, ci și împotrica soartei însăși”; însă cauza suferințelor lor amare este comună – războiul. Și ăn acest context am putea face o remarcă: basarabeanul este mai înclinat spre meditație, pe cînd ardeleanul este atras mai mult de lupta socială. Nu trebuie să uităm însă condițiile de viață pe care le-au avut basarabenii și pe care le-au avut ardelenii.

Paralela dintre poeții transilvăneni, care au evocat viața șărănimii ardelene, suportînd ca și cea basarabeană jugul social și național, pun în evidență asemănările cu ansamblul creației lui Mateevic. Astfel, mesianismul lui Mateevici apare în capodoperele: “Basarabenilor” și “Limba noastră”, poetul identificîndu-se cu un proroc biblic, ce-și cheamă neamul năpăstuit să aibă grijă de comoara limbii strămoșești.

Acest fapt explică influența cîntărețului “pătimirii noastre” asupra poeziei basarabene, începînd chiar cu A. Mateevici. “Tonul profetic, istoricul și socialul sugerat de creația lui Goga, justifică, oarecum plasarea acestui scriitor în succesiunea ascendentă a poeților vremii. Nota mesianică a poeziei sale este remarcată chiar înaintea consacrării literare , devenind mai tîrziu una dintre trăsăturile fundamentale ale liricii lui O. Goga.”

Pînă nu demult, în cercetarea mesianismului basarabean nu s-a insistat decît pe apropierea de modele rusești.

Provenind dintr-o litearatură cu tradiții bogate, ele au influiențat din plin, prin intermediul curentului poporanist. Privindu-l pe A. Mateevici prin prisma lucrării “Odeschisă aliteraturii române din Basarabia” de M. Cimpoi, în aspectul de “homo christianus”, este apreciată înalt această personalitate. Sunt decodificate substilitățile de origine locală, conturînd preferința penttru linia lui Goga. În acest plan, rolul lui A. Mateevici este al unui “înainte – mergător” pentru o pleiadă basarabeană de sciitori care au scris în cheie mesianică. Dovada de credință care-l face pe A. Mateevici să aștepte ridicarea unui prorocdin rîndul basarabenilor, pînă la urmă, îi hărăzește chiar lui acest destin, deloc ușor, putem spune.

“Nu putem nicidecum ocoli problema preluării de către A. Mateevici a unor versuri din O. Goga, așa cum se întîmplase și în cazul altor autori. Dată fiind strînsa apropiere de textul original, intitulat “În munți”, puse pe două coloane, cele două creații (“Cîntarea slavei” lui A. Mateevici) denotă influiența covîrșitoare a poetului ardelean asupra conștiinței basarabenilor.”

Versaurile lui O. Goga au continuat să exercite o influență puternjică și în deceniile următoare. Poeziile lui Goga vor fi publicate în revista “Cuvînt moldovenesc”, apariția căreia datează cu 1913. În această revistă, pînă la 1916 au fost publicate cele mai reprezentative 12 poezii ale lui Goga : “La carte” , “Bătrînii”, “Colinda săracilor”, “Rugăciune”, “Povestea Ardealului”care au avut o influență peternică asupra cititorilor basarabeni.

Relevantă pentru atmosfera acelor ani considerăm că ar fi prezentarea momentelor cînd și cum se produce la modul direct apropierea basarabenilor de O.Goga și creația lui.Acestui compartiment îi corespunde relatarea lui O. Goga de la o întîlnire în cadrul redacției revistei “Cuvînt Moldovenesc” cu învățătorii veniți la congresul lor în aprilie 1917. Aici au răsunat versuri de O. Goga, care au provocat trăiri emoționale.

Lectura poeziei “Noi”, începută de O. Ghibu, a fost finisată de I. Buzdugan. Versurile au avut o deosebită priză la public, devenind legătură între raprezentanții celor două provincii. Concluzia celor prezenți a fost unanimă : “Veți birui , căci aveți în mijlocul D-voastră proroci, cum este O. Goga și mulți alții…Trebuie să rămîneți la noi, să ne ajutați să luptăm și noi pentru visul nostru neîmplinit.”

Tot ilustrul cronicar al evenimentelor basarabene O. Ghibu, reține informația despre receptarea poeziei “Noi”de O. Goga în cadrul concertului cadrelor didactice din 9 noiembrie 1917, cu prilejul încheierii cursurilor pentru învățători, organizate la Soroca. În notele publicate în “Școala moldovenească” referitor la desfășurarea acestora, Andrei Oțetea aduce detalii despre concertul respectiv. Se menționează ecoul viu și emoționant pe care l-a avut versul lui O- Goga : “Iar cînd a ieșit dșoara D. Spînu pe scenă, într-unfrumos costum național, pentru ca prin măiestritele cuvinte ale poetului O. Goga să tălmăcească jalea Ardealului, lumea nu se mai putea sătura privind soarta amară a fraților de sînge. De trei ori a trebuit să vină pe scenă dșoara Spînu, pînă ce s-au putut potoli cu totul aplauzele călduroase ale publicului.”

Am insistat asupra ecestei constatări cu scopul de a demonstra valoarea poetului ardelean în Basarabia și importanța prezenței lui aici în zile grele pentru poporul românesc.

O. G reproduce și o imagine plastică din arta poetică a lui Goga , preluată de Ion Buzdugan, secretar al Sfatului Țării, în discursul rostit la ședința acestui organ în 21 noiembrie 1917 : “Graiul nostru nu s-a stins, nici sufletul nostru n-a fost omorît. El a trăit în doinele noastre și în opveștile noastre de la țară; el a trăit în rugăciunile noastre către Dumnezeu… Poporul nostru a fost pînă acum ca sapa din poezia lui Goga, despre care poetul zice :

Te-ai frînt de glia tuturora,

Dar n-ai săpat moșia ta”.

Indirect, din amintirile lui Vasile Harea despre acele zile, se mai conturează un aspect al relației umane și literare O. Ghibu – Ion Buzdugan. Se consemnează ca eveniment de primă importanță, mai ales pentru tinerii din cercul ziarului “Cuvînt moldovenesc”, venirea lui O. Goga la Chișinău în primăvara anului 1917. Scriitorul arderlean “apărea drept cel mai autentic reprezentant al Ardealului și tot odată cel mai mare poet în viață al românilor.”

La redacția acestui ziar, mărturisește V. Harea, “O. Goga, care a rămas atunci la Chișinăui mai bine de o lună, n-a fost doar un oaspete scump și drag, ci și un colaborator foarte prețiois. A pregătit pentru tipar versuri primite poștă de la prizonierii ardeleni din Rusia și o poezie scrisă de I. Buzdugan pentru numărul de Paște al publicației.”

Reîntorcîndu-ne la modelul O. Goga, sesizăm precizarea academicianului Mihai Cimpoi : “Poezia basarabeană a perioadei 1935-1944 trebuie citită ca o “cîntare a pătimirii nostre”, scrisă într-un registru al înstrăinării cu mult mai pronunțat, coborînd adesea din cumpăna dialectică a doirului în jale sfîțietoare, situată la pragul de hybris, de culme a disperării.”

În cadrul care fixează poezia basarabeană sub “semnul crucificării și al credinții în mîntuire”, însuși poetul se va identifica cu un nou M întuitor luminat atît de lumina blîndă a lui Dumnezeu, cît și de aripile negre ale destinului. Ilustrative în acest sens ni se par a fi versurile lui Nicolae Costenco din volumul “Elegii păgîne” :

“Sunt ultimul om, Mîntuitorul,

Floarea unicei peregrinări,

Lebădă Neagră să-și ia zborul,

Sorbită de depărtări.”

Așa cum se încercase o delimitare a prezentării motivului religios la A. Mateevici, e interesant să urmărim și abordarea temei determinată de realitățile din Ardeal, un model al lui Goga care i-a “colorat limba reației.”

Aceasta nu e doar amprenata tradiției de familie în care s-au perindat mai multe generații de preoți. La O. Goga , deși elementul religiosare o funcție estetică și nicidecum una gnoseologică, dispune de o oarecare gradație, în funcție de perioada în care au fost scrise anumite poezii ale autorului.

Și la Andrei Ciurunga, ca și la O.Goga , termenii biblici ilustrează realitatea :

“Demult, un copil de dulgher

A spus : – Să fugiți de păcat

Și de țara lui Roș Împărat.”

Poezia basarabeană din perioada interbelică relevă aceeași tematocă pe care o desprindem din versurile lui O. Goga. Redarea patriei în apoeziile din această perioadă se prezintă, în fond ca o modalitate de a aduna trăirile într-un gen de monografie a satului , dacă e să ne referim al o altă paralelă cu Goga. Realizate inegal, versurile din această monografie lirică ne prezintă o stare reală și suscită interesul. Vom încerca să ilustrăm acest lucru prin conținutul analogiei de lirică basarabeană, atît cît ne permit posibilitățile.

Am putea începe cu adresarea lui A. Bardieru, care cuprinde 3 elemente primordiale: mama, țara și satul natal :

“Scumpă și iubită mama de departe ,

ce dor mi-e azi de tine, de Basarabia

și de-nmiresmarea satului natal.”

La acest autor este prezent anotimpul toamnei (ca și la Goga), iar imaginea toamnelor basarabene avînd tenta rusticului :

“Erau toamne de har și dărnicie îmbelșugată,

Frumoase cum e Cosînzeana basmelor de șezătoare,

Și dulci ca pîrga fragilor îmbujorată.”

Adresarea către Nistru, apa care brăzdează acest ținut, numit Basarabia, este cuprinsă de o frică, parcă, rîul fiind comparat cu un clavir (insrumentul sfîrșitului), ce cîntă de atîtea veacuri jalea și bucuriile oamnilor.

Ion Buzdugan ilustrează imaginea Basarabiei – “grînar al țării” :

“Rugini – de-amurg. Lumini opale.

Cu ceară picură pe slava

Hrivoavele voevodate:

Pe ceți pe țara mea, Moldova.

Privesc cît arcuiește zarea

La Roldele de-argint pe șesuri;

Rostogolindu-se, ca marea,

Din zări în zări, ce nu le măsuri”.(p.32)

Modelate după tiparele rusticului, conștiința creatoare a basarabeanului transmis un mesaj pănîntesc. La Nicolae coban viața, circuitul ei, se identifică cu circuitul naturii:

“Toate încep din pămînt

Și toate se suie spre cer.

Numai liniștea, vînt

Vînat, tăcutului o cer!”(p.40)

Trăirea dorului este emblematic pentru poetul basarabean ca și pentru Goga. Același Nicolae Coban, ilustrează un dor:

“… de țara în care logodnicile așteaptă îmbătrînite

istoria să treacă peste Prut, înspre morminte.”(p.41)

Întoarcerea fiului rătăcit va fi ilustrată de realitățile basarabene astfel:

“Eu știu că mă așteaptă satul nagreșit…”, căci

“Neam mocănesc, poetul lor basarabean,

Crescut în țărna brazdelor și în holda serii,

Stele de luptă culege în vioară un ocean

Și va veni cu ele cînd s-or coace merii.”(p.43)

Tema exilului devenise una frecventă în acea perioadă în Basarabia, pentru uni devenise chear un destin. Dar bărbăția se manifestă cu demnitate la exilații basarabeni. Acest lucru ni-l demonstrează poezia lui Pan Halippa “Răbdarea”:

“Eu et privesc cu drag, pămînt natal,

Și prin zăbrelele îndepătării

Te simt cum sîngerezi sub crunt pumnal

… Și să ne adunăm mai cu-nadinsul

Puterile de-mpotrivire-n neam;

Cu ele strînse, nu vom fi învinsul,

Ci iar v-om fi-mpreună cum eram!"(p.79)

Elogiul muncii și hărniciei, inspirat din modelul Goga, se desprinde din poazia lui Dimitre Iov “Covor basarabean”:

“Eu parcă văd o frunte cum asudă

Și-obrajii aburiți, ca niște pîini!

Aș vrea ca să sărut acele mîini

Ce te-au–nflorit cu dragoste și trudă”.(p.83)

Înstrăinarea este prezentă și la alți scriitori basarabeni, precum Anton Luțcan, la care aceasta se amplifică prin despărțirea de cei dragi:” Și-am plîns amar cînd vremea a venit /Să plec și eu și tu să pleci în lume”.; iar la Vasile Luțcan, înstrăinarea se desprinde din aspectele temporalului:”Amărît, mă dăruiesc plecării,/N-o să vin aicea niciodată”. Eroul liric trăiește o vîrstă a înstrăinării:” Tinerețe,tinerețe te-am pierdut”

Creația lui Sergiu Matei Nica va confirma un”legămînt de sînge” cu mica lui patrie înstrăinată. Adresîndu-i-se poetului Nicolae Costenco, rămas pe pămîntul Basarabiei, scos din fruntariile țării, Sergiu Matei Nica nu pierde speranța:”Ne-om strînge iarăși mîna într-o vară…” În vîltoarea încercărilor îi consideră “frații…prin cîntul ciocîrliei”pe cei ale căror aspirații “și gîndul întreg era prea românesc”.

Literatul basarabean reproduce pictural drama țării sale, prin sugestia surpării temeliilor casei și deci ale ființei sale:

“Eu n-am s-o mai văd pe mama strivindu-și fruntea cu cele trei degete,

Nici inima ei bolnavă n-am s-o mai ascult,

Nici casa-n care-n fiecare sîmbătă prindeau strămoșii să cugete …”(p.116)

Aici e momentul să reamintim o temă de predilecție la Goga-înaintașii. Strămoșii, străbunii revin și repar în versul neamului; își invocă predecesorii:

“… veniți de-acuma,

Străbuni din lunga vremii cale,

Și dați-mi cîntecul și gluma

Și nesfîrșita voastră jale …”

(“Strămoșii”)

Poetul e conștient de faptul că:

“…Trecutul ne-nfășoară

Oricît l-am surghiuni din minte …

Străbunii-n noi de veci nu vor să moară”.

(“Strămoșii”)

În contrapunere motivul rustic, vom vedea și la poeții basarabeni tratarea temei orașului ca un loc de concentrare a păcatului, care își găsește condamnare în versurile lui Goga. Pentru Iacob Slavov orașul este o pustietate, și el se simte:

“ Ostracizat ca pe o insulă de ocean,

În orașul de stepă neglijat ca un bumb”.(p.147)

Pentru Chișinău s-au făcut însă unele excepții, orașul fiind, poate, în postura de paradis pierdut. La Octavian Sagețiu despărțirea de Chișinău a fost dureroasă, pentru că a fost exilat: “Cum e să et fac uitat, / Trai din Chișinău, pe strada Iașilor, alee”

Pentru Alexandru Lungu toamna era mai frumoasă în Chișinău:

“Hei, vinul e mai vin și-i mai vîrtos

În orașul acesta mort în aparențe”.(p.90)

Influența lui O.Goga asupra poeților basarabeni nu se încheie în perioada interbelică, însă ceea ce a făcut el, a fost apreciat înalt în acest spațiu. Criticul literar Mihai Cimpoi, menționează următoarele. “Poezia basarabeană a perioadei 1935-1944 trbuie citită ca o “cîntare a pătimirii noastre”, scrisă într-un registru al înstrăinării cu mult mai pronunțat, coborînd adesea din cumpăna dialectică a dorului în jalea sfîșietoare, situată la pragul de hybris, de culme a dispărțirii.”

Lirica basarabeană în perioada posbelică ia o altă întorsătură, diferită radical de ce din perioada interbelică. Dezastru postbelic a redus la zero, pentru basarabeni, chiar și extrem de modestele posibilități de apropiere și asimilare a nemuritoarelor pagini din literatura română, indispensabilă supraviețuirii spirituale. Valul care a trecut peste nume ilustre, nu a cruțat nici geniul eminescian, nici poezia lui Goga, nici proza lui Sadoveanu, urmărind strivirea tuturor personalităților de creație care simbolizau înălțarea unui neam.

“Restrîngerea acestui hiat urma zbuciumu care a durat ani buni, iar pentru unele-chiar decenii. Este inutil să reproducem etichetele care, din voia unor pretinși specialiști, însoțeau numele lui O.Goga, personalitatea politică contra dictorie, dar poet de certă valoare. Lumea satelor basarabene putea să-i îngîne în semisurdină “Cîntecele”, pe care le asimilau și generațiile creștere:

“Dorurile mele

N-au întruchipare,

Dorurile mele-s

Frunze pe cărare,

Spulberate și strivite

Frunze pe cărare”.

Este genul de romanță căruia i se atribuie calificativul de maghiaro-română “sfîșietor sentimentală, în gustul inteligenței celei mai rafinate a vremii”.

Anticipînd investigarea la nivel strict literar a influenței poeziei lui Goga în Basarabia postbelică, deși riscăm să alunecăm pe panta publicisticului, ne permitem în acest context doar un detaliu din biografia ex-premierului Mircea Druc. Îl considerăm un exemplu grăitor, căci, în fond, e vorba de un adolescent al timpului său. Un întreg pasaj se referă la admirația față de Goga:” Era Miecică în clasa a VII-a cînd a găsit în podul casei unui deportat o carte de poezii, fără coperți. “Uite ce hîrtie bună să fac o țigară!” exclamă un vecin. Dar băiatul a luat-o din colb și-a început să citească:

“De ce m-ați dus de lîngă voi,

De ce m-ați dus de-acasă …”

“Ce, ce citești tu, măi băiete, acolo, întrebă mama Ileana. “Păi asta eu o știu. Gheorghe, nu asta ne învăța doamna învățătoare pe noi” Și au început să cînte romanța:

“ La noi sunt codri verzi de brad

Și cîmpuri de mătase,

La noi atîția fluturi sunt

Și-atîta jale-n casă …”

Și Mircică a strîns cartea bună de răsucit țigări.

A păstrat-o și chear a purtat-o cu el. Mai tîrziu, a legat-o cu mîna lui. Cel mai mult l-au impresionat “Cîntecele fără țară”.

Mircea Druc face parte din generația care nu a a avut acces la opera lui Eminescu, dar a avut fericirea să-l afle pe Goga. Abia după ce terminase zece clase, s-a introdus Eminescu în școală, de aceea el obișnuia să spună că a crescut fără Eminescu, dar bine că a venit Goga la timp. Jalea ardelenilor din secolul trecut se mutase acum în sufletul basarabenilor și a bucovinenilor. Versurile lui Octavian Goga au fost pentru Mircea Druc plînsul unui popor vechi, care i-a marcat viața. Cu Goga a învățat o limbă română curată. Autorul cărții rezumă:” Dar Goga rămîne marea fascinație a lui Mircică, cel care și la facultate venise cu Octavian Goga în sîn …”

Pentru a închea trecerea în rezistă a acestei chestiuni, remarcăm că ulterior, cînd scrie un roman intitulat “Basarabia n-are Dumnezeu”, preferă ca motto un vers al lui O.Goga:

“ Eu sunt un mag de legea nouă,

Un biet nebun orbit de-o stea

Ce-am răsărit să v-aduc vouă

Poveștile din țara mea.”

În momentele dificile ale istoriei literaredin ultimile decenii, tema satului rămînea o permanență. Omagiind frumusețea simplă a traiului de la țară, scriitorii au putut găsi un cîmp de exprimare mai larg, propice utilizării uneltelor artei lor și aceasta este un punct al apropierii de Octavian Goga, cel care a tins să elaboreze monografia satului. Filiera ruralismului le este deschisă scriitorilor basarabeni și în perioada postbelică. Considerat păstrător al însăși ființei naționale, satul devine o realitate absolută. Nostalgica întrebare a lui O.Goga “ De ce m-ați dus de lîngă voi, / De ce m-ați dus de-acasă” a fost reactualizată de poeții basearabeni în totalități sfîșietoare, în doruri mistuitoare de întoarcere. Ca și în Ardealul veacurilor trecute, “ satul basarabean se identifică mai degrabă spațiul suferinței; iostoria îl terorizează din toate cele patru părți ale lumii, îl transformă într-un “nod” tragic.

Marcat de “fatum”, agresat de cizilizație, se ține însă de obiceiul pămîntului și supraviețuiește.”

Unul din scriitorii din această perioadă, care poartă convingerea de a fi ultimul poet “cu satu-n glas”, Ion Balduma își organizează tematic și estetic creația în registrul operei poetice a înaintașului transilvănean. Criticul M.Cimpoi interpretează rezultanta acțiunii ca “o cîntare a pătimirii noastre” în spiritul lui Goga. Și dacă la Ion Balduma veșmîntul poeziei îl iau “pasiunile seculare pline de revoltă ale țăranilor din Moldova”, să nu omitem conturul paralelei ardelene.

Axată pe ideea “țărănească”, îi aparține fără rezerve “cronica” satului moldovenesc de după război încoace. Sînt prezente aici personaje ca: moș Scridonuță, Eftimie al lui Zota, Turculeț, Cercel-țiganul, succesiune de personaje reliefată de O.Goga în mozaicul rustic din primele volume. Sugestive sunt numele celor care populează la Goga satul transilvănean: Dascălul, Dăscălița, Lăutarul, Ion Crîșmarul, Laie Chiorul “ cîntăreți în patru strune”. Ceea ce e comun în opera lui Goga și I.Bolduma, este faptul că satul apare ca o realitate cu multiple deschideri spre sufletul omenesc în istorie.

În mediul rural, în urma transformărilor cauzate de război, circula ades motivul înstrăinării. În aparență aceasta este oarecum diferit de cel a lui Goga, dar cercetîndu-i originile, putem găsi similitudini. Un exemplu relevat este cazul versurilor ce evocă înstrăinarea de satul copilăriei. Drama este cauzată de asemenea de dezrădăcinare. Și acest exemplu ni-l aduce Andrei Țurcanu, în studiul său “Martor ocular”:

“Cîte toamne-au lăcrimat,

Cîte ierni sau scuturat,

De mă-ntorc străin în sat

Drumul vechi înspre cîmpie

Nici nu știu unde să fie,

Nu-l mai văd de-atîta vie”(p.162)

Arhip Cibotarul propune soluția reîntoarcerii la baștină, înlăturând efectele dezrădăcinării. Realizarea acestei dorinți sugerează eventuala tensiune a dramatismului poetului care a părăsit mediul rural, devenind cetățean al orașului, persoană compătimită în versurile lui Goga:

“Voi n-aveți flori, nici cîntece, nici fluturi,

Căci soarele în țara voastră moare …”

(“ Cîntăreților de la oraș”)

Șaizeciștii basarabeni preiau de la predecesori, inclusiv de la O.Goga, el fiind o persoană notorie în poezie. Observăm prezența lui O.Goga în proza transnistreanului Vlad Ioviță. Nuvele “Un hectar de umbră pentru Sahara”, vizează impactul dezrădăcinării asupra unui fiu rătăcitor, care nu-și poate îndrepta destinul. Pînă și moartea, care îl găsește acasă, e marcată de prezența rușinoasă a străinilor. Mihai Cimpoi consemnează: ” Tema fundamentală a prozatorului Ioviță, ca și a literaturii basarabene în genere, este înstrăinarea, iar eroul principal este înstrăinatul, dezrădăcinatul, care, deși se întoarce la vatră, moare din cauza invaziei străinilor.”

Filonul creației lui Goga, se profilează și mai accentuat în continuare, în generația șaizeciștilor. Acest aspect al problemei îl ilustrează cartea lui Vatamanu “Atît de mult al pămîntului”. Cauza principală este că scriitorul a cunoscut înstrăinarea din fragedă copilărie, deoarece sîrma ghimpată în anii războiului, trecea chiar prin grădina casei părintești. La cumpăna dintre vremi și destine, Ion Vatamanu formulează răspunsul la întrebarea sfîntă în acel moment: Ce vor scriitorii Am putea interpreta aceasta ca un îndemn spre purificare. Cunoscuta chemare “Unire, Moldoveni”, trezește valorile neamului, aflat “pe jumătăți de plai”, dar unite de:

“Un clopot, un destin

Un Ștefan Voevod,

Cel Mare Domn Creștin,

Cel Mare Patriot”.

Această latură a istoricului este determinată de imaginea Mării Adunări Naționale.

Freamătul interior al mișcării populare răsuna împreună cu venirea mulțimilor de “pelerini” în capitală:

“Veniră să-ntrebe de grai și de drepturi,

Veniră pe jos spre a lor capitală

Cum vin reînviații din mormintele lor,

La Marea Adunare Națională”.

Imaginea mitico-biblică vine ca un plus de semnificație pentru a confirma ideea renașterii naționale. Marea Adunare este privită ca o șansă de ispășire a nadreptăților și nelegiuirilor. Comparațiile ascunse ale versurilor, parcă însoțesc mișcarea maselor în ziua lor de glorie, care speră:

“ Să plîngă, să rîdă și să se înfrățească.

O, Doamne, nu stinge lumina de august

Și ziua acea Moldovenească”.

Acest volum de versuri îl prezintă pe I.Vatamanu ca “un purtător de cuvînt al renașterii basarabenilor”, după cum îl numește M.Cimpoi. Și din creația lui Dumitru Matcovschi putem deprinde dorința de a intona o “cîntare a patimii noastre”, în versuri folclorice misionice, peste care se varsă lacrimile unui popor înstrăinat. Mihai Cimpoi, în prefața la cartea “Capul și Sabia “, semnată de D.Matcovschi în 1993, identifică existența unui substras biografic, bazat pe sentimente, de altfel, ca la Goga. “Inflexiunile versificării țin de ordinul baladescului, fiind dictat de vibrația dramatică interioară a autorului sub imperiul raționamentelor etice și estetice vădite de crezul lui civic.

Versul se arcuiește fără efort și artificii între imn și descîntec, între afirmație și negație, între strigăt mesianic și șoaptă lăuntrică , între lacrima exteriorizată și plînsul introvertit”.Poezia lui Matcovschi descrie aceleași circumstanțe ale dezrădăcinării, ca la Goga:

“Cel străin, că e străin,

M-a săpat la rădăcini…

Și cum ma săpat, mi-a spus

Că n-o să mai cresc în sus”.(p.13)

Față de trecut, D.Matcovschi manifestă pietate, aducînd în prim-plan versului său un erou, care ca și Goga, împarte cu toți greutățile destinului său:

“Ieșea Bătrînul domn din hram

Cu sfînta cruce ridicată

Și se ruga să fim un neam,

Să nu ne vindem niciodată”. (p.52)

Pulsațiile influienții lui O.Goga se remarcă și în cazul autorilor de o altă factură lirică, de exemplu G.Vieru. Pentru basarabeni dezrădăcinațiide identitatea lor, redobăndirea acesteia le era foarte necesară. Și aici vine G.Vieru cu versul său, izvorît dintr-o origine strămoșească. În opinia criticii, la acest autor “linba română este limba unui bocet general ca la Goga, un clopot prevestitor”.

Un capitol aparte în creația lui Vieru îl constituie poezia de inspirație națională și socială pe linia tradițională Eminescu –Alexandri-Coșbuc-Mateevici-Goga, o poezie –strigăt, cu mesaj liric ce cheamă la luptă. În “Glontele internaționalist” suferința e atît de copleșitoare încît egalează efectul jalei cu cel al glontelui:

“… Noi prin suferință

Eroi, martiri, profeți și sfinți suntem.

Din ea: din suferință-și ia ființa

Vecia-n care credem și căntăm”.

Poemul “sunt”evocă un final impresionant:

“Sunt pata ce de sînge, zisă

Republica Moldovenească,

Ce-n loc să frigă ucigașul,

Încearcă veșnic să-i vorbească”.

“Scrisoarea din Basarabia“ face apel la frați, încercînd o soluție a dureroasei înstrăinări:

Ca și la O.Goga elementul religios este prezent pentru a pune în lumină evenimentul:

“În raza candelei mereu

Sub care sufăr și creez

Noi ne unim cu Dumnezeu”.

De altfel, G.Vieru, ca poet mesianic, a reeditat, în anii 80-90, “experiența misionară” a preotului basarabean Alexei Mateevici și a ardeleanului O.Goga, fapt care a avut urmări asupra creației sale. Astfel construind imaginea păsării-mamă (“Pasărea”), G.Vieru, transcrie, de fapt, dorul lui Octavian Goga din “Ne cheamă pămîntul”.

Într-o comunicare despre forța integratoare a sacrului, cercetătorului literar Ana Bantoș remarca:”O imagine mai recentă ce se disprinde din poezia lui G.Vieru coincide cu pămîntul pe care Dumnezeu se întoarce acasă după ani de deportare în “ Siberii de gheață “.”

Grigore Vieru, folosind modelul liric al lui Goga, imprimă versurilor sale un stil “viguros și mesianic”. Trecînd peste viziunea mistică, scrierile lui Goga emană “sentimentul unei dureri reale”. Îndemnînd spre întoarcerea la sacru, G.Viereu invocă gestul reaperinderii candelei. Drama basarabenilor este narată în termeni caracteristici stării de frig. Pogorînd între pămînteni, Domnul de sus pare a fi vca și la Goga “un bătrîn din sînul colectivității, mai înțelept, mai bun, mai cu putere”.

Ca și la Goga, se pare că el nu-i chiar atotputernic și perfect, căci nu păoate învinge forțele răului care l-au exilat îmoreună cu nevinovatil popor în “siberii fără de sfîrșit”. Dar divinitatea își va însoți neamul pentru a înceraca să aline durerea ruperii de pămîntul natal. Atitudinrea de fraternitate din final este și un pretext pentru a aduce în prim plan un martor al suferințelor, la fel ca în poezia “Colindă” a lui O. Goga :

“Doamne, intră și-n a mea chilie

Și- amăndoi, răniți și înghețați,

Să ne-ncălzim cu bucurie

Unul lîngă altul ,ca doi frați.”

Versurile lui G. Vieru permit trecerea fiorului mesianic în poezia șaptezeciștilor basarabeni, avînd la bază modelul liric Goga.

Academicianul Eugen Simion consemnează ,referindu-se la N. Dabija : “Inevitabila notă patriotică și profetică din “Dreptul la eroare” indică opțiunea programatică pentru modelul liric Eminescu – Goga .”

Criticul circumscrie creația lui N. Dabija, influențată de teme sociale și patriotice, stilului “cunoscut de poezia română din epoca Goga.”

În volumul selectiv apărut la Chișinău în 1993, putem observa vraja sorbită din poezia lui Goga. În versurile sale, N. Dabija intuiește vibrațiile poetului transilvănean, astfel ca în ultimele volume poezia lui să fie apreciată de Mihai Cimpoi drept una “programatic mesianică”:

“În carte – suferință-i din belșug

Și totu-i așteptare milenară…”

“Țărani cu pielea friptă sub suman,

Țărance semănînd cu maica noastră,

Plîngeau de veacuri, fără de alean,

Doar s-a deschide-n ceruri o fereastră.”

Reprezentanta generației “ochiului al treilea”, Leonida Lari, urmează “Pașii Profetului”, dar nu ezită să se arunce în lupta pentru recunoașterea națională. În “Rugă de noapte” descoperim crezul poetic al poetei, plin de mesianicul inspirat din Goga:

“Ia-mi tot ce-mi surîde în cale,

Orice bucurii, rînd pe rînd,

Dar fă să se.ndrepte din șale

Poporul acest suferind.

Că-i vuie prin secole plînsul

Și sîngele-i volbură mări…”

În concluzie putem menționa faptul că modelul liric O. Goga a avut în spațiul basarabean urmași demni, “care s-au aplecat la sorgintea generoasă pe parcursul a proape întregului secol XX. Se pare că generație după generație, în căutarea posibilităților de exprimare, este împinsă în zona limitrofă modelului Goga, care îndreptățește așteptările. ”

Bibliografie

Balan-Dodu, I.Prefață // O.Goga, opere, Ch. , Știința-1994, p.38

Bantoș, Ana. Forța integratoare a sacrului. // Limba romînă nr.1 (125) – Chișinău, 1996, p.85.

Basarabia Literară. Supliment al zuiarului Basarabia, an. 1, nr.7,11, mai, 1942

Botezatu, E. O. Goga – poet al jalei și al revoltei // L. Română, nr. 3-4, 1997., p.112.

Călinescu, G, Istoria literaturii române de la origini pînă la prezent, București, Ed. Minerva, 1986, p.611.

Cimpoi Mihai. O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia –Chișinău, 1996, p.216.

Cimpoi, Mihail. Studiul introductiv. //Darie, Alexandru. Mireasa de peste Prut. (Antologie de lirică basarabeană ) 1936-1944-București, 1944, p.7

D. Bălan, I. Prefață // O. Goga .Opere – Chișinău, Știința, 1994, p.45

Dodu- Bălan, I. Prefață // O. Goga, Opere – Chișinău, Știința, 1994, p. 47.

Ghibu, Onisifor. De la Basarabia rusească la Basarabia românească. Vol. I – Cluj, 1926, p.LXXXI.

Goga, Octavian. Muștarul care fierbe – București, 1927, p. 7

Haneș-V., Petre. Prefață // Mateevici, Alexei. Poezii – București, 1926,

Harea, Vasile, Basarabia pe drumul Unirii. Amintiri și comentarii – Iași, 1995, p-31.

Imbrăileanu G., Scriitori români și străini, vol. II – București, 1968, p.

Lovicescu E, Memorii (1900-1916) // Cugetarea,1930, p.118-124

Maiorescu, T, Poeziile lui Goga // Critice, vol. III, București 1897, p. 308

Manu, Emil, sinteze folclorice în poezia lui O.Goga // Izvoare folclorice și creație originală: M.Sadoveanu, O.Goga, G.Galaction, I.Pilat, L.Blaga, V.Voiculescu – Buc., 1970

Micu. D, // Istoria literaturii române 1964, vol. I (1900 – 1918), p. 132.

Munteanu, R, Permanențe ale poeziei românești –Buc., Casa Editorială ODEON,1996

Natura în poezia românească, București – 1996, Ed. Humanitas, p. 108-118

O.Goga și ritualul tradițional // Pop, I, Recapitulări…, p.11.

Octavian Goga prefață // I.Pop – Reteganu, Poveștiri – Sibiu, 1983

Papadima, Ovidiu Neam, sat, oraș în poezia lui O.Goga // Revista fundațiilor IX, nr. 9-10, 1942, p. 61.

Patrichi Viorel, Mircea Druc sau luptat cu ultimul imperiu-București, 1998, p.96.

Pelivan, Ioan ; Nitreanu, Nicolae; Nitreanu Victor. Moldova. Pagini de istorie. Documente. Studii, în 11 volume, vol. 8 – București 1978, p. 38.

Pelivan, Ioan ; Nitreanu, Nicolae; Nitreanu Victor. Moldova. Pagini de istorie. Documente. Mărturii. Studii., în 11 volume, vol. 8 – București 1978, p. 39.

Pop, I, Octavian Goga și ritualul tradiționalist // Recapitulări, Buc … p.11.

Simion, Eugen. Scriitori români de azi. Vol. 4 – Bucerești – Chișinău, 1998, , p. 229.

Stere, Constantin. Cîntarea pătimirii noastre // Stere, C. În viață, în literatură. Cartea a cincea – Chișinău , 1991, p. 70-71.

Surugiu – Negrei, D. O. Goga și fenomenul literar basarabean – Chișinău, Ed. Prut Internațional, 2003, p. 6.

Șerban, Ion Vasile prefață O.Goga “Poezii”, Buc.1980, Ed.Albatros.