Substitutiile Fideicomisare
Introducere
Capitolul 1
Noțiuni introductive. Reglementare contractului de donație
1.1. Noțiuni introductive
1.2. Interpretarea contractului de donație
1.3. Caracterele contractului de donație
Capitolul 2
Condiții de fond pentru validitatea contractului de donație
2.1. Capacitatea în materia contractului de donație
2.2. Incapacități de a dispune prin donații
2.3. Incapacități de a primi prin donație
2.4. Incapacități referitoare la donațiile oferite partidelor politice
2.5. Consimțământul
2.6. Obiectul contractului de donație
2.7. Achiziționarea de către stat prin donație de terenuri care vor fi incluse în categoria de
terenuri forestiere în proprietatea publică a statului
2.8 Cauza în contractul de donație
Capitolul 3
Condiții de formă ale contractului de donație
3.1. Obligativitatea încheierii contractului de donație în formă autentică
3.2. Opozabilitatea față de terți a contractului de donație
Capitolul 4
Substituțiile fideicomisare. Liberalități reziduale. Revizuirea condițiilor și sarcinilor
4.1. Reglementare. Condiții
4.2. Efectele substituției fideicomisare
4.3. Ineficacitatea substituției fideicomisare
4.4. Liberalități reziduale
4.5. Revizuirea condițiilor și sarcinilor
Capitolul 5
Principiul irevocabilității donației. Clauze. Revocarea contractului
5.1. Clauze incompatibile cu principiul irevocabilității donațiilor
5.2. Clauze permise în contractul de donație
5.2.1. Valabilitatea clauzei de reîntoarcere convențională
5.3. Cazuri legale de revocare a donațiilor
5.3.1. Revocarea pentru ingratitudine
5.3.2. Revocarea pentru neexecutarea sarcinii
5.3.3. Revocarea donațiilor dintre soți
Capitolul 6
Tipuri de donații. Efecte
6.1. Donațiile deghizate
6.2. Donațiile indirecte
6.3. Darul manual
6.4. Donația reprezentând o cesiune de creanță
6.5. Donațiile de organe, celule și țesuturi umane
6.6. Efectele contractului de donație
Concluzii
Bibliografie
Listă de abrevieri
art. articol
alin. alineat
C. civ. Codul Civil
Ed. Editura
H.G. Hotărâre de Guvern
lit. literă
M. Of. Monitorul Oficial
nr. număr
op.cit. operă citată
O.U.G Ordonanța de Urgență a Guvernului
p. pagină
Trib. Tribunal
Vol. volum
Introducere
Pentru lucrarea de licență am ales ca temă „contractul de donație”, fiind structurată în șase capitole, fiecare abordând aspecte relevante cu titlul ales. Nu de multe ori s-a ajuns la opinia unui gânditor al literaturii de specialitate, Antoine Loysel, care spunea că „cine o să dăruiască în timpul vieții, precis o să regrete mai târziu”.
De la această premisă, donația este un act juridic sui-generis, caracterizat astfel în special, prin inegalitatea dintre prestațiile părților. Deși se acceptă unanim că donația este un contract, Codul civil o reglementează ca liberalitate, alături de testament, și nu în titlul rezervat diferitelor contracte speciale.
Donația este contractul prin care se transferă, gratuit și irevocabil, un drept real sau de creanță de la donator la donatar.
În contractul de donație, donatorul își manifestă intenția liberală prin care își micșorează propriul patrimoniu, fără a urmări să primească ceva în schimb.
În condițiile actului civil (art. 984 alin. 1), liberalitatea este un act juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane.
Astfel, codul civil mai statuează că nu se pot face liberalități decât prin donație sau prin legat cuprins în testament. La cele doua în doctrina recentă se mai adaugă și mecenatul.
Capitolul 1
Noțiuni introductive. Reglementarea contractului de donație
Noțiuni introductive
În literatura de specialitate anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, contractul de donație este definit ca fiind un contract solemn, unilateral și cu titlu gratuit prin care una dintre părți, numită donator, cu intenție liberală își micșorează în mod actual și irevocabil patrimoniul său cu un drept (real sau de creanță), mărind patrimoniul celeilalte părți, numită donatar, cu același drept, fără a urmări să primească ceva în schimb.
O precizare, care se impune a fi reliefată, este aceea că, contractul de donație, deși este un contract translativ de proprietate, nu este inclus după intrarea în vigoare a noului Cod civil, în categoria contractelor speciale, prevăzute prin Titlul IX, ci, donația, fiind o liberalitate, legiuitorul a preferat ca acest tip de contract să fie reglementat în Titlul III („Liberalitățile”).
În accepțiunea noului Cod civil, donația este definită prin art. 985 ca fiind contractul prin care, cu intenția de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părți, numită donatar.
Din conținutul acestei dispoziții legale, rezultă faptul că donația este o liberalitate, astfel cum aceasta este definită prin art. 984 C. civ., respectiv, aceasta fiind un act juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane. Nu se pot face liberalități, decât prin donație sau prin legat cuprins în testament.
Totodată, din conținutul conceptualizării legale a „contractului de donației” și a conceptului de „liberalitate”, se pot desprinde și deosebirile contractului de donație, față de alte tipuri de contracte. Astfel, donația fiind o liberalitate cu titlu gratuit, se deosebește de contractele dezinteresate (comodatul, mandatul sau depozitul cu titlu gratuit), prin care nu se micșorează patrimoniul celui care procură altuia un folos, motiv pentru care aceste contracte dezinteresate nu sunt supuse regulilor de fond și de formă prevăzute pentru donații.
Rezultă, așadar, că ceea ce caracterizează donația este elementul animus donandi, adică faptul că, transmiterea de către donator a dreptului asupra bunului către donatar, se face cu intenția de a-1 gratifica pe donatar, deci fără a primi ceva în schimb.
1.2. Interpretarea contractului de donație
După cum se poate constata din economia dispozițiilor noului Cod civil privitoare la liberalități și contractul de donație, acesta nu conține dispoziții legale exprese privitoare la interpretarea contractului de donație. în consecință, vor deveni incidente și în materia interpretării contractului de donație, regulile generale de interpretare a contractului prevăzute prin art. 1.266-1.269 C. civ.
În materia contractului de donație, pe lângă regulile generale de interpretare a contractului, interpretarea se impune în situația în care nu există certitudinea că părțile au încheiat un contract de donație, interpretarea, fiind, așadar, necesară, pentru calificarea contractului (donație sau alt tip de contract, de exemplu, contract de întreținere, contract de locațiune etc).
Dacă nu există certitudinea că părțile au încheiat un contract de donație, ci un contract cu titlu oneros, interpretarea se face după regulile care guvernează actele cu titlu oneros.
De asemenea, după cum s-a afirmat în literatura de specialitate, anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, nici premiile sau cadourile ori recompensele oferite (în scopuri publicitare) de un comerciant (profesionist, în accepțiunea noului Cod civil – n.n., O.P.] clienților nu constituie donații, nefiind făcute animus donandi, întrucât, în activitatea sa profesională, comerciantul (profesionistul – n.n., O.P.) nu poate fi generos. Nici operele de binefacere nu urmează regulile prevăzute pentru donații.
1.3. Caracterele contractului de donație
Din definiția contractului de donație statuată prin art. 985 C. civ., și din definiția consacrată pe cale doctrinară, mai sus expusă, pot fi desprinse și caracterele principale ale contractului de donație, după cum urmează:
a) este un contract cu titlu gratuit, prin care un bun se transmite fără plată de la o persoană numită donator la o altă persoană numită donatar. Totuși, contractul de donație poate avea caracter oneros, în cazul donației cu sarcini, caz în care, caracterul oneros al donației operează numai în limitele valorii sarcinii. Într-o atare ipoteză, după cum vom remarca, donația nu mai este unilaterală, ci, implicând obligații ambelor părți, în limitele sarcinii, donația devine sinalagmatică;
b) contractul de donație este o liberalitate, întrucât, prin efectul acesteia, are loc o micșorare a patrimoniului donatorului cu bunul donat și mărirea patrimoniului donatarului;
c) ca și orice contract, implică acordul de voință al celor două părți, respectiv, pe de o parte, voința donatorului de a transmite bunul donatarului, animus donandi, iar, pe de altă parte, voința donatarului de a accepta bunul donat;
d) este un contract cu titlu unilateral, deoarece, instituie obligații doar în sarcina donatorului. în principiu, donatarul nu își asumă nicio obligație, cu excepția unei obligații morale de recunoștință față de donator;
e) donația este, în principiu, un contract translativ de proprietate. Ceea ce caracterizează donația este faptul că transmiterea proprietății bunului donat de către donator se face animus donandi, adică cu intenția de a gratifica pe donatar. De asemenea, spre deosebire de contractele sinalagmatice prin care cauza fiecărei obligații a părților o constituie executarea prestației de către cealaltă parte, în contractul de donație, ca de altfel, în cazul tuturor contractelor cu titlu gratuit, cauza celui care dispune, adică donatorul, constă în intenția de a gratifica donatarul, adică de a-i mări patrimoniul acestuia, fără a primi nimic în schimb de la donatar. Deși, în principiu, în cazul contractului de donație, transferul dreptului de proprietate are loc, din momentul încheierii contractului, dacă acest moment coincide cu momentul autentificării contractului, este posibil ca, părțile să amâne transferul proprietății asupra bunului donat la un alt moment. În cazul darului manual, întrucât acesta este exceptat de la încheierea donației în formă autentică, și, în considerarea faptului că donația sub forma darului manual este un contract real, care implică pe lângă acordul de voință al părților și tradițiunea (predarea] bunului la momentul încheierii contractului amânarea transferului dreptului de proprietate în cazul darului manual nu este posibilă;
f) donația este un contract solemn, prin derogare de la principiul consensualismului, ceea ce rezultă expres din conținutul art. 1.011 C. civ., în sensul căruia, donația se încheie prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute. Nu sunt supuse formei autentice, donațiile indirecte, cele deghizate și darurile manuale. De asemenea, prin dispozițiile art. 1.014 C. civ., se instituie obligativitatea formei autentice și în ipoteza promisiunii de donație. Totodată, cerința îndeplinirii formei autentice se impune și în privința ofertei de donație, cât și acceptarea acesteia;
g) contractul de donație este, în principiu, irevocabil, ceea ce impune ca, donatorul, după încheierea contractului de donație, nu mai poate reveni asupra manifestării sale de voință, iar revocarea donației, nu poate interveni decât în cazurile prevăzute de lege.
Acest caracter al contractului de donație se impune în considerarea faptului că, a permite revocarea să aibă loc oricând la inițiativa exclusivă a donatorului, înseamnă a-1 determina pe donatar să se afle într-o permanentă incertitudine.
Capitolul 2
Condiții de fond pentru validitatea contractului de donație
Fiind, în esență, un contract, donația trebuie să îndeplinească toate condițiile de fond prevăzute pentru validitatea oricărui contract, prin art. 1.179 C. civ., precum și condițiile de formă, prevăzute, de asemenea, expres prin dispozițiile Codului civil.
Dar, în afara acestor condiții de validitate ale contractului de donație, noul Cod civil, prin art. 993 instituie drept condiție de validitate a contractului de donație, interdicția substituțiilor fideicomisare, decât iei în formă autentică, și, în considerarea faptului că donația sub forma darului manual este un contract real, care implică pe lângă acordul de voință al părților și tradițiunea (predarea] bunului la momentul încheierii contractului amânarea transferului dreptului de proprietate în cazul darului manual nu este posibilă;
f) donația este un contract solemn, prin derogare de la principiul consensualismului, ceea ce rezultă expres din conținutul art. 1.011 C. civ., în sensul căruia, donația se încheie prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute. Nu sunt supuse formei autentice, donațiile indirecte, cele deghizate și darurile manuale. De asemenea, prin dispozițiile art. 1.014 C. civ., se instituie obligativitatea formei autentice și în ipoteza promisiunii de donație. Totodată, cerința îndeplinirii formei autentice se impune și în privința ofertei de donație, cât și acceptarea acesteia;
g) contractul de donație este, în principiu, irevocabil, ceea ce impune ca, donatorul, după încheierea contractului de donație, nu mai poate reveni asupra manifestării sale de voință, iar revocarea donației, nu poate interveni decât în cazurile prevăzute de lege.
Acest caracter al contractului de donație se impune în considerarea faptului că, a permite revocarea să aibă loc oricând la inițiativa exclusivă a donatorului, înseamnă a-1 determina pe donatar să se afle într-o permanentă incertitudine.
Capitolul 2
Condiții de fond pentru validitatea contractului de donație
Fiind, în esență, un contract, donația trebuie să îndeplinească toate condițiile de fond prevăzute pentru validitatea oricărui contract, prin art. 1.179 C. civ., precum și condițiile de formă, prevăzute, de asemenea, expres prin dispozițiile Codului civil.
Dar, în afara acestor condiții de validitate ale contractului de donație, noul Cod civil, prin art. 993 instituie drept condiție de validitate a contractului de donație, interdicția substituțiilor fideicomisare, decât în cazurile prevăzute de lege, cazuri în care aceste substituții vor produce efecte juridice.
De asemenea, tot în categoria condițiilor de validitate a contractului de donație se include și interdicția ca donația să cuprindă clauze incompatibile cu principiul irevocabilității donațiilor, astfel cum acestea sunt prevăzute prin art. 1.015 C. civ., precum și cerința ca bunurile mobile care constituie obiectul donației să fie enumerate și evaluate într-un înscris, chiar sub semnătură privată, sub sancțiunea nulității absolute a donației.
2.1. Capacitatea în materia contractului de donație
După cum se poate constata din conținutul dispozițiilor Titlului III al noului Cod civil (intitulat „Liberalitați"), Secțiunea a 2-a („Capacitatea în materie de liberalitați"), noul Cod civil consacră dispoziții legale exprese în materia capacității privitoare la liberalitați, dispoziții derogatorii de la regulile generale. Principiul potrivit căruia în materia tuturor contractelor capacitatea este regula, iar incapacitățile constituie excepția, funcționează și în materia contractului de donație.
Se impune, de asemenea, precizarea că, potrivit principiilor generale ale dreptului, excepțiile nu pot fi prezumate, ele trebuind să fie expres prevăzute de lege și fiind de strictă interpretare și aplicare.
Sub acest aspect, în materia capacității de folosință, dispozițiile art. 987 C. civ., statuează că „orice persoană poate face și primi liberalitați, cu respectarea regulilor privind capacitatea. în continuare, prin dispozițiile alin. (2)-(4) ale aceluiași articol, sunt enumerate condițiile pe care trebuie să le îndeplinească capacitatea în materia liberalităților, incluzând în aceasta donațiile și testamentul.
Astfel, din aceste dispoziții legale, rezultă următoarele condiții pe care trebuie să le îndeplinească capacitatea în materie de liberalitați, în care se include, evident, și donația, după cum urmează:
– condiția capacității de a dispune prin liberalitați trebuie îndeplinită la data la care dispunătorul își exprimă consimțământul.
Referitor la această condiție, din conținutul art. 1.013 C. civ., se poate desprinde concluzia că momentul de la care se poate aprecia dacă donația a fost făcută de o persoană capabilă sau de una incapabilă se stabilește diferit, după cum oferta de donație și acceptarea se face printr-un act unic sau prin diferite acte decalate în timp. Astfel, în primul caz, al actului unic, momentul nu poate fi decât acela al încheierii actului în forma prevăzută de lege. În cea de-a doua ipoteză, când donația se încheie prin acte separate (între absenți), după cum s-a remarcat în literatura de specialitate din perioada de incidență a vechiului Cod civil (art. 814), opinii care își găsesc incidență și după intrarea în vigoare a noului Cod civil, donatorul trebuie să fie capabil în momentul facerii ofertei (când își manifestă voința de a dona), în momentul acceptării ei de către donatar (când se realizează acordul de voințe) și în momentul comunicării actului de receptare, căci donația produce efecte numai din acest moment.
În acest sens, dispozițiile art. 1.013 NCC, statuează că, „oferta de donație poate fi revocată cât timp ofertantul (donatorul – n.n., O.P.) nu a luat cunoștință de acceptarea destinatarului (donatarului – n.n., O.P.)", dispoziții din care rezultă că donatorul trebuie să fie capabil, atât în momentul ofertei de a contracta, cât și în momentul acceptării ofertei de către donatar. De asemenea, oferta nu mai poate fi acceptată după decesul destinatarului ei (donatarului – n.n., O.P.), iar, în ipoteza apariției decesului sau incapacității ofertantului (donatorului – n.n., O.P.), acceptarea ofertei devine caducă;
– condiția capacității de a primi o donație trebuie îndeplinită la data la care donatarul acceptă donația. O atare condiție rezultă, de asemenea, și este aplicabilă și în privința ofertei de a contra și a acceptării donației, formând materia formării contractului, prevăzută prin art. 1.013 C. tiv., care deși face referire la revocarea unei oferte de donație, arată că revocarea unei oferte de donație poate avea loc doar cât timp ofertantul nu a luat cunoștință de acceptarea destinatarului, deci, revocarea nu poate fi dispusă după ce a avut loc întâlnirea concordantă a ofertei de a contracta cu cea de acceptare a ofertei, chiar dacă acceptarea ofertei de a contracta nu se realizează în același timp.
Rezultă, așadar, că această condiție a capacității este îndeplinită la data la care donatarul acceptă oferta de donație, chiar dacă acceptarea ofertei de donație nu se realizează în același moment, ci la o dată stabilită ulterior;
– întrucât, noul Cod civil, cuprinde dispoziții referitoare la capacitatea de folosință în materie de liberalități care se raportează la momentul formării contractului, deci, prin raportare la momentul ofertei de a contracta și momentul acceptării ofertei de către destinatarul ofertei, prin dispozițiile alin. (2) și (3) ale art. 1013 C. civ., sunt reglementate condițiile în care poate fi acceptată oferta de donație făcută unei persoane lipsite de capacitate de exercițiu, și, respectiv, oferta de donație făcută unei persoane cu capacitate de exercițiu restrânsă. Astfel, în prima ipoteză a ofertei de donație făcută unei persoane lipsite de capacitate de exercițiu, pentru ca o astfel de ofertă să fie valabilă, este necesar ca ea să fie acceptată de către reprezentantul legal al acestei persoane lipsite de capacitate de exercițiu. În cea de-a doua ipoteză a ofertei de a dona făcută unei persoane cu capacitate de exercițiu restrânsă, oferta de donație, pentru a fi valabilă, trebuie să fie acceptată de către aceasta, cu încuviințarea ocrotitorului legal, deși dispozițiile art. 1.013, alin. (4) C. civ., folosesc, în mod neinspirat în conținutul normei legale sintagma „poate fi acceptată…".
2.2. Incapacități de a dispune prin donații
Deoarece, contractul de donație reprezintă pentru donator un act de dispoziție prin care acesta dispune asupra patrimoniului său, legea a prevăzut anumite incapacități de a dispune și de a primi în privința numitor persoane, în considerarea ocrotirii intereselor patrimoniale ale acestor persoane.
Astfel, din economia dispozițiilor Codului civil, se desprinde concluzia că, în privința incapacităților de dispune prin donație, sunt instituite incapacități având la bază lipsa capacității depline de exercițiu a dispunătorului, cât și incapacități speciale de a dispune prin donație în privința anumitor categorii de persoane.
a) Incapacități vizând lipsa capacității depline de exercițiu a dispunătorului (donatorului)
Potrivit art. 988 C. civ., cel lipsit de capacitate de exercițiu sau având capacitate de exercițiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalități, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.
Din conținutul acestei dispoziții legale rezultă că persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, care potrivit art. 43 C. civ. sunt minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și interzisul judecătoresc, precum și persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă, adică minorul care a împlinit vârsta de 14 ani (art. 41) nu pot dispune prin donații în nici un fel, nici personal, nici prin reprezentanții lor legali – tutori sau părinți – și nici chiar cu acordul autorității tutelare.
O atare interdicție a minorilor care a împlinit vârsta de 14 ani, având deci capacitate de exercițiu restrânsă, de a dispune prin donații este consacrată expres prin art. 146 alin. (3) C. civ., în sensul căruia „minorul nu poate să facă donații, altele decât darurile obișnuite potrivit stării Iui materiale, și nici să garanteze obligația altuia". Prin alin. (4) al art. 146 este instituită sancțiunea încălcării interdicției minorului care a împlinit vârsta de 14 ani de a face donații, actele făcute cu încălcarea acestei dispoziții legale fiind anulabile, sancțiunea fiind deci, nulitatea relativă, întrucât prin aceste acte se protejează interesul personal al minorului.
În schimb, după cum rezultă din conținutul art. 1.013 C. civ., care conține dispoziții referitoare la oferta de donație și acceptarea donației, minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, deci lipsiți de capacitate de exercițiu, precum și minorii care au împlinit vârsta de 14 ani, deci cu capacitate restrânsă de exercițiu, pot primi donații, dar, în condițiile instituite prin alin. (3) și (4) ale art. 1.013 C. civ.
Mai mult, incapacitatea minorului de a dona, sub sancțiunea nulității relative, în favoarea celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit descărcare pentru gestiunea sa de la instanța de tutelă, se prelungește, potrivit art. 988 alin. (2) C. civ., chiar după dobândirea capacității depline de exercițiu a minorului. Se exceptează situația în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului.
Cu referire la excepțiile la care face trimitere art. 988 alin. (1) C. civ., respectiv la cazurile legale prin care cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă poate dispune de bunurile sale prin liberalități, este vorba despre actele pe care minorul lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă le poate face singur, fără încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui, respectiv este vorba despre acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum și acte de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la data încheierii lor.
În privința minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, prin excepție, legiuitorul precizează expres prin art. 146 alin. (3) că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate face donații sub forma unor daruri obișnuite potrivit stării lui obișnuite.
Toate celelalte acte făcute de persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin. (3) și art. 43 alin. (3), precum și actele făcute de tutore fără autorizarea instanței de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt lovite de nulitate relativă chiar fără dovedirea unui prejudiciu.
Rezultă, așadar, că, în condițiile art. 41 alin. (3) și art. 43 alin. (3) C. civ., minorii și interzișii judecătorești pot încheia singuri donații de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor.
De asemenea, deși interzisul judecătoresc nu poate dispune prin donație, dispozițiile art. 175 C. civ., acordă posibilitatea gratificării descendenților interzisului judecătoresc, în sensul că, din bunurile celui pus sub interdicție judecătorească, descendenții acestuia pot fi gratificați de către tutore, cu avizul consiliului de familie și cu autorizarea instanței de tutelă, fără însă să se dea scutire de raport.
b) Potrivit art. 989 alin. (1), coroborat cu art. 989 alin. (3) C. civ., sub sancțiunea nulității absolute, dispunătorul (donatorul), și nu un terț, trebuie să determine beneficiarul liberalității, ori cel puțin să prevadă criteriile pe baza cărora acest beneficiar să poată fi determinat la data la care liberalitatea produce efecte juridice. Cu toate acestea, dispozițiile art. 989 alin. (4) prevăd faptul că este valabilă liberalitatea făcută unei persoane desemnate de dispunător, cu o sarcină în favoarea unei persoane alese fie de gratificat, fie de un terț desemnat, la rândul său, tot de către dispunător.
Din conținutul acestei dispoziții legale, rezultă faptul că este vorba despre o donație cu sarcini, în care liberalitatea este făcută unei persoane desemnate de către dispunător, iar sarcina este instituită de către dispunător în favoarea unei persoane care poate fi aleasă, fie de către gratificat (donatar), sau de către o terță persoană, care la rândul ei a fost desemnată tot de către dispunător. Rezultă, așadar, că în această ipoteză, liberalitatea este făcută de către dispunător, dar, dispunătorul putând el determina, terța persoană în favoarea căreia se va institui sarcina, dacă, evident, gratificatul nu a ales el persoana în favoarea căreia dispunătorul va institui sarcina.
c) Potrivit art. 144 alin. (1) C. civ., tutorele, nu poate, în numele minorului să facă donații și nici să garanteze obligațiile acestuia. Fac excepție, darurile obișnuite potrivite cu starea materială a minorului. De asemenea, tutorele nu poate, fără avizul consiliului de familie și autorizarea instanței de tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, să renunțe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum și să încheie în mod valabil orice alte acte ce depășesc dreptul de administrare.
Prin excepție, dispozițiile art. 144 alin. [4] C. civ. statuează că tutorele poate înstrăina (deci și sub forma unei donații), fără avizul consiliului de familie și fără autorizarea instanței de tutelă, bunurile supuse pieirii, alterării ori deprecierii, degradării, precum și cele nefolositoare pentru minor.
2.3. Incapacități de a primi prin donație
1. Nu au capacitatea de a primi prin donație în mod direct persoanele care nu există la data întocmirii liberalității, astfel de persoane, potrivit art. 989 alin. (2) C. civ., pot beneficia de liberalitate dacă este făcută în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina pentru aceasta de a transmite beneficiarului obiectul liberalității îndată ce va fi posibil.
Spre deosebire de prevederile vechiului Cod civil [art. 808 alin. (1)] care stipulau că este capabil a primi prin donațiune între vii oricine este conceput în momentul donațiunii, prevederile noului Cod civil se referă la persoane care nu există la data întocmirii liberalității.
Sub acest aspect, dispoziția legală instituită prin art. 989 alin. (2) C. civ., vizează capacitatea de folosință a persoanei de a dobândi liberalități, aceasta fiind, în accepțiunea art. 34 NCC, „aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile. Capacitatea de folosință începe la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia. Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu. Dispozițiile art. 412 referitoare la timpul legal al concepțiunii sunt aplicabile".
Pornind de la aceste dispoziții ale noului Cod civil în materia capacității de folosință, raportate la dispozițiile speciale din noul Cod civil privitoare la capacitatea în materie de liberalități, apreciem că textul legal vizează persoanele concepute ale căror drepturi sunt recunoscute de la concepțiune, dar condiționat de nașterea vie a copilului.
Desigur că poate exista posibilitatea ca un copil să fie conceput, dar să nu se nască viu, context în care valabilitatea donației care, prin ipoteză este făcută după concepție, dar înainte de naștere, se va aprecia în raport de nașterea persoanei concepute ca fiind vie sau moartă.
Persoanele care nu există (adică neconcepute) pot fi deci, în accepțiunea art. 989 alin. (2) C. civ., gratificate indirect printr-o liberalitate cu sarcini făcută unei terțe persoane capabile, care are, la rândul ei, sarcina de a transmite beneficiarului obiectul liberalității, îndată ce va fi posibil.
Se observă faptul că legiuitorul folosește în privința transmiterii de către terța persoană capabilă a obiectului liberalitătii către beneficiarul acesteia, sintagma „îndată", context în care apreciem că, persoana capabilă (terța persoană) căreia i s-a făcut donația cu sarcini, va trebui să transmită beneficiarului (adică persoanei care la data întocmirii liberalitătii nu exista) obiectul liberalitătii după nașterea acestuia.
2. Deși noul Cod civil nu conține o prevedere expresă, nu au, în principiu, capacitatea de a primi prin donație organizațiile care nu au dobândit personalitate juridică.
O atare concluzie derivă din prevederile art. 205 C. civ., în sensul cărora, persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi și obligații de la data înregistrării lor. Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi și obligații, după caz, potrivit art. 194, de la data actului de înființare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricăror alte cerințe prevăzute de lege. În sensul art. 200 C. civ., prin înregistrare se înțelege înscrierea, înmatricularea sau, după caz, orice altă formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii personalității juridice sau al luării în evidență a persoanelor juridice legal înființate, după caz.
Deși, în principiu, persoanele juridice supuse înregistrării dobândesc drepturi și obligații de la data înregistrării lor, în forma prevăzută de art. 200 alin. (2), în materia liberalităților, dispozițiile art. 208 C. civ., instituie excepția de la regula prevăzută prin art. 205 alin. (3) C. civ., în sensul că, dacă prin lege nu se prevede altfel, orice persoană juridică poate primi liberalități în condițiile dreptului comun, de la data actului de înființare (deci nu de la data înscrierii sau înmatriculării, ci, chiar în cursul constituirii) sau, în cazul fundațiilor testamentare, din momentul deschiderii moștenirii testatorului, chiar și în cazul în care liberalitățile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod legal.
În acest context, dispozițiile art. 205 alin. (4) C. civ. prevăd faptul că, fondatorii, asociații, reprezentanții și orice alte persoane care au lucrat în numele unei persoane juridice în curs de constituire răspund nelimitat și solidar față de terți pentru actele juridice încheiate în contul acesteia, în afară de cazul în care persoana juridică nou-creată, după ce a dobândit personalitate juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridice încă de la data încheierii lor și produc efecte depline.
Desigur că după dobândirea personalității juridice, persoana juridică poate primi donații, dar, cu respectarea principiului specialității capacității de folosință, consacrat prin art. 206 C. civ., în sensul căruia, persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice.
Sub acest aspect, în privința societăților comerciale care nu sunt înființate prin acte de putere ale statului sau ale autorităților deliberative constituite la nivelul unităților administrativ-teritoriale și care sunt cu capital majoritar de stat sau al unităților administrativ-teritoriale, fiind vorba despre societăți comerciale înființate în condițiile Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale donația oferită acestor societăți comerciale, poate avea drept scop, în cazul aflării în dificultate financiară a acestor societăți, majorarea capitalului social, o astfel de donație având drept scop majorarea capitalului social trebuind să fie aprobată în condițiile art. 113 lit. f) din Legea nr. 31/1990 de către adunarea generală extraordinară a acționarilor societăți.
În ceea ce privește acceptarea donațiilor făcute altor persoane juridice, decât cele înființate în condițiile Legii nr. 31/1990, cum sunt, spre exemplu, donațiile oferite baroului de avocați sau Uniunii avocaților, ca persoane juridice, astfel de donații se acceptă de consiliul baroului sau de către comisia permanentă a Uniunii, potrivit Legii nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat.
3. Cetățenii străini și apatrizi nu pot primi donații având ca obiect dreptul de proprietate asupra terenurilor, potrivit art. 44 alin. (2) teza a II-a din Constituția republicată, decât în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală.
O atare concluzie privitoare la aplicabilitatea dispozițiilor art. art. 44 alin. (2) teza a II-a din Constituția republicată și în materia donațiilor de terenuri în favoarea cetățenilor străini și a apatrizilor, derivă din faptul că, în condițiile textului constituțional, dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi poate avea loc, în condițiile acestui text, doar prin acte între vii, printre care se numără și donația.
Din analiza textului constituțional mai sus expus, rezultă faptul că, cetățenii străini și apatrizi pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, inclusiv prin donație doar în condițiile statuate prin textul constituțional, mai sus expuse, deci nu de la momentul intrării în vigoare a Constituției revizuite, în timp ce dobândirea de către cetățenii străini și apatrizi, a dreptului de proprietate asupra terenurilor, prin moștenire legală, operează de la data intrării în vigoare a Constituției revizuite prin care s-a instituit această posibilitate a cetățenilor străini și apatrizilor.
Sancțiunea nerespectării interdicției cetățenilor străini și a apatrizilor de a dobândi terenuri în România cu nerespectarea textului constituțional, se sancționează cu nulitatea absolută, fiind vorba despre o interdicție consacrată la nivel constituțional.
În aplicarea textului constituțional, legea organică la care trimite acest text, este Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi și de către persoanele juridice străine, intrată în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană, dar care cuprinde unele situații tranzitorii, în privința dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, în concordanță cu Anexa nr. VII a Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, respectiv, legea reglementează pentru cetățeanul unui stat membru al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European un termen de 7 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană, în privința dobândirii terenurilor agricole, pădurilor și terenurilor forestiere, precum și un termen de 5 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană, în privința dobândirii terenurilor pentru reședințe secundare, respectiv sedii secundare.
Legea nr. 312/2005 reglementează atât situația cetățenilor străinii și a apatrizilor, cetățeni ai unui stat membru al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European, cât și situația cetățenilor străinii, apatridului și a persoanei juridice aparținând statelor care nu sunt membre ale Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European, iar, în această ultimă ipoteză, cetățeanul străin, apatridul și persoana juridică poate dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, inclusiv prin donație, în condițiile reglementate prin tratatele internaționale Ia care România este parte, pe bază de reciprocitate.
Totodată, întrucât textul constituțional face referire expresă doar la terenuri, fără a distinge, deci fiind vorba atât despre terenuri de orice fel situate în localități sau în extravilan, cetățenii străinii și apatrizii vor putea dobândi după intrarea în vigoare a Constituției revizuite, ca de altfel, și înainte de revizuirea constituțională din 2003, dreptul de proprietate asupra construcțiilor. Într-o atare ipoteză, ei vor dobândi dreptul de proprietate asupra construcției, iar, asupra terenurilor, vor dobândi un drept de superficie, adică, în calitate de superficiari, vor dobândi un drept de folosință asupra terenului aferent construcției dobândite în proprietate.
4. Potrivit art. 990 C. civ., nu pot primi donații și, în consecință, sunt anulabile, donațiile făcute medicilor și farmaciștilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului, dispoziții care se aplică și în privința preoților sau a altor persoane care acordau asistență religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului.
Observăm, din conținutul acestor dispoziții legale faptul că, ceea ce interesează nu este calitatea de medic, farmacist sau preot, ci asistența medicală sau religioasă, după caz, cu caracter repetat sau de continuitate acordată bolnavului, în calitățile prevăzute de lege.
Prin alin. (2) al art. 990 C. civ., sunt instituite excepțiile de regula prevăzută prin alin. (1), în sensul că, sunt exceptate de la prevederile alin. (1):
a) liberalitățile făcute soțului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiați;
b) liberalitățile făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalității, dispunătorul nu are soț și nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiați.
Prin dispozițiile noului Cod civil, constatăm că nu sunt exceptate de la această interdicție donațiile remuneratorii făcute cu titlu particular care sunt potrivite cu starea materială a donatarului și cu sarcinile prestate de donatar, prevăzute prin art. 810 pct. 1 C. civ. vechi.
În ceea ce privește sancțiunea încălcării acestor interdicții, în literatura de specialitate anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, s-a afirmat că aceste incapacități se încadrează în categoria celor de folosință, și, ca atare, sancțiunea încălcării lor ar fi nulitatea absolută. în contextul noului Cod civil, însă, din conținutul art. 990 alin. [1], care vorbește despre anulabilitate, se desprinde concluzia că sancțiunea încălcării acestor interdicții este nulitatea relativă.
În ipoteza în care dispunătorul (donatorul] a decedat din cauza bolii, termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în anulare (nulitate relativă) curge de la data la care moștenitorii au luat cunoștință de existența liberalității.
5. Deși noul Cod civil nu conține în mod expres incapacitatea unor persoane care din cauza bolii, infirmității fizice nu pot să își administreze singure bunurile lor sau să își apere interesele în condiții corespunzătoare, o atare incapacitate de a primi donații în privința acestor persoane decât cu asistarea unui curator special desemnat de către instanța de tutelă, rezultă din conținutul art. 178 C. civ., în sensul căruia, instanța de tutelă poate institui curatela dacă, din cauza bătrâneții, a bolii sau a unei infirmități fizice, o persoană, deși capabilă, nu poate personal, să își administreze bunurile sale sau să își apere interesele în condiții corespunzătoare și, din motive temeinice, nu își poate numi un reprezentant sau un administrator; dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deși capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare. Este cazul surdo-mutului care nu știe să scrie și care nu poate accepta o donație decât prin asistarea unui curator special, care îndeplinește, în sensul Legii nr. 36/1995 a notarilor publici rolul de interpret al voinței surdo-mutului.
O astfel de incapacitate în materia donațiilor era reglementată expres prin art. 816 C. civ. vechi, în sensul căruia „surdo-mutul ce nu știe să scrie nu poate accepta o donațiune decât cu asistarea unui curator special numit de autoritatea judiciară, după regulile stabilite pentru minori".
6. În ceea ce privește persoanele juridice, în materia donațiilor, potrivit dispozițiilor legale, urmează să distingem între persoanele juridice de drept public, regii autonome și societății comerciale cu capital de stat care nu pot face donații, ci doar primi donații, dacă dreptul care face obiectul donației corespunde scopului stabilit prin lege sau prin actul de înființare al persoanei juridice, și, respectiv, alte persoane juridice, care nu sunt înființate prin acte de autoritate ale statului sau unităților administrativ-teritoriale, care pot dispune și pot primi donații.
În privința persoanelor juridice, acestea pot fi persoane juridice de drept public sau de drept privat, noul Cod civil, conținând prin Titlul IV dispoziții atât privitoare la persoana juridică de drept privat, cât și la persoana juridică de drept public, context în care se va analiza problema mcapacităților de a nu face donații, în privința persoanelor juridice de drept public, regiilor autonome și societăților comerciale cu capital de stat sau al unităților administrativ-teritoriale, întrucât problematica condițiilor în care persoanele juridice de drept privat pot dispune și pot primi donații a fost analizată mai sus
Se impune, de asemenea, precizarea că, deși noul Cod civil, nu consacră expres principiul potrivit căruia persoanele juridice de drept public nu pot dispune prin donații, ci doar primi donații, o atare concluzie se desprinde din actele normative speciale în materie.
Această interdicție era menționată expres prin dispozițiile art. 811, coroborat cu art. 817 C. civ. vechi, potrivit cărora donațiunile făcute persoanelor morale nu pot fi acceptate decât prin ordonanță domnească, dată în urma avizului Consiliului de Stat.
Sub acest aspect, în privința donațiilor făcute statului sau unităților administrativ-teritoriale, acestea trebuie să fie acceptate, după cum urmează:
– donațiile oferite ministerelor, altor organe sau instituții centrale care se află în subordinea Guvernului, precum și unitățile bugetare care fac parte din sistemul acestora, se acceptă de către Guvernul României, care potrivit art. 11 lit. m) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor are drept principală atribuție aceea de a asigura administrarea proprietății publice și private a statului.
Sub acest aspect, se impune precizarea că potrivit dispozițiilor art. 2 alin. [1] lit. c) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 republicată, în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, sunt considerate imobile preluate abuziv imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului și altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ. vechi, în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, respective, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, printr-o hotărâre judecătorească definitivă. în aplicarea acestei dispoziții legale, prevederile pct. 2.2 din Normele metodologice de aplicarea Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, cu modificările și completările aduse prin H.G. nr. 923/2010, statuează că ipoteza normei legale instituite prin art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 vizează două ipoteze, respectiv imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice sau a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ. vechi (art. 1.011 NCC). În acest ultim caz se va acorda beneficiul legii numai dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și numai după ce persoana îndreptățită va depune originalul sau copie de pe respectiva hotărâre.
– Pe lângă fondurile europene acordate României din bugetul general al Uniunii Europene și/sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, România poate beneficia de finanțare din partea altor donatori publici internaționali, definiți prin art. 2 alin. [1] lit. r) din O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, ca fiind statul sau grupul de state europene care oferă României finanțarea anumitor operațiuni sau programe fără contrapartidă. Rezultă, așadar, că și în această ipoteză a donatorilor publici internaționali, donațiile oferite României de către statul sau grupul de state europene trebuie acceptate prin încheierea contractului de finanțare de către Statul român reprezentat de Guvernul României, care potrivit art. 11 lit. m) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor are drept principală atribuție aceea de a asigura administrarea proprietății publice și private a statului.
– donațiile oferite unităților administrativ-teritoriale, calificate expres prin art. 21 alin. (1} din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, republicată, ca fiind persoane juridice de drept public, pot fi acceptate, potrivit art. 121 alin. [3] din Legea nr. 215/2001, numai cu aprobarea autorităților deliberative constituite la nivelul unităților administrativ-teritoriale, respectiv, Consiliul local sau, după caz, Consiliul județean, cu votul majorității consilierilor locali sau județeni, după caz, în funcție. Privitor la donațiile oferite unităților administrativ-teritoriale în condițiile art. 121 alin. (3) din Legea nr. 215/2001, în literatura de specialitate s-au evidențiat și situații în care pornindu-se de afirmația că „unde legea nu interzice, totul este permis", nimic nu poate împiedica autoritățile administrației publice locale să facă la rândul lor donații din domeniul public. Sub acest aspect, evident că aceste aserțiuni nu pot fi admise, împărtășind opinia autorului supra cit, că nu se poate adopta un asemenea act administrativ, întrucât în sfera dreptului administrativ trebuie să avem prevedere expresă și, de regulă, nu putem folosi analogia.
– donațiile oferite regiilor autonome sau societăților comerciale cu capital majoritar de stat, trebuie acceptate, în condițiile Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea fostelor unități economice de stat în regii autonome și societăți comerciale, de către consiliul de administrație al regiei autonome, printr-o hotărâre adoptată în acest sens, sau, prin hotărâre a adunării generale extraordinare a acționarilor, în cazul societăților comerciale cu capital de stat, înființate prin acte de putere ale autorităților deliberative constituite la nivelul unităților administrativ-teritoriale.
În ceea ce privește sancțiunea pentru incapacitatea persoanelor juridice de drept public de a dispune prin donații sau nerespectarea dispozițiilor legale mai sus enunțate privind acceptarea acestor donații prin aprobarea lor de către autoritățile deliberative constituite la nivelul unităților administrativ-teritoriale, în opinia noastră, în lipsa unui text legal expres, sancțiunea este nulitatea absolută a actelor întocmite cu nerespectarea acestor dispoziții legale, fiind vorba despre incapacități de ordine publică.
2.4. Incapacități referitoare la donațiile oferite partidelor politice
Incapacități referitoare la donațiile oferite partidelor politice sunt reglementate prin Legea nr. 334/2006 privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale, care instituie incapacități atât în privința donatorilor, cât și în privința donatarilor.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 334/2006, donațiile primite de un partid politic într-un an fiscal nu pot depăși 0,025 procente din veniturile prevăzute în bugetul de stat pe anul respectiv, iar în anul în care au loc alegeri nu pot depăși 0,050 procente. Suma maximă donată este diferențiată în raport de calitatea donatorului; astfel, donația primită de la o persoană fizică într-un an nu poate depăși 200 de salarii de bază minime brute pe țară, la valoarea existentă la data de 1 ianuarie a anului respectiv, iar donația primită de la persoană juridică într-un an nu poate fi mai mare de 500 salarii de bază minime brute pe țară. Suma totală primită de un partid politic ca donații confidențiale nu poate depăși echivalentul a 0,006 procente din veniturile prevăzute în bugetul de stat pe anul respectiv. Sunt interzise donațiile de bunuri ori bani sau serviciile prestate gratuit, făcute cu scopul evident de a obține un avantaj economic sau politic.
Întrucât, dispozițiile legale privitoare la incapacitățile partidelor politice în materia donațiilor sunt de ordine publică, sancțiunea nerespectării acestor dispoziții legale este nulitatea absolută a donațiilor efectuate cu nerespectarea acestor dispoziții legale.
2.5. Consimțământul
Dată fiind esența sa contractuală, donația presupune un acord de voință: de o parte voința animus donandi a donatorului, iar de cealaltă parte donatarului de a o accepta.
Ca element de validitate a donației, în primul rând consimțământul, trebuie exprimat în formă autentică, respectiv atât contractul de donație, cât și promisiunea de donație trebuie încheiate în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute. De asemenea, și în materia donațiilor, consimțământul trebuie să îndeplinească toate condițiile prevăzute prin noul Cod civil, respectiv consimțământul părților, potrivit art. 1.204 C. civ., trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză.
Realizarea acordului de voințe în contractul de donație prezintă diferențe, după cum acordul de voințe se realizează simultan sau succesiv, fiind posibil ca realizarea acordului de voințe să se facă succesiv, prin emiterea mai întâi a ofertei, urmată de acceptarea acesteia la o dată ulterioară.
În prima ipoteză a realizării simultane a acordului de voințe, donatorul și donatarul se prezintă împreună la notarul public unde își dau consimțământul și încheie contractul de donație în formă autentică. Desigur că nimic nu împiedică părțile să încheie contractul prin mandatari, dar și în acest caz contractul de donație trebuind să fie încheiat în formă autentică și mandatul trebuie să fie încheiat în formă autentică ca și actul însuși.
Având în vedere faptul că în materia liberalităților și, cu precădere a donațiilor, noul Cod civil nu conține dispoziții legale exprese referitoare la ipoteza în care acordul de voințe se realizează succesiv, se va recurge la dispozițiile noului Cod civil în materia consimțământului implicând acordul de voință al părților realizat în mod succesiv.
O primă precizare care se impune a fi reliefată sub acest aspect este aceea că acceptarea ofertei de către donatar trebuie făcută înainte de moartea donatorului, întrucât cele două consimțăminte trebuie să existe simultan în timp, ceea ce nu se poate realiza în ipoteza în care donatorul moare înainte de acceptarea ofertei de către donatar.
Într-o atare ipoteză, noul Cod civil prin art. 1.195 alin. (2) arată că, decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun. În privința decesului ofertantului, noul Cod civil conține o dispoziție specială în materia donațiilor, statuând prin art. 1013 alin. (1), în acord cu art. 1.195 că, incapacitatea sau decesul ofertantului atrage caducitatea acceptării.
În ceea e privește ipoteza decesului destinatarului ofertei (donatarului), dispozițiile art. 1.013 alin. (2) C. civ. prevede că oferta nu poate fi acceptată după decesul destinatarului ei. Moștenitorii destinatarului pot însă comunica acceptarea făcută de acesta.
Referitor la acordul de voințe pentru perfectarea contractului de donație, pornim de la dispozițiile art. 1.186 C. civ., care prevede că: „contractul se încheie în momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă ofertantul nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile. De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau un fapt concludent, fără a-1 înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.
Din conținutul acestor dispoziții legale rezultă faptul că realizarea acordului de voință se realizează mai întâi prin emiterea ofertei, urmată de acceptarea acesteia care se poate realiza în momentul emiterii ofertei sau la o data ulterioară emiterii ofertei de donație, contractul de donație putându-se încheia doar la data la care oferta este acceptată de către destinatar (donatar).
În ceea ce privește oferta fără termen adresată unei persoane absente, dispozițiile art. 1.193 C. civ., instituie obligația ca această ofertă să fie menținută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze și să expedieze acceptarea. Până la încheierea contractului această ofertă poate fi revocată, însă revocarea ofertei nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârșirii actului sau faptului care, potrivit prevederilor art. 1.186 alin. (2) determină încheierea contractului.
Referitor la oferta fără termen adresată unei persoane prezente, dispozițiile art. 1.194 C. civ., statuează că o astfel de ofertă, care se aplică și în cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte mijloace de comunicare la distanță, rămâne fără efecte dacă nu este acceptată de îndată.
Oferta este irevocabilă, în accepțiunea art. 1.191 C. civ., de îndată ce autorul ei se obligă să o mențină un anumit termen, precum și în situația în care poate fi considerată astfel în temeiul acordului părților, al practicilor statornicite între părți, al negocierilor, al conținutului ofertei ori al uzanțelor. Declarația de revocare a unei oferte irevocabile nu produce nici un efect.
În privința viciilor de consimțământ, în materia donației eroarea asupra persoanei poate fi reținută atât atunci când se referă la identitatea donatorului, cât și atunci când se iau în vedere calitățile lui esențiale, determinante pentru facerea liberalității.
Dolul, în cazul contractului de donație, se poate manifesta sub forma captației și sugestiei, constând în utilizarea unor manopere și mijloace dolosive, pentru a capta bunăvoința donatorului și pentru a-i determina voința de a gratifica, voință care, în lipsa manoperelor frauduloase n-ar fi existat.
2.6. Obiectul contractului de donație
Pentru determinarea obiectului contractului de donație, pornim de la dispozițiile art. 1.225 C. civ., potrivit cărora „obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale".
Din conținutul acestei dispoziții legale rezultă că obiectul contractului de donație, îl reprezintă donația, adică, transmiterea unui bun cu titlu gratuit din patrimoniul donatorului în cel al donatarului.
Se impune, de asemenea, precizarea că, noul Cod civil distinge obiectul contractului, astfel cum acesta este definit prin art. 1.225, de obiectul obligației, care, în accepțiunea art. 1.226 este prestația la care se angajează debitorul.
O primă condiție care se impune în cazul obiectului contractului de donație, este aceea derivată din dreptul comun, potrivit căreia, bunul care formează obiectul contractului să fie în circuitul civil, să aibă un obiect determinat și licit, să existe sau să poată exista în viitor. Dintre bunurile viitoare, succesiunile nedeschise nu pot face obiectul donației. După deschiderea succesiunii moștenitorul poate înstrăina universalitatea dobândită, respectiv cota-parte indiviză, nu numai cu titlu oneros, dar și cu titlu gratuit prin donație.
Din economia dispozițiilor noului Cod civil, rezultă că nu sunt instituite dispoziții legale exprese referitoare la valabilitatea unei donații de bunuri viitoare, context în care, potrivit art. 1.228 C. civ., în lipsa unei prevederi legale contrare, contractele pot purta și asupra bunurilor viitoare. Sub acest aspect, în lipsa unei dispoziții legale exprese în materia contractului de donație, vom recurge, prin analogie, la dispozițiile noului Cod civil în materia vânzării de bunuri viitoare, în contextul în care și contractul de donație, la fel ca și contractul de vânzare-cumpărare, este un contract translativ de proprietate.
În acest context, și în materia contractului de donație este valabilă donația unui bun viitor, cu excepția succesiunilor nedeschise, donatarul, în acest caz, dobândind proprietatea asupra bunului donat în momentul în care bunul s-a realizat, adică la data la care acesta devine apt de a fi folosit potrivit destinației în vederea căreia a fost încheiat contractul.
O altă condiție este aceea că, în ipoteza în care bunul este individual determinat, donatorul trebuie să fie proprietarul bunului donat (fie și sub condiție).
În cazul donației, se impune precizarea desprinsă din literatura de specialitate că în ipoteza în care donația are ca obiect bunul altuia, deși în materia contractului de vânzare-cumpărare, vânzarea bunului altuia (art. 1.683) contractul este valabil, un astfel de contract de donație având ca obiect bunul altuia este nul absolut, întrucât donatorul se poate abține să dobândească proprietatea lucrului altuia și atunci donația contravine principiului irevocabilității.
Dacă încheierea contractului de donație este însoțită, precedată sau urmată de încheierea unui alt contract (cu participarea unei alte persoane, străină de donație), trebuie să se stabilească ;oncret ce se donează, adică obiectul donației, pentru ca soluționarea problemelor de drept specifice contractului de donație (capacitatea, revocarea, reducțiunea etc.) să nu se răsfrângă asupra celuilalt contract cu privire la care reglementările în materie de donație nu sunt incidente.
Problema care se pune în practică este cea a finanțării cumpărării sau construirii unei case: obiectul donației este suma de bani sau casa? Regula este că, în cazul prestării unei sume de bani în vederea achiziționării unui imobil, obiectul donației este suma de bani. Tot astfel, dacă donația se realizează prin transcrierea dreptului de proprietate asupra altei persoane decât aceea care plătește prețul imobilului, ceea ce se donează este prețul, iar nu imobilul, dar numai dacă donat este concomitentă cu plata prețului de către vânzător. în schimb, dacă transcrierea se face duj încheierea vânzării și plata prețului la care donatarul nu a luat parte, obiectul donației îl formea; imobilul.
Drept consecință, dacă obiectul donației este suma de bani, nulitatea contractului de donat sau reducțiunea, raportul ori revocarea donației nu va afecta dreptul de proprietate; dobânditorului (donatarului} asupra imobilului. în schimb, dacă donația a avut ca obiect imobilu toate consecințele arătate se vor răsfrânge asupra lui2 (donatarului).
2.7. Achiziționarea de către stat prin donație de terenuri care vor fi incluse în categoria de terenuri forestiere în proprietatea publică a statului
Metodologia expusă mai sus în cazul cumpărării și a schimbului de terenuri reglementează și acceptarea de către stat a donațiilor de terenuri, care, în urma acceptării devin terenuri cu destinație forestieră în proprietatea publică a statului.
Încă de la început se impune precizarea că, statul sau unitățile administrativ-teritoriale nu pot să facă donații, ci doar să accepte donații, prin hotărâre de Guvern, de Consiliu local sau județean, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public.
Astfel, prin Capitolul IV din Metodologie, sunt reluate în mare parte dispozițiile Codului civil referitoare la contractul de donație. Astfel, în accepțiunea art. 16 din Metodologie, prin donație se înțelege un contract solemn, unilateral și cu titlu gratuit prin care o persoană fizică sau juridică, denumită donator, transmite în mod irevocabil, cu intenția liber exprimată, fără să primească ceva în schimb, un teren asupra căruia are drept de proprietate către stat, prin administrator, în calitate de donatar. În ceea ce privește condițiile de validitate a contractului de donație de terenuri, la fel ca și în cazul oricărei donații, acesta trebuie încheiat, sub sancțiunea nulității absolute numai în formă autentică, donatorul să aibă calitatea de proprietar al terenului, iar terenul care face obiectul contractului de donație trebuie să fie în circuitul civil, să fie dobândit în mod licit, să aibă amplasament determinat și să existe.
Oferta donatorului se înregistrează la ocolul silvic în a cărei rază teritorială se află terenul, urmând ca administratorul, pe baza informațiilor înscrise în Anexa nr. 1 și avizate de comisia de evaluare să stabilească dacă: terenul ce face obiectul donației nu creează prin amplasament, suprafață sau alte caracteristici, dificultăți evidente în administrare; sarcinile care grevează terenul și condițiile impuse în actul de donație sunt compatibile cu proprietatea publică a statului și/sau nu intră în contradicție cu reglementările în vigoare referitoare la scopul, organizarea și funcționarea administratorului fondului forestier proprietate publică a statului. În urma analizării acestor aspecte, administratorul urmează să se pronunțe asupra oportunității donației și să transmită documentația autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, aceasta fiind autorizată să accepte ofertele de donație în favoarea statului în ceea ce privește terenurile donate, prin ordin al conducătorului acestei autorități, precum și să aprobe schimbarea destinației terenului.
Dacă oferta de donație este acceptată de către administrator, ordinul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură se comunică, prin administrator, donatorului, în vederea încheierii contractului de donație și efectuării formalităților privitoare la înregistrarea de către administrator în evidențele amenajamentelor silvice a terenului dobândit prin donație și a celor privitoare la intabularea de către administrator a terenului dobândit prin donație, în numele statului.
2.8. Cauza în contractul de donație
Cauza contractului de donație, pentru a fi valabilă, trebuie să îndeplinească regulile generale prevăzute prin art. 1.236 C. civ., adică, ea trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza, după precizează art. 1.235 C. civ., este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul. Transpunând această regulă generală în materia contractului de donație, scopul (motivul) pentru care donatorul transferă cu titlu gratuit un bun din patrimoniul său în patrimoniul donatarului trebuie să existe, să fie licit și moral, în caz contrar, donația neputând fi valabilă, pentru neîndeplinirea uneia dintre condițiile de validitate prevăzută prin art. 1.179 alin. (1) pct 4 și art. 1.236 C. civ.
În contractul de donație, cauza cuprinde două elemente: intenția de a gratifica, element care este comun tuturor contractelor de donație, fiind un element abstract, obiectiv și invariabil, și care constă în transmiterea cu titlu gratuit a dreptului de proprietate asupra unui bun sau altui drept real ori de creanță; motivul determinant este scopul concret, practic, urmărit de donator, acesta fiind un element subiectiv, concret și variabil pentru fiecare contract de donație în parte. În general aceste cauze constau în recompensa, afectațiunea față de donatar, dar, aceste cauze pot fi și ilicite sau imorale, cazuri care atrag nulitatea donației.
În practica judiciară, s-a arătat că, dacă donatorul a cunoscut că este iminentă începerea urmăririi penale împotriva sa pentru o infracțiune cauzatoare de prejudicii, săvârșită anterior, donația făcută fiicei sale cu scopul de a se sustrage de la urmărirea silită bunul donat este nulă, deoarece s-a urmărit fraudarea celui păgubit prin infracțiune, cauza fiind ilicită.
De asemenea, într-o altă speță, s-a decis că simplul fapt că între persoanele care trăiau în concubinaj s-a efectuat o donație nu este relevant pentru a concluziona că actul este nul, având o cauză imorală, întrucât, pentru a se ajunge la o astfel de concluzie este necesar să se dovedească că încheierea contractului de donație a avut loc pentru determinarea uneia dintre părți să înceapă sau să continue relații de concubinaj cu cealaltă parte.
Capitolul 3
Condiții de formă ale contractului de donație
3.1. Obligativitatea încheierii contractului de donație în formă autentică
Potrivit art. 1.011 C. civ., donația se încheie prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute, nefiind supuse formei autentice, donațiile indirecte, cele deghizate și darurile manuale. De asemenea, potrivit art. 1.014 C. civ., și promisiunea de donație, sub sancțiunea nulității absolute este supusă formei autentice.
Din aceste dispoziții legale rezultă că donația se prezintă ca o excepție de la principiul consensualismului, iar solemnitatea donației reprezintă o condiție de validitate a acesteia, care ține de natura extrinsecă a acestui contract, a cărei nerespectare atrage nulitatea absolută a donației. Ca atare, nulitatea fiind absolută, ea urmează regimul juridic al nulităților absolute, adică ea poate fi invocată de către orice persoană interesată sau de către instanță din oficiu, ea neputând fi înlăturată în nici un fel.
În schimb, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate din perioada de incidență a vechiului Cod civil, după moartea donatorului, nulitatea unei donații pentru vicii de formă poate fi acoperită prin confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară a donației de către moștenitorii sau reprezentanții donatorului, dacă confirmarea, ratificarea sau executarea este benevolă și făcută în deplină cunoștință de cauză. Renunțarea la efectele nulității este opozabilă și creditorilor, dacă nu este frauduloasă.
O atare concluzie se regăsește consacrată legislativ prin art. 1.010 C. civ., potrivit căruia confirmarea unei liberalități de către moștenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunțarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunțare să se prejudicieze drepturile terților.
În practica judiciară, pornind de la situația unui imobil în privința căruia moștenitoarea proprietarei tabulare a cesionat reclamantului dreptul de a obține măsuri reparatorii, cesiune care semnifică o ofertă de donație, imobil care a fost apoi expropriat în baza Decretului nr. 32/1983, s-a statuat că oferta de donație neurmată de acceptarea acesteia în aceeași formă autentică, întrucât Statul român a cerut înscrierea în Cartea funciară a mențiunii exproprierii imobilului, nu valorează act de donație, dar în virtutea conversiunii actului juridic, reclamanta a valorificat oferta de donație. Conversiunea actului juridic înseamnă, după cum se precizează în decizia supra cit, considerarea manifestării de voință în sensul în care reprezintă un act juridic valabil, iar nu numai în sensul în care reprezintă un act juridic lovit de nulitate. Manifestarea de voință este calificată astfel ca fiind echivalentă unui act juridic, dând eficiență realizării scopului urmărit, respectiv de a obține măsuri reparatorii pentru imobilul expropriat.
În cazul în care donația se încheie prin mandatar, se impune obligativitatea ca și mandatul să fie exprimat în formă autentică potrivit regulilor de la mandat prevăzute prin art. 2.013 alin. (2) C. civ., în sensul căruia, mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme trebuie să respecte acea formă, sub sancțiunea aplicabilă actului însuși.
O altă precizare care se impune a fi reliefată este aceea că în cazul în care donația se încheie între absenți, prin ofertă și acceptare separate, ambele trebuie să fie făcute, sub sancțiunea nulității absolute, în formă autentică.
În cazul donației de bunuri mobile, dispozițiile art. 1.011 alin. (3) C. civ., impun obligativitatea unui stat estimativ, drept condiție de validitate a donației, care poate și sub semnătură privată, sub sancțiunea nulității donației pentru încălcarea dispozițiilor privind înscrisul estimativ. înscrisul estimativ include, după cum rezultă din conținutul art. 1.011 alin. (3) descrierea fiecărui bun donat în parte, inclusiv valoarea lui, și poate fi cuprins atât în înscrisul constatator al contractului, cât și într-un înscris separat atașat contractului principal.
3.2. Opozabilitatea față de terți a contractului de donație
Ca și în materie de vânzare-cumpărare, și contractul de donație, fiind un contract translativ de proprietate, pentru a deveni opozabil terților, trebuie supus condițiilor de publicitate prevăzute de lege.
Întrucât, obiectul contractului de donație îl constituie atât bunuri mobile, cât și bunuri imobile, opozabilitatea pentru terți trebuie analizată atât prin raportare la dispozițiile legale care reglementează opozabilitatea față de terți a actelor juridice având ca obiect bunuri mobile, cât și a actelor juridice având ca obiect bunuri imobile.
Astfel, în cazul bunurilor mobile, dispozițiile art. 935 C. civ., statuează că oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului, iar prin art. 936 C. civ., se consacră principiul potrivit căruia, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, posesia de bună-credință a bunului mobil asigură opozabilitatea față de terți a actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale.
În privința transferului gratuit al unui drept de creanță (bun mobil incorporat) opozabilitatea este supusă condiției notificării cesiunii de creanță sub forma unei donații către debitorul cedat sau acceptarea cesiunii de către terț (debitorul cedat).
Când donația transferă un drept real imobiliar, pentru a deveni opozabilă terților ea trebuie înscrisă în cartea funciară în condițiile noului Cod civil și a Legii nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, context în care opozabilitatea față de terți coincide cu momentul transmiterii dreptului de proprietate asupra bunului donat.
În acest context, dispozițiile art. 888 C. civ. statuează că înscrierea în Cartea funciară se face în baza înscrisului autentic notarial, al hotărârii judecătorești rămase definitive, a certificatului de moștenitor sau în baza unui alt act emis de autoritățile administrative, în cazul în care legea prevede aceasta.
Sub acest aspect, în materia donațiilor, dispozițiile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil și art. 1.012 NCC, statuează că notarul public care a întocmit un act prin care se transmite, se modifică, se constituie sau se stinge un drept real imobiliar, cum este și contractul de donație, are obligația să înscrie de îndată contractul de donație în registrul național notarial ținut în format electronic, potrivit legii și să ceară din oficiu, înscrierea în Cartea funciară a contractului de donație, sens în care va transmite cererea de înscriere a actului respectiv, în ziua întocmirii lui sau cel mai târziu a doua zi la biroul notarial în a cărei rază de activitate se află imobilul.
De asemenea, din conținutul art. 1.012 C. civ., care instituie obligativitatea notarului de a înscrie contractul de donație registrul național notarial ținut în format electronic, potrivit legii și de a cere din oficiu, înscrierea în cartea funciară a contractului de donație, în scopul informării persoanelor care justifică existența unui interes legitim, se poate concluziona faptul că, inopoabilitatea din cauza neînscrierii în Cartea funciară a dreptului real imobiliar dobândit prin donație, poate fi invocată de către orice persoană care are un interes legitim.
De asemenea, după cum am mai precizat în cadrul contractului de vânzare-cumpărare, și în materia contractului de donație, care este un contract translativ de proprietate, se impune precizarea că, prin art. 56 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil, se instituie unele dispoziții tranzitorii și în privința opozabilității față de terți a actelor juridice prin care s-au transmis drepturile de proprietate sau alte drepturi reale care se înscriu în cartea funciară.
Astfel, prin art. 56 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil, se precizează faptul că „dispozițiile art. 557 alin. (4), art. 565, art. 885 alin. (1) și art. 886 C. civ. se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, urmând ca, până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în Cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate față de terți.
Rezultă, așadar, că și ipoteza donării de imobile, transferul proprietății este amânat după încheierea contractului până la înscrierea dreptului său în registrele de publicitate imobiliară prin intabulare, operațiune care marchează momentul transferului proprietății imobiliare și care coincide cu momentul realizării opozabilității față de terți a vânzării.
Rezultă, așadar, că prin noul Cod civil, și în privința donării de imobile se revine la efectul de dobândire de drepturi al înscrierilor în Cartea funciară, dar efectul de dobândire de drepturi va opera, în condițiile art. 56 din Legea nr. 71/2011, doar după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, urmând ca, până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în Cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, să nu mai aibă efect de dobândire de drepturi, ci, doar se face în scop de opozabilitate față de terți.
Capitolul 4
Substituțiile fideicomisare. Liberalități reziduale. Revizuirea condițiilor
și sarcinilor
4.1. Reglementare. Condiții
Noul Cod civil, prin Secțiunea a 3-a („Substituțiile fideicomisare") din Titlul III („Liberalitățile") consacră dispoziții exprese referitoare la instituția substituțiilor fideicomisare în materia liberalităților, dispoziții care, în mod evident devin incidente și în materia contractului de donație.
În acest context, după ce prin art. 994 C. civ. este definită substituția fideicomisară, ca fiind o liberalitate care poate fi grevată de o sarcină care constă în obligația instituitului, donatar sau legatar, de a administra bunurile care constituie obiectul liberalității și de a le transmite, la decesul său, substituitului desemnat de dispunător, prin art. 993 C. civ., se arată că substituțiile comisare, astfel cum acestea sunt definite prin art. 994, nu produc efecte decât în cazul în care sunt permise de lege.
Din conținutul acestor dispoziții legale rezultă că, în esență, substituția fideicomisară constituie o dispoziție inserată într-un contract de donație cu sarcină, prin care donatorul gratifică un donatar, numit instituit, cu sarcina pentru acesta [donatar] de a administra bunurile care fac obiectul donației și de a le transmite, la decesul său, unei alte persoane, numită substituit, desemnată de către dispunător [donator].
Rezultă, așadar, din conținutul acestor dispoziții legale, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate, că, în cazul substituției fideicomisare, astfel cum aceasta este reglementată prin noul cod civil, dispunătorul face două liberalități, având același obiect, aceasta constituind una dintre condițiile care trebuie îndeplinite pentru a fi în prezența substituției fideicomisare. Astfel, el hotărăște ca bunul donat să revină donatarului, dar, în același timp, dispune ca bunul în cauză să revină, la moartea instituitului (donatar) unei a treia persoane (substituit), tot de el desemnată, având loc o singură transmisiune de drepturi, anume cea realizată de către dispunător. De aceea, după cum judicios s-a afirmat de către autoarea mai sus citată, având în vedere că prin substituția fideicomisară are loc o singură transmisiune de drepturi, care se realizează de către dispunător, termenul „a transmite", utilizat de legiuitor în art. 993 și urm., trebuie înțeles în sensul de „predare" a bunului, și nu de „transmitere" a dreptului de proprietate.
A doua condiție care trebuie îndeplinită pentru a fi în prezența unei substituții fideicomisare este aceea privitoare la existența unei dispoziții prin care instituitul să fie obligat să administreze bunul care formează obiectul liberalității și să-1 transmită substituitului. Din această condiție rezultă, după cum s-a remarcat că actul de liberalitate care consacră substituția fideicomisară trebuie să conțină o clauză de inalienabilitate a bunului donat (pactum de non alienando); prin intermediul acestuia se transmite instituitului un drept de proprietate temporar și inalienabil, ce urmează a fi cedat, la decesul său, substituitului, iar acestuia din urmă i se transmite un drept de proprietate propriu-zis.
A treia condiție, care se desprinde din conținutul art. 994 C. civ., este aceea că pentru a fi în prezența unei substituții fideicomisare, este necesar ca dispunătorul să stabilească că la decesul instituitului (donatarului) se va naște dreptul substituitului.
Având în vedere faptul că dispunătorul (donatorul) are capacitatea de a dispune asupra bunurilor donate, iar instituitul (donatarul) și substituitul primesc, incapacitățile de a dispune se apreciază în raport cu dispunătorul, iar cele de a primi, în raport cu instituitul și cu substituitul. 0 dispoziție specială este instituită prin art. 999 C. civ., în privința ofertei de donație făcute substituitului, statuându-se că, substituitul poate accepta oferta de donație și după decesul dispunătorului. Din conținutul acestei dispozițiile se poate concluziona, în acord cu alți autori că regula este aceea de acceptare a donației de către substituit în timpul vieții dispunăto-rului, și, numai în mod excepțional această ofertă poate fi acceptată după decesul dispunătorului.
În ceea ce privește substituitul, după cum precizează art. 996 alin. (2) C. civ., acesta dobândește bunurile care constituie obiectul liberalității ca efect al voinței dispunătorului, iar, prin alin. (3) al aceluiași articol, se precizează că substituitul nu poate supus obligației de administrare și de transmitere a bunurilor.
O altă precizare care rezultă din prevederile art. 994 alin. (3) C. civ., este aceea că, instituitului (donatorului] i se aplică în mod corespunzător dispozițiile din Codul civil referitoare la fiduciar.
Instituția fiduciei este reglementată în noul Cod civil, prin Titlul IV („Fiducia"), ea fiind conceptualizată legal prin art. 773 ca fiind „operațiunea juridică prin care unul sau mai mulți constituitori transferă drepturi reale, drepturi de creanță, garanții ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu, de asemenea, drepturi, prezente ori viitoare, către unul sau mai mulți fiduciari care le exercită cu un scop determinat, în folosul unuia sau mai multor beneficiari. Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi și obligații din patrimoniul fiduciarilor".
De asemenea, o dispoziție foarte importantă este cea înscrisă în art. 775 C. civ., prin care se instituie interdicția liberalităților indirecte în folosul beneficiarului, prin intermediul contractului de fiducie, adică prin intermediul unei substituții fideicomisare.
4.2. Efectele substituției fideicomisare
Efectele substituțiilor fideicomisare cu privire la bunurile care au constituit obiectul liberalității și care la data decesului instituitului pot fi identificate și se află în patrimoniul său sunt reglementate prin dispozițiile art. 995-999 C. civ.
1) Astfel, după cum rezultă din conținutul art. 995 alin. (1) C. civ., sarcina instituită prin art. 994 produce efecte juridice numai cu privire la bunurile care au constituit obiectul liberalității și care la data decesului instituitului pot fi identificate și se află în patrimoniul său.
Sub acest aspect, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate, noul Cod civil nu reglementează sancțiunea pentru ipoteza în care instituitul nu administrează corespunzător bunurile vizate de substituție, ci, dispozițiile art. 994 alin. (2) fac trimitere la dispozițiile referitoare la fiduciar, dispoziții potrivit cărora, fiduciarul (așadar, și instituitul] are obligația de a da socoteală cu privire la îndeplinirea obligațiilor sale și de a repara prejudiciile cauzate prin actele încheiate cu privire la bunurile supuse administrării.
2) Atunci când liberalitatea are ca obiect valori mobiliare, sarcina produce efecte și asupra valorilor mobiliare care le înlocuiesc, dispoziție din care rezultă că operează o substituție reală.
3) Dacă liberalitatea are ca obiect drepturi supuse formalităților de publicitate, sarcina trebuie să respecte aceleași formalități, ceea ce constituie o aplicare a principiului simetriei formelor. în cazul în care substituția fideicomisară are ca obiect bunuri imobile, sarcina este supusă notării în Cartea funciară.
4.3. Ineficacitatea substituției fideicomisare
Potrivit art. 1.000 C. civ., atunci când substituitul predecedează instituitului sau renunță la beneficiul liberalității, bunul revine instituitului, cu excepția cazului în care s-a prevăzut că bunul va fi cules de moștenitorii substituitului ori a fost desemnat un al doilea substituit. Rezultă, așadar, din conținutul acestei dispoziții legale, că pentru a interveni ineficacitatea substituției fideicomisare, se cer întrunite două condiții, respectiv:
– substituitul decedează înaintea instituitului, situație în care bunul revine în patrimoniul instituitului, deci se consolidează dreptul de proprietate al instituitului asupra bunului donat;
– substituitul renunță la beneficiul liberalității. Sub acest aspect, renunțarea substituitului la beneficiul liberalității, în ipoteza în care substituția fideicomisară este inserată într-o donație, poate avea prin neacceptarea de către substituit a ofertei de donație, acesta putând accepta oferta de donație atât în timpul vieții donatorului, cât și, în situații de excepție, după decesul acestuia.
O precizare care se impune în materia substituției fideicomisare vizează excepția de la regula instituită prin art. 1.000 C. civ., respectiv, situația în care dispunătorul a prevăzut că bunurile vor reveni moștenitorilor substituitului ori unui al doilea substituit. Sub acest aspect, după cum s-a remarcat, în situația în care a intervenit ineficacitatea substituției fideicomisare, nu mai întâlnim o dublă liberalitate succesivă, ci o liberalitate de drept comun, cu unic beneficiar, iar, dispunătorul va desemna pe cel de-al doilea substituit, cu titlul de alternativă, pentru ipoteza predecesului primului instituit, și nu ca substituit al primului substituit (substituție fideicomisară graduală – interzisă).
4.4. Liberalități reziduale
Liberalitățile reziduale sunt reglementate de noul Cod civil, prin Secțiunea a 4-a („Liberalitățile reziduale"), Titlul III, această instituție fiind regăsită în vechiul Cod civil sub denumirea de „legatul rămășiței".
În accepțiunea art. 1.001 C. civ., liberalitatea reziduală este definită ca fiind posibilitatea conferită dispunătorului de a stipula ca substituitul să fie gratificat cu ceea ce rămâne, la data decesului instituitului, din donațiile sau legatele făcute în favoarea acestuia din urmă. Drept urmare, liberalitatea reziduală este o dispoziție inserată într-un contract de donație prin care dispunătorul (donatorul) obligă pe instituit (donatar) să transmită la moartea sa, ceea ce a rămas din bunurile primite, unei alte persoane, desemnată tot de către dispunător, numită substituit. De asemenea, din analiza textului legal mai sus evocat, rezultă că în cazul liberalităților reziduale, instituitul poate, în timpul vieții și cu respectarea unor limite, să dispună de bunurile primite și numai în măsura în care acestea mai există la data morții sale, să revină substituitului, adică persoanei gratificate cu ceea ce rămâne la data decesului instituitului.
Cu toate acestea, prin dispozițiile art. 1.003 alin. (2) C. civ., se prevede posibilitatea dispunătorului (donatorului) de a interzice instituitului (donatarului) să dispună de bunuri prin donație, cu excepția cazului în care instituitul este moștenitor rezervatar al dispunătorului, situație în care instituitul păstrează posibilitatea de a dispune prin acte între vii sau pentru cauză de moarte de bunurile care au constituit obiectul donațiilor imputate asupra rezervei sale succesorale.
Ipoteza reglementată ca excepție prin art. 1.003 alin. (2), în sensul căreia, instituitul (donatarul) păstrează posibilitatea de a dispune prin acte între vii sau pentru cauză de moarte pentru bunurile care au constituit obiectul donațiilor imputate asupra rezervei succesorale, dacă este moștenitor rezervatar al dispunătorului (donatorului) are drept fundament faptul că, dacă instituitul (donatarul) este moștenitor rezervatar al dispunătorului (donatorului), sarcina nu poate încălca rezerva succesorală, astfel că, pentru ceea ce dispunătorul (donatorul) a dispus cu încălcarea rezervei succesorale, și în limitele rezervei succesorale, instituitul poate dispune prin acte între vii, deci și prin donații.
De asemenea, din analiza comparativă a dispozițiilor instituite prin noul Cod civil, referitoare la substituțiile fideicomisare, cu cele referitoare la liberalitățile reziduale, se desprinde concluzia că, în cazul substituțiilor fideicomisare, bunurile care fac obiectul donației sunt indisponibilizate, instituitul având obligația de a transmite la decesul său bunul substituitului, în timp ce, în cazul liberalităților reziduale, bunurile donate nu sunt indisponibilizate, ele putând forma, în principiu, obiectul unor acte juridice cu titlu oneros ori cu titlu gratuit.
4.5. Revizuirea condițiilor și sarcinilor
Prin dispozițiile art. 1.006-1.008 NCC se prevede că, în ipoteza în care, după acceptarea liberalității, din cauza unor împrejurări sau situații imprevizibile și neimputabile beneficiarului, îndeplinirea condițiilor sau executarea sarcinilor care afectează liberalitatea să devină extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar, beneficiarul să solicite instanței de judecată revizuirea sarcinilor sau a condițiilor. Instanța de judecată, astfel sesizată, cu respectarea, pe cât posibil a voinței dispunătorului, poate să dispună modificări cantitative sau calitative ale condițiilor sau sarcinilor care afectează liberalitatea ori să le grupeze cu acelea similare provenind din alte liberalități. De asemenea, instanța de judecată poate autoriza înstrăinarea parțială sau totală a obiectului liberalității, stabilind ca prețul să fie folosit în scopuri conforme cu voința dispunătorului, precum și orice alte măsuri care să mențină pe cât posibil destinația urmărită de acesta.
Capitolul 5
Principiul irevocabilității donației. Clauze. Revocarea contractului
Și noul Cod civil, ca și vechiul Cod civil, în considerarea faptului că, orice contract valabil încheiat este irevocabil, instituie în materia donațiilor o irevocabilitate specială, diferită de cea din dreptul comun în materie de contracte, în considerarea calității distincte a contractului de donație ca fiind o liberalitate.
În acest context, prin art. 1.015 se instituie în mod expres sancționarea cu nulitatea absolută a donației care cuprinde clauze care permit donatorului să o revoce prin voința sa.
5.1. Clauze incompatibile cu principiul irevocabilității donațiilor
Art. 1.015 alin. (2) C. tiv., sancționează cu nulitatea absolută următoarele clauze incompatibile cu principiul irevocabilității donațiilor:
1) Donația care este afectată de o condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința donatorului.
Această ipoteză vizează interzicerea inserării în contractul de donație a unei condiții pur potestative din partea donatorului, adică condiția a cărei realizare depinde exclusiv de voința donatorului și prin care donatorul nu se obligă juridicește (de exemplu, îți donez dacă voi vrea).
Sub acest aspect, în perioada de incidență a vechiului Cod civil, s-a afirmat că o astfel de donație este lovită de nulitate absolută, nu numai când este făcută sub condiție pur potestativă, ci și atunci când aceasta este făcută sub condiție simplă potestativă din partea donatorului, adică, condiția a cărei realizare, pe lângă voința donatorului, și de circumstanțe exterioare. Aceasta spre deosebire de contractele cu titlu oneros, care, fiind valabil afectate de condiții potestative simple (art. 1.006 C. civ. vechi) sunt nule, conform art. 1.010 C. civ. vechi, numai dacă sunt afectate de o condiție pur potestativă din partea celui care se obligă.
2) Impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă valoarea maximă a acestora nu este determinată în contractul de donație.
O atare interdicție este instituită, întrucât, donatorul ar fi liber să revoce donația contractând datorii până la concurența valorii bunurilor donate.
Din conținutul acestor dispoziții legale rezultă faptul că interdicția vizează bunuri viitoare, nedeterminate cu precizie la data încheierii contractului de donație. Per a contrario, rezultă că sarcina de a plăti un pasiv determinat este valabilă, chiar și în cazul în care este vorba despre o donație viitoare.
O atare concluzie rezultă fără echivoc și din prevederile art. 1.015 alin. (2) lit. b) C. civ., car condiționează interdicția în ipoteza în care la data încheierii contractului de donație nu est stabilită valoarea maximă a datoriilor donatorului (pasivul determinat).
3) Conferă donatorului dreptul de a denunța unilateral contractul.
4) Permite donatorului să dispună în viitor de bunul donat, chiar dacă donatorul moare fără săj dispus de acel bun. Dacă dreptul de a dispune vizează doar o parte din bunurile donate, nulitatec operează numai în privința acelei părți.
O asemenea clauză este de fapt o condiție rezolutorie pur potestativă care atrage nulitatea oricărei donații.
5.2. Clauze permise în contractul de donație
Pentru a se realiza o delimitare a câmpului de aplicare a principiului irevocabilității, noul Cod civil conține și reglementări privind posibilitatea inserării în contractul de donație a unor clauze permise, care nu contravin principiului irevocabilității.
De asemenea, enumerarea clauzelor incompatibile cu privire la principiul irevocabilității conținute în noul Cod civil nu este limitativă, context în care este necesar să facem unele precizări cu privire la clauzele permise în contractul de donație. Astfel, în literatura de specialitate s-au enumerat drept clauze permise în contractul de donație:
a) întrucât, transmisiunea irevocabilă a bunului donat nu implică o predare imediată a bunului, donația poate fi cu termen, pentru că termenul – ca modalitate a actului juridic – nu afectează dobândirea dreptului, ci numai exercițiul acestui drept;
b) tot astfel, poate fi stipulată plata datoriilor prezente ale donatorului, precum și cele viitoare, dacă sunt specificate în contractul de donație, la momentul încheierii acestuia;
c) donația poate fi afectată de o condiție cazuală sau mixtă, întrucât, depinzând de hazard, respectiv de voința unei alte persoane, donația este valabilă și ea nu contravine principiului irevocabilității;
d) tot în categoria clauzelor permise, după cum s-a arătat în literatura de specialitate, este permisă donația cu rezerva uzufructului în favoarea donatorului sau a unui terț, întrucât obiectul contractului este nuda proprietate care se donează în mod irevocabil. Desigur, poate forma obiect al contractului de donație și un drept de uzufruct, donatorul păstrând nuda proprietate;
e) nici clauzele de inalienabilitate, în măsura în care sunt recunoscute ca valabile, nu contravin principiului irevocabilității.
În privința clauzelor de inalienabilitate, dispozițiile art. 1.009 C. civ. arată că este considerată nescrisă clauza prin care, sub sancțiunea desființării liberalității sau restituirii obiectului acesteia, beneficiarul este obligat să nu conteste valabilitatea unei clauze de inalienabilitate ori să solicite revizuirea condițiilor sau a sarcinilor.
5.2.1. Valabilitatea clauzei de reîntoarcere convențională
Potrivit art. 1.016 C. civ., contractul poate să prevadă întoarcerea bunurilor dăruite, fie pentru cazul când donatarul ar predeceda donatorului, fie pentru cazul când atât donatarul, cât și descendenții săi ar predeceda donatorului. În cazul în care donația are ca obiect bunuri supuse unor formalități de publicitate, atât dreptul donatarului, cât și dreptul de întoarcere sunt supuse acestor formalități.
O atare clauză fiind derogatorie de la dreptul comun, va trebui să fie stipulată în mod expres în contract, fiind de strictă interpretare.
În esență, după cum s-a remarcat această clauză este o condiție cazuală rezolutorie expresă, a cărei îndeplinire nu depinde deci de voința donatorului, ci de hazard, iar în caz de neîndeplinire produce efecte retroactive. De asemenea, în literatura de specialitate, s-a afirmat că o astfel de clauză are efectul unei condiții rezolutorii convenționale obișnuite, care operează de plin drept, donația desființându-se cu efect retroactiv.
Precizăm, de asemenea, că reîntoarcerea poate fi dispusă doar în favoarea donatorului.
5.3. Cazuri legale de revocare a donațiilor
5.3.1. Revocarea pentru ingratitudine
Cauze. Potrivit art. 1.023 C. civ., donația se revocă pentru ingratitudine, în următoarele cazuri:
– dacă donatarul a atentat la viața donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, știind că alții intenționează să atenteze, nu 1-a înștiințat. Nu se cere deci o condamnare penală, fiind suficient să se stabilească intenția de a ucide;
– dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave față de donator. Legea cere săvârșirea cu intenție a acestor fapte de natură să afecteze grav sănătatea donatorului, integritatea lui fizică sau lezarea unor valori morale, precum onoarea și demnitatea donatorului;
– dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în limita valorii actuale a bunului donat, ținându-se însă seama de starea în care se afla bunul la momentul donației. Din această ultimă cauză, rezultă faptul că în toate cazurile, refuzul nejustificat de alimente este sancționat numai cu posibilitatea revocării donației, donatorul neputând avea o acțiune în justiție pentru a cere întreținerea de la donatar.
Acțiunea în revocare. Efectele speciale are revocării pentru ingratitudine. Atitudinea donatarului menționată la art. 1.023, conduce la o sancțiune specifică, respectiv revocarea donației pentru ingratitudine, caracterizată în literatura de specialitate anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, ca fiind o sancțiune civilă, având următoarele caracteristici:
– este o acțiune strict personală, și deci poate fi intentată numai de către donator. 0 astfel de concluzie derivă din conținutul art. 1.024 alin. (2) C. civ., potrivit căruia acțiunea în revocare pentru ingratitudine poate fi exercitată numai împotriva donatarului, iar dacă donatarul moare după introducerea acțiunii, acțiunea poate fi continuată împotriva moștenitorilor.
Rezultă, așadar, că acțiunea în revocarea donației pentru ingratitudine poate fi intentată numai de persoana împotriva căreia faptele au fost săvârșite, adică numai de către donator și numai în contra autorului faptului de ingratitudine, adică împotriva donatarului. Fiind vorba, așadar, despre dezlegarea unei probleme morale de vinovăție, acțiunea nu poate fi intentată decât în mod excepțional, de către moștenitorii donatorului. Astfel, potrivit art. 1.024 alin. (3) C. civ., cu titlu de excepție, moștenitorii donatorului pot formula cererea de revocare a donației în următoarele cazuri:
1) Donatorul a formulat acțiunea, dar acesta a decedat în termenul de 1 an prevăzut de art 1.024 alin. (1) C. civ. pentru exercitarea dreptului la acțiune prin care se cere revocarea pentru ingratitudine, fără să îl fi iertat pe donatar. Rezultă, așadar, că titularul acțiunii (donatorul) îl poate ierta pe donatar în termenul de 1 an din ziua în care donatorul a știut că donatarul a săvârșit fapta de ingratitudine, iertarea prezumându-se, dacă a trecut 1 an, care începe să curgă din momentele mai sus expuse, și în acest interval de timp de 1 an, donatorul nu a cerut revocarea donației pentru ingratitudine.
2) Moștenitorii pot introduce acțiunea în revocarea donației în termen de 1 an de la data morții donatorului, dacă acesta a decedat fără să fi cunoscut cauza de revocare.
– deoarece acțiunea în revocare nu este o acțiune în rezoluțiune (cum este revocarea pentru neexecutarea sarcinii), ci o acțiune în restituire cu caracter de pedeapsă, deci esențialmente personală, admiterea acțiunii nu produce efecte retroactive față de terți. înseamnă că drepturile dobândite de terți (fie și cu titlu gratuit) înainte de intentarea acțiunii sau, în cazul imobilelor, înainte de efectuarea publicității cererii de revocare rămân neatinse.
O atare concluzie, mai sus expusă, din perioada de incidență a vechiului Cod civil, este consacrată legislativ prin art. 1.026 NCC, conform căruia, revocarea pentru ingratitudine nu are nici un efect în privința drepturilor reale asupra bunului donat dobândit de la donatar, cu titlu oneros, de către terții de bună-credință și nici asupra garanțiilor constituite în favoarea acestora. în cazul bunurilor supuse unor formalități de publicitate, dreptul terțului trebuie să fi fost înscris anterior înregistrării cererii de revocare în registrele de publicitate aferente.
Acestea sunt, în accepțiunea noului Cod civil, efectele speciale ale revocării donațiilor pentru ingratitudine.
Efectele generale are revocării pentru ingratitudine. În privința efectelor generale ale revocării pentru ingratitudine, dispozițiile art. 1.025 C. civ., statuează două efecte generale ale revocării pentru ingratitudine care operează între părțile contractului de donație, astfel:
a) regula este aceea a restituirii în natură a bunului donat. Dar, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, ca efect al revocării donației, donatarul va fi obligat să plătească valoarea acestuia, socotită la data soluționării cauzei;
b) donatarul va fi obligat să restituie fructele pe care le-a perceput începând cu data introducerii cererii de revocare a donației.
Se observă, din conținutul celor două dispoziții legale, faptul că restituirea valorii bunului donat care nu poate fi restituit în natură se face la valoarea bunului determinată la data soluționării cauzei de către instanța de judecată, iar fructele pe care le-a perceput donatarul trebuie restituite donatorului începând cu data introducerii cererii de revocare a donației.
5.3.2. Revocarea pentru neexecutarea sarcinii
Potrivit art. 1.027 C. civ., dacă donatarul nu își îndeplinește sarcina la care s-a obligat, donatorul sau succesorii săi în drepturi pot cere fie executarea sarcinii, fie revocarea donației.
Privitor la prima posibilitate, respectiv cea privitoare la executarea sarcinii în caz de neexecutare, intervin efectele specifice contractelor sinalagmatice, putându-se cere îndeplinirea obiectului sarcinii cu daune-interese.
În cazul în care nu se execută obiectul sarcinii, donatorul poate solicita revocarea donației care în acest caz are semnificația rezoluțiunii contractului cu efecte retroactive.
Dar, după cum rezultă din prevederile art. 1.027 alin. (2) C. civ., donația cu sarcini poate fi stipulată și în favoarea unui terț (stipulația pentru altul), situație în care terțul poate solicita numai executarea sarcinii, nu și revocarea sarcinii, nefiind parte în contractul încheiat între stipulant și promitent.
Întinderea obligației de executare. Potrivit art. 1.028 C. civ., donatarul este ținut să îndeplinească sarcina numai în limita valorii bunului donat actualizată la data la care sarcina trebuie îndeplinită.
Efecte. Când bunul care a făcut obiectul donației a făcut obiectul unei acțiuni în revocare pentru neîndeplinirea sarcinii, și donația a fost revocată de către instanța de judecată, bunul reintră în patrimoniul donatorului liber de orice drepturi constituite între timp asupra lui, sub rezerva dispozițiilor art 1.648 care prevăd că, dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acțiunea în restituire poate fi exercitată și împotriva terțului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a dobândirii cu bună-credință a bunurilor mobile.
5.3.3. Revocarea donațiilor dintre soți
Problema donațiilor între soți și a donațiilor făcute viitorilor soți, precum și ipotezele în care aceste donații pot fi revocate, se bucură de reglementări exprese în noul Cod civil, prin care se derogă de la regulile generale aplicabile donațiilor, respectiv prin Secțiunea a 4-a, Capitolul II al Titlului III din noul Cod civil.
Astfel, în privința revocabilității donațiilor între soți, dispozițiile art. 1.031 NCC statuează că orice donație între soți este revocabilă numai în timpul căsătoriei, iar nulitatea căsătorie atrage nulitatea relativă a donației făcute soțului de rea-credință.
Această dispoziție legală este considerată în literatura de specialitate ca fiind singura excepție veritabilă de la principiul irevocabilității speciale a donației, iar dreptul soțului donator de a revoca liberalitatea este de esența donației făcute între soți, motiv pentru care soțul donator nu are nici posibilitatea ca prin actul de donație să renunțe la dreptul de revocare, deoarece revocabilitatea donațiilor între soți este de ordine publică. Ca atare, orice clauză de irevocabilitate înscrisă în contractul de donație dintre soți este nulă și fără efect.
De asemenea, prin art. 1.030 NCC, este consacrat legislativ un caz de caducitate a donației, respectiv donațiile făcute viitorilor soți sau unuia dintre ei, sub condiția încheierii căsătoriei, nu produc efecte în cazul în care căsătoria nu se încheie.
După cum rezultă din conținutul art. 1.031 C. civ., revocarea donației se poate face prin voința unilaterală a soțului donator, indiferent de forma în care s-a făcut donația (act autentic, donație indirectă sau dar manual], și numai în timpul căsătoriei, nu după încetarea ei. în caz de divorț, soțul donator are posibilitatea de a solicita revocarea donației până la data la care hotărârea de desfacere a căsătoriei a devenit definitivă, conform noului Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013.
În ceea ce privește contractul de donație între soți, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil acesta poate avea ca obiect numai bunuri proprii ale soțului donator și care devin astfel bunuri proprii ale soțului donatar, dacă nu s-a stipulat intrarea lor în comunitate, ipoteză care ar însemna prefacerea dreptului de proprietate exclusivă al soțului donator într-un drept de proprietate în devălmășie a ambilor soți.
De asemenea, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate revocarea donației nu trebuie să fie făcută printr-o acțiune în justiție, putând fi făcută în orice mod; ea poate fi expresă sau tacită (implicită), constând dintr-un act ulterior al donatorului din care să rezulte voința acestuia de a revoca donația (de exemplu, prin act notarial, printr-un legat în favoarea altei persoane sau prin cererea de restituire a bunului donat), fiind necesar în toate cazurile ca revocarea să fie neîndoielnică și să existe identitate între bunul care a făcut obiectul donației și obiectul revocării.
Totodată, pentru a se putea conferi posibilitatea revocării unilaterale a donației între soți, noul Cod civil prin art. 1.033 interzice, sub sancțiunea nulității, donațiile deghizate (simulate) sau prin interpunere de persoane, prin care donația reprezintă contractul secret, în scopul de a eluda revocabilitatea donațiilor între soți. Prin alin. (2) al art. 1.033, se prezumă persoană interpusă, până la proba contrară, orice rudă a donatarului la a cărei moștenire acesta ar avea vocație în momentul donației și care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul.
Capitolul 6
Tipuri de donații. Efecte
6.1. Donațiile deghizate
Donațiile deghizate sunt forme ale manifestării simulației în contracte. În materie de donații simulate, noul Cod civil consacră expres reglementarea donațiilor simulate prin art. 1.033, în accepțiunea căruia, este lovită de nulitate orice simulație în care donația reprezintă contractul secret în scopul de a eluda revocabilitatea donațiilor dintre soți. Prin alin. (2) al art. 1.033, se arată că este prezumată persoană interpusă, până la proba contrară, orice rudă a donatarului la a cărei moștenire acesta ar avea vocație în momentul donației și care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul.
Din conținutul acestor dispoziții legale rezultă faptul că simulația în materia donațiilor se întâlnește sub forma donațiilor deghizate, care pot îmbrăca forma unui contract cu titlu oneros sau făcute unei persoane interpuse.
a. Donația deghizată sub forma unui contract cu titlu oneros
Donația este deghizată sub forma unui contract cu titlu oneros atunci când părțile încheie un act public prin care donația este încadrată într-un contract cu titlu oneros, precum și un act secret, care exprimă adevărata voință a părților, prin care contractul este cu titlu gratuit. Deci, în această ipoteză, actul public este actul simulat, neadevărat, prin care se ascunde natura gratuită a contractului din actul secret încheiat de către părți.
De exemplu, deși printr-un contract public de vânzare-cumpărare se înstrăinează un teren, în realitate dreptul de proprietate se transmite cu titlu gratuit. în acest caz, deși părțile recunosc un preț în temeiul actului public care îmbracă forma contractului de vânzare-cumpărare, în realitate, acest preț nu este datorat, întrucât, prin actul secret care exprimă adevărata voință a părților contractante, contractul este cu titlu gratuit.
Prin dispozițiile noului Cod civil, simulația în materia liberalităților nu este definită în mod expres, precizându-se doar prin art. 992 sancțiunea aplicabilă în cazul liberalităților deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros sau făcute unor persoane interpuse, în cazurile reglementate prin art. 988 alin. (2), art. 990 și art. 991, iar art. 1.289 alin. (1) C. civ. arătându-se că: „contractul secret produce efecte numai între părți și, dacă din natura contractului ori din stipulația părților nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal", cu precizarea că, potrivit art. 109 din Legea nr. 71/2011 dispozițiile Codului civil referitoare la contractul secret se aplică numai în cazul în care contractul secret se încheie după intrarea în vigoare a Codului civil.
În general, donațiile deghizate sunt valabile, întrucât, simulația nu este sancționată cu nulitatea, cu excepția donațiilor frauduloase, care sunt lovite de nulitate, cum este cazul donațiilor deghizate prin care contractul secret este încheiat în scopul de a eluda revocabilitatea donațiilor între soți, conform art. 1.033 alin. (1) C. civ.
b. Donațiile deghizate prin interpunere de persoane
În cazul donației prin interpunere de persoane, simulația nu interesează natura gratuită a contractului, ci persoana adevăratului donatar. Se recurge la această formă a donației atunci când adevăratul donatar nu este capabil să primească liberalitatea de la donator. Din această cauză, contractul aparent (public) se încheie cu o persoană interpusă, urmând ca, prin contraînscris (contractul secret) să fie precizată persoana adevăratului donatar.
Datorită dificultăților de dovadă a simulației la care se recurge pentru a se ocoli incapacitățile speciale în materie de donație și noul Cod civil, prin art. 1.033 alin. (2) prezumă absolut că sunt persoane interpuse până la proba contrară, orice rudă a donatarului la a cărei moștenire acesta ar avea vocație în momentul donației și care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul, o atare dispoziție specială în materia donațiilor simulate, conform principiului specialia generalibus derogant, fiind aplicată cu prioritate față de dispozițiile cu caracter general stipulate în materia liberalităților prin art. 992 alin. (2) C. civ., în sensul cărora, sunt prezumate până la proba contrară ca fiind persoane interpuse ascendenții, descendenții și soțul persoanei incapabile de a primi liberalități, precum și ascendenții și descendenții soțului acestei persoane.
În privința formei pe care trebuie să o îmbrace contractul de donație prin interpunere de persoane, în opinia noastră, întrucât această formă a contractului de donație este încadrată în cadrul donațiilor simulate, un astfel de contract, potrivit art. 1.011 alin. (2) C. civ. nu trebuie încheiat în formă autentică.
Sub acest aspect, în literatura de specialitate, contrar dispozițiilor art. 1.011 alin. (2) C. civ., se arată că, forma contractului de donație prin interpunere de persoane trebuie să fie autentică, întrucât contractul încheiat cu persoana interpusă este o donație, astfel că obiectul simulației este persoana donatarului, și nu operațiunea juridică efectuată de părți
6.2. Donațiile indirecte
Donațiile indirecte sunt acte juridice încheiate cu intenția de a gratifica, dar înfăptuite pe calea unui act juridic diferit de contractul de donație. Prin urmare, față de donația deghizată, care este o adevărată donație, deoarece contractul aparent nu are o existență reală, nu corespunde voinței reale a părților, în cazul donației indirecte actul care se încheie (altul decât donația) este real, voit de părți, dar prin intermediul lui se realizează indirect o gratificare, o liberalitate.
Prin aceste donații, aparența este conformă cu realitatea, spre deosebire de donațiile deghizate și, ca atare, potrivit art. 1.011 alin. (2) C. civ., nu se cere respectarea formei autentice la încheierea acestui contract. Rezultă, așadar, că, în accepțiunea noului Cod civil, donațiile indirecte sunt supuse numai condițiilor de fond, nu și regulilor de formă, fiindcă nu sunt contracte de donație, ci liberalități făcute pe calea altor acte juridice, pentru care, de regulă, nu se cere această cerință de formă.
În schimb, actul prin intermediul căruia se realizează indirect liberalitatea trebuie încheiat cu respectarea condițiilor de formă și de fond prevăzute de lege pentru acel act.
Dar, după cum judicios s-a remarcat, întrucât liberalitatea este inclusă într-un alt act juridic, condițiile de fond se dublează: trebuie îndeplinite pentru actul care se încheie (de exemplu, vânzarea-cumpărarea unui bun) și cele prevăzute pentru liberalitatea pe care o cuprinde (stipularea prețului în favoarea unei terțe persoane).
Donația indirectă se poate realiza și în cadrul unui act cu titlu oneros, când una din părți, cu intenție liberală, încheie contractul în parte cu titlu oneros, iar în parte cu titlu gratuit. De exemplu, vinde un bun, stipulând un preț redus față de valoarea lui.
Actele prin care se realizează donațiile indirecte sunt, în principal, următoarele: renunțarea la un drept, remiterea de datorie și stipulația pentru altul.
6.3. Darul manual
Darul manual reprezintă o categorie specială de donație pentru validitatea căreia se cer, potrivit art. 1.011 alin. (4) teza a II-a C. civ., două elemente: a) acordul de voință pentru a transfera și dobândi un drept cu titlu gratuit; b) tradițiunea, predarea efectivă și reală (materială) a bunului dăruit. Observăm că singura condiție specială ce trebuie îndeplinită în cazul darului manual este predarea, tradițiunea reală a bunului, fiind deci un contract real.
Darul manual, potrivit art. 1.011 alin. (2) C. civ., derogă de la regulile de formă ale donațiilor, respectiv nu se impune forma autentică, dar este supus acelorași reguli de fond ca și celelalte donații, inclusiv, principiul irevocabilității.
Cu referire la obiectul darului manual, dispozițiile art. 1.011 alin. (4) C. civ., statuează că, pot face obiect al darurilor manuale numai bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 lei, plafon care va fi actualizat periodic prin hotărâre a Guvernului, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.
Rezultă, așadar, că, potrivit acestor dispoziții legale, în considerarea faptului că tradițiunea reală este un element esențial al darului manual, pot face obiect al darului manual numai bunurile mobile corporale, întrucât doar acestea sunt susceptibile de tradițiunea reală. Nici imobilele, nici mobilele incorporale (drepturi de creanță, drepturi de creație intelectuală, fond de comerț) nu pot forma obiectul unui dar manual, pentru că nu sunt susceptibile de a fi transferate și dobândite printr-o predare și primire efectivă, fac excepție, titlurile la purtător – asimilate mobilelor corporale – și biletele la ordin, pentru că transmiterea acestora are loc de la mână la mână.
Instanța supremă a precizat că prin tradițiunea bunului nu trebuie să se înțeleagă neapărat o deplasare fizică a bunului, cum ar fi preluarea din mâna donatorului, efectele sale juridice putând fi realizate și printr-o tradițiune implicită, de exemplu, atunci când donatorul ar înmâna donatarului cheile unei casete ori ale unui depozit în care se află lucrul sau cheile de contact ale autoturismului.
De asemenea, nu pot face obiect al darului manual bunurile viitoare, întrucât, darul manual presupune existența actuală a bunului, ca atare, bunul neexistând în momentul perfectării acordului de voință, el nu poate fi predat.
Constituie dar manual și depunerea unei sume de bani la CEC (sau la altă unitate bancară] pe numele unei alte persoane, dacă s-a făcut cu intenția de gratifica acea persoană, precum și predarea unei sume de bani – direct sau prin virament – unității care construiește sau vinde donatarului o locuință, pentru a cărei validitate nu se cere forma autentică și nici înmânarea efectivă a sumei în mâinile donatarului.
O problemă care se impune a fi reliefată este cea referitoare la darurile de nuntă, considerate ca o varietate a darului manual.
În legătură cu aceste daruri de nuntă, în practica judiciară anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, s-a decis că ele urmează a fi considerate bunuri comune ale soților în cote egale, chiar dacă au fost făcute de părinții unuia dintre soți, deoarece sunt dobândite în timpul căsătoriei și pentru că se presupune intenția (mențiunea) dispunătorului ca ele să devină comune. Numai dacă donația se face de către părinții unuia dintre soți, nu cu ocazia serbării nunții, ci ulterior, bunul se consideră ca fiind propriu. Pe de altă parte, s-a decis că – în principiu – bunurile dobândite de către soți în timpul căsătoriei prin donație sunt bunuri proprii, afară numai dacă dispunătorul a arătat expres că înțelege să gratifice pe ambii soți.
După intrarea în vigoare a noului Cod civil, e observă că legea exceptează de la regula comunității donațiile, sens în care, dispozițiile art. 340 lit. a) C. civ., prevăd că „nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț, bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune", cu precizarea că, potrivit art. 33 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, dispozițiile art. 340 și 341 C. civ. sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a Codului civil, ori de câte ori actul juridic sau faptul juridic în temeiul căruia a fost dobândit bunul intervine după această dată.
În acest context, întrucât textul art 340 lit. a), mai sus citat, nu distinge în privința formei de realizare a donației, bunurile dobândite de către soți prin donație, inclusiv bunurile dobândite printr-o donație sub forma darului de nuntă, devin bunuri proprii ale fiecărui soț, dacă dispunătorul nu a dispus în mod expres că ele devin comune.
În concluzie, numai darurile obișnuite, nu intră sub incidența excepției prevăzute la art. 340 lit. a) C. civ., ci devin bunuri comune, potrivit regulii stabilite de art. 339 C. civ., în sensul căruia „bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților”. O atare concluzie se poate desprinde din prevederile art. 1.150 lit. c) C. civ., conform căruia, nu sunt supuse raportului donațiilor darurile obișnuite.
Cu privire la proba darului manual, întrucât, darul manual se perfectează prin predare, fiind deci o chestiune de fapt, acesta poate fi probat prin orice mijloc de probă, fiind, totuși necesară, ad probationem, existența unui înscris care să constate darul manual, completat prin martori și prezumții, conform regulilor generale în materia probelor.
6.4. Donația reprezentând o cesiune de creanță
Contractul de donație poate să aibă ca obiect și o cesiune de creanță, după cum rezultă expres din conținutul art. 1.567 alin. (1) C. civ., iar, în ipoteza în care cesiunea este cu titlu gratuit, alin. (2) al art. 1.567, stipulează că, dispozițiile referitoare la cesiunea de creanță din Codul civil, se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de donație.
Sub acest aspect, se impune precizarea că, în materia cesiunii de creanță sub forma unui contract de donație, ceea ce se donează este un drept de creanță, adică un bun mobil incorporai, care nu poate îmbrăca forma unui dar manual, întrucât nu este susceptibil de a fi transferat și dobândit printr-o predare și primire efectivă, ca atare nefiind dar manual, ar rezulta că este necesară forma autentică, deoarece dispozițiile art. 1.011 alin. (2) C. civ. „exceptează de la forma autentică doar darurile manuale. Dar, din conținutul art. 1.013 alin. (3) C. civ., care statuează că „bunurile mobile care constituie donație trebuie enumerate și evidențiate într-un înscris, chiar sub semnătură privată, sub sancțiunea nulității absolute", rezultă cu claritate faptul că, pentru încheierea unei cesiuni de creanță îmbrăcând forma unei donații, este necesară doar forma scrisă a cesiunii, chiar sub forma unui act sub semnătură privată.
Dacă dreptul transferat este o creanță, atunci operațiunea intervenită între părți este o cesiune de creanță cu titlu gratuit, aplicându-se în consecință dispozițiile referitoare la cesiunea contractului statuate prin art. 1.315-1.320 C. civ., precum și dispozițiile referitoare la cesiunea de creanță prevăzute prin Capitolul I [Cesiunea de creanță], Titlul VII (Transmisiunea și transformarea obligațiilor] din Codul civil.
Astfel, în accepțiunea art. 1.315 C. civ., o parte poate să își substituie un terț în raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestațiile nu au fost integral executate, iar cealaltă parte consimte la aceasta.
Cesiunea de creanță este definită prin art. 1.566 C. civ., în sensul căruia, cesiunea de creanță este convenția prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanță împotriva unui terț.
Rezultă, așadar, că, în cazul unui contract de donație care are ca obiect o cesiune de creanță, calitatea de cedent o are donatorul, care transmite cu titlu gratuit creanța sa donatarului, care are calitatea de cesionar. Ca atare, părțile contractului sunt în acest caz, cedentul (donatorul) și cesionarul (donatarul), prin această convenție, transmițându-se, cu titlu gratuit, către donatar, creanța pe care donatorul o are față de debitorul cedat, adică debitorul creanței transmise (cedate). Prin efectul cesiunii de creanță sub forma unui contract de donație, respectiv prin transmiterea cu titlu gratuit de către donator a creanței pe care acesta o are față de debitor către donatar, donatarul va deveni astfel creditor al debitorului pe care donatorul 1-a avut înainte de cesiune. în consecință, după cesiunea de creanță sub forma unui contract de donație, debitorul cedat (debitorul donatorului înainte de cesiune) va trebui să achite creanța către donatar (cesionar) care a devenit ca efect al cesiunii noul creditor în locul donatorului.
Având în vedere faptul că părțile contractului de donație sub forma unui contract de cesiune sunt cedentul (donatorul) și cesionarul (donatarul), debitorul cedat de către donator către donatar este terț față de contractul de cesiune care îmbracă forma unui contract de donație.
În ceea ce privește cesiunea de creanță care îmbracă forma unei liberalități prin contractul de donație, această cesiune fiind o convenție, ea trebuie să îndeplinească toate condițiile de validitate a oricărei convenții, iar, în cazul în care prin contractul de cesiune se realizează operațiunii specifice donației, ea trebuie să îndeplinească condițiile de fond specifice donației, sau, după cum s-a exprimat un reputat autor, contractul care include cesiunea de creanță, produce și efectele operațiunii juridice care se realizează prin intermediul ei.
Totodată, în privința condițiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească cesiunea unui contract având forma unui contract de donație, dispozițiile art. 1.316 C. civ., aplicabile și cesiunii de creanță făcute sub forma unui contract de donație, statuează că cesiunea contractului și acceptarea acestuia de către contractantul cedat (debitorul cedat) trebuie încheiate în forma cerută de lege pentru valabilitatea contractului cedat (contractul de donație prin care donatorul cedează cu titlu gratuit o creanță a sa pe care o are față de un debitor către donatar).
De asemenea, potrivit art. 1.573 alin. (1) C. civ., creanța este cedată prin simpla convenție a cedentului și cesionarului, fără notificarea debitorului, ca atare, cesiunea de creanță sub forma unui contract de donație produce efecte depline între cedent și cesionar, fără nicio altă formalitate, deci fără consimțământul debitorului cedat.
În ceea ce privește condițiile de validitate ale cesiunii de creanță care îmbracă forma unui contract de donație, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate după intrarea în vigoare a noului Cod civil, deși cesiunea de creanță își produce toate efectele între cedent și cesionar din momentul încheierii contractului de cesiune, pentru opozabilitatea ei față de terți, trebuie îndeplinite anumite formalități de publicitate prin intermediul cărora să se realizeze opozabilitatea cesiunii față de terți – adică față de debitorul cedat, dar și față de alți terți ar putea exista vreun interes. în ceea ce îl privește pe debitor, momentul realizării opozabilității față de acesta este esențial, întrucât abia din acest moment acesta va putea fi obligat să plătească cesionarului (donatarului).
Sub aspectul publicității cesiunii de creanță, aplicabilă și în cazul cesiunii de creanță printr-un contract de donație, legiuitorul a prevăzut mai multe modalități, prevăzute prin art. 1578-1581 C. civ.
În acest context, reținem dintre aceste modalități, cea prevăzută prin art. 1.579 C. civ., potrivit căreia, cesiunea unei universalități de creanțe, actuale sau viitoare, nu este opozabilă terților decât prin înscrierea cesiunii în arhivă.
O altă modalitate de opozabilitate este cea privitoare la notarea în Cartea funciară a cesiunii de creanță, potrivit art. 902 pct. 6 C. civ., în sensul căruia sunt supuse notării în Cartea funciară lorațiunea și cesiunea de venituri.
Se poate, așadar, concluziona că în privința modalităților de publicitate a cesiunii de creanță, legiuitorul prin noul Cod civil a instituit o modalitate alternativă de realizare a publicității cesiunii de creanță, între publicitatea realizată prin intermediul notării în Cartea funciară și modalitățile de realizare a publicității realizate în condițiile art. 1.578-1.581 C. civ.
6.5. Donațiile de organe, celule și țesuturi umane
Acest tip de donație și condițiile în care se poate exercita este reglementată expres cu caracter de noutate atât prin noul Cod civil, cât și prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. În acest context, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate, de peste 50 de ani, la nivel mondial, transplantul de organe, celule și țesuturi umane a devenit o practică medicală tot mai des întâlnită, reprezentând uneori singura modalitate disponibilă pentru salvarea vieții umane.
Cadru legislativ în materie a debutat prin adoptarea în anul 1997 a „Convenției de la Ovideo", în raport de locul adoptării sale, denumită Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei, ratificată de către România prin Legea nr. 17/2001, denumită apoi „Convenția privind drepturile omului și biomedicina", prin care sunt înglobate reguli fundamentale aplicabile în materie, precum și modurile de acordare a consimțământului subiecților implicați, reguli în absența cărora întreaga procedură medicală ar putea să se îndepărteze de la valorile pentru care a fost promovată, lăsând loc dezvoltării unor practici inacceptabile, inumane, cum ar fi traficul de organe.
Întrucât Convenția Europeană din anul 1997 a lăsat în sarcina statelor semnatare crearea unui cadru legislativ intern în vederea implementării dispozițiilor sale, organismele comunitare, în scopul asigurării unei proceduri comune de donare în statele Uniunii Europene au adoptat Directiva 2004/23/CE privind stabilirea standardelor de calitate și securitate pentru donarea, obținerea, controlul, prelucrarea, conservarea, stocarea și distribuirea țesuturilor și a celulelor umane și, respectiv, Directiva 2010/45/UE privind standardele de calitate și siguranță referitoare la organele umane destinate transplantului, aceste directive fiind transpuse prin modificări succesive aduse Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. De asemenea, cele două directive comunitare au fost completate de Planul de Acțiune privind donarea de organe și transplant 2009-2015, prin care Comisia Europeană își propune realizarea unui cadrul eficient de informare a potențialilor donatori, prin derularea unor campanii publicitare care să sensibilizeze cetățenii și să determine o relaxare a tendinței acestora de a-și manifesta acordul pentru donarea de organe, urmărindu-se totodată prin acest program de acțiune, creșterea numărului de organe ce pot fi donate, eficientizarea sistemelor de donare, precum și asigurarea accesului facil la aceste sisteme, îmbunătățirea standardelor calitative și de siguranță.
Se impune, de asemenea, precizarea că, în accepțiunea Legii nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, care transpune în dreptul nostru intern Directiva 85/374/C.E.E., sunt calificate ca fiind produse și elemente ale corpului uman (precum sângele, celule, țesuturi, produse de terapie genetică sau celulară), putând fi considerate defecte și prezentarea acestora consumatorilor, prin neoferirea de informații privind folosirea lor și efectele secundare pe care le pot genera. În majoritatea țărilor Uniunii Europene, în general este admisă ideea potrivit căreia sângele și alte substanțe de origine umană sunt produse, și nu elemente ale persoanei, iar, defectul acestor produse atrage răspunderea pentru punerea lor în circulație. Potrivit hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din 10 mai 2001, pacienții europeni pot invoca dispozițiile dreptului european privind răspunderea medicilor cu privire la fabricarea și folosința produselor defectuoase în scop terapeutic în fața jurisdicțiilor statelor membre.
De asemenea, la nivel național, în vederea implementării acestor directive, au fost adoptate acte normative speciale pentru a se crea cadrul instituțional în materie, precum:
– O.G. nr. 79/2004 privind înființarea Agenției Naționale de Transplant, aprobată prin Legea nr. 588/2004, instituție publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Sănătății;
– Ordinul comun nr. 1158/2012 al Ministrului Sănătății și Ministrului Justiției prin care a fost înființat Registrul Național al Donatorilor de Organe, Țesuturi și Celule. Acest registru are ca scop crearea unei baze de date pentru gestionarea informațiilor în scopul realizării transplantului de organe, țesuturi și celule, cu respectarea voinței și drepturilor persoanelor care în timpul vieții consimt la donarea acestora post-mortem, în scop terapeutic. Înscrierea în acest registru a datelor de identificare a donatorilor și a declarațiilor prin care aceștia consimt la donarea post-mortem, în scop terapeutic, a organelor, țesuturilor și celulelor se face de notarul public. Consimțământul donatorului se face prin act autentic notarial, inclusiv testament notarial. Fac obiectul donării prin declarație autentică următoarele organe, țesuturi și celule umane: cord, plămân, cord-pulmon, rinichi, ficat, pancreas, intestin, piele, cornee, insule Langerhans, os, vase de sânge și celule umane.
– Ordinul nr. 477/2009 prin care a fost înființat Registrul Național de Transplant, desemnarea persoanelor responsabile cu gestionarea datelor din Registrul Național de Transplant din cadrul unităților sanitare acreditate pentru efectuarea de transplant de organe și stabilirea datelor necesare înregistrării unei persoane pentru atribuirea codului unic de înregistrare la Agenția Națională de Transplant. Prin acest ordin se instituie obligația oricărei persoane, pentru a putea beneficia de transplant, să fie înscrisă în Registrul Național de Transplant, înscriere care are drept consecință atribuirea codului unic de înregistrare la Agenția Națională de Transplant;
– Ordinul Ministrului Sănătății Publice nr. 1076/2006 prin care a fost stabilită organizarea și funcționarea Comisiei de Avizare a Donării de la Donatorul Viu.
Din punct de vedere juridic, donarea de organe, celule și țesuturi reprezintă o varietate a contractului de donație, cu o sumă de particularități, îndeosebi în materia consimțământului, deoarece acordul de voință al donatorului și al primitorului nu se realizează urmând mecanismul clasic, contractual din dreptul comun.
Noul Cod civil, completând cadrul legal în materia donării de organe, celule și țesuturi, consacră expres astfel de dispoziții în materia donării de organe, în cadrul secțiunii referitoare la drepturile la viață, la sănătate și la integritate ale persoanei fizice (Titlul II, Capitolul II, Secțiunea a 2-a), toate aceste drepturi fiind garantate și ocrotite în mod egal de lege.
Astfel, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate, prin Titlul II al Constituției României este acordată o atenție specială protecției drepturilor și libertăților civile fundamentale inerente personalității umane, consacrate în reglementările internaționale, apreciindu-se că aspectele de principiu trebuie să-și găsească sediul în Codul civil, urmând ca reglementările de detaliu, mai ales de ordin procedural și instituțional să fie cuprinse în legi și alte reglementări speciale.
Sub acest aspect, înainte de a trece la analiza problematicii donării de organe, celule și țesuturi de origine umană, intrând în conceptul „drepturi ale personalității" consacrat pentru prima dată în dreptul românesc de art. 58 NCC, se impun câteva precizări cu privire la natura juridică a acestor drepturi și caracterele acestor drepturi. În acest context, în literatura de specialitate, pornindu-se de la evidența că drepturile personalității fac parte din categoria drepturilor subiective civile nepatrimoniale, drepturile personalității sunt definite ca fiind acele drepturi subiective civile și nepatrimoniale (extrapatrimoniale), strict personale, inalienabile, netransmisibile, insesizabile, imprescriptibile și opozabile erga omnes, inerente oricărei ființe umane și inseparabile de aceasta.
Pornind de la această definiție atotcuprinzătoare, se pot desprinde și caracterele drepturilor personalității, în raport cu care vom putea analiza problematica donării de organe, țesuturi și celule de origine umană.
Astfel, o primă constatare care se impune a fi reliefată este aceea că încadrarea acestor drepturi în categoria drepturilor nepatrimoniale rezultă din conținutul art. 252 NCC, având titlul marginal „Ocrotirea personalității umane", prin care sunt enumerate drepturile care fac obiectul acestui concept, precum și din cuprinderea acestui text în cuprinsul Titlului V al noului Cod civil, („Apărarea drepturilor nepatrimoniale").
Pornind de realitatea incontestabilă că drepturile personalității fac parte din categoria genului proxim a drepturilor civile nepatrimoniale, aceste drepturi sunt netransmisibile, caracter care rezultă din conținutul art. 58 alin. (2) NCC, care statuează expres că drepturile personalității nu sunt transmisibile. În strânsă legătură cu acest caracter netransmisibil al drepturilor personalității, după cum s-a remarcat, este caracterul incesibil sau inalienabil al acestor drepturi, în sensul că fiind inseparabil legate de persoana titularului, ele nu pot face obiectul unei înstrăinări cu titlu oneros sau gratuit, acest caracter fiind întărit de prevederile art. 66 NCC, care statuează că orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolută, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege. Titularul unor asemenea drepturi poate ceda unui terț cu titlu oneros sau gratuit, doar folosința unor dintre drepturile sale, dar nu și dreptul personalității ca atare, și aceasta cu atenta respectare a interdicției impuse de art. 66 C. civ.. Pornind de la aceste judicioase aserțiuni exprimate în literatura de specialitate, se pune întrebarea dacă este posibilă donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană.
Sub acest aspect, noul Cod civil, prin art. 67, statuează că „nicio persoană nu poate fi supusă experiențelor, testelor, prelevărilor, tratamentelor sau altor intervenții în scop terapeutic ori în scop de cercetare științifică decât în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege".
Pornind de la prevederile art. 67 C. civ., mai sus citate, legiuitorul, prin art. 68 C. civ., având denumirea marginală „Prelevarea și transplantul de la persoanele în viață", statuează în privința donării de organe de la persoanele în viață că: „prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană de la donatori în viață se fac exclusiv în cazurile și condițiile prevăzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil și expres al acestora și numai după ce au fost informați, în prealabil, asupra riscurilor intervenției. în toate cazurile, donatorul poate reveni asupra consimțământului dat, până în momentul prelevării. Noțiunile de „prelevare" și „transplant" sunt conceptualizate legal prin dispozițiile art. 142 lit. d] și e] din Legea nr. 95/2006. Astfel, potrivit art 142 lit d) din Legea nr. 95/2006, „prelevarea" semnifică recoltarea de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană sănătoase morfologic și funcțional, cu excepția autotransplantului de celule stern hematopoietice când celulele sunt recoltate de la pacient, în vederea realizării unui transplant. „Transplantul", în accepțiunea art. 142 lit. e] din Legea nr. 95/2006 reprezintă acea activitate medicală prin care, în scop terapeutic, în organismul unui pacient este implantat sau grefat un organ, țesut ori celulă.
Din conținutul acestor dispoziții legale apreciem că rațiunea pentru care legiuitorul reglementează donarea de organe, țesuturi și celule de origine umană, este aceea că prin acest mijloc juridic nu are loc un transfer al dreptului subiectiv civil nepatrimonial însuși, ci este vorba despre un acord expres al titularului dreptului subiectiv civil nepatrimonial, de a ceda primitorului doar un element material care intră în conceptul de drept al personalității, și nu dreptul subiectiv civil nepatrimonial însuși.
În sprijinul opiniei noastre mai sus expuse, invocăm conceptualizarea legală a noțiunilor de celulă, țesut, organ, statuată prin art. 142 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Astfel, noțiunea de celulă este definită prin art. 142 lit. a) din Legea nr. 95/2006 ca fiind unitatea elementară anatomică și funcțională a materiei vii. în sensul legii, termenul celulă/celule se referă la celula umană individualizată sau la o colecție de celule umane. Noțiunea de țesut este definită prin art. 142 lit. b) din Legea nr. 95/2006 ca fiind gruparea de celule diferențiată, unite prin substanță intercelulară amorfă, care formulează împreună o asociere topografică și funcțională. Conceptul de „organ" este definit prin art. 142 lit. c) din Legea nr. 95/2006 ca fiind partea diferențiată din structura unui organism, adaptată la o funcție definită, alcătuită din mai multe țesuturi sau tipuri celulare, prezentând vascularizație și inervație proprii.
Această dispoziție legală constituie o transpunere în dreptul intern a prevederilor capitolului II, art. 5-9 din Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei, care consacrând reguli speciale care trebuie să guverneze consimțământul în materie, statuează că o intervenție în domeniul sănătății nu se poate efectua decât după ce persoana vizată și-a dat consimțământul și a primit, în prealabil, informații adecvate în privința scopului și naturii intervenției, precum și în privința consecințelor și riscurilor, fiind instituită, de asemenea, prin art. 5 regula retractibilității libere a consimțământului în orice moment. Rezultă, așadar, că în această materie, informarea prealabilă constituie cea mai importantă condiție, care trebuie să conducă la un consimțământ informat, context în care, recurgerea la prelevare fără consimțământul informat constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 5 la 7 ani. Drept consecință a unei astfel de transpuneri în dreptul intern a acestei Convenții, dispozițiile art. 148 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 statuează că în condițiile în care pe teritoriul național nu există nici un primitor compatibil cu organele, țesuturile și celulele de origine umană disponibile, acestea pot fi alocate în rețeaua internațională de transplant, pe baza unei autorizații speciale emise de Agenția Națională de Transplant.
Ca atare, după cum corect s-a remarcat în literatura de specialitate, viciul de consimțământ având drept cauză prelevarea neprecedată de consimțământul informat nu poate fi acoperit în niciun fel, chiar dacă donatorul, ulterior prelevării, ar exprima un consimțământ expres, scris și pe care l-ar declara liber.
Ca atare, datorită specificului acestui domeniu, consimțământul, reprezentând o condiție esențială a prelevării și transplantului, are o particularitate specifică, care o diferențiază de dreptul comun în materia consimțământului, atât în privința condițiilor sale de validitate, cât și în privința modului de formare și retractare.
Prin alin. (2) al art. 68 se instituie interdicția de prelevare de organe, țesuturi și celule de origine umană de la minori, precum și de la persoanele în viață, lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv similar, în afara cazurilor expres prevăzute de lege.
Pornind de la aceste dispoziții ale noului Cod civil în materia donării de organe, celule și țesuturi umane „în literatura de specialitate au fost remarcate trei mai principii ale protecției corpului uman proclamate prin noul Cod civil: 1) individul are dreptul la respectul corpului său; 2) corpul uman este inviolabil; 3) interesul și binele ființei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societății și al științei.
La rândul său, Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății cuprinde dispoziții pxprese referitoare la donația de organe, referindu-se la donatori, persoane în viață și donator necedat, care la rândul său este donator decedat fără activitate cardiacă și donator decedat cu activitate cardiacă. Noțiunea „donator decedat fără activitate cardiacă" este definită prin art. 147 pct. 1 din Legea nr. 95/2006, ca fiind persoana la care s-a constatat oprirea cardiorespiratorie iresuscitabilă și ireversibilă, confirmată în spital de doi medici primari. Noțiunea „donator decedat cu activitate cardiacă" este definită prin art. 147 pct. 2 din Legea nr. 95/2006, ca fiind persoana la care s-a constatat încetarea ireversibilă a tuturor funcțiilor creierului.
Sub acest aspect, prevederile art. 144 lit. a) din Legea nr. 95/2006, astfel cum acest articol a fost modificat prin O.U.G. nr. 35/2012, într-o manieră aproape identică cu prevederile art. 68 alin. (1) C. civ., statuează că, prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană, în scop terapeutic, se poate efectua de la persoane majore, în viață, având capacitate de exercițiu deplină, după obținerea consimțământului informat, scris, liber, prealabil și expres. Este interzisă prelevarea de la persoane fără discernământ.
În mod excepțional, potrivit art. 145 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, în cazul în care donatorul este minor și este rudă de până la gradul al IV-lea cu primitorul, este admisibilă prelevarea de celule stem hematopoietice medulare sau periferice. Dar, în această ipoteză, când minorul sau persoanele lipsite de capacitate de exercițiu efectuează donații de organe, consimțământul va fi dat pentru ei de părinți sau de celelalte persoane care au calitatea de ocrotitor legal al acestora. De asemenea, în cazul donatorului care are cel puțin 14 ani, potrivit art. 145 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006, consimțământul acestuia scris sau verbal, se exprimă în fața președintelui tribunalului în a cărei circumscripție teritorială se află sediul centrului unde se află transplantul, după efectuarea obligatorie a unei anchete de către autoritatea tutelară competentă.
Potrivit art. 146 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, prelevarea de organe, țesuturi sau celule de la donatorul viu se va efectua cu avizul comisiei de avizare a donării de la donatorul viu, constituită în cadrul spitalului în care se efectuează transplantul, această comisie, în componența căreia intră în mod obligatoriu, un medic cu pregătire în bioetică, ca reprezentant al colegiului local al medicilor, un medic psiholog sau medic pediatru, un medic primar, neimplicat în echipele de transplant, urmând să evalueze motivația donării și să controleze respectarea drepturilor pacienților. Astfel, principala atribuție a Comisiei este aceea de a verifica modul în care a fost exprimat consimțământul donatorului, dacă a fost informat, dacă înțelege și cunoaște toate riscurile și beneficiile care derivă din actul de donare și transplant, ea putând, de asemenea, să solicite o evaluare a capacității de exercițiu a donatorului de către o comisie medico-legală psihiatrică. Totodată, în mod excepțional, Comisia poate solicita realizarea unei anchete sociale de evaluare a donatorului în contextul relațiilor de rudenie sau de natură afectivă care ar putea să aducă atingere consimțământului exprimat. Rezultă, așadar, că, spre deosebire de dreptul comun în care manifestarea de voință pentru a putea produce efecte juridice este suficient, de regulă, să fie exteriorizată, în materia donării de organe, celule și țesuturi umane, manifestarea de voință este supusă cenzurii Comisiei.
De asemenea, potrivit art. 144 lit. f) din Legea nr. 95/2006, în cazul donării de organe, țesuturi și celule făcute către un primitor cunoscut donatorului, atât donatorul, cât și primitorul vor semna un act autentic prin care declară că donarea se face în scop umanitar, are caracter altruist și nu constituie obiectul unor acte sau fapte juridice în scopul obținerii unui folos material sau de altă natură. încălcarea acestei dispoziții legale constituie potrivit art. 157 din Legea nr. 95/2006 infracțiune. Ca atare, voluntarismul și caracterul gratuit al donării constituie cerințe imperative în această materie, dispozițiile art. 66 NCC, sancționând cu nulitatea absolută, orice acte care au ca obiect conferirea unor valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege.
Rezultă, așadar, că, ipoteza normei legale instituită prin art. 144 lit. f) din Legea nr. 95/2006 reprezintă un caz excepțional prin care donația necesită obligația părților de a încheia un act autentic notarial, întrucât, în materia donării de organe, celule și țesuturi umane, spre deosebire de dreptul comun, oferta de donație nu trebuie exprimată solemn în fața notarului public, în această materie, locul notarului este luat de Comisia de Avizare a Donării, aceasta solicitând donatorului nu numai consimțământul, dar și justificarea acestuia.
Se impune, de asemenea, precizarea că și în această ipoteză reglementată de art. 144 lit. f) din Legea nr. 95/2006, verificarea îndeplinirii condițiilor consimțământului este supusă analizei Comisiei de Avizare a Donării de la Donatorul Viu, pe cale de consecință, după cum corect s-a remarcat, declarația autentică nu substituie avizul Comisiei, ci reprezintă o condiție suplimentară de formă.
În ceea ce privește prelevarea prin donație de organe de la persoane decedate, o atare donație este valabilă numai dacă moartea a fost confirmată medical, și numai dacă sunt întrunite două condiții, respectiv:
– există consimțământul scris al persoanelor abilitate, fiind necesar consimțământul scris al cel puțin unuia dintre membrii majori ai familiei sau al rudelor, în ordinea prevăzută de art. 148 din Legea nr. 95/2006. Prin excepție consimțământul acestor persoane nu mai este necesar când persoana decedată, printr-un act notarial de consimțământ și-a exprimat deja opțiunea în favoarea donării pentru prelevare sau pentru înscrierea în Registrul național al donatorilor de organe, țesuturi și celule; de menționat, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate că lipsa consimțământului nu împiedică efectuarea transplantului în cazuri de excepție, dar numai dacă se referă la consimțământul donatarului-primitor.
Ca atare, ipoteza normei legale mai sus expuse vizează o donare post-mortem de la donatori decedați, dar al căror consimțământ la donare a fost manifestat de către ei înșiși în timpul vieții, prin act autentic notarial, fie de membrii familiei lor. În cazul actului autentic notarial prin care persoana decedată și-a manifestat în timpul vieții voința de a dona post-mortem, în scop terapeutic, organe, țesuturi și celule, înregistrarea în Registrul Național al Donatorilor de Organe, Țesuturi și Celule va fi efectuată de către notarul public care a autentificat declarația de donare.
– prin actul prelevării să nu fie compromisă o autopsie medico-legală.
În privința sancțiunilor aplicabile pentru încălcarea dispozițiilor legale în materia donării de organe, țesuturi și celule de origine umană, noul Cod civil, prin art. 69 instituie o acțiune în justiție, la cererea persoanei interesate, prin care instanța de judecată poate lua toate măsurile necesare pentru a împiedica sau a face să înceteze orice atingere ilicită adusă integrității corpului uman, precum și pentru a dispune repararea, în condițiile prevăzute la art. 252-256, a daunelor materiale și morale suferite, cu precizarea că potrivit art. 19 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil, „dispozițiile art. 252-257 C. civ. se aplică faptelor săvârșite după intrarea în vigoare a acestuia". Astfel, potrivit art. 252 NCC, orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară și tehnică, urmând ca, potrivit art. 253 alin. [4] C. civ., orice persoană prejudiciată să poată cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive, respectiv, potrivit art. 2.501 și art. 2.517 NCC, o astfel de acțiune având caracter patrimonial se va putea formula în termenul general de prescripție de 3 ani care începe să curgă de la data când persoana prejudiciată a cunoscut faptul că donația s-a făcut prin viciul de consimțământ declanșat de autoritățile competente prin neinformarea donatorului asupra consecințelor donării de organe, țesuturi și celule de origine umană.
Dar, în materia transplantului de organe, țesuturi și celule, dat fiind caracterul ireversibil al acestei operațiuni, prin care sunt afectate valori umane fundamentale, sancțiunile de drept comun sunt neîndestulătoare, motiv pentru care, după cum am expus mai sus, prelevarea sau transplantul făcute fără consimțământul informat al donatorului, determinarea cu rea-credință sau constrângerea unei persoane să doneze organe, țesuturi sau celule de origine umană constituie, sunt considerate, potrivit Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, infracțiuni.
În acest context, faptele care constituie infracțiuni în materia donării de organe, țesuturi ori celule de origine animală, sunt stabilite prin art. 155-159, și art 835 din Legea nr. 95/2006, astfel cum aceste texte legale au fost modificate prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.
Astfel, potrivit art. 155 din Legea nr. 95/2006 modificat prin Legea nr. 187/2012, prelevarea sau transplantul de organe, țesuturi ori celule de origine umană de la donatori în viață fără consimțământul dat în condițiile legii constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepsește.
De asemenea, prin art. 157 din Legea nr. 95/2006 modificat prin Legea nr. 187/2012 sunt incriminate faptele persoanelor de a dona organe, țesuturi ori celule de origine umană în scopul obținerii de foloase materiale, pentru sine ori pentru altul, faptă pedepsită cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. De asemenea, cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi se sancționează constrângerea unei persoane să doneze organe, țesuturi ori celule de origine umană. Este sancționată, de asemenea, cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, publicarea sau mediatizarea unor anunțuri privind donarea de organe, țesuturi ori celule de origine umană, donare ce ar fi efectuată în scopul obținerii unor foloase materiale pentru sine ori pentru altul. Totodată, potrivit art. 835 din Legea nr. 95/2006 modificat prin Legea nr. 187/2012, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă, nerespectarea regulilor de bună practică în studiul clinic al medicamentelor.
Rezultă, așadar, că elementul central pe care se fundamentează donarea sau transplantul de organe, țesuturi și celule este consimțământul informat al donatorului.
6.6. Efectele contractului de donație
Efectele contractului de donație între părți. Considerații generale. Dacă este valabil încheiată, donația, fiind un contract unilateral, poate naște, în principiu, obligații numai în sarcina donatorului. Ca efect al donației, după cum am precizat, are loc transferul cu titlu al bunului donat din patrimoniul donatorului în cel al donatarului, ea putând avea ca efect, în cazul remiterii de datorie, chiar și stingerea unei obligații.
Cel mai frecvent, obiectul contractului de donație este un drept real, caz în care, la fel ca și în cazul contractului de vânzare-cumpărare, transferul proprietății bunului donat operează prin efectul realizării acordului de voință realizat în formă autentică, în cazul bunurilor imobile sau în formă scrisă, sub forma unui act sub semnătură privată, în cazul donațiilor indirecte, donațiilor deghizate și a darului manual.
Obligațiile donatorului
1) Obligația de predare. Deși noul Cod civil nu prevede în mod expres în contractul de donație obligația de predare a bunului donat de către donator, o atare obligație în materia contractelor translative de proprietate derivă cu evidență din dispozițiile legale instituite prin art. 1.483 NCC, potrivit cărora obligația de a strămuta proprietatea implică și obligațiile de a preda lucrul și de a-1 conserva până la predare.
În materia donațiilor, dispozițiile art. 1.017 C. civ., prevăd că în executarea donației, dispunătorul răspunde numai pentru doi și culpă gravă.
2) Obligația de garanție
Spre deosebire de vânzare, în principiu, donatorul nu datorează evicțiune, potrivit art. 1.018 alin. [1) C. civ., decât dacă a promis în mod expres garanția sau dacă evicțiunea decurge din fapta sa sau dintr-o împrejurare care afectează dreptul transmis, pe care a cunoscut-o dar nu a comunicat-o donatarului la încheierea contractului.
De asemenea, prin art. 1.018 alin. [2] C. civ., se prevede că donatorul răspunde pentru evicțiune ca și vânzătorul, în cazul donației cu sarcini, dar numai în limita valorii acestor sarcini.
În privința obligațiilor donatorului pentru viciile ascunse ale bunului donat, prin dispozițiile art 1.019 alin. (2) C. civ. se stabilește regula de principiu că donatorul nu răspunde pentru viciile ascunse ale bunului donat, după care, prin alin. (2) al art. 1.019 se stabilesc situațiile în care donatorul răspunde pentru viciile ascunse ale bunului donat, după cum urmează:
– dacă a cunoscut viciile ascunse și nu le-a adus la cunoștința donatarului la data încheierii contractului, context în care donatorul este ținut să repare prejudiciul cauzat donatarului prin aceste vicii;
– donatorul răspunde pentru viciile ascunse la fel ca și vânzătorul, în cazul donației cu sarcini, dar numai în limita valorii acestor sarcini.
Obligațiile donatarului. Atunci când donația este pur gratuită, donatarul nu are nicio obligație, ci numai o îndatorire denumită tradițional „de recunoștință" și care în cazurile prevăzute de lege este sancționată cu posibilitatea dată donatorului de a revoca donația pentru ingratitudine.
Dar, altfel, se pune problema dacă este vorba despre o donație cu sarcini [sub modo), care după cum se știe este o obligație impusă donatarului și care, după acceptarea donației este ținut să o execute.
Sub acest aspect, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, deși sarcina se aseamănă cu o condiție rezolutorie (întrucât nici una, nici alta nu afectează nașterea dreptului în cauză și în caz de realizare a condiției sau de revocare a donației pentru neexecutarea sarcinii efectele sunt retroactive], ele nu trebuie să fie confundate, deoarece regimul lor juridic este diferit, cel puțin sub două aspecte:
– în cazul condiției rezolutorii, chiar dacă este potestativă din partea donatarului, nu se creează nicio obligație pentru el, fiind liber să acționeze cum dorește, fără riscul de a-și vedea angajată răspunderea, căci condiția rezolutorie este numai o modalitate care, în caz de nerealizare desființează dreptul afectat de ea. în schimb, sarcina obligă pe donatar, în caz de neexecutare putându-se recurge la măsuri de executare, creditorul având dreptul la acțiunea în executare;
– condiția operează de drept, în schimb revocarea pentru ingratitudine și neexecutarea sarcinii nu operează de drept.
Sarcina poate fi prevăzută fie în favoarea donatorului (plata unei datorii), fie în favoarea unei terțe persoane (când se analizează sub forma unei stipulații pentru altul reprezentând o donație indirectă grefată pe o donație directă, dacă donația este făcută persoanei în cauză), fie în favoarea donatarului (când acesta are drept sarcină plata unei datorii prezente sau plata unei datorii viitoare dar care este determinată în momentul încheierii contractului).
În privința donației cu sarcini, întrucât, dispozițiile art. 1.018 alin. (2) și art. 1.019 alin. (2) C. civ., stipulează că donatorul răspunde pentru evicțiune și pentru viciile ascunse, la fel ca și vânzătorul, și în literatura de specialitate și practica judiciară anterioară adoptării noului Cod civil, donația cu sarcini este în limita sarcinii un contract sinalagmatic, iar în măsura sarcinilor stipulate, donația oneroasă este un adevărat contract sinalagmatic. Ca atare, în caz de neexecutare a donației cu sarcini, intervin efectele specifice contractelor sinalagmatice, respectiv se poate cere îndeplinirea prestațiilor care face obiectul sarcinii cu daune-interese și donatarul nu ar putea fără consimțământul donatorului, deci fără un nou contract, să se libereze de sarcină, abandonând bunurile dăruite.
Se impune, de asemenea, precizarea că, în toate situațiile pentru a fi în prezența unei donații, sarcina nu trebuie să fie principalul, ci accesoriul, adică să nu absoarbă foloasele gratuite, anihilând liberalitatea.
Dar se poate alege și revocarea (rezoluțiunea) pentru neexecutarea de obligații, respectiv pentru neexecutarea sarcinii, conform art. 1.027 alin. (1) C. civ. în caz de admitere a acțiunii, revocarea produce efecte retroactive, atât împotriva donatarului și succesorilor lui în drepturi, cât și împotriva terților, drepturile constituite în favoarea lor fiind desființate potrivit regulilor aplicabile rezoluțiunii pentru neexecutare. Astfel, potrivit art. 1.554 C. civ., contractul desființat prin rezoluțiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat, deci produce efecte retroactive și ca atare drepturile constituite în favoarea terților derivate din contractul desființat prin rezoluțiune se desființează retroactiv.
În cazul sarcinii stipulate în favoarea unui terț, potrivit art. 1.027 alin. (2) C. civ., acesta poate cere numai executarea sarcinii, dar nu poate cere revocarea donației, nefiind parte în contractul încheiat între stipulant (donator) și promitent (donatar).
Referitor la termenul în care poate fi exercitat dreptul la acțiune prin care se solicită executarea sarcinii sau revocarea donației, dispozițiile art. 1.027 alin. (3) C. civ., stabilesc un termen de 3 ani care începe să curgă de la data la care sarcina trebuia executată.
Concluzii
În consecință contractul de donație este contractul prin care o parte numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părți, numită donatar în scopul de o gratifica.
Doctrina anterioară noului cod civil a formulat diverse definiții, așa cum am exprimat în conținutul lucrării, mai mult sau mai puțin complete.
Astfel, într-o definiție, donația este concepută ca fiind un contract solemn, unilateral și cu titlu gratuit, prin care una dintre părți, numită donator cu intenția liberală își micșorează în mod actual și irevocabil patrimoniul său cu un drept real (sau de creanță), mărind patrimoniul celeilalte părți, numită donatar, cu același drept, fără a urmări să primească ceva în schimb.
Așa cum am observat, donația este o specie a actelor cu titlu gratuit și face parte din categoria liberalităților, adică a acelor acte pe care art. 984 C. Civ. le definește.
În principiu, donația crează obligații doar în sarcina donatorului, motiv pentru care are caracteristicile unui contract unilateral.
Așa după cum am arătat deja, ceea ce este esențial pentru contractul de donație este intenția de gratificare (animo donandi) a donatorului. Așa fiind premiile, cadourile prin diferite recompense făcute cu scopuri publicitare nu constituie donații.
De asemenea, operele de binefacere (sponsorizările și mecenatele) au reguli speciale care exced cadrului legal al donațiilor. Întreținerea unei rude, fără a exista obligația legală de întreținere nu este donație.
Cauza directă a donației este intenția de a mări patrimoniului celui gratificat, fără a primi în schimb o contraprestație. Ca la orice act juridic, cauza donației trebuie să existe și să fie ilicită și morală. În caz de dublu cu privire la existența intenției de a gratifica se prezumă că nu există o astfel de intenție. Cu alte cuvinte, intenția de a gratifica din cuprinsului unui contract trebuie să rezulte în mod clar și neechivoc.
Bibliografie
I. Tratate, cursuri, monografii
Bujorel, Florea, Drept civil. Contracte speciale, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Chirică Dan, Tratat de drept civil, Editura C. H., București, 2014.
Dincă R., Contracte civile speciale în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2013.
Deak Fr., Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, București, 1996.
Dumitru D. în lucrarea colectivă Noul Cod civil. Note, Corelații. Explicații. Ed. C.H. Beck, București, 2011.
Moțiu Florin, Contracte speciale în noul cod civil, Editura Wolters Kluwer, București, 2013.
Prescure T., Curs de contracte civile, Ed. Hamangiu, București, 2012.
Pop L., I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
Puie O., Contractele civile în contextul noului Cod civil și al noului Cod de procedura civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
Stănciulescu Liviu, Vasile Nemeș, Dreptul contractelor civile si comerciale in reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2013.
Stănciulescu Liviu, Curs de drept civil. Contracte, Editura Hamangiu, București, 2012.
Uță Lucia, Contracte speciale în noul cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012.
Ungureanu O., C. Munteanu, Drept civil. Persoanele în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2013.
II. Aricole în reviste
Buta G., Aspecte generale privind drepturile personalității astfel cum sunt reglementate în noul Cod civil, în PR nr. 10/2013.
I. Imbrescu, D. Ștefu, Considerații teoretice cu referire la unele acte administrative nelegale, în Dreptul nr. 6/2011.
Genoiu I., Substituțiile fideicomisare și liberalitățile reziduale în reglementarea noului Cod civil, în RRDP nr. 3/2012.
Gicu V.G., Consimțământul în materia donării de organe, celule și țesuturi, în PR nr. 11/2013.
III. Legislație
Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil a fost, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 și rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011 și în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 8 iulie 2011 republicat in Monitorul Oficial 505/2011, aplicabil din 1.10.2011.
Legea nr. 31/1990 a fost republicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit art. 18 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, Titlul Legii nr. 31/1990 a devenit „Legea societăților".
Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale publicată în M.Of. nr. 92/16 mai. 1995 republicată în M.Of. nr. 732/18 oct. 2011 republicată în M.Of. nr. 72/4 feb. 2013 republicată în M.Of. nr. 444/18 iun. 2014.
Legea nr. 10/2001 a fost republicată în M. Of. nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare.
Bibliografie
I. Tratate, cursuri, monografii
Bujorel, Florea, Drept civil. Contracte speciale, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Chirică Dan, Tratat de drept civil, Editura C. H., București, 2014.
Dincă R., Contracte civile speciale în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2013.
Deak Fr., Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, București, 1996.
Dumitru D. în lucrarea colectivă Noul Cod civil. Note, Corelații. Explicații. Ed. C.H. Beck, București, 2011.
Moțiu Florin, Contracte speciale în noul cod civil, Editura Wolters Kluwer, București, 2013.
Prescure T., Curs de contracte civile, Ed. Hamangiu, București, 2012.
Pop L., I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
Puie O., Contractele civile în contextul noului Cod civil și al noului Cod de procedura civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
Stănciulescu Liviu, Vasile Nemeș, Dreptul contractelor civile si comerciale in reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2013.
Stănciulescu Liviu, Curs de drept civil. Contracte, Editura Hamangiu, București, 2012.
Uță Lucia, Contracte speciale în noul cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012.
Ungureanu O., C. Munteanu, Drept civil. Persoanele în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2013.
II. Aricole în reviste
Buta G., Aspecte generale privind drepturile personalității astfel cum sunt reglementate în noul Cod civil, în PR nr. 10/2013.
I. Imbrescu, D. Ștefu, Considerații teoretice cu referire la unele acte administrative nelegale, în Dreptul nr. 6/2011.
Genoiu I., Substituțiile fideicomisare și liberalitățile reziduale în reglementarea noului Cod civil, în RRDP nr. 3/2012.
Gicu V.G., Consimțământul în materia donării de organe, celule și țesuturi, în PR nr. 11/2013.
III. Legislație
Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil a fost, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 și rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011 și în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 8 iulie 2011 republicat in Monitorul Oficial 505/2011, aplicabil din 1.10.2011.
Legea nr. 31/1990 a fost republicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit art. 18 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, Titlul Legii nr. 31/1990 a devenit „Legea societăților".
Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale publicată în M.Of. nr. 92/16 mai. 1995 republicată în M.Of. nr. 732/18 oct. 2011 republicată în M.Of. nr. 72/4 feb. 2013 republicată în M.Of. nr. 444/18 iun. 2014.
Legea nr. 10/2001 a fost republicată în M. Of. nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Substitutiile Fideicomisare (ID: 129974)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.