Substantivul In Limba Romana Si In Limba Latina

SUBSTANTIVUL ÎN LIMBA ROMÂNĂ ȘI ÎN LIMBA LATINĂ

CUPRINS

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I

DEFINIȚII ȘI CLASIFICĂRI

I.1 Definiții

I.2 Clasificări

I.2.1 Substantive concrete – substantive abstracte

I.2.2 Substantive comune – substantive proprii

I.2.3 Substantive proprii devenite comune

I.2.4 Substantive comune devenite proprii

CAPITOLUL II

II. CATEGORII GRAMATICALE

II.1 Genul

II.1.2 Genul substantivelor după înțeles în limba română

II.1.3 Substantive mobile. Moțiunea

II.1.4 Feminine formate de la masculine cu sufixe

II.1.5 Masculine formate de la feminine cu sufixe

II.1.6 Substantive epicene

II.2 Numărul

II.2.1 Desinențele pentru plural ale substantivelor nearticulate

II.2. 2 Formarea pluralului prin palatalizarea consoanelor finale

II.2.3 Alternanțe fonetice

II.2.3.1 Alternanțe vocalice

II.2.3.2 Alternanțe consonantice

II.3 Cazurile

II. 4 Declinarea (Declinatio)

II. 4.1. Declinarea substantivelor în limba latină

II.4.1.1 Declinarea I

II.4.1.2 Declinarea a II-a

II.4.1.3 Declinarea a III-a

II.4.1.4 Declinarea a IV-a

II.4.1.5 Declinarea a V-a

II.4.1.6 Declinarea substantivelor compuse

II.4.1.7 Observații

II.4.2 Declinarea substantivelor în limba română

II.4.2.1 Declinarea nearticulată

II.4.2.2 Declinarea articulată

II.4.2.3 Declinarea substantivelor proprii

II.4.2.4 Declinarea substantivelor compuse

II.4.3 Clasificarea în declinări a substantivului după GALR (2005)

CAPITOLUL III

III SUBSTANTIVUL. ASPECTE NORMATIVE (DOOM 2010)

III.1 Substantive comune

III.2 Substantive proprii

CAPITOLUL IV

IV. DERIVAREA SUBSTANTIVELOR ÎN LIMBA LATINĂ

IV.1 Derivarea cu sufixe

IV.2 Derivarea cu prefixe

CAPITOLUL V

V. SUBSTANTIVIZAREA

CAPITOLUL VI

VI. FUNCȚIILE SINTACTICE ALE SUBSTANTIVULUI

VI.1 Funcțiile sintactice în limba română

VI.2 Funcțiile sintactice ale substativului în limba latină

CAPITOLUL VII

VII. SUBSTANTIVUL – GRAMATICĂ ISTORICĂ

CAPITOLUL VIII

VIII. VALORI STILISTICE ALE SUBSTANTIVULUI

VIII.1 Valori stilistice ale substantivului în limba română

VIII.2 Valori stilistice ale substantivului în limba latină

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT

În prezenta lucrare, Substantivul în limba română și limba latină, se propune evidențierea principalelor caracteristici ale substantivului din cele două limbi înrudite.

S-a ales această temă de discuție datorită pasiunii pentru limba și pentru a descoperi care sunt deosebirile dintre substantivul din și cel din română.

Studiul de față își propune evidențierea definițiilor date acestei unități morfologice, clasificarea substantivelor în diverse categorii, prezentarea categoriilor gramaticale (genul, numărul, cazul), precum și declinarea atât în limba noastră cât și în . Se va încerca, de asemenea, prezentarea aspectelor normative ale substantivului românesc urmărind noile regulile impuse de Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române.

O bună parte din acest studiu va fi dedicată derivării substantivelor în limba și a conversiunii altor părți de vorbire în substantive (doar pentru substantivul din română). Înspre finalul lucrării, în trei capitole succinte, se va face o trecere în revistă a funcțiilor sintactice ale substantivului din română și latină. Într-un alt capitol se vor surprinde modificările fonetice și de sens pe care le-a suferit substantivul latin pentru a ajunge un substantiv românesc. În ultimul capitol, parcurgându-se o serie de opere canonice, se vor pune în lumină câteva dintre valorile stilistice pe care le poate îmbrăca un substantiv.

Scopul urmărit în această lucrare de licență este de a dobândi noi cunoștințe, de a îmbogăți cultura generală, precum și a ajuta la perfecționarea unui viitor cadru didactic.

SUBSTANTIVUL ÎN LIMBA LATINĂ ȘI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

I. SUBSTANTIVUL. DEFINIȚII ȘI CLASIFICĂRI

I.1 Definiții

Substantivul (în limba latină nomen substantivum) provine din cuvântul latinesc substantia însemnând „materie”, „existență”. Din punct de vedere morfologic, substantivul este partea de vorbire flexibilă care denumește lucruri, ființe, obiecte, fenomene ale naturii, locuri, stări sufletești, idei, acțiuni etc. Exemple: aqua – „apă”, Bacchus – „zeul zeu roman de importanță secundară, al vinului, viței-de-vie și al beției”, basilica – „bazilică”; bellum – „război”, benevolentia – „bunăvoință”, blandimentum – „mângâiere”, canis, – „câine”; eminentia, „înălțime”, Nicolae, pluvia – „ploaie”, regnum – „regat”, Remus, Traiaus, „Traian” etc.

Conform Gramaticii de bază a limbii române „substantivul reprezintă o clasă morfologică deschisă (care poate primi oricând noi membri, împrumutați sau formați în limba română, delimitată prin câteva caracteristici semantico-referențiale și gramaticale.

a) Semantico-referențial, denumește indivizi, în sens larg, fie neindividualizați, organizați în subclase pe baza unor particularități comune (ex: ac, avion, bancă, buchet, cal, copil, drum, elefant, furnică etc.)

b) Morfologic, prezintă flexiune de număr și de caz, nu și de gen, acesta din urmă fiind o trăsătură inerentă a substantivului; valorile de număr sau/și de caz (genitiv-dativ) pot fi exprimate sintetic, dar și analitic (cu ajutorul mărcii lui sau al prepoziției).

c) Sintactic, reprezintă centrul grupului nominal, combinându-se, în această calitate, cu articolul și alți determinanți (un băiat, acest băiat; o fată, această fată), precum și cu modificatori (floarea parfumată, floarea din grădină, floare albastră), cuantificatori (acești trei copii, aceste două fete, celelalte patru vecine), posesori (cartea Mariei, dulapul băiatului, sufletul omului) sau complemente în situații speciale (citirea cărții, spargerea geamului, bucuria lui Mihai).

Substantivul prototipic este substantivul comun care desemnează un referent concret și are o flexiune regulată în raport cu numărul și cu cazul (aragaz, băiat, caiet, elev, profesor). În comparație cu substantivul prototipic, alte substantive, neprototipice, prezintă un sens special care are relevanță în plan gramatical, categoriile gramaticale cunoscând restricții în realizarea opozițiilor semnificative. Sunt neprototipice prin sens și prin comportamentul morfosintactic substantivele proprii (Ana, Alina, Liliana, Sorin), masive (apă, ceai, oțet, pălincă, vin), abstracte (curaj, frică), colective (banc, brădet, cârd, familie, stol, turmă), personale (profesor, student), relaționale (bunică, frate, mamă, mătușă, soră, tată), substantivele postverbale (avere, îmblânzire, plecare, plutire, purtare, ședere, uimire, uitare, vedere, zâmbire) și postadjectivale (curiozitate, egalitate, gelozie, importanță, veselie, tristețe)(GBLR 2010: 49).

I.2 Clasificări

I.2.1 Substantive concrete – substantive abstracte

„O problemă legată de definiția substantivului este clasificarea obișnuită substantivelor în concrete și abstracte.

Substantivele concrete sunt cuvintele ale căror denotație trimit de la inteligibil la perceptibil, provocând o reacție de natură senzorială; astfel spus semnificația abstractă poate evoca reprezentarea obiectului de referință în trăsăturile lui definitorii sau actualizate într-un caz particular. Aceste reprezentări sunt evocate vizual, acustic, tactil etc. (Iordan, Robu, 1978: 365).” Se vor ilustra câteva exemple atât în limba română, cât și în limba latină: aer – aer, calor – căldură, canis – câine, sedile – scaun, ficus – smochin, fons – „izvor”, granum – „grăunte”, graphium – „condei”, ignis – „foc”, panis – „pâine”, mel – „miere”, mulier – „femeie”, nubes – „nor”, papaver – „mac”etc.

Iorgu Iordan și Vladimir Robu sunt de părere că unele substantive se referă la obiecte care pot fi percepute numai cu mijloacele științei moderne: atom, electron, foton, lipozom, moleculă, neutron, ribozom, virus, etc. Sunt concrete și cuvintele care denotă „obiecte” (ființe supranaturale) inexistente în realitatea cotidiană, dar asimilate obiectelor reale: balaur, căpcăun, drac, fantomă (effigies), iele, pricolici, sirenă (siren), stafie (simulacrum), strigoi, tricolici, vârcolac, zână, zmeu, zori, etc. Tot concrete sunt și cuvintele care trezesc reprezentarea lucrului, fără ca acesta să poată fi perceput direct de vorbitori (aligator, antilopă, bambus, dinozaur, maracuja, oposum, papaya, etc.; animatele sau inanimatele denotate de asemenea cuvinte au existat cândva ca referenți obiectivi sau există în alte părți ale planetei și se poate avea o reprezentare a lor numai datorită lecturilor, documentarelor, filmelor ori altor mijloace de informare și de cunoaștere.

Tot în categoria substantivelor concrete se încadrează denumirile de oameni (după etate, legătură de rudenie, profesii): actor – actor, avocat – advocatus, bărbat – vir, bunic – avus, cosmonaut, fiică – filia; fiu – filius, luptător – bellator, nepot – nepos, nepotulus, poet – poeta, profesor – magister, sculptor – sculptor, tractorist, etc.; denumiri de animale: capra – capra, cocoș – gallus, găina – gallina, măgar – asinus; oaie – ovis, vițel – vitellus, etc.; plante: grâu – granum, in – linum, nap – napus, nufăr – nymphaea, nu-mă-uita – myosota, nutreț – pabulum, ridiche – radicula, trandafir – rosa etc.; lucruri: bardă – ascia, batistă – liteolum, farfurie – patella, oală – olla, lingură – cochelare, lingula, sapă – sappa, etc.; fenomene ale naturii: căldură – calor, frig – algor, frigus, ninsoare – stiricidium, ploaie – pluvia, vânt – ventus etc.

Caracterul concret al substantivelor se manifestă în variate grade, uneori chiar la același cuvânt, după cum semnifică generalul, clasa, specia, genul, sau actualizează la individualizare (gâsca este o pasăre domestică; gâsca s-a îmbolnăvit) (Iordan, Robu, 1978: 365,366).

„Substantivele abstracte semnifică numai la nivelul inteligibilului și nu trimit la referințe direct perceptibile în realitatea extralingvistică, ci numai logic, conținutul lor reflectând însușiri, stări, acțiuni desprinse de obiectele cărora le sunt atribuite. Abstractizarea poate apărea (ca și caracterul concret) în diferite grade, în sensul că legătura dintre inteligibil și perceptibil poate fi mai greu sau mai ușor de refăcut” (Iordan, Robu, 1978: 366).

Substantivele abstracte denumesc calități morale sau fizice, acțiuni, stări, formațiuni sociale, boli, curente, categorii: admirație – admiratio, avangardism, baroc, bărbăție – virilitas, bătrânet, boierime, bunătate – bonitas, cancer, conjunctivită, constipație, cubism, diabet, diaree, ebola, exigență – severitas, existență – existentia, fericire – beatitas, fracturism, gastrită, gripă, hepatită, himerism, holeră, icter, iluminism, inteligență – intelligentia, leucemie, miopie, modernism, naturalism, onirism, otită, pestă, pojar, potestas, progres – progressio, putere – potentia, rubelolă, simbolism, sinuzită, studențime, succes – successus, suprarealism, tinerețe – iuvenilitas, tinerime, ulcer, varicelă, veselie – hilaritas etc.

Din punct de vedere gramatical, se disting abstractele calității, de origine adjectivală: adâncul, adevărul, frumosul, frumusețea, înălțimea, măreția, răul, răutatea, urâtul etc.; unele adejective articulate nu mai denumesc o calitate legată de obiecte, ci devin substantive, definind o calitate în general, independentă de orice obiect (dar care poate fi pusă în legătură cu obiecte – bunătatea omului) și abstractele verbale (denumite și substantive verbale): admirație, cântare, fire, îngrijorare, înveșmântare, plăcere, răbdare, renunțare, stare etc.

I.2.2 Substantive comune – substantive proprii

În Gramatica limbii române (1966) substantivele care denumesc obiecte de același fel, exprimând noțiuni formate prin abstragerea notelor comune de la mai multe obiecte poartă numele de substantive comune. Ele denumesc nu numai o întreagă clasă sau categorie de lucruri, ci fiecare exemplar în parte, care aparține categoriei sau clasei respective. Astfel în propoziția: Pisica se hrănește cu șoareci. este vorba de înt și nu trimit la referințe direct perceptibile în realitatea extralingvistică, ci numai logic, conținutul lor reflectând însușiri, stări, acțiuni desprinse de obiectele cărora le sunt atribuite. Abstractizarea poate apărea (ca și caracterul concret) în diferite grade, în sensul că legătura dintre inteligibil și perceptibil poate fi mai greu sau mai ușor de refăcut” (Iordan, Robu, 1978: 366).

Substantivele abstracte denumesc calități morale sau fizice, acțiuni, stări, formațiuni sociale, boli, curente, categorii: admirație – admiratio, avangardism, baroc, bărbăție – virilitas, bătrânet, boierime, bunătate – bonitas, cancer, conjunctivită, constipație, cubism, diabet, diaree, ebola, exigență – severitas, existență – existentia, fericire – beatitas, fracturism, gastrită, gripă, hepatită, himerism, holeră, icter, iluminism, inteligență – intelligentia, leucemie, miopie, modernism, naturalism, onirism, otită, pestă, pojar, potestas, progres – progressio, putere – potentia, rubelolă, simbolism, sinuzită, studențime, succes – successus, suprarealism, tinerețe – iuvenilitas, tinerime, ulcer, varicelă, veselie – hilaritas etc.

Din punct de vedere gramatical, se disting abstractele calității, de origine adjectivală: adâncul, adevărul, frumosul, frumusețea, înălțimea, măreția, răul, răutatea, urâtul etc.; unele adejective articulate nu mai denumesc o calitate legată de obiecte, ci devin substantive, definind o calitate în general, independentă de orice obiect (dar care poate fi pusă în legătură cu obiecte – bunătatea omului) și abstractele verbale (denumite și substantive verbale): admirație, cântare, fire, îngrijorare, înveșmântare, plăcere, răbdare, renunțare, stare etc.

I.2.2 Substantive comune – substantive proprii

În Gramatica limbii române (1966) substantivele care denumesc obiecte de același fel, exprimând noțiuni formate prin abstragerea notelor comune de la mai multe obiecte poartă numele de substantive comune. Ele denumesc nu numai o întreagă clasă sau categorie de lucruri, ci fiecare exemplar în parte, care aparține categoriei sau clasei respective. Astfel în propoziția: Pisica se hrănește cu șoareci. este vorba de întreaga specie a acestui animal, pe când în propoziția: Pisica Mariei s-a pierdut în pădure se referă la un singur animal din specia pisică (GLR 1966: 55).

Substantivele comune există și în limba latină: adăpost – effugium, amestec – mixtura, cervus – cerb, cocoș – gallus, curte – aula, mater – mamă, mercedes – marfă, pater – tată, pectus – piept, prun – prunus, sabie – gladius, vita – viață etc.

Unele substantive denumesc numai anumite ființe, obiecte sau fenomene, considerate izolat, pentru a le distinge de celelalte din aceeași categorie și de aceea poartă numele de substantive proprii. Ele exprimă noțiuni care nu se formează prin abstragerea notelor comune de la mai multe exemplare. Astfel, un oraș a fost numit Baia Mare – Rivulus Dominarum, un masiv muntos Pirinei – Pyrenaei, un împărat Traian – Traianus, spre a se face deosebirea de alte orașe, de alți munți, de ați bărbați. Prin faptul că numele Traian (lat. Traianus) este purtat de mai mulți indivizi, el nu încetează să fie substantiv propriu, căci nu toți bărbații se numesc la fel; cât privește pe cei care au același nume, acesta nu li s-a acordat pe baza caracterisicilor comune.

Substantivele proprii se pot clasifica în mai multe categorii:

a) Nume de persoane: În limba română persoanele poartă în mod obișnuit două nume: un prenume și un nume (sau nume de familie): Elena Udrea, Emil Brumaru, Grigore Vieru, Octavian Goga, Șerban Foarță, Traian Băsescu, Tudor Arghezi, Veronica Micle, etc.; uneori apar cu mai multe nume, între care două sau mai multe prenume: Elena Liliana Popescu, Marius Marian Șolea, Mircea Florin Șandru, Miron Radu Paraschivescu, Ștefan Augustin Doinaș, Ștefan Octavian Iosif, sau un prenume însoțit de prenumele tatălui și de numele de familie: Ion Luca Caragiale, sau prenumele și numele de familie însoțite de un adaos: Alexandru Bogdan-Pitești, Barbu Ștefănescu-Delavrancea, George Niculescu-Basu etc. Unele femei căsătorite au un prenume și două nume de familie (al părinților și al soțului): Andreea Marin Bănică, Gabriela Boureanu Vaida, Hortensia Papadat-Bengescu, Rodica Popescu Bitănescu etc.

Ceva mai diferit aveau numele cetățenii romani. Aceștia aveau în epoca istorică trei nume: praenomen, nomen și cognomen. ex: Marcus Tullius Cicero, în care Marcus este prenomen, Tullius este nomen și Cicero este cognomen. Nomen era numele purtat de ginta căreia aparținea cetățeanul. Prin gintă, se înțelege o comunitate din care făceau parte toți cei care aveau la origine același strămoș. Nomen ar fi echivalent astăzi numelui de familie. Prenomen este pus înaintea ginții (nomen gentilicum sau nomen gentile), fiind un nume personal care îi deosebea între ei pe membrii unei familii. La început, aceste praenomina au fost numeroase. Cu timpul însă, ele s-au redus nu număr de 19, fiind abreviate asfel: A. – „Aulus”, Ann. – „Annacus”, Ap. – „Appius”, C. – „Caius”, Gn. – „Cnaeus”, D. – „Decimus”, K. – „Kaeso”, L. – „Lucius”, „M. – „Marcus”, M'. – „Manius”, Mam – „Mamercus”, N. – „Numerius”, P. – „Publius”, Q – „Quintus”, „Ser. – „Servius”, Sex. – „Sextus”, Sp. – „Spurius”, Ti – „Tiberius”, T. – „Titus”.

Mai târziu, când descendenții strămoșului comun s-au înmulțit, a apărut un al treilea element, cognomen care se adăuga la nomen. Prin acest nou element, se distingeau între ele familiile aceleași ginți. De exemplu, familia celebrului orator M. Tullius avea cognomen Cicero, a generalului care a cucerit Galia, C. Iulius, avea cognomen Caesar, a poetului P. Vergilius avea cognomen Maro etc. Aceste cognomina erau inspirate de unele calități sau defecte fizice sau morale, de anumite fapte sau de alte activități ale personalității respective. Acest cognomen ar fi echivalentul unei porecle, dar nu avea senusul peiorativ pe care în deține azi. Se vor expune aici câteva exemple: Marcus Tullus Cicero (cicer,-is – „năut” sau „mazăre”). Se credea că un strămoș al oratorului ar fi avut pe față un semn de mărimea unui bob de mazăre; Publius Ovidius Naso (nasus,-i – nas). Se credea că un strămoș al poetului ar fi avut nasul mare. Alte exemple de cognomina: Agrippa („născut cu picioarele înainte”), Asina („măgăriță”), Brutus („prostul”), Burrhus („roșu la față”), Cordus („născut târziu”), Longus („lunganul”), Macer („slabul”), Maximus („cel mai mare”), Scipio („toiag”, „baston”), Scrofa („scroafă”), Seneca („bătrân”), Sulla („coapsă delicată”), Tacitus („tăcutul”) etc.

Mai târziu, a apărut un element nou, agnomen, care era strict personal și nu se moștenea. Primul care a primit un astfel de agnomen a fost P. Cornelius Scipio, căruia i s-a adăugat agnomenul Africanus pentru că a învins pe cartaginezi în Africa.

Trebuie precizat că femeile nu foloseau cognomen. La început, aveau numai praenomen la care s-a adăugat numele tatălui sau al soțului: Caecilia Metelli, Plotina Traiani („Caecilia lui Metellus”, „Plotina lui Traianus”). Sclavii purtau numele stăpânilor, cu terminația -por (din cuvântul puer) = servus (Marcipor, Sextipor, Quintipor). Mai târziu, au și ei un praenomen la care s-a adăugat nomenul stăpânului, urmat de praenomenul stăpânului și cuvântul servus: Tiro Tulli Marci servus („Tiro, sclavul lui Marcus Tullius”) (Matei 2008: 306-308).

b) Nume de animale: Ali, Azorel, Bisisica, Bismark, Bubico, Cartuș, Duțulache, Foc, Fram, Ghimeașcă, Glonț, Grivei, Joiana, Patrocle, Zdreanță etc.

c) Denumiri geografice și teritorial-administrative (hidronime, oronime, continente, țări, orașe, județe, comune, sate etc.): 1 Decembrie, America, Apullum – Alba Iulia, Asia – Asia, Australia, Baia Mare – Rivulus Dominarum, Bihor, Cernești, Drobeta – Drobeta Turnu-Severin, Dumbrăvița, Dunărea – Danubius, Europa -Europa, Firiza, Francia, Gallia – Franța, Maramureș, Mihail Kogălniceanu, Munții Pirinei – Pyrenaei, Pyretus – Prutul, Săsar, Sena – Sequana, Spania – Hispania, Suceava, Șurdești, Tomis – Constanța, Transilvania – Transsilvania, Ungaria – Hungaria, Zalău – Porolissum etc.

d) Nume ale evenimentelor istorice: Primul Război Mondial – Primum Bellum Mundanum, Războiul celor Două Roze – Bella Rosarum, Războiul de Independență, Războiul de Succesiune, Revoluția din 1989, Schisma din 1054 – Schisma anni 1054, Unirea Principatelor etc.

e) Nume ale întreprinderilor și ale instituțiilor: Administrația Prezidențială, Editura Univers Enciclopedic, Fabrica de lapte Miorița, Hipermarketul Cora, Institutul de Lingvistică, Liga scriitorilor români, Organizația Națiunilor Unite, Parlamentul României, Sfântul Scaun, Uniunea Artisticilor Plastici, Uniunea scriitorilor din Republica Moldova, Uniunea scriitorilor din România etc.

e) Nume ale operelor științifice sau literare și ale documentelor: Baltagul de Mihail Sadoveanu, Istoria critică a literaturii romane de Nicolae Manolescu, Magna Charta Libertatum („Marea Cartă a Libertăților”), Philosophiæ Naturalis Principia Mathematica („Principiile matematice ale filozofiei naturale”) de Isaac Newton, Proclamația de la Islaz, Species plantarum („Speciile plantelor”) de Karl Linné, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu etc.

f) Nume ale corpurilor cerești: Jupiter – Iuppiter, Marte – Mars, Mercur – „Mercurius, Neptun – „Neptunus, Pământ – Tellus, Terra, Saturn – Saturnus, Sistemul solar – Systema solare Soare – Sol, Uranus – Uranus, Venus – Venus, etc.

g) Nume individuale și generice pentru produse industriale: salam Victoria, țigări Carpați, țigări Snagov, vaporul Pacea etc.

h) Sărbători laice și religioase indiferent de cult: Babele, Crăciunul, Dragobetele, Floralia, Mărțișorul, Paștele – Pascha, Purim, Roș Hașana, Saturnalia, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Ziua Internațională a Drepturilor Copilului, Ziua Internațională a Toleranței, Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului etc.

i) Nume științifice latinești de specii de animale și de plante: Vaccinium myrtillus („afin”), Capsicum annuum („ardei roșu”), Carduus nutans („ciulin”), Gallus gallus domesticus („găina”), Passer domesticus („vrabia comună”), Ursus maritimus („ursul polar”) etc.

j) Mărci: Adidas, Aqua Carpatica, Avon, Borsec, Dorna, Izvorul Alb, Izvorul Minunilor, Oriflame, Perla Harghitei, Poiana Negri, Primola etc.

k) Denumiri de televiziuni, radiouri, emisiuni: Antena satelor, Antena Stars, Asta-i România, DIGI Animal World, Discovery World, eMM, Magic FM, Minimax, Music Channel, Observator, Pro TV Internațional, Pro TV, Radio România Actualități, Radio Trinitas, Radio Zu, Realitatea TV, Sinteza zilei, TVR 1, Vocea Americii, Vocea României etc. (GLR 1966: 56).

I.2.3 Substantive proprii devenite comune

Se întâmplă deseori în limbă ca plecând de la un substantiv propriu să se ajungă la un substantiv comun. Procedeul are loc necontenit de-a lungul timpului în istoria unei limbi. Se pot regăsi astfel cuvinte derivate de la nume proprii moștenite din latină. De exemplu Cipru > lat. cyprum > rom. cupru, Ceres > lat. cerealia > rom. cereale), precum și cuvinte mai noi (jacuzzi, alain-delon, paparazzo). Unii lingvișiti numesc aceste cuvinte deonime sau deonomastice, termeni prin care se sugerează pierderea calității de nume propriu.

Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, prin eponim se înțelege: „termenul care dă numele unui oraș, unei regiuni etc.” Particularizând, se poate afirma că eponimele sunt „numele proprii care stau la baza unor nume comune.” De asemenea, unii autori consideră că eponimul poate să fie orice apelativ sau termen generic provenit de la un nume propriu.

Trecerea unui substantiv propriu la comun este un fenomen cu o evoluție mai lungă sau mai scurtă, după caz, în final numele comun pierzându-și mai mult sau mai puțin legătura cu numele de bază. Octavian Laiu-Despău afirmă că „orice fel de nume proprii pot fi implicate în acest proces: nume de persoane, de locuri, de popoare și chiar nume de firme sau titluri de cărți.” O marcă a faptului că numele propriu s-a transformat în nume comun o reprezintă ortografia cu inițială minusculă, iar în cazul substantivelor, apariția articolului nehotărât și variația după număr (ex: un amfitrion, doi amfitrioni, o chivuță, două chivuțe, un huligan, doi huligani). Uneori există o inconsecvență în scriere, mai ales atunci când numele propriu este foarte puternic în mintea celui care vorbește (adonis vs. Adonis, ducipal vs. Ducipal, lolită vs. Lolită).

Există mai multe mijloace prin care se poate ajunge la un nume comun plecând de la un nume propriu. Iată câteva dintre ele:

a) numele unor obiecte derivă de la locul de origine: faianță de la orașul Faenza, șampanie de la regiunea Champagne, olandă de la Olanda, cupru de la insula Cipru.

b) numele unor obiecte derivă de la numele unor inventatori sau descoperitori: blancheu de la Blankey, jacard de la Jacquard, vernier de la Vernier etc.

c) pentru a cinsti memoria unor celebrități (în general oamnei de știință și personalități istorice), numele lor a fost transferat unor unități de măsură: (newton, ohm, watt), monede (balboa, bolivar), produse alimentare (jorfă < Joffre), băuturi (macmahon < Mac-Mahon), fructe („renglotă” < raine-Claude);

d) numele unor personaje istorice, mitologice sau literare devin caracteristice pentru calitățile ori defectele unui tip de oamnei și se transformă în nume comun prin antonomază (folosirea unui nume propriu în locul unui nume comun): crai < Karl (Carol cel Mare), mentor < Mentor, robinson < Robinson Crusoe (Laiu-Despău 2007: 7-8)

e) nume proprii care și-au extins semnificația de la un obiect al unei clase la întreaga clasă: Geysir, numele unui anumit gheiser din Islanda, a devenit numele comun gheizer; Malamuc, localitatea unde se afla un ospiciu a devenit „balamuc”, sinonim cu „ospiciu”; Gherla, localitatea unde se afla o închisoare celebră, a devenit numele comun „gherlă”, sinonim în limbaj popular cu „închisoare”. Tot în această subcategorie intră și unele denumiri comerciale care cu timpul și-au lărgit aria semantică de la o anumită marcă de obiecte la o întreagă clasă de obiecte: cariocă, drujbă, xerox.

f) o categorie vastă este aceea a cuvintelor derivate cu sufixe (și mai puțin cu prefixe). Majoritatea eponimelor aparțin acestei categorii: magnolie < Magnol, sadism < Sade, patefon < Phaté, amazonit < Amazon, salmonelă < Salmon, platonic < Platon.

În ceea ce privește legătura cu numele proprii de bază:

a) Cuvinte care reproduc exact numele propriu de la care derivă (ex: jacuzzi, manila, marghiloman, napoleon, newton, panama, sisal, tripoli). În această categorie mai pot fi incluse și unele eponime adaptate ortografiei românești (decovil < Decauville, cașmir < Kashmir, șrapnel < Shrapnel);

b) Cuvinte în care numele proprii apar modificate (prin evoluție, prin prescurtare, prin derivare). Majoritatea eponimelor se încadrează în această categorie: muselină < Mosuk, fazan < Phasis, masochism < Masoch, ducipal < Bucefal, gherghină < Georgi;

c) Cuvinte în care numele propriu originar este practic necunoscut datorită evoluției îndelungate și/sau prezenței altor elemente în structura cuvântului: baldachin < Bagdad, blugi < Genova, benzină < Java, crepdeșin < China, sorg < Siria, gintană < Egipt.

Uneori din numele propriu nu se mai păstrează decât o literă: rezerpină < Rauwolf, relon < România, delco < Dayton.

Din punct de vedere al originii lor, multe eponime au un caracter internațional (boicota, dalie, diesel, ohm, uraniu, volt) (ibidem: 9).

Dintre eponimele împrumutate din franceză, fără a avea un caracter internațional se pot aminti: barem, beton, decovil, grevă, pubelă, sosie. Dintre eponimele împrumutate din turcă se remarcă: misir < Misir (numele turcesc al Egiptului), iminei < Yemen; sacâz < Sakiz (numele turcesc al insulei Chios), stamol < Istanbul.

Prin intermediul vechii slave au intrat în limba română termeni ca: armindeni, crai, cristelniță, cumpănă. Împrumuturi din germană: debrețin, holendru, parizer, ștaier. Din rusă provin: caterincă, catiușă, manilovism, oblomovism.

Există o serie de cuvinte care provin de la nume proprii și care s-au formant pe tremen românesc. Dintre acestea se vor exemplifica următoarele: americă, balamuc, brașoavă, chivuță, gabrovean, gălățene, ileană, joben, lipscan, marghiloman, penteleu, stancă.

Așadar eponimia nu este un fenomen izolat și neînsemnat, ci reprezintă o sursă importantă de înnoire și îmbogățire a lexicului limbii române (ibidem: 10).

Alte exemple:

august (a opta lună a anului; după Octavianus Augustus); (Laiu-Despău 2007: 30);

bauxită (rocă sedimentară, sub formă de mase compacte, exportată ca sursă de aluminiu; et. fr. bauxite, după Les Baux-de-Provence, un sat lângă Arles în sudul Franței, unde au fost semnalate primele resurse de bauxită) (ibidem: 37);

caiafă (persoană fățarnică, ipocrită; cuvântul face aluzie la cunoscutul personaj biblic Caiafa, mare preot al iudeilor între anii 18-36) (ibidem: 53);

drujbă (fierăstrău electric portativ; după Drujba, denumirea comericialăa unui fierăstrău electric rusesc. „Drujba” în limba rusă înseamnă „prietenie”, conform obiceiului comunist de a da produselor nume suave și optimiste (ibidem: 86);

figaro (coafor, bărbier, om ingenios și abil. et. fr. figaro, după Figaro, personaj creat de dramaturgul francez Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais în comendia Bărbierul din Sevillia (1775) și pe care îl reîntâlnim apoi în Nunta lui Figaro (1784). Figaro este un bărbat iscusit, spiritual și intrigant, întruchiparea istețimii populare în fața abuzurilor aristrocraților) (ibidem: 99);

gălățene (plantă ornamentală cu flori roz sau purpurii; primulă; este denumită după orașul Galați din estul țării) (ibidem: 109);

hamleți (indispensabili, izmene bărbătești; cuvântul derivă formal de la Hamlet, personajul principal al dramei cu același nume (c. 1601) scrisă de Shakespeare) (ibidem: 122);

kalașnikov, kalașnikovuri (un tip de armă automată rusească; poartă numele lui Mihail Timofteevici Kalașnikov (1919-2013), faimos inginer rus și constructor de arme ușoare de foc) (ibidem: 140)

scandiu (element chimic, metal din grupa pământurilor rare; et. fr. scandium. germ. Skandium. A fost denumit după Scandia, numele latin al Scandinaviei, unde au fost găsit în diferite minerale; numele său a fost creat în 1879 de către fizicianul suedez Lars F. Nilson) (ibidem: 219).

I.2.4 Substantive comune devenite proprii

Multe substantive comune au devenit cu timpul nume proprii:

a) nume de persoană: Alexandru Broscoi, Codruț Dumbravă, Culiță Tărâță, Florin Salam, Ieremia Movilă, Ion Creangă, Luca Arbore, Lupu Rednic, Mihai Iepure, Mihăiță Găină, Petru Cerecel, Raluca Pastramă, Sânziana Buruiană, Ștefan Lăcustă, Vasile Grămadă, Venera Baltă, William Brânză etc. Substantive comune devenite proprii se întâlnesc și în limba latină. Vom da câteva exemple: Publius Ovidius Naso (nasus – „nas”), C. Iulius Caesar (caesaries,-ei – „plete”), M. Tullius Cicero (cicer,-is – „năut”, „mazăre”) etc.

b) toponime: Brad, Bușteni, Frăsinet, Pucioasa, Salcia, Ulmi, Mândra, Omul, Păpușa, Măciuca, Iapa, Calu, Cârpa, Mădulari, Toporu, Glod, Tropoțica, Vulcan etc. (GLR 1966: 56-57)

II. CATEGORII GRAMATICALE

După forma pe care o îmbracă și după sensul pe care îl are, substantivul poate exprima ideea de gen, număr și caz.

II.1 Genul

În lingvistică genul este o categorie gramaticală flexionară bazată pe distincția dintre ființele de sex masculin și cele de sex feminin, dintre însuflețite și neînsuflețite. În limba latină există trei genuri: genul masculin (genus masculinum), genul feminin (genus femininum) și genul neutru (genus neutrum), care s-au moștenit și în limba română.

În genul masculin încadrăm toate substantivele care denumesc ființe bărbătești (equus – „cal”, exercitus – „armată”, gener – „ginere”, hostis – „dușman”, lupus – „lup”, miles – „soldat”, sutor – „cizmar”, vir – „bărbat”) precum și „numele de lucruri în care imaginația omului a văzut însușiri de ființe bărbătești, cum sunt numele de vânturi și numele de fluvii” (Bujor, Chiriac 1971:19) (aquilo – „acvilenul”, ventus – „vânt”, zephyrus – „zefirul”; Danubius – „Dunărea”, Rhenus – „Rinul”).

De genul feminin sunt toate numele de ființe femeiești (filia – „fiică”, mulier – „femeie”, nata – „fiică”, nurus – „noră”, puella – „copilă”, vaca – „vacă”) precum și numele de lucruri, în care imaginația omului primitiv a văzut însușiri de ființe femeiești, cum sunt numele de arbori (arbuști), numele de orașe (cerasus – „cireș”, fagus – „fag”, ficus – „smochin”, larix – „zadă”, „larice”, pinus – „pin”, quercus – „stejar”, rosa – „trandafir”, Palmyra – „oraș în Sicilia”, Roma – „Roma”, Sidon – „oraș în Fenicia”, Troia – „Troia”) (ibidem).

Se încadrează în genul masculin denumiri generale de persoane, cu sau fără preocupare de sex, precum și unele specii de animale precum în exemplele următoare: asinus – „măgar”, canis – „câine”, catulus – „cățel”, corvus – „corb”, equus – „cal”, hostis – „dușman”, leo – „leu”, papilio – „fluture”, vitulus – „vițel”). Terminația însă putea indica pentru numele de specii de animale și genul feminin (aquila – „vultur”, avis – „pasăre”, feles – „pisică”, testudo – „broască țestoasă”, rana – „broască”).

Unele denumiri generale de persoane, precum și unele specii de animale pot exprima oricare dintre cele două genuri, însă când trebuie să se precizeze sexul ființei despre care se vorbește atunci li se pot atașa adjectivul de genul masculin sau de genul feminin. Acestea se numesc nomina comunia. Astfel sunt: adolescens – „tânăr”, „tânără”, affinis – „rudă”, anser – „gâscă” „gâscan”, artifex – „artist”, „artistă”, civis – „cetățean”, „cetățeancă”, comes – „tovarăș”, „tovarășă”, coniux – „soț”, „soție”, dux – „conducător”, „conducătoare”, elephantus – „elefant”, heres – „moștenitor”, „moștenitoare”, mus – „șoarece”, „șoricioaică”, parens – „părinte” etc.

Substantivele care exprimă ambele sexe se numesc nomina epicoena. Astfel sunt de genul masculin: cancer – „rac”, corvus – „corb”, passer – „vrabie”, piscis – „pește”, vultur – „vultur”; de genul feminin: aquila – „vultur”, avis – „pasăre”, rana – „broască”, vulpecula – „vulpiță”, vulpes – „vulpe” etc.

În categoria substantivelor de genul neutru pot fi încadrate substantivele ce denumesc nume de locuri, precum și diferite obiecte care prin natura lor nu au nici însușiri femeiești, nici bărbătești. Aceste substantive au fost încadrate în genul neutru. Cuvântul „neutru” provine din latinescul neuter însemnând „nici unul, nici altul.” (ibidem: 20).

II.1.2 Genul substantivelor după înțeles în limba română

Sunt de genul masculin substantivele nume de ființe de sex bărbătesc, precum și nume de obiecte care prin tradiție sau prin analogie cu cele dintâi socotite tot ca masculine. Ele se pot recunoaște prin faptul că pot fi însoțite la singular de un, iar la plural de doi: un copil, doi copii; un băiat, doi băieți; un cocoș, doi cocoși etc.

În continuare se vor exemplifica o serie de categorii de substantive grupate după înțeles:

a) Nume, comune sau proprii, ale ființelor de sex bărbătesc: câine, cocor, leu, lup, urs; Bogdan, Emanuel, Florin, Ionel, Marian, Mihai, Ovidiu, Traian, Zaharia. Numele comune pot indica ființele respective după diferite caracteristici (de etate, rudenie, profesie, apartenență etnică etc.) bunic, cumnat, fecior, moș, moșneag, nașnepot, străbunic, verișor; avocat, brutar, ceasornicar, episcop, gunoier, mașinist, preot, profesor, tractorist; albanez, chinez, italian, maghiar, moldovean, norvegian, român, rus, scandinav, suedez etc.

b) Oronime: Alpi, Apuseni, Carpați, Caucaz, Ceahlău, Moldoveanu, Negoiul, Pirinei.

c) Nume de localități: Bicaz, Brașov, București, Călugăreni, Dăbuleni, Galați, Zalău.

d) Nume de arbori: brad, carpen, măr, mesteacăn, molid, nuc, piersic, pin, plop, salcâm, smochin, tei, vișin. Sunt de genul feminin răchită, salcie.

e) Nume de plante și de flori: ardei, bujor, cactus, cartof, castravete, crin, dovleac, ghiocel, leuștean, ludău, mac, morcov, nap, păstârnac, pepene, trandafir etc.

f) Nume de lucruri: cărbune, nasture, pantaloni, sac etc.

g) Nume de monede: ban, dinar, dolar, euro, forint, franc, gologan, leu, peso, zlot etc. Sunt feminine: coroană, levă, liră, para, rublă etc.

h) Numele literelor alfabetului: a, b, c, d, e, g, h, i, j, k, l, m, n etc.

i) Numele lunilor: ianuarie, februarie, martie, aprilie, mai, iunie, iulie, august, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie.

j) Numele notelor muzicale: do, re, mi, fa, sol, la, si.

„Unele substantive, deși denumesc persoane de sex bărbătesc, aparțin formal genului feminin, ca de exemplu: calfă, cătană, slugă, santinelă. (care se deosebesc de popă, tată, vlădică, deoarece admit determinante de formă masculină: un papă, doi popi, acel vlădică); călăuză se referă la o persoană, de regulă bărbat, care însoțește pe cineva spre a-i arăta drumul; are și o variantă regională masculină – călăuz (mai puțin frecventă)” (Iordan, Robu 1978: 372).

Sunt de genul feminin numele ființelor de sex femeiesc și numele lucrurilor care prin tradiție și prin analogie, au fost atribuite cu acestea sunt considerate tot de genul feminin. Se recunosc prin numărare: o casă, două case; o cireașă, două cireșe; o lebădă, două lebede, o portocală, două portocale.

În continuare, se vor exemplifica mai multe categorii de substantive feminine:

a) Nume, comune sau proprii, ale ființelor de sex femeiesc: bunică, cumnată, femeie, mamă, moldoveancă, profesoară, româncă, rusoaică, servitoare, unguroaică, vânzătoare, verișoară; Alina, Ana, Carmen, Daiana, Emanuela, Esmeralda, Florica, Ileana, Ioana, Maria, Marta, Sava etc.

b) Nume de lucruri: baterie, bormașină, brichetă, cadă, cană, carte, covată, lanternă, lustră, masă, mașină, priză, sticlă, vană etc.

c) Nume de fructe și legume: banană, ceapă, cireașă, gulie, lămâie, linte, mandarină, minolă, nucă, pară, ridiche, țelină, varză, vânătă, vișină etc. Nu se încadrează în această categorie: grepfrut, măr (neutre) ananas, avocado, strugure (masculine).

g) Cele mai multe nume de flori: brândușă, crizantemă, garoafă, gladiolă, lalea, margaretă, mușcată, narcisă, panseluță, violetă, viorea etc.

e) Numele zilelor săptămânii, părțile zilei și numele anotimpurilor: luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică; amiază, dimineață, noapte, seară, zi; iarnă, primăvară, toamnă, vară. Sunt de genul neutru: amurg, asfințit, prânz.

f) Nume de țări, continente, insule: Asia, Australia, Australia, Cehia, Corsica, Europa, Franța, Islanda, Italia, Jamaica, Moldova, România, Sardinia, Sicilia, Slovacia, Slovenia, Slovenia, Spania, Ungaria. Sunt de genul neutru: Congo, Irak, Luxemburg, Vietnam.

g) Majoritatea numelor care exprimă un sentiment, o atitudine sau starea psihică: aroganță, gelozie, invidie, iubire, lăcomie, lene, mândrie, melancolie, milostenie, minciună, nostalgie, răbdare, răutate, spaimă, speranță, tristețe, ură etc.

h) Nume de acțiuni provenite de obicei din infinitive lungi: adunare, aflare, cântare, cumpărare, ducere, evaluare, facere, fire, fugă, gândire, încredere, întrecere, joacă, ședere, spulberare, vânzare etc.

Se încadrează în genul neutrelor toate substantivele care denumesc obiecte inanimate, precum și unele cu sens colectiv și generice, cu câteva excepții constituite de unele substantive însuflețite. Substantivele se recunosc astfel: la singular seamănă cu cele masculine, iar la plural cu cele feminine. La singular primesc pe un, iar la plural pe două: un bici, două biciuri, un caier, două caiere, un elicopter, două elicoptere, un tablou, două tablouri, un tractor, două tractoare.

Substantivele neutre pot fi și ele încadrate într-o serie de categorii:

a) Nume de lucruri: aragaz, bici, cadou, car, ciocan, copârșău, creion, cuțit, dar, deșeu, frigider, led, pahar, pix, platou, scaun, sicriu, telefon, televizor, zăvor etc.

b) Substantive ce denumesc simțurile: auz, gust, miros, pipăit, văz etc.

c) Nume de acțiuni, provenite din verb la supin: călărit, cerșit, cuget, cules, fumat, furat, lucrat, pescuit, pipăit etc.

d) Nume de materie ale unor însușiri care nu au plural sau au alt înțeles la plural decât la singular: aluminiu, argint, beton, calciu, cesiu, ciment, clor, curaj, fosfor, frig, ger, kripton, lapte, litiu, mangan, nichel, nisip, oțel, plumb, porțelan, potasiu, sânge, sodiu, teflon, var, zirconiu etc.

g) Numele unor vânturi: alizee (pl.), austru, bălăreț, ciclon, crivăț, foehn. Sunt de genul masculin zefir și muson, iar de genul feminin briza și boarea.

h) Nume de sporturi și jocuri: badminton, baschet, bowling, box, ciclism, culturism, fotbal, judo, polo, șah, schi etc.

g) Nume de animate: crustaceu, macrou, tist (GLR 1966: 58-59).

II.1.3 Substantive mobile. Moțiunea

Pentru a exprima deosebirea de sex la oameni și la animale limba română și limba latină procedează în două feluri:

a) Folosește cuvinte diferite pentru fiecare dintre cele două ființe de sex opus: bărbat – femeie, băiat – fată, frate – soră, tată – mamă, ginere – noră, unchi – mătușă, cal, armăsar – iapă, bou – vacă, cocoș – găină, vier – scroafă; vir – mulier, frater – soror, gener – nurus, avunculus – amita, bos – vaca, maritus – uxor, pater – mater etc.

b) Produce cuvinte noi prin adăugarea de sufixe substantivelor de gen opus. Formarea de substantive feminine de la masculine și de substantive masculine de la feminine, prin adăugarea unui sufix, pentru a desemna sexul opus, poartă numele de moțiune, în timp ce substantivele capabile de a suferi această transformare se numesc mobile. Pentru limba latină se vor evidenția următoarele exemple (substantive feminine de la masculine): amicus – amica, asinus – asina, asinus – asina.deus -dea,equus – equa, filius – filia,gallus – gallina, lupus – lupa, servus – serva,

II.1.4 Feminine formate de la masculine cu sufixele:

a) -ă: amic – amică, nepot – nepoată, prieten – prietenă, verișor – verișoară etc.

b) -că (de origine slavă): ardelean – ardeleancă, băimărean – băimăreancă, maramureșean – maramureșeancă, muntean – munteancă, orășean – orășeancă, pui – puică, sătean – săteancă etc.

c) -easă: bucătar – bucătăreasă, cârciumar – cârciumăreasă, croitor – croitoreasă, florar – florăreasă, împărat – împărăteasă, jupân – jupâneasă, lăptar – lăptăreasă, mire – mireasă, preot – preoteasă, spălător – spălătoreasă etc.

d) -esă: negru – negresă, poet – poetesă, prinț – prințesă etc.

e) -iță: bivol – bivoliță, casier – casieriță, dascăl – dăscăliță, doctor – doctoriță, hangiu – hangiță, miner – mineriță, păun – păuniță, pictor – pictoriță, școlar – școlăriță, zidar – zidăriță etc.

f) -oaică: lup – lupoaică, turc – turcoaică, ungur – unguroaică, urs – ursoaică (GLR 1966: 59).

g) -ică: mielușel – mielușică, nepoțel – nepoțică, purcel – purcică etc.

„Numele de agent -tor formează femininul cu sufixul -toare: cititor – cititoare, compozitor – compozitoare, director – directoare, judecător – judecătoare, lucrător – lucrătoare, muncitor – muncitoare, scriitor – scriitoare, vizitator – vizitatoare etc. „De la numele de agent -or se formeză femininul cu sufixul -oare: ambasador – ambasadoare” (GLR 1966: 62).

II.1.5 Masculine formate de la feminine cu sufixe:

a) -oi: broască – broscoi, cinteză – cintezoi, cioară – cioroi, maimuță – maimuțoi, rață – rățoi, vrabie – vrăbioi, vulpe – vulpoi. În Dicționarul universal ilustrat al limbii române regăsim forma de masculin de la lebădă – lebădoi. (Dicționarul universal ilustrat al limbii române 2010: 56) De asemenea se întâlnește foarte rar și forma de masculin de la barză – bărzoi.

b) -an: ciocârlie – ciocârlan, curcă – curcan, gâscă – gâscan.

c) -el: rândunică – rândunel. (GLR 1966: 62)

II.1.6 Substantive epicene

În vocabularul limbii române există „un număr mare de viețuitoare la care genul biologic nu interesează direct viața omului sau nu este marcat prin trăsături fizice evidente, ceea ce se oglindește în lexic.” (Iordan, Robu 1978: 372). Numele de animale care desemnează ambele sexe poartă numele de substantive epicene, adică acele nomina epicoena din limba latină. Substantivele epicene pot fi atât de genul masculin cât și de genul feminin.

De genul masculin se vor exemplifica următoarele substantive: arici, bâtlan, bursuc, canar, cangur, castor, cimpanzeu, cocostârc, delfin, dihor, dinozaur, elefant, fazan, flamingo, fluture, graur, greier, homar, jder, lăstun, liliac, limbric, oposum, păduche, papagal, păun, pelican, pelican, pescăruș, pițigoi, purice, rac, rechin, rinocer, șoim, sticlete, struț, țânțar, uliu, vierme, viezure, vultur, zimbru etc. (GLR 1966: 63).

De genul feminin se vor exemplifica următoarele substantive: acvilă, călugăriță, cămilă, cârtiță, ciocârlie, egretă, furnică, gaiță, girafă, lăcustă, muscă, pitulice, ploșniță, potârniche, prepeliță, privighetoare, pupăză, rădașcă, salamadră, salamandră, șopârlă, tenie, veveriță, vidră, viperă, zebră etc. (ibidem).

La substantivele nume de persoană care posedă o singură formă pentru ambele genuri, așa-zisele substantive, cu gen comun, distincția dintre sexe este exprimată numai cu ajutorul articolului nehotărât și al determinanților adjectivali. De exemplu: un gură-cască – o gură-cască, un nătăfleață – o nătăfleață, un vântură-lume – o vântură-lume etc. (coord.Cotelnic 2000: 53).

II.2 Numărul

Există unele substantive ce denumesc nume de profesii, ocupații la care distincția dintre sexe este neutralizată: astronaut, chirurg, cosmonaut, ginecolog, inginer, medic, pilot, urolog etc. În cazul acestor substantive este mai importantă informația despre profesie ca atare, distincția genului natural fiind nesemnificativă (ibidem).

Atât în latină, cât și în română există două numere: singular și plural: civis – cetățeanul, cives – cetățenii, discipulus -elevul, discipuli – elevii, homo – om, homines -oamenii, iter – drumul, itinera – drumurile, mare – marea, maria – mările, puer – copilul, pueri – copiii, stella – stea, stellae – stele etc. Substantivul este la singular când denumește un singur obiect, lucru, ființă sau o singură specie; este la plural când denumește mai multe ființe sau mai multe lucruri: (silva – pădure, silvae – păduri). „Limba latină mai păstreză urme și de numărul dual, adică de forme care indică două sau mai multe ființe, însă asemenea forme nu se întâlnesc la substantive: duo („doi”) ambo („amândoi”) (Matei 2008: 20).

„Pluralul poate arăta uneori ființe de sexe diferite, când acestea alcătuiesc un grup unitat. De exemplu: bunicii = bunicul și bunica, frații = „frații și surorile”,mirii = „mirele și mireasa”, prietenii = „prietenii și prietenele”, soții = „soțul și soția”, verii = „verii și verișoarele” etc. De asemenea, trebuie se observă că numele proprii de familie în forma lor de plural desemnează pe toți mambrii, bărbați și femei, ai familiei respective: Goleștii, Ioneștii, Moromeții, Popeștii, Văcăreștii. În asemena cazuri, substantivul care desemnează ființe de genuri diferite este numele ființei de sex bărbătesc” (GLR 1966: 64).

Aproape toate substantivele din limba română au ambele numere, diferențiate sau nu formal. Există însă și substantive defective de un număr sau cu preferință (marcată prin utilizarea acestuia) pentru un număr: mai multe cu formă de singular, denumite în latină singularia tantum și mai puține cu formă numai de plural, pluralia tantum.

Substantivele singularia tantum sau defective de plural denumesc următoarele:

a) Nume de materie: argint, ață, aur, azot, cânepă, cimbru, cupru, lapte, mazăre, oțet, pălincă, piper, plumb, rachiu, sânge,ulei, unt, urez, vată etc.

b) Substantive abstracte nume de însușiri, de stări și mai puțin numele de acțiuni bunăvoință, chibzuință, cinste, curaj, dărnicie, foame, legalitate, noblețe, prudență, sete, zgârcenie etc. Abstractele negative au plurale într-o măsură mai mare decât corespondentele pozitive: dreptate și nedreptate, prudență și imprudență.

c) Denumirile unor discipline științifice: algebră, biologie, chimie, fizică, geografie, geometrie, mecanică: Substantivele de acest tip pot avea plural când se utilizează în sensuri concrete, desemnând manualele disciplinelor în cauză.

d) Denumirile unor sporturi: baschet, bowling, box, canotaj, fotbal, handbal, hochei, judo, șah, tenis etc.

e) Substantive care apar doar în unele locuțiuni și expresii fixe: (de-a) berbeleacul, (a duce cu) fofârlica, (a avea) habar, (a da) iama, (a da) ortul (popii), (în) pofida, (cu) toptanul, (de-a) valma, (a da în) vileag etc.

f) Puține nume de persoane masculine: bade, neică, taică, vodă.

g) Majoritatea numelor proprii, de exemplu, nume de persoane ca: Ion, Maria (pluralul poate apărea în mod excepțional, pentru a desemna mai mulți indivizi care poată același nume: Ioni, Mari) sau Văcărescu ori Ionescu, având pluralele populare Ionești(i), Văcărești(i), se utilizează pentru membrii unei familii sau ai unui grup).

h) Toponime, hidronime precum Argeș, Baia Mare, Ceahlău, Constanța, Don, Dunărea, Mureș, Piatra Craiului, Săsar, Someș, Tulcea, Volga. Pluralul poate desemna mai multe locuri cu același nume: cele trei Crișuri (Alb, Negru, Repede).

Substantive pluralia tantum sau defective de singular (au în mod normal numai plural).

a) Unele nume de materie: câlți, cuișoare, lături, spaghete, tăieței.

b) Nume de obiecte care reprezintă o pluralitate de elemente: anale, aplauze, coclauri, grafitti, ițe, măruntaie, moaște, nazuri, represalii, viscere, zori.

c) Integral sau parțial – latinești cu formă de neutru plural utilizați în publicistică: addenda, corrigenda, marginalia, mass-media, miscellanea (de la care se formează greșit singulare o miscellanea).

d) Nume de obiecte formate din două părți identice: blugi, ciaoreci, gaci, ghilimele, ițari, izmene, nădragi, ochelari (unele dintre ele își formează o formă de singular: pantalon sg. este admis în limba literară, dar blug „pantaloni de blugi, material de blugi”, sau ochelar nu).

e) Nume de specii botanice ca adormițelele, zorelele și mai ales, nume de clase și încrengături de plante și animale: atropode (atropod sg.), cetacee (cetaceu sg.) dicotiledonate, fungi, graminee, monocotiledonate, spongieri, umbelifere (umbeliferă sg.) etc.

g) Nume de popoare, mai ales antice exotice, cunoscute numai ca atare (nu și prin indivizi): apuli, bastarni, boi, costoboci, cotini, pelasgii, piele-roșii, roxolani, taurisci, yazigii etc.

h) Substantive care apar numai în unele expresii: meandrele art. (a-și face meandrele), șoșele neart. (cu șoșele, cu momele).

i) Nume de persoane mitologice care alcătuiesc grupuri: gorgone, grații, hesperide, hore, iele, moire, parce, zori etc.

j) Nume de locuri, mai ales nume de munți: Anzi, Carpați, Izvoare, Pirinei, Subcarpați. Substantivele ca Botoșani, București, Bușteni, Galați, Iași, Popești-Leordeni, au formă originară de plural, dar se comportă în limba literară ca singulare: Bucureștiul, Galațiul, Iașiul. Au doar formă de plural constelații ca: Gemenii, Peștii, Pleiadele precum și unele nume de sărbători: Floralii, Paști, Saturnalii. (Avram 2001: 55-57)

O problemă legată de categoria numărului este aceea a substantivelor colective care denumesc o totalitate de obiecte de același fel. Substantivele colective se pot grupa astfel:

a) Formate cu ajutorul unui sufix lexical colectiv, printre care mai frecvente sunt: -iș (mărăcini, șpăpuriș, stufăriș, tufiș); -ime (bătrânime, boierime, studențime, tinerime), -et (brădet făget, ulmet); -iște (cânepiște, porumbiște); mai puțin frecvente: -ăraie (fumăraie, lăcăraie), -ărie (vorbărie);

b) Cu sens colectiv: armată, banc, batalion, brigadă, cârd, cireadă, companie, cvartet, deceniu, divizie, duet, escadron, grup, mileniu, pluton, regiment, serie, sextet, stol, turmă, veac etc.

„Cele două numere port fi folosite uneori cu înțelesuri nespecifice, echivalente cu ale numărului opus. Singularul poate avea înțeles de plural în întrebuințări generice: datoria soldatului, Peștelui îi place să înoate. Pluralul poate avea înțeles de singular, cu nuanță intensivă chiar hiperbolică: bătrâneți(le) – bătrânețe(a), (adâncă bătrânețe, adânci bătrâneți), tinereți(le) – tinerețe(a), (în tinerețea mea, în tinerețile mele)” (Avram 2001: 55-57).

„Cele două numere pot fi diferențiate sau nu formal. Substantivele invariabile după număr, cu aceeași formă – nearticulată – la singular și plural, există la toate cele trei genuri: masculine: arici, colibri, culi, mikado, paria, picolo, puști, tei, zebu; feminine: canoe, căsoaie, cineraria, învățătoare, joi, maree, marți; neutre: avocado, kiwi, mango, nume. Aceste substantive nu trebuie confundate cu substantivele defective de număr.

Cele mai multe substantive sunt variabile, ele diferențiază formal singularul de plural, cu ajutorul desinențelor și al alternanțelor fonetice” (ibidem).

II.2.1 Desinențele pentru plural ale substantivelor nearticulate

Substantivele masculine

a) Masculinele cu desinența [-u] vocalic la singular cu desinența [-i] vocalic: astru – aștri, codru – codri, socru – socri, cumătru – cumetri, cuscru – cuscri, multiplu – multipli, tigru – tigri.

b) Masculinele cu desinența [-u] semivocalic fac pluralul în [-i] semivocalic: bou – boi, cafegiu – cafegii, călău – călăi, fiu – fii, flăcău – flăcăi, fușalău – fușalăi, hangiu – hangii, leu – lei, macaragiu – macaragii, mutalău – mutalăi, scatiu – scatii etc.

c) Masculinele care au la singular desinența [-e] au la plural desinența zero (consoanele fiind deja palatalizate): doge – dogi, purice – purici, rege – regi, șoarece – șoarece etc.

e) Masculinele terminate la singular în consoană palatalizată au aceeași formă și la plural: arici – arici, baci – baci, cârmaci – cârmaci, curechi – curechi, genunchi – genunchi, ochi – ochi, pogonici – pogonici, puști – puști, rărunchi – rărunchi, unchi – unchi etc.

f) Aceeași formă la plural ca și la singular [-o] au și substantivele terminate în [-i] semivocalic: cepoi – cepoi, ciocoi – ciocoi, pui – pui, rățăi – rățoi, vulpoi – vulpoi etc.

Substantivele feminine

a) Câteva dintre substantivele feminine care au la singular desinența [-ă] fac pluralul cu desinența [e]: ceapă – cepe, conferință – conferințe, flașnetă – flașnete, gârlă – gârle, margaretă – margarete, navă – nave, planetă – planetă, pleoapă – pleoape, rață – rațe, undiță – undițe etc.

b) „Unele substantive terminate în [-e] precedat de iot fac pluralul cu desinența zero: Uneori iot de la singular este notat și atunci pluralul se formează, atât în vorbire, cât și în scris, numai prin dispariția desinenței [-e]: baie – băi, claie – clăi, odaie – odăi, văpaie – văpăi. După i vocalic, iot de la singular nu este notat. În scris s-ar părea că aceste substantive formează pluralul prin adăugarea unui [-i] și dispariția desinenței [-e]; de fapt, e vorba și aici tot numai de dispariția desinenței [-e] de la singular, adăugarea lui [-i] nefiind decât redarea în scris a lui iot existent în pronunțare și la singular:” (GLR 1966: 68) albie – albii, arie – arii, butelie – butelii, constelație – constelații, corabie – corăbii, dușmănie – dușmănii, felie – felii, hârtie – hârtii, prietenie – prietenii, rezervație – rezervații, sabie – săbii, scorpie – scorpii, vibrație – vibrații , vrabie – vrăbii.

c) O serie de substantive feminine terminate cu desinența [-e], precedat în scris de alt [e], fac pluralul în iot: alee – alei, epopee – epopei, idee – idei, melopee – melopei. Substantivele azalee, graminee și onomatopee au la plural aceeași formă ca la singular.

d) Substantivele terminate la singular în [-a] accentuat, majoritatea din aceste cuvinte fiind de origine turcească, formează pluralul cu desinența [-le] (cu menținerea lui [a]): aba – abale, baclava – baclavale, balama – balamale, basma – basmale, cacialma – cacialmale, ciulama – ciulamale, haimana – haimanale, mușama – mușamale, oca – ocale, sarma – sarmale, sofa – sofale, șandrama – șandramale, tarla – tarlale etc.

e) Substantivele terminate la singular în [-ea] accentuat fac pluralul în [-ele]: belea – belele, bezea – bezele, cafea – cafele, curea – curele, lalea – lalele, lichea – lichele, mărgea- mărgele, vergea – vergele, vițea – vițele etc.

f) Diminutivele formate cu sufixele [-ică] sau [-ea] au pluralul în ele: floricică – floricele, jucărea – jucărele, păsărică – păsărele, păsărică – păsărele, rămurea – rămurele, vițică – vițele etc.

Trebuie remarcat că numele primelor cinci zile ale săptămânii au aceeași formă pentru ambele numere: luni, marți, miercuri, joi, vineri; celelalte două se conformează regulilor de formare a pluralului femininelor terminate în -ă: sâmbătă – sâmbete, duminică – duminici. De asemenea au plural neregulat substantivele soră și noră; surori, nurori.

Substantivele neutre

a) Substantive neutre terminate la singular în consoană, consoană palatalizată sau [-u] vocalic formează pluralul unele cu desinența -uri, altele cu desinența [-e].

Cu desinența [-uri]:

– în consoană: atac – atacuri, auz – auzuri, bârlog – bârloguri, câștig – câștiguri, cheag – cheaguri, chef – chefuri, chefir – chefiruri, cuib – cuiburi, dig – diguri, gust – gusturi, iaz – iazuri, nas – nasuri, naz – nazuri, pat – paturi, pământ – pământuri, pămâtuf – pămătufuri, prapur – prapuri, rest – resturi, steag – steaguri etc. (GLR 1966: 69)

– în consoană palatalizată: bâlci – bâlciuri, beci – beciuri, clenci – clenciuri, conci – conciuri,dreptunghi – dreptunghiuri, ghiveci – ghiveciuri, junghi – junghiuri, trenci – trenciuri, triunghi – triunghiuri, trunchi – trunchiuri, unghi – unghiuri etc.

– în [u] vocalic: ansamblu – ansambluri, binoclu – binocluri, cablu – cabluri, cenaclu – cenacluri, gablu – gabluri, lucru – lucruri, monoclu – monocluri, sufu – sufluri, titlu – titluri etc.

Cu desinența [-e]:

– în consoană: bilet – bilete, calorifer – calorifere, chestionar – chestionare, ciocan – cioacane, drapel – drapele, hotar – hotare, iatagan – iatagane, inel – inele, instrument -instrumente, măr – mere, ogor – ogoare, pecetar – pecetare, sat – sate, schelet – schelete, topor – topoare, uragan – uragane etc.

– în consoană palatalizată: bici – bice, brici – brice, răzbici – răzbice etc.

– în [u] vocalic: amfiteatru – amfiteatre, candelabru – candelabre, căpăstru – căpestre, filtru – filtre, simulacru – simulacre, teatru – teatre, templu – temple, timbru – timbre etc.

b) „Neutrele terminate în [-u] semivocalic au desinența [-ie] (scris [-ie] sau [-e]): curcubeu – curcubeie, ferăstrău – ferăstraie, hârdău – hârdaie, muzeu – muzee, pârâu – pâraie, sicriu – sicrie; dacă [-u] e precedat de o au desinența [-uri]: bibleou – bibelouri, birou – birouri, bungalou – bungalouri, cadou – cadouri, cavou – cavouri, tablou – tablouri. Există însă numeroase excepții și anumite substantive în [-u] neprecedat de [o] care fac pluralul în [-uri]: pustiu – pustiuri, râu – râuri, tău – tăuri, travestiu – travestiuri etc. Face excepție, de asemenea, cuvântul ou, al cărui plural este ouă” (ibidem: 70).

c) „Substantivele neutre terminate la singular în [-i] semivocalic au și ele la plural unele [-e], altele [-uri], cu predominarea primei desinențe când [-i] e precedat de [e], [î], [o] sau [u] și a celei de-a doua când [-i] e precedat de [a]: butoi – butoaie, cimpoi – cimpoaie, călcâi – călcâie, căpătâi – căpătâie, condei – condeie, crâmpei – crâmpeie, cucui – cucuie, curmei – curemeie, gunoi – gunoaie, noroi – noroaie, pai – paie, retevei – reteveie, strai – straie, știubei – știubeie, tulei – tuleie; alai – alaiuri, ceai – ceaiuri, clei – cleuri, grai – graiuri, mucegai – mucegaiuri, nai – naiuri, plai – plaiuri, roi – roiuri, soi – soiuri, soi – soiuri, temei – temeiuri, temei – temeiuri, trai – traiuri. Obicei are pluralul obiceiuri și mai arar obiceie: câte bordeie, atâtea obicei.” (ibidem: 70).

d) „Substantivele neutre terminate la singular în [-e] rămân neschimbate la plural: condice – condice, indice – indice, nume – nume, pântece – pântece, prenume – prenume, pronume -pronume, spate – spate. Face excepție clește care are pluralul clești.

e) Neologismele de genul neutru terminate în [-iu] fac pluralul în [-ii]: consiliu – consilii, cortegiu – cortegiu, craniu – cranii, domeniu – domenii, exercițiu – exercițiu, geniu – genii, naufragiu – naufragii, privilegiu – privilegii, salariu – salarii, serciviu – servicii, stadiu – stadii, studiu – studii. Această formă de plural o au și unele neologisme al căror singular nu se mai termină astăzi în -iu, ca la începutul existenței lor în limba română: seminar – seminarii (seminariu – seminarii)” (ibidem: 70);

f) Unele substantive neutre care denumesc nume de materie, care de obicei se folosesc numai la singular, capătă forma de plural în [-uri] pentru a desemna diverse specii ale materiilor respective: bumbac – bumbacuri, nisip – nisipuri, oțet – oțeturi, pământ – pământuri, ulei – uleiuri, vin – vinuri etc.

g) Unele substantive de genul neutru terminate la singular în [-o] accentual au pluralul în -uri: chimono – chimonouri, manto – manoturi, studio – studiouri, surimono – surimonouri etc. După modelul birou – birouri, substantivele moto, radio, zero, în [-o] neaccentuat, au primit formele de plural motouri, radiouri, zerouri, cu deplasarea accentului pe o.

h) Neologismele terminate în [-i] vocalic sau în [-u] accentuat fac pluralul în [-uri]: atu – atuuri, derbi – derbiuri, schi – schiuri, tabu – tabuuri, taxi – taxiuri (ibidem:71).

II.2. 2 Formarea pluralului prin palatalizarea consoanelor finale

„În foarte multe cazuri fosta desinență [i] de la plural s-a sudat cu tema, ceea ce a dus la palatalizarea consoanei finale” (GLR 1966: 71).

Substantive masculine:

a) „Masculinele terminate la singular în consoană nepalatalizată fac pluralul în consoană palatalizată (dar grafic consoana este urmată de [-i]) sau de o consoană palatalizată și cu alternanță consonantică ([d]/[z], [t]/[ț], [k]/[č], [g]/[ğ], [s]/[ș], [z]/[j]): agud – aguzi, an – ani, aprod – aprozi, atol – atoli, bărbat – bărbați, berbec – berbeci, fag – fagi, grumaz – grumaji, lupi – lupi, mecanic – mecanici, monah – monahi, monarh – monarhi, moș – moși, muncitor – muncitori, par – pari, paș – pași, păstrăv – păstrăvi, pom – pomi, rob – robi, soț – soți, tovarăș – tovarăși, urs – urși, vătaf – vătafi, zugrav – zugravi etc.

b) Masculinele terminate în [-e] fac pluralul în consoană palatalizată (grafic consoana este urmată de [-i]), uneori și cu alternanță consonantică: arbore – arbori, cărbune – cărbuni, câine – câini, fluture – fluturi,frate – frați, ginere – gineri, iepure – iepuri, munte – munți, oaspete – oaspeți, șarpe – șerpi, vierme – viermi, viezure- viezuri.

c) Substantivele masculine terminate la singular în [-ă] formează pluralul prin eliminarea lui [-ă] și prin palatalizarea consoanei finale, uneori și cu alternanțe consonantice: bădică – bădici, papă – papi, pașă – pași, popă – popi, tată – tați, vlădică – vlădici. ” (GLR 1966: 71-72)

Substantivele feminine:

a) Unele substantive care au la singular desinența [-ă] fac pluralul prin eliminarea lui [-ă] și prin palatalizarea consoanei finale, adesea și cu alternanțe consonantice ([d]/[z], [t]/[ț], [k]/[č], [g]/[ğ]) sau vocalice: bancă – bănci, bardă – bărzi, boltă – bolți, buturugă – buturugi, cadă – căzi, cămașă – cămăși, coajă – coji, grindă – grinzi, ladă – lăzi, luncă – lunci, mătușă – mătuși, muncă – munci, murătură – murături, oglindă – oglinzi, păpușă – păpuși, poartă – porți, slavă – slăvi, soartă – sorți, stradă – străzi, strajă – străji, șuncă – șunci etc.

b) Cele mai multe substantice de genul feminin cu densinența [-e] la singular (precedată de consoană) fac pluralul cu eliminarea lui [-e] și cu palatalizarea consoanei finale (uneori și cu alternanțe vocalice sau consonantice): acaparare – acaparări, carte – cărți, cărare – cărări, cerere – cereri, culme – culmi, hartă – hărți, înflăcărare – înflăcărări, lespede – lespezi, lume – lumi, pădure – păduri, pâine – pâini, poveste – povești, ședere – șederi, vedere – vederi ,veste – vești, vulpe – vulpi etc. (ibidem:72-73).

II.2.3 Alternanțe fonetice

„Alternanțele nu formează singure pluralul substantivelor, ci sunt însoțite de anumite desinențe sau de fuziunea fostei desinențe de plural cu tema” (ibidem: 73).

– o serie substantive de genul masculin terminate la singular în consoană nepalatalizată fac pluralul în consoană palatalizată și cu alternanțe consonantice: acrobat – acrobați, agud – aguzi, andabat – andabați, bărbat – bărbați, mecanic – mecanici etc.

– unele substantive feminine terminate cu desinența [-ă] sau [-e] (precedate de consoană) la singular fac pluralul cu fuziune și cu alternanțe consonantice (totdeauna) și vocalice (uneori): bancă – bănci, bardă – bărzi, buturugă – buturugi, cadă – căzi, carte – cărți, ladă -lăzi, mare – mări, pradă – prăzi, vargă – vărgi, veste – vești etc.

Există două tipuri de alternanțe: vocalice și consonantice.

II.2.3.1 Alternanțe vocalice

1. La substantivele al căror plural se termină în -i semivocalic sau consoană palatalizată:

a) [a] accentuat alternează cu [ă]: corabie – corăbii, desagă – desagi, fragă – fragi, majă – măji, pasăre – păsări, sabie – săbii, strajă – străji, vacă – vaci, vrabie – vrăbii, vrajă – vrăji etc.

b) [a]accentuat alternează cu [e]: băiat – băieți, șapcă – șepci, vargă – vergi etc.

c) [ă] accentuat și neaccentuat alternează cu [e]: cumătru – cumetri, măr – meri, nufăr – nuferi, văr – veri etc.

d) [ea] accentuat alternează cu [e]: buștean – bușteni, ieșean – ieșeni, mesean – meseni, moșneag – moșnegi, orășean – orășeni, oștean – oșteni, seară – seri etc.

e) [oa] accentuat alternează cu [o]: comoară – comori, floare – flori, foaie – foi, oaie – oi, moarte – morți, ploaie – ploi, poartă – porți, soartă – sorți, boală – boli, coală – coli, școală – școli, coajă – coji, coală – coli etc (ibidem: 74)

2. La substantivele care fac pluralul în [-e] pot exista următoarele alternanțe:

a) [a]/[e]: barză – berze, fată – fete, pană – pene, toiag – toiege etc.

b) [ă]/[e]: băț – bețe, cumpănă – cumpene, măr – mere, sămânță – semințe, sâmbătă – sâmbete, tabără – tabere etc.

c) [ă]/[a] ([ău]/[aie]): ferăstrău – ferăstraie, hârdău – hârdaie etc.

d) [â]/[a]: pârâu – pâraie etc. (ibidem).

e) În câteva cuvinte, [â] accentuat alternează cu [i]: acoperământ – acoperăminte, cuvânt – cuvinte, deznodământ – deznodăminte mormânt – morminte, sămânță – semințe,veșmânt – veșminte etc.

f) [o] accentuat alternează cu [oa]: balcon – balcoane, bidon – bidoane, bob – boabe, covor – covoare, flacon – flacoane, lexicon – lexicoane, sifon – sifoane, silicon – silicoane, șopron – șopraane, tifon – tifoane etc.

g) [ea] accentuat alternează cu [e]: boreasă – borese, briceag – bricege, cireașă – cireșe, florăreasă – florărese, grădinăreasă – grădinărese, jupâneasă – jupânese, mireasă – mirese etc. (ibidem).

II.2.3.2 Alternanțe consonantice

a) „Lui [k] al singularului îi corespunde la plural [č], iar lui [g] îi corespunde [ğ], la substantivele de genul feminin și neutru cu desinența [-e] la plural”: ac – ace, belciug – belciuge, cojoc – cojaoce, cozoroc – cozoroace, fiică – fiice, poloboc – poloboace etc. (ibidem).

b) Grupul consonantic [st] al singularului alternează cu [șt] la plural: năpastă – năpăști, poveste – povești, veste – vești (exemple preluate din GLR: 47)

c) Grupul consonantic [str] de la singularul substantivelor masculine îi corespunde [ștr] la plural: astru – aștri, extraterestru – extratereștri, jugastru – jugaștri, maestru – maeștri, ministru – miniștri, monstru – monștri, pedestru – pedeștri, piastru – piaștri etc. (ibidem).

II.3 Cazurile

Noțiunea de „caz” provine din cuvântul latinesc casus însemnând „cădere”, care la rândul său este format din cado, -ere, cecidi, casum (a cădea). Formele cazurilor indică rolul în care substantivul respectiv „cade” în gândirea noastră. În limba latină există șase cazuri:

Nominativul (nominativus, de la nominare însemnând a numi) este cazul subiectului, acesta răspunzând la întrebarea cine? (quis?) sau ce? (quid?). Totodată nominativul este și cazul atributului adjectival, al numelui predicativ și al apoziției, aceste funcții sintactice acordându-se cu subiectul în nominativ.

Genitivul (genitivus, de la gignere însemnând „a naște”) este cazul atributului substantival și răspunde la întrebarea al, a, ai, ale cui? (cuius?).

Dativul (dativus, de la dare – „a da”) este cazul complementului indirect și răspunde la întrebarea cui? (cui?).

Acuzativul (accuzativus, de la accusare însemnând a chema pe cineva la judecată, a acuza) este cazul complementului direct și răspunde la întrebarea pe cine? (quem?) sau ce? (quid?).

Ablativul (ablativul, de la aufero, auferre, abstuli, ablatum însemnând „a lua”) este cazul complementului circumstanțial și răspunde la întrebarea potrivită fiecărui tip de complement circumstanțial. Se vor ilustra aici câteva exemple de întrebări: cu cine?, cu ce?, prin cine?, prin ce?, de la cine?, de la ce?, cum?, când?. Este cazul cerut de prepoziții.

Vocativul (vocativus, de la vocare însemând „a chema”) este cazul în care stă substantivul când servește pentru chemare. Nu îndeplinește nicio funcție sintactică în propoziție.

După cum se poate observa, limba latină are un caz mai mult decât limba română, și anume ablativul. Trebuie să amintim că limba latină mai păstrează urme și de locativ, un caz dispărut, utilizat pentru a exprima ideea de topos: belli, domi, humi, militae, ruri, vesperi etc; în nume de orașe sau insule mici: Carthagine, Lugduni, Romae, Tusculi (Bujor, Chiriac 1958: 20-21).

II.4 Declinarea (Declinatio)

II.4.1. Declinarea substantivelor în limba latină

Substantivele sunt cuvinte flexibile și având fiecare genul său, își schimbă forma după număr și caz. Declinarea se definește ca fiind trecerea substantivelor prin cele șase cazuri atât la numărul singular și la numărul plural (Bujor, Chiriac 1958: 21),

Partea substantivului care se modifică în cursul declinării este partea finală, numită de specialiști terminație. Variația terminațiilor în cursul declinării nu este aceeași la toate substantivele. În limba latină se disting cinci sisteme de variație sau de declinare. Declinările se deosebesc între ele după terminația genitivului singular. Pentru a putea declina un substantiv se află tema prin înlăturarea genitivului plural: -rum (la declinările I, a II-a, a III-a) și -um (la declinările a III-a, a IV-a) (Feleca, Felecan 2008: 27). La declinarea I tema este -a-, la a II-a -o-, la a III-a este consonantică (rar vocalică), la a VI-a -u-, iar la a V-a -e-.

a) Declinarea I are genitivul singular terminat în -ae.

b) Declinarea II-a are genitivul singular terminat în -i.

c) Declinarea a III-a are genitivul singular terminat în -is.

d) Declinarea a IV-a are genitivul singular terminat în -us.

e) Declinarea a V-a are genitivul singular terminat în -ei.

În dicționare substantivele apar obligatoriu cu două forme: nominativ singular și genitiv singular, stabilindu-se declinarea substantivului respectiv. Dacă cineva se va întreba cum se zice în limba latină prieten, se va răspunde amicus,-i (amicus, amici). Prima formă găsită este cea de nominativ singular, iar a doua de genitiv singular, deci substantivul amicus,-i este de declinarea a II-a deoarece genitivul singular se termină în -i. Se vor ilustra exemple de substantive pentru fiecare declinare: terra,-ae „pământ” (declinarea I), lupus,-i „lup” (declinarea a II-a), nox,-ctis „noapte” sau canis,-is „câine” (declinarea a III-a), nurus,-us „noră”(declinarea a IV-a), dies,-ei „zi”(declinarea a V-a).

II.4.1.1 Declinarea I

Substantivele de decliarea I se termină la nominativ singular în -a și la genitiv singular în -ae. Ele se declină astfel:

aqua,-ae (apă) stella.-ae (stea)

„Reguli de formare a cazurilor:

singular:

N: tema substantivului (-a);

G: tema substantivului + vocala e;

D = G. singular (tema substantivului + vocala e)

Ac: tema substantivului + desinența -m

Abl: tema pură (desinență zero)

V = N singular

plural :

N = G singular

G: tema substantivului + desinența -rum

D: tema substantivului + -is, cu precizarea că, înaintea terminației, se pierde vocala tematică;

Ac: tema + desinența -s

Abl = D plural

V = N pl.” (Felecan, Felecan 2008: 28)

Exemple de substantive de declinarea I: agricola,-ae („agricultor”), alea,-ae („zar”), ansa,-ae („mâner”), ara,-ae („altar”), arca,-ae („dulap”), auriga,-ae („vizitiu”), aquila,-ae („vizitiu”), ardea,-ae („cocostârc”), athleta,-ae („atleta”), avaritia,-ae („lăcomie”), avia,-ae („bunică”), benevolentia,-ae („bunătate”), beta,-ae („sfeclă”), belua,-ae („fiară”), biga,-ae („cal roman tras de doi cai”), bucaeda,-ae („măcelar”), bucca,-ae („gură”), bucina,-ae („corn”), cana,-ae („trestie”), capella,-ae („căpriță”), capra,-ae („capră”), casia,-ae („scorțișoară”), cicada,-ae („greier”), coma,-ae („păr”), epistula,-ae („scrisoare”), faba,-ae („bob”), fartura,-ae („umplere”), fascea,-ae („fâșie”, „bandaj”), femina,-ae („femeie”), formica,-ae („furnică”), gloria,-ae („gloria”), herba,-ae („iarbă”), hora,-ae („oră”), laetitia,-ae („bucurie”), lingua,-ae („limbă”), natura,-ae („natură”), nauta,-ae („corăbier”), patria,-ae („patrie”), rana,-ae („broască”), schola,-ae („școală”), stella,-ae („stea”), tabula,-ae („tablou”, „masă”), toga,-ae („togă”), vita,-ae („viață”) etc.

Genul substantivelor de declinarea I

Majoritatea substantivelor de declinarea I sunt de genul feminin, însă există și substantive de genul masculin:

a) nume de ființe bărbătești: Catilina, Cinna, Micipsa, Nasica, Nerva, Numa, Scaevolla, Seneca, Sylla, Porsenna, Proca etc.

b) nume de popoare: Geta, Persa la plural Getae, Persae, Sarmatae,-arum (locuitorii Sarmației)

c) nume de ocupații bărbătești, așa cum au fost socotite în timpul romanilor: agricola,-ae („agricultor”), athleta,-ae („atlet”), auriga,-ae („vizitiu”), conviva,-ae („oaspete”), incola,-ae („locuitor”), nauta,-ae („corăbier”), poeta,-ae („poet”), scriba,-ae („scriitor”), scurra,-ae („măscărici”), verna,-ae („sclav născut și crescut în casă”) etc.

d) hidronime: Garumna, Hadria („Marea Adriatică”), Sequana, Trebia („afluent al Padului”) etc.

Observații:

a) Terminația veche a genitivului singular -as s-a păstrat în cuvântul familias în locuțiuni ca: pater familias, mater familias („tată de familie”, „mamă de familie”), pe lângă pater familiae, mater familiae (întâlnit foarte rar).

b) Dativul și ablativul plural al substantivelor dea,-ae – „zeiță” și filia,-ae – „fiică”, au forma deabus și filiabus, pentru a evita confuzia cu dativul și ablativul plural de la substantivele deus și filius, care au formele deis și filiis.

c) Numele de orașe și insule mici, de decliarea I, utilizate la numărul singular, păstrează forma vechiului caz locativ în terminația -ae, prin care exprimă complementul circumstanțial de loc la întrebarea ubi? („unde?”): Romae – „la Roma”.

d) Substantivul littera utilizat la singular înseamnă „literă”, iar la plural înseamnă „litere”, „scrisoare”, „scrisori”. Substantivul fortuna la singular înseamnă „noroc”, „soartă” însă la plural înseamnă „soartă” și „bogăție”. Substantivul copia la singular înseamnă „bleșug”, iar la plural înseamnă „bogăție” și „trupe”.

e) Unele substantive sunt utilizate numai la plural. Iată câteva exemple: tenebrae – „întuneric”, divitiae – „bogăție”, insidiae – „cursă”, nuptiae – „căsătorie”. Divitiae („avere”) se întâlnește rar și cu forma de singular: divitia,-ae.

f) Numele de popoare, când sunt întrebuințate la singular reprezintă un singur individ al acelui popor. Persa înseamnă „un pers”, iar când substantivul este la plural numește întregul popor: Persae – „perșii”.

g) Substantivele compuse cu -cola și -gena (agricola, Troiugena) au genitivul plural terminat în -um: agricolum, Troiugenum. Aceeași formă să regăsește și la substantivele amphora („amforă”) și drachma („drahmă”): amforum, darchmum (Bujor, Chiriac 1958: 25-26).

II.4.1.2 Declinarea a II-a

Substantivele de declinarea a II-a se termină la genitiv singular în -i. Nominativul singular îl au în: -us, -er, -ir, -um. Se declină asfel:

oculus,-i („ochi”)

ager,-gri („ogor”)

vir,-i („bărbat”)

astrum,-i („astru”)

„Reguli de formare a cazurilor pentru substantivele masculine și feminine:

singular:

N: prima formă de dicționar, terminată -us, -er, sau -ir;

G: tema + desinența -i, în fața căreia dispare vocala tematică;

D: tema + desinența -o;

Ac: temea + desinența -m se transformă din -o în -u;

Abl: tema pură (desinență zero)

V = N singular, pentru substantive terminate în -er sau -ir. Cele terminate în la nominativ singular în -us, au desinența -e, înaintea căreia dispare vocala tematică.

plural:

N = G singular;

G = tema + desinența -rum;

D = tema + -is, cu precizarea că înaintea terminației se pierde vocala tematică;

A = tema + desinența -s;

Abl = D plural;

V = N plural.

Reguli de formare a cazurilor pentru substantivele de genul neutru.

Principala regulă a substantivelor neutre constă în identitatea celor trei cazuri nominativ, acuzativ și vocativ, atât la singular, unde terminația este -um, cât și la plural unde desinența -um e înlocuită de -a. La celelalte cazuri se aplică aceleași reguli de formare ca substantivele masculine și feminine.” (Felecan, Felecan 2008: 30)

Genul substantivelor de declinarea a II-a

Substantivele teminate în -us sunt de genul masculin cu excepția următoarelor care sunt de genul feminin: nume de arbori: cerasus,-i („cireș”), fagus,-i („fag”), malus,-i („măr”), orunus,-i („frasin de munte”), pirus,-i („păr”), populus,-i („plop”), prunus,-i („prun”), ulmus,-i („ulm”); nume de țări, regiuni, insule: Aegyptus, Chersonesus, Corinthus, Cyprus, Ephesus, Epirus, Peloponesus, Rhodus, Tyrus. Tot așa alvus,-i („pântece”), colus,-i („furcă de tors”), humus,-i („pământ”), vanuus,-i („lopată” sau „coș de vânturat”). Dintre ele colus este uneori declinat după declinarea a IV-a, păstrându-și genul feminin, iar alteori este considerat de genul masculin la declinarea a II-a.

Substantivele terminate în -er și -ir sunt de genul masculin.

Substantivele terminate în -um sunt de genul neutru (Barbu, Vasilescu 1969: 24)

Substantivele pelagus,-i („mare”, „largul mării”) virus,-i („suc”, „băutură”, „must”, „infecție”, „putoare”) și vulgus,-i („mulțime”, „masă”, „soldați”) sunt de genul neutru (Lascu 1957: 122).

Exemple de substantive masculine terminate în -us: agnus,-i („miel”), amicus,-i („prieten”), annus,-i („an”), asinus,-i („asin”), autumnus,-i („toamnă”), camelus,-i („cămilă”), capillus,-i („fir de păr”), cibus,-i („hrană”), cyathus,-i („cupă”), cycnus,-i („lebădă”), focus,-i („foc”), gallus,-i („cocoș”), gladius,-ii („sabie”), haedus,-i („ied”), lectus,-i („pat”), locus,-i („loc”), ludus,-i („joc”), medicus,-i („medic”), morbus,-i („boală”), murus,-i („zid”), nidus,-i („cuib”), rusticus,-i („țăran”), somnus,-i („somn”), taurus,-i („taur”), ventus,-i („vânt”), vicus,-i („sat”) etc.

Exemple de substanive masculine terminate în -er și -ir: ager,-gri („ogor”), aper,-pri („porc mistreț”), auster,-tri („vânt de sud”), culter,-tri („cuțit”), faber,-bri („meșter”), gener,-i („ginere”), liber,-bri („carte”), liberi,-orum („copii”), minister,-tri („servitor”), puer,-i („copil”), vir,-i („bărbat”) etc.

Exemple de substantive terminate în -um: astrum,-i („dar”), bellum,-i („război”), collum,-i („gât”), curriculum,-i („curs”, „alegere”), donum,-i („dar”), fatum,-i („destin”), forum,-i („for”, „piață”), labrum,-i („buză”), lardum,-i („slănină”), licium,-ii („urzeală”), lucrum,-i („profit”), matrimonium,-ii („căsătorie”), miropolyum,-ii („parfumerie”), momentum,-i („clipă”), monstrum,-i („arătare”), obstaculum,-i („obstacol”), odium,-ii („ură”), proelium,-ii („luptă”), regnum,-i („domnie”), remedium,-ii („leac”), saxum,-i („stâncă”), tectum,-i („acoperiș”), templum,-i („templu”), testamentum,-i („testament”), verbum,-i („cuvânt”) etc.

II.4.1.3 Declinarea a III-a

Substantivele de declinarea a III-a au genitivul singular terminat în -is. Nominativul singular este terminat, în general, în -s la cele masculine și feminine: neutrele nu primesc nicio desinență la nominativ singular. La declinarea I și a II-a substantivele au tema terminată în vocală, și anume în a la declinarea I, și o la declinarea a II-a. La declinarea a III-a unele substantive au temă vocalică, tema terminându-se în vocala -i; iar altele au temă consonantică, adică se termină în consoană. Astfel: arbor,-oris („arbore”) are temă consonantică, iar civis, civis („cetățean”) are temă vocalică.

Dacă se numără silabele de la cele două forme ale cuvântului cu temă consonantică, dintre care prima este pentru nominativ și a doua pentru genitiv, se poate observa că nu au un număr egal de silabe și anume forma de genitiv are o silabă în plus. La cuvântul civis cu temă vocalică forma de nominativ și cea de genitiv au un număr egal de silabe. Pe baza acestui fapt gramaticile împart substantivele de declinarea a III-a în două grupe: imparisilabice și parisilabice:

a) Substantivele imparisilabice, adică acelea care nu au un numă egal (impar) de silabe la nominativ și genitiv singular. Acestea sunt cu temă consonantică: nominativ singular vox, genitiv singular vocis, genitiv plural vocum, tema voc.

b) Substantivele parisilabice, acelea cu un număr egal de silabe la nominativ și la genitiv singular. Acestea sunt cu temă vocalică: nominativ singular testis, genitiv singular testis, genitiv plural testium, tema testi (Bujor, Chiriac 1958: 26).

Genul substantivelor de declinarea a III-a

„Genul substantivelor de declinarea a III-a nu se poate recunoaște după terminație, deoarece la fiecare regulă sunt foarte multe abateri. Gramaticile vechi dădeau următoarele reguli: a) Masculine sunt substantivele terminate în: -o, -or, -os, -er, și imparisilabicile în -es.

b) Feminine sunt substantivele terminate în: -as, -is, -aus, -x, -us (-utis și -udis), cele în -s precedat de consoană și parisilabicele în -es.

c) Neutre sunt substantivele terminate în: -a, -e, -c, -l, -men, -t, -ar, -ur, -us.” (Bujor, Chiriac 1958: 28)

Unele substantive, deși se prezintă ca parisilabice, au genitivul plural în -um, reprezentând teme consonantice: accipiter,-tris („uliu”), canis,-is („câine”), frater,-tris („frater”), iuvenis,-is („tânăr”), mater,-tris („mamă”), pater,-tris („tată”), senex, senis („bătrân”), vates,-is („profet”). Acestea se numesc substantive false parisilabice.

Altele, deși se prezintă ca imparisilabice, au genitivul plural în -ium, reprezentând teme vocalice îndeosebi monosilabele terminate în două consoane: fons,-tis („izvor”), frons,-tis (frunte), nix,-vis („zăpadă”), nox,-tis („noapte”), pars,-tis („parte”), strix,-gis („bufniță”), trabs,-bis („bârnă”), urbs,-is („oraș”). Tot în -ium fac și unele monosilabe care nu sunt terminate în două consoane: dos, dotis („zestre”), fauces,-ium („gâtlej”), fraus, fraudis („înșelăciune”), glis, gliris („șobolan”), lis,-tis („proces”), mas, maris („animal de parte bărbătească”), mus, muris („șoarece”). Aceste cuvinte amintite în exemplele anterioare se numesc substantive false imparisilabice (Matei 2008: 37).

În continuare se vor oferi câteva exemple de substantive pentru cele trei genuri, atât pentru substantivele imparisilabice cât și pentru cele parisilabice.

Substantive imparisilabice masculine: amor,-oris („iubire”), artifex,-icis („artist”), color,-is („culoare”), consul,-is („consul”), dux,-cis („conducător”), furor,-oris („nebunie”), gladiator,-oris („gladiator”), grex, gregis („turmă”), homo,-inis („om”), imber,-bris („ploaie”), iudex,-cis („judecător”), labor,-oris („muncă”), leo,-onis („leu”), lepus,-oris („iepure”), licitator,-oris („licitator”), ligo,-onis („sapă”), limes,-tis („hotar”), mercator,-oris („negustor”), miles,-itis („soldat”), notor,-oris („cel care știe”), obsens,-tis („ostatic”), pes, pedis („picior”), possessor,-oris („stăpân”), proditor,-oris („trădător”), pugnator,-oris („luptător”), ramex,-cis („baston”), rapor,-oris (hoț), recitator,-oris (cel care citește în public), regnator,-oris (domnitor, stăpân), rex,-gis („rege”), sal, salis („sare”), scluptor,-oris („scluptor”), sutor,-oris („cizmar”), textor,-oris („țesător”), timor,-oris („teamă”) etc.

Substantive imparisilabice feminine: aetas,-atis („vară”), aevitas,-tis („vârstă”), arx,-cis („înălțime”), calamitas,-tis („calamitate”), caro, carnis („carne”), hiems, hiemis („iarnă”), lex,-gis („lege”), licitatio,-onis („licitație”), lignatio,-onis („tăiatul lemnelor”), lux,-cis („lumină”), mercedes,-edis („marfă”, „piață”), natio,-onis („națiune”), nux,-cis („nucă”), oratio,-onis („cuvântare”), palus,-udis („baltă”), possessio,-onis („stăpânire”), potio,-onis („băutură”), procrastinatio,-onis („amânare”), procreatio,-onis („procreație”), profectio,-onis („plecare”), prolusio,-onis („pregătire pentru armată”), proprietas,-atis („calitate”, „proprietate”), puls, pultis („terci”), pulsatio,-onis („lovire”), pyramis,-idis („piramidă”), pyxis,-idis („cutiuță”), recisio,-onis („tăiere”), recitatio,-onis („lectură”), regnatrix,-icis („stăpână”), soror,-oris („soră”), sors, sortis („soartă”), tellus,-uris („pământ”), uxor,-oris („soție”), virgo,-inis („fecioară”), voluntas,-atis („voință”), voluptas,-atis („plăcere”, „voluptate”), vox,-cis („voce”) etc.

Substantive imparisilabice neutre: caput,-itis („cap”), carmen,- inis („poezie”, „cântec”), cor, cordis („inimă”), cor,-dis („inimă”), corpus,-oris („corp”), flumen,-inis („fluviu”), frigus,-oris („frig”), ius,-iuris („sat”), limen,-inis („praf”), mel,-is („miere”), nemus,-oris („dumbravă”), os, ossis („os”), pacus,-oris („turmă”), papaver,-eris („mac”), pectus,-oris („piept”), poema,-atis („poem”), pus, puris („puroi”), sidus,-eris („stea”, „astru”), volumen,-inis („volum”), vulneus,-eris („rană”) etc.

Substantive parisilabice masculine: anguris,-is („șarpe”), civis,-is („cetățean”), ensis,-is („sabie”), hostis,-is („dușman”), ignis,-is („foc”), mensis,-is („lună”), orbi,-is („globul pământesc”), panis,-is („pâine”), testis,-is („martor”) etc.

Substantive parisilabice feminine: apis,-is („albină”), auris,-is („ureche”), crinis,-is („păr”), navis,-is („navă”), nubes,-is („nor”), piscis,-is („pește”), sitis,-is („sete”), turris,-is („turn”) vallis,-is („vale”), vestis,-is („haină”), vulpis,-is („vulpe”) etc.

Substantive parisilabice neutre: bubile,-is („staul”), conclave,-is („cameră”, „închisoare”), mare,-is („mare”), monile,-is („colier”), rete,-is („plasă”), sedile,-is („sediu”) etc.

Modele de declinare:

lepus,-oris m. („iepure”) declinarea a III-a imparisilabică

voluptas,-atis f. („plăcere”) declinarea a III-a imparisilabică

poema,-atis n. („poem”) declinarea a III-a imparisilabică

civis,-is m. („cetățean”) declinarea a III-a parisilabică

apis,-is f. („albină”) declinarea a III-a parisilabică

rete,-is n. („plasă”) declinarea a III-a parisilabică

„Substantivele neutre terminate în -al și -ar animal,-is („animal”), calcar,-is („pinten”), deși se prezintă ca imparisilabice, se declină ca neutrele parisilabice, reprezentând teme vocalice care au pierdut pe -e final la nominativ singular” (Felecan, Felecan 2008: 29).

calcar,-is („pinten”) animal,-is („animal”)

II.4.1.4 Declianarea a IV-a

Substantivele de declinarea a IV-a se recunosc după terminația -us de la genitiv singular. Substantivele masculine și feminine se termină la nominativ singular în -us, iar cele neutre în -u.

Substantivele de declinarea a IV-a, care au nominativul terminat în -us sunt, în marea lor majoritate, de genul masculin, oricare ar fi înțelesul lor. Sunt de genul feminin următoarele: acus,-us (ac), anus,-us („bătrână”), domus,-us („casă”), ficus,-us („smochin”), idus,-us („idele”), manus,-us („mână”), nurus,-us („noră”), penus,-us („provizie”), pinus,-us („pin”), porticus,-us („portic”), quercus,-us („stejar”), socrus,-us („soacră”), tribus,-us („trib”).

Substantive de genul neutru sunt foarte puține: cornu,-us („corn”), gelu,-us („ger”), genu,-us („genunchi”), veru,-us („frigare”). Există o serie de substantive: acus,-us („ac”), arcus,-us („arc”), artus,-us („încheietură”), lacus,-us („lac”), partus,-us („naștere”), quercus,-us („stejar”), specus,-us („peșteră”), tribus,-us („trib”) care au dativul și ablativul plural terminat în -ubus, în loc de -ibus.

Substantivul domus,-us („casă”) care încă din vechea limbă indo-europeană avea două teme, una terminată în -u, iar alta în -o, aparține declinării a IV-a, dar se poate declina și după decliarea a II-a. Tot domus,-us are și o formă de locativ domi însemnând „acasă”. În afară de domus, și alte cuvinte de declinarea a IV-a au forme după declinarea a II-a: ficus,-us/ ficus,-i; pinus,-us/ pinus,-i (Bujor, Chiriac 1958: 30-32).

Modele de declinare

exercitus,-us m. („armată”) penus,-us f. („provizie”)

veru,-us n. („frigare”) arcus,-us m. („arc”)

II.4.1.5 Declinarea a V-a

Substantivele de declinarea a V-a se termină la nominativ în -es și la genitiv -ei. Au declinare completă numai două substantive: dies,-ei și res,-ei (Matei 2008: 50).

dies,-ei („zi”) res,-ei („lucru”)

Cu excepția substantivelor declinate mai sus, restul substantivelor de declinarea a V-a nu se declină la plural, dacă este nevoie, se folosesc numai la nominativ și acuzativ plural, adică formele terminate în -es. Sunt utilizate în acest fel substantivele acies,-ei („linie de bătălie”), facies,-ei („față”), spes,-ei („speranță”), species,-ei („frumusețe”, „formă”). Restul substantivelor nu au plural.

Toate substantivele de declinarea a V-a sunt de genul feminin, cu excepția lui dies,-ei care este și masculin și feminin la singular, la plural fiind numai masculin, iar meridies,-ei („amiază”) care este masculin. Dies,-ei este feminin când exprimă un termen, o zi hotărâtă sau arată durata: die constituta („ziua stabilită”).

Unele substantive de declinarea a V-a se declină regulat după declinarea I: cantites,-ei și cantitia,-ae („păr alb”, „bătrânețe”), materies,-ei și materia,-ae („materie”, „material”), luxuries,-ei și luxuria,-ae („risipă”, „senzualitate”). Pe de altă parte câteva substantive de declinarea I și-au creat forme după declinarea a V-a: barbaria,-ae și barbaries,-ei („pământ străin unde nu se vorbește greacă sau latină”), mollitia,-ae și mollities,-ei („moleșire”) (Bujor, Chiriac 1958: 33-34).

„Substantivul res are numeroase sensuri, în funcție de cuvântul pe care îl însoțește: ab re („cu pagube”), ea res est („tocmai asta este”), mea res est („este treaba mea”), ob rem („cu folos”), privatae res („avere particulară”), rem dicere („a pleda un proces”), res adversae („împrejurări nefavorabile”), res divina („ceremonie religioasă”), res gestae („fapte de arme”), res militares („artă militară”), res Romana („puterea romană”), res secundae („împrejurări favorabile”), res urbanae („probleme orășenești”)” (Matei 2008:50-51).

II.4.1.6 Declinarea substantivelor compuse

În limba latină substantivele compuse sunt foarte puține. Se întâlnesc substative de două tipuri:

a) Cele compuse din două forme nominale – cuvinte declinabile – în nominativ: în declinare, se dă fiecărei părți componete terminațiile căreia îi aparține, ori se declină fiecare parte componentă ca și cum ar fi separate. Cuvântul respublica („republică”) se declină ca și cum ar fi două cuvinte: res și publica. Astfel că res se declină după delinarea a V-a, iar publica după declinarea I. Iusiurandum (substantiv compus din ius și iurandum), însemnând jurământ, se declină ca după modelul respublica. Cele două substantive au forme numai la singular.

b) Cele compuse din două părți lexicale, dintre care doar un cuvânt este la nominativ, se declină numai cuvântul care în compunere se găsește la nominativ: paterfamilias („tatăl” sau „șeful familiei”), iurisconsultus („jurisconsultul”, „cel cunoscător în chestinuni de drept”). În aceste două substantive se declină numai pater și consultus, familias și iuris rămânând neschimbate (Bujor, Chiriac 1958: 34-35).

II.4.1.7 Observații

În limba latină există o serie de cuvinte care au forme numai pentru anumite cazuri:

a) Fas („сeea ce este permis de legea divină”, „drept divin”, „dreptate”) și nefas („ceea ce nu este permis de legea divină”, „nelegiuire”, „crimă”) se folosesc numai la nominativ și acuzativ singular. Cele două substantive sunt de genul neutru (Lascu 1957: 130).

b) Atus („șiretenie”) are forme numai pentru nominativ și dativ atui.

c) Fors („noroc”, „întâmplare”) se folosește numai la cazurile nominativ și ablativ singular. Forma de ablativ a devenit adverb: forte („din întâmplare”). Acest substantiv este de genul feminin (Bujor, Chiriac 1958: 30).

d) Mane („dimineața”) are acestă formă utilizată doar pentru nominativ și ablativ neutru singular (ibidem).

e) Sponte („din inițiativă”, „de bunăvoie”) are această unică formă pentru ablativul singular feminin și se folosește în expresiile următoare: mea sponte („din inițiativa mea”), tua sponte („din inițiativa ta”), sua sponte („din inițiativa sa”) (ibidem)

f) Natu („la naștere”) și pondo („după greutate”) sunt folosite doar la ablativ singular (ibidem).

g) Vicis („schimbare”, „rol”, „rând”, „tură”) are această formă pentru genitiv singular, vicem pentru acuzativ singular, vice pentru ablativ singular, vices nominativ și acuzativ plural, vicibus dativ și ablativ plural. Acest substantiv este de genul feminin (ibidem).

h) Os, oris („față”, „gură”); ius, iuris („drept”); aes, aeris („bronz”, „aramă”) sunt substantive neutre și au la plural în perioada clasică doar forme pentru nominativ și acuzativ: ora, iura, aera.

i) Substantivul rus, ruris („câmp”) păstrează o formă de locativ: ruri, însemnând „la țară” (Bujor, Chiriac 1958: 30).

j) Au numai un singur caz dicis (genitiv), nauci (genitiv), despicatui, ostenatui (dativ), în locuțiunile despicatui, ostentaui esse, issu (ablativ) (Lascu 1957: 130).

În limba latină există o serie de substantive care sunt folosite numai la numărul plural:

Masculine: advecti,-orum („imigranți”), altitia,-ium („pui crescuți, păsări de curte”), cancelli,-orum („gratii”), cani,-orum („păr cărunt”), ceteri,-orum („toți ceilalți”), classiarii,-orum („soldați din flotă”, „marinari”), clatri,-orum („gratii”), convenae,-arum („străini, aventurieri”), gemini,-orum („frați gemeni”), inferi,-orum („zei subpământeni”, „morții”), inferni,-orum („infern”), manes,-ium („manii”, „sufletele morților considerate divinități”), posteriori,-orum („urmași, descendenți”), renes,-um („rinichi”), singulares,-ium („soldați aleși”, „garda împăratului”), „toles,-ium” („gușă”), triarii,-orum („veterani, soldați din linia a treia”), velati,-orum („trupe de rezervă”), velites,-um („soldați cu arme ușoare”), vepres,-ium („mărăcini”, „tufiș cu spini”) etc.

Feminine: anatae,-arum („stâlpi”), argutiae,-arum („expresivitate”), balantes,-(i)um („oi”), balneae,-arum („baie publică”), caesaries,-ei („plete”), caulae,-orum („țarc”, „ocol”), cunae,-arum („leagăn”), divitiae,-arum („belșug”, „bunuri”), exsequiae,-arum („cortegiu funerar”), fauces,-ium („gât”, „gâtlej”), feriae,-arum („zile de sărbătoare”), inferiae,-arum („înmormântare”), insidiae,-arum („cursă”), intemperiae,-arum („furie”, „pasiune”), lautimiae,-arum („carieră de piatră folosită ca închisoare pentru scalvi”), nuptiae,-arum („căsătorie”), obstetricia,-orum („îngrijiri date de moașă”), pylae,-arum („trecătoare”), quisquilliae,-arum („vreascuri”), reliquiae,-arum („resturi”, „rămășițe”, „relicve”), suppetiae,-arum („ajutor”), tenebrae,-arum („tenebre, obscuritate”), thermae,-arum („băi publice”, „izvoare de apă caldă”), tricae,-arum („fleacuri”), vidiciae,-arum („revendicări juridice”) etc.

Neutre: acetaria,-orum („salată”), arma,-orum („arme”, „trupe”), Augustalia,-ium („jocuri în onoarea lui Augustus”), bacchanalia,-orum („serbări în cinstea lui Bacchus”), bellaria,-orum („desert”, „dulciuri”), bracae,-arum („ițari”), celestia,-ium („aștri”), canistra,-orum („coș”), cibaria,-orum („hrană”, „provizie”, „alimente”), canabula,-orum („leagăn”, „cuib”, „loc natal”), conata,-orum („efort”, „plan”, „tentativă”) exposita,-orum („lucruri comune”), februa,-orum („ceremonii de purificare în februarie”), feminalia,-ium („bandaje”), fenilia,-ium („șopron de fân”), fermenta,-orum („unelte de fier”), finitima,-orum („țări înveciante”), flabra,-orum („suflare”, „adiere”), frontalia,-ium („placă de metal pusă pe fruntea cailor”), impetrita,-orum („binefaceri”, „favoruri”), incunabula,-orum („leagăn”, „scutece”), iusta,-orum („cele cuvenite”, „cerințe”), lautia,-orum („întreținere”), munia,-ium („obligații”, „datorii”), sponsalia,-ium („logodnă”), suprema,-orum („moarte”, „rămășițe pământești”, „testament”), tesca,-orum („locuri deșertice”, „zone sălbatice”), tormina,-um („colici”) etc.

Nume de orașe, insule și munți: Alpes,-ium („Alpii”), Andes,-ium („localitate lângă Mantua”), Artaxata,-orum („capitala Armeniei”), Athenae,-arum („Atena”), Cannae,-arum”, („localitate în Apulia”), Baiae,-arum („oraș balnear în Campania”), Capreae,-arum („insulă în Marea Tireniană”), Cumae,-arum („port în Campania”), Felerii,-iorum („oraș în Etruria”), Formiae,-arum („oraș volsc la țărmul mării”), Gabii,-iorumn („oraș în Latium”), Ismara,-orum” („munte din Tracia unde locuia Orfeu”), Lecunae,-arum („oraș în Laconia”), Tebae („Teba”), Volsinii,-iorum („oraș din Etruria”) etc.

II.4.2 Declinarea substantivelor în limba română

Substantivele se grupează în mod tradițional în trei declinări, după terminația de la nominativ singular nearticulat. Aceste declinări corespund primelor trei declinări din limba latină. Trebuie precizat că în latina vulgară cele cinci declinări ale latinei clasice s-au redus la trei: în mare parte substantivele de declinarea a patra au trecut la declinarea a doua, iar cele de a cincea au trecut la declinarea întâi. (Iancu 2000: 42)

a) În limba română declinarea I cuprinde substantive terminate la nominativ singular în -ă, (cămașă, capră, casă, ciorbă, ciupercă, covată, fată, genată, ladă, mamă, mămăligă, mapă, masă, pară, pisică, plantă, rață, roată, sobă, țară, tatabă, vacă, vecină, etc.) precum și unele substantive proprii terminate în [-ea] și [-a] neaccentuat (Alexandra, Alina, Ana, Florina, Hotea,, Lupșea, Nicoleta, Oprea, Toma, etc.) , [-ea] și [-a] accentuat (acadea, balama, basma, beizadea, belea, bezea, bidinea, chiftea, cișmea, dulama, dușumea, lalea, mărgea, mușama, mușama, pătlăgea, stea, tarla, teșcherea, tinichea, etc.) la care se mai adaugă datorită desinenței de plural (-le), substantivul zi (cu forma secundară ziuă). Substantivele care sunt încadrate în această declinare sunt feminine, dar există și o serie de substantive masculine: cătană, pașă, popă, tată, vlădică și nume de persoană cum ar fi: Costea, Dănilă, Gheorghiță, Ionică, Mina, Nicoară, Păcală, Petrică, Tândală, Toma, Zaharia (GLR 1966: 82).

b) Declinarea a II-a cuprinde substantive masculine terminate la nominativ singular nearticulat în -u vocalic (alabastru, calibru, cimbru, codru, dezechilibru, echilibru, labru, tigru, timbru, zimbru etc.) -u semivocalic (bibelou, birou, bou, cargou, cavou, ecou, erou, lingou, macrou, panou, stilou etc), -i semivocalic (ardei, bordei, condei, hamei, mei, mujdei tei etc), consoană nepalatalizată (calup, ciup, grup, lup, pup, stup etc), consoană palatalizată (deochi, genunchi, mănunchi, pezevenchi, rărunchi, trunchi, unchi, etc.) și neutre în -u vocalic (cadavru, calibru, candelabru, cedru, centru, cimbru, Cipru, cupru, filtru, lucru, metru, ministru, tigru, zimbru, etc.), -u vocalic (atu, tatu, tutu etc.) -i vocalic (taxi), -i semivocalic (crai, grai, guturai, mai, rai, serai, strai, trai,, vătrai etc.), -o (brio, folio, radio), consoană nepalatalizată (ac, alac, atac, burlac, copac, covor, gândac, gong, hoț, lac, morar, oțet, rac, rahat, rod, sat, țap, vârtej, vrej etc.) și consoană palatalizată (junghi, unghi) (ibidem).

c) Declinarea a III-a cuprinde totalitatea subtantivelor care la nominativ singular nearticulat se termină în -e. Aici intră și denumirile primelor cinci zilele ale săptămânii, terminate în consoană palatalizată sau -i semivocalic: luni, marți, miercuri, joi, vineri, întrucât forma lor nearticulată este aceeași cu a substantivelor feminine de declinarea a III-a (miercuri – miercurea, ca mâncare – mâncarea). Substantivele acestei declinări cuprinde substantive de toate genurile: masculine (abate, burete, castravete, confrate, crevete, frate, oaspete, perete etc.), feminine (accelerație, aciditate, acrime, acțiune, activitate, acuitate, adâncime, adormire, agresivitate, ambarcațiune, asprime, carte, circuație, electricitate, instalație, istețime, legislație, minte, minune, parte, poliție, responsabilitate, rușine, știre, totalitate, usturime etc.) și neutre (karate, nume, prenume, pronume, renume etc.) (ibidem).

După cum se poate observa cea mai mare parte a substantivelor declinarii a III-a sunt de genul feminin. Masculinele sunt mai puțin numeroase, iar cele de genul neutru sunt extrem de puține.

Cu toate că, substantivele se pot grupa după terminația lor, în cele trei clase, totuși punctul de vedere al limbii române e mai just să se facă declinarea substantivelor, adică trecerea de la un caz la altul, după genuri. Există o declinare a substantivelor masculine și o declinare a substantivelor feminine, substantivele neutre urmând la singular pe cele masculine, iar la numărul plural pe cele feminine.

O altă problemă care trebuie amintită aici este aceea a așa-ziselor declinare nearticulată și declinare articulată. Această terminologie se păstrează în gramatica datorită tradiției (ibidem).

II.4.2.1 Declinarea nearticulată

În Gramatica limbii române „prin declinare nearticulată se înțelege declinarea substantivului care este lipsit de un articol hotărât enclitic (dar care poate să fie însoțit de articol nehotărât sau de orice determinant)” (GLR 1966: 82).

Substantivele masculine nearticulate au o singură formă pentru nominativ, genitiv, dativ și acuzativ, atât la singular, cât și la plural. Numele de oameni și cele asimilate lor – animale, plante sau obiecte personificate – de declinarea a II-a au la vocativ o formă specială terminată în -e: băiat – băiete, cuscru – cuscre, Ioan – Ioane, Marian – Mariane, rozmarin – rozmarine, vecin – vecin. Substantivul de declinarea I, cum ar fi tată și cele de declinarea a III-a au vocativul la fel cu celelalte cazuri. Substantivul bade, sub influența numelor proprii de tipul Petrea, Manea, care formează vocativul în -o (Petreo, Maneo), apare, rar, la vocativ cu densineța -o, specifică substantivelor de genul feminin: badeo. În mod obișnuit, vocativul substantivului bade este egal cu nominativul: bade (ibidem: 82-83).

Model de declinare

Substantivele feminine nearticulate au la singular o formă pentru cazurile nominativ și acuzativ și alta pentru genitiv și dativ. Forma de genitiv-dativ cu desinența -e, -le sau zero este la fel cu cea de plural: unei basmale, niște basmale; unei case, niște case; unei căzi. Unele substantive terminate în -e care nu au plural la singular o singură formă pentru toate cazurile: foame, lene, linte, sete etc.

Unele substantive de genul feminin care aparțin declinării a III-a au o singură formă la toate cazurile și la ambele numere. Este vorba despre substantivele care denumesc nume de persoane formate cu ajutorul sufixului nume de agent -toare (cititoare, educatoare, învățătoare, lucrătoare, muncitoare, vânzătoare) cărora le corespund masculinele formate cu sufixul -tor cu temă identică (cititor, educator, învățător, lucrător, muncitor, vânzător): sg. o vânzătoare – (a) unei vânzătoare, pl. vânzătoare etc. Substantivele feminine formate cu același sufix -toare care nu sunt nume de persoane fac pluralul regulat și au genitiv-dativul identic cu el: afumătoare – afumători, ciocănitoare – ciocănitori, clocitoare – clocitori, ghicitoare – ghicitori, lipitoare – lipitori, opritoare – opritori, pocnitoare – pocnitori, privighetoare – privighetori, secerătoare – secerători, semănătoare – semănători, strecurătoare – strecurători, zicătoare – zicători etc.

De asemenea, substantivele feminine formate cu sufixul -oaie au formă identică pentru toate cazurile singularului: căsoaie, cuțitoaie, ursoaie (formă rară).

Unele substantive care denumesc nume de persoane și unele nume de animale asimilate cu acestea, primesc la vocativ desinența -o: Mariano, soro, soro, vulpeo, vecino. Cele mai multe au vocativul identic cu nominativul: Ileană, maică, mătușă, păpușă, tovarășă etc. (ibidem: 84).

Model de declinare

Substantivele neutre

Substantivele neutre nearticulate au o formă pentru toate cazurile la singular și altă formă pentru toate cazurile la plural.

Model de declinare

II.4.2.2 Declinarea articulată

Prin declinare articulată se înțelege declinarea substantivelor însoțite de articol hotărât enclitic. Formele articulate ale substantivului se diferențiază după gen, număr și caz, fiindcă articolul este flexionar. Substantivele au următoarele articole enclitice:

1) La nominativ și acuzativ: singular, masculin și neutru, articolul -l, când substantivul este terminat în -u vocalic, -u semivocalic, iot, consoană nepalatalizată sau consoană palatalizată, -o, -i vocalic neaccentuat; articolul -le, când terminația substantivului masculin sau neutru este -e; singular feminin -a; plural masculin iot și neutru -le. Exemple: sg. ariciul, dorul, eroul, masa, pâinea, prenumele, radioul, teiul, vulpea etc.; pl. aricii, dorurile, eroii, mesele, pâinile, prenumele, radiourile, teii, vulpile etc.

Substantivele masculine terminate în -ă se articulează la singular cu -a precum substantivele de genul feminin: papa, pașa, popa, tata, vladica, iar la plural cu iot: papii, pașii, popii, tații, vlădicii. La fel primesc și câteva dintre substantivele masculine terminate în -e: bade – badea, gâde – gâdea, nene – nenea.

2) La genitiv și dativ: singular -lui pentru masculin și neutru, iot pentru feminin (adăugat la forma nearticulată de genitiv-dativ), -lor pentru plural, la toate genurile. Se vor oferi câteva exemple: sg. canapelei, copilului, lupului, numelui, rasei, stiloului, vulpii, zilei pl. canapelelor, copiilor, lupilor, numelor, raselor, stilourilor, vulpilor, zilelor. În urma anexării articolului de genitiv-dativ la masculin plural și la feminin singular și plural, palatalizarea consoanei de la formele nearticulate terminată în consoană palatalizată devine i vocalic.

3) „La vocativ, singularul masculinelor și neutrelor care pot fi întrebuințate la acest caz este terminat în -(u)le (desinența adăugată la articol), iar pluralul tuturor genurilor în -lor: băiatule, fraților, omule, popoarelor, surorilor ”(ibidem: 86).

Alipirea articolului la substantiv se face în felul următor:

a) Direct, în cazul substantivelor de genul masculin și neutre terminate în -u și -e și al formelor de plural ale femininului și neutrului: cuscrul, socrul, soarele, ouăle, rasele. La masculin plural și la femininele care au pluralul în consoană palatalizată, alipirea e numai aparent directă, deoarece palatalizarea consoanei de la plural nearticulat (marcată în scris cu -i) devine la forma articulată -i vocalic: frații, hărțile, porțile, tații.

b) Cu ajutorul lui -u în cazul substantivelor masculine și neutre terminate în consoană și consoană palatalizată, -i, -u, accentuat și -o: ardei – ardeiul, genunchi – genunchiul, radio – radioul, scaun – scaunul, schi – schiul, tabu – tabuul, trunchi – trunchiul, unchi – unchiul, (unde se păstrează -u, vocala specifică declinării a treia din limba latină), și al femininelor terminate în -ea, -a accentuat și -i: canapeaua, basmaua, ziua (în care se presupune că -u- s-a dezvoltat pentru a evita hiatul).

c) -a ia locul desinenței la substantivele feminine și masculine terminate în -ă: casă – casa, masă – masa, pașă – pașa, popă – popa, vlădică – vlădica; ia locul lui -e din desinența substantivelor de tipul oaie – oaia, ghionoaie – ghionoaia, se adaugă la desinența -e a substantivelor feminine de tipul vulpe – vulpea (unde e devine semivocală, iar grupul ea devine diftong).

Când substantivele nearticulate se termină la singular în -u semivocalic sau la plural în iot, acestor substantive li se adaugă, în pronunțare, la formele articulate, vocalele -u și -i: leu – leul, lei – leilor, cheile – cheilor (pronunțat [ke-iile], [kei-iilor], [le-uul], [le-iilor]).

Actualmente, există obiceiul ca articolul de nominativ-acuzativ -l al masculinelor și neutrelor să nu fie pronunțat. Pentru cei care nu-l pronunță, articolul este -u: banu, copilu, creionu, lupu, teiu. În vorbirea oficială, solemnă, -l se pronunță, iar în scris este obligatoriu ca acesta să fie notat. Sunt utilizate greșit formele: casii, floarei, grădinei, limbei, scânteiei.

La cazurile genitiv și dativ singular, substantivele feminine se formează adăugându-se articolul de la forma nearticulată (direct sau numai aparent direct, adică cu transformarea palatalizării consoanei finale în -i vocalic: unei fântâni – fântânii, unei limbi – limbii, unei mese – mesei, unei scântei – scânteii. De asemenea, la substantivele terminate în -i-e (având două silabe), limba literară face excepție în sensul că genitiv-dativul articulat capătă terminația -ei: o chilie – unei chilii – chiliei; o chelie – unei chelii – cheliei, o familie – unei familii – familiei.

Deși de genul masculin, substantivele papă, pașă, popă, tată, vlădică,de declinarea I fac genitiv-dativul după regula substantivelor feminine: pașa – pașii, popa – popi (nearticulat/ articulat cu articol nehotărât a unui pașă), popă – popii (a unui popă), vlădică – vlădicii (a unui vlădică), papă – papii (a unui papă), tată – tații (a unui tată).

Trebuie evidențiat că articolul -i nu se aude pronunțat în formele în care urmează după un -i vocalic: masc. pl. N-Ac codrii, copiii, lupii; fem. G-D cărării, cărnii, grădinii, lumii, luminii, scânteii. Pluralul articulat a substantivelor de genul masculin terminate la singular în -u: cioclii, codrii, cuscrii, membrii, miniștrii, socrii, tigrii, zimbrii, apare astfel pronunțat la fel ca forma nearticulată: ciocli, codri, cuscri, membri, miniștri, socri, tigri, zimbri (ibidem: 87).

Formele declinării articulate la genul masculin

Formele declinării articulate la genul feminin

Formele declinării articulate la genul neutru

II.4.2.3 Declinarea substantivelor proprii

Substantivele proprii, în ceea ce privește declinarea, prezintă o situație deosebită față de cele comune. Substantivele de genul masculin rămân invariabile, cu excepția cazului vocativ, dar primesc articolul proclitic (a) lui la genitiv-dativ. Numele proprii masculine terminate în -a sau -ea (Oprea, Toma) formează uneori genitiv-dativul, în vorbirea populară, ca subtantivele de genul feminin: Oprea – al Oprei (obișnuit lui Oprea), Toma – al Tomei (lui Toma) (Iordan, Robu 1978: 392).

Se poate observa tendința de a se utiliza la cazul vocativ forma de nominativ, mai ales în cazul numelor proprii de familie. Vocativul terminat în -ule al acestor nume e folosit cu o nuanță familiară, colocvială: Băsescule, Ionescule, Popescule. Unele nume de persoană masculine terminate la nominativ în -ca au genitiv-dativul în -căi la fel ca numele feminine cu aceeași terminație: Luca – Lucăi (fem. Monica – Monicăi).

Numele proprii feminine se declină ca substantivele comune de genul feminin, deoarece sunt articulate ca acestea. Spre deosebire de substantivele comune, în flexiunea numelor proprii de persoană, precum și cea a unor nume topice feminine, „alternanțele fonetice nu se mai produc, menținându-se de obicei nealterată tema substantivelor” (GLR 1966: 89) exemple: Alina – Alinei, Ana – Anei, Ioana – Ioanei, Maria – Mariei; Constanța – Constanței, Oradea – Oradei, Timișoara – Timișoarei etc.

Există o serie de substantive proprii care la nominativ se termină în -ca și -ga. Acestea genitiv-dativul în -căi: Angelicăi, Monicăi, Olgăi, Pragăi, Rodicăi, Volgăi etc. Unele substantive feminine care n-au terminații feminine se declină la fel ca numele de persoană masculine: I-am cumpărat lui Lili o acadea. (ex: Ani, Cati, Jeni, Leni, Mari, Meri etc.). Utilizarea articolului proclitic în locul celui enclitic apare și la nume care pot primi fără nicio dificultate, pe acesta din urmă: al lui Ioana, a lui Maria, a lui Rodica. Se recomandă ca aceste forme să fie evitate (ibidem).

Modele de declinare – Substantive masculine

Modele de declinare – Substative feminine

Denumirile geografice se declină cu articol hotărât ca cele comune cu precizarea că unele au doar singularul, altele doar pluralul. Unele nume de localități formate prin derivare cu sufixul -ești, care au formă de plural, au pierdut sensul pluralității și se declină și la singular: Botoșani – Botoșaniului, Bucureștiul – Bucureștiului, Pitești – Piteștiului, Ploiești – Ploieștiului etc.

Se poate remarca faptul că numele proprii, fiind întotdeauna concrete, nu pot fi marcate cu articol nehotărât proclitic și nu pot avea formă pentru cazurile genitiv-dativ dacă nu sunt marcate cu determinatul enclitic (-lui sau -lor) (Iordan, Robu 1978: 392).

Modele de declinare

II.4.2.4 Declinarea substantivelor compuse

Flexiunea cuvintelor compuse și articularea lor diferă după gradul de sudură a elementelor componente și după părțile de vorbire la care aparțin aceste elemente.

Potrivit lucrării Limba română contemporană se precizează astfel: „Compusele cu două substantive juxtapuse sau legate cu prepoziție, din substantiv și adjectiv, adjectiv și substantiv sau adverb și substantiv, se declină cu articol nehotărât și cu articol nehotărât și funcționează numai unul dintre cele două elemente – de obicei elementul determinant – fără să se poată stabili reguli precise cu privire la elementul care se declină” (Iordan, Robu 1978: 392).

Mai multe probleme ridică declinarea substantivelor formte prin compunere, fiindcă unele rămân invariabile. Majoritatea acestor substantive sunt folosite cu valoare stilisitică de epitet: burtă-verde, calcă-n străchini („aiurit”), du-te-vino („mișcare”), fluieră-vânt („derbedeu”, „fără rost”), flutură-vânt, lasă-mă-să-te-las („persoană indolentă”), linge-blide („parazit”), nu-mă-uita (plantă), papă-lapte (nătăfleață), pierde-vară, ucigă-l toaca („dracul”), vino-ncoace („farmec”), vorbă-lungă („flecar”), zgârie-brânză („persoană zgârcită”) etc.

În felul următor se declină substantivele compuse variabile: „botgros/ botgrosul/ botgrosului/ botgroșilor; bunăstarea/ bunăstării/; bunăvoința/ bunăvoinței, calul-de-mare/ calului-de-mare/ caii-de-mare; capra-neagră/ caprei-negre/ caprelor-negre, floarea-soarelui/ florii-soarelui, liber-cugetătorul/ liber-cugetătorului/ liber-cugetătorilor, mașină-unealtă/ mașinii-unelte/ mașinile-unelte, mașinilor-unelte, porthartă/ porthărți/, pasărea-liră/ păsărilor-liră/, bună-credință/ buna-credință/bunei-credințe, bună-creștere/ buna-creștere/ bunei-creșteri, bun-plac/ bunul-plac/ bunului-plac, bun-simț/ bunul-simț/ bunului-simț, primă-doamnă/ prima-doamnă/ primei-doamne, prim-balerin/ prim-balerinul/ prim-balerinii, prim-balerină/ prim-balerina/ prim-balerinei/ prim-balerine, prim-ministru/ prim-ministrul/ prim-miniștri/ prim-miniștrii/ prim-miniștrilor, prim-pretor/ prim-pretori/ prim-pretorii, prim-procuror/ prim-procurorul/ prim-procurori/ prim-procurorii, prim-secretar/ prim-secretarul/ prim-secretari/ prim-secretarii, prim-solist/ prim-solistul/ prim-soliști/ prim-soliștii, prim-solistă/ prim-solista/ prim-solistei/ prim-soliste/ prim-solistele, undelemn/ untdelemnul/undelemnului” etc. (Iordan, Robu 1978: 392).

Numele geografice compuse din două substantive în cazul nominativ se declină prin flexiunea celui de-al doilea substantiv: Turnu-Severin/ Turnu-Severinului; Târgu-Jiu, Târgu-Jiului. La substantivele compuse dintr-un substantiv în cazul nominativ și altul în genitiv sau acuzativ cu prepoziția simplă de, se declină doar substantivul în cazul nominativ: Vadul-Oilor/ Vadului-Oilor; Poiana-Țapului/ Poienii-Țapului; Curtea-de-Argeș/ Curții-de-Argeș; Baia-de-Aramă/ Băii-de-Aramă. La substantivele compuse din substantiv urmat de adjectiv, se declină substantivul, în timp ce adjectivul se acordă cu el: Baia Mare/ Băii Mari/ Târgu-Frumos/ Târgului-Frumos. De asemenea, dacă substantivul compus are elemente sudate într-o singură unitate, formând un sigur cuvânt, se articulează adjectivul: Câmpulung/ Câmpulungul/ Câmpulungului (ibidem: 392).

II.4.3 Clasificarea în declinări a substantivului după GALR (2005)

Flexiunea, considerată sub aspectul selectării aceluiași număr și tip de afixe în marcarea categoriilor gramaticale și, implicit, al realizării acelorași omonimii, constituie criteriul de repartizare a substantivelor în clase omogene numite declinări.

După numărul afixelor din paradigma substantivului nedeterminat, se deosebesc două clase flexionare:

a) substantivele invariabile, care nu permit degajarea afixelor (cu excepția celor ale determinării), sunt puțin numeroase, reprezentând toate genurile: masculine terminate în -i (ardei), feminine terminate în -e (învățătoare), -i scurt (luni) sau –i semivocalic (joi) și neutre terminate în -e (nume, codice);

b) substantivele variabile, prezentând mai multe forme și, implicit, diferite afixe flexionare, se pot subclasifica, după numărul formelor realizate prin afixe flexionare distincte, în:

1) substantive cu două forme distincte (notate F1, F2);

2) substantive cu trei forme (notate F1, F2, F3).

Substantive variabile două forme prezintă două tipuri de omonimii:

I. F1: singular, N=Ac.; F2 (=F3): singular, G=D=plural, N=Ac=G=D.

Corespunde flexiunii substantivelor feminine, care prezintă următoarele tipuri de afixe: F1: -ă (mamă); -e ( pâine ); -ø (sarma, stea); -ø (zi); F2: -e (mame); -i (pâini); -le (sarmale, stele); -le ( zile);

II.F1: singular, N = Ac = G = D; F2: plural, N = Ac = G = D (ibidem: 87).

Corespunde flexiunii substantivelor masculine si neutre, care prezintă următoarele tipuri de afixe:

F1: -ø (elev), -u (membru); -u semivocalic (erou); -e (câine), -ă (tată);

F2: -i (elevi), -i (membri); -i (eroi); -i (câini), -i (tați);

F1: -ø (animal), -u (cadru); -ø (cap); -u semivocalic (frâu, consiliu), -ă (tată); -ø (radio), -u accentuat (atu);

F2: -e (animale), -e (cadre); -ete (capete); -ie/-ii (frâie, consilii), -i (tați); -uri (radiouri), -uri (atuuri).

Substantive variabile trei forme prezintă următoarele omonimii:

F1: singular, N=Ac.; F2: singular, G=D;

F3: plural, N=Ac=G=D.

Corespunde flexiunii substantivelor feminine, care prezintă următoarele tipuri de afixe: F1: -ă (lipsă); -ă (treabă); F2: -e (lipse); -i (trebi); F3: -uri (lipsuri), (treburi).

Numărul claselor de declinare ale substantivului, stabilite pe baza tiparelor flexionare, variază în funcție de interpretarea alomorfelor prin care se realizează diferite afixe.

Conform GALR (2005) substativele se pot clasifica în zece declinări:

1) Declinarea I cuprinde subtantivele feminine cu două forme realizate prin afixele:

F1 (singular, N = Ac): {-ă}, realizat ca [-ă] (mamă) și [-ø] (basma, sarma, stea, zi);

F2 (=F3): (singular, G = D = plural, N = Ac = G = G = D): {-e}, realizat ca [-e] (mame) și [-le] (basmale, sarmale, stele, zile);

2) Declinarea a II-a cuprinde substantivele feminine cu două forme realite prin afixele:

F1 (singular, N = Ac): {-ă} (cioară, moară);

F2 (=F3) (singular, G = D = plural, N = Ac = G = D): {-i}, realizat ca [-ͥ (i scurt)] (ciori, mori);

3) Declinarea a III-a cuprinde substantivele feminine cu două forme realite prin afixele:

F1 (singular, N = Ac): {-e}, realizat ca [-e] (pâine) sau [-ie] (familie, baie);

F2 (=F3) (singular, G = D = plural, N = Ac = G = D): {-i} realizat ca [-ͥ (i scurt)] (pâini), [-ĭ] (familii, alei) și [-ø] (băi);

4) Declinarea a IV-a cuprinde substantivele masculine cu două forme realizate prin afixele:

F1 (singular, N = Ac = G = D): {-u}, realizat ca [-u] (membru), [-ŭ] (erou) și [-ø] (elev);

F2 (plural, N = Ac = G = D): {-i} (membri); [-ĭ] (eroi); [-ͥ (i scurt)] (elevi);

5) Declinarea a V-a cuprinde substantivele masculine cu două forme realizate prin afixele:

F1 (singular, N = Ac = G = D): {-e} (câine);

F2 (plural, N = Ac = G = D): {-i} realizat ca [-ͥ (i scurt)] (câini); (ibidem: 88).

6) Declinarea a VI-a cuprinde substantivele neutre cu două forme realizate prin afixele:

F1 (singular, N = Ac = G = D): {-u}, realizat ca [-u] (cadru), [-ŭ] (frâu) și [-ø] (cupon);

F2 (plural, N = Ac = G = D): {-e}, realizat ca [-e] (cadre, cupoane); [-ĭe] (frâie); [-iĭ] (consilii);

7) Declinarea a VII-a cuprinde substantivele neutre cu două forme realizate prin afixele:

F1 (singular, N = Ac = G = D): {-u}, realizat ca [-u] (lucru), [-ŭ] (cadou) și [-ø] (drum, alibi, radio);

F2 (plural, N=Ac=G=D): {-ur ͥ} (alibiuri, cadouri, drumuri, lucruri, radiouri)

8) Declinarea a VIII-a cuprinde substantivele feminine cu trei forme realizate prin afixele:

F1 (singular, N = Ac): {-ă} (lipsă);

F2 (singular, G = D) {-e} (lipse);

F3 (plural, N = Ac = G = D): {-ur ͥ} (lipsuri).

9) Declinarea a IX-a cuprinde substantivele feminine cu trei forme realizate prin afixele:

F1 (singular, N = Ac): {-ă} (treabă);

F2 (singular, G = D): {-i} realizat ca [-ͥ (i scurt)] (trebi);

F3 (plural, N = Ac = G = D): {-ur ͥ} (treburi).

10) Declinarea a X-a cuprinde substantivele invariabile (cu o singură formă) exprimată specific prin afixul:

F1 (singular, N = Ac = G = D plural, N = Ac = G = D): [-ø] după terminațiile: [-ĭ] (pui), [-ͥ (i scurt)]: (luni), [- consoană palatală] (ochi);

F2 (singular, N = Ac = G = D = plural, N = Ac = G = D): [-ø] după terminațiile: [-e] (educatoare, învățătoare) (ibidem: 89).

Pe lângă substantivele cu flexiune regulată, grupate în declinări, se pot deosebi substantivele cu flexiune neregulate sau substantive neregulate, ale căror caracterisitici paradigmatice se manifestă izolat, fie la un singur substantiv, fie la un grup restrâns de substantive. Neregularitatea flexionară a substantivelor privește diferite aspecte: afixele prin care se realizează flexiunea (desinențele și articolele definite), sistemul de omonimii; variația radicalului; poziția accentului.

Sub aspectul afixial, neregularitatea substantivelor se manifestă prin:

1) desinențe specifice față de sistemul de afixe al flexiunii regulate a substantivelor;

2) asocierea cu desinențe tipice flexiunii altor clase;

3) selectarea atipică a afixelor de determinare.

1) „Substantivele neregulate care prezintă desinențe proprii în cadrul opoziției de număr fac parte din clase de gen diferite, masculine: om/ oameni (desinențe -ø/-eni), frate/ frățâni (desinențe -e/-îni), tată/ tătâni (desinențe -ă/-îni), feminine: soră/ surori, noră/ nurori (desinențe -ă/ -ori), neutre: cap/ capete (desinențe -ø/-ete), ou/ouă (desinențe -ø/-ă)” (ibidem: 89).

Multe dintre substantive au (actuale sau arhaice) cu flexiune regulată: cap/ capi, cap/ capuri, frățâni(e), frățâni, oaspete/ oaspeți, tătâne/ tătâni.

Interferența variantelor lexicale rândunică/ rândunici, rândunea/ rândunele permite încadrarea formelor marcate de desinențele -(ic)ă/ -(el)e între substantivele neregulate, alături de substantivul floricică/ floricele.

2) Neregularitatea unor substantive poate fi rezultatul asocierii lor cu desinențe care aparțin, de regulă, flexiunii altor clase:

a) Substantive feminine combinate cu desinența -uri, specifică flexiunii neutrelor terminate în consoană, consoană palatală -u, -i, -o,-ĭ, -ŭ: marfă/ mărfuri, vreme/ vremuri (desinențe -e/-uri) comparativ cu paradigma regulată vreme/ vremi etc.

b) Substantive neutre combinate cu desinența -le (realizată cu -ale), specifică flexiunii femininelor (terminate în -e, -ĭe): șa/ șei, manta/mantai (densinețe -ø/ -ĭ), comparativ cu paradigma regulată: manta/ mantale (desinențe -ø/-le);

c) Substantive combinate cu desinențe ale propriilor variante: seminar/ seminarii (desinențe – ø/-ĭi), (actutală) seminar/ seminare (desinențe – ø/-e).

Cele mai multe substantive neregulate alcătuiesc paradigme cu trei forme flexionare, între care apar deosebiri de uz literar/ popular, arhaic/ actual etc.

Substantivul masculin tată are în paradigma sa două desinențe: -ă (tată) și -e (tatei), caracteristice flexiunii substantivelor feminine. Paradigma celorlalte substantive de genul masculin, cu aceeași terminație: papă, popă, pașă, include de obicei, desinența de plural -i, comună substantivelor de genul masculin și feminin: papii, popii, pașii, având și variante cu desinența: -e: papei, popei, pașei.

3) Selectarea unor afixe de determinare specifice altei clase de gen constituie neregularitatea unor substantive masculine ca tată, popă, pașă, vlădică etc., care acceptă în determinarea definită, forma feminină a articolului: tata/ tatei, papa/ papei, pașa/ pașei, popa/ popii, vlădica/ vlădichii (cu variantele: vlădicăi, vlădichii). Substantivul tată se dovedește de celelalte masculine cu terminația -ă prin posibilitatea selectării atât a formei masculine, cât și a formei feminine a articolului hotărât: tatăl/ tatălui și tata/ tatei.

Neregularitatea substantivelor poate consta în perturbarea sistemului de omonimii, depinzând de caracterul definit sau indefinit al afixului de determinare, precum și forma masculină sau feminină a afixului definit (ibidem: 90).

a) Sub acest aspect, substantivul tată, în forma nearticulată, precum și în forma determinată cu articol nehotărât, are o paradigmă cu o formă unică de singular: (un) tată, (unui) tată (asemenea substantivelor de genul masculin), în timp ce în forma articulată cu articol enclitic, paradigma are două forme distincte de singular: N-Ac tata și G-D tatei, asemenea substantivelor papă, pașă, care prezintă desinența -e, ca o a doua desinență de singular: papei, pașei.

b) Substantivul feminin piele are forme de G-D diferite, atât ca radical, cât și ca desinențe, după cum este însoțit sau nu de afixul enclitic de determinare: o piele/ unei piei, respectiv pielea/ pielei. Doar forma de G-D determinată definit realizează definit realizează omonimia cu forma de N plural: unei piei/ niște piei, dar piele(i)/ piei(le).

c) Substantivele feminine defective de număr au flexiune neregulată, prezentând o formă unică de singular pentru toate cazurile: onoare(a), onoare(i), sete(a), sete(i) etc. Se încadrau în acest tip de flexiune și unele substantive neologice cum ar fi: amploare(a), amploare(i), favoare(a), favoare(i), grandoare(a), grandoare(i), care prezintă, în limba actuală, o formă de G-D singular distinctă de forma de nominativ-acuzativ: amplori(i), favori(i), grandori(i) etc.

Un număr mic de substantive prezintă neregularități în flexiune sub aspectul variației radicalului, care poate fi afectat de alternanțele neobișnuite î/îi: (o) cană, unei căni sau sub aspectul producerii variației radicalului în condițiile atipice ale unei silabe neaccentuate: mijloc, mijloace, la variația o/ oa se realizează în silabă neaccentuată, ca la substantivele cu flexiune regulată.

O serie de substantive au o flexiune neregulată prin variații de accentuare ale formelor paradigmei:

a) Substantivele soră și noră sunt accentuate pe prima silabă, la N-Ac, au forme de G-D singular și N-Ac plural sunt accentuate pe ultima silabă: surori (nume de rudenie). Forma sore(i) „infirmieră” se extinde și în uzul actual, indiferent de sensul exprimat. Pluralul de la noră este nurori.

b) Substantivele neutre terminate în -o neaccentuat la singular: radio, (un) zero etc. (accentuate pe antepenultima sau pentultima silabă), au forme de plural cu accentuarea vocalei o (în penultima silabă): radiouri, zerouri etc. Substantivele neologice cu aceeași terminație manifestă tendința de regularizare a flexiunii: logo – logouri (ibidem: 91).

III. SUBSTANTIVUL. ASPECTE NORMATIVE

(DOOM 2010)

III.1 Substantive comune

Conform Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române substantivele comune compuse (dintre care unele dintre ele pot fi și adjective) se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă. În cazul multor substantive compuse, sensul componentelor nu corespunde, total sau parțial, realității denumite de ele.

Se scriu într-un singur cuvânt substantivele compuse sudate, cu articulare și flexiune numai la ultimul element, formate din sau cu:

1) abrevieri: agromec, elinvar; (DOOM 2010: LXIX)

2) cuvinte (nelegate prin vocală de legătură) care formează compuse cu unitate semantică și gramaticală mai mare decât a celor scrise cu cratimă, având structura: adjectiv (inclusiv provenit din numeral ordinal) + substantiv: bunăstare („prosperitate”), dreptunghi, duraluminiu, lungmetraj, primadonă (împrumutat), primăvară (din fondul vechi), scurtmetraj, triplusalt (exemple preluate din DOOM 2010);

Compusele cu structură și componență asemănătoare, dar nesudate, se scriu cu cratimă (bună-credință „onestitate”; neologismele analizabile compuse cu prim-), iar grupurile de cuvinte în care componentele își păstrează autonomia – în cuvinte separate (bună stare „stare bună”, „prima doamnă”).

a) adverb (uneori substantivizat) + substantiv: binecuvântare, binefacere, răufăcător, răuvoitor (exemple preluate din DOOM 2010);

b) prepoziție ± prepoziție + substantiv (uneori provenit din supin sau infinitiv lung): deîmpărțit, demâncare („mâncare”), deochi, fărădelege, subsol, supat (pop.) (exemple preluate din DOOM 2010);

c) substantiv + adjectiv: botgros („pasăre”), vinars; (Se scriu separat secvențele în care cuvintele își păstrează individualitatea: bot gros (Câinele Mariei are un bot gros.) (exemple preluate din DOOM 2010);

d) substantiv + substantiv(e) în nominativ (sau provenit(e) din construcții cu acuzativul): blocstart, concertmaistru, electronvolt, fluorclormetan, locțiitor, metalazbest, omucidere, valvârtej (pop. „vâltoare”; folosit mai mult adverbial)

e) cuvinte unite prin vocala de legătură o: anotimp, aurolac, tatomanie, ședințomanie (exemple preluate din DOOM 2010);

f) elemente de compunere neologice: acvaplanare, aeroambulanță, duroflex, gastroenterolo, metaloplasti, neocomunism, policalificare, politolog, primoinfecție, teleconferință (exemple preluate din DOOM 2010);

g) elemente de compunere vechi + cuvinte inexistente ca atare în limba română actuală: bașbuzuc, pravoslavnic, protopop (exemple preluate din DOOM 2010);

h) compuse parasintetice: capîntortură, codobatură, gâtlegău („cravată”), mânăștergură (exemple preluate din DOOM 2010);

i) tipuri izolate: atotputință, atotștiință; preaplin, sinucidere, sinucigaș; untdelemn („ulei”) (DOOM 2010: LXX).

Se scriu cu cratimă substantivele compuse cu unitate semantică și gramaticală mai mică decât a celor scrise într-un cuvânt (și, eventual, cu articulare și flexiune și la primul element), având structura:

a) adjectiv (bun, rău) + substantiv: bună-credință („onestitate”); bună-creștere, bună-cuviință („politețe”); bună-dimineața („plantă”); bun-gust („simț estetic”), bun-plac, bun-rămas („adio”), bun-simț („decență”); rea-credință, rea-voință; Compusele sudate cu structură asemănătoare se scriu într-un cuvânt (bunăstare „prosperitate”), iar secvențele în care componentele își păstrează autonomia în cuvinte separate (bună creștere „dezvoltare bună”, bunul gust al libertății).

b) adjectiv (dublu, triplu) + substantiv: dublu-casetofon, dublu-decalitru; triplu-sec, triplu-voal; Secvențele cu o structură similară în care componentele își păstrează autonomia se scriu în cuvinte separate (dublu ve/dublu vî, triplu exemplar), iar cele sudate într-un cuvânt: triplusalt (exemple preluate din DOOM 2010).

c) adjectiv (prim și viceprim) + substantiv: prim-balerin, prim-balerină, prim-ministru, prim-plan, prim-pretor, prim-procuror, prim-secretar, rim-solist, prim-solistă, prim-viceprim-ministru, viceprim-ministru: Primăvară și primadonă se scriu într-un cuvânt, iar grupurile de cuvinte „prim ajutor”, „prim amorez”- în cuvinte separate. Scrierea cu cratimă deosebește grafic compusele de îmbinările sintactice libere de tipul X este primul („cel dintâi”) ministru care a demisionat.

d) interjecție + interjecție: (un) scârța-scârța (pe-hârtie) („funcționar”);

e) numeral cardinal + substantiv (± adjectiv): cinci-degete, doi-frați („plante”), nouă-ochi („pește”), trei-leșeștile („dans”), trei-frați-pătați („plantă”), unsprezece-metri („lovitură de la 11 m”) (exemple preluate din DOOM 2010);

f) prepoziția după + substantiv: după-amiază, după-masă („a doua parte a zilei”);

g) substantiv + adjectiv: argint-viu („mercur”), burtă-verde („burghez”), cal-turtit („libelulă”), coate-goale („persoană săracă”), făt-frumos („tânăr frumos”), floare-domnească („plantă”), gură-spartă („persoană care flecărește”), iarbă-deasă („plantă”), jur-fix („zi de primire”), lemn-câinesc („plantă”), mamă-mare („bunică”), mațe-negre („pește”), mațe-fripte („persoană zgârcită”), pește-auriu („pește”), piatră-vânătă („sulfat de cupru”), rămas-bun („adio”), sânge-rece („calm”), tată-mare („bunic”), vorbă-lungă („persoană care flecărește”). În formele cu apocopă marcată prin apostrof nu se mai pune cratima: mam'mare.

Se scriu în cuvinte separate numele de funcții compuse de tipul comisar principal, director adjunct, director general.

substantiv + prepoziție + substantiv: arbore-de-cacao („plantă”), bou-de-baltă („bâtlan”), „brânză-n-sticlă” („persoană zgârcită”), cal-de-mare („pește”), câine-de-mare („rechin”), drum-de-fier („cale ferată”), floare-de-colț („plantă”), gură-de-lup („malformație la gură”); ochi de parâmă, iarbă-de-Sudan („plantă”), ochi-de-pisică („mineral”; „disc reflectorizant”), pește-cu-spadă („pește”), piatră-de-var („carbonat de calciu”), poale-n-brâu („plăcintă”), purice-de-apă („crustaceu”), viță-de-vie („plantă”) (exemple preluate din DOOM 2010) (ibidem: LXXI);

substantiv + substantiv în nominativ: pește-ciocan („pește”), an-lumină („unitate de lungime”), artist-cetățean, pasăre-liră, bas-bariton, bloc-diagramă, bloc-turn, cal-putere („unitate de măsură”), câine-lup („specie de câini”), contabil-șef, cuvânt-cheie („termen principal”), cuvânt-titlu („intrare de dicționar”), cuvânt-vedetă, decret-lege, formular-tip, general-colonel, locotenent-comandor, mamă-soacră („soacră”), marxism-leninism („doctrină”), mașină-capcană, mașină-unealtă, nord-est, pasăre-muscă („păsări”) pușcă-mitralieră, situație-limită, volt-amper, watt-oră („unități de măsură”), zi-lumină, zi-muncă; (exemple preluate din DOOM 2010).

Se scrie într-un cuvânt blocstart (ca și blochaus, blocnotes). În cazul compuselor complexe de tipul nord–nord-est, nord-est–sud-vest se recomandă scrierea cu cratimă între cele două grupuri principale.

substantiv (articulat) + substantiv în genitiv: calul-dracului („libelulă”), cerul-gurii („palatul bucal”); ciuboțica-cucului, floarea-soarelui, gura-leului, iarba-fiarelor, ochiul-boului („plante”), pasărea-paradisului („pasăre”), piatra-iadului („azotat de argint”), roza-vânturilor („reprezentare grafică”), sângele-voinicului („plantă”), vaca-Domnului („insectă”) (exemple preluate din DOOM 2010);

izolări de propoziții/fraze (majoritatea fiind epitete): cască-gură („persoană distrată”), ducă-se-pe-pustii („dracul”), du-te-vino („mișcare”), fie-iertatul („răposatul”); fluieră-vânt, flutură-vânt („haimana”), gură-cască („persoană distrată”), încurcă-lume, lasă-mă-să-te-las („persoană indolentă”), lă-mă-mamă („persoană incapabilă”), linge-blide („parazit”), nu-mă-uita („plantă”), papă-lapte („nătăfleață”), pierde-vară („persoană leneșă”), soare-apune, soare-răsare („puncte cardinale”), sparge-val („parapet”), târâie-brâu, trei-păzește (în expresii); ucigă-l-crucea, ucigă-l-toaca („dracul”), uite-popa-nu-e-popa, vino-ncoa'/vino-ncoace („farmec”), zgârie-brânză („persoană zgârcită”), zgârie-nori („construcție foarte înaltă”) (exemple preluate din DOOM 2010);

elemente de compunere vechi + substantive existente în limba română: baș-boier, treti-logofăt, vel-armaș, vtori-logofăt/ ftori-logofăt; Compusele de acest tip cu componente inexistente în limba română actuală se scriu într-un cuvânt: „bașbuzuc” (exemple preluate din DOOM 2010);

tipuri izolate: ca-la-Breaza („dans”), cuvânt-înainte („prefață”), mai-mult-ca-perfect („timp verbal”), de-doi („dans”), iarba-datului-și-a-faptului („plantă”), mai-marele („superiorul”), sânge-de-nouă-frați („plantă”, „rășină”), terchea-berchea („persoană de nimic”), trei-frați-pătați („plantă”) (exemple preluate din DOOM 2010) (ibidem: LXXII).

III.2 Substantive proprii

Unele substantive proprii (care denumesc nume de persoane sau de locuri) compuse aparțin unor tipuri care se regăsesc și printre substantivele comune compuse și se scriu în același mod cu acestea , dar există și tipuri de compuse care se întâlnesc numai printre substantivele proprii sau chiar numai printre numele de locuri, de persoane sau de instituții etc.

Unele substantivele proprii din limba română apar și cu alte grafii decât cele recomandate de normele academice: este vorba de nume de persoane, a căror scriere trebuie respectată, pentru a se păstra identitatea persoanei, și de nume de locuri, care apar în acte oficiale sau în lucrări de specialitate sub forme diferite de cele din limbajul obișnuit.

În funcție de gradul de unitate, substantivele proprii se scriu:

A) într-un cuvânt;

B) cratimă;

C) în cuvinte separate.

A) Se scriu într-un cuvânt substantivele proprii sudate cu structura:

a) numeral cardinal + substantiv: nume de locuri Șaptesate sau de familie Cincilei; Excepție Două Veverițe (cabană).

b) prepoziție sau articol + substantiv: nume de locuri Subcetate, Suplai sau de familie Aelisabetei, Amarie(i), Celmare, Delavrancea, Dinvale; dar și Cel Mare, Între Tarlale (exemple preluate din DOOM 2010);

c) substantiv + adjectiv: nume de locuri Câmpulung, Satulung sau de familie Boubătrân; Excepții: Baia Mare, Barbă-Albastră

d) substantiv + prepoziție + substantiv: Capdebou (nume de familie).

e) substantiv + substantiv cu formă de nominativ-acuzativ: nume de locuri Iacobdeal (deal), Sândominic sau de familie Hagiculea, Moșandrei; dar și Iacob Deal (sat), Hagi Culev.

f) compuse cu abrevieri (nume de locuri formate din fragmente de cuvinte combinate între ele sau cu cuvinte): Eurasia (DOOM 2010: LXXIII).

g) compuse provenite din izolări de propoziții sau fraze: nume de locuri Vaideei sau de familie Sparionoapte (exemple preluate din DOOM 2010);

h) nume proprii religioase cu o structură complexă: Atotputernicul, Atotștiutorul.

B. Se scriu cu cratimă următoarele tipuri de substantive proprii:

a) nume de locuri cu structura substantiv + substantiv cu formă de nominativ-acuzativ, și anume:

formate din două nume proprii de loc: Bicaz-Tulgheș (pas) Bistrița Năsăud, Caraș-Severin (județe), Cluj-N apoca (localitate) Guineea-Bissau (stat), Iezer-Păpușa (masiv muntos) (exemple preluate din DOOM 2010);

cu structura nume propriu de loc + substantiv comun cu rol distinctiv (de cele mai multe ori termen generic geografic sau teritorial-administrativ): Devcea-Est, Devcea-Vest (vârfuri de deal), Domnești-Sat, Domnești-Târg (localități); Excepție: Iacobdeal (deal) (exemple preluate din DOOM 2010);

cu structura substantiv comun + nume propriu de loc (de cele mai multe ori în compuse cu un termen generic care nu se mai folosește actualmente pentru realitatea denumită sau are un sens care nu corespunde realității locale actuale): Baia-Sprie, Ocna-Șugatag (localități), Pârâul-Cărbuna (pădure);

b) nume de persoane reale și de personaje, precum:

prenume și nume de familie compuse din două nume de persoane: Rodica Popescu-Bitănescu, Andreea Marin-Bănică, Ioan Piuariu-Molnar;

nume de familie cu structura nume de persoană + nume geografic: Niculescu-Buzău, Rădulescu-Motru (exemple preluate din DOOM 2010);

nume de personaje istorice, literare, religioase cu structura nume de persoană + substantiv comun indicând un rang, un grad, o funcție etc: Ali-Pașa, Baba-Cloanța, Fărcaș-Aga, Hagi-Tudose, Negru-Vodă, Roșu-Împărat, Verde-Împărat (exemple preluate din DOOM 2010);

Trebuie reamarcat că unele nume de persoane se scriu și într-un cuvânt: Anamaria, Hagiculea.

c) nume de personaje cu structura:

substantiv + substantiv cu formă de nominativ-acuzativ: Rilă-Iepurilă;

substantiv în nominativ-acuzativ + substantiv în genitiv: Păunașul-Codrilor, Zâna-Zânelor;

substantiv + adjectiv: Barbă-Albastră, Făt-Frumos, Harap-Alb;

substantiv + prepoziție sau adverb + substantiv: Craiul-de-Rouă, Șchiopul-cât-Cotul (exemple preluate din DOOM 2010);

adjectiv + ca + substantiv: Albă-ca-Zăpada;

verb + substantiv (provenite din izolări): Sfarmă-Fălci, Strâmbă-Lemne, (ibidem: LXXIV)

d) nume de personaje cu structură complexă: Jumătate-de-Om-Călare-pe-Jumătate de-Iepure-Șchiop, Păsări-Lăți-Lungilă, Tic-Pitic-Inimă-de-Voinic, Statu-Palmă- Barbă-Cot (exemple preluate din DOOM 2010);

C. Se scriu separat:

A) Numele proprii geografice sau administrativ-teritoriale, inclusiv din toponimia urbană cu structura:

a) prepoziție + substantiv: Între Tarlale (stradă), La Om (vârf); excepție: Subcetate.

b) substantiv + adjectiv: Asia Mică, Baia Mare, Marea Neagră, Noua Zeelandă, Peninsula Iberică, Piatra Arsă (platou montan), Satu Mare, Valea Neagră; Excepții: Câmpulung, Satulung (exemple preluate din DOOM 2010);

c) substantiv + numeral, indiferent de ordine: Bulevardul 1848, Trei Brazi (cabană), Zece Mese (stradă);

d) substantiv + prepoziție + substantiv sau adverb: America de Nord, Câmpia de Vest, Cuțitul de Argint (stradă), Gara de Nord, Vințu de Jos Vișeu de Jos, Vișeu de Sus etc.

e) substantiv + substantiv cu formă de nominativ-acuzativ (și valoare de apoziție): Câmpia Burnas (stradă), Republica Mali, Sultanatul Oman;

f) substantiv + substantiv în genitiv: Balta Brăilei, Calea Victoriei, Delta Dunării, Gura Teghii (comună), Peștera Muierii, Piața Unirii, Valea lui Mihai (oraș);

g) cu structură complexă: Cracul cu Doi Lupi („punct geografic”), Oceanul Înghețat de Nord (exemple preluate din DOOM 2010);

Nume de persoane reale și de personaje cu următoarea structură:

a) nume propriu de persoană + prepoziție + nume propriu de loc: Pop de Băsești, Radu de la Afumați; Când se consideră că prepoziția face parte din numele de familie, nu se scrie separat: „Delavrancea”.

b) prenume ± cel + adjectiv: Alexandru cel Bun, Alexandru cel Rău, Basarab cel Tânăr Țepeluș, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân, Petru cel Tânăr, Petru Șchiopul, Radu cel Frumos, Stan Pățitul, Ștefan cel Mare etc.

Numele de localități, de artere urbane sau de instituții provenite prin adoptarea altor nume proprii (în special de personalități, personaje, sau a unor nume geografice) trebuie să respecte scrierea numelor proprii respective: Mihail Kogălniceanu, Mircea cel Bătrân, Mihai Eminescu (localități), Sfântul Gheorghe , dar aceasta nu se întâmplă totdeauna, Mihai Viteazu, numele a cinci sate (DOOM 2010: LXXV).

IV. DERIVAREA SUBSTANTIVELOR ÎN LATINĂ

IV.1 Derivarea cu sufixe

În limba latină, derivarea cu sufixe reprezintă cel mai important mijloc de formare de noi cuvinte. Ea s-a întărit necontenit de-a lungul întregii istorii a latinei și s-a continuat ca un procedeu viu în toate limbile romanice. Pe lângă sufixele din indo-europeană, au apărut adesea sufixe noi, create pe baza celor existente, sau mai rar împrumutate. De foarte multe ori s-au utilizat sufixe diferite pentru exprimarea aceleiași funcții, ceea ce a dus la o anumintă concurență și specializare a lor (Istoria limbii române 1965: 73).

Substantivele se pot forma:

a) din substantive, cu sufixele:

(Exemple preluate din Bujor, Chiriac 1958: 334)

b) din adjective cu sufiexele:

(Exemple preluate din Bujor, Chiriac 1958: 335)

c) din verbe, cu sufixele:

(ibidem)

Un sufix foarte productiv pentru a crea substantive abstracte ce denumesc calități, în primul rând de la adjective este sufixul -ia: audacia, concordia, fallacia, memoria, perfidia, prudentia, sapientia etc. În limba latină târzie numeroase substantive de acest tip s-au format prin derivare de la paricipiul prezent. Unele formații au avut la bază substantive: custodia, militia. În anumite cazuri s-au substantivizat adjectivele terminate în -ius, sub forma feminină, probabil nu direct, ci prin elipsa substantivului care îl însoțeau: industria, patria. În latina târzie s-au împrumutat foarte multe cuvinte grecești cu acest sufix și, pentru că în limba greacă era accentuat, s-a păstrat și a fost foarte productiv în limbile romanice (cel latinesc, neaccentuat, nu s-a simțit ca un sufix din cauză că alipirea lui producea multe transformări fonetice, car a întărit pe cel grecesc, mărind numărul cuvintelor în -ia): rom. avuție, beție, bucurie; it. allegria, cortesia, falsia; fr. courtoise, estoutie, renardie. (Exemple preluate din Istoria limbii române)

De la substantive ce numesc persoane, cu ajutorul sufixului -ium, s-au format derivate precum: arbitrium, artificum, collegium, haruspicium, hospitalium, iudicium. Trebuie precizat că sufixul acesta a fost utilizat mai ales la cuvintele compuse și prefixate.

-monium, -monia e un sufix vechi, folosit mai ales în limba vorbită: matrimonium, patrimonium, aegrimonia, sanctimonia. În latina târzie s-a trecut de la sensul abstract la cel concret: testimonium înseamnă martor.

-itia și -ities nu pot fi tratate separat, deoarece 75 % din derivatele cu aceste sufice au forme paralele (în -itia și -ities). Poziția lor e diferită de latina clasică. În această perioadă sunt preferate formele în -itia; -ities e un sufix mai mult arhaic și postclasic. De obicei cu – itia se formează substantive cere arată diverse stări ce denumesc stări sufletești: amicitia, avaritia, blanditia, pigritia, pudicitia; -ities arată mai mult calități obiective: durities, mundities, vastities. În limbile romanice derivatele în -itia sunt numeroase cu excepția limbii române: rom. -ețe, it. ezza, -izia, fr. -esse, -ice, sp. port. -eza, -icia: rom. blândețe, frumusețe, tinerețe; it. amarezza, belezza, avarizia; fr. jeunesse, noblesse, avarice. (Exemple preluate din Istoria limbii române).

Sufixul -tas se atașează de obicei la teme adjectivale: amabilitas, curiositas, dignitas, nobilitas. Sunt bogate formele în -tas de la adjectivele în -bilis și -osus; la temele substantivale se adaugă mai rar: auctoritas, civitas, hereditas, iar la autorii de mai târziu, după modelul lui latinitas, apar: graecitas, romanitas. Sunt foarte rare sufixele de la verbe: affluitas, circuitas (Istoria limbii române 1965:73).

O caracteristică a cuvintelor abstracte este tendința de a căpăta o valoare concretă. Acest fenomen are loc în toate perioadele, dar mai frecvent în latina imperială târzie (claritas „lumină”), proprietas „proprietate”, qualitas „sumă de bani”). În limba oficială a imperiului și în biserică prin abstracte ale calității se desemnează chiar personalitățile: dignitas, excellentia, magnificentia, magnitudo, maiestas, sanctitas, sanctitudo, folosindu-se ca formule de adresare reverențioasă.

Numele de agent se formează cu -tor, -sor, -trix și de asemenea cu -o (onis), -arius. (balineator, gladiator, senator). Sufixul -tor este unul din cele mai productive în limbile romanice. El poate fi folosit și cu sens instrumetal: fr. épurateur, numéroteur; it. calcatore, foratore; sp. aventador, ajustador. În limba română, cu sens instrumental, se utilizează și forma feminină: ascuțitoare, secerătoare semănătoare (Exemple preluate din Istoria limbii române).

Nume de agent în -ulus sunt mai puține: figulus, legulus, fiind întâlnite mai des la adejective: bibulus, credulus, gemulus, querulus, tremulus etc.

Sufixul -o (-onis) e moștenit în nume proprii formate de la adjective în -o: catus – Cato, varus – Varro. În limba latină s-a format o serie de nume de agent mai ales în limba populară, cu diverse nuanțe glumețe (unele au devenit porecle): Capito, Labeo, Naso; bucco, gulo, leno. Pentru că de foarte multe ori asemnea cuvinte derivate denumeau trăsături exagerate, sufixul a căpătat o valoare peiorativă și augmentativă care s-a menținut în limbile romanice: it. buffone, capone; fr. brouillon, souillon (Exemple preluate din Istoria limbii române).

Un alt sufix cu ajutorul căruia se derivă nume de agent de la teme nominale este -arius. Cuvintele care sunt derivate cu acest sufix denumesc meserii: asinarius, classiarius, exodiarius, gesticularius, herbarius, legionarius, ollarius, porcinarius, etc. Forma de feminin a sufixului, -aria, s-a folosit pentru a denumi diverse obiecte: bibaria, ferraria, oneraria, precum și locul unde se găsește ceva: aeraria, arenaria, argenteria. În acest sens însă e folosită mai ales forma neutră, -arium: granarium, plurinarium, ossuarium, viridiarium, vivarium (Exemple preluate din Istoria limbii române).

Sufixul -arius este unul din cele mai productive în limbile romanice. Cu acesta se formează: nume de agent: rom. argintar, plugar, sobar, morar etc; it. agoraio, ferraio; fr. menuisser, serruier; nume care arată locul unde se găsește ceva: it. petreria, salaia; fr. aumônière, bonbonnière. În unele limbi -aria intră în concurență cu -etum pentru formarea numelor de plante: it. cupressaio, prunaio; fr. buissière, oignonière (Istoria limbii române 1965: 78-79). Locul unde se găsește, se păstrează ceva se arată și prin nume derivate în -torium, -sorium: deversorium, dormitorium, pretorium (Exemple preluate din Istoria limbii române).

În afara unor nume de instrument -arium, -torium, sufixul propriu instrumental este -c(u)lum. Acesta se adaugă la teme verbale (cu teme nominale formează diminutive): gubernaculum, spiraculum. În general, asemenea derivate sunt reduse, ele fiind regăsite în toate epocile istorice. Trebuie evidențiate trecerea unor nume de instrument la nume de acțiune: curriculum, meaculum, reverticulum; de asemena prin analogie, -culum a căpătat sens de sufix local: după modelul lui cubiculum s-a format cuvântul cenaculum. Tot nume care denumesc locuri sunt: auguraculum, deverticulum, tabernaculum etc. Acest sufix s-a păstrat cu sens instrumental mai ales în limba franceză și spaniolă.

Tot ca nume de instrument se utilizează forma de feminin și de neutru a numelor de agent în -ulus: tegula, cingulum, vinculum (Exemple preluate din Istoria limbii române).

În limba latină exită și sufixe care formează substantive colective: -tum și -etum, fiind utilizate în formarea denumirilor de plante: cupressetum, oliventum, pinetum, rubetum. Limbile romanice la-au păstat sub forma -etum și -eta: ro. brădet, făget, it. arboretto; fr. ormaie (Exemple preluate din Istoria limbii române).

„Forma de neutru a adejectivelor în -alis, -ilis a fost folosită de asemnea mai ales pentru formarea substantivelor colective: bovile, equile, suile, genitalia, mortalia. În limbile romanice s-a transmis sub formă de plural -alia (mai ales în limbile franceză și italiană) it. bestigalia, canaglia; fr. cisaille, ferraille. Un sufix caracteristic limbajului rustic pentru formarea îndeosebi a numelor de plante este -go, -ago, -igo, -ugo: melligo, uligo, lappago, plantago, sellago, lanugo, vesperugo. Dintre limbile romanice îl folosește mai ales italiana pentru a forma denumiri de plante” (Istoria limbii române 1965: 79).

IV.2 Derivarea cu prefixe

În limba latină substantivele create prin prefixare sunt, față de adjective și verbe, cele mai puțin numeroase.

Epoca arhaică produce cuvinte cu al doilea termen o temă verbală pură (ex: con-iug-s, prae-se-s, ex-sul) sau lărgită cu sufixul -a (ex: incola, conviva). Uneori cuvântul de bază, un substantiv, se păstrează nealterat: exheres („dezmoștenit”), subcustos, conservus, praenomen, dedecus etc. Adesea noul cuvânt cuprinde sufixul, productiv și aici ca și la substantivele compuse, -ium adăugat mai ales unor teme nominale (commercium, conficium, impluvium, precordium etc), mai rar unor verbe confinium, praesidium etc.) (Exemple preluate din Istoria limbii române).

În ceea ce privește prefixele, sunt unele specifice acestei perioade: amb-, în cuvinte ieșite din uzul vorbitorilor (amfines, amsegetes) ori utilizate în continuare (ambactus, ambages); in- în forma sa veche, întărită, indu- (ex: indigena, indolens), se- (sedito). Mai frecvente în această epocă sunt pro- (progenies) și ob- (offuciae). Pe lângă acestea, sunt prezente și prefixele de permanentă ciruculație con-, ex-, ad-, de-, dis-, sub- etc.

„Specific adjectivelor, este și sufixul privativ in- regăsit în câteva substantive: insatietas, intemperiens. În epoca clasică cresc numărul de substantive terminate în -ium (ex: diludium, diverbium, intermundium, insomnium etc), se adaugă formații cu sufixele -tio și -tas, dintre care foarte multe cu in- privativ (indolentia, iniustitia, iniquitas etc.) Productivă continuă să fie unirea lui con- cu un substantiv (condiscipulus). Tot acum intră în uz formațiile provenite din sintagma prepoziție + substantiv la cazul cerut de ea (proconsul din pro consule) și derivate apoi, prin utilizarea substantivului la alte cazuri, derivate obișnuite.

În epoca postclasică și târzie se creează substative cu prefixele ante- (anteludium, antecentium, antepassio) de- (devergentia), dis- (discretatio), inter- (intervenia, intertignium), prae- (praerupium, praescientia), super- (superpondium, superpositio), con- (commater, compater, compeccator, consacerdos) (Istoria limbii române 1965: 98).”

„Într-o foarte mare creștere sunt substantivele formate cu in- privativ, mai ales în limba poetică, în limbajul tehnic și mai târziu în literatura creștină care le diversifică (ex: immisericordia, imbonitas, inseparabilitas, invalentia).

Formațiile cu prefix au mai toate și un sufix, cel mai adesea -tio, -tas, -ium, -ura. Frecvent prefixul se adaugă unor substantive deja prefixate: incopositio, inoboedientia, incorruptio, circuminspector, imperturbatio, imperfectio, inopportunitas (ibidem) (Exemple preluate din Istoria limbii române).

În afară de formațiile cu con-, care se dezvoltă, derivarea nominală devine nefructoasă în toate epocile; marea productivitate târzie a lui in- privativ se explică prin influența adjectivului; de astfel, in- se atașează aproape exclusiv abstractelor de calitate, deci unor substantive derivate din adjective” (Istoria limbii române 1965: 99).

Așadar se poate observa că, în afară de unele formații vechi, prefixarea substantivelor se împletește cu sufixarea.

Exemple:

con – confamulans („persoană care slugește cu alcineva”), confictio („prefăcătorie”), confidentia,-ae („încredere”), confinium,-i („graniță”, „hotar”), congressus („întâlnire”), consortium („participare”, „comunitate”), conventio,-onis („adunare”), convivium,-ii („banchet”);

ex – exactio,-onis („izgonire”), excurssus,-us („iesire”, „cursă”), exterii,-orum („străinii”);

ad – admiratio,-onis („admirație”, „minunare”), admissio,-onis („audiență”, „admitere”), adtentio,-onis („concentrare,” „antenție”), adventus, -us („venire”, „sosire”), advocatio,-onis („consultație legală sau judiciară”, „apărători”), advocatus,-i („avocat”, „apărător”).

de – declamator, -oris („retor”), deductio,-onis („deducere”, „transport”), depopulator,-oris („jefuitor”).

V. SUBSTANTIVIZAREA

Conform articolului Aspecte ale substantivizării în româna actuală. Forme de manifestare a substantivizării adjectivului de Gabriela Pană Dindelegan „substantivizarea este un tip special de conversiune (de schimbare a clasei lexicomorfologice sau a părții de vorbire), constând în trecerea, fără afixe derivative, numai prin procedee morfosintactice, a unui cuvânt din altă clasă morfologică în clasa substantivului ( http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/2.pdf).”

Substantive se pot obține prin:

a) Prin articulare cu articol hotărât:

Adjective devenite substantive: Urâtul este o categorie estetică complementară frumosului.

Pronume personal devenit substantiv: Eul liric își face simțită prezența prin forme lexico-gramaticale de persoana I.

Pronume reflexiv devenit substantiv: Poezia modernă este o exprimare sinceră a sinelui.

Numerale cardinale devenite substantive: Îmi convenea zecele primit la sintaxă.

Verbe la modul gerunziu devenite substantive: Sângerândul a fost dus la spital cu ambulanța.

Verbe la modul supin devenite substantive: Rănitul a fost transportat urgent către spital.

Interjecție devenită substantiv: Când te-am zărit mi-ai luat oful de pe inimă.

Trebuie remarcat că și conjuncțiile pot deveni substantive în enunțuri metalingvisitce: Dacă este o conjuncție subordonatoare. Și este o conjnucție coordonatoare copulativă. De asemenea, pronumele relative pot deveni și ele substantive: Ce are valoare adjectivală când stă pe lângă un substantiv (Chiriță 2012: 266).

b) Prin articulare cu articol nehotărât:

Adjectivele devenite substantive: El este un timid.

Pronume devenite substantive: Domnul acela este un nimeni. În clasă s-a auzit strigându-se un tu.

Numeralele devenite substantive: A primit un zece la matematică.

Verbele la supin deveninte substative: „O dulce strângere de mâini, un tremurat de gene” (Mihai Eminescu) (ibidem:266).

Adverbe devenite substantive: I-am făcut un mare rău când i-am furat pâinea.

Interjecții devenite substantive: Un vai prelung se auzi din bucătărie. Un of îi transmite poetului o mare durere.

c) Cu ajutorul prepozițiilor:

Adjective devenite substantive: „Animal cu alb, cu roz/ Stând cu timpul în dinți nervos”(Nichita Stănescu) (ibidem: 267).

Numerale devenite substantive: „El e un fel de unu întors în doi, în trei” (Nichita Stănescu) (ibidem: 267).

Verbe la participiu devenite substantive: Pe rănit l-au dus urgent cu elicopterul la București.

Verbe la gerunziu devenite substantive: Pe sângerând l-au internat imediat la spital.

Interjecții devenite substantive: În oful ei simțeam numai durere.

VI. FUNCȚIILE SINTACTICE ALE SUBSTANTIVULUI

VI.1 Funcțiile sintactice în limba română

În limba română substantivul poate avea toate funcțiile sintactice existente, cu excepția funcției de predicat. Astfel substantivul îndeplinește următoarele funcții sintactice:

1.În cazul nominativ:

a) Subiect: „Duduia veșnic citește;/ Știe clavirul, pictează – / Și nopți de-a rândul veghează,/ Și poate, de-aceea slăbește.” (Bacovia 2009: 114); Maria și-a cumpărat un tricou nou.

b) Nume predicativ: El este un om de omenie.

c) Apoziție: El, băiatul, mi-a adus o carte interesantă despre cultura Indiei. Mihai Eminescu, luceafărul poeziei noastre, s-a născut la Ipotești. (Dimitriu 1982: 347)

d) Element predicativ suplimentar: Învățătoare ne-a venit o domnișoară cu părul negru și fața speriată.

2.În cazul acuzativ:

a) Complement direct cu prepoziție: Ieri am cunoscut-o pe verișoara mea din Franța.

b) Complement direct fără prepoziție: Mi-am dorit să mănânc un măr galben.

c) Complement indirect: „Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi/ Care-ncearcă prin poeme să devină cumularzi/ Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,/ Sunt cântați prin cafenele și fac zgomot în saloane.” (Eminescu 2003: 142).

e) Complement de agent: Tema de casă a fost făcută de către băiat.

f) Complement circumstanțial de de loc: Pe malul apei se-mpletesc/ Cărări ce duc la moară.” (Dimitriu 1982: 265)

g) Complement circumstanțial de timp fără prepoziție: A citit toată noaptea pentru examen. „Atunci fiul împăratului se puse la pândă o săptămână întreagă.” (Ispirescu 2010: 54)

h) Complement circumstanțial de timp cu prepoziție: Moș Crăciun vine pe la noi numai după sărbători.

i) Complement circumstanțial de mod fără prepoziție: „Ard flăcări ochii ei crăiești” (Coșbuc) (Dimitriu 1982: 275)

j) Complement circumstanțial de mod cu prepoziție: Merge fără frică la munte.

k) Complement circumstanțial de cauză: M-a dat afară de la oră pentru un coleg foarte vorbăreț. (Moț 2012: 63)

l) Complement circumstanțial de scop: „Întru întâi în casa omului și mă fac a cere pe Ion, să ne ducem la scăldat.” (Creangă 2009: 32)

m) Complement circumstanțial condițional: Umbrela e bună în caz de ploaie.

n) Complement circumstanțial concesiv: Cu toată dreptatea pe care o avea, a fost învins de acei oameni foarte răi. El n-a mai rămas cu toate insistențele mele.
o) Complement circumstanțial consecutiv: A reușit spre mirarea colegilor. (Moț 2012: 59).

p) Complement circumstanțial de relație: Îl întrece în cumințenie și răbdare.

q) Complement circumstanțial instrumental: „Mama-i dusă-n sat! Cu dorul/ Azi e singur puișorul,/ Și-am închis ușa la tindă/ Cu zăvorul.” (Coșbuc 2009: 67)

r) Complement circumstanțial sociativ: „În sfârșit, mai merge Harap-Alb cu fata împăratului cât merge, și de la o vreme ajunge și el la împărăție.” (Creangă 2009: 184); Mă duc la școală cu bunica.

s) Complement circumstanțial cumulativ: Pe lângă haine și-a cumpărat și alimente la promoție. Afară de Gustav mai erau doi în cameră. (Moț 2012: 60)

ș) Complement circumstanțial comparativ: „Mai zboară încă o dată până la lună și iar se lasă jos mai iute decât fulgerul.” (Creangă 2009: 182)

t) Complement circumstanțial de măsură: A cumpărat un kilogram de roșii ecologice.

ț) Complement circumstanțial de excepție: În afară de bunicul meu, toți trăiesc la oraș.

u) Complement circumstanțial opozițional: „Și-n loc de flori – lacrimi de sânge/ Lucind din vas s-au risipit/ Și nu știu de ce-mi vine a plânge:/ De-atunci mereu parc-ai murit.” (Dimitrie Anghel) (Felecan 2002: 258)

v) Element predicativ suplimentar: El a venit ca doctor în satul acesta risipit.

w) Atribut substantival prepozițional: „De treci codrii de aramă, de departe vezi albind/ Și-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.” (Eminescu 2003: 79)

x) Apoziție: „Se vede în luptă cu ceilalți: cu ucenicii, cu calfele, cu meșterii mărunți și cu toptagiii.” (Ștefănescu Delavrancea 2009: 78), A luat tot, adică și cărțile, și caietele, și creioanele. A venit dânsul, adică la prietenul meu. (Dimitriu 1979: 69)

y) Subiect, numai atunci când substantivul este precedat de o prepoziție: S-au mai dus din oameni, dar au și rămas destui. (Dimitriu 1979: 68)

z) Complement intern: El visează un vis. Poveștește o poveste.

3.În cazul genitiv:

a) Subiect (foarte rar): „Vin oaspeți și cânele latră;/ Le ies înainte grăbiți/ Ai casei pe pragul de piatră.” (G. Coșbuc) (GLR 1966: 90)

b) Atribut substantival genitival: Cartea profesorului este cea mai uzată.

c) Atribut substantival genitival prepozițional: Staționarea înaintea primăriei este interzisă. Copacii din fața magazinului au fost retezați de vântul puternic.

d) Nume predicativ: Ei sunt împotriva votului prin corespondență.

e) Complement indirect: El luptă împotriva corupției din țară. „Fulgerele adunat-au contra fulgerului care/ În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ și mare.” (Eminescu 2003: 148)

f) Complement circumstanțial de loc: Elevii interesați de discuție s-au așezat în jurul profesorului. „O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi/ Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi,/ Deasupra criptei negre a sfântului mormânt/ Se scutură salcâmii de ploaie și de vânt.” (Felecan 2002: 176)

g) Complement circumstanțial de timp: Maria a intrat în sală înaintea profesorului.

h) Complement circumstanțial de mod: Înoată împotriva valurilor atât de periculoase.

i) Complement circumstanțial de cauză: Am întârziat la școală din cauza ninsorii abundente.

j) Complement circumstanțial de scop: S-au comportat admirabil în vederea obținerii titlului de președinte al României.

l) Complement circumstanțial condițional: Colaborează la acest proiect internațional cu condiția respectării opiniilor fiecăruia.

m) Complement circumstanțial concesiv: „Împotriva obiceiului său, Lăpușneanul în ziua aceea era îmbrăcat cu toată pompa domnească.”(Negruzzi – Alexandru Lăpușneanul) (Felecan 2002: 224); În ciuda rezultatelor slabe de la școală, tot a luat o mențiune.

n) Complement circumstanțial cumulativ: În afara junghiului, îl mai supără și o gripă urâtă.

o) Complement circumstanțial de excepție: În afara lui Mihai au mai sosit și ceilalți colegi de la țară. „Cu excepția lui Hasdeu, nimeni dintre contemporanii lui Odobescu nu arătase un orizont mai larg al culturii.” (T. Vianu, Scriitori români) (Felecan 2002: 255)

p) Complement circumstanțial de relație: Ne-am consultat în privința proiectului la biologie.; Din punctul de vedere al mentalității și practicilor unei epoci, și partea strict personală a autorului din memoriile sale devine interesantă, căci e o mărturie vie, care reconstituie, ca o descoperire arheologică, ceva dintr-o epocă trecută.” (D. Botez, Memorii) (Felecan 2002: 237)

q) Complement circumstanțial instrumental: Am reușit la examen cu ajutorul unei fițuici. Prin mijlocirea bătrânei băiatul rătăcit a aflat multe.

r) Complement circumstanțial opozițional: În locul tortului cu frișcă aș fi preferat o închețată de portocale. „Mergeți acasă și vă împăcați. Ca de se aude că în locul Anei am dus la lege pe sora ei…, ne închid pe toți.”(Pavel Dan, Scrieri) (Felecan 2002: 259)

s) Apoziție: „La moartea părintelui ei, a bunului Petru Rareș, care – zice cronica – cu multă jale și mâhniciune a tuturor s-au în sfânta mănăstire Probota zidită de el…” (Negruzzi 1967: 89), Ei se ridică împotriva bunelor relații dintre oameni, adică împotriva prieteniei. (Dimitriu 1979: 67)

4.În cazul dativ

a) Nume predicativ: El este aidoma tatălui său.

b) Complement indirect: „I-am dat băiatului o minge foarte mare de cauciuc și foarte elastică.” (Caragiale 2009: 273)

c) Atribut substantival datival: „Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet.” (Eminescu 2003: 35)

d) Complement circumstanțial de loc: Nu e bine să stai locului că te vei îmbolnăvi grav.

f) Complement circumstanțial de mod: Procedează conform unui regulament învechit.

g) Complement circumstanțial concesiv: Contrar așteptărilor, n-a mai venit la petrecerea organizată de părinții voștri.

h) Complement circumstanțial instrumental: A câștigat datorită pregătirii sale excepționale. „Datorită unor foi de învălit marfa ale negustorului meu de cafea… am descoperit versiunea cea bună a acestei povestiri.”(Sadoveanu) (Felecan 2002: 243).

i) Complement circumstanțial opozițional: „Stavru, contrar obiceiului său, fu scump la vorbă de data aceasta, ceea ce îi făcu și mai multă plăcere lui Adrian.” (Panait Istrati – Chira-Chiralina) (Felecan 2002: 259).

j) Apoziție: Dau lui Mihai, băiatului, o carte de povești. „Grație vouă, amicilor mei din Paris, în puține zile eram cunoscut și bine primit în toate casele.” (Ion Ghica – O călătorie la București înainte de 1848); „Dar ea aparținea de drept altuia, unui om mult mai în vârstă, un bolnav, un paralitic…” (G.Ibrăileanu – Adela) (Felecan 2002: 118) A ajuns la timp grație mijloacelor moderne de deplasare, adică grație mașinii (Dimitriu 1979: 68).

5) Potrivit lui C. Dimitriu vocativul este un caz cu un statut aparte, în sensul că substantivul ce stă în acest caz nu face parte din propoziție și deci nu poate să îndeplinească nicio funcție sintactică în cadrul propoziției, ci este exterior acesteia, „fiind un fel de echivalent sau substitut de propoziție. În procesul comunicării, vocativul aduce – exprimat succint – punctul de vedere al vorbitorului, care punct de vedere este (în planul comunicării) echivalent cu o propoziție incidentală. „Orice când ai, împărate, și oricum vei fi sosit,/ Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit;” (Dimitriu 1979: 69).

VI.2 Funcțiile sintactice ale substativului în limba latină

În limba latină substativul îndeplinește diferite funcții sintactice. În funcție de cazul în care stă substantivul, acesta îndeplinește următoarele funcții sintactice:

1) În nominativ:

a) Subiect: Aquila non capit muscas. („Vulturul nu prinde muște.”); Ars longa, vita brevis. (Arta e lungă, viața e scurtă.) (Paraschiv, Tiron 2008:16) ; Experentia docet. („Experiența se învață.”);

b) Nume predicativ: Ira furor brevis est. (Mânia este o scurtă nebunie.) (Felecan 1994: 107);

c) Apoziție: Vergilius, celeberrimus poeta, scripsit Aeneidem. („Vergilius, poet foarte vestit, a scris Eneida.”) (Matei 2008: 166);

2) În genitiv:

Ca atribute, genitivul poate avea mai multe valori:

a) possesivus – posesiv: Templum Iovis („Templul lui Iovis”); Agri incolarum strenuorum („Ogoarele locuitorilor harnici”); Libri discipulorum („Cărțile elevilor.”)

b) subiectivus – subiectiv „Genitivul subiectiv determină numai substantive de origine verbală sau cu înțeles verbal. Transformând aceste substantive în verbe corespunzătoare, se va obține o propoziție în care genitivul devine un nominativ cu funcție de subiect, de aici, denumirea de subiectiv”. Amor patris (Iubirea tatălui) – Pater amat.(„Tatăl iubește”) (Matei 2008: 167);

c) obiectivus – obiectiv „De această dată, prin transformarea substantivelor de origine verbală în verbele din care derivă, genitivul ca deveni complement (obiect direct); de aici denumirea de obiectiv. Spes victoriae („Spernața victoriei”) – Victoriam speramus („Sperăm o victorie”); Studium litterarum („Studiul literaturii”) – Litteras studeo („Studiez literatura”).” (ibidem: 168);

d) partitivus – partitiv „Acest atribut determină substantive cu sens colectiv sau care exprimă o măsură sau o cantitate, arătând întregul din care se ia partea; de aici denumirea de partitiv.” exemple: libra,-ae („livră”), multitudo,-inis („mulțime”), numerus,-i („număr”), pars,-tis („parte”) etc. Multitudo hominum („o mulțime de oameni”); Grex ovium („o turmă de oi”); Poculum vini („un pahar de vin”); Manus latrorem („o ceată de tâlhari„); Sex milia hostium caesa. („Șase mii de dușmani au fost uciși.”) (ibidem 168-169);

e) auctoris – al autorului „Acest atribut arată autorul sau originea unui fapt” ex: Opera clarorum poetarum magnifica sunt. „Operele poeților vestiți sunt mărețe.” (Matei 2008: 170);

f) materiae – materiei „Acest atribut exprimă materia din care este făcut obiectul fabricat substantivul determinat. Flumina iam lactis, iam flumina nectaria ibant. (Ici curgeau fluvii de lapte, colo fluvii de nectar.)” (ibidem);

g) qualitatis – calității „Acest atribut exprimă o calitate fizică deosebită sau o însușire morală permanetă a ființei sau lucrului determinat. Este însoțit de un adjectiv. ex:. Homines magnae virtutis („oameni de mare curaj”); Homo magnae prudentiae („om de mare înțelepciune”); Rex magni laboris („lucru de mare dificultate”); Vir magni ingenii („bărbat de mare talent”) (ibidem);

e) explicativus – explicativ „Aduce o precizare, o explicație a substantivului determinat, adică un sens mai concret al acestuia.” ex: Arbor cerasi („arbore numit cireș”). Piperis cucullus („pungă de piper”); Vox voluptatis („cuvântul plăcere”) (ibidem: 171);

Pe lângă funcția sintactică de atribut, cazul genitiv deține și funcția sintactică de complemet:

a) Complement indirect: Avaritiae accusatus est (A fost acuzat de zgârgenie); Plerumque homines beneficiorum obliviscuntur. („Adesea oamenii uită de binefaceri.”) (Felecan 1994: 108)

b) Complement circumstanțial de scop: Reipublicae causa venit. („A venit în interesul statului.”) (ibidem: 108);

c) Complement circumstanțial de relație: Incertus sum consilii. („Sunt nesigur în privința hotărârii.”); Fidem non habuit argenti. („Nu a avut încredere în privința banilor.”) (ibidem: 108);

d) Uneori substantivul în cazul genitiv este utilizat cu rol exclamativ: O, mercis male! („O, ce marfă rea!”) (ibidem: 108);

3) În dativ:

a) Complement indirect: Puero librum dedi. („I-am dat copilului o carte.”); Non scolae, sed vitae discimus.; („Nu pentru școală, ci pentru viață învățăm.”); Auxilio venit.; („A venit pentru ajutor.”) (ibidem: 108-109);

b) Complement de agent: Romanis Cartago delenda est. („Carthagina trebuie să fie distrusă de romani.”) (ibidem: 109);

c) La fel ca substantivul în cazul genitiv, dativul poate fi utilizat cu rol exclamativ: Vae victis! („Vai de cei învinși!”) (ibidem: 109).

4) În acuzativ:

a) Complement direct: Manus manum lavat. („O mânăm spală mâna.”); Vulpes pilum mutat, non mores. („Vulpea își schimbă părul, dar nu năravurile.”) (Felecan 1994: 109);

b) Complement dublu obiect direct: Pueros grammaticam docere. („A învăța pe copii gramatica.”); Ancum Marcium populus regem creavit. („Poporul l-a ales rege pe Ancus Marcius.”) (ibidem: 110);

c) Complement intern: Longam viam ire. („Merge un drum lung.”) Vitam vivere. („Trăiește o viață.”) (ibidem: 110);

d) Complemet circumstanțial de loc: In hortum eo. („Merg în grădină.”); Romam ivit. („A plecat la Roma.”) (ibidem: 110);

e) Complement circumstanțial de timp: Pervigilat noctes totas. („Veghează toate nopțile.”); Tot annos bella gerit. („Poartă războaie de atâția ani.”) (ibidem: 110);

f) Complement circumstanțial de cauză: Per aetatem ad pugnam viderentur inutiles. („Apăreau nefolositori în luptă din cauza vârstei.”) (ibidem: 111);

g) Complement circumstanțial instrumental: Caesar per exploratores certior factus est. („Caesar a fost înștiințat prin cercetași.”) (ibidem: 111)

h) Are rol excamativ: O, fortunatos agricolas!, Me felicem! (ibidem: 111);

i) Subiect: Volo meum amicum venire. („Vreau ca prietenul meu să vină.”); Scimus vitam brevem esse, artem longam. („Știm că viața este scurtă, arta este lungă.”); Dux iussit legiones procedere. („Comandantul a poruncit ca legiunile să înainteze.”) (ibidem: 111).

5) În ablativ:

a) Complement circumstanțial de loc: Brundisio profecti sumus. („Am plecat din Brundisum.”); Incedit a foro. („Se întoarce din for.”) (Felecan 1994: 111);

b) Complement circumstanțial de timp: Ab Urbe condita („De la întemeierea Romei”); Graecia vix decem annis unam cepit urbem. („Grecia a cucerit un singur oraș abia în zece ani.”) (ibidem:111-112);

c) Complement circumstanțial instrumental: Cornibus tauri, dentibus apri se defendunt. („Taurii se apără cu coarnele, misteții cu colții.”) (ibidem: 112);

d) Complement circumstanțial de relație: Integritae vitae Cato magnus habebatur. („Cato era socotit mare din punctul de vedere al integrității”) (ibidem: 112);

e) Complement de agent: Hoc suavi carmine delectamur. („Suntem delectați de acest cântec plăcut.”); Roma condita est a Romulus. („Roma a fost întemeiată de Romulus.”) (ibidem: 113);

6) Cazul vocativ nu are nicio funcție sintactică. „Et tu, Brute, mi fili!” („Și tu, Brutus, fiul meu!”) (ibidem: 113);

7) Substantivele în cazul locativ (caz foarte rar) au funcția de complement circumstanțial de loc: Audivi Romae Molonem. („L-am audiat la Roma pe Molon”); domi („acasă”); ruri („la țară”); humi („la pământ”) (ibidem: 113).

VII. SUBSTANTIVUL – GRAMATICĂ ISTORICĂ

După cum se știe, latina clasică a cunoscut cinci declinări, șase cazuri (nominativ, genitiv, dativ, acuzativ, ablativ și vocativ) și trei genuri (masculin, feminin și neutru).

Declinarea

Substantivele grupate în cele cinci declinări, aveau de obicei desinențe caracteristice atât la singular, cât și la plural: de declinarea I -a/-ae silva, poeta; declinarea a II-a -us, -Ø, -um/-i/-a: prunus, pirus, socer, vir, templum; declinarea a III-a: -Ø, -s, -is, -es, -e/ -es,-a, -ia: homo, limen, animal, mons, canis, fames, mare; declinarea a IV-a -us, -u/ -us, -ua: domus, nurus, cornu; declinarea a V-a: -es/-es facies, species, meridies.

Declinările a IV-a și a V-a au fost neproductive, iar puținele substantive grupate de ele tindeau să treacă la alte declinări mai puternice. Ivirea dubletelor de tipul: facies – facia, glacies – glacia, luxuries – luxuria, materies – materia arată procesul evident de slăbire a declinării a V-a și întărirea declinării I. Trecerile au fost favorizate și de dominarea femininelor în această declinare. Aceeași tendință duce și la slăbirea declinării a IV-a, în favoarea declinării a II-a (cornu – cornum, gelu – gelum).

Modificările de acest tip, asociate cu cele produse de amuțirea consoanelor finale (declinarea a II-a: fagus, declinarea III-a tempus, declinarea a IV-a coru > fagu > tempu > cornu > rom. fag, timp, corn), duc treptat, în cadrul procesului general la simplificare și regularizarea sistemului, la reducerea I – V la I – III, situație ce se transmite și asupra limbii române.

Declinarea I din română cuprinde substantivele feminine terminate în: -ă (fată, masă, casă); -ea (măsea, saltea); -a (basma, macara); -i (zi). Tot aici încadrăm și o serie de substantive masculine comune sau proprii care se termină în: -ă, -ea, -a (cătană, pașă, papă, popă, tată, vodă, vlădică, Costea, Marinică, Păcală, Petrică, Toma, Zaharia).

Declinarea a II-a include substantivele de genul masculin și neutru terminate în consoană (lup, unchi, junghi): -u (codru, socru, filtru, atu); -u semivocalic (erou, ou); -i (taxi, Pepsi); -i semivocalic (ardei, ceai, mai); -o (Dinamo, radio, tempo) (Kiraly 1991: 47).

Declinarea a III-a include substantivele terminate în -e (femeie, frate, lapte, punte, perete, pâncete, vulpe etc). Exemplele din această declinare sunt de toate genurile. Se includ aici și numele primelor zile ale săptămânii (forma lor articulată este la fel cu cea a femininelor în -e: luni – lunea, miercuri – miercurea).

Trecerile de la o declinare la alta (fenomen ce poartă numele de metaplasmă) începe în latină: nurus non nura, rom. noru(-mea) și noră; soror, rom. soru(-mea) și soră etc.), continuă și în limba română din aceleași motive fonetice, semantice ori din cauza analogiei): lat. clasică: folium (a II-a) > lat. populară folia (I) > rom. foaie (III); manus (IV) > mânu și azi mână (I); oricla (I) > ureacl'ă > ureche (III) etc.

Limba română se caracterizează prin menținerea și dezvoltarea desinențelor dintre formele de singular și cele de plural. Această particularitate impune și distanțarea dintre formele de singular și cele de plural, prin analogie, ceea ce poate determina și trecerea de la o altă declinare: naries > nare > nări > nară – nări; brachiale > brățare – brățări > brățară – brățări; pieptene – piepteni, pântece – pântece, dar și piepten – pântec, berbece – berbeci, cu singularul nou, reconstruit: berbec (ibidem: 48).

Cazul

Declinarea I (feta,-ae)

Dintre formele de singular s-au păstrat (bineînțeles, cu transformările fonetice de rigoare) doar două: N-Ac-V: fată și G-D: fete. Menținerea genitiv-dativului femininelor este una dintre particularitățile care deosebesc româna de alte idiomuri romanice. S-a încercat explicarea acestei particularități a românei și prin substrat, și prin influență slavă, dar ea se datorează nu unui factor extern, ci caracterului mai conservator al românei: genitiv-dativul românesc continuă genitiv-dativul latinesc (atât ca formă, valoare și sens). Dintre formele de plural s-a păstrat doar fete.

Alături de forma moștenită (fată), apare datorită influenței limbii slave, și o formă de vocativ în -o (fato), însă negeneralizată, neutilizată pe teritoriul lingvistic românesc (cu toate că desinența -o s-a extins și la imperativ: vino!). Sunt ținuturi (în nordul țării unde poate fi identificat un vocativ în -ăi (fatăi!, format, pe plan intern, din contopirea substantivului cu interjecția hăi!: fată hăi! > fatăi! Tot creație internă este și forma de vocativ plural în -lor (fetelor; -lor este desinența de dativ plural extinsă la vocativ și, contrar părerii unora, nu are nimic comun cu turcescul -ler. Exemplele arată că vocativul s-a moștenit din limba latină, s-a întărit prin influența slavă și s-a dezvoltat, s-a nuanțat pe teren românesc. Vocativul este un caz viu, dar tendința generală din ziua de azi este folosirea formei de nominativ-vocativ: fată, Maria și mai rar fato, Mario (simțite tot mai familiar-peiorative) ori fatăi, Mărie (forme regional-populare) (ibidem: 49)

Declinarea a II-a (vicinus,-i)

Dacă la singular se pot identifica două forme cazuale distincte (vecin, vecine), la numărul plural s-a moștenit doar o singură formă (vecini). Vocativul în -e (băiete, vecine) s-a păstrat în latină și, deci, nu se datorează influenței salve, cum s-a susținut o vreme (ceea ce firește, nu înseamnă că vocativul românesc în -e n-a putut fi sprijinit, ulterior, de vocativul slav în -e: robŭ – robe, plodŭ – plode. Forma vocativului de tipul băiatule nu este nici moștenită, nici împrumutate din slavă, ci este o inovație relativ nouă (după generalizarea și sudarea articolului hotărât), pe teren românesc, dar după modelul vechi: dacă la băiat -e se atașează singularului nearticulat, atunci la băiatule -e se adaugă formei nearticulate a substantivului (băiat+e, ursule etc.) Vocativul în -lor de la plural este o formație pe teren românesc (desinența de vocativ, vine prin extindere, de la dativ).

Tendința de slăbire a vocativelor în -e, -ule, -lor etc. și de generalizare a formei de nominativ-vocativ e azi tot mai puțin puternică (soldat! cetățeni! studenți!). Este interesant de observat că, în trecut, vocativul putea influența nominativul: Ilie, Petru devin, datorită marii lor frecvențe, și forme de nominativ (alături de Petru).

scamnum,-um

Atât la singular, cât și la plural avem câte o singură formă în română (scaun, respectiv scaune; trecerea lui -a din scamna în -e s-a explicat de unii prin fonetică sintactică: scaună+le > scaune(le) și deci scaun – scaune.

Declinarea a III-a

vulpis,-is

mons,-tis

nomen,-is

(ibidem: 50)

Femininele păstrează două forme de singular (vulpe și vulpi), iar substantivele de genul masculin și neutru, una singură (munte, nume). Forma de plural în -i (ca în limba italiană) a fost explicată de unii plecând de la un etimon arhaic cu i (montis), dar, în general, se crede că -i este o extindere de la declinarea a II-a.

În limba română, nominativul și acuzativul păstrează o formă identică la toate declinările. Impunerea morfemului pe (pre) la acuzativ (complement direct) s-a generalizat relativ târziu, cu aproximație prin secolele (secolele XVI, XVII). Identitatea formei de nominativ și acuzativ face greu de precizat dacă se continuă nominativul sau acuzativul din limba latină (N casa și Ac casam ajung, pe cale fonetică, la aceeași formă: N, Ac, casa, asemenea lui N scamnu(m) – Ac scamnu(m). Uneori însă cuvântul moștenit trădează clar care formă cauzală latinească se continuă: numai nominativele homo, soror, culmen explică rom. om sor(u), culme (din acuzativele hominem, sororem, culminem ar fi trebuit să rezulte alte forme, cu un corp fonetic mai lung). Altădată iarăși e clar că numai acuzativele explică formele românești: legem, solem, montem > lege, soare, munte (din N. lex, sol, mons, monosilabice, nu puteau apărea, mai ales după căderea consoanelor finale, cuvinte românești bisilabice). Mai rar, se mențin și forme de genitiv: tatanis > tătâne, (dies) iovis > joi, marți etc. (ibidem: 51)

Numărul

Categoria numărului din limba română cunoaște singularul și pluralul. Spre deosebire de alte limbi romanice, româna marchează puternic opoziția dintre cele două numere. Structura limbii nu tolerează, în general, o desinență de plural identică cu cea de singular. Această particularitate a românei explică nu numai menținerea distincțiilor latinești dintre formele de singular și cele de plural, dar și dezvoltarea acestora pe teren românesc.

Desinențele, sunt în principiu, toate de origine latină și doar dispunerea, folosirea diferită a unora dintre ele este diferită, neetimologică. Alături de această distribuție nouă a desinențelor, româna inovează și prin aceea că, în realizarea distincției dintre singular și plural, cuplează adesea, redundant, marcarea desinențială cu o flexiune internă (alternanțele vocalice și consonantice, simple sau duble: ban – bani, plăcintă – plăcinte, dar masă – mese, seară – seri, pradă – prăzi. Alternanțele fonetice, deși se realizează, se exprimă pe plan fonetic (o…ă), e > oa: rod – roade, d+i > z: stradă – străzi), privesc morfologia, devin mijloace gramaticale (alternanțe morfologice: moară – mori, cioară – ciori, carte – cărți, hartă – hărți, parte – părți etc) (ibidem: 51-52).

Desinențele folosite în română pentru cele trei genuri sunt următoarele:

a) Masculine:

Ø – i (vocală nesilabică): cocoș – cocoși, pom – pomi;

e – i (vocală nesilabică): câine – câine, frate – frați;

u – i (vocale nesilabice): bou – boi, erou – eroi;

u – i (vocale silabice, apar după consoanele + l, r): codru – codri, tigru – tigri;

ă – i (vocală nesilabică): pașă – pași, popă – popi, tată – tați;

La unele substantive, opoziția de număr este neutralizată, suprimată: crai – crai, ochi – ochi.

b) Feminine:

ă – e: capră – capre, fată – fete, haină – haine, taine – taine (în limba veche existau formele: fântâne, grădine, oglinde).

ă – i: gară – gări, poartă – porți, țară – țări;

e – i: poveste – povești, veste – vești, vulpe – vulpi;

Ø- le: acadea – acadele, basma – basmale; chiftea – chiftele, nuia – nuiele;

e – uri: carne – cărunuri; finețe – finețuri;

ă – uri: gheață – ghețuri, marfă – mărfuri, mătură – mături.

c) Neutre:

Ø – uri: loc – locuri, teren – terenuri;

u – uri: lucru – lucruri, râu – râuri;

Ø – e: deget – degete, oraș – orașe;

u – e: hârdău – hârdaie, pârău – pâraie;

u – i: studiu – studii, premiu – premii.

Opoziția de număr uneori e neutralizată: nume – nume, spate – spate, pântece – pântece. La toate genurile apar și opoziții aparte (ou – ouă). Există substantive care au doar formă de singular: miere, sete etc. sau doar formă de plural: câlți, șale, zori etc. (ibidem: 52-53).

Unele desinențe au regimul lor etimologic, însă altele cunosc o distribuție nouă:

a) Declinarea I: pl. -e, -le se păstrează din limba latină (fetae > fete, stellae > stele, aquae > ape) și se extind și la împrumuturi (gazde, cafele, parale, basmale); -i (tați, popi) e o extindere, se pare, de la femininele declinării a III-a (pentru prezența lui -i la declinarea I, s-au oferit numeroase explicații pornindu-se fie de la latina arhaică, fie de la masculinele devenite feminine sau de la substantivele cu conținut masculin, dar cu formă feminină); -uri (blană – blăni – blănuri), formând un plural de plurale, un plural colectiv care redă ideea de „sortiment”, „diversitate”, se poate explica prin extindere pe teren românesc, de la declinarea a II-a.

b) Declinarea a II-a: -i se păstrează precum în limba latină (lupi, napi, vecini) și, detașându-se de regimul altor desinențe prin forța sa de a exprima pluralul, câștigă teren (trece, direct sau indirect, și la celelalte declinări); -e se explică prin evoluție fonetică normală sau prin fonetică sintactică (brață+le, scaună+le ajung la -e: brațe, scaune, ca și cuie, case etc.); -uri (timpuri, piepturi) continuă latinescul -ora și, prin forța sa de a exprima pluralul, se infiltrează și la altă declinare.

c) Declinarea a III-a: -i (vulpi, munți) se pare că s-a impus prin extindere, la declinarea a II-a (dar părerile specialiștilor diferă mult în privința acestui -i neetimologic la declinarea a III-a: se aduce în discuție lat. arhaic -is, în loc de -es: pl. vulpis > vulpi sau -es > -e > -i; cu mai mult temei, poate, se amintește de infuența formelor de plural -i ale adjectivelor (buni, mari, mulți) care însoțeau diferitele substantive. Desinența de plural prin excelență, -i putea să provină, din direcții diverse (declinarea a II-a, adjective, evoluție fonetică), satisfăcând o tendință generală dintr-o anumită perioadă de evoluție a limbii (la fel, în ziua de azi, -e câștigă teren în dauna lui -uri și, în afara limbajului tehnic, chiar a lui -i: burlane – burlanuri, cămine – căminuri, chibrite – chibrituri, ghișee – ghișeuri, hotele – hoteluri etc. Dintre 3300 de substantive neologice, doar 300 au pluralul în -i (ibidem: 54).

Genul

Latina clasică cunoștea trei genuri: masculin, feminin și neutru. Printre particulritățile care diferențiază limba română de celelalte idiomuri neolatine, se numără și păstrarea, alături de masculin și feminin, a genului neutru (numit de unii ambigen sau eterogen).

Bineînțeles, ca și în cazul altor fapte de limbă moștenite, româna a operat modificări și în domeniul genului neutru, ceea ce face ca acest caz să nu fie absolut cu cel din latină. Deosebirile nu constau doar în trecerea câtorva cuvinte de la un gen la altul, fenomen prezent de la latina clasică până azi: lat. clasică fagus (f.) > lat. pop. fagus (m.); lat. clasică vinum > lat. pop. vinus (m.) > rom. vin (n.); lat. acus (f.), lumen (n.), panis (m) > rom. pâine (f.); rom. veche: genuche (n.), obraz (n) stâlp (n) > rom. modernă: genunchi (m), obraz (n.), stâlp (m); azi, de exemplu, femininele beretă, bască înlătură treptat variantele mai vechi, beret, basc (neutre provenite din cuvintele franceze beret/ basque), ceea ce artă că diferitele etape ale procesului de adaptare fonetică pot duce, pe planul încadrării morfologice, la modificări succesive de genuri. Trecerile de acest tip, deși individuale, particulare, au, desigur importanța lor, dar ceea ce e general și esențial în reamenajarea neutrului românesc constă în rezervarea acestui gen exclusiv pentru substantivele inanimate și în regimul specific asigurat desinenței -uri.

Genul neutru cuprinde totalitatea substantivelor care desemnează inanimate și, prin această trăsătură semantică, se opune masculinului și femininului (care includ substantive animate). Faptul că femininul și masculinul încadrează și substantive inanimate (carte, haină, perete, stâlp) nu infimă existența neutrului. Nici prezența cuvintelor ca animal, dobitoc, rumegător sau neam, norod, popor nu pun sub semnul întrebării statutul neutrului, pentru că acestea, foarte puține la număr, sunt nume generice sau colective, nu de însuflețite ca atare (ibidem: 54).

Deosebirea cuvintelor pe genuri se face după contextele cu adjectiv (un băiat rău – doi băieți răi, o fată frumoasă – două fete frumoase). Neutrul are contexte nespecifice (un scaun bun – două scaune bune); se opune femininului la singular și masculinului la plural. O dovadă însă că neutrul nu se confundă cu masculinul la singular și cu femininul la plural este că neutrul are și un indice formal propriu: desinența -uri, care continuă desinența -ora (> -ură > -ure – uri: tempus > tempor > timp – timpure(le) > timpurile, piepturi; focuri; jocuri; glasuri; belșuguri; dulapuri etc. Este adevărat că desinența -uri apare și la feminine (blănuri, mâncăruri, alături de blăni, mâncări), dar puținele plurale în -uri sunt relativ noi la feminine și au o valoare specială (plural colectiv pentru ideea de „sortimente diferite”).

Faptele aduse în discuție arată că neutrul românesc s-a conservat din latină și că neutrul din substrat sau cel din slavă au putut contribui cel mai mult la întărirea poziției sale, dar nu la impunerea sa. De astfel, în urma adaptării morfologice, multe substantive de genul neutre slave trec la femininele românești (greblo > greblă, okno > ocnă, sito > sită etc.) sau altele, fiind masculine, devin masculine pe teren românesc (biči > bici, bobu > bob, časŭ > ceas, glasŭ > glas, izvorŭ > izvor, narodŭ > norod, plugŭ > plug, rodŭ > rod etc.)

Neutrul românesc continuă (cu reprezentări firești) neutrul latinesc atât sub aspectul sensului, cât și sub cel al formei (ibidem: 55).

VIII.VALORI STILISTICE ALE SUBSTANTIVULUI

VII.1 Valori stilistice ale substantivului în limba română

Substantivele se folosesc la realizarea figurilor de stil, prin care scriitorii își exprimă mai viu și mai colorat sentimentele, mărind forța de sugestie artistică a contextelor și puterea de expresie a limbii poetice. Substantive întâlnim în:

1) Comparații:

„Comparația este figura semantică a cărei construcție se bazează pe raportul de asemănare dintre două obiecte, din care unul serveste să-l evoce pe celălalt. Structural, comparația se compune din comparat, comparant si înșusirea care-i apropie, având drept corelative adverbele: ca, astfel, asemenea, așa cum, precum, tot așa.” (Corniță 1995: 195) Exemple: „Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică/ Și, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică.” (Alecsandri 2006: 111); „Gură fac ca roata morii;/Și de-a valma se pornesc,/ Cum prin gard se gâlcevesc/ Vrăbii gureșe, când norii/ Ploi vestesc.” (Coșbuc 2009: 144); „Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,/ Rumenind străvechii codri și castelul singuratic” (Eminescu 2003:79). „Și deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a-dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape.” (Stănescu 2009: 43; „M-am repezit la măr,/ i-am dezlipit de pe el inelul/ ca de Saturn/ m-a repezit la măr” (Stănescu 2009: 147); „Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul” (Voiculescu 2011: 172).

2) Metafore:

„Metafora, de la gr. metaphora – „transfer”, „deplasare” (meta – „dincolo”, fero – „duc”) este o comparație subînțeleasã, din care lipsește primul termen. Aristotel o definea ca fiind „trecerea asupra unui obiect a numelui unui alt obiect, fie de la gen la specie, fie de la specie la specie, fie prin analogie”. Ea este deci produsul unei substituiri prin desemnarea unui obiect prin alt termen decât acela care îi este propriu. Aristotel afirma cã „a face metafore frumoase înseamnã a ști să vezi asemănările dintre lucruri”. (Corniță 1995: 126)

Exemple: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” (Blaga 2006: 8) „Să sărim în luntrea mică, /Îngânați de glas de ape,”( Eminescu 2003: 76), „Și ochii tăi, topite stele a dimineții, privesc atât de adânc, atât de ferice de adânc în noaptea sufletului meu.” (Eminescu), „Aluneca pe-o roată de lumină,/ și-n echilibru, nu se da de-a dura.” (Stănescu 2009: 38), „Și eu, cu pânzele sufletului/ umflate de dor,/ te caut pretutindeni, și lucrurile vin/ tot mai aproape,” (Stănescu 2009: 42), „Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi/ tâmpla de stele, până când” (Nichita Stănescu – Ce bine că ești), „Trec fantome-ale verii în declin,/ corabiile sufletului meu marin.” (Stănescu 2009: 61) „Un vânt de seară/ aprins sărută cerul la apus/ și-i scoate ruji de sânge pe obraji.” „Îmi zic: „Din muguri/ amari înfloresc potire grele de nectar” (Blaga 2006: 19), „Sunt stihuri fără an/ Stihuri de groapă” (Arghezi 2011: 171), „Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul” (Voiculescu 2011: 172).

3) Hiperbole:

Hiperbola este o figură de stil prin care se exagerează intenționat însușirile unei ființe sau caracteristicile unui lucru, fenomen, sau ale unei întâmplări, cu scopul de a-l impresiona pe cititor.

Exemple: „Și vorba-i tunet, răsufletul ger,/ Iar barda din stânga-i ajunge la cer,/ Și vodă-i un munte”(George Coșbuc – Pașa Hassan), „Are o gură cât o șură” (expresie populară), „Crapii-n ele cât berbecii,/ În pomi piersici cât dovlecii/ Pepenii de zahăr roșu,/ În grâu spicul cât cocoșu.” (Arghezi).

4) Enumerații:

Enumerația este o figură de stil care constă în înșiruirea unor termeni de același fel, sau cu sensuri apropiate, pentru a accentua ideea exprimată de către un anumit emițător. Exemple: „Căci eu iubesc / și ochi și flori și buze și morminte.”(Blaga 2006: 9); „El se-nalță de trei suliți pe cereasca mândră scară/ Și cu raze vii sărută june flori de primăvară,/ Dediței și viorele, brebenei și toporași”; „În grădini, în câmpi, pe dealuri, prin poiene și prin vii/ Ard movili buruienoase, scoțând fumuri cenușii.” (Alecsandri 2006: 101); Eu nu cred nici în Iehova,/ Nici în Buddha-Sakya-Muni,/ Nici în viață, nici în moarte,/ Nici în stingere ca unii.” (Eminescu 2006: 262).

5) Repetiții:

Repetiția este o figură de stil care constă în folosirea de mai multe ori a aceluiași cuvânt sau a mai multor cuvinte, spre a întări o idee sau o impresie. În poezie, susține ritmul și cadența versurilor, iar în proză întărește imaginea. Iată câteva exemple: „Doină, doină, cântec dulce!/ Când te-aud nu m-aș mai duce./ Doină, doină, vers cu foc!/ Când răsuni eu stau pe loc.”(Eminescu); „Dormeau adânc sicriile de plumb/ Și flori de plumb și funerar vestmânt/ Stăm singur în cavou… și era vânt…/ Și scârțâiau coroanele de plumb.” (Bacovia 2009: 35).

6) Metonimii:

Metonimia este transferul bazat pe contiguitatea logică dintre obiecte, reflectând legăturile interne, mai abstracte, dintre obiecte și fenomene. Metonimia apare deci ca un trop lingvistic, care duce la schimbarea unui cuvânt prin altul, cu condiția ca cele două cuvinte să denumească obiecte, lucruri, între care există sau se poate imagina o corespondență calitativă. Transferul metonimic se concretizează în următoarele legături dintre obiecte:

a) Contingențe spațiale – denumirea persoanelor prin numele locului, clasă, localitate, țară, regiune etc. Ardealul este în sărbătoare.

– denumirea recipientului pentru conținutul său: „a bea o sticlă”, „a bea un pahar”, „o mână de sare”, „un pumn de făină”, „un braț de lemne”.

b) Contingențe temporale, materializate în:

– transferul denumirii unui proces asupra timpului în care se produce: asfințit – 1. „faptul de a asfinți”, 2.„faptul serii, răsărit” – 1.„faptul de a răsării”, 2.„moment al zilei când răsare soarele”.

– utilizarea noțiunilor temporale pentru fenomenele care se produc în acel timp: oră – 1. „timp ce durează 30 de minute”, 2. „curs, lecție”.

c) Persoană pentru lucru:

– numele autorului, inventatorului, colecționarului etc. se atribuie creației, invenției, produsului, operei: exemple: Eminescu – 1. „numele persoanei”, 2. „opera sa”, 3. „liceul Eminescu”, Bruckental – 1. „numele colecționarului”, 2. „Muzeul Bruckental”.

– numele locuitorilor, al stăpânului unei proprietăți pentru localitatea, proprietatea respectivă: Olteni: „sat în care s-au stabilit locuitori din Oltenia”, Băneasa: „satul soției unui ban”.

– numele unui personaj sugerează o trăsătură de caracter sau aspectul fizic: Adonis „bărbat frumos”, Hagi Tudose „om zgârcit, avar”, Harpagon „om zgârcit, avar”, Hyperion „om superior, geniul însetat de absolut, capabil de atingerea idealului”, Venus „femeie frumoasă”.

– numele unei localități, regiuni devine nume de produs industrial sau alimentar zonei caractersitice: Averești, Cotnari, Murfatlar, Nicorești, Recaș, Sâmburești, șamapanie (după Champagne).

– țesături: olandă < Olanda, damasc < Damasc.

– obiecte vestimentare: canadiană < Canada, bască < basque „al bascilor”

– produse alimentare: penteleu „cașcaval” (provine de la muntele Penteleu), dorna (Dorna).

– dansuri populare: hațegana < Hațeg, brezaie < Breaza, Someșana < Someș.

d) Cauză pentru efect: muncă: „câștig, folos”: A trăi din muca ta. În această categorie putem încadra și unele părți ale corpului uman fiind considerate sediu ale unor sentimente sau activități: cap „minte”, obraz „omenie”, nas „miros”, ureche „auz”, mână „muncă”, inimă „mărinimie”, ochi „privire”.

e) Efect pentru cauză: lumină „ochi”, „privire”, văpaie „răscoală” „S-a ridicat spre cer din Hodivaia/ Și din flămânzi și Stănilești văpaia”, foc „luptă”.

f) Simbol pentru ceea ce simbolizează: steag alb „pace”, steag negru „doliu”, cruce „creștinism”, stemă „țară”, sceptru „putere”.

Alte exemple: „Unde nu-i cap, vai de picioare” (expresie populară), „Roibul meu iama mai toată / N-a văzut ploaie și sloată” (Poezie populară), Băiatul l-a citit pe Creangă din scoarță în scoarță. „Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus? (Mihai Eminescu – Scrisoarea III), „Pâinea, fierul o rodește;/ Tot cu fierul ne-o păstrăm;” (Cezar Bolliac – Clăcașul) (Felecan 2004: 147-149)

7) Sinecdoca

Sinecdoca (din lat. syndecdoca, fr. synecdoque, după gr. sinedokhê „ceea ce se înțelege la un loc” este „schimbarea de nume între două obiecte, dacă unul dintre ele se cuprinde într-un fel oarecare în celălalt”. În timp ce metonimia condiționează schimbarea de corespondență calitativă dintre obiectele al căror nume intră în proces, sinecdoca pune condiția comprehensiunii, a unei relații cantitative. Aceasta se concretizează în următoarele fenomene, pe care le vom exemplifica:

a) partea pentru întreg (pars pro toto): acoperiș, adăpost „casă, locuință”, carte „învățătură” (Mihai este un om cu carte.), pâine „hrană, mâncare”, ochi „față” (Se spală pe ochi în fiecare dimineață.), cap „persoană, om” „Câte capete sunt în încăperea aceasta, toate au idei diferite.”

b) întregul pentru parte (totum pro parte): cap „părul de pe cap”, blană „haină” (Și-a cumpărat o blană la reducere.).

c) numele unuia pentru mai mulți, numele mai multora pentru unul (singular pentru plural, plural pentru singular): ungurul „ungurii”, țiganul „țiganii”, tinerețile „tinerețea”, bătrânețile „bătrânețea”. Nicolae Felecan în lucrarea Vocabularul limbii române oferă următorul exemplu singular pentru plural extras din poezia Balcanul și Carpatul de Vasile Alecsandri: „Balcanul și Carpatul, la Dunărea măreață,/ Ca doi giganți năpraznici stau astăzi față-n față.”

d) genul pentru specie: cerale „grâu”, citrice „portocale” crustaceu „rac” felină „pisică”, insectă „păduche” „Pisica aceea era plină de insecte.” (plină de păduchi).

e) specia pentru gen: Cezar „conducător, comandant”, Don Juan „Bărbat care umblă întruna după aventuri amoroase; om seducător”.

f) abstract pentru concret: justiție „judecător”, poliție „polițist” „Omul rău a fost prins și a fost dat pe mâna poliției.”

Intră în această categorie toate infinitivele lungi: bere „băutura numită astfel”, mâncare „hrană, alimente” precum și foarte multe verbe la modul supin: cules „recoltare”, plâns „lacrimi”, ras „bărbierit”, spus „vorbe”, (la plural „spuse”), râs „zâmbete” (Felecan 2004: 149)

VIII.2 Valori stilistice ale substantivului în limba latină

1) Metaphora este trecerea unui cuvânt din înțelesul său propriu și obișnuit la un alt înțeles nou, rezultat dintr-o comparație scurtată: Fabius scutum Romanorum fuit. („Fabio a fost scutul romanilor.”); „Flos Italiae” („Floarea Italiei”, „tinerimea”); Flumina verborum („Cuvinte fulgerătoare”); Incensus ira (făcut de mânie); Scipidades, belli flumen („Scipidade, acest fulger al războiului”), Flumina forutunae („loviturile soartei”); Sedere in puppi et clavum tenere („a ședea la pupă și a șine cârma”) în loc de rempublicam gubernare; (Bujor, Chiriac 1971: 328);

2) Metonymia este înlocuirea unui cuvânt cu altul, spre a face să iasă în evindeță o însușire particulară a lucrului arătat prin acest cuvânt nou: Iovem loci ferrem. („A suporta interperiile climatului”); Iuppiter („zeul cerului”) este folosit în loc de caelum („cer”); Magnum et atrocem Martem pugnaverunt. („Au dat o luptă mare și cumplită”); Mars („zeul războiului este folosit în loc de pugna sau proelium”); Sub Iove frigido („sub cerul liber”). Alte tipuri de metonimie constă în a utiliza cauza în locul efectului, materia în locul obiectului care este făcut din ea, semnul pentru lucu însemnat, posesorul în locul posesiunii, autorul în locul operei: Auro et argento abundare („A avea din beșug veselă din aur și argint”); „Ex toto Vergilio Aeneis praesat” („Din toată opera lui Vergiliu stă mai presus Eneida”); (Bujor, Chiriac 1971: 328);

Așadar se poate înlocui:

a) cauza în locul efectului: Ceres („zeița agriculturii”) cu fruges („grâne”);

b) efectul în locul cauzei: odores cu suffimenta („mirosuri” în loc de „parfumuri”);

c) posesorul în locul obiectului posedat: Ardet Ucalegon = „Arde casa lui Ucalegon”; Tota theatra reclamant = „Tot teatrul (toți spectatorii) aclamă.”;

d) autorul în locul operei: Lego Homerum = „Citesc Homer” („Citesc opera lui Homer.”)

e) abstractul în loc de concret: antiquitas = maiores („Antichitatea în loc de strămoșii”); iuventus = iuvenes („tineretul în loc de tinerii”), vicinitas = vincini („vecinătate în loc de vecini”) (Matei 2008: 284).

3) Sinecdoca este întinderea sau restrângerea înțelesului cuvintelor ca de la particular sau de la parte la întreg: elephantus pentru ebur („fildeș”); Graecorum dux pentru Agamemnon, rex animalium pentru leo („leu”); telum pentru arma („arma”) (Bujor, Chiriac 1971: 328);

Manifestări ale sinecdocei:

a) o parte cu întregul (pars pro toto): Nestor înlocuit cu senex (bătrân); puppis sau carina („pupă”), înlocuit cu navis („corabie”); tectum („acoperiș”), înlocuit cu domus („casă”);

b) întregul înlocuit cu o parte (genus pro specie): poeta înlocuit cu Homerus;

c) singularul cu pluralul și invers: Cicerones, înlocuit cu Cicero, miles („soldat”), înlocuit cu milites („soldați”);

d) un număr mai precis cu unul imprecis: mille = o mie, înlocuit cu permulti = „foarte mulți”; terque quaterque = „de trei ori și patru ori”, înlocuit cu pluries = „de mai mute ori”. (Matei 2008: 285)

4) Hiperbola este o exagerare voită a dimensiunilor unui obiect sau a trăsăturilor unui persoanj cu cu scopul de a-i evidenția importanța (sau măreția acesteia): „Procella fluctus ad sidera tollit.” = Furtuna a ridicatr valurile până la stele; „Consilia tua luce sunt nobis clariora” = Planurile tale sunt mai clare ca lumina zilei; „Nive canditor” = mai alb ca zăpada; „Erat horribilior leone” („Era mai înfiorător decât un leu”). (Matei 2008: 285)

5) Ironia este figura prin care se înțelege contrariul celor afirmate. „Nos autem, fortes viri, satisfacere reipublicae videmur, si istius furorem ac tela vitemus.” „Noi însă, bărbați viteji, credem că facem destul pentru republică, dacă ne ferim de furia și armele ăstuia.”(Cicero, In Catilinare, I, 1, 2). (Matei 2008: 285)

CONCLUZII

Lucrarea de față și-a propus evidențierea principalelor caracteristici ale substantivului din limba română și din limba latină. Parcurgând o bibliografie utilă pentru orice filolog s-a reușit expunerea într-un mod succint și plăcut a elementelor definitorii pentru această valoare morfologică.

Prezenta lucrarea este structurată în opt capitole în care s-au prezentat următoarele teme ce vizează această parte de vorbire complexă. În primul capitol, Substantivul. Definiții și clasificări, s-au evidențiat definițiile substantivului conform diferitelor gramatici și clasificarea acestora. În câteva pagini s-au evidențiat diversele categrorii de substantive: substantive concrete – substantive abstracte, substantive comune – substantive proprii, substantive proprii devenite comune – substantive comune devenite proprii.

Capitolul al II-lea este cel mai complex cuprinzând genul, numărul, cazul și declinarea substantivelor atât în limba română, cât și în limba latină. Capitolul următor, Substantivul. Aspecte normative evidențiază normele impuse de Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (2010) în ceea ce privește scrierea diferitelor substantive (comune, proprii, compuse, abreviate etc.). Al IV-lea capitol prezintă derivarea cu sufixe și prefixe a substantivului din limba latină. În partea a V-a s-au pus în discuție elemente de îmbogățire ale vocabularului din limba română și anume schimbarea valorii gramaticale sau conversiunea. Prin diferite procedee (articulare, atașarea unor prepoziții), o altă parte de vorbire poate deveni substantiv, ceea ce demonstrează că acesta este o unitate ce poate încorpora și alte cuvinte.

În capitolul al VI-lea s-a făcut un inventar al funcțiilor sintactice pe care le poate îndeplini valoarea morfologică pusă în discuție, atât în limba română, cât și în limba latină. Capitolul al VII-lea intitulat Substantivul – Gramatică istorică surprinde într-un mod eficient evoluția substantivului din latină în română. În ultimul capitol s-au pus în lumină, parcurgând o serie de opere literare cunoscute, valorile stilistice pe care le poate primi un substantiv în cele două limbi.

Substantivul în limba română este o parte de vorbire complexă, care a suferit modificări datorită trecerii timpului, avansării tehnologiei și a contactului lingvistic cu alte limbi vecine. Substantivul latinesc este foarte important datorită faptului că majoritatea dintre substantivele pe care le utilizăm zi de zi sunt de sorginte latină, astfel că ar merita un studiu complex pentru a ne cunoaște rădăcinile.

Prin scrierea acestei lucrări s-au acumulat o mulțime de cunoștințe care au ajutat la dezvoltarea culturii generale și la pregătirea în prealabil pentru o viitoare carieră de cadru didactic.

BIBLIOGRAFIE

Adameștenu, Mariana, Mihaela Suhan (trad.) 2008: Dicționar Latin-Român, București: Editura Corint.

Avram, Mioara 2001: Gramatica pentru toți, București: Editura Humanitas Educational.

Barbu, N. I, Toma Vasilescu, 1969: Gramatică latină, București: Editura didactică și pedagogică.

Bujor, I. I, Fr. Chiriac 1958: Gramatica limbii latine, București: Editura Științifică.

Constantinescu-Dobritor, Gh. 2004: Gramatica esențială a limbii române, București: Editura Vestala.

Dimitriu, C. 1979: Gramatica limbii române explicată (Morfologia), Iași: Editura Junimea.

Dimitriu, C. 1982: Gramatica limbii române explicată (Sintaxa), Iași: Editura Junimea.

F. Kiraly 1991: Istoria limbii române. Fonetică. Morfosintaxă. Lexic, Timișoara: curs litografiat.

Felecan, Nicolae 1994: Ghid practic pentru predarea și învățarea limbii latine, Baia Mare, Editura Umbria.

Felecan, Nicolae 2002: Sintaxa limbii române Teorie. Sistem. Construcție, Cluj-Napoca: Editura Dacia.

Felecan, Nicolae 2004: Vocabularul limbii române, Cluj-Napoca: Editura Mega.

Felecan, Oliviu, Nicolae Felecan 2008: Limba latină, Cluj-Napoca: Editura Mega.

Graur, Al, Mioara Avram, Laura Vasiliu (coord.) 1966: Gramatica Limbii Române (vol I), București: Editura Academiei.

Guțu Romalo, Valeria, (coord.) 2005: Gramatica Limbii Române (vol I) Cuvântul, București: Editura Academiei Române.

Iancu, Victor 2008: Greșeala atotputernică, Cluj-Napoca: Editura Dacia Educațional.

Iancu, Victor 2000: Istoria limbii române, București: Editura Fundației Culturale Române.

Iordan, Iorgu, Vladimir Robu 1978: Limba română contemporană, București: Editura didactică și pedagogică.

Laiu-Despău, Octavian 2007: Dicționar de eponime. De la nume proprii… la nume comune, București: Editura Saeculum.

Lascu, Nicolae 1957: Manual de limba latină pentru învățământul superior, Cluj-Napoca: Litografia și Tipografia Învățământului.

Matei, Virgil 2008: Gramatica limbii latine, București: Editura Corint.

Moț, Mircea, Cornelia Chiriță, Steluța Pestrea Suciu, (coord.) 2012: Gramatica de la A la Z, Pitești: Editura Paralela 45.

Mușetescu-Telesa, Elena 2004: Dicționar Latin-Român, București: Editura Polirom.

Pană Dindelegan, Gabriela (coord.) 2010: Gramatica de bază a limbii române, București: Editura Univers Enciclopedic Gold.

Rosetti, Al. (coord) 1965: Istoria limbii române vol. I, Limba latină, București: Editura Academiei.

Stan, Mihail 2011: Ghid ortografic, ortoepic și de punctuație, București: Editura Grup Editorial Art.

Vintilă-Rădulescu, Ioana (coord.) 2010: Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, București: Editura Univers Enciclopedic Gold.

Surse bibliografice online:

Pană Dindelegan, Gabriela Aspecte ale substantivizării în româna actuală. Forme de manifesare a substantivizării adjectivului http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/2.pdf

http://dexonline.ro/

IZVOARE

Alecsandri, Vasile 2006: Poezii alese, București: Grup Editorial Art.

Arghezi, Tudor 2011: Cuvinte potrivite. Flori de mucigai, București: Editura Litera, colecția Biblioteca pentru toți.

Bacovia, George 2009: Plumb, București: Editura Litera, colecția Biblioteca pentru toți.

Blaga, Lucian 2006: Poezii, București: Editura Semne.

Caragiale, Ion Luca 2009: Momente și schițe, București: Editura Erc Press.

Coșbuc, George 2009: Balade și idile. Cântece de vitejie, București:Editura Erc Press.

Creangă, Ion 2009: Amintiri din copilărie. Povești. Povestiri, București: Editura Erc Press.

Eminescu, Mihai 2003: Integrala poetică (vol. I), București: Editura Minerva, Biblioteca pentru toți.

Eminescu, Mihai 2003: Integrala poetică (vol. II), București: Editura Minerva, colecția Biblioteca pentru toți.

Ispirescu, Petre 2010: Basmele românilor, București: Editura Curtea veche.

Paraschiv, Mihaela, Delia Tiron, 2008: Memento Antiquitatis! Iași: Editura Grapys.

Stănescu, Nichita 2009: Necuvintele, București Editura Curtea veche, colecția Biblioteca pentru toți.

Ștefănescu Delavrancea, Barbu 2009: Hagi Tudose. Nuvele, București: Editura Erc Press.

Voiculescu, Vasile 2011: Poezii, București: Editura Art, colecția Biblioteca pentru toți.

BIBLIOGRAFIE

Adameștenu, Mariana, Mihaela Suhan (trad.) 2008: Dicționar Latin-Român, București: Editura Corint.

Avram, Mioara 2001: Gramatica pentru toți, București: Editura Humanitas Educational.

Barbu, N. I, Toma Vasilescu, 1969: Gramatică latină, București: Editura didactică și pedagogică.

Bujor, I. I, Fr. Chiriac 1958: Gramatica limbii latine, București: Editura Științifică.

Constantinescu-Dobritor, Gh. 2004: Gramatica esențială a limbii române, București: Editura Vestala.

Dimitriu, C. 1979: Gramatica limbii române explicată (Morfologia), Iași: Editura Junimea.

Dimitriu, C. 1982: Gramatica limbii române explicată (Sintaxa), Iași: Editura Junimea.

F. Kiraly 1991: Istoria limbii române. Fonetică. Morfosintaxă. Lexic, Timișoara: curs litografiat.

Felecan, Nicolae 1994: Ghid practic pentru predarea și învățarea limbii latine, Baia Mare, Editura Umbria.

Felecan, Nicolae 2002: Sintaxa limbii române Teorie. Sistem. Construcție, Cluj-Napoca: Editura Dacia.

Felecan, Nicolae 2004: Vocabularul limbii române, Cluj-Napoca: Editura Mega.

Felecan, Oliviu, Nicolae Felecan 2008: Limba latină, Cluj-Napoca: Editura Mega.

Graur, Al, Mioara Avram, Laura Vasiliu (coord.) 1966: Gramatica Limbii Române (vol I), București: Editura Academiei.

Guțu Romalo, Valeria, (coord.) 2005: Gramatica Limbii Române (vol I) Cuvântul, București: Editura Academiei Române.

Iancu, Victor 2008: Greșeala atotputernică, Cluj-Napoca: Editura Dacia Educațional.

Iancu, Victor 2000: Istoria limbii române, București: Editura Fundației Culturale Române.

Iordan, Iorgu, Vladimir Robu 1978: Limba română contemporană, București: Editura didactică și pedagogică.

Laiu-Despău, Octavian 2007: Dicționar de eponime. De la nume proprii… la nume comune, București: Editura Saeculum.

Lascu, Nicolae 1957: Manual de limba latină pentru învățământul superior, Cluj-Napoca: Litografia și Tipografia Învățământului.

Matei, Virgil 2008: Gramatica limbii latine, București: Editura Corint.

Moț, Mircea, Cornelia Chiriță, Steluța Pestrea Suciu, (coord.) 2012: Gramatica de la A la Z, Pitești: Editura Paralela 45.

Mușetescu-Telesa, Elena 2004: Dicționar Latin-Român, București: Editura Polirom.

Pană Dindelegan, Gabriela (coord.) 2010: Gramatica de bază a limbii române, București: Editura Univers Enciclopedic Gold.

Rosetti, Al. (coord) 1965: Istoria limbii române vol. I, Limba latină, București: Editura Academiei.

Stan, Mihail 2011: Ghid ortografic, ortoepic și de punctuație, București: Editura Grup Editorial Art.

Vintilă-Rădulescu, Ioana (coord.) 2010: Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, București: Editura Univers Enciclopedic Gold.

Surse bibliografice online:

Pană Dindelegan, Gabriela Aspecte ale substantivizării în româna actuală. Forme de manifesare a substantivizării adjectivului http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/2.pdf

http://dexonline.ro/

IZVOARE

Alecsandri, Vasile 2006: Poezii alese, București: Grup Editorial Art.

Arghezi, Tudor 2011: Cuvinte potrivite. Flori de mucigai, București: Editura Litera, colecția Biblioteca pentru toți.

Bacovia, George 2009: Plumb, București: Editura Litera, colecția Biblioteca pentru toți.

Blaga, Lucian 2006: Poezii, București: Editura Semne.

Caragiale, Ion Luca 2009: Momente și schițe, București: Editura Erc Press.

Coșbuc, George 2009: Balade și idile. Cântece de vitejie, București:Editura Erc Press.

Creangă, Ion 2009: Amintiri din copilărie. Povești. Povestiri, București: Editura Erc Press.

Eminescu, Mihai 2003: Integrala poetică (vol. I), București: Editura Minerva, Biblioteca pentru toți.

Eminescu, Mihai 2003: Integrala poetică (vol. II), București: Editura Minerva, colecția Biblioteca pentru toți.

Ispirescu, Petre 2010: Basmele românilor, București: Editura Curtea veche.

Paraschiv, Mihaela, Delia Tiron, 2008: Memento Antiquitatis! Iași: Editura Grapys.

Stănescu, Nichita 2009: Necuvintele, București Editura Curtea veche, colecția Biblioteca pentru toți.

Ștefănescu Delavrancea, Barbu 2009: Hagi Tudose. Nuvele, București: Editura Erc Press.

Voiculescu, Vasile 2011: Poezii, București: Editura Art, colecția Biblioteca pentru toți.