Subsemnatul ______________________________________ , candidat la examenul de licență din cadrul Facultății de Istorie, specializarea… [610485]
1
DECLARA ȚIE DE ONESTITATE
Subsemnatul ______________________________________ ,
candidat: [anonimizat], specializarea
__________________, d eclar pe proprie r ăspundere că lucrarea de față este
rezultatul muncii mele și pe baza informațiilor obținute din surse care au fost
citate și indicate, conform normelor etice, în note și în bibliografie.
Declar că nu am folosit în mod tacit sau ilegal mu nca altora și că nici o parte
din teză nu încalcă drepturile de prop rietate intelectuală ale altcuiva, persoană
fizică sau juridică.
Deasemenea , declar pe proprie răspundere că lucrarea nu a mai fost
prezentată sub această formă vreunei instituții de învăț ământ superior în vedere a
obținerii unui grad sau titlu științific ori didactic.
Data Semnătura,
____________ ______________
2
Introducere
“ Viața popoarelor este o veșnică și încordată luptă; o luptă pentru drepturi și pentru
dreptate, o luptă pentru afirmare și inălțare.
Fii om, fii drept și recunoaște că, pe deasupra ambițiilor, intrigilor și urilor, este Patria,
este veșnicia neamului, și că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu ne înțelegem
de fiecare data .
Prefer să mor în mocirlă într -o Românie Mare, decât să mor în paradisul unei Românii
mici.
Persoanele nu contează, contează doar ceea ce ele reprezintă.”
Vorbe ale lui Ion Antonescu. Cum pare până acum?
Una dintre cele mai controversate personalităti ale istoriei României în secolul al XX –
lea, este, fără indoială, Ion Antonescu. Pream ărit, contestat, condamnat, trecut sub tăcere, din
nou preamărit și se pare, din nou condamnat , Ion Antonescu continuă să suscite interesul
istoricilor și al publicului larg.
Care este primul lucru la care ne gândim când este menționat Ion Antonescu? În cele mai
multe cazuri ne gândim la dictatorul care a preluat conducerea României din 6 septembrie 1940
până pe 23 august 1944, care a târât țara în război și a fost responsabil pentru moartea evreilor și
țiganilor din România. Un personaj care poate a avut intenții bune dar a avut un mod foarte dur
de a arăta asta și care a sfârșit tragic și dezastruos împreun ă cu cei care îl urmau, sau poate ne
gândim la un monstru care a distrus o țară, fiind puțini care să spună ceva pozitiv despre el, să îl
apere sau să îi motiveze acțiunile, aceste lucruri fiind în prezent aproape interzise.
În prezent se cun oaște aproape fiecare pas și acțiune a lui, fiecare om cu care a vorbit și
ce cuvinte a spus, înregistrările despre el în timpul acestor aproape 4 ani sunt de zeci de ori mai
multe și mai detaliate decât tot ce se știe despre el înainte de data de 6 septe mbrie 1940. Orice
subiect despre el în acea perioadă este bine analizată și cu multe surse de informații.
Ce poate se uită sau este trecut cu vederea nefiind considerat foarte important este că
Ion Antonescu a avut o mare activitate în țar ă cât și în afara ei dinainte de -al doilea război
3
mondial, puțină lume s -ar gândi sau ar spune ceva despre participarea lui la innabusirea revoltei
țărănești din 1907, activitatea sa militară din primul război mondial, misiunile sale diplomatice
de la Pari s și Londra fiind doar câteva exemple rapide. Născut pe 2 iunie 1882 la Pitești și mort
pe 1 iunie 1946 la Jilava acest om și -a lăsat amprenta asupra României într -un mod mult mai
semnificativ decât cunoaște lumea. O informație nu foarte utilă dar amuzant ă ar fi: știați că
porecla lui din timpul armatei era de “cainele rosu”? Asta datorită părului său blond spre roșcat.
Născut și crescut într -o familie de militari, printr -o muncă fără pauză și o dăruire totală, a
urcat pas cu pas toate trepte le ierarhiei militare, de la sublocotenent la mareșal. În funcțiile
îndeplinite, de la comandant de pluton la comandantul suprem al armatei române, și -a onorat cu
o dedicație aproape inumană toate îndatoririle, el fiind unul din cele mai bune exemple de
profesionalism, corectitudine, camaraderie și disciplină. A fost un om al principalității. Întreaga
să manifestare de viață a stat sub însemnul subordonării omului intereselor patriei sale. Avea o
dragoste de țară, un patriotism cu Napoleon ca model. Ca oric e român de școală veche,
Antonescu iubea Franța și vorbea franțuzește.
Antonescu a fost o personalitate militară de prestigiu a neamului românesc. Scos din
istorie vreme de aproape 45 de ani, el nu putea să dispară cu adevărat din memoria ne amului,
pentru că el a fost militarul care n -a avut alt ideal decât unitatea, libertatea și reușita neamului
său, căruia i -a încredințat întreaga viață.
Antonescu se remarca prin patriotism (uneori exagerat), datorită naturii muncii sale este
monarhist convins (chiar dacă va avea parte de dispute și conflicte cu Carol al II -lea și mai târziu
Mihai), pune preț pe tăria de caracter și forța fizică a unui om, pentru el intelectul fiind secund,
asta nu înseamnă că nu era citit, în timpul educației sale militare acesta avea plăcerea de a citi
cărți de istorie, mai ales cele ce aveau legătură cu marii strategi și generali ai antichității, lupte și
tactici, orice îi putea înmulții cunoștințele militare, era înnebunit de tot ce avea legătură cu istoria
poporului român și de asemenea a studiat politică, diplomație și administrație. Își dorea România
Mare și dorea să își aducă contribuția la crearea ei iar apoi la creșterea și apărarea ei. Spiritul lui
de dreptate și autosacrificiu dat fiind meseria să de soldat vor fi bine concretizate chiar de el prin
opiniile și vorbele sale. El spunea că medicul și judecătorul nu au voie să greșească și că un
soldat poate oricând să dispară dar un stat nu. Considera că soldatul trebuie să urască dușmanul
cu care se lup tă și să iubească ceea ce apăra pentru a putea fi cu adevărat eficient în război dar în
4
același timp Antonescu respecta pe dușman dacă dădea dovadă de virtute militară deosebită și de
geniu strategic.
– Avea idei fixe dar nu era orb și surd la excepțiile de la regulă, voia ca soldații să
fie puternici și viguroși dar nu înseamnă că neglija dezvoltarea intelectuală, își iubea țara
și poporul chiar dacă are parte de conflicte cu mulți oameni în munca sa. De -a lungul
vieții și carierei sale acesta a făcut o distincție clară între el ca om, ca persoană și ce
reprezenta, in functie ce de rang militar avea sau ce post ocup a. De aceea de -a lungul
vremii el spunea că deși pe el personal nu -l deranjează, ca militar, director sau diplomat
nu poate să accepte sau să fie de acord cu o hotărâre sau situație. Acest lucru fiind și
invers, accepta unele ordine sau direcții impuse dar avea grijă să nu st ea neutru dac ă a
simțit că principiile sale sau onoarea au fost atinse, de aceea vor fi multe situații în care
acțiunile sale vor părea cel puțin ciudate. Întreaga sa ființă se rezuma în patru idei spuse
chiar de el:
– Un gând pe Rege: Trăiască Regele!
– Un gând pentru țara: Trăiască România!
– Un gând pentru ostași: Trăiască Armata!
– Un gând Românesc: Trăiască biruința națională!
În continuare este prezentată Cronologia carierei sale, care datorită naturii acestei lucr ări
se va termina în anul 1940:
– 1898 -1902 -Elev la școala fiilor de militari din Craiova
– 1902 (1 iulie) – 1904 (1 iulie) -Elev la Școala Militară de Infanterie și Cavalerie
– 1904 (1 iulie) -Înaintat la gradul de sublocotenent, a fost repartizat la Regimentul I
Roșiori
– 1904 – 1908 – În activitate (comandant de subunitate) în Regimentul I Roșiori
– 1905 -1906 – Școala specială de Cavalerie di n Târgoviște
– 1908 (aprilie) – Mutat la Regimentul 10 Roșiori
– 1908 (10 mai) -Înaintat la gradul de locotenent
– 1908 (14 iunie) – Mutat la Herghelia Armatei Cislău
– 1908 – 1909 – Comandant de subunitate la Herghelia Cislău
– 1909 (10 mai – 1 octombrie) – Comandant de subunitate în Regimentul 8 Roșiori
– 1909 (1 octombrie) – 1911 – Elev la Școala Superioară de Război
5
– 1911 (10 octombrie) – 1912 – Activitate în Brigada 7 R oșiori
– 1912 (1 ianuarie – noiembrie) – Activitate în Regimentul 4 Roșiori
– 1912 (noiembrie) – 1913 Detașat la Marele Stat Major pentru stagiu de încercare
– 1913 (1 aprilie) – Înaintat la gradul de Căpitan, este mutat la Statul Major al
Regimentului I Călărași, participă la Campania din Bulgaria, fiind distins cu “Virtutea Militara”
– 1913 (1 octombrie) – 1914 – Detașat pentru stagiu la Regimentul 38 Neagoe Basarab
– 1914 (1 noiembrie) – 1915 – Comandant al Escadronului de elevi la Școala Militară de
Cavalerie Târgoviște
– 1915 (1 aprilie) – 1916 – Șef birou operații în Statul Major al Corpului IV Armată
– 1916 (august) – Șef Birou operații al Armatei de Nord
– 1916 ( 1 noiembrie) – avansat la gradul de maior, este apoi numit șef birou operații al
Armatei I, decorat “proprio moto” și felicitat de către regele Ferdinand
– 1917 (aprilie) – A făcut parte din delegația ce s -a deplasat la Petrograd pentru stabilirea
planului de colaborare militară româno -rusa
– 1917 (1 septembrie) – Înaintat la gradul de locotenent colonel 1918 (1 iulie) –
Comandant al Regimentului 7 Rosiori
– 1919 – În calitate de Șef Birou Operații la Marele Cart ier General, a participat nemijlocit
la campania armatei române împotriva armatei bolșevice a lui Bella Kuhn , decorat “proprio
moto” de către Regele Ferdinand cu ordinul “Mihai Viteazul”
– 1920 (1 aprilie) – Înaintat la gradul de colonel
– 1920 (1 noiembrie) – Numit Comandant al Școlii Speciale de Cavalerie
– 1921 (7 mai) – Plecat pentru 4 luni la stagiu în armata franceza și curs de informații la
Versailles
– 1922 (30 august) – Numit Atașat Militar în Franța
– 1923 (1 iulie) – 1926 Atașat Militar la Londra
– 1926 (1 octombrie) -Comandant al Școlii Speciale de Cavalerie
– 1926 (noiembrie) -1927 – Comandant al Regimentului 9 Roșiori “Principesa Elena”
– 1927 (15 iulie) – 1929 – Director al Școlii Superioare de Război
– 1928 (1 octombrie – 12 octombrie) – Rămânând director al Școlii Superioare de Război
este numit și Secretar General al Ministerului de Război
6
– 1929 (1 aprilie) – 1930 – Comandant al Brigăzii 5 Roșiori, rămânând și director al Școlii
Superioare de Război conform ordinului general al Ministrului Apărării
– 1930 (10 mai – iunie) Comandant al Brigăzii 8 Cavalerie
– 1930 (21 iunie) – 1931 – Comand ant al Brigăzii 6 Cavalerie
– 1931 (10 mai) Înaintat la gradul de General de Brigadă
– 1931 (1 iulie) – 1933 – Director al Școlii Superioare de Război
– 1933 (15 iulie – 1 decembrie) – Comandant al Diviziei 3 Infanterie P itești
– 1933 (1 decembrie) – (9 decembrie) 1934 – Este numit Șef al Marelui Stat Major cu
delegație și rămâne comandant al Diviziei 3 Infanterie
– 1934 (11 decembrie) – 1937 – Destituit de la Marele Stat Major rămâne doar
Comandant al Diviziei 3 Infanterie
– 1937 (1 noiembrie) – Mutat la Comandamentul 4 Teritorial
– 1937 (25 decembrie) – Înaintat la gradul de General de Divizie
– 1937 (28 decembrie) – 1938 – Ministru al Apărării Naționale în guvern ul Goga
– 1938 (martie – 1 noiembrie) – Fără funcție, pus la dispoziția Ministerului Apărării
Naționale
– 1938 ( noiembrie) – Comandant al Corpului 3 Armată Chișinău
– 1938 (1 decembrie) – 1940 – Îi este retrasă funcția ș i este pus la dispoziția Ministerului
Apărării Naționale, ținut cu domiciliu obligatoriu (pentru o scurtă perioadă de timp a îndeplinit
funcția de ministru ad -interim al Ministerului Aerului și Marinei)
– 1940 (6 iunie) – I se aprobă demisia di n cadrele active ale armatei și este repartizat ca
ofițer de rezervă la Marele Stat Major de la dispoziția Ministerului Apărării Naționale
– 1940 (4 septembrie) – Numit Președinte al Consiliului de Miniștrii
– 1940 (6 septembrie) – 1944 – Investit cu puteri depline pentru conducerea Statului
Român
El a reprezentat a rmata si armata este ultima carte pe care o joacă o națiune.
Trăiești? Mulțumește -le părinților!
Respiri? Mulțumește -i unui copac!
Citești asta? Mulțumește -i unui profesor!
Citești asta în românește? Mulțumește -i unui soldat!
Nu a fost un om perfect dar a fost mai bun decât mulți dintre noi, cei de azi.
7
Capitolul I – Primul R ăzboi Mondial
Înainte de toate…
Incă de la începutul carierei sale militare are parte de provocări unde are ocazia să -și
arate geniul și să se evidențieze. În acest caz mă refer la răscoala țărănească din 1907 când doar
cu o mână de soldați a reușit să “inving ă” țăranii răzvrătiți din Galați. Folosindu -se de tactici mai
puțin comune și evitând lupta directă cu țăranii, folosi nd tactici ce duceau mai aproape de un
război psihologic cu țăranii, trăgând focuri noaptea în spații deschise pentru ai speria pe țărani să
creadă că vine armata să -i atace, folosindu -se chiar de diplomație când situația permitea. Chiar
Antonescu povestește ce s -a întâmplat la Galați. “In 1907, circa 3 -4000 de răsculați se agitau în
centrul orașului Galați. Numai cu 7 soldați, sublocotenentul Io n Antonescu a reprimat revolta,
datorită energiei sale și măsurilor înțelepte ce le -a luat. Lupta a fost titanică. S -au tras focuri
asupra lui Antonescu de la câțiva metri. Numai în extremis a deschis focul, răspunzând
provocatiunii, omorând 22 de revoluți onari. Regele Carol I, în fața acestei fapte deosebite, a
trimis pe Prințul Moștenitor Ferdinand la Galați. Acesta în fața tuturor ofițerilor adunați în
garnizoană, a adus laude și mulțumirile Regelui tânărului sublocotenent pentru modul energic și
înțelep t cum a pus capăt revoltei.”1
Acesta a fost prima oară când Ion Antonescu și Ferdinand se văd față în față, caz ce nu
va fi singular și simplul gest că Regele țării a trimis pe Prințul Moștenitor sa îl felicite avea o
însemnătate uriașă. Se poate observa de asemenena că deși aceasta a fost chiar relatarea lui
Antonescu vorbește despre el la persoana a III -a, caz neizolat din moment ce va fi observat și în
viitor, în scrisori și chiar în conversații fiind considerat de criticii lui un gest de megalomanie.
Pe 26 iunie 1913 guvernul român decide intrarea țării în al doilea război balcanic pentru
luarea teritoriilor promise de Bulgaria (Cadrilaterul), iar armata română condusă de generalul
Alexandru Averescu a intrat în Bulgaria a vând două direcții de deplasare, una spre Sofia iar alta
spre teritoriile dorite. Aici Antonescu are iar ocazia să își arate și să își folosească toate
cunoștințele militare acumulate în toți acești ani. În calitate de șef al Biroului de operații din
1 Tesu Solomovici, Maresalul Ion Antonescu – O bibliografie – Editura “Tesu”, Bucuresti 2011, Pag. 26 -27
8
statu l major al Diviziei I Cavalerie a lucrat neîncetat cu obișnuita sa dedicație pentru în vederea
planificării și organizării marșurilor și operațiilor diviziei. Chiar dacă în final toată pregătirea să
se va dovedi nenecesară din cauză că bulgarii evitau conf lictul direct, până la sfârșitul războiului
nu a avut parte de lupte. Cu toate astea activitatea să a fost observată și la final a fost decorat cu
medalia de aur “Virtutea Militara”
Odată ce vestea asasinării prințului moștenitor al Austro -Ungariei, Franz Ferdinand al
Austriei de către naționalistul iugoslav Gavrilo Princip la Sarajevo la 28 iunie 1914 ajunge și în
România, Antonescu deja se aștepta să urmeze un război. Era extrem de curios de ce parte vor fi
românii pentru că deși regele Caro l I este german și există tratatul defensiv cu Germania și
Austro -Ungaria Carol nu s -ar fi opus dorințelor românilor dacă aceștia doreau altceva. Din
această cauză pe data de 28 iulie 1914 va găsi România ca stat neutru în conflictul nou început.
Antonescu împreună cu cei apropiați lui credeau că doar luptând alături de Antantă va putea
România sa recupereze teritoriile ocupate de forțele străine vecine: Transilvania, Basarabia,
Banatul și Bucovina.
După o neutralitate de doi ani,timp în care au avut loc pregătiri, România se va alătura
Antantei începând din 15 august 1916. Având mobilizați peste 1 milion de bărbați cu vârstă între
18 și 45 de ani (15% din populația de atunci a României), Antonescu în continuare rămâne
sceptic știind că acest conflict găsea armata română într -o situație nu foarte favorabilă,
echipamentul soldaților fiind incomplet sau învechit, neavând tunuri cu tragere rapidă sau arme
automate și fără poate cel mai important lucru în ochii lui, experiență reală de război, de la
războiul de eliberare din 1877 armata română nu a mai avut parte de conflicte serioase, astfel toți
soldații români erau cu puține cunoștințe despre un război serios, neexperimentați, echipați prost,
cu echipament învechit și conduși de generali și ofiț eri slab pregătiți dacă nu pe alocuri chiar
incompetenți în hotărâri și administrare, imorali, corupți, nerespectați de soldați, ajunși în
pozițiile acelea prin mită și lingușeli.. Antonescu era furios pe conducătorii țării care aveau
obișnuitul discurs ce susținea că în armată singurul factor esențial este moralul, toate celelalte
fiind pe loc secund.
Războiul îl surprinde pe căpitanul Ion Antonescu în Biroul de Operații al corpului 4
Armată sub comanda lui Constantin Prezan, aceștia doi vor oferi României victorii importante în
primele săptămâni ale războiului și vor fi aproape de nedespărțit. Când Prezan devine comandant
al Armatei de Nord acesta îl aduce cu el pe Antonescu promovandul șef al Biroului de operații al
9
acestei armate. Pe 1 noie mbrie 1916 la propunerea lui Prezan antonescu este iar avansat la gradul
de maior, este apoi numit șef birou operații al Armatei I, decorat “proprio moto” și felicitat de
către regele Ferdinand I.
Ascensiunea rapidă în grade și funcții nu -l feresc pe Antonescu de bârfe și vorbe rele
spuse de cei invidioși pe succesul lui, spunându -se că acesta a ajuns așa repede și așa departe
datorită soției lui Prezan, Olga Prezan, care reușise să cucerească amoros și alți oameni puternici
ai țării, ministru l Nicolae Filipescu și chiar Regele Ferdinand, se spunea că și Antonescu i -a
căzut victimă dar astfel de povești nu au fost niciodată confirmate și oricum Prezan nu a plecat
niciodată urechea la astfel de zvonuri.
Antonescu arată o dedicație supraomenească în munca sa, concepea și redacta planuri și
proiecte de operațiuni militare, supraveghea și îndruma executarea lor și în caz de noutăți sau
surprize neplăcute se adapta rapid făcând modificările necesare. Se ajunsese la momentul în care
toți cei care erau în subordinea lui Prezan atunci când primeau un ordin sau o directiva, aceștia
primeau detalii generale iar pentru clarificări și date exacte treceau pe la Antonescu acesta fiind
și momentul în care a primit porecla răutăcioasă de “Cainele r osu” dată cu scopul de a sublinia
faptul că era nedezlipit de Prezan.
Sub conducerea duoului Prezan -Antonescu, Armata de Nord (care era concentrată în
nord-estul Moldovei, între Valea Bistriței și cea a Casinului) pornește o ofensivă plină d e victorii
în Transilvania care va dura mai bine de o luna (13/28 august – 18 septembrie/1 octombrie). La
început pătrunde în văile superioare ale Mureșului și Oltului ajungând în Podisul Transilvaniei și
se pregătește pentru campania spre “poarta” Someșul ui. Însă vor primi ordine de la Marele
Cartier General să oprească ofensiva și să stabilească frontul pe aliniamentele atinse. Într -un timp
relativ mic Armata de Nord și -a desfășurat la început atacul pe o fâșie de peste 260 km iar apoi
de 150 km, a pătrun s între 50 și 100 de km în spațiu inamic, cucerind 12.500 de km² de pământ
din Transilvania.
Toate aceste victorii nu vor folosi la nimic în cele din urmă deoarece din cauza
înfrângerilor românești din sudul țării, va trebui să se retragă spre granițele originale. Prima și
cea mai dureroasă înfrângere va fi simțită de români la Turtu caia, punct cu mare potențial
strategic, loc unde putea fi construit un pod peste care se putea constitui o poziție foarte
avantajoasă într -o luptă cu Bulgaria. Pod care din păcate nu există încă, iar trupele române au
fost puse să păzească această poziție , care în acel moment era doar un cap de pod, un cap de pod
10
care pe lângă că va fi apărat cu multe trupe, tot va fi pierdut și va pricinui grave pierderi
românești iar acesta va fi abia începutul. Vor urma mari probleme pentru români deoarece din
nord-est, trupe germane și austro -ungare intră în Oltenia ajungând în noiembrie 1916 pe linia
Oltului, în Muntenia trupele lui Averescu încearcă sa oprească avansul inamic în munți și de pe
Dunăre o grupă de trupe germano -turco -bulgare intră în țară spre Zimnicea către București.
Astfel inamicii românilor erau împărțiți în 3 grupe mari care aveau ca obiectiv ocuparea
capitalei, grupul Khune în Muntenia care se luptă cu trupele lui Averescu, grupul Kraft, pe Olt
care înainta din nord -est și din sud grupul Kosch care trecuse Dunărea.
Planul de apărare al Bucureștiului este întocmit de Antonescu și sub semnătura lui
Prezan este înaintat Înaltului Comandament care îl acceptă și îl pune în aplicare. Pentru moment
aceste 3 grupuri sunt separate între ele, ne putându -se ajuta sau susține în vreun fel, ideea era că
separat erau inferioare ca număr trupelor românești care trebuiau să apere Bucureștiul și cu acest
avantaj se încerca eliminarea pe rând a fiecărui grup în funcție de pericolul pe care îl reprezenta.
Se dorea astfel oprirea atacurilor sau în cel mai rău caz să facă rost de timp pentru evacuarea
trupelor și a administrației din București. Grupul cel mai vulnerabil este Kosch dar și cel mai
amenințător deoarece s e afla la doar 60 -70 de km de capitală. Da r înainte să aibă oportunitatea de
a face ceva întregul plan este ruinat, doi ofițeri de stat major care știau de plan sunt capturați și
astfel inamicul află de planuri și se pregătește micșorând distanța între grupuri. La Neajlov,
Județul Argeș (12 -20 noi embrie 1916) inamicul pregătește o capcană trupelor române și părând
că nu știe că este așteptat se lasă atacat dar imediat atacă trupele române din spate cu unități de
cavalerie. Lupta deși pierdută de români reușește să asigure timp pentru o evacuare ra pidă a
Bucureștiului (care este ocupat de Puterile Centrale pe 6 decembrie 1916) spre Moldova care
rămâne singurul teritoriu românesc liber (spatele va fi păzit de trupele lui Averescu) și acum linia
frontului este pe Oituz Casin. Prezan va fi numit șef al Marelui Cartier General și Antonescu șef
al biroului Operații al Marelui Cartier General.
Iarna anului 1916 s -a dovedit a fi una din cele mai grele ierni cunoscute, deosebit de frig
și de abundent în ninsori și viscol, a oprit inamicul din a mai încerca să avanseze în Moldova dar
a fost și cauza a mii de morți pentru români atât civili cât și soldați. În aceste timpuri trupele
românești au fost acompaniate de aliați ruși care au oferit ajutor și susținere mai mult din vorbe
și au fost prezen ți pe front doar cu numele, Antonescu spunând că și la lupta de la Neajlov, trupe
rusești aflate la 5 km distanță au refuzat în a ajuta soldații români. În Moldova trupele rusești
11
erau lipsite de orice fel de disciplină sau organizare, nefăcând nimic pentr u susținerea trupelor
românești dar consumând resurse materiale vitale. Spunea că au oprit ajutoarele trimise de
francezi și în Moldova au ocupat abuziv sate și localități și sub pretextul păstrării secretului
operațiunilor rusești au oprit trupele române din a se deplasa decât pe anumite drumuri. Această
privare de spațiu și hrană, condiții de trăi indecente și igiena scăzută a culminat cu epidemia de
tifos exantematic (boală ce se ia de la păduchi și se manifestă prin febră, erupții cutanate, stare
tifică , multiple tulburări circulatorii și nervoase) care au dus la un număr de morți atât de mare
încât nu puteau fi îngropați.
În aprilie Antonescu a făcut parte din delegația ce s -a deplasat la Petrograd pentru
stabilirea planului de colaborare militară româno -ruse și acolo împreună cu generalul Constantin
Prezan și primul -ministru Ion Brătianu, unde deși având cel mai mic grad (maior) se va impune
în discuțiile privind viitoarele operațiuni militare. Discută cu generalul Alexeev planurile
colabo rării româno -ruse și cu generalul Kerenski (ministru al războiului în guvernul provizoriu al
Rusiei) planurile aprovizonarilor, dotărilor și a relațiilor cu armata rusă. De asemenea va reuși să
modifice planurile de atac ale forțelor româno -ruse schimbându -le direcțiile de atac, de la planul
de atac de -a lungul Dunării, pe direcția Galați -Brăila, spre vest în regiunea Nămoloasă (la vest de
Galați). Planul a fost aprobat de Înaltul Comandament rus și distribuit comandanților de trupe.
Tot Antonescu că șef a l Biroului de Operații al Marelui Cartier General va putea analiza,
modifica și corecta planurile de operații militare ale altor trei generali desemnați pentru viitoarele
lupte: Alexandru Averescu, Constantin Cristescu și Eremia Grigorescu. De asemena luă parte la
luptele de la Mărășești (25 iulie -21 august) unde a făcut parte din cei ce comandau mișcările
trupelor iar la Mărăști și Oituz, planurile de luptă au fost verificate și modificate de el.
Aceste victorii nu vor face decât să crească prestigiul duoului Prezan Antonescu dar în
același timp o să crească și ura lui Averescu față de aceștia, Averescu având un soi de conflict
tacit cu amândoi din motive variate. Aceștia doi aveau destui critici în armată dar deși cei mai
mulți au continuat această răutate în tăcere, de -a lungul timpului au fost și unii care au fost
direcți și vocali în nemulțumirea lor față de puterea adevărată deținută de Antonescu prin Prezan,
cel mai bun exemplu este chiar generalul Alexandru Averescu care deși el însuși este un personaj
important în armată și influent de -a lungul războiului a fost împotriva direcțiilor lui Antonescu
chiar dacă le respecta, spunând cu voce tare ce nemulțumiri are față de acesta. Se simțea
subminat de Antonescu deoarece fiind mai mare în g rad decât acesta trebuia totuși să îi urmeze
12
direcțiile și modificările în planurile și operațiunile de război, acesta fiind greu de atins fiind sub
protecția lui Prezan, cu care avea animozități, care credea că ocupă un post, acela de șef al
Marelui Cart ier General, care trebuia să fie al lui, Prezan fiind mai tânăr și mai nou în armată
decât el. Diferențele de opinii s -au văzut totuși de -a lungul războiului, având conflicte directe.
Când se declanșează Revoluția în Rusia iar trupele rusești nu mai au parte de nici un fel
de structură și disciplină, încep un marș dezorganizat și distrugător prin Moldova spre Rusia.
Antonescu văzând ce se întâmplă este primul care reacționează și prin intermediul lui Prezan
comandă trupelor române să ocupe toa te stațiile de tren din zonele “protejate” de ruși, pe timpul
nopții să încercuiască toate bazele militare rusești din Moldova și să ceară rușilor să predea
armele și să plece înapoi în Rusia dar și aici doar cu escortă de trupe românești pentru a asigura o
ieșire rapidă și fără evenimente din țară.
Cu toate astea problemele abia acum încep să apară pentru români, care nu vor avea timp
să se bucure de victoriile din vara anului 1917. Rusia, acum condusă de Lenin face pace separată
cu Puterile Centrale, lăsând România singură pe frontul de est. Înconjurată și fără nici un fel de
susținere din afară este obligată să încheie de asemenea o pace separată sau să înfrunte ocuparea
totală de către inamici. Aici Antonescu analizând situația până la cel mai mic detaliu, a ajuns la
concluzia că România avea în acel moment mai multe variante de acțiune toate, neplăcute:
1. Capitularea;
2. O pace separată , încheiată fără permisiunea aliaților;
3. Retragerea pes te Prut, în Basarabia și la e st de Nistru pe teritoriu rusesc; (În cazul
Basarabiei cel puțin, aceasta nu se mai consideră parte a Rusiei, avea conducere proprie și putea
să continue separat lupta cu Puterile Centrale, totodată ținând în teritoriul sau conducerea și
trupele românești)
4. Antanta să înțeleagă situația precară a frontului românesc și să îi elibereze de români de
promisiunile făcute dar în același timp ca românii să poate să -și primească teritoriile promise în
cazul unei victorii a Antantei;
Toate aceste variante aveau părți mai bune și părți mai rele însă din punctul de vedere a l
lui Antonescu toate erau rele, situația prezentă fiind una neiertătoare. Cea mai bună dintre
variante era cea a retragerii peste Prut și Nistru. Chiar dacă pentru o vreme statul român propriu
zis ar fi fost complet ocupat, regele Ferdinand rămânând în fru ntea trupelor va putea continua
luptele, ținându -ne astfel de promisunile față de aliați și când va veni momentul pretențiile avute
13
în război, frontul de est rămâne activ. După finalizarea analizei, pe 7 decembrie această este pusă
în discuție în consiliul de război, pentru a se hotărâ ce se face în continuare. În consiliu se află
Generalul Iancovescu (ministrul de război) Generalul Prezan, Generalul Averescu, Generalul
Eremia Grigorescu, aceștia din urmă erau împotriva analizei lui Antonescu, tactica lor p rincipală
fiind aceea de a căuta să câștige cât mai mult timp de reorganizare și pregătire (însă fără un scop
precis). Din lucrarea făcută de Antonescu ei păstrează doar posibilitățile de pace separată cu
permisunea aliaților și cea fără permisiunea lor, i nvocând că lupta nu se va opri permanent ci
doar cât să poată armata să -și revină. Aceste două opțiuni erau în mod paradoxal urâte de
Antonescu și Prezan care erau împotriva lor împreună cu ideea capitulării, considerând
retragerea în Basarabia pentru a co ntinua lupta cea mai bună și onorabilă variantă. Discuțiile
continuă și nu se va ajunge la o decizie bună în timp util. Pe data de 25 ianuarie 1918 generalul
german August von Mackensen trimite României un ultimatum cu termen de 4 zile, în aceste
condiții Averescu este în continuare în favoarea “capitularii temporare”, doritorii continuării
conflictului (Prezan și Antonescu) s -au găsit în minoritate așa ca dintre toate variantele s -a ales
încheierea unei paci separate fără acordul Antantei.
Tratatul (Pacea) de la București a fost încheiat pe 7 mai 1918, cunoscut și ca Pacea de la
Buftea -București deoarece a avut ca tratat preliminar un tratat de pace semnat în perioada 28
februarie -5 martie la Buftea. Tratatul a fost ratificat de Parlamentul Ro mâniei (la 15/28 iunie
1918 de Camera Deputaților, iar la 21 iunie/4 iulie 1918 de către Senat) Această pace deși
încheiată de guvernul de la Iași nu a fost niciodată ratificată de Regele Ferdinand și din punctul
de vedere al unora niciodată oficializată. Aceasta avea în cereri pe lângă cedări teritoriale și zone
puse sub “paza” Puterilor Centrale, și ieșirea din cadrul militar al unor personaje considerate
amenințătoare pentru noua pace dintre care făceau parte și generalul Prezan și locotenent –
colonelul I on Antonescu. Prezan își dă oricum demisia din funcția de șef al Marelui Cartier
General în semn de protest față de abuziva pace iar Antonescu este scos din funcția de șef al
biroului Operații al Marelui Cartier General și de la 1 iulie pentru câteva luni este pus în funcția
de Comandant al Regimentului 7 Roșiori. Antonescu va considera mereu obligația lui Prezan de
a pleca (voluntar sau nu) din viața militară un gest rușinos și abuziv din partea conducerii
românești care nu are nici un fel de respect față de acest om care a luptat cu atâta voință și cu
atâta forță să apere neamul românesc. De asemenea va fi una din cele mai puternice voci care va
critică pacea încheiată de guvernul conservator pro -german condus de Alexandru Marghiloman.
14
Deși învinși pe mom ent românii vor continua să fie atenți la evenimentele ce au loc pe frontul de
vest.
Odată cu intrarea în război a Statelor Unite ale Americii împotriva Puterilor Centrale
situația se schimbă drastic într -un timp scurt. Cu ajutorul militar și material venit de la americani
Antanta începe să aibă victorii din ce în ce mai rapide și mai mari. Acum că frontul vestic a
început să fie mult mai animat datorită americanilor, francezii încep iar operațiunile militare în
est, pe 15 septembrie trupele di n Macedonia ale lui Franchet d’Esperey atacă, spărgând frontul
bulgar, soldații bulgari neputând să țină pasul cu viteza francezilor capitulează și pe 20
septembrie încheie armistițiul de la Salonic. Turcia epuizată de război se predă și încheie pace la
jumătatea lunii octombrie și Serbia va fi eliberată.
Pe lângă toate aceste schimbări de situație ce au loc chiar la granițele României, francezii
vor anunța guvernul de la Iași că au de gând să ajute la eliberarea României de sub ocupația
străină, în timp ce sunt pregătiți soldații francezi, un mesager francez din partea lui Clemenceau
vine cu avionul la Iași și cere românilor mobilizarea oricăror soldați au la dispoziție pentru a
intra în luptă. Aceasta mobilizare va fi pregătită de Ionel Brăti anu care deși nu era șef de guvern
pune în mișcare toate forțele armate ale României, îl recheamă pe Prezan în vechea funție al
Marelui Stat Major și acesta la rândul lui îl cere pe Antonescu lângă el. Acesta va începe
planurile pentru reluarea ofensivei î n Transilvania și eliberarea teritoriilor românești deținute
încă de trupele germane. Planuri ce nu vor avea când să fie puse în aplicare însă, deoarece la o zi
după ce România a declarat război Germaniei și Austro -Ungariei (10 noiembrie 1918), acestea
au capitulat (11 noiembrie 1918), declarația de război fiind mai mult simbolică, astfel România a
fost găsită la finalul războiului ca membru activ al forțelor participante. Regele Ferdinand în
fruntea trupelor va intra în București pe data de 1 decembrie 191 8.
Odată cu anunțarea organizării Conferinței de pace de la Paris (5 -11 ianuarie 1919),
Antonescu consideră că acum este momentul ca România să -și ceară vechile teritorii care au fost
ocupate de conducerea străină vreme de atâtea secole. Deș i știe că nu poate participa direct, tot
dorește să își aducă contribuția scriind o lucrare de istorie în care spune foarte pe scurt istoria
românilor de la începuturi până în prezent (1919), în concepția lui această lucrare aducând
greutate și veridicitat e revendicărilor teritoriale. Această lucrare se numește “Romanii, originea,
trecutul, sacrificiile și drepturile lor”. Lucrare care cu greu poate fi numită istorică deoarece
Antonescu deși pasionat de istorie nu era cu adevărat specialist în domeniu și pa triotismul lui
15
declarat cu siguranță l -a influențat în scrierea lucrării. Această scriere a avut mai mult pentru
străini rol de document pentru a vedea mai ușor și rapid de ce vor românii aceste teritorii. Cea
mai bună și clară parte a acestei lucrări a fo st chiar secolul XX, deoarece Antonescu povestește
aproape integral din amintirile și experiențele sale, el fiind martor sau participând la cea mai
mare parte a lor. Este totuși o lucrare valoroasă deoarece putem intra în mintea lui Antonescu și
să vedem c um vedea el poporul român de -a lungul istoriei. Aceasta lucrare se va bucura de un
succes atât în interiorul țării cât și peste granițe, lucrarea fiind tradusă în engleză.
Deși pentru mare parte din lume războiul se termină în 1918 în estul E uropei stresul și
calvarul războiului continuă să bântuie lumea. După destrămarea Austro -Ungariei și revenirea la
statele formatoare și teritoriile străine returnate țărilor de drept, ungurii se văd cei mai
nedreptățiți în urma Conferinței de pace de la Pa ris, de la un veritabil imperiu ajung să fie o țară
mică din estul Europei iar acum se văd ei cei care au teritorii furate de vecini, de fiecare vecin
din jur care are o parte din Ungaria Mare. Bella Kun cu ajutorul rușilor, instaurează în Ungaria
regimul comunist de tip leninist sub promisiunea că va readuce Ungariei teritoriile pierdute pe
nedrept. Cu această promisiune formează o nouă armată maghiară de voluntari doritori să vadă
acest vis îndeplinit, chiar dacă nu erau foarte disciplinați aveau un moral ridicat. Renegând toate
deciziile Conferinței de la Paris trecând cu forțe armate granițele tuturor vecinilor atacă fără
dicriminare în numele reluării vechilor teritorii. Comisia de la Paris se dovedește îngăduitoare cu
regimul comunist din Ungaria, decl arând chiar că va reduce din pretențiile teritoriale din partea
Ungariei în schimbul încetării luptelor. Românii, reprezentați la Paris de Ionel Brătianu, declară
că nu sunt gata să renunțe la nici o palmă de pământ și în consecință cer reluare a înaintării
soldaților români spre vest. Antonescu, atunci încă parte a Marelui Cartier General la biroul de
operațiuni, primește cu entuziasm și bucurie acest ordin și va începe să ia parte la operațiunile de
pe noul front chiar el plănuind modul optim de reluare a ostilităților.
Pe 16 aprilie românii reincep conflictele armate cu ungurii și pe un front lung de 200 de
km, cinci divizii române încep ofensiva. În primele 3 zile de luptă distrug posturile fixe ale
ungurilor ajungând până pe 30 aprilie pe linia Tisei. Ținta Marelui Cartier General era însă
ocuparea Budapestei pentru a asigura înfrângerea definitivă a inamicului. Comisia de pace de la
Paris va urmării cu interes evenimentele din est, va cere lui Brătianu ca trupele române să
renunțe le luptă și să se retragă pe granițele original stabilite însă acesta refuză motivând că
ungurii nu au renunțat la atitudinea agresivă. Ce a făcut clar Antonescu în războiul din 1919 cu
16
ungurii nu este foarte clar deoarece a fost un eveniment puțin mediatizat și p ovestit. Chiar
Antonescu vorbește puțin despre el. Se știe totuși că s -a implicat cu dedicația lui obișnuită și deși
nu a intrat el în Budapesta, a avut un rol major în în întocmirea planurilor luptelor care au dus la
victoria românilor. El a fost cel care în ciuda direcțiilor potrivnice date de Comisia de la Paris, a
pretențiilor anexioniste ale ungurilor și a soldaților români deja obosiți de atâtea lupte în condiții
inumane a reușit să ducă steagul românesc în capitala Ungariei. Această campanie va costa
România 11000 de soldați.
Urmează marele premiu: înfăptuirea Marii Uniri și Încoronarea de la Alba Iulia. Regele
Ferdinand în persoană î i conferă ordinul Mihai Viteazul Clasa a II -a dându -i chiar decorația pe
care acesta o avea pe piept. Ace astă a fost a treia oară când Antonescu și regele Ferdinand au stat
față în față. Odată cu aceast a, se încheie și rolul uriaș jucat de Antonescu pe scen a războiului
național. Acesta este înălțat la gradul de Colonel la vârsta de 37 de ani. Colonel tânăr d ar ținând
seama de rolul și răspunderea căreia i -a făcut față nu era mult.
Primul Război Mondial a fost cel mai dur test al abilităților militare a lui Antonescu,
România fiind atunci un stat mic, cu armată extrem de slabă în echipament și pre gătire, cu toate
contribuțiile lui și dedicația pe care a dat -o în pregătirea trupelor. Oricât de dedicat și abil a fost
cu resursele avute pe mână, el nu era statul și nu a putut să facă chiar tot ce ar fi putut dacă ar fi
avut mai multă influență. Chiar și așa nu ar fi fost în stare nici de ce a fost capabil atunci fără
influența lui Prezan care l -a ținut pe Antonescu lângă el mereu, fiind pentru acesta mâna lui
dreaptă, de aceea fiind numit Antonescu de către cei care erau invidioși pe succesul lui “cain ele
rosu” fiindcă mereu era pe lângă Prezan, fără ca acei bârfitori să înțeleagă că așa Antonescu
putea să -și folosească cel mai bine cunostinetele fără să aibă gradul necesar, prin cuvântul lui
Prezan și sub semnătura acestuia. În activitatea lui acesta a uimit până și pe străini, fiind
menționat de generalul Berthelot în notele sale despre misiunea din România că era un soldat cu
vădite abilități de organizare și un spirit energic cum rar se găsește,și chiar colonelul Petin spune
în scrierile lui că gener alul român Prezan are ca mână dreaptă un căpitan roșcovan care este
elementul dinamic al comandamentului.
Următoarele operațiuni militare l -au avut pe Antonescu în plan principal ca și concepție
și execuție:
1. Ofensiva și retragerea A rmatei de Nord din Ardeal din toamna anului 1916 (în calitate de
șef al Biroului Operațiunilor ale Armatei de Nord);
17
2. Retragerea din Oltenia, după dezastrul de la Jiu (ca șef al operațiunilor Armatei I, unde
fusese mutat la 5 noiembrie 1916, cu gr adul de căpitan);
3. Bătălia de la Neajlov, după trecerea inamicului pe la Zimnicea (ca șef al operațiunilor la
Grupul Armata General Prezan, constituită la 10 octombrie 1916);
4. Bătălia defensivă din Moldova și ofensivă din 1917 (în calitat e de șef al operațiunilor din
Marele Cartier General – de la 5 decembrie 1916 și până în aprilie 1918, când a urmat
demobilizarea armatei cu gradul de maior);
5. Fiind comandant de divizie de cavalerie în acoperire pe Nistru (zona Tighină), Antonesc u
a fost chemat în octombrie 1918 să facă proiectul de operațiuni pentru situația reînceperii
războiului cu Ungaria, iar la 1 octombrie 1918, odată cu remobilizarea armatei, a fost numit șeful
operațiunilor Marelui Cartier General, fiind pus în situația să execute propriul său plan;
18
Capitolul II – Activitatea lui Antonescu în funcția de atașat militar în Franța
În perioada 30 august 1922 – 1 iulie 1923 Ion Antonescu a lucrat ca reprezentant al
României la Paris unde a trebuit să explice ce s -a întâmplat în războiul din 1919 contra Ungariei
și să se asigure că primește de la aceasta reparațiile de răz boi adecvate pentru cei 3 ani de război,
a trebuit să asigure încheierea unui contract economic și a observat care sunt noutățile și
schimbările în acea parte a Europei. În ceea ce privește reparațiile cerute din partea Ungariei,
Antonescu a avut de dus o luptă lungă și a trebuit să motiveze fiecare cerința a să precum și
drepturi normale de război care păreau a fi luate românilor.
Ion Antonescu vine cu o aproximație a costurilor pe care le -a avut România în luptele cu
Ungaria atât în Primul R ăzboi Mondial cât și în războiul cu Ungaria din 1919. Prima chestiune
privește plata reparațiilor de război și datoriile avute de Ungaria pentru soldații trimiși de
învingători ca forță de ocupație și menținere a păcii și plată pentru întreținerea lor. Ad uce în
discuție faptul că Ungaria nu a respectat armistițiul și sub conducerea lui Bela Kun a prelungit
starea de neliniște în Europa Centrală, iar țările învecinate au avut de con sumat soldați și bani
încă o dată în luptă apoi să sporească numărul trupelo r care să stea pe teritoriul Ungariei. În cazul
României, spune că România a trecut de la 15 mii de soldați pentru ocuparea zonelor românești
din Ungaria la 250 de mii de soldați, la fel și trupele cehe, sârbe și franceze. Această creștere de
personal treb uie suportată din banii ungurilor deoarece din cauza comportamentului lor agresiv a
fost necesară sporirea trupelor.
Antonescu cere ca despăgubiri de la unguri, pentru cheltuieli de război și ocupație
următoarele:
1. 18.365.009.123,2 lei;
2. 5.718.590.615,9 franci francezi;
3. 1.692.892,7 coroane ungurești;
Aici Antonescu menționează că aceste sume cuprind doar întreținerea trupelor care s -au
aflat pe teritoriul unguresc. Trupele care au servit ca forță de menținere a păcii în zonele care au
devenit românești rămân întreținute din banii românilor. Iar după armistițiul din 1918 au avut loc
noi lupte.
19
Antonescu insistă asupra faptului că ungurii au fost agresorii și că ungurii au atacat pe
cehi, sârbi și ro mâni (da, Aliații chiar se întrebau dacă a fost un conflict real și grav cu ungurii,
mai exact doreau să știe dacă s -a încheiat pace apoi au început iar luptele sau a fost o luptă
continuă) și declară că în cazul în care ungurii ar fi ieșit învingători, ac eștia ar fi recuperat toate
teritoriile pierdute și de asemenea se instala permanent un nou statcomunist sub conducerea
URSS -ului, ceea ce punea în pericol toată Europa Centrală și de Est. De asemenea spunea că în
Ungaria a fost liniște de la armistițiu, ș i până la venirea la putere a lui Bela Kun, iar toate
acțiunile militare și politice au fost doar o reacție la agresiunile politice ale Ungariei.
Ca dovadă, Antonescu prezintă o listă a pierderilor umane din partea României:
1. 77 de of ițeri morți și 111 răniți;
2. 5978 de soldați morți și 5500 de răniți;
Asta în condițiile în care până la armistițiul din noiembrie 1918, din 7 milioane de
oameni, România a pierdut 800 de mii (peste 10% din populație), spunând ca o țară m ai pleacă la
luptă după atâtea pierderi doar dacă este atacată.
Mai adaugă că și generalul francez Franchet d’Esprey considera că ungurii sunt agresorii
în noul război cu România. Motivele invocate pentru acest război cu românii au fost că ro mânii
au depășit în mod abuziv linia de demarcație stabilită la armistițiul de la Belgrad.
De asemenea arată că românii au fost obligați să ceară a fi autorizați să treacă linia de
demarcație pentru a obliga pe unguri să execute Convenția d e armistițiu. Deci trecerea în
ofensivă și intrarea în teritoriul unguresc a fost făcut cu acceptul Aliaților și ungurii au fost aceia
care au trecut abuziv pe teritoriu românesc. Conform art. 2 din Convenția de la Belgrad, ungurii
trebuiau să își reducă forțele armate organizate la 6 divizii de infanterie și 2 divizii de cavalerie,
măsură care nu a fost respectată. În decembrie 1918, adică înainte ca linia de demarcație să fi
fost trecută de trupele române, au concentrat în regiunea Clujului forțe numeroa se cu care
intenționau să recupereze teritoriile pierdute.
În continuare, de asemenea contrar Convenției când s -au retras de pe teritoriile locuite de
români, soldații unguri au luat cu ei o enormă cantitate de locomotive și vagoane, astfel încât au
compromis cu desăvârșire bună funcționare a căilor f erate în aceste regiuni. De asemenea au
rechiziționat posterior armistițiului, toate aprovizionamentele și le -au evacuat împreună cu toate
depozitele în interiorul Ungariei. Cunoscând lipsurile în care se zbătea România precum și starea
precară a căilor de comunicații, sperau prin această măsură să provoace înfometarea populației și
20
deci anarhia. În afară de aceste încălcări evidența ale Convenției, ungurii au încercat și prin alte
metode să slăbească voința populației românești și stabilitatea teritoriilor acum pierdute, deși
nimic prevăzut în armistițiu, scopul lor era clar.
Antonescu în continuare îi acuza pe unguri că ar fi continuat aducerea unei instabilități în
Europa Centrală prin aducerea bolșevismului în Ungaria și încercarea de a ins titui anarhia în
țările vecine, totul pentru a nu putea fi obligați să plătească despăgubirile de război stabilite și să
sufere consecințele atitudinii agresive și opresive. Însă noul regim nu putea fi stabil și permanent
atâta timp cât Ungaria bolșevică e ra separată de Rusia lui Lenin. De asemenea România Mare
servea ca o amintire a rușinii suferite de unguri în fostul război și dorea Transilvania înapoi. A
început deci acea campanie de distrugere morală și de acțiune prin distrugere, prin teroare și
crimă a acelora care constituiau factorii de ordine în România. Prin propagandă făcută, prin
agenți și manifeste, au încercat să distrugă disciplina armatei iar prin teroare și crimă să aducă
ideile bolșevice în țară dar mai ales în Transilvania, idei pe care p oporul român le respingea cu
desăvârșire. Toate aceste evenimente s -au petrecut înainte ca trupele române să treacă linia de
demarcație, care a fost de fapt o consecință a activității ungurilor.
Făcând un rezumat la toate cele spuse, Antonescu declara că:
1. Ungurii n -au repectat armistițiul:
2. Cu comunicatele lui Bela Kuhn și declarațiile șefilor de misiuni și ale comandanților
armatelor aliate, că românii au fost de două ori puternic atacați;
3. Cu cei 188 de ofițeri și cei 11.5 00 de soldați morți și răniți, că un adevărat război a avut
loc între martie și iule 1919 între români și unguri;
4. Durata scurtă a războiului, ceea ce poate îndreptății pe Aliați să se întrebe dacă chiar a
avut loc un război real, se datorează energi ei trupelor românești în luptă, care înconjurând
diviziile inamice ale lui Bela Kuhn care se retrăgeau spre Ungaria, le -a obligat să se predea în
masă.
În continuare Antonescu pune problema prăzilor de război și materialelor capturate la
care are dreptul statul învingător. El spune că cine face război devine stăpân absolut al
teritoriului cucerit cu arma și are dreptul pe de o parte la rechizi ții pentru întreținerea trupelor
sale și pe de altă parte să distrugă toate rechizi țiile folosite de i namic pentru rezistență să
militară. Acesta lucru s -a întâmplat dintodeauna și mereu va fi așa. Antonescu spune că este de
21
neconceput ca România să facă excepție de la aceste puteri. Antonescu cere Aliaților să
recunoască drepturile românilor ca învingător i care au fost și sunt:
1. Dreptul de proprietate al materialelor de război și al căilor ferate capturate;
2. Dreptul de rechiziție;
3. Dreptul de a recupera toate materialele care au fosrt ridicate pe timpul ocupației inamice
din România și re găsit în Ungaria;
4. Recunoașterea din partea României că ține la dispoziția Comisiei de Reparații toate
materialele ridicate în plus din Ungaria, adică care nu intră în cele 3 categorii de mai sus și pe
care le consideră o insuficientă reparație pentr u toate materialele ridicate de unguri din România
în timpul ocupației.
Pentru început Antonescu menționează că România are pretenția de a recupera de la
Ungaria material rulant (locomotive și vagoane) ce a fost luat din România și material l a care are
dreptul România a -l lua de pe teritoriile ungurești ocupate în urma războiului din 1919. Acest
material este proprietate absolută al statului român și este constituit din 28.850 de vagoane și
1161 de locomotive. Materialul menționat a fost luat de pe teritoriul dintre Tisa și Dunăre
(teritoriile românești și cele ungurești cucerite). Faptul ca transportul în țară s -a terminat abia pe
25 septembrie 1919 nu schimbă cu nimic situația lui juridică. Materialul capturat devine al
cuceritorului și acest lucru rămâne definitiv dacă acesta câștigă războiul. Învinsul nu are dreptul
de a avea pretenții la acest material și precedent nu există în istorie. Timpul pentru a duce captura
în țară nu este unul fix și oricât ar dura, asta nu schimbă natura capturilo r. Faptul că materialele
capurate pe timpul războiului au putut fi transportate înapoi în țară abia la o luna după finalizarea
războiului se datorează faptului că forțele armate erau concentrate în victoria completă asupra
inamicului și uneori transportul era imposibil din cauza drumurilor și căilor ferate distruse.
De asemenea cere ca materialele luate de unguri precum și orice bani ar fi luat din
România în cadrul Păcii de la București din 1918 să fie de asemenea returnate deoarece a fost o
pace efemeră, de circumstanțe, și nu a fost o victorie definitivă a ungurilor , deci nu pot avea
pretenția de a le păstra.
De altfel majoritatea acestui material reprezintă valoarea materialului pe care Ungurii
conform Convenției de la Belgra d trebuiau să îl lase în teritoriul pe care urmau să -l evacueze și
pe care l -au ocupat trupele române. Astfel pe baza raportului care era între lungimea căilor ferate
și numărul de vagoane și de locomotive de care dispunea Ungaria în noiembrie 1918, ungur ii ar
22
fi trebuit să lase în regiunile pe care le -au ocupat trupele române aproximativ 1000 de
locomotive și 21.500 de vagoane. În realitate ungurii au lăsat în aceste teritorii doar 6.000 de
vagoane și 400 de locomotive. Situația făcând ca pe timpul evacuă rii ungurilor din acele teritorii,
România nu avea nici măcar 3 vagoane pentru 1 km de cale ferată, ungurii aveau 15 vagoane iar
în țările din Europa Centrală numărul de vagoane era de 7 -8 vagoane pe kilometru. Din cele
expuse, în urma luptelor din iulie și august 1919 România a putut să -și normalizeze într -o
anumită măsură circulația pe căile ferate, evitân d o posibilă criză a transporturilor în țară. De
asemenea subliniază faptul că ungurii, cu toate pierderile materiale suferite în urmă războaielor,
erau cu mult superiori ca și cantitate țărilor învecinate.
În ceea ce privește problema intrării trupelor române în Ungaria, Antonescu arată în niște
documente că între 1 ianuarie și 15 aprilie 1919, ungurii au executat 71 de acte de agresiune
împotriva românilor. După executarea lor aceștia au încercat să îi convingă pe Aliați că românii
erau de fapt agresorii. În urma anchetelor pe teren făcute de ofițeri Aliați s -a stabilit în
unanimitate că românii au fost victimele și ungurii au fost provoca tori. Amintește că trupele
române au intrat în zona neutră cu permisiunea Aliaților (ceva de Bela Kuhn nu se aștepta) și s -a
luat această măsură în urma atacurilor numeroase ale ungurilor precum și faptul că ,evident,
ungurii au încălcat această măsură, ia r când conducerea bolșevică maghiară a văzut că armata
română se apropie de Budapesta, a cerut armistițiu, cu rugămintea ca românii să nu între în
capitală, lucru care nu a putut să fie îndeplinit deoarece s -a stabilit că singurul mod de a asigura
pacea și liniștea în această parte de continent era eliminarea completă a conducerii comuniste.
Pe data de 28 noiembrie 1922 Antonescu compune si trimite un raport catre Marele Stat
Major cu privire la unele evenimente din Europa, mai exact introducer ea serviciului militar
obligatoriu in Belgia si efectele acestei decizii.
Până în 1913 Belgia nu a avut serviciu militar obligatoriu iar neutralitatea declarată din
Primul Război Mondial ar fi trebuit să -i asigure siguranța, lucru care nu s -a întâmplat fiind
atacată de Germania, atac care nu a putut să -l oprească di n cauza puterii combative scăzute. Din
această cauză a considerat această măsură una necesară, însă populația nu a primit bine această
lege. Un mare argument împotriva acestei legi este natura antimilitarista a populației, precum și
lipsa de apreciere pent ru armată, spunând că cel mai neînsemnat negustor se bucură în țară de un
respect mai mare decât cel mai distins soldat. Fiind un popor pozitivist și econom -graniță cu
avarit ia, văd în orice soldat un parazit și în orice muncitor, un creator.
23
În urma recrutărilor obligatorii se va ajunge la o armată de 55.000 de soldați din care
7.000 vor rămâne doar ca forță auxiliară. Pentru a crește pe cât posibil numărul de soldați
(armata ramane una mica) precum si durata redusa a serviciului militar se decide ca:
1. Nu vor exista scutiri de la înrolare decât pentru familiile sărace cu mulți membrii;
2. Bărbații au de ales când să -și facă serviciul militar activ (18 -25 ani);
3. Forțele auxiliare vor fi alese din soldații declarați neapți pentr u serviciul militar activ;
4. Să se reducă Corpurile de Armată de la 6 la 4 și Diviziile de la 12 la 9 (aceste unități
formează Armata I);
5. Armata a II -a se formează la declarația de mobilizare și va fi egală numeric cu Armata I;
6. Pentru a asigura eficiența în recrutări, aceasta va fi regională;
7. Asigurarea calității ridicate a materialelor, a instrucției și a specialiștilor;
8. Soldații cei mai experimentați și specialiștii cei mai buni ajung obligatoriu în Armata I;
9. Servic iul militar va fi de 25 de ani.
La toate aceste probleme puse de populație se mai adaugă ura vădită dintre cele două
grupuri care formează Belgia, fl amanzii și valonii, fl amanzii tind către Olanda și valonii au
opinii foarte bune despre Franța.
Concluziile la această expunere nu este pozitivă, toate aceste măsuri neducand la o forță
combativă serioasă, având cauzele principale: lipsa patriotismului, armata se co mpune din
grupuri de oameni care se urăsc (fl amanzii și valonii), disciplina și instrucția sunt extrem de
slabe iar încadrarea este foartă slabă. Consideră acest exemplu internațional important pentru a
știi în ce măsură se poate întâmpla acest lucru și în România.
Pe data de 27 ianuarie 1923 pe baza unor temeri că ar putea izbucni un nou conflict
greco -turc Franța începe un plan prin care să nu mai fie iar prinsă într -un posibil conflict
nepregătită. Acest plan este apoi împărțit către toate țările aliate. Antonescu are datoria de a face
cunoscute către Marele Stat Major planul Comandamentului Francez. Toată industria franceză va
trece a doua zi după începerea ostilităților sau o declarație de război la producerea de materiale
necesare unui ră zboi modern. De asemenea are grijă să păstreze comunicații stabile cu țările
aliate, să fie cunoscută cantitatea de materiale avute la dispoziție de fiecare țară, care este
capacitatea de producție, cu toate astea se așteptă că fiecare țara să depindă cât mai puțin de
ajutor extern. Planul a necesitat un an pentru a fi pus la punct, a avut personal numeros care să -l
studieze și deși este o idee bună, planul este vast și greu de pus în aplicare.
24
Cu alta ocazie cu ajutorul unui fost soldat Austr iac de origine română (din Timișoara) pe
nume Petre Zeitler, care a fost prizonier în Rusia din 1917 și a locuit acolo până în prezent.
Acesta povestește schimbările ce au avut loc în Rusia și expune situația actuală:
1. Comunicația pe căile fera te s-a mai îmbunătățit. Pe liniile principale circulă 2 -3 trenuri
pe zi, pe cele secundare câte unul pe zi. Trenurile au 3 clase, nu sunt iluminate, geamurile
lipsesc, acestea sunt înlocuite cu scânduri sau alte materiale. În gări este ordine, în orașele m ari,
soldații au acces separat, toată lumea plătește;
2. Orașele sunt luminate, însă luminile sunt rare, casele au încă geamurile sparte.
Construcții noi se fac foarte rar. Pavajul este stricat. Încep să se dea cărbuni pentru încălzit.
Poliția este foa rte severă. Detectivii sunt la fiecare pas. Din această cauză nimeni nu îndrăznește
să vorbească contra regimului. Cine vorbește este arestat, pus în tren și trimis în altă parte, fără să
se știe ce se întâmplă cu el;
3. Oamenii sunt îmbrăcați doar cu haine vechi. Cine are haine mai bune este atacat, omorât
și dezbrăcat. Hoții care sunt prinși sunt executați după o judecată sumară. Doar țăranii au haine
mai bune, deoarece aceștia își fac hainele singuri;
4. Școlile funcționează, în special cele comu niste. La orașe, copiii sunt luați la câteva
săptămâni după naștere și duși în instituțiile de creștere unde le este predata educația comunistă;
5. Bisericile funcționează, poporul fiind încă foarte religios;
6. La orașe cununiile civile și religio ase nu există. Cine vrea să se căsătorească trebuie doar
să declare la un birou faptul, in să nu are nici o obligație;
7. Femeile bolnave de sifilis sunt împușcate, la fel și bătrânii bolnavi de boli incurabile;
8. Toată lumea detestă pe bolșevici ș i regretă vechiul regim, însă nimeni nu are curajul să
spună asta fiindcă este imadiat denunțat și omorât;
9. Pământul este lucrat peste tot în Ucraina, mai ales unde sunt coloniști;
10. La oraș nimeni nu are dreptul la cartele de pâine dacă nu mun cește;
Cu un an înainte s -a făcut grâu mult însă mai este foamete în unele regiuni iar oamenii s -au
îmbolnăvit din cauza pâinii pentru că s -a folosit făină stricată;
1. La Moscova și Petrograd circulă multe trăsuri însă mașinile pot fi folosite doar de militari;
2. Teatrele sunt deschise, la fel și magazine le alimentare și sunt bine asortate, în rest nu
există alt fel de magazine, în afară de blănării;
3. Cine vine de la țară la oraș își aduce mâncare în traistă;
25
În ceea ce privește armata:
1. Soldații au început să fie bine îmbrăcați, sunt disciplinați, salută pe ofițeri;
2. Fac înstrucție în fiecare zi, exhipamentul este îngrijit;
3. Cazărmile sunt încă devastate;
4. Ofițerii sunt de toa te naționalitățile, în special evrei și foști ofițeri prizonieri (unguri,
români, nemți, sârbi), iar medicii din regimente sunt de obicei nemți;
5. La Petrograd și Moscova sunt mulți soldați. Garda lui Lenin e compusă din unguri. La
Moscova se găses c divizii formate din unguri, români, sârbi, chinezi etc.
6. Fiecare soldat are datoria de a împușca pe acela care în luptă vede că se retrage sau fuge;
7. Țăranii care înainte nu trebuia să se înroleze în armată, acum sunt obligați, cei care refuză
pierd pământul și vitele și le dau celora care se înscriu;
8. În armata bolșevică există tancuri;
În Februarie 1923, comunică statului român faptul că în Germania, noul cancelar aduce
niște declarații ostile și periculoase la adresa Franței, care este nevoită să -i aplice sancțiuni.
Motivul pentru care raportează acest lucru este că deși su nă îngrijorător, nu este nimic ce ar
promite viitoare conflicte, Franța având mai degrabă o reacție exagerată. Însă spune că este de
datoria lui să sfătuiască armata să fie pregătită de luptă, pentru orice eventualitate. Se teme că
țările învinse ar profit a de un nou conflict pentru a reia din teritoriile pierdute.
26
Capitolul III – Ion Antonescu și Mișcarea Legionară
Odată cu finalul Primului Război Mondial și sfârșitul luptelor cu Ungaria comunistă s -ar
fi așteptat ca lucrurile în sfârșit să se calmeze pentru România și Europa să se liniștească și să își
revină de pe urmele războiului. Însă apar noi probleme pentru bătrânul continent și mai ales petru
statele din estul Europei. În cazul României sfârșitul luptelor și crearea mult visată a României
Mari va aduce noi provocări și obstacole pentru liniștea românilor.
Pe lângă noile probleme apărute cu creșterea statului român mai trebuie adăugate și
modificările apărute în Europa: revizionismul statelor învinse în Primul Război Mondial și noua
amenințare comunistă reprezentată de Rusia (URSS). România va a vea o situație delicată
deoarece pe lângă conflictele politice interne și incompetența mai mult sau mai puțin evidentă a
liderilor ei, va avea parte de o atenție nedorită din partea lui Lenin și mai departe a lui Stalin care
vor avea pretenții teritoriale din partea României, mai exact Basarabia. Comuniștii ruși consideră
Basarabia parte de drept a URSS -ului iar România a luat -o pe nedrept folosindu -se de situația
haotică din timpul revoluției comuniste din 1917. Lenin din această cauză va declara România
stat multinațional și va începe să aducă presiuni pentru a lua acest teritoriu: de la promisiuni care
sunt la graniță cu amenințările la atacuri subtile și agenți care să perturbe treburile interne ale
României și care să convingă populația din Basarabia să se intoarga din propria inițiativă la
conducerea rusească.
Asta pe lângă încercările noii conduceri de la Moscova de a -și împrăștia ideologia și
influența în alte țări. Toată Europa se vedea amenințată de noul pericol comunist iar România
mai presus de mulți deoarece nu avea o conducere foarte solidă, a ieșit destul de fragilă din
Marele Război și pe lângă faptul că avea pericolul comunist la graniță, acesta mai și avea
pretenții teritoriale de la aceasta deci avea toate motivele să fie îngr ijorată de securitatea și
integritatea ei, fără a pune la socoteală faptul că Bulgaria și Ungaria așteptau momentul de a mai
recupera din teritoriile pierdute (Cadrilaterul și Transilvania), susținuți în terorie și de
Internaționala Comunistă. Toate aceste a vor fi posibile după Izbucnirea celui de -Al Doilea
Război Mondial și evenimentele pe plan internațional de la începutul anului 1940 care vor lăsa
România fără nici un sprijin extern, iar garanțiile Franței și ale Marii Britanii vor deveni
inoperabile. To ate partidele și grupările comuniste din fiecare țară din Europa își primea ordinele
27
și direcțiile direct de la regimul comunist de la Moscova, astfel orice idee sau politică promovată
de ruși era automat susținută de elementele comuniste naționale din cel elalte țări.
Lenin va refuza să înapoieze aurul trimis de România în Rusia sub pretextul că îl ține ca
despăgubire pentru Basarabia și că îl va înapoia dacă România este dispusă să înapoieze la
rândul ei teritoriul respectiv, chiar dacă se sp unea că la momentul acestor declarații aurul deja nu
mai exista fiind folosit pentru plata unor datorii. De asemenea revizionismul se va face simțit nu
doar pentru români cât și pentru statele vecine.
Pe lângă vecinii nu foarte prietenoși o nouă paranoie care a început să apară în Europa
și implicit între români era față de evrei. În URSS evreii aveau un rol important în stat, ocupând
funcții importante (Leon Troțki, Iakov Sverdlov, Lev Kamenev Grigori Zinoviev, Karl Radek –
evrei), de asemen ea Karl Marx, creatorul lucrării Manifestul Comunist, lucrarea de bază a acestei
ideologii era evreu. Se ajunsese ca denumirea de evreu să fie sinonim cu ideea de comunist iar
sistemul comunist era un sistem evreiesc, asta era spusă mai mult sau mai puțin pe față de
oameni dar toată lumea știa de asta și toată lumea avea ideea asta în gând. Acest lucru se datora
și faptului că evreii aveau o mare contribuție în societatea românească din punct de vedere
economic, multe din meseriile ce necesitau un grad mai mare de învățătură erau ocupate de evrei:
doctori, avocați, economiști, formându -se și de aici ideea că evreii ar încerca să subjuge
economia țării. Faptul că evreii aveau func tii mai banoase nu era nimic nou sau special, evreii
având o dorință de a învăța mai mare și se foloseau de orice oportunitate pentru a urma niște
studii. Totuși aceasta idee era avută de toți europenii, chiar și Winston Churchill credea ca
marxismul este o ideologie evreiască. Reputația evreilor o să sufere mai târziu încă o lovitură
după ce se află faptul că Elena Lupescu, femeia după care era innbunit Carol și pentru care a
renunțat a treia oară la tron era de origine evreiască, acum întreaga minoritate era acuzată și de
dezordine în interiorul familiei regale.
Pe lâng ă amenințările externe și paranoia mai mult sau mai puțin motivată față de evrei
apare o nouă problemă internă. Soldații români care au luptat în Primul Război Mondial vor
începe să își facă auzite nemulțumirile și probleme atât din timpul războiului cât ș i față de
situația din țară de după. Soldații lăsați la vatră cât și cei aflați încă în cadrul armatei vor avea
nemulțumiri specifice. Multe din problemele avute de soldați în Primul Rabvoi Mondial sunt
aduse la suprafață și făcute publice: echipamentul în vechit și prost, conducerea slabă a
superiorilor (cu rare excepții), incompetența liderilor politici. În cazul soldaților pensionați, ieșiți
28
din armată după atâția ani de război și readuși în viața civilă le lipsește organizarea și disciplina
din unități ș i cazarme, mai ales că odată veniți de pe front se confruntă cu haosul și dezordinea
de acasă.
Ca o reacție naturală a acestei situații și că o dorință de echilibru apare o mișcare de
dreapta, anticomunistă, naționalistă, monarhistă, creștină , paramilitară, antisemită și
antimasonică. La început a fost Reprezentată de Liga Apărării Naționale Creștine (LANC)
fondată de Corneliu Zele Codreanu și Alexandru C. Cuza. Cel mai “insemnat” act al acestei
grupări a fost împușcarea prefectului de poliție de la Iași de către Corneliu Zele Codreanu. Pe
lângă asta va avea un rol minor, doar câteva demonstrații antisemite și chemări la violență
împotriva evreilor dar nimic concret.
Adevărata mișcare legionară se va forma odată cu despărțirea cel or doi lideri ai LANC
și formarea de către Zelea Codreanu a Gărzii de Fier, cunoscută pentru scurt timp ca Legiunea
Arhanghelului Mihail. Nu va fi singurul care va pleca din LANC, acesta va fi ajutat în formarea
noii mișcări de către Ion Moța, Corneliu Geo rgescu, Ilie Gârneață și Radu Mironovici.
Denumirea unui membru era de legionar, iar această mișcare se baza pe acțiune, datorie, onoare,
credință, dragoste de țară și de rege. Această mișcare inițiată era una idealistă, comparată cu
LANC a lui Cuza, care era mai pragmatică, mai apropiată de realitățile țării. Prin Garda de Fier
Codreanu spera la o vindecare morală a poporului român, o învigorare dată de dorință de luptă
pentru siguranța Țării și dragostea față de Dumnezeu și Rege.
Această miș care a prins în rândul poporului de la oamenii obișnuiți la studenți, apoi
intelectuali și soldați. Părea un răspuns la ce căuta lumea și o reacție naturală venită dintr -o
dorință de echilibru la ceea se întâmpla în țară cât și în jurul ei.
Ion Antonescu nu a avut multe contacte cu Mișcarea Legionară însă știa că soldații activi
cât și foștii combatanți erau adepți și susținători ai legionarilor. Auzise de asasinatul din 1924 de
către Codreanu și deși el era împotriva unor astfel de acte, con siderându -le barbare, era de acord
cu majoritatea ideilor și valorilor legionarilor, disciplina, credința și respectul față de țară și rege
erau idei care plăceau și lui Antonescu. Acesta considera că legionarii nu erau mai buni sau mai
răi decât celelalte partide politice deoarece “fiecare au putregaiurile lor”.
În 1935 la insistențele generalului Zizi Cantacuzino și Nicolae Mareș, Antonescu se va
întâlni pentru prima oară cu Corneliu Zelea Codreanu, scopul fiind atragerea lui Antonescu în
legiune și folosirea lui ca reprezentant oficial al Mișcării Legionare atunci când va fi la
29
conducerea statului iar Codreanu să poată lucra din spate. Prima oară s -au întâlnit la casa lui
Mares la București, unde Antonescu a putut să îl înțeleagă mai bine pe Codreanu și planurile
acestuia. Deja era un început nu pre a bun după asasinarea lui I. G. Duca în decembrie 1933 și
aruncarea corpului său pe treptele Ateneului pentru că încercase și se pare că reușise să scoată
Mișcarea Legionară în afara legii (despre care se crede că Antonescu știa deoarece cu puțin timp
înainte ca Duca să fie omorât, acesta a vorbit cu Antonescu despre această reușită dar i -a cerut să
promită că va păstra această informație secretă), lucru care nu a mai apucat să se întâmple,
deoarece legionarii aveau parte de o atenție specială din partea lu i Carol al II -lea și au fost
protejați, acesta dorea că prin intermediul lor și a metodelor acestora de eliminare rivalilor să își
impună influența în stat. Atunci când I.G. Duca a adus în fața regelui Carol un decret regal de
dizolvare acesta a refuzat să semneze, lăsând guvernul să hotărască dar asumându -și întreaga
răspundere. Se pare că din punct de vedere legal Duca într -adevăr a reușit să scoată Mișcarea
Legionară în afara legii pe data de 8 decembrie 1933, prin declararea mișcării că dizolvată,
închi derea tuturor localurilor legionare, confiscarea oricărui document sau scrisoare din cadrul
Mișcării, interzicerea purtării de semne destinctive ale legiunii sau uniformă legionară și orice
avere ce aparține Mișcării Legionare este confiscată. Aceste hotăr âri deși nu au fost confirmate
de Carol au ajuns în Monitorul Oficial pe data de 9 decembrie 1933.
La acea primă discuție a observat că deși Codreanu avea intenții bune pentru popor și
țară, nu avea calitățile necesare pentru a le pune în pra ctică. Antonescu spune că a observat
despre Codreanu că nu are talent oratoric,este arogant, îngust la minte și cu idei simple, face
unele lucruri fără un scop sau sens, era un mistic, un idealist ce se vedea că un erou din legende
(lucru dovenid de faptul că obișnuia să meargă prin sate în costum popular și pe un cal alb). El
nu are program de guvernare sub pretextul că “nu este așa greu să conduci un stat”. Discuția de
5 ore nu l -a impresionat pe Antonescu văzându -l pe Codreanu mai mult ca pe un copil, h arnic și
având intenții bune dar nici o idee clară cum să facă treabă și cum să ajungă la scopul propus.
Vor mai avea loc întâlniri între cei doi, alta va fi la Predeal la finalul anului 1937, la
cererea lui Carol care voia să adune toate par tidele și mișcările de dreapta într -un singur bloc
pentru a câștiga viitoarele alegeri, vrea să mai aibă o discuție cu Codreanu, de această dată pentru
a-i cere să se alăture lui Carol. Această discuție va avea loc iar în prezența lui Mareș. După ce
Antone scu îi spune lui Codreanu care era scopul întrevederii îl sfătuiește să ceară audiență la
rege pentru o discuție directă. Codreanu refuză și, fiind certat de Mares pentru că refuză o așa
30
oportunitate el spune că nu are nevoie de cineva să -i deschidă drumu l deoarece îl deschide el cu
sabia, și mimează un set de mișcări de luptă de parcă ar fi avut o sabie în mână. Această scenă
tristă și amuzantă totodată îl dezamăgeste pe Antonescu. Discuția nu va avea nici un rezultat iar
la Predeal unde vor continuă să p oarte discuții vor ajunge să fie fotografiați împreună la ski de un
turist, poză ce va deveni celebră.
Antonescu deși nu avea o părere prea bună despre Codreanu a văzut că Mișcarea
Legionară a avut multă popularitate printre soldați și studen ți, ajungând ca mulți tineri să se
înroleze în armată încurajați de legionari datorită valorilor lor. Respecta mișcarea și îi aprecia
idealurile însă cunoscându -l direct pe Codreanu era sceptic în ceea ce o privește deoarece el nu
avea talent oratoric, era sincer într -un mod incomod, ajungând să nu își exprime ideile foarte
frumos, nu era un politician și pentru cineva care voia să ajungă la conducerea țării asta era un
handicap. În unele cazuri părea că este rupt de realitate prin metodele pe care le propu nea și ce
promitea că va face după ce preia puterea. Promitea că la 24 de ore de după ce va ajunge la
putere va anula toate alianțele cu statele democratice, el disprețuind statele democratice, scoate
România din Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică și va încheia un tratat de alianță cu
Germania și Italia, lucru apreciat de Antonescu era faptul că acesta cunoștea bine situațiile din
cele două țări (Axa Roma -Berlin). Deși nu a spus direct, Codreanu voia să aducă un sistem de
guvernare de extremă dreaptă în România care să corespundă cu realitățile naționale. Spunea că
îi va împușca pe toți cei ce se vor împotrivi lui și scopurilor sale. Când Antonescu a spus că în
cazul în care chiar va avea astfel de metode chiar el se va împotrivi lui, și întrebându -l dacă într –
adevăr îl va împușca, Codreanu nu răspunde.
Chiar dacă Mișcarea Legionară are parte de protecția tacită a lui Carol asta nu îl face pe
Codreanu foarte prietenos față de acesta. Caracterul evident corupt, dorința de a aduna toată
puterea doar pentru el și metodele foarte neonorabile de a -și impune punctele de vedere și de a -și
înlătura opozanții (acuzări inventate, judecarea teatrală și închiderea sau discreditarea lor) îl fac
pe Codreanu să lupte împotriva lui Carol și să își caute al iați pe opozanții acestuia. În vara anului
1935 Codreanu începe a comunica cu Iuliu Maniu și Octavia Goga și adoptă un front comun
împotriva carlistilor. Pe 14 octombrie 1935 un informator din interiorul Gărzii de fier îi
comunică lui Carol faptul ca Codre anu intenționează să facă front comun cu Partidul Național
Liberal și Partidul Național Țărănesc împotriva lui. În noiembrie este format partidul Totul
pentru Țară, varianta legală a Gărzii de Fier care în teorie era ilegala din 1933 și astfel putea
31
acțion a legal deși era evident că toți membrii și susținătorii acestui partid erau legionarii. Ion
Antonescu este invitat să se alăture lor în luptă împotriva lui Carol dar acesta refuză crezând că
nu au destui susținători pentru a forma majoritatea în parlament și el nu dorea să ia parte la
jocurile politice, având munc a lui.
În acest timp Codreanu cât și Antonescu sunt urmăriți și verificați de agenții lui Carol
care dorește să știe ce fac aceștia, care este relația dintre ei și dacă colaborează î mpotriva lui,
amândoi fiind un potențial pericol la autoritatea lui, având susținători numeroși și respect din
partea oamenilor. Din martie 1937 aceștia sunt verificați chiar și după corespondența, detectivii
puși să -i verifice spun lui Carol că cei doi co munică prin scrisori în mod fregvent, scrisorile sunt
transportate nu prin poștă, acestea fiind înmânate pentru a fi livrate unor legionari de încredere
aleși de Codreanu. Nici unul din ei nu primește vreo scrisoare personal, amândoi având
reprezentanți ca re să primească și să înmâneze scrisorile în numele lor. Se aude despre Codreanu
că vrea să -l convinda pe Antonescu să între în Legiune pentru a putea forma o grupare suficient
de puternică pentru a -l înlătura pe Carol de la putere. Este descoperit și Mare ș ca făcând parte din
grupul Antonescu -Codreanu și bănuit că servește că intermediar între cei doi în caz de necesitate.
În aceeași luna corpurile legionarilor Ion Moța și Vasile Marin, au fost aduse în țară pentru a fi
îngropate. Cei doi au murit în războ iul civil din Spania, luptând pentru naționaliști (Francisco
Franco). La acest eveniment mulți susținători ai legionarilor iau parte pentru a -și arăta respectul
față de cei doi eroi ai mișcării în lupta lor anticomunistă. Oamenii lui Carol au interpretat a cest
eveniment ca o afișare a forței și influenței pe care o au legionarii în țară și au considerat că este
o amenințare față de carlisti.
În 1938 Codreanu devine de la un posibil aliat a lui Carol un inamic, iar Carol va cere
arestarea și ju decarea cât mai rapidă. Antonescu care va fi martor la proces descrie procesul ca
fiind un teatru foarte bine pregătit, știa despre Carol că îl dorea pe Codreanu înlăturat din viața
politică dorind însă Mișcarea Legionară ca trupe de manevră în țară pentru a prelua puterea și a
conduce țara în mod autoritar. La început a dorit să câștige alianța cu Codreanu dar când a aflat
despre Codreanu că dorea să facă o alianță cu național liberalii și țărăniștii pentru a -l opri în
încercările sale de a prelua toată pu terea a hotărât ca e mai bine să scape de el.
La proces Antonescu a fost întrebat despre discuțiile și întâlnirile sale cu Codreanu însă
a fost sincer și nu a spus ceva ce ar fi dus la învinovățirea lui. Întrebat la proces care au fost
opinii le față de Codreanu, Antonescu a declarat ca nu l -a văzut vreodată ca pe un om doritor de
32
putere, acesta dorind doar binele țării. Iar în ceea ce privește acuzația de trădare, Antonescu
declară simplu și clar ca nu îl considera în nici un fel capabil de tr ădare. Codreanu în ciuda
probelor neconcludente și a solidelor intervenții în apărarea sa din partea lui Antonescu și Iuliu
Maniu acesta pierde procesul. Este declarat vinovat, închis la Jilava și împușcat în celula să (la
ordinul lui Carol) pe 30 noiembri e 1938 împreună cu alți membrii importanți ai legionarilor, și
asasinii lui I.G.Duca, sub pretextul unei încercări de evadare. Cel ce va avea grijă de toate
acestea va fi Armand Călinescu, prim ministru la acea vreme. Înainte de asta s -a aflat ca acesta ar
fi făcut un fel de testament în care cerea membrilor Mișcării Legionare să se pună la ordinele și
sub conducerea Partidului Național Țărănesc. Astfel Carol nu a mai avut nici un fel de șansa să
aibă parte de susținerea legionarilor. Armand Călinescu va fi și el asasinat în 1939 într -un act de
răzbunare de un grup de legionari conduși de Horia Sima.
După instaurarea dictaturii regale, Carol va cere să fie prinși și arestați toți cei care ar
avea legătură cu Mișcarea Legionară, într -o încercar e de a o suprima dar reacția populației va fi
una opusă celei dorite, numărul de susținători ai legionarilor crescând, tacit, și până în 1940
reușind aproape să își dubleze numărul de membrii. Cel ce va ajunge noul lider al legionarilor va
fi Horia Sima, ș i se va dovedi un lider mai dur, mai violent și mai radical decât Codreanu,
Antonescu va avea o părere și mai proastă despre el, ajungând să zică de Mișcarea Legionară ca
“s-a născut și a murit cu Codreanu”.
33
Capitolul I V – Relațiile lui Ion Antonescu cu Carol al II -lea
Carol al II -lea, primul fiu al regelui Ferdinand I și al reginei Maria, la data de 15
octombrie 1893 și moștenitor la tronul României după moartea tatălui său. A avut o reputație cel
puțin interesantă de -a lungul vieții lui și a reprezentat un capitol interesant din istoria monarhiei
românești chiar dacă nu unul foarte mândru. Cunoscut nu pentru contribuțiile sale aduse statului
român, dar pentru evenimente și situații care pe cât de interesante au fost p e atât de rușinoase,
este un personaj controversat deoarece nu se știe dacă suferea de vreo boală sau pur și simplu a
avut moravuri ușoare. Principele Carol a fost primul viitor Rege născut în România și botezat în
ritul ortodox.
A intrat în văzul opiniei publice în timpul primului război mondial, fiind ofițer în armata
română de unde dezertează în 1918 pentru a se căsători cu Ioana Zizi Lambrino, fiica unui
general român. Aceștia fug la Odessa și se căsătoresc religios 31 august 1918. Pe lâng ă faptul că
se căsătorește cu o femeie care nu este de vită nobilă el declară că și renunță la tronul României.
Aceste acte vor fi văzute extrem de critic atât de concucerea țării cât și de populație. Se va cere
negarea lui Carol de către Ferdinand iar căs ătoria să fie condamnată, Carol în special să fie
acuzat de dezertare și colaborare cu inamicul, căsătoria având loc pe teren inamic iar Puterile
Centrale au avut grijă să se folosească din plin de această căsătorie și să rușineze familia regală
care mai î nainte le -au declarat război. Regina Maria a dus o luptă teribilă pentru a -și apăra fiul și
i-a cerut acestuia să renunțe la căsătoria cu “Zizi” Este condamnat la închisoare, iar căsătoria
anulată de către Curtea Supremă a României un an mai târziu. Regina Măria îl va convinge să se
intoarcă și să execute cele 75 de zile de detenție la Mănăstirea Horaiță din Bicaz și să o uite pe
„Zizi". Regele și „Zizi" vor avea și un copil impreună, Mircea Gregor Carol, care, impreună cu
mama sa, vor fi exilați la Paris. Copilul, nerecunoscut în cele din urmă, este motivul pentru care
Carol va renunța pentru a doua oară la tronul țării, printr -o scriosoare trimisă lui Ferdinand în
care îl înștiințează de acest lucru (1 august 1919) creând criza dinastica din România.
În urma insistențelor părinților săi, Carol pleacă într -o “calatorie de studii” în jurul
lumii vreme de 7 luni, în această perioadă o va cunoaște pe printele Elena a Greciei și a
Danemarcei cu care se va căsători și cu care vor avea un copil în 1 921, pe Mihai I. Situația se
liniștește pentru o scurtă perioadă, până în 1925, când Carol se duce în Franța pentru a sta acolo
34
cu Elena Lupescu, noua lui feblețe care i -a provocat divorțul de Elena și a treia lui declarație de
părăsire a tronului țării în 1927. Ca reacție la noile evenimente Ferdinand îl numește cu cea mai
mare grabă pe Mihai principe moștenitor la tronul României. În 1930 revine în țara și își cere
titlul de Rege al României detronandu -l chiar pe fiul lui. Înainte de a reveni, Carol promi te lui
Iuliu Maniu că va renunța la relația lui cu Elena Lupescu însă la intrarea în țară acesta vine
împreună cu ea care deși știa că nu era privită cu ochi buni de majoritatea oamenilor era mereu
lângă Carol la orice ieșire publică.
Antonescu, știind tot ce a făcut până la acea vreme Carol, de la dezertare și renunțări
repetate la tron la relațiile extraconjugale cu Elena Lupescu care au adus al doilea lui divorț nu
putea să respecte un astfel de om decât din obligația sa de militar și din faptul că era un
monarhist convins, raspectandu -l pe Rege, nu persoana lui Carol. O glumă de la acea vreme era
că între rege și Antonescu trecuse o pisică neagră, glumă slabă având în vedere că la cât de rău se
înțelegeau ar fi fost ne voie de un milion de pisici negre. Antonescu fiind totuși un om militar și
nu politic prefera să nu se implice în viața politică a țării și să își vadă de treburile sale de soldat.
Carol văzând în el un posibil aliat caută măcar să îl țin a undeva aproape ș i deși nu poate avea
susținerea lui să se poată folosi de dedicația lui în muncă. Pe 1 decembrie 1933 îl numește pe
Antonescu Șef al Marelui Stat Major pentru a se ocupa mai bine de armată, chiar îi cere să
vorbească cu el direct, fără să mai respecte ordi nea ierarhică, în mod normal trebuind să
raporteze ministrului apărării, însă intențiile sale nu erau atât de nobile pe cât voia să arate.
Activitatea lui Antonescu drept Ș ef al Marelui Stat Major se va desfășura vreme de un
an și va aduc e modernizări necesare armatei dar nu va apuca sa facă tot ce și -a propus. La doar o
lună după ce a ajuns în noua funcție este acuzat de bigamie. Soția sa Maria Antonescu a fost
căsătorită înainte de a fi cu Ion Antonescu cu un om de afaceri francez pe num e Guillaume
Auguste Joseph Pierre Fueller, cu care se spunea că nu a finalizat procesul de divorț, astfel când
s-a căsătorit cu Antonescu aceasta era încă măritată. Antonescu în acest timp va fi apărat de
Mihai Antonecu (coincidență de nume, nefiind rude d irecte), cu care va avea relații foarte bune și
după sfârșitul procesului care va ține doi ani, la finalul căruia Antonescu va ieși nevinovat. În
acest timp află că procesul a fost orchestrat de Mihai Moruzov, șeful serviciilor secrete și
membru al grupări i carliste, chiar la cererea lui Carol pentru a -l discredita în văzul opiniei
publice pe Antonescu. Însă acest lucru nu s -a întâmplat. Antonescu nu va uita acest eveniment
însă nu îl va aduce în discuție. Chiar și în timpul acestui proces el și -a continuat munca în Marele
35
Stat Major, de multe ori lucrând în mod direct cu Carol, se spunea că lucrau împreună aproape
zilnic și colaborarile durau câte cinci ore.
În 1933 Carol îl pune pe Antonescu în fruntea Marelui Stat Major, spunându -i că are
libertate completă de activitate deoarece avea încredere totală în el că va face tot ce este mai
bine, chiar având privilegiul să -i dea raportul chiar lui, astfel sărind peste structura ierarhică
obișnuită, trecând peste prim -ministru și ministrul apărării. Antonescu îl avertizează că va trebui
să facă lucruri dure pentru a scăpa de corupți și prefăcuți, “Sire, va trebui să dau cu toporul!”,
“Da cu toporul, spune Carol”. La acea vreme Carol încă avea speranța că Antonescu va putea
face parte din grupul lui de apropiați, îi aprecia duritatea și respectul față de monarhie.
Toată această activitate a fost observată atât de oamenii politici cât și de populație,
câștigând respectul opiniei publice. A avut parte de multe provocări, armata până la venir ea lui
fiind într -o stare foarte proastă datorită haosului din conducere, legislația prost făcută și aplicată,
bugetul insuficient, a lipsei unui plan de organizare și apărare în caz de conflict și a corupției la
toate nivelele în ceea ce privește utilizar ea banilor. După asasinarea lui Duca noul prim ministru
va fi Gheorghe Tătărescu, și va vrea să -l pună pe Antonescu ministru de Interne, acesta refuzând
deoarece bănuia că lui i -ar fi fost dată sarcina de a -i persecuta pe legionari. În schimb Tătărescu
dorește să -l numească ministru al Apărării în guvernul său, Carol dorind să îl aducă aproape
pentru a face parte din viitoara conducere autoritară. Antonescu deși începe cu promisiuni și pare
că ar dori acel post în final refuză, aici fiind prima oară când îl supără pe Carol și îl face să pună
la îndoială colaborare de acesta.
În toată activitatea lui la Marele Stat Major, Antonescu a crezut că avea parte de
susținerea lui Carol, lucru care și părea evident din moment ce aceștia doi colaborau aproape
zilnic însă va afla mai târziu că acest lucru era la final doar o aparență, Carol încercând doar să
pară că este prieten cu Antonescu dar pe la spate caută doar să îl saboteze, chiar plecarea lui de la
Marele Stat Major a fost plănuită de Carol. An tonescu a fost nevoit să -și dea demisia pe motiv că
avea grad prea mic (General de Brigadă) dar mai târziu a aflat că totul a fost orchestrat de Mihai
Moruzov, membru al camarilei lui Carol pe motiv că ar fi jignit -o pe Elena Lupescu, cea mai
importantă d in micul lui grup elitist. Faptul că Antonescu nu o suporta în nici un fel pe Elena
Lupescu va fi o mare parte din motivele pentru care Carol și Antonescu vor fi mereu în conflict.
Respectul lui față de Carol era deja foarte scăzut după ce a fost descoperi tă presupusa lui
36
implicare în scandalosul contract de arme cu firma cehoslovacă Skoda, ce avea să se numească,
scandalul “Skoda”, unde Carol pare că a avut rol principal.
Antonescu deși îl respecta pe Carol ca rege al țării, nu putea suferi o mul, mai ales după
procesul de bigamie, de asemenea era onest și vădit deranjat de Elena Lupescu pentru că era
evreică, pentru că a dus la al doilea divorț a lui Carol iar că acesta s -a întors în țară avea pretenții
de a se implica în conducerea statului i ar Carol deși știa că aceasta avea o reputație nu prea bună,
acesta se prezența cu ea oriunde mergea el. Aici se mai adăuga și disprețul datorat faptului că în
1927 la moartea tatălui său, Ferdinand, acesta nu a venit la înmormântarea lui de la Curtea de
Argeș, preferând să petreacă cu Lupească la Paris. Toate acestea îl deranjau pe Antonescu fiind
în contrast mare cu principiile sale de viață. Se spune că la un moment dat a fost invitat la masă
împreună cu soția sa de către Carol, acesta aflând că acolo va fi și Elena Lupescu el va spune că
nu poate să vină cu soția lui la o întâlnire unde cealaltă persoană se prezintă cu amanta. Ca
soldat, nu a putut să refuze invitația dar fiind pus la masa chiar lângă Elena lupescu acesta a
ignorat -o complet de -a lungul întrevederii (lucru ce a supărat -o pe Lupescu) iar la final, contrar
obișnuinței, acesta s -a ridicat primul de la masă pentru a plecă.
La sfârșitul anului 1937 noul guvern Goga era unul destul de fragil dar cum Octavian
Goga era încă în relaț ii bune cu Carol, (nu făcea parte din grupul lui de prieteni dar nici nu avea
probleme cu el, așa că prefera să îl aibă pe el în fruntea guvernului) acesta a dorit să aducă un pic
de autoritate și prestigiu noului guvern și i – cerut lui Antonescu guvern , acesta totuși refuzând
cu motivul guvernul nu are susținere din partea populației.
În continuare, Carol dorind să îl vadă pe Antonescu în guvern îl cheamă la palatul regal,
și întâmpinându -l personal îl salută cu următoarea frază: “ Regel e României uită tot ce a fost
între el și generalul Antonescu și -l roagă să facă la fel”, aici referindu -se la conflictele avute în
trecut, încercând să -l facă să pară că nu a existat vreun motiv real de dușmănie. Antonescu știind
ce a făcut Carol până atu nci, inclusiv multe din mișcările ascunse pe care le -a făcut împotriva lui
precum procesul de bigamie sau plecarea lui forțată din Marele Stat Major, asta după ce i -a
declarat că avea suportul lui total în ce va face acolo nu s -a lăsat impresionat. Văzând acest gest
că unul de ipocrizie și mare necinste, îi reproșează gestul având în vedere ce știa despre ce i -a
făcut Carol și pleacă imediat. A doua zi Carol folosindu -se de meseria de militar a lui Antonescu
îl obligă să intre în guvern ca ministru al Comun icațiilor. Antonescu acceptă dar sub liniaza că
37
știe cât de corupt este personalul din acel minister și spune că nu va putea face treabă bună, în
schimb cere sa fie Ministru al Apărării.
Alegerile pentru un nou guvern vor avea loc în prima par te a anului 1938 iar Carol se
temea de posibile lupte de stradă, cauzate de legionari. Întrebându -l pe Antonescu ce să facă
pentru a evita reacțiile violente ale legionarilor, acesta îi spune că poate să ceară ca toate
grupările de dreapta din țară să coal izeze pentru o mai bună armonie, astfel având și o mai mare
bază electorală în stat printr -o coaliție a grupărilor naționaliste conduse de Iuliu Maniu, Corneliu
Zele Codreanu și Vaida Voievod sau să pună la conducerea guvernului pe cineva ales de el, aici
dând o lovitură de stat. Carol preferă prima măsură văzând potentia l într-o coaliție a
naționaliștilor și știa că în cazul în care vor fi de acord să se alieze nu vor mai putea să lupte
împotriva lui. Însă nu se va putea realiza acest obiectiv, Antonescu a primit sarcina de a -l
convinge pe Codreanu să meargă la Carol pentru a discuta acest plan, însă acesta refuză spunând
ca nu voia să pară că a fost influetat de alții în alegerile sale și că nu are nevoie de ajutor în a
avea putere în stat. Această idee as tfel eșuează și guvernul Goga nu va avea parte voturile
necesare pentru a avea majoritatea în guvern (40% din voturi), astfel Carol apelează la a doua
variantă propusă de Antonescu și formează un guvern ales de el condus de patriarhul Miron
Cristea care îi era susținător , dand astfel lovitura de stat .
La 20 februarie 1938, regele României Carol II -lea a semnat decretul de aplicare a unei
noi Constituții a României, care legiferează instaurarea dictaturii regale și marcheaza sfârșitul
regimului parlamentar. Constituția denumita si Constituțiunea din 1938 a fost elaborată de Istrate
Micescu, jurist cunoscut in perioada interbelica . Noua Constituție a României va fi promulgată in
data de 27 februarie 1938. Particularitatile Constitutiei din 1938 sunt acelea ca voia să limiteze
individualismul și să dea întâietate socialului, scopul era să transforme statul individualist în stat
comunitar corporatist. În același timp, ea admitea proprietatea și capitalul ca drepturi inviolabile
si sacre indepărtan du-se de la principiile Constituției din 1923, care recunoștea proprietatea ca
funcție socială și revenind astfel la principiile Constituției din 1866. Constituția de la 1938 critică
regimul de partide și concentrează puterile politice în mâna regelui, car e dob andeste puteri
extrem de mari. Astfel elimină toate partidele din țară, dizolvându -le, orice politician care voia să
mai participe în viaț a politică a țării trebuia să fie susținător al lui Carol si membru al cercului
sau de apropiati . Acesta a condus țara după propria lui dorință , el neputând să fie răspunzător în
fața legilor țării prin intermediul apropiatilor sai care actionau doar la hotărârea lui. Un exemplu
38
bun pentru acest lucru era ca pentru orice lege data de el sau hotarare de orice fel era nevoie de
un ministru care sa contrasemneze actul respectiv si asa isi asuma raspunderea pentru orice
urmare negativa care ar fi putut apare.
În perioada următoare, Carol și -a instaurat un regim propriu si personal , autoritar: la
ordinul lui s-a format „Straja Tării”, din care făceau parte copii și tineri și a cărei comandant
suprem era chiar el, regele, presa și radioul au fost puse în slujba regimului , astfel este introdusa
cenzura , iar pe data de 16 decembrie 1938 a luat viata Frontul Renaș terii Naționale, „unica
organizație politică în stat”, orice alta forma activitate politică sau grup politic sunt considerat e
clandestin e.
Prin acest fapt, Carol a urmărit să atragă membrii din vechile partide de partea sa ,
numindui în postur i de conducere , el le putea aprecia calitatile de politicieni si asa regimul lui
capata tarie si autoritate fata de criticii lui si sustinatorii fostelor partide . Scopul exprimat al FRN
era „mobilizarea conștiintei naționale în vederea întreprinderii unei acțiuni solidare și unitare
românești de apărare și propăsire a patriei și de consolidare a statului”. Ultima măsură aplicată de
Carol pentru creșterea puterii regale a fost adoptarea unei noi legi electorale pe 9 mai 1939. În
alegerile parlamentare din 1 -2 iunie 1939 au candidat doar reprezentanții FRN. Carol a sporit
autoritatea regimului său in mod neincetat . Pe 22 iunie 1940, FRN a fost transformat în Partidul
Națiunii, declarat „partid unic și totalitar”.
Antonescu vede ce se întâmplă și cere regelui să nu elimine partidele deoarece are
nevoie de ele pentru a conduce țara. El spune că Regele are nevoie de armată și partide pentru a
conduce și apăra țara. De asemenea s -a opus hotărârii de a pune sub urmărire membrii Mișcării
Legionare, spun ând că nu e bine să se lupte cu tinerii țării că aceștia îl vor sufoca. Această
“confruntare” o să continue și în 1940 odată cu cererea URSS -ului de a ceda Basarabia și nordul
Bucovinei în 48 de ore, în acest timp să evacueze toate forțele armate. Carol va accepta și
Basarabia și Bucovina de nord revin la ruși după doar 20 de ani.
Antonescu cere o audiență cu Carol, care va fi acceptată însă la intrarea palatului regal
este întâmpinat de Ernest Urdăreanu care cere motivul pentru care a dorit această audiență,
Antonescu întrebând care este moticul pentru care l -ar interesa pe el, Urdăreanu spune că așa este
protocolul, Antonescu uimit de această “nebunie” dat fiind faptul că țara era în acel moment în
dezordine și panică, se întoarce și pleacă . Carol auzind cele întâmplate îi cere lui Antonescu sa
revină și îl primește la audiență fără nici un fel de discuție cu vreun intermediar. Vorbind despre
39
situația cedărilor teritoriale, Carol întreabă ce ar fi putut face. Antonescu ar fi vrut să fie măca r
20 de zile pentru a avea armata timp să poată luă tot echipamentul militar din acel teritoriu
împreună cu toate actele și documentele importante, în doar 2 zile evacuarea ar avea loc haotic și
ar rămâne în urmă mult material important care va ajunge pe m âna rușilor. Îl avertizează că
acesta va fi doar începutul nenorocirilor pentru țară căci celelalte țări revizioniste vecine
României (Ungaria și Bulgaria) văzând ce ușor a cedat o parte așa mare de teritoriu, vor atenta și
ele la bucăți din România. Are a titudine ostilă fără de regimul dictatorial al lui Carol și își
exprimă afinitatea pentru o coaliție a partidelor de dreapta. La sfârșitul lunii iunie protestează
deschis față de cedările teritoriale ale României și declară că Regele fiind cel care are put ere
supremă de decizie în țară el este vinovat de ele. O să fie primit în audiența la Carol să discute
față de cele întâmplate și poziția lui Antonescu în toate aceste evenimente iar la plecare lasă un
memoriu în care protestează față de cedările teritoria le.
Antonescu va încerca în continuare să îl sfătuiască pe Carol cum știe mai bine dar acesta
nu vede la fel situația, își simte subminată autoritatea din cauza criticilor aduse asupra conducerii
autoritare și asupra guvernului desemnat de el pe motiv că este un guvern marionetă care face
doar ce vrea el, acesta fiind și motivul pentru care Antonescu nu voia să intre în conducerea țării,
pentru că știa că nu ar fi avut nici un fel de putere de a acționa după dorința lui, ci doar cu
permisiunea lui Carol. Din cauza faptului că Antonescu era respectat de armată, legionari și
apreciat de populație, din frica de a nu se folosi de această influență pentru a porni o revoluție
contra lui, cere ca acesta să fie arestat. Antonescu sub acuzația de anticarlis m va fi luat de la vila
lui de la Predeal și ținut în regim de domiciliu forțat la mănăstirea de la Bistrița. Acolo putea
totuși să țină legătură cu lumea exterioară prin scrisori, chiar dacă era supravegheat mereu de
agenții lui Carol.
Va st a acolo pentru o perioadă de două luni (iulie și august), timp în care scrie scrisori
către soția lui, are câteva discuții prin intermediul poștei cu Horia Sima, scrie câteva lucrări și are
grijă să rămână la curect cu ce se întâmplă în țară. Prima scrisoa re a avut ca destinatar pe soția
lui, în care a înștiințat -o cu ce i s -a întâmplat. Îi cere să îi trimită un pachet cu niște lucruri
necesare (obiecte personale, hârtie de scris, un stilou, plicuri, cărți de istorie, filozofie, economie
și politică, asta d esigur “daca are voie”. Îi spune să rămână calmă și să aibă grijă la siguranța ei.
În timpul petrecut acolo scrie câteva lucrări: “Consideratiuni”, în care expune discuția avută cu
regele la întrevederea de pe 4 iulie 1940, “Istoricul arestării mele”, în c are povestește tot ce s -a
40
întâmplat de când a fost arestat la Predeal până când a ajuns la mănăstirea Bistrița, “Reflectii din
închisoare: De ce am ajuns la Bistrita” și Reflecții din închisoare asupra “Capitalului” al lui Karl
Marx.
Pe 12 iu lie scrie un memoriu către Carol în care îl critică pentru acuzațiile false și arest
cu mențiunea ca își dă demisia din armată. Carol va avea din ce în ce mai multe probleme într –
un timp foarte scurt, conducerea aleasă de el fiind una foarte ineficieta și intolerantă cu oricine
nu făcea după cum dorea el. Reprezentanții fostelor partide nu vor dori să îl ajute iar legionarii
care deși se ascundeau, vor începe să provoace proteste și acțiuni din ce în ce mai violente
împotriva regimului autoritar a lui Caro l, iar numărul lor crește rapid cu susținători din toate
clasele sociale. Carol fiind conducătorul suprem al țării el este răspunzător de tot ce s -a întâmplat
rău României, popularitatea lui este aproape nulă, nu are nici o idee cum poate rezolva această
problemă.
Pe 1 septembrie 1940 la ordinul lui Carol este eliberat de la Bistrița și adus în faț a lui
pentru a -i cere să -l ajute să salveze țara din situația dramatică în care se afla. În aceeași zi are o
întrevedere cu Iuliu Maniu în care se hotărăște formarea unui nou guvern și obligarea lui Carol
de a abdica. Pe 3 septembrie Carol îi cere lui Antonescu să facă un nou guvern. Mai târziu, pe 4
septembrie, Carol află de noul lide r al neoficialei Gărzi de Fier, Horia Sima, un susținător înfocat
al lui Codreanu și al Mișcării legionare și considerat de membrii singurul în stare să conducă pe
legionari în prezent ascunși sau pe fugă. Acesta ar fi tras 7 gloanțe asupra palatului regal având
ca țintă pe Carol. Acesta nu a reușit dar nici nu a fost pr ins iar tentativ a a fost auzită atât în țară
cât și internațional. În aceeași zi la ora 12 Antoescu primește mandatul formării unui nou guvern
iar la or a 21 îi cere lui Carol puteri depline în conducerea țării. Pe 5 septembrie, la ora 03:50
dimineata, Gene ralul Ion Antonescu a depus în calitate de Președinte al Consiliului de Miniștrii
jurământul de credință în fața regelui. Este suspendată Constituția din 1938, Carol îl investește pe
Antonescu cu puteri depline în conducerea statului. În noaptea zilei de 5 septembrie 1940
Antonescu are o întrevedere cu Carol în care îi cere abdicarea în favoarea fiului să u Mihai.
41
Capitolul V – Antonescu și Generalul Cihoski
Relația generalului Cihoski ilustrează perfect ostilitatea unei părți însemnate a corpului
de ofițeri față de Antonescu pentru comportamentul lui “ofensiv” de corect a unui locotenent
colonel autorizat să le dea ordine.
Aproape de finalul scurtei perioade de pace separată a României din timpul Primului
Război Mondial, generalul Prezan a fost pus iar ca șef al Statului Major, acesta dorint să -l aibă că
adjunct din nou pe Antonescu , însă chemat la palat de Ferdinand, îi este porunc it să-l ia pe
generalul Cihoski ca locțiitor al Marelui Stat Major. Prezan acceptă dar în secret îi cheamă pe
Cihoski și Antonescu pentru a sta de vorbă în legătură cu acest post. Prezan îi spune lui Cihoski
că deși este obligat să îl aibă pe el ca secund la Statul Major ar vrea să -i propună să -l lase să
lucreze cu Antonescu, la fel cum făcuse și până atunci, poziția lui Cihoscki rămânând doar
formală, acest lucru fiind deja acceptată și de generalii Cristescu și Lupescu. Cihoski acceptă
acest aranjament da r nu fără supărare, după cum se va vedea mai târziu.
După demobilizarea armatei în 1920 Cihoski a fost trimis la Sibiu unde a devenit
comandantul Corpului VII de armată “Armata din Transilvania iar Antonescu la Oradea Mare
pentru a deveni dir ector al Școlii de Cavalerie. Antonescu în schimb cere ca Școala de cavalerie
să fie mutată la Sibiu, acesta mutând toate materialele de la fosta școală, lucru mai complicat
decât ar fi crezut deoarece deși oficial școala a fost închisă de aproape 6 ani, î n acest timp mai
mulți așa zici directori au venit și plecat rapid din acest post și fiecare luând mobilier sau
meteriale din cadrul școlii astfel încât până la venirea lui Antonescu nu mai era mare lucru.
Ministerul de Război care avea în plan deschiderea Școlii speciale de cavalerie pe data de întâi
septembrie a acelui an a cerut tuturor comandamentelor care au trecut pe acolo în timpul de 6 ani
să predea înapoi tot ce au luat dar acestea fie se prefăceau prea ocupate pentru a căuta materialele
respective , fie ignorau mesajul cu totul. Antonescu și -a luat misiunea de a aduna înapoi toate
materialele împrăștiate acum în toată Transilvania. Acesta a avut împuternicirea să viziteze toate
unitățile militare din Transilvania pentru a recupera tot materialul lua t și de asemenea să verifice
42
toate trenurile de evacuare și depozitele din Transilvania pentru a lua toate materialele pe care le
considera necesare pentru viitoarea școală.
O descoperire importantă a fost presa de litografie care ar fi fost vitală petru elevi și
școală mai ales din cauza lipsei acute de de cărți și material de studiu. Odată cu aceasta a găsit și
o listă cu inventarul pieselor și acesoriilor necesare presei și a văzut că era incompletă. După noi
cercetări și verificări a reu șit să adune majoritatea pieselor însă multe din acestea erau aproape
inutilizabile din cauza uzurii și neglijării. Antonescu s -a folosit în schimb de resursele școlii,
lemnul și fierul avute la dispoziție pentru a înlocui ce piese putea și a strâns o col eta de 15.000 de
lei, din donațiile elevilor pentru a fi repusă în funcțiune până la deschiderea școlii. După această
a organizat echipe și un plan pentru a fi ținută în funcțiune non -stop.
La scurt timp după deschiderea școlii, conform prog ramului, datorită dedicației noului
director, la sfârșitul anului 1920, Antonescu într -un instructaj cu elevii a suferit un accident
căzând de pe cal la o probă de sărituri, fracturându -și baza craniului. Efectele au fost dure, având
brațul drept și parte a dreaptă a feței paralizate și pierderea auzului la urechea dreaptă. Deși
credea că o să moară, acesta scapă cu viață și i se pune la dispoziție posibilitatea de pensionare.
Această veste i -a fost dată chiar de Cihoski. Antonescu refuză pensionarea din ca uză că acesta
considera că mai are multă muncă de făcut, Cihoski îl susține dar cu argumentul că el
(Antonescu) nu are cum să se pensioneze pentru că nu a fost niciodată pe front. Această
denigrare a activității militare a lui Antonescu l -a supărat foarte tare pe acesta deoarece i -a fost
spus în față că toată munca lui la suprimarea revoltei din 1907, activitatea din Războiul Balcanic
și din Primul Război Mondial nu au existat. Aceasta a fost prima insultă adusă lui din partea lui
Cihoski care arăta început ul unei foarte urâte relații între ei.
În 1921 Antonescu este trimis în Franța pentru a urma un curs în domeniul informațiilor
la Versailles, acolo îl întâlnește iar pe Cihoski care era într -o misiune de colaborare militară între
armatele fra nceză și românească. Antonescu vorbește cu acesta și îi cere să încheie această
ostilitate față de el, Cihoski însă considerând acest lucru o provocare, refuză. Întors în România,
la Sibiu cu o lună înaintea lui Antonescu, Cihoski prin intermediul unor pri eteni (șeful său de
Stat Major, Generalul Papp și subseful de Stat Major, locotenent colonelul Culici) emite o serie
de ordine către locțiitorul lui Antonescu de la Școala de Cavalerie prin care acesta îi cere să
predea presa de litografie, împreună cu to ate accesoriile pe motiv că Antescu le -a luat de la
Regimentul 35 al Corpului VII de Armată și aceasta are absolută nevoie de presă. Locțiitorul lui
43
Antonescu știind bine cum lucrează acesta cere amânarea până la venirea lui în țară (ianuarie
1922), iar câ nd îi sunt aduse veștile despre cererea lui Cihoski, acesta cere Ministrului de Război
ca pres a să rămână în continuare și în mod permanent la școală, cerere care i -a fost aprobată.
Înfrânt în această privință Cihoski cere ca Antonescu să prim ească o mustrare scrisă pentru
“purtare nemilitareasca”, din cauză că nu a ascultat de superiorul său ierarhic și cere iar presa.
Antonescu nu doar că refuză în continuare să predea mașinăria dar nu dorește nici să declare că îi
pare rău pentru ce a făcut, declarând că mustrarea a fost ilegala, nemeritată și umilitoare. Acesta
va contesta mustrarea cu următoarele argumente:
1. Locotenent Colonelul Culici nu avea calitatea să îi ordone să predea presa;
2. Presa, contrar declarațiilor lui Cihoski nu aparține corpului de armată;
3. Aceasta a fost luată de la Regimentul 35 deoarece nu era folosită, era incompletă și cu
unele piese ireparabile și cu prezumția că a făcut parte din inventarul școlii;
4. Este neprețuită pentru buna funcționare a șco lii;
De asemenea declară că mustrarea scrisă este o ofensă personală deoarece până în acel
moment, în îndelungata lui carieră nu a primit nici un fel de mustrare sau măcar atenționare
pentru comportament care să iasă din regulamentul militar. De asemenea a avut împuternicire de
la Ministerul de război de a lua orice aparatură sau resursă necesară pentru activitatea în condiții
bune a școlii. De asemenea puterea de a pedepsi aparține doar superiorilor direcți (lucru care
Cihoski nu era, superio rul direct a lui Antonescu fiind generalul Moruzzi, Comandantul Școlii de
Aplicații și Trageri a Cavaleriei, căruia Antonescu îi era subordonat). De asemenea declară că în
cursul anului trecut, prin activitatea lui în cadrul școlii, neavând parte de ajutor material din
partea ministerului, a făcut tot ce i -a stat în putință cu resursele avute la îndemână reușind să
aducă o economie de 400.000 de lei statului, reușită care după ce că nu i -a fost dată lui, a fost
acordată altui ofițer care nu avut nici un fel de legătură cu școala.
Contestația a fost citită de Cihoski care înfuriat o trimite înapoi lui Antonescu și îi cere
să o reciteasca pentru a “corecta greselile”, însă aceasta revine la el neschimbată. Ca răzbunare
Cihoski încearcă să îi dis trugă cariera colonelului și scrie o cerere Ministerului de Război prin
care spune că dorește ca Antonescu să fie înlocuit din postul de director al Școlii de Cavalerie pe
motiv că nu este în măsură să se ocupe cum trebuie de un astfel de post, punându -i la îndoială
educația militară, mentalitatea și disciplina și chiar sănătatea fizică. Deși spune că are un respect
considerabil pentru Antonescu și pentru activitatea lui în cadrul armatei spune că nu este în
44
măsură să conducă școala de cavalerie deoarece p romovează o mentalitate negativă în raport cu
standardele armatei și învață nesupunerea față de superiori dând exemplu o situație când doi
sublocotenenți au refuzat să asculte ordinul unui căpitan care venise din ordinul generalului Capp
argumentând că ma i întâi trebuie să raporteze și să aibă aprobarea colonelului Antonescu. De
asemenea mai arată că Antonescu nu are respect față de gradele militare deoarece sia permis să
conteste mustrarea ca fiind ilegala și susține ca nu a avut destulă activitate pe fro nt pierzând
astfel contactul cu realitatea. Spune că nu mai știe ce înseamnă să răspunzi în față unui superior
și să îl asculți și că el intră sub jurisdicția sa din moment ce el este comandantul Armatei din
Transilvania și că nu trebuia să se împotriveasc ă ordinului său de a ceda presa. De asemenea
spune că scrisoarea sa de contestare a mustrării este dovadă fizică a lipsei de respect față de
armată și față de superior și că deși i -a dat oportunitatea de a -și repara greșeala prin înapoierea
acesteia, Anton escu a declarat că a făcut -o în cunoștință de cauză. De aceea cere să se ia măsuri
pentru ca Antonescu să fie pedepsit și să fie înștiințat că nu are voie să nu asculte ordinele
primite de la superiori.
Ministrul de Război, generalul Dumitru Madarescu, care fusese de față când Regele
Ferdinand îl decorase personal pe Antonescu, oferindu -i propria medalie a Ordinului “Mihai
Viteazul”, a răspuns în mai puțin de o săptămână, dar într -un mod cu totul uimitor pentru
Cihoski. Madarescu i -a respins c ererea și chiar l -a apărat pe Antonescu în deciziile sale.
Madarescu considera chiar ca pentru afirmațiile nefondate ale lui Cihoski și chiar jignitoare pe
alocuri, acesta trebuia mustrat, nu Antonescu însă dorind să evite o nouă luptă între cei doi, îi
convoacă la el în birou și le cere încetarea conflictelor.
Această “pace” nu a durat decât câteva săptămâni, când Antonescu a auzit că Cihoski
împrăștie zvonuri rele la adresa lui și a lui Prezan, în care spunea că cei doi ar fi lipsiți complet
de talent militar și că în timpul primului război mondial iar apoi în războiul împotriva ungurilor
aceștia nu au avut nici un fel de succes, atribuindu -și sieși, lui Averescu și prietenilor lor toate
meritele pentru care erau în mod normal felicitați Prezan și Antonescu. Aceste zvonuri vor
ajunge și la urechile lui Prezan care deși în acel moment era lăsat la vatră, a avut grijă sa
sublinieze și să apere activitatea și meritele lui Antonescu, în același timp criticându -l pe Cihoski
pentru meritele “furate” .
Antonescu va continua să își facă treaba c ât mai bine față de țară și armată, fiind în
continuare un spin pentru acei ofițeri care voiau să -și facă rost de merite și bani nemeritati. În
45
iulie 1927 Antonescu a fost numit comandant al Colegiului de Război, pe care l -a condus până în
aprilie 1929, ti mp în care a deținut și funcția de secretar general al Ministerului de Război, de la
începutul lui octombrie până la mijlocul lui noiembrie 1928. Era subordonat direct generalului
Cihoski care imprune cu generalul Paul Angelescu, membru al Casei Regale Mil itare îl hărțuiau
și îl provocau mereu pe Antonescu, de această data într-un mod în care să nu -i permită acestuia
să poat a riposta. După o vreme, văzând ca nu are nici un efect îl transferă la Bălți în Basarabia.
Adevăratul caracter a lui Cihoski a fost ar ătat în cadrul scandalului “Skoda”, când a știut că era
unul din vinovații principali.
Scandalul a început în ziua de 10 martie 1993, când o echipă de anchetatori ai Biroului
Procurorului Militar a vizitat reprezentanța bucureșteană a firme i cehoslovace de armament
“Skoda”, pentru a verifica niște presupuse nereguli financiare, în schimb au găsit în dosarele
reprezentantului firmei “Skoda” pe nume Bruno Seletzki un număr mare de documenete militare
românești clasificate drept secrete, coresp ondență militară, cifruri cu caracter confidențial. Din ce
a fost găsit acolo s -ar fi părut că Seletzki cunoștea situația materială armatei românești mai bine
că oricare alt militar adevărat din țară. Reacția înalților oficiali a fost cel puțin ciudată deo arece,
în loc de a porni o anchetă în toată regula pentru ceva ce viza însăși siguranța țării, ministrul
Justiției, Mihai Popovici și ministrul de Război, Nicolae Uică au cerut anchetatorilor să oprească
cercetările, din ordinul primului ministru Vaida Voi evod, deși nici unul din aceștia nu aveau
autoritatea sau voie în vreun fel să ceară așa ceva. După trecerea peste șocul de a fi puși să
oprească cercetările într -un dosar de corupție la nivel înalt, asta în cel mai bun caz, în cel mai rău
fiind un atentat al securității naționale, anchetatorii au făcut o listă cu dosarele găsite, au luat
câteva probe și restul actelor au fost sigilate. Seletzki după ce a fost eliberat a distrus o pare parte
din documentele de pe listele anchetatorilor.
Scand alul avea în prim plan niște contracte aberante făcute cu compania cehoslovacă,
cereri de armament și material militar la preț mult mai mare decât ce era pe piață (cu 28% mai
mare decât s -ar fi cerut în mod normal), și materialul din care era făcut era ext rem de prost . De
asemenea contractul a fost făcut în secret, de mai mulți miniștrii de Război (în mod succesiv) cu
ajutorul unor oameni apropiați de Carol, fără a mai fi verificat de directorul pentru armată,
directoratul tehnic sau comisia pentru material ul de război, așa cum era prevăzut în legea
românească, de asemenea nu erau menționate a unor posibile schimbări de preț sau a unor costuri
suplimentare. Scandalul a devenit și mai mare atunci când unul din ofițerii implicați în încheierea
46
contractului, ge neralul de corp de armată, Dumitru Sică Popescu, care avusese funcția de secretar
general în cadrul Ministerului Apărării Naționale s -a sinucis în timpul cercetărilor. În acea vreme
Dumitru Sică Popescu avea ca șef direct pe generalul Cihoski, atunci minis trul Apărării.
Cihoski ar fi semnat contractul fără a -l citi și într -o încercare jalnică de a se apăra,
spunea că nu a găsit dezavantaje pentru români și a știut exact ce prevedea contractul, chiar dacă
dovezile găsite chiar în biroul lui î l contraziceau. Cu toate acestea Cihoski nu a fost dat în
judecată sau urmărit penal. Se va observa că firul corupției va ajunge chiar până la Carol, care
din 1930, când a revenit în țară și -a luat puterea de a decide cine este ministru de Război, și
aproa pe oricine ajunsese în această funcție era un prieten bun al lui. Chiar ministrul de Război
din 1931 -1932, generalul Constantin Ștefănescu Amza, a fost incriminat în acest scandal prin
niște scrisori redactate de Dumitru Sică Popescu înainte de a se sinuci de, acolo se mai menționa
că el se bucură de aprecierile regelui. Alt lucru care a fost extrem de vizibil în acest scandal a
fost și încercarea multor oficiali care erau apropiați lui Carol să pună toată vina pe Iuliu Maniu,
cel mai mare critic a regelui C arol și liderul partidului național țărănesc, într -o încercare de a -i
pată reputația. Chiar Seletzki într -o declarație scrisă susține că l -a avut drept complice pe Iuliu
Maniu, dar imediat se află că procurorul care l -a audiat pe Seletzki a scris acel deta liu cu mâna
lui, fără a fi însă adevărat. În final doar Seletzki a fost declarat vinovat și închis. Toate părerile
rele ale lui Antonescu față de Cihoski au fost confirmate prin implicarea lui în acest scandal,
chiar dacă a scăpat fără a fi pedepsit.
Antonescu în vremea cercetărilor a fost întrebat chiar de Carol care este părerea lui în ce
se întâmplă, acesta spunând că era împotriva contractului în totalitate chiar nedorind să se fi
încheiat pentru început. A spus că această comandă, pe lâng ă faptul că era scumpă și
echipamentul era într -adevăr de slabă calitate, nu rezolva problemele armatei în ceea ce privea
nevoie de echipament nou și orice astfel de contract încheiat cu o firmă străină sunt bani
aruncați. El dorea ca tot echipamentul mili tar necesar armatei să fie făcut în țară, și toate nevoile
armatei să fie treptat asigurate prin producția internă iar echipamentul existent să fie reparat, apoi
modernizat și completat în timp cu ce este produs în țara, văzând un astfel de proces, deși un pic
mai lung unul mult mai eficient din punct de vedere economic și mai benefic pentru țară.
47
Capitolul V I – Antonescu și munca sa de reformare a armatei
La sfârșitul anului 1933 Carol îl pune pe Antonescu în funcția de șef al Marelui Stat
Major cu scopul declarat de a reforma armata, în acel moment într -o stare deplorabilă. Această
numire a fost salutată cu entuziasm de armata în sine însă mu lți ofițeri mai vechi s -au declarat
nemulțumiți de faptul că a ajuns Antonescu într -o astfel de poziție, el fiind considerat prea tânăr
și mic în grad (general de brigadă la 52 de ani). Pentru a se face o idee în ce stare era armata
română, ne putem uita l a ce echipament avea în momentul venirii lui Antonescu. Trupele aeriene
erau formate doar din 35 de aparate de vânătoare, 42 de bombardiere, 9 avioane de recunoaștere,
10 avioane de observație și 16 hidroavioane, care în urma verificărilor lui Antonescu nu puteau fi
folosite imediat în caz de nevoie urgență, acestor avioane lipsindu -le armament, muniție și
echipament de bord, deci din aer ar fi pradă sigură. Iar din cele 72 de tunuri antiaeriene
disponibile, 48 erau inutilizabile fără reparații majore, iar muniția era de doar 9000 de proiectile.
Reforma militară a fost o sarcină extrem de grea pentru Antonescu din cauza structurilor
organizatorice extrem de complicate, a legislației contradictorii și personalului prea numeros.
Prima măsură în c eea ce privește aspectul organizatoric al reformei plănuite era formată din două
etape: prima era de a stabili care era situația reală a armatei, nu cea declarată sau din documente,
în ceea ce privește organizarea, echiparea, muniția, proviziile și persona lul și în ce condiții se
aflau și a două era studiul pentru a căuta care sunt alternativele. După aceasta dorește să studieze
legislația în vigore și să vadă care îi sunt posibilitățile de îmbunătățire, pentru asta o să vadă care
sunt tacticile folosite î n strain atate și ce poate fi folosit de el.
În vremea în care a lucrat la Marele stat major a încercat să stea departe de intrigile
vieții politice încercând să se ocupe doar de problemele armatei. În scurta perioadă de un an a
reușit:
1. Să reorganizeze Marele Stat Major;
2. Să întocmească noi directive pentru instrucția în armată;
3. Să stabilească un plan de ansamblu pentru dotarea și reorganizarea armatei pentru a forma un
tot unitar, stabilind în amănunt organizarea armelor și a Marilor Unități, întocmind un plan de
înzestrare a armatei, eșalonat pe o durată de 10 ani;
48
4. A studiat o nouă organizare a Diviziei de infanterie și a Corpului de armată în scopul de a
mări capacitatea de fond și de manevră;
5. A studiat modificarea împărțirii Marilor Unități în vederea nevoilor de acoperire și apărare a
frontierelor;
6. A întocmit planuri de dezvoltare a rețelei de cale ferată și drumuri, plan realizat doar parțial,
fiind îndeplinite: sporirea capacității tuturor liniilor din poart a Someșului, dublarea liniilor Teiuș –
Apahida, construcția liniei Iva Mică -Vatra Dornei, alungirea tutror liniilor de garaj la 800 de
metri în toate stațiile, crearea unei rezerve de combustibil lichid și solid în caz de mobilizare
corespunzător numărului d e locomotive, creșterea numărului de rampe mobile de îmbarcare și
debarcare, amenajarea a 6 trenuri sanitare și 6 trenuri -baie permanente; A asigurat apararea
pasiva a CFR prin instructia personalului, stocarea materialului necesar, pregatirea a 10 vagoane
macara si constructia a 200 de metri de pod demontabil ;
7. O nouă încercare de a modifica doctrina militară studiind ideile privind exercitarea
Comandamentului, forțarea și apărarea cursurilor de apă și acțiunea pe Fronturile Mari;
S-au întocmit directiv ele generale pentru instrucția în armată pentru anii1934 -1935 în care s -au
evidențiat și s -au pus baze temeinice pentru: principiile referitoare la scopul și condițiile generale
ale instrucției, îndrumarea practică în instrucția ofițerilor, subofițerilor ș i ale celor acti vi sau în
rezervă, îndepărtarea schematismului în metodele de predare ale instrucției și de conducere a
unităților, simplificarea normelor de întocmire a documentelor pentru organizarea și executarea
aplicațiilor pe hartă și pe teren, la in strucția ofițerilor pe garnizoane, comandamente și corpurile
de trupă;
8. S-a făcut o nouă repartizare a personalului CFR minoritar astfel ca să se realizeze siguranța
transporturilor militare, repartizarea a început în 1934 și s -a tarminat abia în 1938;
9. A întocmit un plan pentru dezvoltarea rețelei de drumuri, ceea ce a presupus: întocmirea unei
liste a drumurilor cu date statistice privind drumurile, podurile, trecerile, carierele și obligațiunile
de ordin militar și întocmirea unei hărți cu scar a 1/200.000 cu drumurile naționale, județene,
comunale și podurile mai lungi de 4 metri;
10. A românizat personalul care încadrează serviciile județene de drumuri;
11. A întocmit un plan de dezvoltare a comunicațiilor țării;
12. A reorganizat serviciul de transporturi în armată;
49
13. A organizat mobilizarea serviciilor civile care se ocupă cu drumurile, transporturile pe
drumuri și cu circulația pe timp de război.
În decembrie 1933 și prima parte a anului 1934 are ca obiectiv verificarea depozitelor de
muniție și material și constată că există o cantitate însemnată de praf de pușcă nefolosită și
aproape de a -și pierde perioada de utilizare. De asemenea a fost informat și că în depozite se află
și muniție din mai multe surse și din perioade diferite care, în urma verificărilor pot duce la
accidente: nedeclansarea procesului de aprindere a prafului când se va trage sau chiar explozie
spontană. Stabilind c ă în condițiile în care este nevoie de o cantitate mare de muniție în țară, cere
ca acest praf să fie folosit cât mai repede pentu a fi fabricată muniție, acest lucru era din cauza ca
praful nu mai avea perioadă de viață mare, trebuind să fie folosit rapid și ca muniția creată, în
cadrul uzinelor și fabricilor din țară vor fi și foarte ieftine. De asemenea muniția existența trebuia
verificată pentru a se vedea care poate fi folosită în condiții bune și care avea potențialul de a nu
mai putea fi utilizată.
Cu aceste constatări trimite un raport ministrului Apărării de la acea dată, generalul
Uică, acesta trimite raportul lui Angelescu, care avea rolul de a se asigura că cele cerute de
Antonescu trebuiau duse la bun sfârșit după cum spuse acesta, el fiind ministru al Armamentului.
Angelescu în schimb trimite raport înapoi că se declară jignit de raport deoarece sună ca un ordin
și că Antonescu, prin planificarea producției și verificării munițiilor, și -a depășit atribuțiile, iar el
consideră că ac tivitatea sa în ceea ce privește calitatea muniției este făcută cu destul simț de
răspundere iar cererile lui Antonescu sunt banale si generale, astfel cererea făcută este absolut
inutilă. Antonescu răspunde că datorită permisunilor de la Carol a face tot ce consideră necesar
și tot ce îi stă în putință pentru a readuce armata la standarde exemplare poate să facă veridicari
și examinări oriunde crede de cuviință și tot datorită lui Carol, Angelescu are obligația de a
asculta cererile făcute în raportul anterior, orice nemulțumire avută să o trimită lui Carol. În
aceste condiții acesta s -a conformat. În același timp i -a trimis o listă cu legile în vigoare care
arătau ca și fără consimțământul lui Carol, în calitate de șef al Statului Major, acesta putea să
facă verificările și să ceară rezolvarea problemelor descoperite.
De asemenea o altă parte importantă a reformei era decizia strategiei de apărare , văzând
care sunt amenințările imediate ale țării. În acel moment cei mai mari candidați era u Ungaria și
Uniunea Sovietică, însă Antonescu era la curent cu ce se întâmplă în Germania și știa de
creșterea extremismului de dreapta, reprezentat de nazism sub conducerea lui Hitler. Aceste
50
schimbări nu îi dădeau lui Antonescu motive prea multe de îng rijorare dar după începerea
politicii revizioniste dusă de Hitler, împreună cu cea de reînarmare, l -au făcut să se concentreze
pe diplomație. Caută crearea unei situații diplomatice cât mai bune între România și Uniunea
Sovietică, măcar destul încât să nu fie ținta unor eventuale conflicte și caută întărirea relațiilor cu
aliații existenți. Convoacă la București o întâlnire a reprezentanților Micii Înțelegeri și al Franței
(renumitul general Victor Petin) unde a fost pusă problem a unui eventual conflict cu Germania,
care era o amenințare și pentru Cehoslovacia datorită dorinței de expansiune în acea direcție și
dacă s -ar fi început un astfel de război Ungaria și Bulgaria ar fi reacționat la rândul lor, atacând
impr euna cu germanii în scopul extinderii terito riale. Mica Înțelegere nu ar fi putut să lupte
împotriva celor două țări și a germanilor în același timp, lăsând Franța singură în această situație.
Antonescu spune ca poate crește dimensiunea armatei având la dispoziție resursele umane dar
are nevoie de e chipament și material din partea Franței. Petin a fost de acord cu condiția aplicării
unor reforme pentru a crește eficiența armatei românești, reforme pe care Antonescu le avea deja
planificate.
Pentru început mută amenințarea principală de la est la vest, către Germania și Ungaria,
acordă tot sprijinul pe care îl poate da ministrului de Externe Nicolae Titulescu pentru aranjarea
relațiilor diplomatice cu Uniunea Sovietică și recunoașterea granițelor. În același timp mută toate
efectivele pus e de la graniță cu U.R.S.S. în vest la granița cu Ungaria. Ordonă Biroului Operații
să pregătească planuri pentru camuflare, apărare antiaeriană și operațiunile proiectate. În același
timp ordonă Biroului de Comunicații și Transport să aibă pregătite plan uri pentru distrugerea
sistematică a tuturor căilor de comunicații care duceau de la graniță cu Ungaria la Cluj și Mureș
iar de acolo spre Deva. Depozitele militare din zonele unde urmau să aibă loc aceste operațiuni
trebuiau umplute cu armament, muniție și provizii în cel mai scurt timp de la declanșarea
ostilităților. În decembrie 1934 este convocată o a doua conferință a Micii Înțelegeri și a Franței
la Praga pentru a se mai discuta noi planuri. Întors de la conferința Antonescu crește serviciul
milita r de la 14 la 24 de luni și face noi comenzi de avioane, mitraliere și tunuri, de data asta
toate comenzile sunt făcute fabricilor din țară. La două săptămâni după această conferință
Antonescu sub un motiv inventat a fost obligat să -și dea demisia din post ul de șef al Marelui Stat
Major.
Însă activitatea lui de reformare a armatei nu a însemnat doar implicare în diplomația
internațională în numele României și activitate militară, a însemnat și o serie de conflicte în
51
interiorul țării cu anumit e persoane care lucrau pe lângă el și care furau bani care în mod normal
trebuiau să fie puși la dispoziție lui Antonescu, incetinindui și mai tare încercările de reformă.
Toate aceste persoane erau în mod “spectaculos” apropiate lui Carol.
Totul a început în mai 1934 când o serie de numiri și creșteri în grad din cadrul armatei
au fost făcute direct de Carol, fără a ține cont de listele oficiale ale avansărilor, creșteri care au
fost validate și de ministrul de Război (generalul Uică). Acest eveniment a declanșat un nou
scandal care a avut ca efect demisionarea generalului Uică de la minister. În locul lui Uică, Carol
îl dorea pe Paul Angelescu, de asemenea apropiat al lui, Antonescu contesta numirea și amenință
cu demisia din Statul Major deo arece presimțea că nu va putea continua reformele plănuite dacă
ajungea Angelescu ministru de Război. Angelescu în 1930 a fost locțiitor al lui Cihoski când
ultimul a fost ministru de Război și de asemenea îl antipatiza pe Antonescu. Unul din motivele
avute pentru această dușmănie era că Angelescu a făcut parte din scandalul “Skoda” și a fost
unul din cei care au aprobat contracte pentru cumpărarea de arme de calitate inferioară, contracte
care erau verificate de Antonescu. Deși acesta împreună cu Carol au garantat că vor sprijini
continuarea reformelor, după investirea sa pe 27 iunie 1934 va porni o campanie de hârțuire
împotriva lui Antonescu și a apropiaților săi.
În următoarele luni Antonescu va avea parte de piedici repetate din partea l ui Angelescu,
dar unul din cele mai rele va fi cel din noiembrie 1934 când cere un raport al activității al lui
Antonecu din ultimele luni, lucru rău deoarece Antonescu făcea rapoarte periodice către
ministerul Apărării cu actualizările planului de reforma re și operațiunile ce trebuiau începute.
Prin această cerere Angelescu a arătat că a ignorat toate rapoartele trimise precum și faptul că
toate ordinele de îndeplinire a cererilor au rămas neauzite, ultimele luni de muncă fiind astfel
aproape inutile (5 lu ni de întârzieri din partea ministrului Apărării). Acest șoc aproape că îl face
pe Antonescu să demisioneze.
O nouă provocare în munca sa va fi reprezentată de Mihai Moruzov, șeful serviciilor
secrete, organizație al cărei șef era ales direct de către Carol, înțelegându -se astfel de la sine
faptul că era prieten apropiat a lui Carol. Pe lângă o istorie necinstită, trafic cu valută în
Basarabia și demiteri repetate. Statul Major avea datoria de a ajuta Serviciile secrete în
administrație dar nu putea să -i verifice activitatea. Antonescu mereu a fost bănuitor la activitatea
lui și a încercat mereu să vadă ce se petrece în interior, bănuind activități criminale. Moruzov l -a
considerat pe Antonescu un inamic personal, considerându -l o amenințare pe ntru activitățile sale.
52
La un moment dat când a aflat ca se făceau cercetări cu privire la toate fondurile, personalul și
materielele primite de Statul Major și de către Serviciile Secrete. Acesta va cere lui Carol să
separe complet Serviciile de Statul Ma jor, acestea fiind mutate la Ministerul Apărării, crezând că
va scăpa de verificările lui Antonescu, lucru care nu s -a întâmplat. Antonescu află că de la
mijlocul anului 1933 până la acel moment Statul Major avea de la stat un fond de 450.000 de lei
lunar pentru activități de informare, bani de care nu auzise până în acel moment.
După verificări interne a descoperit că șeful secției a II -a a Statului Major, Locotenent
Colonelul Petrescu Gheorghe, a avut în ultimul an un fond lunar de câte 40 0.000 de lei. Acești
bani nu aveau nici o sursă declarată sau o utilizare raportată. De asemenea a mai aflat că acest
ofițer este fînul lui Moruzov. Petrescu se va apăra în mod jalnic prin două rapoarte ce se vor
dovedi contradictorii. Până la sfârșitul a nchetei se va descoperi că și Moruzov sustrăgea câte
100-150 de mii de lei lunar de la Statul Major încă de când acesta a început sa primească acești
bani, pe lângă asta nu au existat nici un fel de documente pentru întreaga perioadă a acestor
fonduri în c are să se vadă unde și cum au fost folosiți acești bani, în afară de ultimele 3 luni ale
anului 1934 în care se vedea ca rapoartele aveau nepotriviri. Petrescu a fost pedepsit cu doar 30
de zile de arest pentru neglijență în munc ă și folosirea fondurilor s tatului în mod iresponsabil.
Antonescu are parte pe 7 decembrie de ultima lui dezamăgire în munca de reformare a armatei,
în urma unei comenzi de armament din afara țării, de la compania de armament Zbrojowka,
armata trebuia să primească 3500 de puști mitraliere iar în 2 luni trebuiau să fie livrate restul
până la 9000. În urma unor verificări Antonescu a trebuit să raporteze lui Angelescu că restul
mitralierelor vor ajunge mult mai târziu și în cantitate mai mică, deoarece a fost anunțat de
președintele comisiei de recepție, colonelul Dobre (el avea datoria de a asigura calitatea și
respectarea programului comenzii), că restul de mitraliere au fost făcute dintr -un material
inferior comparabil cu cele anterioare iar pachetul de gloanțe comandate de la aceeași companie
avea pete pe alamă, semn că metalul era de asemenea de calitate inferioară. Directorul tehnic al
uzinelor a spus că cererile cu privire la calitatea armelor sunt mult prea mari, chiar dacă le -a
făcut conform cererilor pe primele, ia r diferența de calitate nu va fi notabilă. La toate acestea
Angelescu spune că nu ar trebui să -l intereseze pe Antonescu din ce material sunt făcute armele,
că o companie așa mare nu poate schimba materilalul așa ușor, garantează că are încredere în
calita tea lor, că nu știe ce spune și că nu este problema lui asta. În fața unei astfel de vădit e lipsă
53
de respect și de planuri ascunse, Antonescu își va prezenta demisia lui Angelescu, cerând să fie
un simplu membru al armatei.
În aceasta a spus că a obosit să se lupte pentru binele țării când toți cei din jur sunt
împotriva lui, că prezicerile pe care le -a făcut de -a lungul timpului despre oameni s -au adeverit,
inclusiv despre Angelescu, cum că va avea probleme cu el dacă va ajunge ministru al Ap ărării,
sau că în ciuda tuturor promisiunilor lui Carol de a -l susține în munca lui, acestea au rămas
deșarte, sau după ce a mai aflat, acesta chiar a lucrat împotriva lui. Mai adaugă și lipsa de respect
de-a lungul timpului arătată fățiș de oficiali, mai ales de la aceia care știa că au afaceri necurate
și erau urmăriți de cercetările lui. De faptul că a fost amânat ani de zile în înaintările în grad.
Demisia a fost acceptată însă Carol a căutat ca această noutate să nu fie aflată de media
și de popor si mai ales a cerut să fie cenzurată împrejurarea în care acesta a plecat. Vestea
plecării lui Antonescu a fost până la urmă auzită și a provocat un șoc atât pentru țară cât și pentru
scena internațională, pentru prietenii străini ai lui Antonecu . În țară guvernul Tătărăscu este
considerat vinovat de plecarea lui Antoescu, care este susținut și apărat de Nicolae Iorga, Iuliu
Maniu, Ion Mihalache, Ion Brătianu, printre mulți alții. În afara toți cei ce îl cunoșteau pe
Antonescu au spus că motivul p lecării era unul grav și cei care au încheiat alianțe sau tratate de
cooperare cu România, la care a participat și Antonescu (membrii Micii Înțelegeri și Franța) au
declarat că au fost de acord având toată baza în el, deoarece deși armata română era într -o stare
cu totul deplorabilă, el era un ofițer cum își doreau multe armate.
Toate conflictele interne pe acest subiect s -au liniștit destul de rapid pentru că i s-a spus
lui Carol care a și crezut, că Antonescu împreună cu armata și susținăto rii lui politici complotesc
împotriva sa. Antonescu este acuzat de anticarlism. Acuzație ce nu o să fie verificată dar care nu
o să ducă vreodată la arestarea sa sau vreun fel de pedeapsă.
Demn de a fi menționat este faptul că a fost interesa t de situația închisorilor și a
condițiilor celor încarcerați. Pe 26 noiembrie 1938, Antonescu trimite Ministerului Apărării
Naționale un protest privitor la condițiile mizerabile din închisori. Spune ca exemplu despre
închisoarea Penitenciarul Principal C hișinău unde au fost închiși mulți tineri sub acuzația de
susținere a Mișcării Legionare și anticarlism. Spune că cei închiși acolo trebuie să doarmă pe jos,
neexistând paturi, sunt ținuți într -un regim de subalimentare și anemiere. Nu au voie să aibă nici
măcar o carte și au parte de aer curat doar o oră pe zi (să stea afară), în rest sunt obligați să stea
în celule. Folosește ca exemplu întreținerea necesară a unui câine de jandarmerie, care era de 8
54
lei pe zi, în timp ce pentru un deținut se cheltuie doa r 4,8 lei pe zi. Avertizează că în cazul în care
se va continua cu un astfel de tratament, deținuții care au ajuns închiși aproape degeaba se pot
îmbolnăvi de tuberculoză.
După ce a fost arestat și reținut la Bistrița, Carol a căutat să țină și acest lucru secret
datorită faptului că avea mulți susținători din armată și tineret, printre legionari, era respectat de
germani cât și elementele pro -germane care vedea u în el un militar adevărat, cinstit și patriot.
Acesta se temea că Antonescu să nu cumva să fie luat de acolo în secret de opozanții lui sau
chiar cu forța, având în vedere ce oameni care puteau recurge la violență îl susțineau.
55
Concluzii
Sunt oameni care sunt născuți să comande și să fie șefi, e o artă care nu se învață. Prefera
caracterul peste inteligență, nu înseamnă că disprețuia inteligența dar prefera un prost cinstit și
curajos decât un geniu laș și parșiv. Un ofițer minor care în timpul Primului Război Mondial
devine sufletul Marelui Cartier General. Vorbea cu fermitate dar fără mâni e, cu autoritate fără să
izbucnească, încât rămâneai uimit să descoperi că liniștitul om avea sufletul unui războinic cu
autori tatea morală a unui adevărat șef.
Un om simplu de la țară, a reușit prin munca proprie sa se ridice în grad, în mod
constant, ajungând să fie invidiat de atât de multă lume încât să fie considerat o amenințare de
mulți care l -au tratat cu di spreț și batjocură. Orice i -ar reproșa lumea, nu poate spune că a fost
corupt, și de -a lungul carierei sale a avut ocazii să ia ce nu era al lui, să se uite în altă parte când
se făcea o nedreptate sau chiar să acționeze împotriva principiilor sale pentru diferite foloase.
Prin munca și tăria sa de caracter a ajuns în posturi înalte unde a continuat să -și facă datoria față
de țară cum se putea mai bine. Uitându -ne în trecut poate că este ușor să găsim îmbunătățiri sau
să găsim greșeli în deciziile sale, ace lași lucru se aplică și pentru noi și deciziile noastre, când
stăm să ne gândim și avem luxul timpului poate că am acționa altfel, însă atunci când ai de luat
decizii majore și timpul este împotriva ta nu se putea face o treabă mai bună decât ce s -a făcut
deja. Nu a fost un sfânt dar a fost mai bun decât mulți de la vremea sa, respectă oamenii drepți și
îi detestă pe cei care acționau , din lăcomie, împotriva țării.
Într-un fel munca sa în perioada de după război în care a căutat sa aducă cât mai multă
bogăție țării și să elimine din corupți a fost o luptă cu morile de vânt, lenea și corupția existând în
fiecare colț al conducerii țării. El era în minoritate absolută, nepotismul era la ordinea zilei, la fel
și datul de cadouri pentru favoruri sau doar ca să -și facă unii oameni treaba. Era un exemplu de
virtute unde nu prea mai exista, fiind mai mult excepția de la regulă.
S-a spus că un astfel de militar, un astfel de om ar fi fost dorit de orice armată și orice
țară, fiind un ex emplu pentru toți, însă a avut șansa de a fi român și de a lupta pentru onoarea și
bogăția României, fără să se gândească la propria persoană. Toată avuția pe care o avea putea să
fie de 100 de ori mai mare dacă s -ar fi comportat că ceilalți de lângă el. A fost unul din puținii
56
oameni care să aibă curajul să ia atitudine față de cei care il considerau mic si nedemn, fiind mai
puternici și mai influenți față de el (Carol al ÎI -lea), a avut grijă să facă diferență între oamenii
buni și oamenii talentați (Corn eliu Zelea Codreanu) și a fost mereu dornic chiar să renunțe la
locul lui de muncă sau funcția pentru a nu -și călca pe principii (gata să -și dea demisia dacă era
obligat să facă ceva ce contravenea bunelor moravuri). Iubea pe rege dar nu -l suporta pe Carol
al-II lea, iubea România dar nu suporta mulți români, el respecta funcția și haina, nu pe cel ce o
purta, dacă acesta nu merită, făcea distincție clară în tot.
Nu a fost perfect, nici pe departe, dar era foarte diferit de cei din vremea lui, un fel de
antiteză, era opus majorității oamenilor. Asta îl făcea mai bun? Îl făcea mai rău? Fiecare își poate
spune opinia, atâta timp cât are și argumente. Ținea la țară, la credință și onoare, chiar ținea și
pentru el nu erau doar vorbe. Nu a stat unde nu credea că aceste valori nu erau respectate
indiferent de cât de confortabil ar fi fost pentru el. A preferat să aleagă calea cea grea dacă
însemna că era superior moral. A fost lăudat în mod repetat de străinii care au lucrat cu el deci nu
se poate spu ne că toți se înșelau în descrierea lui în mod pozitiv. A avut o îndelungată activitate
militară, aproape toată viața lui, în acest timp au avut loc și greșeli dar au fost nesemnificative în
comparație cu binele făcut, mă refer desigur la ce a făcut până î n 1940, de atunci mai departe nu
am puterea să spun ceva.
Antonescu a fost iubit de către soldații care au luptat sub comanda lui și de către elevii
care au studiat avându -l pe el director. Și -a dat tot interesul și și -a dedicat munca pentru a face
din tinerii români soldați bine pregătiți și bine echipați, cu echipament modern.
Consider că Ion Antonescu o să fie cercetat multă vreme fiind un personaj important la
acea vreme, având o influență mare pe plan internațional, de asemenea este și un personaj
controversat care din nenumărate motive nu va fi considerat unive rsal bun sau rău. A fost un om
dur care în momente de maximă greutate pentru țară a trebuit să ia niște decizii extrem de dure.
S-a luptat cu un sistem birocratic greoi și ineficient pentru oamenii de lângă el.
Este un personaj istoric demn de menționat acum și cât o să mai fie istoria înregistrată,
bun sau rău sau cum vreți să spuneți a avut o contribuție majoră în România. A participat în
numele României în 4 războaie și de asemenea a luptat pentru innabusirea revoltei țărănești din
1907.
Din toate cele expuse aici fiecare poate să tragă ce concluzie dorește, am toată speranța
că am fost pe cât de obiectiv am putut însă știu că nu pot fi în totalitate, doar un calculator poate
57
atinge performanța de a fi complet logic și fără em oție, fără să aleagă o parte. Chiar și în prezent
Ion Antonescu este un personaj greu de înțeles și un subiect delicat care se află la granița de a fi
tabu, nu pentru ce a făcut în perioadă expusă în această lucrare, dar pentru ce va face (sau ce se
spune că va face) mai târziu.
Informațiile prezentate poate că nu sunt complete sau perfecte, mai ales că în trecut mulți
analiști ai activității lui Ion Antonescu au expus informații ușor diferite, cu privire la anumite
date, evenimente sau fapte. Însă toți analiștii, toți cei care au scris despre Antonescu în această
perioadă a istoriei țării au fost unanim de acord cu faptul că a fost dedicat și a încercat să facă cât
mai mult bine, chiar dacă a avut pe mulți care să se împotrivească. Se poate sp une clar că a făcut
greșeli, uneori poate exces de zel, poate că a luat o decizie pripită sau că avea idei preconcepute
ciudate, însă toți cei dintre noi suntem vinovați de astfel de defecte.
Nu știu care o să fie părerea în viitor despre el, care va fi punctul de vedere oficial și
care va fi opinia oamenilor pentru că și în prezent sunt diferite, oficial el este un criminal de
război iar pentru mulți oameni un erou. Este într -un fel plăcut să fii și după 75 de ani de la
moartea ta încă atât d e discutat și oamenii să fie interesați de ce ai făcut în timpul vieții. Nu este
chiar important dacă se spune că ai fost bun sau rău, astfel de opinii sunt despre orice om și nici
un om nu a fost vreodată acceptat de toți ca fiind bun sau rău. A muncit în treagă lui viață și a
ajuns cât se poate de mult de nemurire pentru că și acum încă este menționat și studiat iar
acțiunile lui încă au ecou în România și Europa, și poate chiar mai departe. A rămâne
controversat este probabil cel mai frumos lucru pentru u n personaj istoric, pentru că îi face pe
oameni să discute despre tine, pro sau contra ta, nu contează, așa se va păstra interesul, faptul că
unii te adoră și alții te condamnă.
De la un copil de la țară, fiu de militar, a ajuns să își lase amprenta în istoria multor țări
și să fie pe cât de nemuritor se poate, alături de marii domnitori, inventatori care au revoluționat
știința și descoperitori care au schimbat lumea așa cum era până în acel moment văzută.
58
Bibliografie
1.Agapie, Mircea si Rotaru, Jipa , (1993), Ion Antonescu – Cariera Militara (Scrisori Inedite) ,
Editura Academiei de Inalte Studii Militare, Bucuresti.
2.Antonescu, Ion , (1990), Romanii, originea, trecutul, sacrificiile si drepturile lor , Editura Clio,
Bucuresti.
3.Antonescu, Ion , (1991), Cititi, judecati, cutremurati -va, Editura Tinerama, Bucuresti.
4.Beldiman, Dana , (2002), Armata si miscarea Legionara 1927 – 1947 , Institutul National
Pentru Studiul Totalitarismului, Bucuresti.
5.Buzatu Gheorghe , (1990), Istorie Interzisa , Editura Curierul Doljean, Craiova.
6. Editura Rom -Edition, Ion Antonescu si Garda de fier (1991), Editura Rom -Edition, Targu
Mures.
7.Magherescu George , (1991), Adevarul des pre maresalul Antonescu – Volumul I, Editura
Paunescu.
8. Magherescu George , (1991 ), Adevarul despre maresalul Antonescu – Volumul III, Editura
Paunescu.
9.Ratiu, Iuliu (1996), Viața și moartea lui Ion Antonescu: Almanah istoric (50 ani de la moartea
Mareș alului) , Editura Tess Express.
10.Solomovici, Tesu, (2014), Maresalul Ion Antonescu: Almanah Istoric – 2014 , Editura Tesu,
Bucuresti.
11. Solomovici, Tesu, (2011), Maresalul Ion Antonescu : o biografie , Editura Tesu, Bucuresti.
12. Watts,L., Larry, Traducere de Pop, Liliana si Stanciu, Virgil, (1993), O Casandra a
Romaniei, Ion Antonescu si lupta pentru reforma 1918 -1941, Editura Fundatiei Culturale
Romane, Bucuresti.
13.Arhivele Nationale ale Romaniei, Serviciul Arhive Nationale Istorice Centrale, B iroul Arhive
Medievale, Fonduri Personale si Colectii, Inventar nr. 1216, Fond Antonescu Ion – fond personal,
Corespondenta oficiala a lui Ion Antonescu.
59
Cuprins
Introducere……………………………………………………………………. …………………………………………Pag. 2
Capitolul I – Primul R ăzboi Mondial …………………………………………………………….. ……………. Pag. 8
Capitolul II – Activitatea lui Antonescu in func ția de ata șat militar in Franța…………………..Pag. 18
Capitolul I II – Ion Antonescu si Mi șcarea Legionar ă………………….. ……………………………….Pag. 26
Capitolul I V – Relațiile lui Ion Antonescu cu Carol al II -lea………………. ………………………..Pag. 33
Capitolul V – Antonescu și Generalul Cihoski …………………………………… ………………………Pag. 41
Capitoul V I – Antonescu și munca sa de reformare a armatei …………………………………. …….Pag. 47
Concluzii…………………………………………………………………………………………………….. …………Pag. 55
Bibliografie………………………………………………………………………… ……………………………… ….Pag. 58
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Subsemnatul ______________________________________ , candidat la examenul de licență din cadrul Facultății de Istorie, specializarea… [610485] (ID: 610485)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.