Subsemnata, Crețu Ana Maria, declar prin prezenta că Lucrarea de [611049]

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” DIN CONSTANȚA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI
MASTER
TERAPII ȘI COMPENSARE A TULBURĂRILOR DE
COMUNICARE

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Calitatea vieții persoanelor cu dizabilități
motorii

Coordonator științific:

Conf. univ. dr. Rodica Enache

Masterand: [anonimizat]
2017

Declarație

Subsemnata, Crețu Ana – Maria, declar prin prezenta că Lucrarea de
desertație cu titlul “CALITATEA VIEȚII PERSOANELOR CU
DIZABILITĂȚI MOTORII” a fost elaborată de mine și nu a mai fost prezentată
niciodată la o instituție de învățământ superior din țară sau străinătate. De
asemenea, declar că toate sursele bibliografice utilizate, indiferent de natura
lor, sunt indicate în lucrare, cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului.

Constanța,
__.__.______

Absolvent: [anonimizat]

____________

CUPRINS

ARGUMENT
CAPITOLUL I : ASPECTE GENERALE PRIVIND PROBLEMATICA DIZABILITĂȚII ȘI A
PERSOANELOR CU NEVOI SPECIALE
1.1.
Contextul social, individul și dizabilitatea
1.2.
Relația – deficiență – incapacitate – handicap (dizabilitate) – persoane cu nevoi
speciale
1.3.
Modele în abordarea fenomenului dizabilității
1.4.
Perspectiva juridică asupra dizabilității
1.4.1.
Legislație internațională
1.4.2.
Legislație națională
CAPITOLUL II: INCURSIUNE Î
N UNIVERSUL PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI

MOTORII
2.1.
Dizabilitățile motorii. Privire de ansamblu
2.2. Persoanele cu dizabilități motorii. Tablou psihopedagogic
1
2.2.1. Dezvoltarea fizică
2
2.2.2. Dezvoltarea cognitivă
3
2.2.3. Limbajul
4
2.2.4. Personalitatea individului cu dizabilitate motorie
8
2.2.5. Relațiile sociale
2.3. Nevoile persoanei cu dizabilități motorii
2.4.Recuperarea
– Un pas important pentru persoanele cu dizabilități motorii
CAPITOLUL III: CALITATEA VIEȚII
PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI MOTORII
3.1. CALITATEA VIEȚII – definiții, considerații generale
3.2. Obiectiv și subiectiv cu privire la calitatea vieții
3.3. Dimensiuni / Domenii ale conceptului ,,calitatea vieții”

3.4. Calitatea vieții în contextul dizabilității
3.5. Calitatea vieții la persoanele cu dizabilități motorii
CAPITOLUL IV : CERCETARE EXPERIMENTALĂ
4.1. Designul cercetării
4.1.1. Obiectivele cercetării
4.1.2. Ipotezele cercetării
4.1.3. Variabilele cercetării
4.2. Design experimental
4.3. Metodologia cercetării
4.3.1. Lot de subiecți
4.3.2 Descrierea instrumentelor utilizate
4.3.3. Procedeu
4.4. Rezultatele obținute și intrepretarea lor
4.5. Interpretarea psihologică a rezultatelor
4.6. Concluzii, limite și premise viitoare ale cercetării
BIBLIOGRAFIE
ANEXE

ARGUMENT

De la începutul istoriei, oamenii au fost interesați de căutarea,
confortului fizic și psihic, precum și a binelui personal și social. Astfel, ei s-
au aflat în căutarea fericirii, a stării de bine și, mai nou a metodelor și
strategiilor de îmbunătățire a calității vieții.
La nivel internațional studiul calității vieții este de actualitate. În
România acest domeniu nu este foarte dezvoltat și nu există foarte multe
proiecte de cercetare cu referire la calitatea vieții, cu atât mai puțin la
calitatea vieții persoanelor cu dizabilități motorii.
Personal, confruntarea directă cu dizabilitatea
m-a determinat să-mi

îndrept atenția către acest subiect. Contactul direct și prelungit cu persoane cu

dizabilități motorii, atât pe plan social cât și profesional, mi-a permis să

efectuez observații care acum au devenit ipoteze ale cercetării de față.

Calitatea vieții este un concept și o preocupare de bază a tuturor
sistemelor de management ale societății moderne. Pentru îmbunătățirea
calității vieții, orice societate creează o infrastructură din ce în ce mai
complexă prin care se urmăresc toate laturile multidimensionale ale vieții.
Pentru persoanele cu dizabilități motorii îmbunătațirea calității vieții ar trebui
să înceapă cu realizarea accesibilizării mediului fizic și să continue cu
respectarea prevederilor legislative ceea ce ar contribui substanțial la
creșterea gradului de independență pentru cei în cauză precum și la menținerea
unui tonus psihic pentru desfășurarea unei game variate de activități.
Lucrarea pe care am elaborat-o este compusă din două părți: una teoretică

și una practică. Partea teoretică este structurată pe trei capitole.
În cadrul primului capitol se face o trecere în revistă a atitudinilor pe care
oamenii le-au manifestat de-a lungul timpului față de persoanele cu dizabilități,
apoi se aduc lămuriri cu privire la o serie de termeni cum ar fi: “boală
“deficiență
”,
“incapacitate
”,
“handicap
”, ,,dizabilitate”.
Sunt vizate și relațiile
care există între realitățile desemnate prin intermediul conceptelor anterior
precizate. Aceste clarificări ne permit să mergem mai departe și să ne focalizăm
atenția asupra unor modele utilizate în abordarea fenomenului dizabilității. Am
decis să prezentăm și aspecte legate de reglementările legislative care există cu
privire la persoanele cu nevoi speciale pentru a contura o imagine cât mai clară
și mai amplă asupra problematicii dizabilității.
Al doilea capitol cuprinde considerații cu privire la dizabilitățile motorii,
la tabloul psihopedagogic al persoanelor cu astfel de dizabilități, precum și
precizări cu privire la nevoile speciale pe care acestea le au. Capitolul se
încheie cu câteva date despre procesul de recuperare fizică și despre importanța
lui în economia dezvoltării generale a persoanei cu dizabilități motorii.
Al treilea capitol este cel dedicat calității vieții, aici se fac precizări
terminologice despre concept, despre ceea ce înseamnă subiectiv și obiectiv prin
raportare la acest termen, despre domeniile și dimensiunile calității vieții,
precum și despre calitatea vieții persoanelor cu dizabilității motorii.
Capitolul al patrulea conține cercetarea experimentală, mai precis:
obiectivele acesteia, ipotezele pe care le-am avansat, variabilele cu care am
lucrat, date despre lotul studiului, descrierea instrumentelor pe care le-am
aplicat, datele statistice obținute, interpretarea lor, limitele cercetării efectuate,
precum și premise viitoare ale acesteia și concluziile finale ale lucrării.

CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE PRIVIND PROBLEMATICA DIZABILITĂȚII ȘI
A
PERSOANELOR CU NEVOI SPECIALE

Viața și evoluția speciei umane se derulează deopotrivă în plan
individual și în plan social. Cele două planuri se întrepătrund și se
condiționează reciproc. O persoană încearcă să se dezvolte ca individ intr-un
mediu social cu reguli determinate, dar în continuă schimbare. La rândul lor,
regulile sociale se schimbă sub influența experiențelor individuale, atunci
când suma experiențelor necesare schimbării atinge un punct critic. Pe măsură
ce se acumulează cunoștințe la nivel individual, necesitățile cresc; când un
număr semnificativ de indivizi ajunge să aibă necesități sporite, presiunea lor
face ca regulile sociale să se schimbe, acordând astfel mai multe șanșe și
celorlalți indivizi care pot acumula mai multe informații, cunoștințe,
experiențe. Această spirală naturală dă ființă unei entități pe care o percepem,
de obicei, în mod impersonal: societatea.
1

.1.
CONTEXTUL SOCIAL, INDIVIDUL ȘI DIZABILITATEA

Dintotdeauna societatea a fost “deranjată” de către stigmatizanții săi,

aflându-se într-o continuă căutare a perfecțiunii și a absolutului, a frumuseții

fizice și intelectuale. Aceasta a respins, uneori violent, ceea ce ieșea din

limitele normalității recunoscute din punct de vedere social.
Întâlnim pretutindeni oameni cu dizabilități fizice. Perceperea lor
socială nu a fost întotdeauna constantă: ea variază in timp si spațiu, de la o
epocă
la alta, de la o societate la alta, având semnificații diferite, in funcție

de cultură si de valorile pe care o societate le promovează.
În antichitate persoanele cu dizabilități erau considerate ca având
calități speciale; se credea că
deficiența era compensată prin dezvoltarea

altor capacități în mod deosebit. Un astfel de exemplu este cel dat de orbul

care percepe și înțelege ceea ce
nu
înțeleg ceilalți: “…și trecând Iisus a văzut

un orb din naștere.
Și ucenicii L-au întrebat zicând: Învățătorule cine a
păcătuit: acesta sau părinții lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: nici El n-a
păcătuit nici părinții lui, ci ca să se arate în El lucrările Lui Dumnezeu“
(Sfânta Scriptură, Ioan, cap. 9,
versetele 1, 2, 3),
lipsa vederii acestuia fiind
compensată de credință în Dumnezeu.
Evul mediu este marcat de ideea ca deficiențele umane reprezintă un
semn de ales al Domnului sau de posedat al diavolului.
Epoca modernă se caracterizează prin repulsie / respingere față de
persoanele cu deficiențe fie ele fizice, mentale sau senzoriale. Principilul
separării oamenilor cu deficiențe de restul societății exprimă pe de o parte
frica acestora de contaminare, iar pe de altă parte stigmatizarea și izolarea
acestora o formă de a transforma propriile eșecuri sociale, politice,
economice asupra acelora care nu au avut posibilitatea să se apere și să
riposteze. Pentru schimbarea percepțiilor sociale și a atitudinilor
manifestate
față de persoanele cu dizabilități este necesar ca vocea acestora să se facă

auzită, dar și să fie ascultată și valorizată:
“Nimic despre persoanele cu
dizabilități fără persoanele cu dizabilități
”

(Declarația de la Madrid – 20 – 23
martie 2002)
Tipul de societate este acela care determină diferențele de percepție cu
privire la handicapul uman. Într-o societate bazată pe performanță și
competiție, pe productivitate, pe valori ca succesul și realizarea individuală,
dizabilitatea reprezintă un element defavorabil, care conduce către
inferioritate și plasează la periferie. Pe când într-o societate ce acceptă
pluralitatea, ce promovează toleranța, admiterea diferențelor, persoanei cu
dizabilități i se recunoaște dreptul la o identitate și la o existență socială
normală.
Istoria prezenței sociale a handicapului este lungă. Termenul de
handicap apare pentru prima oară în limba engleză. La origine acest termen nu
a fost un cuvânt simplu, ci o sintagmă. Aceasta era compusă din trei unități
semantice diferite:
hand in cap
– hand înseamnă mână, in este echivalent cu în,
iar cap înseamnă caschetă, căciulă, pălărie. Prin contractare lingvistică
consoana “n
” de la
“in
” a dispărut, iar sintagma a devenit cuvânt de sine
stătător: HANDICAP.
Inițial, termenul
“
handicap” desemna
,,un joc de noroc, în care două
persoane participau la un pariu punând drept miză câte una din posesiunile lor,
a căror valoare în bani era apreciată de către un arbitru. Ulterior, cei doi
concurenți împreună cu arbitrul introduceau câte o mână și
banii puși ca miză
într-o căciulă, la semnalul dat de arbitru cei doi competitori trebuiau să-și
retragă rapid mâinile, indicând astfel acordul sau dezacordul de a continua
jocul. În cazul în care ambii aveau aceeași poziție, în favoarea ori împotriva
continuării jocului, arbitrul era cel care își însușea miza; dacă erau în
dezacord, aceasta revenea celui care s-a exprimat pentru continuarea jocului.
Denumirea jocului a fost dată de ascunderea mâinilor în căciulă – „hand in

cap”. (Manea L, 2000, p. 24).
În secolul al XVIII-lea termenul pus în discuție a început să fie utilizat
pentru a face referire la un tip de întrecere între doi cai. În această situație
rolul arbitrului era de a decide asupra gradului de dezavantaj impus unui cal
superior. O astfel de întrecere era numită “cursă cu handicap”
2
. Mai târziu,
prin secolul al XIX sfera termenului de handicap cuprindea orice tip de
întrecere, în care inegalitățile erau estompate prin impunerea unui dezavantaj
concurenților superiori.
În lucrarea “Deficiență – Incapacitate – Handicap”, Rusu Constantin
face o precizare importantă ,,deplasarea semantică a HANDICAP –ului de la
semnificația primară de joc de noroc, la semnificația sa secundară, aplicabilă
la cursele de cai, a fost posibilă întrucât în ambele situații avea loc o evaluare
comparativă a obiectelor aflate în competiție (dispută): în primul caz, a
efectelor personale, în al doilea caz, a cailor” (Rusu C., 1997, p. 23).
În decursul anilor, extensia conținutului semantic al termenului a
continuat pe următoarea linie: “de la limitarea capacităților cailor la limitarea
capacităților oamenilor, apoi de la limitarea
capacităților umane, la
consecințele acestor limitări” (Rusu Constantin., 1997, p.23-24).
Nu există date exacte cu privire la momentul în care s-a produs
convertirea semantică; de la domeniul cabalin la domeniul uman, ceea ce se
știe sigur este faptul că această trecere a avut loc mai întâi în țările anglo-
saxone și mai apoi în celelalte țări.
3
În literatura de specialitate o penetrație
masivă a termenului “handicap” se produce abia în ultimile decenii, după anii
’50 el a pătruns in terminologia legislativă și administrativă. Î
nainte de

această decadă, termenul folosit în sens general pentru desemnarea unei

persoane cu deficiență era cel de infirm, iar s
tarea respectivă era considerată
infirmitate
4
.
Într-un dicționar de sociologie cuvântul handicap apare definit astfel :

,,dezavantaj pe care îl are o anumită persoană, ca urmare a unei infirmități
(deficiențe) ori a unei incapacități” (Zamfir C., 1993, p. 276).
Concepția

tradițională privind persoana cu handicap vizează posibilitățile reduse ale

acesteia de a acționa comparativ cu cele ale persoanei fără handicap. În

spiritul acestei concepții imaginea persoanelor cu handicap este dominată de

aspecte legate de “neputință”, de absența puterii economice, profesionale
,
sociale, relaționale, civice, afective. Ideea de dezavantaj și dificultate în ceea
ce privește termenul de handicap a apărut la început prin raportare la un
context social, preocupat de dezavantajul social al individului aflat în
concurență și nu în alte stări de inferioritate. De la semnificația sa socială,
termenul de handicap ajunge la o semnificație medicalizată, situându-se la un
nivel psihosocial, interpretat ca o consecință a unei maladii, a unei devieri de
la normalitatea somato-psihică.
Din punctul de vedere al lui Philips Wood (punct de vedere împărtășit și
de Organizația Mondială a Sănătății) „termenul de handicap ar trebui păstrat
cu accepțiunea sa specifică de dezavantaj, de diferență defavorizantă, de
consecință situațională apărută ca urmare a deficiențelor și maladiilor
invalidante” (Rusu C, 1997, p. 25).

.2.
RELAȚIA – DEFICIENȚĂ – INCAPACITATE – HANDICAP
(DIZABILITATE) – PERSOANE CU NEVOI SPECIALE

Problematica
persoanelor cu nevoi speciale
constituie un câmp semantic
complex și în evidentă schimbare
5
. Pentru a face referire la această
problematică și la persoanele atinse de ea, de-a lungul timpului, s-au folosit
diverși termeni (invalid, irecuperabil, needucabil, inapt / incapabil de muncă,
handicapat) și diverse sintagme (persoană infirmă, persoană cu invaliditate,
persoană handicapată). Actualmente s-au impus termeni ca: deficiență,
dizabilitate sau sintagme ca: persoană cu nevoi speciale, persoană cu

dizabilitate, care să înlocuiască termenii anteriori.
La nivelul limbajului comun, handicapul sugerează aproape inevitabil,
boala, maladia invalidantă, incapacitatea. Această idee a creat însă confuzii,
deoarece orice bolnav cronic sau grav era considerat implicit handicapat ceea
ce nu este

adevărat, deoarece nu boala în sine conferă individului statutul de
persoană cu handicap, ci modalitatea de raportare a maladiei respective la
parametrii ambientali existențiali.
Pentru a clarifica toate aceste interpretări unilaterale
ale
stării de
handicap, în anul 1980 Philips Wood propune interpretarea handicapului ca
dezavantaj într-un lanț cauzal care pornește de la maladia invalidantă, trece
prin deficiență și incapacitate ajungând să provoace

handicapul
.

Figura 1. Cele trei paliere de evoluție a bolii în handicap
(după P.Wood, cit. de

Albu Adriana, 2000, p. 12)

Prin intermediul terminologiei pe trei paliere pe care o propune, autorul
menționat mai sus, propune de fapt înlocuirea noțiunii de “handicap”
(insuficient delimitată) prin trei termeni:
,,deficiență sau infirmitate – cuprinde orice pierdere, anomalie sau

dereglare a unei structuri sau a unei funcții anatomice, fiziologice,
descriind tulburări la nivelul organismului (deficiențe ale
membrelor, organelor, altor structuri sau funcții);
incapacitatea – înglobează orice restricție, diminuare, lipsă ori

pierdere (rezultând dintr-o
deficiență) a capacității de a efectua o
activitate în condiții considerate ca normale pentru o ființă umană;
handicapul

– este definit ca dezavantajul unei persoane, ca urmare a
unei deficiențe sau incapacități, care limitează sau împiedică
satisfacerea totală sau parțială a sarcinilor considerate ca normale
pentru ea (în funcție de vârstă, sex, factori sociali, culturali) (Albu
Adriana, 2000, p. 12). ”

Pentru a înțelege modelul lui Wood și relația deficiență –
incapacitate – handicap se cuvine să aducem în atenție definițiile
6
care se
utilizează astăzi în domeniul asistenței psihopedagogice si sociale atunci când
vine vorba de persoanele cu dizabilități.

Boala
este definită de către specialiștii de la APsyA (1994) ,,ca o
serie de modificări biologice și / sau psiho-comportamentale care generează o
stare de distres
7
și / sau dizabilitate sau un risc crescut spre distres și / sau

dizabilitate.
” (apud
David D., 2006, p. 23). Mircea Lăzărescu consideră că
boala umană ,,se caracterizează prin perturbarea la diverse nivele și din
variate incidente a structurilor funcționale ale individului în perspectivă:
corporal-biologică sau psihic-conștientă” (Lăzărescu M., 1993, p. 30). În
opinia lui Daniel David, fiecare boală are mai multe componente precum:
modalitățile de manifestare ale bolii, anumitul tablou clinic ce conține semne
și simptome (David D., 2006, p. 23). Astfel, în plan concret boala este privită
ca o afectare temporară sau definitivă a stării de sănătate ce este evidențiată în
plan subiectiv prin simptome și în plan obiectiv prin semne. Asocierea de
semne și simptome poartă denumirea de sindrom. Semnele sunt forme de

manifestare a bolii ce pot fi identificate de clinician sau de altă persoană,
inclusiv de către pacient, prin propriile sale simțuri. Simptomele sunt acele
manifestări ale bolii ce apar în sfera de percepție a bolnavului și sunt simțite
de acesta la nivel subiectiv.
Deficiența

sub aspectul medical, ,,se referă la deficitul
8
stabilit
prin metode și mijloace clinice sau paraclinice, explorări funcționale sau alte
evaluări folosite de serviciile medicale, deficit care poate fi de natură
senzorială, mintală, fizică, locomotorie, neuropsihică sau de limbaj. Prin
deficiență se înțelege pierderea, anomalia, perturbarea cu caracter definitiv
sau temporar a unei structuri fiziologice, anatomice sau psihologice și
desemnează o stare de anormalitate funcțională, adesea cu semnificație
patologică, stabilă sau de lungă durată, care afectează capacitatea și calitatea
procesului
de adaptare și
integrare școlară, profesională sau în comunitate a
persoanei în cauză. (Gherguț A. 2005, p. 16). ”
Incapacitatea
sub aspect funcțional, ,,reprezintă o pierdere, o diminuare
totală sau parțială a posibilităților fizice, locomotorii, mintale, senzoriale,
neuropsihice etc. , consecință a unei deficiențe care împiedică efectuarea
normală a unor activități. Indiferent de forma de manifestare (fizică,
senzorială, mintală etc.), incapacitatea conduce la modificări ale capacității de
adaptare, la un anumit comportament adaptiv, la performanțe funcționale care
determină apariția unor forme, mai mult sau mai puțin grave, cu efecte în
dezvoltarea nivelului de autonomie personală, profesională sau socială. Altfel
spus, incapacitatea reprezintă perturbarea sau limitarea capacității de
îndeplinire normală a unei activități sau a unui comportament; această
tulburare poate avea un caracter reversibil sau ireversibil, progresiv sau
regresiv ”(Gherguț A. 2005, p. 17).
Dacă deficiența înglobează aspectul medical, iar incapacitatea pe cel
funcțional; aspectul social este cel care rezumă consecințele deficienței și ale

incapacității în raport cu gravitatea deficienței și cu exigențele mediului.
Handicapul
,,pentru o persoană e considerat un dezavantaj socia
l,
rezultat dintr-o deficiență
sau incapacitate, care limitează sau împiedică
îndeplinirea unui rol într-un context social, cultural, in funcție de vârsta, sexul
sau profesia persoanei respective. Astfel spus, handicapul este o
particularitate a relației dintre persoanele cu incapacitate si mediul lor de
viață, fiind evidențiat când aceste persoane întâlnesc bariere culturale, fizice
sau sociale, împiedicându-le accesul la diferite activități sau servicii sociale
care sunt disponibile în condiții normale celorlalte persoane din jurul lor”
(Gherguț A. 2005, p. 17).
Handicapul nu este doar o constantă legată de diagnosticul medical, ci o
variabilă legată de elemente foarte diverse. Din acest motiv, situația
persoanelor cu dizabilități impune intervenția colectivității, în încercarea de a
le asigura condiții de viață independentă.
Termenul de ,,nevoi speciale” se referă la cerințe specifice persoanei cu
dizabilități, cerințe determinate de existența dizabilității, de natura și
gravitatea acesteia. Aceste cerințe plasează persoana într-o stare de dificultate
în raport cu cei din jur, stare care nu îi permite atingerea, în condiții normale,
a potențialului fizic, intelectual, aptitudinal, social și personal. Aceste nevoi
speciale impun o serie de adaptări speciale care să îi permită persoanei să își
desfășoare activitatea în cele mai bune condiții. Adaptările trebuie să se facă
pe multiple planuri: atitudinal, fizic, legislativ. Acestea implică o serie de
resurse financiare suplimentare, dar investiția în sine trebuie privită drept o
investiție în viitor și în creearea de șanse egale pentru toti.
Prin raportare la mediul educațional vorbim despre cerințe eduacaționale
speciale. A răspunde la aceste cerințe educaționale speciale presupune
următoarele măsuri, în viziunea raportului Warnock ,,asigurarea unor mijloace
specifice de acces la curriculum, prin echipamente speciale, facilități și

resurse, modificarea mediului fizic și tehmici specializate de predare,
asigurarea unui curriculum special sau modificat, o atenție specială pentru
structura socială și climatul emoțional în care se realizează educația școlară”
(Vrăsmaș T., 2015, p. 15).
Raporturile dintre conceptele: „deficiență”, „incapacitate” „
handicap”
pot fi prezentate astfel:
(vezi fig.2)

DEFICIENȚĂ

INCAPACITATE
HANDICAP
Figura 2
Relațiile prezentate grafic în figura 2, pot fi exprimate în cuvinte astfel:
“deficiența poate determina o incapacitate care, la rândul ei, antrenează o stare
de handicap ce face ca persoana deficientă să suporte penalizările mediului în
care trăiește; acest mediu poate tolera, asimila sau respinge persoana
deficientă” (Gherguț A. 2005, p. 18).
Trebuie să reținem un aspect important și anume acela că nu orice
persoană care are o deficiență poate fi considerată în mod automat ca aflându-
se într-o stare de handicap. Mijloacele simple de compensare a deficienței, în
unele cazuri pot atenua sau înlătura starea pusă în discuție (de exemplu,
deficiențele minore de vedere sunt compensate cu ajutorul ochelarilor). În
definirea handicapului intervin întotdeauna corectivele sociale.
De precizat că sub umbrela termenului de persoane cu cerințe
educaționale speciale sau persoane cu nevoi speciale, despre care am amintit
anterior, intră atât persoanele cu dizabilități cât și alte categorii de persoane
ca de exemplu: copiii supradotați, copiii străzii, persoanele dependente de
diferite substanțe, persoanele traumatizate fizic sau emoțional.

.3.
MODELE ÎN ABORDAREA FENOMENULUI DIZABILITĂȚII

Alături de termenul “handicap”, în legislația și practica românească
obișnuită, se regăsește și un altul și anume acela numit “dizabilitate”. Ambii
termeni sunt acoperiți prin definiții în texte din sfera legislației și au circulație
în toate ariile relevante: protecția copilului, educație și sănătate. Actualmente
termenul “dizabilitate” a început să fie utilizat și promovat ca substitut pentru
cel de “handicap” ce tinde să fie înlocuit în terminologia internațională. În
spațiul românesc, în legislație termenul de bază a rămas cel de handicap. În
acte normative ce au apărut începând cu anul 2010 se regăsesc ambii termeni
și se constată o tendință din ce în ce mai pronunțată de înlocuire a termenului
de handicap cu cel de dizabilitate.
În documentul intitulat “Clasificarea Internațională a Funcționării
Dizabilității și Sănătății” regăsim următoarea definiție: ,,dizabilitatea este un
termen generic pentru afectări, limitări ale activității și restricții de
participare. El denotă aspectele negative ale interacțiunii dintre individ (care
are o problemă de sănătate) și factorii contextuali în care se regăsește (factori
de mediu și personali)”
(Clasificarea Internațională a Funcționării

Dizabilității și Sănătății, p. 217). Dizabilitatea face parte din experiența

umană, fiind o dimensiune a umanității; ea este una dintre cele mai puternice

provocări în ceea ce privește acceptarea diversității, deoarece limitele sale

sunt foarte fluide, în categoria persoanelor cu
dizabilități putând intra oricine,
în orice moment, ca urmare a unor împrejurări nefericite, boli sau accidente.
Pentru a înțelege și a explica dizabilitatea s-au propus mai multe modele
conceptuale
9
; în cadrul documentului amintit mai sus se face referire la
modelul medical și la modelul social.
Modelul medical consideră dizabilitatea ca pe o problemă a persoanei
cauzată direct de boală, traumă sau altă stare de sănătate care necesită o

îngrijire medicală, oferită ca tratament individual de către profesioniști. Într-
un dicționar medical termenul “handicapat” primește următoarea definiție:
“persoană cu posibilități reduse de a îndeplini o activitate profesională,
datorate unei insuficiențe sau unei diminuări a capacităților fizice sau mentale”
(Mănuilă L.,1997, p. 202). Această explicație traduce esența modelului
medical și arată clar că individul este principalul vinovat pentru condiția mai
puțin favorizantă în care se află. Din perspectiva modelului medical
managementul dizabilității are ca scop vindecarea sau adaptarea și schimbarea
comportamentului individului. Îngrijirea medicală devine, în acest sens,
subiectul principal – la nivel politic – principalul răspuns este unul de
modificare sau reformare a politicii de îngrijire medicală. Acest model a avut
tendința de a reduce aspectele ce au legătură cu dizabilitatea la nivelul
biologic și fiziologic, atât în privința etiologiei, cât și în cea a terapiei. Când
vorbim despre dizabilitate nu trebuie să omitem faptul că ea împlică nu doar o
perturbare a funcționării “normale”
a ființei individuale în integritatea sa ca

organism, ca sistem biologic, ci și o perturbare a rolurilor sociale “normale”.

Modelul social reprezintă noua paradigmă asupra dizabilității care pune
accentul pe „modul în care mediul fizic și social impune serii de constrângeri
anumitor grupuri sau categorii de persoane” (Manea L., 2000, p. 40). Modelul
consideră dizabilitatea ca fiind în principal, o problemă creată social și o
chestiune care ține în primul rând de integrarea completă a individului în
societate. În acest context dizabilitatea nu mai este un atribut al individului, ci
un complex de condiții create de mediul social. Din această cauză,
managementul problemei necesită acțiune socială și este responsabilitatea
comună a întregii societăți, în sensul producerii acelor schimbări de mediu
necesare participării persoanelor cu dizabilități în toate domeniile vieții
sociale. Managementul dizabilității este așadar o problemă de atitudine și de
ideologie, care presupune o schimbare socială, ceea ce – în termeni politici –

devine o problemă de drepturi ale omului.
În literatura de specialitate sunt menționate și alte modele; vom face o
succintă prezentare a lor.
Modelul individual a fost până recent adânc înrădăcinat în mentalitatea
generală și în conștiința profesională a specialiștilor, fiind preluat în bună
măsură din medicină și psihanaliză, domenii în care avea semnificația unui
simbol al expertizei, al înaltei specializări. Modelul adus spre analiză acum
atribuie problemelor cu care se confruntă persoanele cu dizabilități, caracterul
de consecințe directe ale dizabilităților lor. Din această perspectivă, sarcina
majoră a specialiștilor, ,,ar fi aceea de a încerca ajustarea individului la
condițiile unei anumite deficiențe, pe de o parte sub aspectul fizic (prin
programe de reabilitare), iar pe de altă parte, sub aspect psihic (prin programe
care ajută individul să facă față limitărilor respective) ” (Manea L.,2000, p.
38).
Ipoteza implicită a acestui model se referă la faptul că, odată cu apariția
dizabilității, se produc afectări nu numai ale organismului, ci și ale sistemului
psihic. În acest sens au fost identificate etapele prin care trec cei afectați.
Acestea sunt: șocul (reacție imediată față de boală, adesea cu manifestări de
isterie, psihoză sau halucinații, plâns), refuzul (persoana nu acceptă că o
vindecare, reabilitare completă, nu mai este posibilă), furia (aceasta se
manifestă față de cei din jur, care sunt activi din punct de vedere fizic, și care
servesc drept termen de comparație, în urma căreia devine tot mai evident
ceea ce s-a pierdut), depresia (apare ca răspuns mai realist și mai adecvat față
de dizabilitatea cu caracter sever și permanent).
Pentru specialiști care lucrează cu persoanele cu dizabilități cel mai
important lucru este să înțeleagă că în modelul individual rolul lor este cel de
a-l ajuta pe individ să treacă prin toate aceste stadii ale adaptării. În raport cu
ele trebuie făcute următoarele precizări: ,,individul trebuie să parcurgă

secvențial toate aceste stadii pentru a deveni deplin socializat, nu există decât
o singură direcție de parcurgere a stadiilor, un individ poate fi plasat, conform
criteriului operațional, numai într-un singur stadiu; există o perioadă de timp
optimă pentru fiecare stadiu în parte și pentru întregul proces în ansamblu;
mișcarea în sistem este unidirecțională” (Miftode V., 1995, p. 276).
Fundamentul unui asemenea demers de identificare a etapelor prin care trece o
persoană afectată de o anumită deficiență, se regăsește în teoriile
individualiste. Ajustarea ar avea accepțiunea unui fenomen individual,
neglijându-se atât contextul familial cât și cel social.
În cadrul modelului economic, pe baza definiției medicale, se consideră că
persoanele cu dizabilități sunt incapabile să muncească sau să se deplaseze
conform standardelor, deci sunt neproductive sau mai puțin productive. În
aceste condiții dizabilitatea este văzută ca o boală economică.
Modelul limitării funcționale în abordarea fenomenului dizabilității
definește dizabilitatea fizică ca fiind una severă cronică, proprie unei persoane
care îndeplinește următoarele condiții: prezintă o deficiență mentală, fizică
sau senzorială sau o combinație a acestora, deficiența se manifestă înainte de
22 ani, pare a continua fără a putea preciza vreo limită, individul afectat se
confruntă cu limitări funcționale fundamentale în cel puțin trei din următoarele
tipuri de activitate: propria îngrijire, limbaj receptiv și expresiv, învățare,
mobilitate, menținerea sau schimbarea direcției mersului, capacitate de viață
independentă, auto-suficiență economică, persoana are nevoie de îngrijire,
tratament sau alte forme de servicii pentru o perioadă îndelungată sau pentru
toată viața, concepute și aplicate în mod individual.
Modelul patologiei sociale pune dificultățile persoanei mai mult pe
seama efectelor pe termen lung ale unor factori cu precădere sociali, de
exemplu educația pe care a primit-o sau discriminările de care a avut parte ca
urmare a deficienței ei.

Modelul ecologic face referire în special la copilul cu dizabilități pe
care îl consideră ca pe un școlar a cărei capacitate de învățare poate fi
compromisă ca urmare a lipsei adaptărilor școlare, deci prioritară este
schimbarea școlii.
Modelul antropologic se inspiră din anumite politici internaționale, mai
exact cele promovate în Italia și Spania. Acest model are unele note comune cu
modelul ecologic, dar esența lui constă în căutarea unei cât mai bune
interacțiuni sociale.
Modelul moral postulează ideea conform căreia oamenii ar trebui să fie
responsabili pentru propria dizabilitate. De exemplu, dacă vorbim despre o
dizabilitate congenitală, ea este rezultatul unor acțiuni necorespunzătoare ale
părinților sau a practicării vrăjitoriei.
Modelul religios aduce în atenție rădăcinile biblice ale înțelegerii
diferențelor corporale dintre oameni.
Modelul expert / al profesionistului îi vede pe profesioniști ca
responsabili de identificarea dizabilității și a limitărilor impuse de ea, precum
și de luarea măsurilor potrivite pentru a îmbunătăți situația persoanei în cauză.
În viziunea modelului carității persoanele cu dizabilități sunt victime ale
sorții și din acest motiv ele trebuie tratate cu milă.
Modelul legitimării concepe dizabilitatea ca pe o determinare bazată pe
valori, în care explicațiile pentru ceea ce este atipic sunt ligitime pentru cei
care fac parte din categoria persoanelor cu dizabilități.
Modelul împuternicirii (al clientului) permite persoanei cu dizabilități și
familiei sale să decidă în privința serviciilor pe care le consideră a fi cele mai
potrivite.
Din perspectiva modelului de piață, persoanele cu dizabilități și
partenerii lor reprezintă un grup larg de consumatori, angajați și votanți.
Modelul consumatorului se bazează pe drepturi și prevede ca persoanele

cu dizabilități să aibă drepturi egale și acces la bunuri și servicii oferite de
mediul de afaceri.
Unul dintre cele mai noi modele
care au fost propuse de specialiști este
cel psiho-social. El raportează deficiența fizică la societate. Ceea ce este
semnificativ cu privire la deficiență rezultă doar din inventarierea și
interpretarea acțiunilor desfășurate de aceste persoane, a actelor prin care
societatea determină o deficiență, a atitudinii oamenilor, a organizării sociale.
Conform acestui model persoanele cu deficiențe reprezintă o minoritate. Astfel
problema deficienței este plasată între interacțiunea dintre persoană și diferite
segmente ale sistemului. Adaptarea nu mai este unilaterală, nu mai aparține
doar persoanei, din ce în ce mai mult societatea este cea care trebuie să se
adapteze la persoanele care o compun. Societatea trebuie să țină cont de faptul
că omul este o ființă bio-psiho-socio-culturală. Altfel spus, ființa umană este
rezultatul înzestrării ereditare și a aspectelor dobândite sub influența mediului
socio-cultural, prin interacțiunea cu ceilalți. Fiecare individ are dreptul și
trebuie să aibă și posibilitatea să se manifeste ca membru activ al comunității
din care face parte.
Așadar modelele sunt multiple și diverse și puternic influențate de
tendința perioadei în care au fost conceptualizate, de factorii de mediu, de
politicile și cultura vremii.

.4.
PERSPECTIVA JURIDICĂ ASUPRA DIZABILITĂȚII

Apartenența la categoria persoanelor în dificultate, a antrenat numeroase
reacții ale sistemului social, printre care și tendințele de reglementare
juridică. Atât timp cât confuziile și interpretările semantice au reverberat
exclusiv asupra aspectelor logice și lexicale ale noțiunii de handicap,
problema relativității conceptuale a produs dispute și controverse
preponderent epistemologice. Când însă problema delimitării stării de

handicap a devenit o problemă juridică, de drept administrativ, din ea
decurgând atribuirea anumitor drepturi, facilități, aspectul delimitării
riguroase a conceptului de handicap nu mai poate constitui un demers
facultativ sau rezolvat într-o manieră confuză.
Fundamentul protecției juridice a persoanelor cu dizabilități este
reprezentat de dispozițiile care protejează drepturile și libertățile fiecărui
cetățean; cu toate acestea, uneori starea anumitor persoane reclamă instituirea
de dispoziții speciale care să aibă în vedere menținerea egalității si
respectarea drepturilor și libertăților lor. Asemenea dispoziții au menirea de a
combate consecințele negative ale inegalităților funcționale, pentru a păstra
sau reda fiecărui cetățean locul său în societate. În acest mod, se poate
considera că dreptul îndeplinește o funcție de integrare a persoanelor cu
deficiențe în societate.
Recunoașterea juridică a calității de persoană cu dizabilități reprezintă
baza pe care se definesc drepturile și puterile acestor persoane și, la nivelul
cel mai general, se articulează existența lor socială. Prin serii succesive de
reglementări s-a ajuns la structurarea unei anumite politici în ce privește
dizabilitatea, iar persoana cu dizabilități a devenit subiect de drept. Mare
parte din izvoarele dreptului persoanelor cu deficiențe sunt comune cu alte
ramuri ale dreptului: drepturile fundamentale ale omului, dreptul muncii,
dreptul la securitate socială.

.4.1.
LEGISLAȚIE INTERNAȚIONALĂ

În categoria reglementărilor aparținând legislației fundamentale se
impune menționată
“Declarația Universală a Drepturilor Omului”,
adoptată
și proclamată de Adunarea Generală a Organizațiilor Națiunilor Unite la data
de 10 decembrie

1948 ca prim document internațional de ansamblu și cu
vocație de universalitate în acest domeniu
. Conținutul declarației este expus

pe parcursul a 30 de articole. Declarația are în vedere condiția umană în
general, accentuând necesitatea instruirii de măsuri care să fovorizeze
progresul social și îmbunătățirea condițiilor de viață. Documentul așează la
baza drepturilor și libertăților omului egalitatea în drepturi:
“
Toate ființele
umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi (…)
”
(art.1). Dintre
drepturile stipulate în cadrul declarației mai putem menționa: dreptul la
muncă, la securitate socială, dreptul la liberă exprimare, dreptul la o protecție
egală împotriva oricărei discriminări. Drepturile la care se face referire în
cadrul documentului sunt aplicabile pentru toate categoriile de oameni,
inclusiv persoanele cu dizabilități.
Un alt document demn de amintit în acest subcapitol este
“
Declarația
drepturilor persoanelor cu handicap ”
proclamată de Adunarea Generală a
ONU la data de 9 decembrie 1975.
În cadrul declarații persoana cu handicap

este definită după cum urmează:
“
orice persoană aflată în incapaci
tatea de a-
și asigura, prin ea însăși, toate sau o parte din nevoile vieții individuale sau
sociale normale, din cauza unei deficiențe sau incapacități” (Declarația
drepturilor persoanelor cu handicap, 1975). Documentul pornește de la ideea
că pentru persoana care are o deficiență libertatea și egalitatea reprezintă
posibilitatea de a beneficia în mod egal de îmbunătățirea condițiilor de viață,
rezultat al dezvoltării economice și sociale. Această declarație garantează
drepturile persoanelor cu deficiențe (inclusiv dreptul la educație și pregătire
profesională), fără deosebire sau discriminare de rasă, limbă, sex, culoare a
pielii, religie, opinii politice, origine socială, nivel economic și cultural, stare
de handicap sau de autonomie a persoanei respective.
“Declarația de la Madrid : Non-Discriminare + Acțiune Pozitivă =
Incluziune Socială”

a fost adoptată cu prilejul organizării la Madrid a
Congresului European cu privire la persoanele cu dizabilități. Cu această
ocazie cei 600 de participanți au proclamat anul 2003 ca An European al

Persoanelor cu Dizabilități. La această întrunire s-au conturat câteva viziuni de
bază care reprezintă principiile integrării persoanelor cu dizabilități în
societate. Aceste orientări fac referire la următoarele:
Persoanele cu dizabilități doresc șanse egale și nu milă – astfel se
pune accentul pe creșterea autonomiei persoanei cu deficiență:
“
Persoanele cu dizabilități doresc șanse egale și acces la toate
resursele, respectiv, educație incluzivă, tehnologii noi, servicii
medicale și sociale, sport și activități recreative, bunuri de consum
și servicii
”
(Declarația de la Madrid – 20 – 23 martie 2002)
Barierele societății duc la discriminare și excludere socială –
bariere precum lipsa accesibilizărilor, imposibilitatea de a se
folosi de toate drepturile de care dispun prin lege, nivelul scăzut de
educație sau sărăcia favorizează cele două procese de înlăturare a
persoanelor cu dizabilități din societate
Persoanele cu dizabilități: cetățeni invizibili – acest lucru se
datorează discriminării, excluderii și lipsei de accesibilitate. Atât
timp cât aceștia nu au condiții să își facă simțită prezența, să se
implice și să participe la diferite activități ei nu vor putea fi văzuți.
Non-Discriminarea + Acțiunea Pozitivă = Incluziunea socială –
pentru a vorbi despre incluziune socială trebuie să se producă
schimbarea atitudinilor și practicilor din partea indivizilor,
instituțiilor și organizațiilor, astfel încât toate persoanele, inclusiv
cele percepute ca fiind “diferite” din cauza unor deficiențe, a
apartenenței etnice să poată contribui și participa în mod egal la
viața și cultura comunității din care face parte: “Ceea ce se face
astăzi în numele dizabilității, va însemna ceva pentru toți oamenii
din lumea de mâine”
(Declarația de la Madrid – 20 – 23 martie
2002)

Desigur că lista reglementărilor internaționale ce privesc implicit sau
explicit persoanele cu dizabilități poate continua; în rândurile următoare vom
preciza doar titlurile altor documente de interes în domeniu: “Programul
mondial de acțiune cu privire la persoanele cu handicap” – adoptat în anul
1983, “Recomandările Consiliului Europei asupra politicii coerente pentru
(re)abilitarea persoanelor cu handicap – proclamate în anul 1994, “Regulile
standard privind egalizarea șanselor pentru persoanele cu handicap – adoptate
de Adunarea Generală a ONU la data de 20 decembrie 1993.

1.4.2. LEGISLAȚIE NAȚIONALĂ

În spațiul românesc după 1989, mai multe acte normative au
promovat noi reglementări referitoare la persoanele cu deficiențe, destinate să
le aducă acestora o îmbunătățire a calității vieții. Prima definiție a persoanei
cu handicap se regăsește în cuprinsul
Legii nr.53/1992
, care definea persoana
cu handicap, ca fiind „persoana care datorită unor deficiențe senzoriale, fizice
sau mintale, nu se pot integra total sau parțial, temporar sau permanent prin
propriile lor posibilități, în viața socială și profesională, necesitând măsuri de
protecție specială” (Legea nr. 53 / 1992).
Ulterior, în 1992 prin
OUG. nr. 102
, persoanele cu handicap erau
definite ca fiind acele „persoane care au un dezavantaj datorat unor deficiențe
fizice, senzoriale, psihice sau mentale, care le împiedică sau le limitează
accesul normal și în condiții de egalitate la viața socială, potrivit vârstei,
sexului, factorilor materiali și culturali, necesitând măsuri de protecție
specială în vederea integrării lor sociale”. (OUG nr.102 / 1992).
Constituția României
– legea fundamentală a statului român – cuprinde
un articol care face referire la persoanele cu dizabilități: ,,Persoanele cu
handicap se bucură de protecție specială. Statul asigură realizarea unei politici

naționale de egalitate a șanselor, de prevenire și tratament ale handicapului, în
vederea participării efective a persoanelor cu handicap la viața comunității,
respectând drepturile și îndatoririle ce revin părinților și tutorilor.”
(Constituția României, art.50, p. 20). Articolul 16 alin.1 din prezentul
document vine cu următoarea precizare: “cetățenii sunt egali în fața legii și a
autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”. Așadar, toate
drepturile prevăzute în constituție dintre care amintim: dreptul la viață
(art.22), la integritate fizică și psihică, la libertate în exprimarea gândurilor și
a opiniilor proprii, dreptul de a avea acces la informațiile de interes public
(art.31), dreptul la educație și la cultură, dreptul la ocrotirea sănătății (art34),
dreptul la muncă și protecție socială în muncă (art 41) și dreptul de a întemeia
o familie, sunt drepturi valabile și în cazul persoanelor cu dizabilități.
Legea nr. 448 /2006 privind protecția și promovarea drepturilor

persoanelor cu handicap
constituie baza legislativă privind protecția și
promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități. Aceasta cuprinde 10
capitole în care sunt specificate toate zonele de interes din domeniu. Astfel, în
cadrul legii se fac o serie de precizări terminologice, sunt aduse în atenție
principiile care stau la baza protecției și promovării drepturilor persoanelor
cu dizabilități, după care se face referire, în mod concret, la drepturile,
responsabilitățile, gratuitățile, prestațiile și facilitățile ce revin indivizilor
care prezintă deficiențe. Tot aici sunt menționate îndatoririle și beneficiile
persoanelor care se ocupă de cei care au dizabilități. Legea a suferit în timp o
serie de modificări și completări.
În continuare vom analiza drepturile de care beneficiază persoanele cu
dizabilități, în special cele cu dizabilități motorii:
Dreptul la sănătate – acesta presupune: asigurarea accesului la
instrumente assistive: fotolii rulante, proteze, cârje, realizarea unui
control medical periodic, asigurarea gratuității biletelor de

tratament balnear;
Dreptul la educație și formare profesională – operațional vorbind
acest drept presupune: acces liber și gratuit la orice formă de
educație, posibilitatea școlarizării la domiciliu, adaptarea
materialelor didactice și a personalului la nevoile indivizilor,
existența serviciilor educaționale de sprijin;
Dreptul la ocuparea și adaptarea locului de muncă, orientare și
reconversie profesională – conform acestui drept o persoană cu o
dizabilitate care dorește să se integreze sau să se reintegreze în
muncă are acces gratuit la evaluare și orientare profesională
indiferent de vârstă, grad și tip de handicap. În acest context
autoritățile publice trebuie să susțină persoanele cu dizabilități prin
crearea de condiții prielnice prestării unei activități ce urmează a fi
remunerată. Persoanele cu deficiențe pot fi angajate după cum
urmează: pe piața liberă a muncii, la domiciliu, în forme protejate
(loc de muncă protejat, unitate protejată autorizată);
Dreptul la asistență socială, respectiv servicii sociale și prestații
sociale – acest drept se acordă la cerere sau din oficiu, după caz,
pe baza actelor doveditoare în condițiile prevăzute de lege.
Serviciile sociale sunt proiectate și adaptate conform nevoilor
individuale ale persoanei;
Dreptul la o locuință – când vine vorba de acest drept, persoanele
cu dizabilități beneficiază de adaptarea locuinței în conformitate cu
nevoile persoanei și de scutirea de la plata chiriei pentru
suprafețele locative cu destinație de locuințe deținute de stat sau de
unitățile administrativ teritoriale ale acestuia și care sunt în
folosința acestor persoane;
Dreptul la cultură, sport, turism – acesta asigură persoanelor cu

deficiențe următoarele: participarea la manifestări culturale,
sportive, organizarea de activități de petrecere a timpului liber,
intrarea cu reducere sau chiar in mod gratuit la spectacole și muzee;
Dreptul la transport – acesta vizează: adaptarea mijloacelor de
transport, asigurarea transportului urban și interurban gratuit până
la o anumită limită;
Dreptul la asistență juridică – în virtutea acestui drept persoanele
cu dizabilități beneficiază de: protecție împotriva neglijării și
abuzului, îndrumare și consiliere juridică;
Dreptul la facilități fiscale – persoanele cu handicap grav și
accentuat beneficiază de următoarele facilități fiscale: scutire de la
plata impozitului pe clădire și teren, de la plata taxei asupra
autoturismelor, motocicletelor cu ataș, scutire de la plata taxei
pentru eliberarea autorizației de funcționare pentru activitățile
economice și viza anuală a acestora, scutire de la plata taxei
hoteliere, scutire de impozit pe veniturile din salarii, indemnizații
de natură salarială și pensii, persoanele adulte cu handicap grav
sau accentuat pot beneficia de credit a cărui dobândă se suportă din
bugetul de stat.
Se cuvine să amintim acum și o serie de gratuități de care au parte
persoanele cu dizabilități:
gratuitatea serviciilor hoteliere, în cazul însoțirii în
spital al copiilor cu handicap pentru membrul de familie care îi însoțește,
gratuitatea transportului interurban cu tren de persoane, clasa a II a , cu
autobuzele sau navele pentru transport fluvial, în limita a 12 călătorii pe an,
pentru cei cu handicap grav dar si pentru însoțitorii acestora, acordarea
asistenței medicale în conformitate cu prevederile legii asigurărilor sociale de
sănătate
Dreptul
evaluare și reevaluare prin examinarea la domiciliu a

persoanelor nedeplasabile de către membrii comisiei de evaluare,
la un interval de 2 ani.
La o analiză atentă putem observa că o parte dintre drepturile stipulate în
legea 448 sunt extrase din Constituția României. Așadar, toți oamenii,
indiferent de diferențe sau asemănări, sunt egali și au drepturi pe care nimeni
nu trebuie să le încalce. Persoanele cu dizabilități nu au doar drepturi, ci și
obligații. În legea 448 sunt menționate următoarele:
Să se prezinte, din oficiu sau la solicitare, pentru evaluare și
reevaluare la comisiile cu competență în domeniu;
Să depună diligențele necesare pentru a beneficia de drepturile
prevăzute de lege;
Să urmeze activitățile prevăzute în planul de recuperare;
Să depună diligențe pentru încadrarea în muncă în condițiile legii,
în raport cu pregătirea posibilitățile fizice și psihice, pe baza
recomandărilor comisiei cu competență în domeniu;
Să colaboreze cu asistenții sociali și specialiștii care au ca scop
recuperarea, reabilitarea, orientarea profesională și integrarea
socială;
Să aducă la cunoștință direcțiilor de asistență socială și protecția
copilului județene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului
București, în termen de 48 de ore de la luarea la cunoștință, orice
modificare cu privire la gradul de handicap, domiciliu sau
reședință, starea materială și alte situații de natură să modifice
acordarea drepturilor prevăzute de lege;
Un alt document pe care îl aducem în atenție acum este
Hotărârea nr. 655 /
2016 pentru aprobarea Strategiei naționale ,,O societate fără bariere
pentru persoanele cu dizabilități" 2016-2020 și a Planului operațional
privind implementarea Strategiei naționale "O societate fără bariere

pentru persoanele cu dizabilități" 2016 -2020.
Strategia pusă în discuție are
următoarele obiective generale:
Promovarea accesibilității în toate domeniile vieții pentru
asigurarea exercitării de către persoanele cu dizabilități a
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;
Asigurarea participării depline a persoanelor cu dizabilități în
toate domeniile vieții;
Eliminarea discriminării și asigurarea egalității pentru persoanele
cu dizabilități;
Asigurarea accesului persoanelor cu dizabilități la un mediu de
lucru deschis, incluziv și accesibil, atât în sectorul public cât și în
cel privat, concomitent cu asigurarea accesului lor efectiv la
servicii de sprijin pentru creșterea ocupării pe piața muncii;
Promovarea educației și formării profesionale favorabile
incluziunii la toate nivelurile și a învățării de-a lungul vieții pentru
persoanele cu dizabilități;
Promovarea și protecția dreptului persoanelor cu dizabilități la
condiții de trai decente pentru îmbunătățirea continuă a calității
vieții lor;
Asigurarea accesului echitabil al persoanelor cu dizabilități, la
servicii și facilități de sănătate, de calitate, care acordă atenție
problemelor specifice de gen, la un cost rezonabil și cât mai
aproape posibil de comunitățile în care acestea trăiesc;
Fundamentarea de politici pentru persoanele cu dizabilități pe baza
informațiilor și datelor statistice și de cercetare colectate din toate
domeniile de activitate;

CAPITOLUL II
INCURSIUNE ÎN UNIVERSUL P
ERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI

MOTORII

Omul ocupă pe Terra un loc deosebit. Prin ridicarea la stațiunea bipedă,
și-a eliberat mâinile de la funcția de locomoție, capul său a devenit partea cea

mai înaltă a organismului și prin aceasta ochii săi au dobândit un câmp de
activitate spre larg, spre depărtare, iar gura a intrat în alte relații cu mediul
înconjurător, decât le are botul la animalele patrupede. Omul ridicat în poziție
ortostatică este o ființă, care nu are arme naturale, nici pentru apărare, nici
pentru atac, este o ființă slabă; oricând victimă a animalelor de pradă, dacă nu
ar avea creierul și mâinile sale, care au putut să înlocuiască orice armă, pentru
că datorită lor este în stare să născocească și să făurească arme. Ca atare,
omul a fost preocupat din cele mai vechi timpuri de înfățișarea corpului său și
a căutat să descifreze idealul de frumusețe și de putere al acestuia, să
stabilească dimensiunile lui și ale segmentelor sale.

2.
1. DIZABILITĂȚILE
MOTORII. PRIVIRE DE ANSAMBLU

Corpul poate fi privit ca un mijloc de relație cu sine, cu alții și cu
mediul înconjurător (spațiu, timp, obiecte). Relația cu sine cuprinde în special
coordonarea posturală bazată pe reflexe, cu componentele sale spațiale,
ritmice și energetice. Aceste reflexe spațiale cuprind axa corporală și
aliniamentul corect al scheletului, cele ritmice se bazează pe ritmicitatea
respirației, iar cele energetice pe concentrarea forței la nivel abdominal. În
cadrul relației cu sine corpul trebuie perceput ca un tot unitar adică nu există
separație între corp și psihic. Relația cu alte persoane este importantă
deoarece Eul corporal este perceput doar în funcție de un partener privilegiat,
ce asigură un cadru protector. Prima relație este cea dintre copil și mamă, ce
va permite aprecierea Eului corporal. Această relație se realizează prin
contactul tegumentelor, prin mimică, surâs, voce. La nivelul tegumentelor,
copilul simte căldura care îi face plăcere, sau frigul care provoacă neplăcere.
Vocea mamei, cuvintele pe care le aude, privirea în care se contemplă fac din
fața mamei precursorul oglinzii care unifică senzația cu elementul vizual.
Relația cu mediul înconjurător depinde de legătura afectivă dintre mamă și

copil. În cadrul acestei legături mama oferă copilului posibilitatea studierii
lumii exterioare și a obiectelor. Obiectele devin
elemente intermediare ale

relației cu alte persoane. Modalitatea de manipulare a obiectelor și de

exprimare a copilului este jocul.
Proporțional cu dezvoltarea fizică și psihică
relațiile cu mediul înconjurător se diversifică și capătă alte forme.
Caracteristicile fizice și psihice ale indivizilor apar ca rezultate ale
interacțiunilor complexe dintre ereditate și mediu; marea varietate a
diferențelor individuale înglobează și o serie de deficiențe sau incapacități, ca
aspecte inerente existenței umane; dintotdeauna au existat și vor exista membri
ai colectivității ale căror capacități se situează la un nivel mai scăzut
comparativ cu ale celorlalți. Deficiența este lipsa sau tulburarea integrității
biopsihosociale a persoanei. Ea creează o diferență între persoane. Atunci
când societatea recunoaște diferențele prezente, considerându-le drept
legitime, și nu dovedește față de persoana respectivă nici rezerve, nici
ostilitate, deficiențele nu constituie surse de inadaptare. Dizabilitățile
reprezintă caracteristici aparent individuale ale căror incidențe pot ori nu pot
să se manifeste prin respingerea persoanei de către societate, ca urmare a unui
proces de raportare a acesteia la constrângerile și normele sociale.
Deficiențele care pot afecta funcționarea organismului uman sunt
multiple. Ideea elaborării unei clasificări a acestora este relativ recentă pentru
că o primă clasificare internațională a incapacităților și handicapurilor a fost
adoptată oficial abia în anul 1976. Inițiativa întocmirii unei taxonomii speciale
a fenomenelor de handicap aparține Organizației Mondiale a Sănătății, care a
recunoscut necesitatea elaborării unei astfel de clasificări, ajungând la
concluzia că prezintă un foarte mare interes. Pentru a face o clasificare a
deficiențelor, specialiștii au folosit mai multe criterii. Astfel, după
natura
deficienței
distingem între: deficiențe congenitale și deficiențe dobândite;
după
localizarea deficienței
putem menționa: deficiențe: motrice, mentale,

senzoriale și organice (boli cronice). Clasic, există trei mari categorii de
deficiențe: fizice, mentale și senzoriale.
Pe parcursul acestui capitol vom aduce în atenție câteva aspecte legate
de spectrul deficienței fizice, mai precis a deficiențelor motorii. Categoria
deficiențelor fizice include o gamă foarte diversă de afecțiuni morfologice și
funcționale, multe dintre ele fiind efecte ale unor maladii ereditare ce conduc
la malformații congenitale, respectiv consecințe de tip sechelar ale unor boli,
traumatisme, expuneri la factori teratogeni în perioada fetală . Deficiențele
fizice sunt definite ca abateri de la normalitate, în forma și funcțiile fizice ale
organismului, care tulbură creșterea normală și dezvoltarea armonioasă a
corpului, modifică aspectul exterior, reduc aptitudinile și puterea de adaptare a
organismului la efortul fizic si diminuează capacitatea de muncă productivă a
individului. Deficiențele fizice se caracterizează prin modificări mai mult sau
mai puțin accentuate, produse în forma și structura corpului și manifestate
printr-o încetinire în creștere sau printr-o creștere excesivă, printr-o tulburare
a dezvoltării sau printr-o dezvoltare disproporționată, prin deviații, deformații
sau alte defecte de structură, urmate sau precedate de tulburări funcționale.
Etiologia deficiențelor fizice este foarte diversă. Folosind o serie de
criterii putem face următoarea sistematizare a cauzelor:
După origine distingem între:
cauze interne –
determinate de procesele de creștere și dezvoltare, de
natura funcțiilor psihice, organice, somatice;
cauze externe
– raportate la condițiile de mediu, de viață și de educație ale
individului;
După caracterul direct / indirect cauzele se împart în:

cauze cu acțiune directă –
care interesează elemente proprii deficienței;
cauze indirecte
– care produc o afecțiune morfologică sau funcțională,
putând afecta tot organismul sau anumite regiuni ale corpului;

Emil Verza
(cit. de Buică, C., 2004, p. 83) menționează
următoarele categorii de cauze: predispozante, favorizante și determinante
(declanșatoare). Cauzele favorizante și predispozante sunt legate de ereditate,
de influențele nocive suferite de făt în perioada intrauterină, debilitatea
congenitală, imaturitatea și nașterea prematură, accidentele obstetricale. În
această categorie pot fi incluși și factorii care influențează negativ starea de
sănătate si funcționarea normală a organelor – condițiile de igienă și de viață,
regimul alimentar necorespunzător, dormitul în paturi prea moi sau prea tari,
regimul defectuos de viață, bolile cronice, intervențiile chirurgicale,
anomaliile senzoriale. Factorii determinanți sunt cei care determină
dezvoltarea deficiențelor fizice și psihomotorii. Aceștia pot acționa în
perioada intrauterină, în timpul nașterii, dar și pe parcursul vieții. În rândul
cauzelor care duc la apariția deficiențelor fizice nu trebuie să omitem să
menționăm accidentele. Majoritatea accidentelor sunt accidente de circulație,
de muncă și cele casnice.
Pentru a înțelege mai bine problematica deficiențelor fizice vom întocmi
și o succintă clasificare a acestora. Astfel deosebim: deficiențe fizice de
origine osteo-articulară, deficiențe fizice de origine neurologică, deficiențe
fizice care însoțesc bolile cronice (Albu Adriana, 2000, p. 19)
A)
Deficiențele fizice de origine osteo-articulară cuprind:
–
malformații congenitale (luxație congenitală de șold, amputații
congenitale, picior strâmb congenital, artrogripoză congenitală) sau
deformări osoase apărute în timpul procesului de creștere
(inegalitatea membrelor, rahitism, osteocondrodistrofii, cifoze,
scolioze etc);
–
sechele după accidente (mai ales accidente de circulație și

postcombustie);

B)
Deficiențele fizice de origine neurologică cuprind:

–
infirmitatea Motrice Cerebrală;
–
leziuni ale neuronului motor periferic;
–
afecțiunile neurologice evolutive;
C)
.
Boli cronice în care deficiența fizică este predominantă, de
exemplu: artritele mono- și poliarticulare sau complicațiile
articulare ale hemofiliei;

Aproape întotdeauna aceste deficiențe se transformă în handicap, motiv
pentru care vorbim de handicap fizic, handicap neuromotor, handicap
psihomotor. Acest lucru se întâmplă, pe de-o parte, fiindcă modalitățile
chirurgicale, tehnice și paleativ-estetice sunt încă limitate și destul de rar
reușesc să surmonteze efectele handicapante ale deficiențelor, iar, pe de altă
parte, fiindcă societatea în întregul ei nu pare în momentul de față suficient de
preocupată și pregătită pentru a oferi acele adaptări structurale și funcționale
minime pentru inserția școlară și socio-profesională a persoanelor cu
dizabilități fizice.
2.2. PERSOANELE CU DIZABILITĂȚI MOTORII. TABLOU
PSIHOPEDAGOGIC
,,Încadrată în aria atât de extinsă a deficiențelor fizice, deficiența
motorie se caracterizează prin insuficiențe biologice și fizice cu care se naște
sau le dobândește o persoană și care creează dificultăți, pe de o parte, asupra
dezvoltării complete și echilibrate a personalității, pe de altă parte reduce
șansele de a deveni autonom, de a-și dezvolta anumite deprinderi necesare
învățării unei profesii și, în final, de a putea face față exigențelor vieții în
colectivitate la nivelul normalității. Toate deficiențele motorii sunt ușor de
recunoscut, întrucât ele se manifestă prin lipsa unei părți a aparatului
locomotor, o diminuare a mișcărilor unor segmente (picioare, mâini, trunchi),
imposibilitatea sau dificultatea deplasării (mersului), a executării unor

activități manuale” (Păunescu C. 1983, p. 13). Sintetizând aspectele de mai sus
putem spune că persoanele cu handicap motor prezintă dificultăți de realizare
a ortostatismului, mersului sau gestualității.

2.2.1. DEZVOLTAREA FIZICĂ

Se referă la creșterea organismului și a creierului, dar și la tiparele
schimbării capacităților senzoriale, abilităților motorii și sănătății. În mod
normal, în absența unei boli și / sau dizabilități oamenii dispun de forță,
energie și rezistență, precum și de bune abilități senzoriale și motorii.
Persoana cu dizabilități motorii prezintă următoarele particularități în
ceea ce privește dezvoltarea și activitatea fizică:
Hipotrofie staturoponderală sau exces ponderal / obezitate ca
urmare a imposibilității de a se mișca, a problemelor legate de
tranzitul intestinal sau a adoptării unui stil de viață sedentar;
Întârzieri în dezvoltarea motorie, relievate în cadrul anamnezei cu
persoana care a stat cel mai mult în preajma persoanei cu
dizabilitate motorie în primii ani de viață;
Deformări ale coloanei vertebrale și ale cutiei toracice, ceea ce
implică deficultăți în realizarea respirației, și deformări ale
membrelor superioare și inferioare;
Dificultăți în memținerea echilibrului fără a se sprijini de ceva;
Dificultăți în a manipula obiectele și în a realiza gesturi și acțiuni
simple;
Dificultăți în realizarea locomoției, în cazul unei persoane cu o
deficiență motorie mersul nu mai este atât de simplu și automatizat,
lipsește echilibrul, controlul motor. Persoanele cu astfel de
dizabilitate prezintă o serie de caracteristici: rigiditatea,
spasticitatea
10
, atonia
11
sau tremurul segmentelor aparatului

locomotor. Prezența acestor caracteristici explică într-o anumită
măsură dificultățile ce apar când trebuie să se realizeze mersul.
Există și indivizi care se află în imposibilitatea de a realiza
locomoția motiv pentru care folosesc un fotoliu rulant sau un
echipament asistiv (cadru de mers, cârje, bastoane). Echipamentul
asistiv, oricare ar fi el, poate fi privit ca o extensie a corpului
persoanei cu dizabilitate motorie, extensie neapărat necesară
întrucât asigură libertatea de mișcare și îmbunătățește calitatea
vieții acesteia.
În funcție de localizarea și tipul leziunii care a determinat boala, precum
și de evoluția acesteia pot să apară și următoarele probleme: imobilizarea
totală a persoanei ceea ce implică apariția escarelor și a rănilor, precum și
a unor infecții respiratorii ce pot fi fatale, tulburări de eliminare,
imposibilitatea reglării temperaturii corpului prin procesul de transpirație,
disfuncții sexuale, și dificultăți de orientare în timp și spațiu.

2.2.2. DEZVOLTAREA COGNITIVĂ

Dezvoltarea cognitivă se referă la tiparul schimbărilor la nivelul
capacităților mentale cum ar fi învățarea, memoria, atenția, limbajul, gândirea,
raționarea și creativitatea.
În condițiile în care dizabilitatea motorie nu este asociată cu un alt tip de
dizabilitate și persoana în cauză trăiește într-un mediu în care este stimulată
corespunzător aceasta parcurge etapele dezvoltării cognitive într-un mod
similar cu persoana tipică. Dacă nu beneficiază de un mediu stimulativ
persoana cu dizabilitate motorie poate rămâne la o gândire de tip concret ce
presupune repetarea mecanică a acțiunilor celor din jur.
Integrarea într-o formă de învățământ și mai apoi, pe piața muncii
facilitează procesul dezvoltării cognitive, inclusiv a gândirii reflexive și a

celei postformale.
Gândirea reflexivă este o gândire cu caracter logic care poate să apară
la vârsta adultă și presupune evaluarea continuă și activă a informațiilor și
convingerilor, prin prisma dovezilor și a implicațiilor. Această capacitate își
face apariția între 20 și 25 de ani deoarece abia acum sunt mielinizate ariile
corticale cerebrale care se ocupă de gândirea la nivel superior.
Gândirea postformală este un tip de gândire matur ce se bazează pe
experiențele subiective și pe intuiție, ca și pe logică, și este util în
confruntarea cu ambiguitatea, incertitudinea, contradicția, imperfecțiunea și
compromisul. Și această gândire debutează la vârsta adultă și de multe ori prin
contactul cu învățământul superior.
2.2.3. LIMBAJUL

Este definit drept un sistem de comunicare bazat pe lexic și gramatică.
Limbajul se dezvoltă prin interacțiunea cu celălalt. Procesul care stă la baza
învățării limbajului este imitația. Dezvoltarea limbajului se află în strânsă
legătură cu dezvoltarea motorie și cognitivă, astfel întârzierile în unul din cele
două planuri pot determina întârzieri în dezvoltarea limbajului.
Dizabilitatea motorie se poate asocia cu tulburări de limbaj și
comunicare. În funcție de aria afectată și de procesele ce sunt dereglate putem
întâlni următoarele tulburări: dizartria, bâlbâiala, bradilalia, disfonia,
tulburările de citit-scris, alalia și afazia.
Dizartria este o tulburare de vorbire, caracterizată prin dificultăți
parțiale sau extinse de emisie vocală, de articulație și de pronunție, care apar
pe baza unei deficiențe survenită în urma unor boli sau traumatisme în acele
regiuni ale S.N.C. prin care se realizează aspectul exterior, sonor al vorbirii
orale (Guțu M., 1975, p. 360). Dintre caracteristicile specifice dizartriei
amintim: cauza definitorie a dizartriei este de factură neurologică, dizartria nu

afectează vorbirea în general, ci numai capacitatea de rostire, există o mare
discrepanță între vorbirea impresivă, păstrată integral sau în mare măsură, și
cea expresivă, care este denaturată, uneori atât de grav afectată, încât nu este
inteligibilă, tulburările de pronunție ale dizartricilor sunt determinate de
limitarea mișcărilor mușchilor implicați în pronunție și nu de incapacitatea de
a imita sunetele vorbirii, vorbirea dizartricului este neclară, confuză,
disritmică, disfonică cu rezonață nazală, monotonă.

În literatura română de specialitate există următoarele forme ale dizartriei:
cerebeloasă, corticală, bulbară, pseudo bulbară, extrapiramidală și
piramidală.
Dizartria se întâlnește atât la persoane cu deficiențe motorii congenitale,
de exemplu infirmitate motorie cerebrală sau tetrapareză, cât și la cele cu
deficiențe motorii dobândite în urma unor accidente vasculare cerebrale sau
traumatisme vertebro-medulare.
Demersul terapeutic în cazul unei persoane cu dizartrie presupune muncă
în echipă. Din echipă fac parte în principal: neurologul, logopedul,
kinetoterapeutul și persoana în cauză. Tratamentul neurologic este esențial în
faza de boală când se urmărește în principal asanarea procesului patologic.
Ulterior deficiențele rămase pe parte de limbaj devin obiectul de lucru al
logopedului. Din punct de vedere logopedic, intervenția are loc pe
următoarele planuri: motor, respirator, fonator și articulator. Sub influența
terapiei logopedice de lungă durată manifestările dizartrice se pot ameliora
sau, mai mult, dizartria, poate ceda și persoana poate să rămână cu o dislalie
polimorfă.
Bâlbâiala este o tulburare de expresie verbală în care cursivitatea
exprimării este afectată prin apariția unor blocaje sau spasme la nivelul
aparatului fonoarticulator, odată cu încercarea de rostire a cuvântului. Aceasta
prezintă trei forme: bâlbâiala tonică care se manifestă prin spasme de lungă

durată ce împiedică emiterea cuvântului iar când aceasta cedează cuvântul
erupe cu forță, cea clonică care presupune contracții de scurtă durată a
musculaturii aparatului fonoarticulator care duc la întreruperea cursivității
vorbirii, pauze, repetări de cuvinte și cea mixtă unde se întâlnesc manifestări
atât de tip clonic cât și tonic; în funcție de predominanță pot exista: bâlbâială
tono-clonică și bâlbâială clono- tonică.
La persoanele cu dizabilități motorii, bâlbâiala poate să apară pe fondul
oboselii sistemului nervos central, a dezechilibrului între procesul de excitație
și inhibiție, spasticității sau emotivității crescute.
Terapia bâlbâielii începe cu psihoterapia persoanei și a familiei
acesteia. În cazul persoanei se urmărește creșterea încrederii în forțele
proprii, înlăturarea fricii de a se exprima, precum și învățarea unor exerciții
de relaxare. Cât privește familia, prin intermediul psihoterapiei se are în
vedere ameliorarea stărilor de conflict, dobândirea unor modalități funcționale
de a face față stresului pe care îl implică dizabilitatea. Terapia continuă cu
exerciții de respirație și exerciții pentru restabilirea fluenței verbale. Aceasta
din urmă se realizează prin următoarele procedee: procedeul silabisirii,
procedeul prelungirii sunetelor, procedeul continuității tonului vocal, cel al
coarticulării sunetelor, bâlbâiala voluntară, procedeul întreruperii și reluării
vorbirii, procedeul masticației, procedeul asocierii pronunției cu scrisul,
procedeul citirii sonore și procedeul întârzierii feed – beack – ului auditiv.
Bradilalia este o tulburare de ritm și fluență a vorbirii. Bradilalicii
vorbesc foarte încet, tărăgănat, pronunță sunetele neclar, confuz, le articulează
incomplet, dicția lor este și ea alterată. Bradilalia poate apărea pe fondul unei
oboseli puternice, după o intervenție chirurgicală, de exemplu. În acest caz,
terapia începe cu un tratament medicamentos care să fortifice organismul.
Exercițiile pentru remedierea tulburării puse în discuție se vor efectua
zilnic, insistându-se pe exercițiile de gimnastică respiratorie, exerciții pentru

fortificarea musculaturii aparatului fonorespirator, exerciții specifice fiecărui
sunet defect, exerciții pentru susținerea finalurilor de cuvânt, exerciții de
împărțire a cuvintelor în silabe cu pronunțarea clară, corectă, a fiecărei silabe,
exerciții de citire cu ritm variat (lent, moderat, rapid, bine articulat).
Disfonia este o modificare temporară sau permanentă a vocii apărută în
urma tulburărilor parțiale ale mușchilor laringelui, ale coardelor vocale și a
anomaliilor constituite prin noduli bucali și polipi. În cazul persoanelor cu
dizabilități motorii ne referim în principal la disfoniile organice provocate de
afecțiunile miopatice. Astfel, afectarea mușchilor tensori ai coardelor vocale
determină slăbirea capacității de tensionare a coardelor vocale, vocea
devenid monotonă și slăbind în intensitate. Atunci când sunt afectați mușchii
contractori vocea persoanei este slăbită ca înălțime și intensitate, obosește
ușor iar timbrul este afectat prin slăbirea amplitudinii. Pentru terapia disfoniei
se fac exerciții pentru educarea respirației, exerciții pentru reeducarea
vocalelor, pentru corectarea calității sunetelor, exerciții pentru obținerea unei
intensități vocale corecte și pentru timbrul vocal.
Dintre tulburările de citit – scris ne vom referi la disgrafie, în special la
disgrafia motrică. Aceasta apare atunci când este tulburată m
otricitatea fără ca

sistemul simbolic să fie atins și în care scrisul este ilizibil datorită

neîndemânării la scris a cuvintelor pe care, de fapt, copilul și le reprezintă

corect.
Este des întâlnită în cazul persoanelor cu dizabilități motorii care
prezintă un deficit major de coordonare motorie globală și fină, dificultăți în
coordonarea bimanuală și oculomotorie. Apar greutăți în ceea ce privește
ținerea corectă în mână a instrumentului de scris, orientarea adecvată în
spațiul paginii, respectarea spațiilor. Acum, în cadrul terapiei logopedice,
accentul cade pe reducerea dificultăților precizate anterior prin metode cu
caracter general și metode specifice logopedice.
Alalia și afazia, alte două tulburări de limbaj care se întâlnesc în cazul

oamenilor cu dizabilități motorii, intră în categoria tulburărilor polimorfe de
limbaj.
După Emil Verza (cit. de Mititiuc Iolanda, 1996, p. 200).
alalia este ,,o
tulburare gravă de vorbire, determinată de factori nocivi care afectează mai
mult sau mai puțin zona centrală a vorbirii și se caracterizează prin neputința
alalicului de a vorbi și înțelege în totalitate sau suficient, vorbirea altora cu
toate că organele de recepție sunt sănătoase și insuficiențele mentale nu-s de
tip oligofren” Aceasta este o tulburare de limbaj congenitală. De regulă se
întâlnește la persoanele diagnosticate cu diferite forme de paralizie cerebrală,
dar și în alte maladii cu substrat neurologic. Ea poate fi senzorială (persoana
înțelege sensul cuvintelor, dar nu le poate pronunța) motorie (persoana
înțelege sensul cuvintelor și îl reține, dar nu le poate pronunța) sau mixtă (este
cea care integrează simptome din ambele forme). Arareori există forme pure
de alalie. În funcție de forma predominantă de alalie se aleg procedeele și
exercițiile specifice. Se insistă fie pe ameliorarea problemelor de la nivelul
aparatului fonoarticulator prin dezvoltarea mobilității, a echilibrului dintre
inspir și expir, fie pe înțelegerea sensului cuvintelor, a comenzilor simple, a
expresiilor uzuale. În ambele forme de alalie se lucrează atât asupra limbajului
oral, cât și asupra celui scris.
Afazia este o tulburare a funcțiilor limbajului, de natură neurologică, ce
presupune afectarea totală sau parțială a înțelegerii vorbirii și / sau
reproducerii ei. Este determinată de diferite tulburări organice, în perioada
vorbirii deja formate, ale sistemelor verbale ale creierului. Apare ca urmare a
unor leziuni vasculare, hemoragii cerebrale, tulburări de nutriție ale creierului,
traumatisme craniene închise sau deschise. La fel ca alalia, afazia este și ea
senzorială, motorie sau mixtă, de obicei una din laturile vorbirii este mai
afectată, procedeele și metodele terapeutice se aleg în funcție de tipul de
afazie care predomină.

Dizabilitatea motorie nu presupune în mod obligatoriu tulburări de
comunicare și limbaj. Sunt persoane cu dizabilități motorii care au abilități
verbale foarte bune care le servesc drept avantaj în activitatea principală pe
care o au sau în profesia pe care o practică; ne referim aici la oameni care se
află în interiorul problemei și susțin diferite campanii care au drept scop
schimbarea atitudinii față de persoanele cu dizabilități, conștientizarea
potențialului acestora sau respectarea drepturilor pe care le au. De asemenea,
sunt persoane cu dizabilități motorii care sunt speakeari motivaționali și care
bazându-se pe abilități bune de limbaj, pe capacitatea de persuasiune pe care
o dețin, precum și pe autenticitatea discursului servesc drept modele pentru cei
aflați în situații similare, dar și pentru oameni care nu au dificultăți motorii.
Limbajul este o unealtă importantă de cunoaștere a celuilalt, de creare a
legăturilor, de transmitere a mesajelor de creștere și dezvoltare personală.

2.2.4. PERSONALITATEA INDIVIDULUI CU DIZABILITATE
MOTORIE

Cuvântul „personalitate” provine din grecescul „persona”, ceea ce

semnifică mască.
Se consideră că personalitatea reprezintă o organizare
dinamică a sistemelor psihice individuale, ce permit și determină adaptarea
subiectului la condițiile sociale, într-un mod destul de original.
,,Impactul” bolii, al deficienței, al incapacității și, în final, al
dizabilității asupra persoanei se poate face la diferite nivele și diferite
modalități. Astfel, dizabilitatea poate crește egocentrismul, egoismul și
iritabilitatea sau implusivitatea, hiperactivitatea și instabilitatea, poate, de
asemenea, să scadă libertatea (inițiativa, mobilitatea fizică și spirituală,
energia, rezistența).
Unei astfel de persoane îi poate scădea capacitatea creatoare și
obiectivitatea, precum și slăbi voința. De foarte multe ori, în loc să se

manifeste activ, persoana cu dizabilitate motorie are un comportament reactiv;
în loc să aibă inițiativă în comunicare, răspunde pasiv la demersurile
celorlalți; în loc să se preocupe de impresia pe care o creează, ignoră acest
aspect. Deoarece viața fiecăruia dintre noi este orientată permanent către un
scop, incapacitatea de a se ridica la nivelul aspirațiilor generației sale și
faptul că trebuie să caute alternative pentru a face față provocărilor vieții și
societății îl poate determina pe individul cu dizabilitate să trăiască sentimentul
neputinței și chiar pe cel al inutilității.
Trecând de cealaltă parte a baricadei și referindu-ne la voință trebuie să
facem următoarea precizare: la persoanele care prezintă pareze ale membrelor
inferioare poate fi observat un fenomen interesant: ,,o dezvoltare
compensatorie a forței umerilor, brațelor și mâinilor paralel cu o intensificare
a voinței și a perseverenței. Ca și cum voința și forța care caracterizează în
mod normal membrele inferioare în activitatea lor ar fi fost propulsate în zona
superioară a organismului, manifestându-se atât fizic, cât și în dezvoltarea
personalității” (Weihs T, 1992, p. 75).
Conștientizarea dizabilității de către cel în cauză determină o schimbare în
ceea ce privește ierarhia valorilor, astfel sănătatea devine un ,,bun suprem”. În
plan spiritual, dizabilitatea poate semnifica fie ateism, fie o credință exagerată.
Limitarea capacității de mișcare a individului duce la apariția unor
transformări în procesul de structurare a personalității și în modalitățile de
relaționare cu cei din jur, adesea fiind prezente simptome ale complexului de
inferioritate, stări depresive, tendințe accentuate de interioriza
re a trăirilor și

sentimentelor sau de izolare faț
ă de lume, refugiul în activități care pot fi
efectuate în manieră individuală.
Gordon Allport (cit. de Turliuc Nicoleta Maria, 2004, p.96-97) definea
complexul de inferioritate ca fiind dubiile puternice și persistente în legătură
cu deficiențele percepute ale propriilor competențe. Indivizii care au acest

complex se consideră a fi mai puțin capabili, competenți sau buni decât
ceilalți sau decât sunt în realitate. Psihologul Don Hamachek (cit. de Turliuc
Nicoleta Maria, 2004, p. 97) distinge următoarele șapte simptome ale
complexului de inferioritate:
Sensibilitatea la critică – deși persoanele care trăiesc acest
complex sunt convinse că au slăbiciunile lor, nu suportă ca alții să
le reamintească acest lucru. În cazul unei persoane cu deficiență
locomotorie nu constituie un beneficiu a pune accent pe ceea ce
aceasta nu poate. Util este să se evidențieze capacitățile pe care ea
le are și să se contureze condițiile optime de manifestare a lor.
Răspunsul inadecvat la complimente – este vorba de indivizi
incapabili să accepte vreun compliment datorită contrastului
puternic cu autoevaluarea făcută. Atunci când sunt complimentate
persoanele pot avea diverse reacții: pot trăi sentimente de jenă sau
disperare ori, pur și simplu, pot refuza să asculte un compliment
neconcordant cu imaginea despre sine.
Atitudinea hipercritică – persoanele care manifestă această
atitudine nu se simt niciodată destul de capabile, de competente
decât atunci când sunt cele mai capabile, competente dintr-un grup.
Particularizând pentru persoanele cu deficiențe, atitudinea
hipercritică și-ar putea avea sursa în faptul că ele consideră că au
teren de recuperat și că pot face acest lucru doar în condițiile în
care sunt exigenți cu propria persoană.
Tendința de a blama – unii indivizi tind să-i blameze pe alții pentru
slăbiciunile lor, sentimentul de inferioritate putând fi în aceste
condiții mai ușor de suportat. În cazul celor care au o deficiență
locomotorie, inferioritatea vine din dependența de ceilalți
imposibilitatea de a se alinia la standardele pe care ei singuri le

propun sau care le sunt propuse de către grupurile din care fac
parte și nu în ultimul rând de societate. Pentru situația în care se
află, persoanele blamează divinitatea, trecutul familiei din care fac
parte sau normele societății.
Sentimentele de persecuție – o extensie a tendinței unei persoane
de a blama pe altcineva este credința conform căreia ceilalți caută
să o doboare.
Sentimente negative în privința competiției – persoanele care
resimt astfel de sentimente pot evita să intre în competiție datorită
faptului că sunt convinse de inferioritatea lor și că vor pierde în
confruntare. Deși sunt încântate de ideea succesului persoanele
care au o deficiență locomotorie ar putea să evite competiția
datorită estimărilor pesimiste cu privire la șansele lor de succes.
Dizabilitatea motorie nu ar trebui să fie un impediment în angajarea
în competiții ce vizează etalarea unor abilități cognitive, afective,
artistice.
Tendința spre izolare, pudoare și timiditate – sentimentele de
inferioritate sunt adesea acompaniate de anxietate mai ales în
situațiile în care sunt implicați și alții. Un individ cu o deficiență
în sfera locomotorie poate fi tentat să păstreze distanța față de
ceilalți pentru a nu fi rănit. Persoana care trăiește acest ultim
simptom care caracterizează complexul de inferioritate crede că e
imposibil ca cineva să fie interesat de ea sau de ceea ce spune.
Crezând acest lucru și recurgând la izolare persoana nu face
altceva decât să-și inhibe șansele de afirmare.
Evident, nu este obligatoriu ca un individ să aibă toate aceste simptome,
după cum gradul lor de accentuare poate varia mult de la un individ la altul.
Problemele spinoase legate de efectele negative ale complexului de

inferioritate asupra imaginii de sine
12
și a personalității în general apar ori de
câte ori
vorbim de trăirea stării de handicap, adică atunci când persoana este

în situația de a face comparații dezavantajoase în ceea ce o privește între

nivelul real al posibilităților sale și nivelul ideal al aspirațiilor, ori între

limitele im
puse de deficiență și independența afișată permanent de cei care nu
au o deficiență.
Pentru faptul că arată diferit, se deplasează cu dificultate sau utilizând
fotoliul rulant, cârjele sau bastonul, individul cu dizabilitate motorie se află nu
o dată în situația de a trezi neliniști și suspiciuni, de a descuraja apropierea,
de a genera atitudini de evitare și respingere. Persoanele cu dizabilități
motorii percep acut reacțiile persoanelor din jur. Plecând de la reacțiile
celorlalți și de la relațiile pe care reușește să le stabilească în familie, la
școală, la serviciu, în grupul de prieteni, o persoană își formează imaginea
despre sine.
Pentru a evalua cât mai obiectiv deficiențele manifestate atât la nivelul
imaginii de sine, cât și la cel integrator al personalității, trebuie să ținem cont
de următoarele criterii: tipul și gradul deficienței; măsura în care aceasta duce
la handicap; gradul de mobilitate și de autonomie personală și socială pe care
cel în cauză îl manifestă; gradul de maturizare afectivă, interesele și aspirațiile
persoanei; nivelul de școlarizare; concepția sa despre lume și viață; genul,
mediul familial și situația socio-economică; anturajul și comunitatea în care
trăiește și se dezvoltă.
O persoană cu o dizabilitate motorie nu prezintă doar deficiențe la
nivelul personalității, ci și aspecte pozitive; dintre care putem trece în revistă:
voința, loialitatea, implicarea deplină în proiectele pe care le demarează.

2.2.5. RELAȚIILE SOCIALE

Relațiile sociale sunt vitale pentru sănătatea și starea de bine a

persoanei indiferent de condiția fizică a acesteia. Cercetările au identificat cel
puțin două aspecte corelate ale mediului social care pot promova sănătatea.
Potrivit lui Cohen (cit. de Diane E. Papalia, Sally Wendkos Olds și Ruth
Duskin Feldman, 2010, p. 428) acestea sunt integrarea socială și suportul
social.
Integrarea socială desemnează procesualitatea interacțiunilor dintre
individ sau grup și mediul social specific sau integral, prin intermediul căreia
se realizează un echilibru funcțional al părților. Ea înseamnă implicarea activă
într-o gamă largă de relații, activități și roluri sociale. Potrivit studiilor,
Berkaman și Glass, 2000 și Rutledge et al., 2004, (cit. de Diane E. Papalia,
Sally Wendkos Olds și Ruth Duskin Feldman, 2010, p. 428) aceasta a fost
asociată în mod repetat cu o rată mai scăzută a mortalității. După Cohen,
Gottlieb și Underwood, 2000, (cit. de Diane E. Papalia, Sally Wendkos Olds
și Ruth Duskin Feldman, 2010, p. 428) oamenii cu rețele sociale vaste și roluri
sociale multiple au o probabilitate mai mare de a supravețui unui infa
rct și o

probab
ilitate mai redusă de a suferi de anxietate sau depresie comparativ cu

oamenii cu rețele și roluri sociale mai limitate.

Raportându-ne la oamenii cu dizabilități motorii, nu putem vorbi despre
acest tip de integrare fără accesibilizarea mediului fizic, ambiant. Ne referim
aici la existența unor locuințe adaptate (locuință în care persoana cu deficiență
să fie autonomă), dar și a unor mijloace de transport în comun adaptate. Nu
trebuie să omitem să amintim despre necesitatea accesibilizării instituțiilor
publice; rampele să fie eficiente iar clădirile să fie dotate cu mijloacele
corespunzătoare care să asigure pătrunderea în interiorul lor. Dacă există,
accesibilizările nu fac decât să sporească gradul de independență și autonomie
al persoanei ceea ce poate atrage după sine confortul psihic și dorința de a
dezvolta contacte sociale. Lipsa accesibilizărilor impune persoanelor cu
dizabilități nenumărate restricții care produc frustrări și sentimente mai puțin

plăcute.
Integrarea familială și integrarea educațională sunt condiții necesare
pentru integrarea socială.
Familia este primul grup social din care facem parte, aici învățăm
comportamente, reguli, ne sunt transmise valori. În acest cadru are loc primul
contact cu dizabilitatea, indiferent dacă aceasta este congenitală sau dobândită.
Atitudinea pe care o au cei din familie față de individul în cauză este extrem
de importantă. Atât supraprotejarea, cât și respingerea persoanei de către
familia din care face parte influențează negativ demersul integrării sociale.
Rezultatul supraprotejării este incapacitatea persoanei de a lua hotărâri,
inducerea sentimentului de inutilitate, iar cel al respingerii constă în detașarea
emoțională față de persoană și negarea calităților și valorilor pe care ea le
prezintă.
Integrarea educațională înseamnă contactul cu grupul de covârstnici. În
acest moment persoana cu dizabilitate se poate întâlni atât cu acceptarea, cât și
cu respingerea. De cele mai multe ori, respingerea are ca bază frica de
necunoscut, prejudecățile, stereotipurile, absența educației pentru diversitate,
precum și lipsa cunoașterii unor modalități concrete de interacțiune cu
persoanele cu dizabilități motorii.
Suportul social se referă la resursele materiale, informaționale și psihice
obținute de la rețeaua socială, pe care persoana poate conta ca ajutor pentru a
face față stresului. Conceptul de suport social cuprinde trei dimensiuni: suport
emoțional, suport instrumental și suport informațional.
Suportul emoțional se referă la comportamentul de ascultare, la simpatie și
acordare de sprijin, la a-l face pe celălalt să se simtă valoros, iubit, acceptat.
Persoana cu deficiență motorie poate avea parte de suport emoțional care vine
de la familie și prieteni, care îi arată acesteia că le pasă de ea, de ceea ce i se
întâmplă. Există tendința de a căuta sprijin emoțional din partea cuiva care se

află într-o situație similară din punct de vedere fizic.
Suportul emoțional îl
securizează pe individ, îl ajută să suporte mai ușor schimbările și dificultățile
prin care trece.
Suportul intrumental sau ajutorul direct se referă la oferirea unui ajutor
tangibil cum ar fi servicii diverse în viața de zi cu zi, ajutor financiar sau la
treburile gospodărești. De exemplu, a ajuta o persoană care nu poate să se
deplaseze, să facă acest lucru.
Suportul informațional se referă la un comportament de acordare de
informații și îndrumare în vederea soluționării unei probleme cu care se
confruntă cineva, un sfat, o altă modalitate de a privi o situație problematică.
De exemplu, a informa o persoană cu dizabilitate despre drepturile și
obligațiile pe care le are, despre o bursă a locurilor de muncă în vederea
găsirii unui serviciu sau despre demersul ce este necesar a fi urmat pentru a
achiziționa un instrument asistiv.
Sentimentele față de sine și față de alții constituie nucleul funcționării
umane. Pentru căpătarea armoniei interioare și menținerea sănătății mentale,
este de dorit ca individul
să fie împăcat cu sine și cu lumea în care trăiește și

să își rezolve cu cât mai bine posibil dilemele
, îngrijorările și complexele pe
care le aduce cu sine viața în general și dizabilitatea în special.

2.3. NEVOILE PERSOANEI CU DIZABILITĂȚI MOTORII

Persoana cu dizabilitate motorie nu este bolnavă în sens clinic, nu este
anormală, ci este o persoană cu o personalitate specifică în sfera mare și
diversă a normalității, care tinde spre normalizarea deplină având șanse
majore de a o obține în condițiile unei societăți care este pregătită să îi
satisfacă trebuințele. Vom face o prezentare a nevoilor persoanelor cu
dizabilități motorii prin raportare la piramida lui
Maslow:
13

Trebuințe

de autorealizare

Trebuințe estetice

Trebuințe cognitive

Trebuințe de stimă de sine

Trebuințe de iubire și apartenență la grup

Trebuințe de securitate

Trebuințe fiziologice

Fig. 1 Piramida lui Maslow

Trebuințele fiziologice fac referire la satisfacerea unor nevoi de
bază dintre care putem enumera: nevoia de hrană, odihnă, adăpost,
repaus. O persoană cu o dizabilitate motorie, în funcție de gradul
acesteia poate sau nu să-și satisfacă nevoile anterior precizate.
Dacă nu poate, persoana trebuie să primească ajutor din partea
asistentului personal
14
. Dacă există însă condiții minime care
permit persoanei să se descurce singură acestea trebuie sporite, iar
persoana în cauză trebuie învățată și încurajată să întreprindă
singură activități. De exemplu, dacă o persoană are o pareză care i-
a afectat atât membrele inferioare cât și superioare, dar există totuși
abilități manuale ea trebuie învățată să se hrănească singură. Pentru
a facilita reușita individului în acest demers, asistentul personal
trebuie să asigure individului o poziție cât mai comodă la masă, să

pună la dispoziție tacâmuri și pahare din materiale plastice pentru a
evita rănirea celui care servește masa, dar și să își exprime
încrederea în capacitatea persoanei de a duce activitatea la final.
Satisfacerea trebuințelor fiziologice asigură conservarea și
sănătatea.
Trebuințele de securitate vizează nevoia de apărare, protecție, de
echilibru emoțional. În cazul persoanelor cu dizabilități
motorii ne

referim la o securitate fizică tradusă prin nevoia de a avea un punct

de sprijin (cadru metalic, câ
rje), una psihologică care include
nevoia de a se simți liniștit, înțeles.
Trebuințele de iubire și apartenență la grup se referă la satisfacerea
nevoilor de comunicare, de a fi cu ceilalți, de a face parte dintr-un
grup, de a oferi și primi afecțiune și de a putea să se exprime liber,
de a fi ascultat. Pentru ca aceste nevoi să fie satisfăcute sunt
necesare schimbări la nivelul mentalității celor din jur, dar și
adaptări de ordin fizic (accesibilizare). Pentru individul cu
dizabilitate la nivelul aparatului locomotor, împlinirea acestor
nevoi reprezintă un pas important către integrarea în societate.
Trebuințele de stimă de sine cuprind trebuința de prestigiu, de a
beneficia de aprobare și prețuire. Dacă un individ cu deficiențe are
posibilitatea să decidă singur în legătură cu viața lui, cu acțiunile în
care vrea și poate să se implice în funcție de preferințele proprii,
atunci trebuințele puse în discuție acum sunt satisfăcute.
Trebuințele cognitive prin care înțelegem trebuința de a ști, de a
cunoaște, de a explora, de a descoperi. Satisfacerea acestora
presupune o bună cunoaștere de sine pentru a ști către ce căi trebuie
îndreptată energia de care persoana dispune, dar și contactul cu cei
din jur, disponibilitatea oamenilor de a interacționa cu cei care au

dizabilități motorii de la egal, la egal.
Trebuințele estetice se referă la nevoia de frumos, de ordine, de
simetrie și armonie. Ele se cultivă după satisfacerea trebuințelor
anterior prezentate și prin contactul direct cu lumea în care trăim.
Trebuințele de autorealizare vizează nevoia de a-și utiliza
potențialul creativ, de a găsi autoîmplinirea. Pentru persoana cu
dizabilitate motorie autorealizarea se traduce prin nevoia de a fi
util, de a găsi un sens al vieții cât mai apropiat de idealul său.
Fiecare progres, de orice natură ar fi el, înseamnă un pas către
atingerea trebuinței de autorealizare.
Nevoia nu este doar ceea ce-i lipsește unei persoane, ci mai ales ceva

către care tinde această persoană. Este im
portant să menționăm că satisfacerea
tuturor nevoilor trebuie să se facă pornind de la baza piramidei. Dacă un nivel
nu este satisfăcut complet nu se poate trece la un altul și nici persoana cu
dizabilități nu poate ajunge astfel la ultimul nivel, cel de autorealizare, prin
care ea devine o resursă în societatea din care face parte. Accesibilizarea
fizică și schimbarea mentalității umane cu privire la persoanele cu dizabilități
motorii reprezintă puncte necesare de îndeplinit pentru ca persoana să atingă
ultimile nivele ale piramidei lui Maslow. Deși trebuințele superioare nu sunt
vitale pentru organism, ele sunt mai importante pentru subiectivitate,
satisfacerea lor îmbogățind sfera spirituală a personalității și mărindu-i
performanța socială.

2.4.
RECUPERAREA – UN PAS IMPORTANT PENTRU PERSOANELE

CU DIZABILITĂȚI MOTORII

Pierderea sau alterarea deprinderilor motorii trebuie tratată cu ajutorul
unui complex de mijloace care – prin cooperare – își propun restabilirea
integrală sau cel puțin parțială a lor. Acțiunea complexă de recuperare

urmărește restabilirea fizică, psihică și socială a tuturor tipurilor de
dizabilități prin mijloace medicale (chirurgicale, terapie medicamentoasă etc),
reeducativ-funcționale, ergoterapie (terapie prin muncă), psihoterapie,
dezvoltarea activității de învățare, dezvoltarea personalității, formarea
profesională și integrarea socială.
Vorbind de recuperarea persoanelor cu dizabilități motorii trebuie să
facem referire la recuperarea biologică-medicală și la procesul compensării.
Luând în calcul aceste două paliere, ne vom face o imagine despre procesul de
recuperare.
Pentru recuperarea biologică se folosește un sistem de intervenții
medico-chirurgicale, de terapie complexă, de educație fizică medicală și
protezare. Metodele terapeutice cele mai frecvent utilizate în recuperarea
persoanelor cu dizabilități motorii sunt: kinetoterapia, gimnastica medicală,
mecanoterapia, masajul, ergoterapia, kinetohidroterapia, balneoterapia.
Deoarece kinetoterapia
15
este mijlocul cel mai important pentru a readapta o
persoană cu dizabilități motorii vom aduce în atenție câteva aspecte legate de
această metodă terapeutică.
Intervenția kinetoterapeutică se fundamentează pe o serie de principii care
pot căpăta accente specifice de la un caz la altul, în funcție de particularitățile
anatomo-fiziologice și neuropsihice ale subiectului. Aceste principii sunt:
Toate ființele umane au potențial latent care poate fi valorificat în
activitățile de recuperare;
Deprinderile motorii timpurii sunt dominate de activitățile reflexe
și caracterizate prin mișcări spontane, care oscilează între extrema
flexie și extensie;
Deprinderile motorii ale adultului sunt susținute sau întărite de
reflexele posturale;
Etapele dezvoltării componentelor motorii au o succesiune

ordonată, între ele existând suprapuneri de la o etapă la alta;
Locomoția are la bază contracția reciprocă a flexorilor și
extensorilor;
Frecvența stimulilor și a activităților repetitive sunt folosite pentru
a dezvolta forța și reziștența musculară și pentru a susține învățarea
actelor motorii.
În vederea elaborării unui program de recuperare kinetoterapeutică a
tulburărilor motorii, specialiștii trebuie să țină cont de o serie de etape /
repere:
Stabilirea diagnosticului clinic;
Recomandările și, mai ales, contraindicațiile medicului în raport cu
diagnosticul stabilit;
Evaluarea complexă a persoanei și identificarea resurselor
biologice, neurofiziologice, psihologice și sociale care pot susține
activitatea de recuperare;
Stabilirea obiectivelor programului kinetoterapeutic și a
principiilor de acțiune care să corespundă fiecărui client în parte;
Stabilirea strategiilor operaționale de derulare a programului de
kinetoterapie;
Stabilirea conținutului programului de recuperare (în general și pe
etape).

Nu trebuie să omitem faptul că schemele terapeutice și manevrele
recuperatorii depind foarte mult de tipul și gradul deficienței persoanei în
cauză.
Atunci când ne referim la metode și proceduri corectiv – recuperatorii
trebuie să avem în vedere și rolul benefic al compensării. Organismul uman
dispune de imense posibilități energetico – funcționale pe care le poate

mobiliza în lupta cu diversele con
secințe ale diferitelor tipuri de handicap,

pentru a se echilibra și a se adapta compensator la cerințele
în continuă
schimbare ale mediului, ale activității și producției. “În condițiile tulburării
sau distrugerii unor componente, compensația se definește prin capacitatea
organismului de a se autoreconstitui structural și funcțional” (Stoica L, 2002,
p.56). În cazul dizabilităților motorii, elaborarea macanismelor compensatorii
este condiționată în mod substanțial de natura deficienței (centrală – cerebrală
sau periferică), de forma deficienței, de ritmul și gradul în care s-a realizat
recuperarea medicală, dar și de alți factori.
Concomitent cu recuperarea medicală trebuie să aibă loc și o recuperare
psihologică a persoanei cu dizabilități locomotorii, de fapt consilierea
psihologică poate fi considerată drept un fundament pentru bunul mers al
procesului de recuperare. “Consilierea psihologică este un tip de intervenție
prin care se urmărește sugerarea unui mod de a proceda, a unui mod de
comportare ce trebuie adoptat într-o situație dată sau, în general, în viața și
activitatea cotidiene” (Dumitru I, 2008, p. 13). În cadrul procesului de
recuperare consilierea psihologică este benefică, întrucât facilitează
înțelegerea transformărilor ce au loc, ajută la o raportare corectă a
deficientului față de progresele pe care le face, dar și față de regresele ce pot
să apară. La modul general, consilierea psihologică îi facilitează persoanei cu
dizabilități motorii autocunoașterea realistă, acceptarea de sine și
valorificarea optimă a resurselor și disponibilităților proprii.
Procesul de recuperare în cazul persoanelor cu dizabilități motorii este o
cursă lungă și sinuasă, dar cu beneficii notabile. În urma recuperării persoana
poate căpăta sau recăpăta abilități importante care îl pot conduce cât mai
aproape de statutul de individ autonom și independent.

CAPITOLUL III
CALITATEA VIEȚII PERSOANELOR CU
DIZABILITĂȚI MOTORII

Sintagma ,,calitatea vieții” ne duce cu gândul la caracterul bun sau mai
puțin bun al vieții oamenilor. Conceptul de ,,calitatea vieții” apare în a doua
jumătate a secolului al XX lea. Trebuie să precizăm că noțiunea de calitate este
mult mai veche, cuvântul având originea în latinescu ,,qualita”, provenit de la
cuvântul ,,qualis” care înseamnă ,,ce fel de” sau ,,mod de a fi”.
Calitatea vieții este obiect de studiu pentru mai multe științe; printre
acestea se numără: sociologia, psihologia, medicina, economia. Aceasta se
măsoară atât prin raportare la populație în general, cât și prin raportare la
anumite subgrupuri sociale. Cu privire la persoanele cu dizabilități, centrul
preocupărilor s-a deplasat către îmbunătățirea calității vieții acestora. Se
consideră că este important nu numai că trăiești, ci și modul în care trăiești.

3.1. CALITATEA VIEȚII – DEFINIȚII, CONSIDERAȚII GENERALE

Preocuparea pentru viața ființei umane a existat cu mult înainte de apariția
conceptului ,,calitatea vieții”, principala perspectivă a acestei preocupări fiind
fericirea, problematica ei apărând încă din antichitate. După Aristotel (cit. de
Laureana Urse, 2008, p. 34)
fericirea este o activitatate a sufletului conformă cu
virtutea perfectă. Omul fericit va fi acela care va acționa totdeauna în
conformitate cu virtutea perfectă de-a lungul întregii vieți.
Sociologul Petre Andrei (cit. de Laureana Urse, 2008, p. 34 – 35) a studiat
modul în care a evoluat abordarea fericirii
. El a identificat izvoarele psihologice
ale fericirii pe două direcții: direcția subiectivistă (numai sufletul individual este
izvorul fericirii) și direcția obiectivistă (fericirea este depedentă exclusiv de
factori externi). În concepția lui, fericirea este mulțumirea durabilă a voinței prin

împlinirea dorințelor și realizarea scopurilor. Omul se simte fericit / nefericit
prin comparație cu ceilalți, deci există doi factori care sunt absolut necesari
pentru constituirea acestui fenomen: individul și societatea.
Conceptul de calitatea vieții apare târziu în raport cu problematica
fericirii. Potrivit unor surse expresia ,,calitatea vieții” a apărut în anul 1964, într-
un discurs al președintelui american B. Johnson, în care se referea la calitatea
vieții americanilor. El a utilizat termenul pentru a sublinia că obiectivele SUA nu
sunt numai economice, în termeni de bogăție, ci și subiective, în termeni de
situații și stări de fericire, opunând bunurile materiale observabile, ,,bunurilor”
subiective, cum ar fi de exemplu, starea de sănătate, definită de O.M.S. ca ,,o
bună stare fizică, psihică și social.” Alte surse vorbesc despre faptul că noțiunea
de calitate a vieții a fost introdusă de Medline în 1975 și acceptată drept concept
de Index Medicus în 1977, fapt ce a dus la recunoașterea, mult mai târziu a
acestui concept de diversele foruri științifice.
În sens larg, calitatea vieții rezidă în realizarea unei vieți agreabile, bazată
pe starea de bine personal și social, pe protecția socială generală și pe progresul
social.
În lucrarea ,,Dicționar de sociologie”, Cătălin Zamfir spune despre
calitatea vieții următoarele: ,,este un concept evaluativ, fiind rezultanta
raportării condițiilor de viață și a activităților care compun viața umană, la
necesitățile, valorile, aspirațiile umane” (Zamfir C., 1993, p. 79).

Organizația Mondială a Sănătății a definit calitatea vieții ca „percepția
individului cu privire la statutul său, în contextul culturii si sistemului de
valori din care face parte si în funcție de scopurile, expectanțele si
standardele sale”, termen operaționalizat prin șase indicatori: sănătate fizică,
status psihologic, grad de independență, relații sociale, spiritualitate si
calitatea mediului. Se subliniază astfel cele două caracteristici ale conceptului
subiectivitatea și multidimensionalitatea. ,,Nu avem o definiție universală

deoarece procesele psihologice care sunt implicate în percepția calității vieții
pot fi descrise și interpretate prin intermediul mai multor filtre conceptuale și
folosind limbaje diferite.
De asemenea, conceptul este încărcat cu un bogat
bagaj axiologic și este supus unor influențe multiple a comunităților, factorilor
de mediu și a sistemelor de valori atât individuale cât și caracteristice fiecărei
socioculturi” (Băltățescu, 2000, p. 70).
Multe dintre definițiile date conceptului pus în discuție fac trimitere, în
mod special, spre trei dimensiuni constitutive: ,,condițiile de viață, domeniul
capacităților, limitărilor funcționale și performanțelor și situația de bine sau
situația de mizerie, de suferință” (Roșan, A., 2015, p. 72).
Calitatea vietii
16
este un concept unificator ce surprinde evoluția
individului, a identității sale, natura condițiilor de viață, propriile lui
experiențe, modul de viață și percepțiile pe care le are despre sine.

3.2. OBIECTIV ȘI SUBIECTIV CU PRIVIRE LA CALITATEA VIEȚII

Nu există un acord total în ceea ce privește difiniția calității vieții, dar
ceea ce se știe cu siguranță este faptul că specialiștii în domeniu acceptă că
acest concept implică o combinație dintre dimensiunea obiectivă și cea
subiectivă a vieții.
Perspectiva subiectivă se referă la ceea ce se numește starea de „bine
subiectiv” („well-being”, „bien-étre”), precum și starea de fericire-mulțumire
(„happiness”, „le bonheur”), concept ce poate fi greu definit, deoarece presupune
multe conotații filosofice. În cadrul acestei polarizări au fost evidențiate
aspectele „obiective” ale calității vieții. Acestea ar putea fi legate de condițiile
fizice de existență, precum standardul locuinței proprii, situația financiară a
individului, alimentația și alte facilitări precum iluminat, telefon, frigider, etc.
Am putea vorbi aici și de posibilitățile de comunicare cu alții și totodată de
deplasare așa precum: telefon, internet, posibilitatea de deplasare cu mașina sau

alte mijloace de transport. Însumând toate aceste elemente, am putea spune că
aspectul „obiectiv” se referă la funcționarea subiectului în roluri sociale.
Mircea Lăzărescu pune în evidență următorul tabel, în definirea calității
vieții (Lăzărescu M., 1999, p. 7):

Evaluarea obiectivă a condițiilor de viață
Evaluarea subiectivă a satisfacției personale
Starea de bine
fizic

Starea de bine
material
Finanțe și câștiguri
Starea de bine
social

Dezvoltare și
activitate
Starea de bine
emoțional
Sănătate
Siguranță
personală

Calitatea locuinței
Intimitatea
Vecinii
Posesiile
Alimentația

Relațiile
personale
Viața
intrafamilială
Familie și rude
Prieteni și
viață socială

Competențe
Independență
Alegere și
control

Afecte pozitive
Afecte negative
Stres

Bună condiție
fizică
Sănătate

Transport

Implicare
comunitară
Activități
Acceptanță și
suport

Productivitate
și activitate
Serviciu
Activitate în
gospodărie
Recreere și
hobby
Educație
Sănătate mintală
Stima de sine
Statut și
respect social
Convingeri și
credință
Sexualitate

↓

↓

↓

↓

↓

Valori personale

Acest tabel ne pune în evidență faptul că ea, calitatea vieții poate fi
corelată cu o serie de factori ambientali și conjuncturali, în mare măsură
materiali și independenți de libertatea și voința individului.
Majoritatea studiilor din ultimii ani tind să pună în evidență următoarele 3
componente esențiale ale calității vieții (după Katschnig), și anume: starea de

„bine” subiectiv („well being”, „bien étre”), încadrată în diverse interpretări, de
la starea afectivă de moment, la satisfacția de durată în raport cu desfășurarea

existenței sale; funcționarea în roluri sociale și ansamblul problematic corelat

relațiilor interpersonal-sociale, abordat din diverse incidente, perspective,

focalizări; factori ambientali (contextuali), în mare materiali (venit, hrană,

locuință, căldură, etc.), corelați cu caracteristici ale vieții umane. În această

categorie intră facilitățile sociale, precum cele de deplasare și comunicare,

șansele de educare și informare, de acces la serviciile de sănătate și asistență

socială, de asigurare a securității în
afara locuinței, etc (cit în Lăzărescu M.,
1999, p. 8).
Cu alte cuvinte, dimensiunea obiectivă se bazează pe măsurarea după

norme – prin diferiți indicatori socioeconomici și culturali a condițiilor de
viață ale indivizilor. Dimensiunea subiectivă are în vedere evaluarea
percepțiilor indivizilor asupra propriei vieți.
Calitatea vieții
17
este necesar să fie evaluată, atât pe dimensiunea
obiectivă, cât și pe cea subiectivă. Indicatorii obiectivi ai calității vieții
evaluează condițiile de viață ale indivizilor ca veniturile profesionale și
extraprofesionale, venituri pe membru de familie, calitatea mediului fizic,
loisir-ul. Indicatorii sociali și economici sunt ,,obiectivi” în sensul că sunt
evaluați de către alte persoane pe baza unor criterii precis stabilite. La rândul
lor, indicatorii subiectivi vizează percepțiile și reprezentările persoanei
privind calitatea propriei vieți, estimarea gradului stării de bine personale și a
gradului de satisfacție față de propria viață.

3.3. DIMENSIUNI / DOMENII ALE CONCEPTULUI
,,CALITATEA VIEȚII”

Multidimensionalitatea conceptului ,,calitatea vieții” este o trăsătură
evidențiată în mai toate sursele bibliografice din domeniu. Astfel, Iustin Lupu
aduce în atenție următoarele ,,dimensiuni ale calității vieții”:
,,1. Bunăstarea emoțională sau psihică, ilustrată prin indicatori precum:
fericirea, mulțumirea de sine, sentimentul identității personale, evitarea
stresului excesiv, stima de sine, bogăția vieții spirituale, sentimentul de
siguranță.
2. Relațiile interpersonale, ilustrate prin indicatori precum: a te bucura de
intimitate, afecțiune, prieteni și prietenii, contacte sociale, suport social.
3. Bunăstarea materială, ilustrată prin indicatori precum: proprietate, siguranța
locului de muncă, venituri adecvate, hrană potrivită, loc de muncă, posesie de
bunuri, locuință, status social.
4. Afirmarea personală, care înseamnă: competență profesională, promovare

profesională, activități intelectuale captivante, abilități/deprinderi
profesionale solide, împlinire profesională, niveluri de educație adecvate
profesiei.
5. Bunăstarea fizică, concretizată în sănătate, mobilitate fizică, alimentație
adecvată, disponibilitatea timpului liber, asigurarea asistenței medicale de
bună calitate, asigurări de sănătate, activități preferate interesante în timpul
liber (hobbyuri și satisfacerea lor), formă fizică optimă
6. Independența, care însemnă autonomie în viață, posibilitatea de a face
alegeri personale, capacitatea de a lua decizii, autocontrolul personal,
prezența unor valori și scopuri clar definite, auto-conducerea în viață.
7. Integrarea socială, care se referă la prezența unui status și rol social,
acceptarea în diferite grupuri sociale, accesibilitatea suportului social, climat
de muncă stimulativ, participarea la activități comunitare, apartenența la o
comunitate spiritual-religioasă.
8. Asigurarea drepturilor fundamentale ale omului, cum sunt: dreptul la vot,
dreptul la proprietate, la intimitate, accesul la învățătură și cultură, dreptul la
un proces rapid și echitabil” (Lupu, I., 2006, p. 75).
După
Abrams, 1973; Campbell, Converse și Rodgers, 1976
(cit. de Pah,
I., 2013, p. 3 – 4) sunt descrise cinci domenii ale calității vieți:
,,1. Bunăstarea fizică privește, în primul rând, sănătatea, aptitudinile fizice,
mobilitatea și siguranța personală. Atât aptitudinile cât și mobilitatea se leagă
de aspecte ale abilității fizice și mintale și se definesc cel mai bine drept
capacități funcționale corespunzătoare unor activități specifice. Prin urmare,
aceste aspecte se pot suprapune cu altele aferente bunăstării productive.
Siguranța personală presupune eliberarea de condiționări, independență,
autonomie, competență, cunoașterea drepturilor și stabilitatea rezidențială.
Evaluarea ei se suprapune peste evaluarea calității vecinătății.
2. Bunăstarea materială se referă atât la populația generală, cât și la fiecare

persoană în parte. Ea se reflectă cel mai clar prin intermediul resurselor
economice, în special a venitului. Diferite aspecte ale calității mediului de
locuit – calitatea locuinței, starea mobilierului, echipamentelor și bunurilor
personale, calitatea vecinătății – sunt strâns asociate cu bunăstarea materială.
Accesul la transport este o problemă asociată cu oportunitățile unei persoane
de a-și menține sau de a-și extinde relațiile sociale, de muncă, educaționale,
civice și, prin urmare, ele pot să susțină alte aspecte ale bunăstării materiale.
În privința transportului, apare necesitatea unor stimulente pentru modificarea
vehiculelor publice, acordarea de subvenții în acest scop, stabilirea de tarife
reduse sau gratuități pentru persoanele deficiențe. Adaptarea mijloacelor de
transport în scopul accesibilității persoanelor cu deficiențe prezintă interes și
pentru alte categorii de persoane cu dificultăți de deplasare (persoane cu
dizabilități, copii mici, bătrâni etc).
3. Bunăstarea socială include două dimensiuni majore: relațiile personale și
implicarea comunitară. Calitatea și dimensiunea relațiilor interpersonale ale
unui individ se referă la familie, rude, prieteni și la alte cunoștințe.
Dimensiunea rețelei relațiilor sociale este deosebit de importantă, dar aceasta
trebuie să fie urmată și de calitatea acestor relații (de exemplu, grad de
intimitate, grad de sprijin, reciprocitate și egalitate). Implicarea comunitară
este o fațetă mai generală a vieții, deosebită de relațiile personale individuale.
Un prim aspect al acesteia este reflectat în gama și frecvența activităților
asumate în comunitate – utilizarea facilităților și serviciilor disponibile pentru
binele comunității. Un al doilea aspect, se referă la nivelul acceptării sau
nivelul sprijinului asigurat de comunitate indivizilor, date fiind caracteristicile
lor personale, aspirațiile și cererile lor actuale sau potențiale adresate
infrastructurii locale sau populației, în general.
4. Bunăstarea emoțională cuprinde afectivitatea, realizările personale, stresul
și starea de sănătate mintală, stima de sine, statutul persoanei și respectul celor

din jur, credințele religioase. Realizarea personală se poate suprapune peste
scopurile sociale. Starea emoțională reflectă condițiile în care se desfășoară
activitățile persoanei. Situațiile stresante pot afecta calitatea vieții, fiind un
factor care poate contribui la diminuarea bunăstării emoționale.
5. Bunăstarea productivă și de loisir se referă la evoluția și la capacitatea unei
persoane de a utiliza timpul în conformitate cu propriile sale convingeri și
concepții. Competența professională este relaționată cu capacitatea de auto-
determinare motivațională, auto-eficacitatea, stima de sine, nivelul de
aspirație al persoanei. Aceste aspecte se pot evalua prin urmărirea
activităților funcționale desfășurate de o anumită persoană în diferite zone
existențiale, precum locul de muncă, domiciliul, locurile de petrecere a
timpului liber.”
Vom încheia acest subcapitol aducând în atenție motoda de
conceptualizare a ,,calității vieții” utilizată în special în domeniul sănătății
și
care poate fi evaluată printr-un instrument cu o validitate crescută (SF-36), se
bazează pe două componente majore: componenta fizică, care include cinci
sub-dimensiuni (funcție fizică, rol-fizic, durere somatică, sănătate generală,
vitalitate) și componenta mentală ce este susținută de alte cinci dimensiuni
(sănătate generală, vitalitate, funcție socială, rol-emoțional și sănătate
mentală).

3.4. CALITATEA VIEȚII ÎN CONTEXTUL DIZABILITĂȚII

Conform literaturii de specialitate, primele studii referitoare la calitatea
vieții persoanelor cu dizabilități s-au realizat prin aplicarea principiului
normalizării, cu scopul de a remedia discrepanțele vizibile dintre standardul
de viață al persoanelor instituționalizate având deficiențe și standardul
populației generale.
Normalizarea se referă la asigurarea unor condiții de viață

corespunzătoare pentru persoanele cu dizabilități, acceptarea lor în cadrul
comunității din care fac parte, asigurându-le aceleași drepturi, responsabilități
și posibilități de acces la serviciile comunitare ca și celorlalți membri ai
societății în scopul dezvoltării și valorificării optime a potențialului de care
acestea dispun. În mod concret, normalizarea se desfășoară la patru niveluri
funcționale:
1
.
Normalizarea fizică presupune ca persoana cu dizabilități să aibă
acces la: mijloace fizice necesare îndeplinirii nevoilor
fundamentale, la o locuință proprie, la bunuri de consum, la resurse
financiare care să acopere cheltuielile minime necesare, la contacte
sociale.
2
.
Normalizarea funcțională se referă la asigurarea accesului la
servicii publice precum: transport în comun, școli, spații
comerciale, accesul la informații diverse și modalități de petrecere
a timpului liber.
3
.
Normalizarea socială are în vedere posibilitatea persoanei de a
avea contacte sociale spontane sau permanente și de a fi percepută
ca făcând parte dintr-un context social normal, includem aici
relațiile cu: membrii familiei vecinii, prietenii, colegii de muncă,
oamenii de pe stradă, prestatorii de servicii publice,
4
.
Normalizarea societală face referire la nivelul parpicipării
persoanelor cu dizabilități în diverse organizații, asociații,
sectoare ale vieții publice sau activități productive ce implică
responsabilități și colaborarea cu cei din jur.
Calitatea vieții și normalizarea sunt strâns legate între ele, dar nu sunt
echivalente. Prin comparație, calitatea vieții este un concept mult mai
complex, întrucât oferă o perspectivă mai largă, o aborbare globală; să nu
uităm de domeniile conceptului și aspectul obiectiv și subiectiv al acestuia.

Cele mai multe cercetări consideră că definițiile și modelele calității vieții
trebuie să aibă aceeași relevanță, atât pentru populația generală, cât și pentru
subgrupurile acesteia. Cele cinci domenii relevante pentru evaluarea
conceptului la modul general – bunăstarea fizică, materială, socială,
emoțională și productivă – sunt valabile și în cazul persoanelor cu dizabilități.
Cât privește instrumentele care măsoară calitatea vieții trebuie să precizăm
că acestea se împart în două categorii, avem astfel instrumente specifice și
instrumente generice. Cele specifice prezintă o concepție clară cu referire la o
anumită patologie, având o mai bună coerență cu clinica. Printre dezavantajele
lor se numără: caracterul unideminsional, care se întâlnește unori în validitatea
scăzută și absența posibilității de comparare cu alte categorii de dizabilități.
De cealaltă parte, instrumentele generice permit explorararea multiplelor
dimensiuni, precum și comparații intergrupale și au o validitate foarte bună.
Printre dezavantajele lor se numără faptul că nu sunt specifice și că prezintă
lungimi excesive.
Instrumentele de măsurare se aleg în funcție de obiectivele vizate
. Criteriile

de care se ține cont sunt următoarele: natura dimensiunilor ce sunt măsurate,

dacă urmează să se compare cu alte patologii sau cu populația generală,

caracteristici precum fidelitate și validitate, claritatea formulării întrebărilor

având în vedere că ele se adresează atât populației în general, cât și unor

persoane cu diferite patologi
i și dizabilități.
Trebuie să avem în vedere că analiza asupra calității vieții are în vedere:
aprecierea consecințelor dizabilității, conceperea unor programe de educație,
inserție socio-profesională și dezvoltare personală adecvate nevoilor
persoanelor în cauză, evaluarea utilității măsurilor puse în lucru, aprecierea
rezultatului global.

3.5. CALITATEA VIEȚII LA PERSOANELE CU DIZABILITĂȚI

MOTORII

Există autori care definesc ,,calitatea vieții” drept o interacțiune dintre
individ și mediu, o modalitate de adaptare evaluată prin raportul dintre
aspirațiile și nevoile personale ale individului și condițiile lui de viață.
O boală congenitală sau dobândită antrenează, într-un timp, mai scurt sau
mai lung, o dizabilitate motorie funcțională, care limitează sau impiedică
individul să facă ceva și așa se ajunge la un handicap motor, o imposibilitate
în plan social.
În opoziție cu boala este starea de sănătate, în opoziție cu dizabilitatea este
deplina libertate. Calitatea vieții legată de starea sănătății reprezintă un
concept multidimensional, „o componentă a calității vieții în general
determinată preponderent de starea de sănătate, care poate fi modificată prin
intervenții medicale” (Juniper E. F., 1997, p. 17). Calitatea vieții este
influențată de multipli factori, precum: vârstă, sex, nivel al așteptărilor, griji
legate de starea de sănătate, severitatea simptomelor, tipul bolii și
dizabilitățile asociate acesteia, nivel material, suport social, relații familiale,
efecte ale tratamentului, spiritualitate etc.
Conceptul de calitate a vieții prezintă un grad mare de variabilitate pentru
persoanele cu dizabilități motorii, starea precară de sănătate poate corela cu
un nivel scăzut al calității vieții sau, dimpotrivă cu un nivel mediu sau chiar
ridicat al acesteia, în funcție de percepția fiecărui individ. Majoritatea
studiilor asupra calității vieții includ: statusul ocupațional; funcțiile fizice
(simptome fizice și durerea); funcția psihică (starea psihică și capacitatea de
concentrare); funcția socială (inclusiv funcția sexuală) și statusul economic.
Dizabilitatea motorie își spune cuvântul atât în plan fizic (funcționare
fizică, acțiune asupra mediului, sănătate generală, vitalitate), cât și în plan
emoțional și mental (funcționare emoțională, social și sănătate mentală). Lipsa

mobilității sau reducerea ei progresivă, resimțirea durerii și reducerea
rolurilor sociale se asociază adesea cu tendințe spre izolare, stări anxioase și
simptome depresive.
Dacă pentru cei din jur, dizabilitatea este un concept care desemnează o
realitate mai mult sau mai puțin cunoscută, pentru persoana în cauză ea este
starea care îi influențează calitatea vieții.
Calitatea vieții persoanei cu dizabilități motorii este influențată atât de
modul în care ea se raportează la dizabilitatea pe care o are și la cei din jur,
cât și de mediul fizic, familial și social în care aceasta trăiește.
Printre factorii sporirii calității vieții persoanelor cu dizabilități motorii se
numară gradul de accesibilitate oferit persoanei, astfel încât bunurile,
serviciile și infrastructurile adaptate și accesibile să facilitaze participarea la
viața socioprofesională prin eliminarea barierelor din educație și de pe piața
muncii.

CAPITOLUL IV
CERCETARE EXPERIMENTALĂ

Calitatea vieții este un domeniu în continuă cercetare și explorare. Se

consideră că acest concept ține de individ și de percepția acestuia în legătură cu
starea sa de sănătate, de bine, de acces la servicii și oportunități,
de bunele
relații sociale, de percepții asupra evoluției bolii precum și dizabilității care
poate surveni.
Se consideră că a avea o dizabilitate este o experiență unică și proprie și
că există posibilitatea ca persoana să găsească foarte dificil să comunice această
experiență și altor persoane. Foarte important este de reținut faptul că oamenii au
diferite expectanțe asupra propriei dizabilități și în diferite momente ale vieții
lor opinia despre ce li se intâmplă se poate schimba foarte mult. Așteptările pot
fi altele ca urmare a schimbărilor intervenite în plan fizic și mental, dar și în
mediul ambiant în care persoana își desfășoară activitatea. Așadar nivelul
calității vieții unei persoane cu dizabilități motorii depinde atât de factori care
țin de individul în cauză cât și de factorii ambientali și de mentalitățile și
acțiunile concrete ale membrilor societății.

4.1.
DESIGNUL CERCETĂRII

4.1.1.
OBIECTIVELE CERCETĂRII

Studiul pe care îl prezentăm în lucrarea de față are următoarele obiective:
Investigarea măsurii în care calitatea vieții persoanelor cu dizabilități
motorii interacționează cu genul, stima de sine și suportul social.
Sesizarea diferențelor în privința calității vieții persoanelor cu
dizabilități motorii în funcție de gen, nivelul stimei de sine și nivelul
suportului social.
Evidențierea relației existente între suportul social și stima de sine în
cazul persoanelor cu dizabilități motorii.

4.1.2.
IPOTEZELE CERCETĂRII

Ipoteza generală 1:
Componenta fizică a calității vieții în cazul persoanelor cu dizabilități motorii
este influențată de genul, stima de sine și suportul social al subiecților.

Ipoteza specifică 1
Există diferențe în ceea ce privește componenta fizică a calității vieții în cazul
persoanelor cu dizabilități motorii în funcție de genul subiecților. Ne așteptăm ca
subiecții de gen masculin să aibă un scor al componentei fizice a calității vieții
mai mic decât subiecții de gen feminin.
Ipoteza specifică 2
Există diferențe în ceea ce privește componenta fizică a calității vieții în cazul
persoanelor cu dizabilități motorii în funcție de stima de sine a subiecților. Ne
așteptăm ca subiecții cu stimă de sine ridicată să aibă un scor al componentei
fizice a calității vieții mai mare comparativ cu subiecții cu stimă de sine scăzută.

Ipoteza specifică 3
Există diferențe în ceea ce privește componenta fizică a calității vieții în cazul
persoanelor cu dizabilități motorii în funcție de suportul social de care aceștia
beneficiază. Ne așteptăm ca subiecții cu un nivel ridicat al suportului social să
aibă un scor al componentei fizice a calității vieții mai mare comparativ cu
subiecții cu un nivel scăzut al suportului social.

Ipoteza generală 2:
Componenta mentală a calității vieții în cazul persoanelor cu dizabilități
motorii este influențată de genul, stima de sine și suportul social al subiecților.

Ipoteza specifică 1
Există diferențe în ceea ce privește componenta mentală a calității vieții în cazul
persoanelor cu dizabilități motorii în funcție de genul subiecților. Ne așteptăm ca
subiecții de gen masculin să aibă un scor al componentei mentale a calității vieții
mai mic decât subiecții de gen feminin.
Ipoteza specifică 2
Există diferențe în ceea ce privește componenta mentală a calității vieții în cazul
persoanelor cu dizabilități motorii în funcție de stima de sine a subiecților. Ne
așteptăm ca subiecții cu stimă de sine ridicată să aibă un scor al componentei
mentale a calității vieții mai mare comparativ cu subiecții cu stimă de sine
scăzută.
Ipoteza specifică 3
Există diferențe în ceea ce privește componenta mentală a calității vieții în cazul
persoanelor cu dizabilități motorii în funcție de suportul social de care aceștia
beneficiază. Ne așteptăm ca subiecții cu un nivel ridicat al suportului social să
aibă un scor al componentei mentale a calității vieții mai mare comparativ cu
subiecții cu un nivel scăzut al suportului social.

Ipoteza generală 3:
Calitatea vieții în cazul persoanelor cu dizabilități motorii este influențată de
genul, stima de sine și suportul social al subiecților.

Ipoteza specifică 1
Există diferențe în ceea ce privește calitatea vieții în cazul persoanelor cu
dizabilități motorii în funcție de genul subiecților. Ne așteptăm ca subiecții de
gen masculin să aibă un scor al calității vieții mai mic decât subiecții de gen
feminin.
Ipoteza specifică 2
Există diferențe în ceea ce privește calitatea vieții în cazul persoanelor cu
dizabilități motorii în funcție de stima de sine a subiecților. Ne așteptăm ca
subiecții cu stimă de sine ridicată să aibă un scor al calității vieții mai mare
comparativ cu subiecții cu stimă de sine scăzută.
Ipoteza specifică 3
Există diferențe în ceea ce privește calitatea vieții în cazul persoanelor cu
dizabilități motorii în funcție de suportul social de care aceștia beneficiază. Ne
așteptăm ca subiecții cu un nivel ridicat al suportului social să aibă un scor al
calității vieții mai mare comparativ cu subiecții cu un nivel scăzut al suportului
social.

Ipoteza generală 4:
Există o legătură între suportul social și stima de sine în cazul persoanelor cu
dizabilități motorii.
Ipoteza specifică:
Variabila stima de sine corelează pozitiv cu variabila suportul social.

4.1.3.
VARIABILELE CERCETĂRII

Pentru realizarea cercetării de față am luat în calcul următoarele variabile:
Variabile independente:
VI 1 genul:
– Masculin
–
Feminin

VI 2
nivelul stimei de sine:
–
Ridicat
–
Scăzut

VI 3 nivelul suportului social:
Ridicat
Scăzut
Variabila dependentă:
Calitatea vieții în cazul persoanelor cu dizabilități
motorii.

4.2.
DESIGN EXPERIMENTAL

Vom avea un plan factorial cu 3 variabile independente de tip 2×2×2 cu 8
eșantioane independente.

Stimă de sine

Ridicată

Scăzută

Suport social
Ridicat
Scăzut
Ridicat
Scăzut
Genul
Masculin

Gr. 1

Gr.2

Gr. 3

Gr. 4

Feminin
Gr.5
Gr. 6
Gr.7
Gr. 8

4.3. METODOLOGIA CERCETĂRII
4.3.1. LOT DE SUBIECȚI

Cercetarea s-a desfășurat pe un lot delimitat aleator (selecție aleatoare
simplă), de 60 subiecți, 33 de femei (55%)
și
27 de bărbați (45%), cu vârsta
cuprinsă între 21 și 70 de ani, media vârstei lor fiind de 33,5 (anexa 1).
Participanții la studiu sunt persoane cu dizabilități motorii din județele Botoșani
și Iași.
Alte date referitoare la caracteristicile demografice ale subiecților sunt:
starea civilă (55% singuri, 25% căsătoriți, 18,3% într-o relație, 1,7% divorțați),
tipul dizabilității (58,3% congenitală, 41,7% dobândită), integrați pe piața
muncii (50%), neintegrați pe piața muncii (50%) (anexa 1).

4.3.2. DESCRIEREA INSTRUMENTELOR UTILIZATE

În cadrul cercetării demarate am utilizat următoarele instrumente:
Chestionarul
36 – Health Survey
(anexa 2)
s-a folosit pentru evaluare
a
calității vieții (din punct de vedere al sănătății). Acest chestionar este forma
prescurtată a chestionarului Medical Outcome Study (Ware, 1994) și cuprinde
36 puncte (SF-36) fiind realizat ca indicator al stării de sănătate în populația
generală. De asemenea, testul poate fi folosit ca rezultat calitativ în practica
medicală și în cercetare.

Ca instrument general, SF-36 a fost realizat pentru a fi aplicabil unei
varietăți mari de condiții. SF-36 este util pentru a monitoriza pacienți cu
condiții patologice unice sau multiple și pentru a compara statusul lor cu cel al
populației generale. Evaluarea calității vietii cu
SF36
masoară starea de
sănătate. Aceasta anchetă se referă la părerea individului asupra propriei stări
de sănătate. Informațiile primite ne vor permite să cunoaștem cum se simte
persoana intervievată și cum își desfășoară activitățile zilnice.
Punctele din SF-36 derivă din chestionarul original MOS (Rand’s Medical
Outcome Study) ce cuprinde 245 de puncte. SF-36 include două domenii
(componenta fizică și componenta mentală) ce măsoară următorii opt
parametrii și anume:
–
funcționalitatea fizică (PF)
– scala funcționalității fizice, cu 10 itemi: (ex.
Urcatul mai multor etaje pe scări, Parcurgerea pe jos a unei distanțe mai
mari de 1 kilometru
etc. Scoruri între 10 –30).
–
rolul funcționalității fizice (RP)
– scala problemelor cauzate de afecțiunile
fizice, cu 4 itemi; (ex.
Ați realizat mai puține activități decât ați fi dorit? Ați
fost limitat în ceea ce privește felul muncii sau altor activități?
Scoruri între
4–8).
–
durerea corporală (BP)
– scala durerilor corporale, cu 2 itemi; (ex.
Cât de
intens ați resimțit dureri corporale în ultimele patru săptămâni? În ultimele
patru săptămâni cât de mult va afectat durerea resimțită, munca
dumneavoastră obișnuită
? Scoruri între 2–12).
–
sănătatea generală (GH)
– scala sănătății generale, cu 5 itemi (ex
. Mi se
pare că mă îmbolnăvesc mai repede decât alți oameni. Sunt la fel de sănătos
ca oricare cunoscut al meu
. Scoruri între 5–25).
–
vitalitatea (VT)
– scala de vitalitate, cu 4 itemi (ex.
V-ați simțit plin de
viață? V-ați simțit
extenuat? Scoruri între 4–24).
–
funcționalitatea socială (SF)
– scala funcționalității sociale, cu 2 itemi (ex.

În ultimele patru săptămâni, în ce măsură starea dumneavoastră de sănătate
fizică sau problemele emoționale, afective au afectat în mod negativ
activitățile dvs. sociale obișnuite, legate de familie, prieteni, vecini sau alte
grupuri de persoane? În ultimele patru săptămâni, cât de mult problemele
dvs. de sănătate fizică sau problemele emoționale, au afectat activitățile
dvs. sociale obișnuite
(cum ar fi vizite la prieteni, rude etc.)? Scoruri între 2–
10).
–
rolul funcționalității emoționale (RE)
– scala problemelor cauzate de stări
emoționale, cu 3 itemi; (ex.
Ați realizat mai puține activități decât ați fi
dorit? Ați redus perioada de timp petrecută muncind sau cu alte activități?
Scoruri între 3–6).
–
sănătatea mentală (MH)
– scala sănătății mintale, cu 5 itemi; (ex.
Ați fost
foarte nervos? Ați fost calm și liniștit?
Scoruri între 5–30).
Varianta chestionarului SF-36 care s-a aplicat a conținut 11 itemi,
fiecare item având un anumit număr de subpuncte, iar la fiecare fiind posibil
între 2 și 6 răspunsuri ce solicită exprimarea opiniei raportată la propria
situație a subiectului.
Întrucât fidelitatea este elementul imperios necesar pe care trebuie să-l
satisfacă un test standardizat de evaluare psihologică, pentru verificarea
acestui aspect la
SF-36
, s-a calculat coeficientul de consistență internă, care
permite stabilirea omogenității testului adică a gradului în care cei itemii care
alcătuiesc proba, măsoară atributul propus :
calitatea vieții (din perspectiva
sănătății)
. Coeficientul Alfa Crombach obținut este de 0.901 (anexa 3) ceea
ce indică că rezultatele obținute de cei 60 subiecți, sunt concordante cu
atributul măsurat prin itemii testului. Acest indice mare (ce se situează peste
valoarea de referință – 0,70) apreciază că itemii probei sunt similari,
consistenți ca sens și măsoară ce s-a propus să se analizeze.
Sunt propuse două moduri diferite de interpretare a rezultatelor obținute

prin aplicarea acestui instrument:
1.O metodă simplă, ce codează răspunsul fiecărei întrebări ca un scor de la 0
la 100, în așa fel încât scorurile mari reprezintă statusuri cât mai favorabile.
Scorurile fiecărei întrebări sunt codate în pași multipli, depinzând de numărul
punctelor interogatorii.
2.Un program computerizat ce memorează scorurile fiecărei scale și printează
corespondente grafice.
Pentru studiu prezent s-a optat pentru prima variantă de interpretare a
rezultatelor. După obținerea scorurilor finale (între 0 și 100) pentru fiecare
dintre cele 8 subscale s-au calculat două scoruri generale care s-au utilizat în
analizele statistice:
– un scor la
componenta fizică a calității vieții
(s-a obtinut calculându-se
media aritmetică a următoarelor dimensiuni: funcție fizică, rol-fizic, durere
somatică, sănatate generală, vitalitate)
– un scor la
componenta mentală a calității vieții
(s-a obținut calculându-se
media aritmetică a următoarelor diemensiuni a calității vieții: sănătate
generală, vitalitate, funcție socială, rol-emoțional, sănătate mentală).
De asemenea, în cadrul analizelor statistice, a fost necesar rezultatul
general pentru variabila
calitatea vieții,
acesta obținându-se calculând media
aritmetică a scorurilor la cele două componente (fizică și mentală).
Chestionarul stimei de sine „Rosenberg”
(anexa 4)
s-a folosit pentru

evaluarea
stimei de sine. Instrumentul a fost dezvoltat de către Morris Rosenberg
în anul 1965, în studiul „Society and the adolescent self-image”. Conține 10 itemi
ce măsoară stimă de sine globală. Acești 10 itemi se referă la relatări cu privire
la diverse sentimente de proprie valoare sau proprie acceptanță. Itemii sunt
însoțiți de variante de răspuns pe o scală de la 1 la 4, adică de la total de acord
la total dezacord. Itemii 3, 5, 8, 9 și 10 sunt itemi inversați. Se consideră că
numărul de puncte de la toți itemii se încadrează între 0 și 30. Astfel, scorurile

între 15 și 25 se încadrează în scoruri normale, iar scorurile mai mici de 15
denotă o stimă de sine scăzută. Alpha Cronbach al chestionarului este α = 0,779
(anexa 5).
Berlin Social-Support Scales (BSSS)
(anexa 6)
s-a folosit pentru evaluarea
suportului social.
Chestionarul a fost dezvoltat de
Schwarzer & Schulz, în 2000.
Inițial chestionarul cuprinde șase scale
; pentru studiul de față am extras
următoarele scale: ,,
Sprijin (suport) disponibil perceput”, ,,Nevoia de sprijin
(suport)”, ,,Căutarea sprijinului (suportului)”.
Itemul 12 din chestionar este
item inversat.
Alpha Cronbach al chestionarului este α = 0,905 (anexa 7).

4.3.3. PROCEDEU

Cercetarea s-a desfășurat în perioada 1.04.2017 – 18.05.2017. La Botoșani
chestionarele au fost aplicate membrilor Asociației IHTIS. La Iași chestionarele
au fost aplicate unui grup de foști elevi ai Grupului Școlar ,,Ion Holban”, precum
și unor colaboratori ai acestei unități de învățământ. La Botoșani chestionarele
au fost aplicate sub forma unui interviu semistructurat cu fiecare persoană în
parte la sediul asociației. În cazul respondenților de la Iași chestionarele au fost
aplicate prin intermediul internetului (mail și Skipe).
Subiecților li se cerea acordul de participare la cercetare. Li se explica
care este scopul cercetării. De asemenea, pacienții erau asigurați de
confidențialitatea datelor solicitate, subliniindu-se că acestea vor fi folosite doar
în scopul cercetării și în manieră statistică, ceea ce le permitea să fie sinceri în
răspunsurile date.

4.4. REZULTATELE OBȚINUTE ȘI INTREPRETAREA LOR

După introducerea datelor culese din teren în baza de date, itemii inversați
au fost recodificați și s-au calculat scorurile totale. Pentru a împărți subiecții în

două grupe, în funcție de variabilele independente – stima de sine și suportul
social – s-a realizat inventarul statistic. În funcție de valoarea medianei obținută,
pentru fiecare variabilă în parte, s-a putut face această împărțire a variabilelor în
nivelurile corespunzătoare lor. (Anexa 8)
Pentru analiza efectelor principale și de interacțiune între variabilele
independente genul,
stima de sine și suportul social asupra variabilei dependente
componenta fizică a calitații vieții, componenta mentală a calității vieții și
calitatea vieții în general s-a utilizat procedura
Anova Univariate,
iar pentru a
sesiza
diferențele între eșantioane în privința variabilei dependente s-a
aplicat
Testul t pentru eșantioane independente.

Componenta fizică a calității vieții

În urma analizei am obținut următoarele tabele:

Between-Subjects Factors

Value Label
N
Genul subiectilor
1,00
masculin
27
2,00
feminin
33
scor_total_R_recodificat
1,00
nivel scazut
al stimei de
sine
32
2,00
nivel ridicat
al stimei de
sine
28
scor_total_BSSS_recodificat
1,00
nivel scazut
al suportului
social
30
2,00
nivel ridicat
al suportului
social
30

Tests of Between-Subjects Effects

Dependent Variable: scor_final_componenta_fizica_CV
Type III Sum

Source
of Squares
df
Mean Square
F
Sig.
Corrected Model
2367,624(a)
7
338,232
1,229
,304
Intercept
169933,546
1
169933,546
617,498
,000
Gen
674,432
1
674,432
2,451
,124
scor_total_R_recodificat
300,171
1
300,171
1,091
,301
scor_total_BSSS_recodificat
238,697
1
238,697
,867
,356
Gen *
scor_total_R_recodificat
74,926
1
74,926
,272
,604
Gen *
scor_total_BSSS_recodificat
241,073
1
241,073
,876
,354
scor_total_R_recodificat *
scor_total_BSSS_recodificat
13,395
1
13,395
,049
,826
Gen *
scor_total_R_recodificat *
scor_total_BSSS_recodificat
323,138
1
323,138
1,174
,284
Error
14310,242
52
275,197
Total
208156,370
60
Corrected Total
16677,866
59
a R Squared = ,142 (Adjusted R Squared = ,026)

Efectul principal al variabilei gen asupra variabilei componenta fizică a
calității vieții
În urma analizei de varianță se constată că nu apare un efect principal al
variabilei gen asupra variabilei componenta fizică a calității vieții F (1; 59) =
2,451, p = 0, 124 > 0,05. Pragul de semnificație demonstrează că genul
subiecților nu influențează componenta fizică a calității vieții.
Mdif = 7,052, p = 0, 124 deci p > 0,050. Nu se constată diferențe
semnificative între mediile celor 2 grupuri: subiecții de gen masculin (M =
52,444) și subiecții de gen feminin (M = 59,496) care au dizabilități motorii în
ceea ce privește componenta fizică a calității vieții (anexa 9).

Efectul principal al variabilei stimă de sine asupra variabilei componenta
fizică a calității vieții
În urma analizei de varianță se constată că nu apare un efect principal al
variabilei stimă de sine asupra variabilei componenta fizică a calității vieții F

(1; 59) = 1,091, p = 0, 301 > 0,05. Luând în cosiderare pragul de semnificație
putem afirma că variabila stimă de sine nu influențează componenta fizică a
calității vieții.
Mdif = 4,705, p = 0, 301 deci p > 0,050. Nu se constată diferențe
semnificative între mediile celor 2 grupuri: subiecții cu dizabilități motorii cu un
nivel scăzut al stimei de sine (M = 53,617) și subiecții cu dizabilități motorii cu
un nivel ridicat al stimei de sine (M = 58,322), în ceea ce privește componenta
fizică a calității vieții (anexa 9).

Efectul principal al variabilei suport social asupra variabilei componenta
fizică a calității vieții
În urma analizei de varianță se constată că nu există un efect principal al
variabilei
nivelul suportului social asupra variabilei
componenta fizică a calității
vieții
F (1; 59) = 0,867, p = 0, 356 > 0,05. Rezultatele statistice arată faptul că
nivelul suportului social nu influențează componenta fizică a calității vieții.
Mdif = 4, 195, p = 0, 356 deci p > 0,050. Nu se constată diferențe
semnificative între mediile celor 2 grupuri: persoane cu dizabilități motorii care
au parte de un suport social scăzut (M= 53,872) și persoane cu dizabilități
motorii care au parte de un suport social ridicat (M = 58,067), în ceea ce
privește componenta fizică a calității vieții (anexa 9).

Efectul combinat al variabilelor gen și stimă de sine asupra variabilei
componenta fizică a calității vieții (anexa 12)
În urma analizei de varianță se constată că nu există un efect combinat al
variabilelor gen și stimă de sine asupra variabilei componenta fizică a calității
vieții F (1; 59) = 0, 272, p = 0, 604 > 0,05. Prin urmare, variabila gen-stimă
de sine nu influențează componenta fizică a calității vieții în cazul persoanelor
cu dizabilități motorii.
Prin raportare la efectul combinat al variabilelor gen și stimă de sine asupra

NIVELUL STIMEI DE SINE
RIDICAT
SCĂZUT
GENUL
MASCULIN
G
1
53,900
G
2
50,523
FEMININ
G
3
65,064
G
4
56,168
variabilei componenta fizică a calității vieții obținem următorul tabel:

Pentru a afla dacă există diferențe între grupuri folosim funcția Split File și
apoi Testul T pentru eșantioane independente.

Comparăm grupul 1 cu grupul 2
t (25) = – 0,437 p = 0,666 p > 0,050; se constată că nu există diferențe
semnificative între persoanele cu dizabilități motorii de gen masculin care au
un nivel scăzut al stimei de sine M = 50,523 și persoanele cu dizabilități
motorii de gen masculin care au un nivel ridicat al stimei de sine M = 53,900
în ceea ce privește componenta fizică a calității vieții
.
Comparăm grupul 3 cu grupul 4
t (31) = – 1,982 p = 0,056 p > 0,050; se constată că nu există diferențe
semnificative între persoanele cu dizabilități motorii de gen feminin care au un
nivel scăzut al stimei de sine M = 56,168
și persoanele cu dizabilități motorii

de gen feminin care au un nivel ridicat al stimei de sine M =
65,064 în ceea ce
privește componenta fizică a calității vieții.
Comparăm grupul 1 cu grupul 3
t (26) = – 1,754 p = 0,096 p > 0,050; deci rezultatele ne arată nu există
diferențe semnificative între persoanele cu dizabilități motorii de gen feminin
cu o stimă de sine ridicată (M = 65,064) și persoanele cu dizabilități motorii
de gen masculin cu o stimă de sine ridicată (M = 53,900) în privința
componentei fizice a calității vieții.
Comparăm grupul 2 cu grupul 4

SUPORT SOCIAL
RIDICAT
SCĂZUT
GENUL
MASCULIN
G
1
52,280
G
2
52,270
FEMININ
G
3
63,055
G
4
55,153
t (30) = – 0,978 p = 0,336 p > 0,050; deci spunem că nu există diferențe
semnificative între persoanele cu dizabilități motorii de gen masculin care au
un nivel scăzut al stimei de sine (M = 50,523) și persoanele cu dizabilități
motorii de gen feminin care au un nivel scăzut al stimei de sine (M = 56,168)
prin raportare la componenta fizică a calității vieții.

Efectul combinat al variabilelor gen și suport social asupra variabilei
componenta fizică a calității vieții (anexa 13)
În urma analizei de varianță se constată că nu există un efect combinat al
variabilelor gen și suport social asupra variabilei componenta fizică a calității
vieții. F (1; 59) = 0,876 p = 0,354 deci p > 0,050, variabila gen-suport social
nu influențează componenta fizică a calității vieții atunci când ne referim la
persoanelor cu dizabilități motorii.
Prin raportare la efectul combinat al variabilelor gen și suport social asupra
variabilei
componenta fizică a calității vieții

obținem următorul tabel:

Pentru a afla dacă există diferențe între grupuri folosim funcția Split File și
apoi Testul T pentru eșantioane independente.

Comparăm grupul 1 cu grupul 2
t (25) = – 0,001 p = 0, 999 p > 0,050; nu se evidențiază diferențe semnificative
între participanții de gen masculin cu dizabilități motorii care au parte de un
nivel al suportului social ridicat (M = 52,280) și participanții de gen masculin
cu dizabilități motorii care au parte de un nivel al suportului social scăzut (M
= 52,270) în privința componentei fizice a calității vieții.

NIVELUL STIMEI DE SINE
Comparăm grupul 3 cu grupul 4
t (30) = – 1,715 p = 0,096 p > 0,050; deci putem afirma că nu există diferențe
semnificative între fetele cu dizabilități motorii care au parte de un nivel al
suportului social ridicat (M = 63, 055) și fetele cu dizabilități motorii care au
parte de un nivel al suportului social scăzut (M = 55, 153) în privința
componentei fizice a calității vieții.
Comparăm grupul 1 cu grupul 3
t (28) = – 1,397 p = 0,188, p > 0,050; conform testelor t nu există diferențe
semnificative între participanții de gen masculin cu dizabilități motorii (M =
52, 280) și cei de gen feminin (M = 63, 055) în aceeași situație atunci când ei
au parte de un nivel ridicat al suportului social în privința componentei fizice
a calității vieții.
Comparăm grupul 2 cu grupul 4
t (28) = – 0,473 p = 0,640, p > 0,050; deci spunem că nu există diferențe

semnificative între participanții de gen masculin cu dizabilități motorii (M =

52, 270) și cei de gen feminin (M = 55, 153) în aceeași situație atunci când ei
au parte de un nivel scăzut al suportului social în privința componentei fizice a
calității vieții.

Efectul combinat al variabilelor stimă de sine și suport social asupra
variabilei componenta fizică a calității vieții (anexa 14)
În urma analizei de varianță se constată că nu există un efect combinat al
variabilelor stimă de sine și suport social asupra variabilei componenta fizică a
calității vieții. F (1;59) = 0,049, p = 0,826 deci p > 0,050, variabila stimă de
sine-suport social nu influențează componenta fizică a calității vieții.
Prin raportare la efectul combinat al variabilelor stimă de sine și suport social
asupra variabilei

componenta fizică a calității vieții obținem următorul tabel:

RIDICAT
SCĂZUT
SUPORT
SOCIAL
RIDICAT
G
1

62,766
G
2
56, 160
SCĂZUT
G
3
55,692
G
4
51,858

Pentru a afla dacă există diferențe între grupuri folosim funcția Split File și
apoi Testul T pentru eșantioane independente.

Comparăm grupul 1 cu grupul 2
t (28) = – 1, 065 p = 0, 296
, p > 0,050; deci spunem că
nu există diferențe

semnificative între participanții cu dizabilități motorii care au parte de un

nivel ridicat al suportului social, dar au nivele diferite ale stimei de sine,

respectiv nivel ridicat (M = 62, 766) și nivel scăzut (M = 56,160) în privința

componentei fizice a calității vieții
.
Comparăm grupul 3 cu grupul 4
t (28) = – 0, 630 p = 0, 534, p > 0,050;
deci spunem că nu există diferențe

semnificative între participanții cu dizabilități motorii care au parte de un

nivel scăzut al suportului social, dar au nivele diferite ale stimei de sine,

respectiv nivel ridicat (M = 55,692) și nivel scăzut (M = 51,858) în privința

componentei fizice a calității vieții.
Comparăm grupul 1 cu grupul 3
t (26) = – 1, 171 p = 0, 294, p > 0,050; deci nu există diferențe semnificative
între participanții cu dizabilități motorii care au un nivel ridicat al stimei de
sine, dar beneficiază de suport social în grade diferite și anume: nivel ridicat
al suportului social (M = 62, 766) și
nivel scăzut al suportului social (M = 55,692) în privința componentei fizice a
calității vieții.
Comparăm grupul 2 cu grupul 4
t (30) = – 0, 752 p = 0, 458, p > 0,050; deci nu există diferențe semnificative
între participanții cu dizabilități motorii care au un nivel scăzut al stimei de

sine, dar beneficiază de suport social în grade diferite și anume: nivel ridicat
al suportului social (M = 56, 160) și
nivel scăzut al suportului social (M = 51, 858) în privința componentei fizice a
calității vieții.

Componenta mentală a calității vieții

În urma analizei am obținut următoarele tabele:

Between-Subjects Factors

Value Label
N
Genul subiectilor
1,00
masculin
27
2,00
feminin
33
scor_total_R_recodificat
1,00
nivel_scazut_al_stimei_de_sine
32
2,00
nivel_ridicat_al_stimei_de_sine
28
scor_total_BSSS_recodificat
1,00
nivel_scazut_al_suportului_social
30
2,00
nivel_ridicat_al_suportului_social
30

Tests of Between-Subjects Effects

Dependent Variable: scor_final_componenta_mentala_CV
Type III Sum

Source
of Squares
df
Mean Square
F
Sig.
Corrected Model
2648,509(a)
7
378,358
1,151
,347
Intercept
231271,809
1
231271,809
703,563
,000
Gen
603,487
1
603,487
1,836
,181
scor_total_R_recodificat
457,514
1
457,514
1,392
,243
scor_total_BSSS_recodificat
339,409
1
339,409
1,033
,314
Gen *
scor_total_R_recodificat
28,817
1
28,817
,088
,768
Gen *
scor_total_BSSS_recodificat
6,231
1
6,231
,019
,891
scor_total_R_recodificat *
scor_total_BSSS_recodificat
904,587
1
904,587
2,752
,103
Gen *
scor_total_R_recodificat *
scor_total_BSSS_recodificat
32,610
1
32,610
,099
,754
Error
17093,193
52
328,715
Total
277788,510
60
Corrected Total
19741,703
59
a R Squared = ,134 (Adjusted R Squared = ,018)

Efectul principal al variabilei gen asupra variabilei componenta mentală a
calității vieții
În urma analizei de varianță se constată că nu apare un efect principal al
variabilei gen

asupra variabilei componenta mentală a calității vieții F (1; 59)
= 1,836 p = 0,181, deci p > 0,050. Conform rezultatelor obținute putem spune
că
genul participanților nu
influențează componenta mentală a calității vieții.
Mdif = 6,671, p = 0,181 deci p > 0,050. Nu se constată diferențe
semnificative între mediile celor 2 grupuri: subiecții de gen masculin
dizabilități motorii (M = 61,959) și subiecții de gen feminin cu dizabilități
motorii (M = 68,630), în ceea ce privește componenta mentală a calității vieții
(anexa 10).

Efectul principal al variabilei stimă de sine asupra variabilei componenta
mentală a calității vieții
În urma analizei de varianță se constată că nu apare un efect principal al

variabilei stimă de sine asupra variabilei componenta mentală a calității vieții F
(1; 59) = 1,392, p = 0, 243 > 0,05. Luând în cosiderare pragul de semnificație
putem afirma că variabila stimă de sine nu influențează componenta mentală a
calității vieții.
Mdif = 5, 808, p = 0, 243 deci p > 0,050, deci nu se constată diferențe
semnificative între mediile celor 2 grupuri: subiecții cu un nivel scăzut al stimei
de sine (M = 63,390) și subiecții cu un nivel ridicat al stimei de sine (M =
68,198), în ceea ce privește componenta mentală a calității vieții (anexa 10).

Efectul principal al variabilei suport social asupra variabilei componenta
mentală a calității vieții
În urma analizei de varianță se constată că nu există un efect principal al
variabilei
nivelul suportului social asupra variabilei
componenta mentală a
calității vieții F (1; 59) = 1,033, p = 0, 314 > 0,050. Rezultatele statistice arată
faptul că nivelul suportului social nu influențează componenta mentală a calității
vieții.
Mdif = 5,003, p = 0,314 deci p > 0,050. Nu se constată diferențe
semnificative între mediile celor 2 grupuri: persoane cu dizabilități motorii care
au parte de un suport social scăzut (M= 62,793) și persoane cu dizabilități
motorii care au parte de un suport social ridicat (M= 67,796), în ceea ce privește
componenta mentală a calității vieții (anexa 10).

Efectul combinat al variabilelor gen și stimă de sine asupra variabilei
componenta mentală a calității vieții (anexa 15)
În urma analizei de varianță se constată că nu există un efect combinat al
variabilelor gen și imagine de sine asupra variabilei componenta mentală a
calității vieții F (1; 59) = 0, 088, p = 0, 768 > 0,05. Deci, variabila gen-stimă
de sine nu influențează componenta mentală a calității vieții în cazul
persoanelor cu dizabilități motorii.

NIVELUL STIMEI DE SINE
RIDICAT
SCĂZUT
GENUL
MASCULIN
G
1
63,034
G
2
60,560
FEMININ
G
3
73,825
G
4
64,815
Prin raportare la efectul combinat al variabilelor gen și stimă de sine asupra
variabilei componenta mentală a calității vieții obținem următorul tabel:

Pentru a afla dacă există diferențe între grupuri folosim funcția Split File și
apoi Testul T pentru eșantioane independente.

Comparăm grupul 1 cu grupul 2
t (25) = – 0, 274 p = 0, 787, p > 0,050; deci rezultatele arată că nu există
diferențe semnificative între persoanele cu dizabilități motorii de gen masculin
care au un nivel ridicat al stimei de sine (M = 63, 034) și persoanele cu
dizabilități motorii de gen masculin care au un nivel scăzut al stimei de sine
(M = 60,560) în ceea ce privește componenta mentală a calității vieții
.
Comparăm grupul 3 cu grupul 4
t (31) = – 2, 293 p = 0, 029, p < 0,050; deci rezultatele ne arată că există
diferențe semnificative între persoanele cu dizabilități motorii de gen feminin
care au nivele diferite al stimei de sine, în sensul că fetele cu un nivel ridicat
al stimei de sine au scoruri mai mari la variabila componenta mentală a
calității vieții (M = 73,825)
,
comparativ cu

fetele care au un nivel scăzut al
stimei de sine (M = 64, 815).
Comparăm grupul 1 cu grupul 3
t (26) = – 1,210 p = 0,242, p > 0,050;
nu există diferențe semnificative între
persoanele cu dizabilități motorii de gen masculin cu o stimă de sine ridicată
(M = 63,034) și persoanele cu dizabilități motorii de gen feminin cu o stimă de
sine ridicată (M = 73, 825) în privința componentei mentale a calității vieții.

SUPORT SOCIAL
RIDICAT
SCĂZUT
GENUL
MASCULIN
G
1
66,206
G
2
59,276
FEMININ
G
3
70,098
G
4
66,392
Comparăm grupul 2 cu grupul 4
t (30) = – 1,038 p = 0,308, p > 0,050; nu există diferențe semnificative între

persoanele cu dizabilități motorii de gen masculin cu o stimă de sine scăzută

(M = 60, 560) și persoanele cu dizabilități motorii de gen feminin cu o stimă

de sine scăzută (M =
64,815) în privința componentei mentale a calității vieții.

Efectul combinat al variabilelor gen și suport social asupra variabilei
componenta mentală a calității vieții (anexa 16)
În urma analizei de varianță se constată că nu există un efect combinat al
variabilelor gen și suport social asupra variabilei componenta mentală a
calității vieții. F (1; 59) = 0,019, p = 0.891 deci p > 0,050, variabila gen-
suport social nu influențează componenta mentală a calității vieții atunci când
subiecții sunt persoanele cu dizabilități motorii.
Prin raportare la efectul combinat al variabilelor gen și suport social asupra
variabilei
componenta mentală a calității vieții obținem următorul tabel:

Pentru a afla dacă există diferențe între grupuri folosim funcția Split File și
apoi Testul T pentru eșantioane independente.

Comparăm grupul 1 cu grupul 2
t (25) = – 0,729 p = 0, 473 p > 0,050; nu se evidențiază diferențe semnificative
între participanții de gen masculin cu dizabilități motorii care au parte de un
nivel al suportului social ridicat (M = 66,206) și participanții de gen masculin
cu dizabilități motorii care au parte de un nivel al suportului social scăzut (M
= 59,276) în privința componentei mentale a calității vieții.

NIVELUL STIMEI DE SINE
Comparăm grupul 3 cu grupul 4
t (31) = – 0,873 p = 0,390 p > 0,050; deci putem afirma că nu există diferențe
semnificative între fetele cu dizabilități motorii care au parte de un nivel al
suportului social ridicat (M =70,098) și fetele cu dizabilități motorii care au
parte de un nivel al suportului social scăzut (M = 66, 392) în privința
componentei mentale a calității vieții.
Comparăm grupul 1 cu grupul 3
t (28) = – 0, 565

p = 0, 583 p > 0,050; conform testelor t nu există diferențe
semnificative între participanții de gen masculin cu dizabilități motorii (M =
66, 206) și cei de gen feminin (M = 70,098) în aceeași situație atunci când ei
au parte de un nivel ridicat al suportului social în privința componentei
mentale a calității vieții.
Comparăm grupul 2 cu grupul 4
t (28) = – 0,905 p = 0,373 p > 0,050; nu există diferențe semnificative între
persoanele cu dizabilități de gen masculin (M = 59, 276) care beneficiază de
un suport social scăzut și persoanele cu dizabilități motorii de gen feminin (M
= 66, 392) care beneficiază de un suport social scăzut în ceea ce privește
componenta mentală a calității vieții.

Efectul combinat al variabilelor stimă de sine și suport social asupra
variabilei componenta mentală a calității vieții (anexa 17)
În urma analizei de varianță se constată că nu există un efect combinat al
variabilelor stimă de sine și suport social asupra variabilei componenta mintală
a calității vieții. F (1;59) = 2,752, p = 0,103 deci p > 0,050, variabila stimă de
sine-suport social nu influențează componenta mentală a calității vieții.
Prin raportare la efectul combinat al variabilelor stimă de sine și suport social
asupra variabilei

componenta mentală a calității vieții obținem următorul tabel:

RIDICAT
SCĂZUT
SUPORT
SOCIAL
RIDICAT
G
1
75, 373
G
2

62,228
SCĂZUT
G
3
60,418
G
4
63,844

Pentru a afla dacă există diferențe între grupuri folosim funcția Split File și
apoi Testul T pentru eșantioane independente.
Comparăm grupul 1 cu grupul 2
t (28) = – 2, 778 p = 0, 010 p < 0,050; deci spunem că
există diferențe

semnificative între participanții cu dizabilități motorii care au parte de un

nivel ridicat al suportului social, dar au nivele diferite ale stimei de sine,

respectiv nivel ridicat (M =
75, 373
) și nivel scăzut (M =
62, 228), în sensul
că cei care au parte de un suport social ridicat și au un nivel al stimei de sine
ridicat au scoruri mai mari în ceea ce privește componenta mentală a calității
vieții, decât cei care au au parte de un suport social ridicat, dar au un nivel
scăzut al stimei de sine.
Comparăm grupul 3 cu grupul 4
t (28) = 0, 390 p = 0, 702
, p > 0,050; deci spunem că nu există diferențe

semnificative între participanții cu dizabilități motorii care au parte de un

nivel scăzut al suportului social, dar au nivele diferite ale stimei de sine,

res
pectiv nivel ridicat (M = 60,418) și nivel scăzut (M = 63,844) în privința
componentei mentale a calității vieții.
Comparăm grupul 1 cu grupul 3
t (26) = -1,718 p = 0,098 p > 0,050; deci nu există diferențe semnificative
între participanții cu dizabilități motorii care au un nivel ridicat al stimei de
sine, dar beneficiază de suport social în grade diferite și anume: nivel ridicat
al suportului social (M = 75,373) și
nivel scăzut al suportului social (M = 60,418) în privința componentei mentale
a calității vieții.

Comparăm grupul 2 cu grupul 4
t (30) = 0, 398 p = 0, 694, p > 0,050; deci nu există diferențe semnificative
între participanții cu dizabilități motorii care au un nivel scăzut al stimei de
sine, dar beneficiază de suport social în grade diferite și anume: nivel ridicat
al suportului social (M = 62, 228) și
nivel scăzut al suportului social (M = 63, 844) în privința componentei
mentale a calității vieții.

Variabila calitatea vieții

În urma analizei am obținut următoarele tabele:
Between-Subjects Factors

Value Label
N
Genul subiectilor
1,00
masculin
27
2,00
feminin
33
scor_total_R_recodificat
1,00
nivel_scazut_al_stimei_de_sine
32
2,00
nivel_ridicat_al_stimei_de_sine
28
scor_total_BSSS_recodificat
1,00
nivel_scazut_al_suportului_social
30
2,00
nivel_ridicat_al_suportului_social
30

Tests of Between-Subjects Effects
Dependent Variable: scor_final_CV
Source
Type III Sum
of Squares
df
Mean Square
F
Sig.
Corrected Model
2105,108(a)
7
300,730
1,209
,315
Intercept
199423,534
1
199423,534
801,518
,000
Gen
638,466
1
638,466
2,566
,115
scor_total_R_recodificat
374,713
1
374,713
1,506
,225
scor_total_BSSS_recodificat
286,843
1
286,843
1,153
,288
Gen *
scor_total_R_recodificat
49,169
1
49,169
,198
,658
Gen *
scor_total_BSSS_recodificat
42,447
1
42,447
,171
,681
scor_total_R_recodificat *
scor_total_BSSS_recodificat
284,533
1
284,533
1,144
,290
Gen *

scor_total_R_recodificat *
scor_total_BSSS_recodificat
37,611
1
37,611
,151
,699
Error
12937,984
52
248,807
Total
238566,689
60
Corrected Total
15043,091
59
a R Squared = ,140 (Adjusted R Squared = ,024)

Efectul principal al variabilei gen asupra variabilei calitatea vieții
În urma analizei de varianță se constată că nu apare un efect principal al
variabilei gen

asupra variabilei calitatea vieții F (1; 59) = 2, 566
p = 0,115,
deci p > 0,050. Conform rezultatelor obținute putem spune că
genul
participanților nu
influențează calitatea vieții în cazul persoanelor cu
dizabilități motorii.
Mdif = 6, 861, p = 0,115, deci p > 0,050. Nu se constată diferențe
semnificative între mediile celor 2 grupuri: subiecții
cu dizabilități motorii de
gen masculin (M = 57, 201) și
subiecții cu dizabilități motorii
de gen feminin (M
= 64, 063) (anexa 11).

Efectul principal al variabilei stimă de sine asupra variabilei calitatea vieții
În urma analizei de varianță se constată că nu apare un efect principal al
variabilei stimă de sine asupra variabilei calitatea vieții F (1; 59) = 1,506, p = 0,
225 > 0,05. Luând în cosiderare pragul de semnificație putem afirma că variabila
stimă de sine nu influențează calitatea vieții.
Mdif = 5, 256, p = 0, 225 deci p > 0,050, deci nu se constată diferențe
semnificative între mediile celor 2 grupuri: persoane cu dizabilități motorii cu un
nivel scăzut al stimei de sine (M = 58, 004) și persoane cu dizabilități motorii cu
un nivel ridicat al stimei de sine (M = 63, 260) (anexa 11).

Efectul principal al variabilei suport social asupra variabilei calitatea vieții
În urma analizei de varianță se constată că nu există un efect principal al
variabilei
nivelul suportului social asupra variabilei calitatea vieții
F (1; 59) =

NIVELUL STIMEI DE SINE
RIDICAT
SCĂZUT
GENUL
MASCULIN
G
1
58,467
G
2
55,541
FEMININ
G
3

69,445
G
4
60,492
1,153, p = 0, 288 > 0,050. Rezultatele statistice arată faptul că nivelul suportului
social nu influențează calitatea vieții.
Mdif = 4,599, p = 0, 288 deci p > 0,050. Nu se constată diferențe
semnificative între mediile celor 2 grupuri: persoane cu dizabilități motorii
care au parte de un suport social scăzut (M= 58,333) și persoane cu
dizabilități motorii care au parte de un suport social ridicat (M= 62,932)
(anexa 11).

Efectul combinat al variabilelor gen și stimă de sine asupra variabilei
calitatea vieții (anexa 18)
În urma analizei de varianță se constată că nu există un efect combinat al
variabilelor gen și imagine de sine asupra variabilei calitatea vieții F (1; 59)
= 0, 198, p = 0, 658 > 0,050. Variabila gen-stimă de sine nu influențează
calitatea vieții în cazul persoanelor cu dizabilități motorii.
Prin raportare la efectul combinat al variabilelor gen și stimă de sine asupra
variabilei calitatea vieții obținem următorul tabel:

Pentru a afla dacă există diferențe între grupuri folosim funcția Split File și
apoi Testul T pentru eșantioane independente.

Comparăm grupul 1 cu grupul 2
t (25) = -0, 378 p = 0,709, p > 0,050; deci rezultatele arată că nu există
diferențe semnificative între persoanele cu dizabilități motorii de gen masculin
care au un nivel ridicat al stimei de sine (M = 58,467) și persoanele cu
dizabilități motorii de gen masculin care au un nivel scăzut al stimei de sine

SUPORT SOCIAL
RIDICAT
SCĂZUT
(M = 55,541) în ceea ce privește calitatea vieții
.
Comparăm grupul 3 cu grupul 4
t (31) = – 2,531 p = 0,017, p < 0,050; deci rezultatele ne arată că există
diferențe semnificative între persoanele cu dizabilități motorii de gen feminin
care au nivele diferite al stimei de sine, în sensul că fetele cu un nivel ridicat
al stimei de sine au scoruri mai mari la variabila calitatea vieții (M = 69,445)
,
comparativ cu

fetele care au un nivel scăzut al stimei de sine (M = 60,492).
Comparăm grupul 1 cu grupul 3
t (26) = – 1, 611 p = 0,127, p > 0,050; nu există diferențe semnificative între
persoanele cu dizabilități motorii de gen masculin cu o stimă de sine ridicată
(M = 58,467) și persoanele cu dizabilități motorii de gen feminin cu o stimă de
sine ridicată (M = 69,445) în privința calității vieții.
Comparăm grupul 2 cu grupul 4
t (30) = – 1,054 p = 0,300, p > 0,050; nu există diferențe semnificative între
persoanele cu dizabilități motorii de gen masculin cu o stimă de sine scăzută
(M = 55, 541) și persoanele cu dizabilități motorii de gen feminin cu o stimă
de sine scăzută (M = 60,492) în privința
calității vieții.

Efectul combinat al variabilelor gen și suport social asupra variabilei
calitatea vieții (anexa 19)
În urma analizei de varianță se constată că nu există un efect combinat al
variabilelor gen și suport social asupra variabilei calitatea vieții. F (1; 59) =
0,171, p = 0, 681 deci p > 0,050, variabila gen-suport social nu influențează
calitatea vieții atunci când subiecții sunt persoanele cu dizabilități motorii.
Prin raportare la efectul combinat al variabilelor gen și suport social asupra
variabilei calitatea vieții obținem următorul tabel:

GENUL
MASCULIN
G
1
59,243
G
2
55,773
FEMININ
G
3
66, 576
G
4
60,773

Pentru a afla dacă există diferențe între grupuri folosim funcția Split File și
apoi Testul T pentru eșantioane independente.

Comparăm grupul 1 cu grupul 2
t (25) = – 0,426
p =
0,673
p > 0,050; nu se evidențiază diferențe

semnificative între participanții de gen masculin cu dizabilități motorii care au

parte de un nivel al suportului social ridicat (M =
59,243) și participanții de
gen masculin cu dizabilități motorii care au parte de un nivel al suportului
social scăzut (M = 55,773) în privința calității vieții.
Comparăm grupul 3 cu grupul 4
t (31) = – 1,532 p = 0,136
p > 0,050; deci putem afirma că nu există diferențe

semnificative între fetele cu dizabilități motorii care au parte de un nivel al

suportului social ridicat (M =
66, 576) și fetele cu dizabilități motorii care au
parte de un nivel al suportului social scăzut (M = 60,773) în privința calității
vieții.
Comparăm grupul 1 cu grupul 3
t (28) = – 1, 066
p = 0,201 p > 0,050; conform testelor t nu există diferențe
semnificative între participanții de gen masculin cu dizabilități motorii (M =
59, 243) și cei de gen feminin (M = 66,576) în aceeași situație atunci când ei
au parte de un nivel ridicat al suportului social în privința calității vieții.
Comparăm grupul 2 cu grupul 4
t (28) = –
0,864 p = 0,395 p > 0,050; nu există diferențe semnificative între
persoanele cu dizabilități de gen masculin (M = 55,773) care beneficiază de un
suport social scăzut și persoanele cu dizabilități motorii de gen feminin (M =
60,773 ) care beneficiază de un suport social scăzut în cee
a ce privește
calitatea
vieții.

NIVELUL STIMEI DE SINE
RIDICAT
SCĂZUT
SUPORT
SOCIAL
RIDICAT
G
1
69,0700
G
2
59,194
SCĂZUT
G
3
58, 055
G
4
57,851
Efectul combinat al variabilelor stimă de sine și suport social asupra
variabilei calitatea vieții (anexa 20)
În urma analizei de varianță se constată că nu există un efect combinat al
variabilelor stimă de sine și suport social asupra variabilei calitatea vieții. F
(1;59) = 1,144, p = 0,290, deci p > 0,050, variabila stimă de sine-suport social
nu influențează calitatea vieții.
Prin raportare la efectul combinat al variabilelor stimă de sine și suport social
asupra variabilei

calitatea vieții obținem următorul tabel:

Pentru a afla dacă există diferențe între grupuri folosim funcția Split File și
apoi Testul T pentru eșantioane independente.

Comparăm grupul 1 cu grupul 2
t (28) = – 1, 931 p = 0, 064
, p > 0,050; deci spunem că nu există diferențe

semnificative între participanții cu dizabilități motorii care au parte de un

nivel ridicat al suportului social, dar au nivele diferite ale stimei de sine,

respe
ctiv nivel ridicat (M = 69,0700) și nivel scăzut (M = 59,194) în privința
calității vieții.
Comparăm grupul 3 cu grupul 4
t(28) = – 0,032 p = 0,975
, p > 0,050; deci spunem că nu există diferențe

semnificative între participanții cu dizabilități motorii care au parte de un

nivel scăzut al suportului social, dar au nivele diferite ale stimei de sine,

res
pectiv nivel ridicat (M = 58, 055) și nivel scăzut (M = 57,851) în privința
calității vieții.

Comparăm grupul 1 cu grupul 3
t (26) = – 1, 612
p =
0,119 p > 0,050; deci nu există diferențe semnificative
între participanții cu dizabilități motorii care au un nivel ridicat al stimei de
sine, dar beneficiază de suport social în grade diferite și anume: nivel ridicat
al suportului social (M = 69, 0700) și nivel scăzut al suportului social (M =
58, 055) în privința calității vieții.
Comparăm grupul 2 cu grupul 4
t (30) = – 0,286
p =
0,777, p > 0,050; deci nu există diferențe semnificative
între participanții cu dizabilități motorii care au un nivel scăzut al stimei de
sine, dar beneficiază de suport social în grade diferite și anume: nivel ridicat
al suportului social (M = 59,194) și nivel scăzut al suportului social (M =
57,851) în privința calității vieții.

Pentru a verifica ipoteza generală nr. 4, precum și ipoteza specifică
aferentă ei s-a folosit corelația
Pearson.
Astfel rezultatele obținute indică faptul că nu există o legătură
semnificativă între variabila stimă de sine și variabila suport social în cazul
persoanelor cu dizabilități motorii r =
0,061
p =
0,645 > 0,05 (anexa 21).

.5.
INTERPRETAREA PSIHOLOGICĂ A REZULTATELOR

În cele ce urmează vom prezenta rezultatele pe care le-am obținut ca

urmare a efectuării studiului de față. Vom insista pe rezultatele semnificative

obținute. Acestea vor fi puse în relație cu aspectele teoretice prezentate în prima
parte a lucrării, dar și cu studii din literatura de specialitate.
Una dintre presupunerile fundamentale a fost aceea că există un efect

principal al variabilelor independente (gen, stimă de sine, suport social) asupra
variabilei dependente calitatea vieții per ansamblu, dar și a dimensiunilor sale –
sănătate fizică, sănătate mentală atunci când vorbim despre persoane cu
dizabilități motorii. În urma analizelor s-a constatat că variabilele independente
nu influențează nici una din componentele calității vieții și nici calitatea vieții
per ansamblu.
Rezultatele pe care le-am obținut au arătat că nu există diferențe
semnificative în ceea ce privește componenta fizică și mentală a calității vieții și
nici calitatea vieții în general în cazul persoanelor cu dizabilități motorii în
funcție de genul subiecților, deci tindem să credem că bărbații și femeile cu
dizabilități motorii au același nivel al calității vieții.
Inițial am presupus că bărbații vor avea un scor mai mic la componenta
fizică a calității vieții crezând că aceștia sunt mai puțin rezistenți la durere, au o
sănătate generală mai precară și o vitalitate mai redusă decât fetele. Referitor la
sănătatea generală trebuie să precizăm că reprezentanții genului masculin se
confruntă cu mai multe probleme prenatale, cu o rată mai mare a decesului la
naștere și cu boli mai frecvente a copilăriei. De asemenea, speranța de viață a
bărbaților este mai scăzută, în medie, pretutindeni în lume decât cea a femeilor.
Cât privește componenta mentală a calității vieții am avansat ipoteza că
participanții de gen masculin vor avea un scor mai mic decât cei de gen feminin
luând în considerare că fetele dau dovadă de un control emoțional mai bun și că
își pot redirecționa mai ușor energia mentală și afectivă către activități potrivite
stării în care se află.
Bazându-ne pe faptul că fetele vor obține scoruri mai mari decât băieții în
privința celor două dimensiuni componente ale calității vieții am presupus că și
scorul pentru calitatea vieții per ansamblu va fi mai mare în cazul băieților
comparativ cu fetele.
În urma prelucrării datelor obținute am costatat că nu există diferențe

semnificative în privința componentei fizice și mentale a calității vieții și nici
prin raportare la calitatea vieții în general în cazul persoanelor cu dizabilități
motorii în funcție de stima de sine. Stima de sine ține mai mult de afect, de
psihic, iar sănătatea fizică ține de fizic și mai puțin de afect, de psihic. În ceea ce
privește componenta mentală și calitatea vieții per ansamblu nici acestea nu sunt
influențate de stima de sine, deci putem spune că alte variabile pe care nu le-am
luat în calcul influențează calitatea vieții și componentele ei în cazul persoanelor
cu dizabilități motorii.
Cu ajutorul testelor t am văzut că nu se evdențiază diferențe semnificative
în privința nici unei componente a calității vieții și nici a calității vieții în
general în funcție de suportul social în cazul persoanelor cu dizabilități motorii.
Inițial, am presupus că subiecții cu un nivel ridicat al suportului social vor avea
un scor al calității vieții mai mare comparativ cu subiecții cu un nivel scăzut al
suportului social pe ambele componente și per general
. Presupunerea noastră s-a
bazat pe faptul că un nivel ridicat al suportului social permite persoanei să aibă
o stare psihică bună care să îi faciliteze învățarea de strategii adecvate pentru a
trece peste barierele fizice sau / și peste stările emoționale mai puțin bune, având
astfel o calitate a vieții mai bună.
În urma analizei pe grupuri am obținut următoarele diferențe
semnificative: între persoanele cu dizabilități motorii de gen feminin care au
nivele diferite al stimei de sine, în sensul că fetele cu un nivel ridicat al stimei
de sine au scoruri mai mari la variabila componenta mentală a calității vieții
comparativ cu

fetele care au un nivel scăzut al stimei de sine. Aceeași
diferență este valabilă și în cazul calității vieții în general. Tindem să afirmăm
că un nivel ridicat al stimei de sine este sursă pentru starea de bine și implicit
pentru creșterea scorurilor la componenta mentală a calității vieții precum și a
scorurilor la calitatea vieții în general în cazul fetelor cu dizabilități motorii
conform rezultatelor pe care le-am obținut. Nivelul stimei de sine oscilează în

urma interacțiunii cu ceilalți, dar îi și determină pe cei din jur să adopte o
anumită atitudine față de noi. Astfel, un nivel ridicat al stimei de sine poate fi
motivul pentru care o persoană primește de la ceilalți feead-beak-uri pozitive
și invers.
O altă diferență semnificativă s-a evidențiat între
participanții cu
dizabilități motorii care au parte de un nivel ridicat al suportului social, dar au
nivele diferite ale stimei de sine, respectiv nivel ridicat și nivel scăzut în
sensul că cei care au parte de un suport social ridicat și au un nivel al stimei
de sine ridicat au scoruri mai mari în ceea ce privește componenta mentală a
calității vieții, decât cei care au au parte de un suport social ridicat, dar au un
nivel scăzut al stimei de sine, deci încă o dată nivelul ridicat al stimei de sine
duce la creșterea scorurilor la componenta mentală a calității vieții în cazul
celor cu dizabilități motorii care au parte de un suport social ridicat.
O altă presupunere fundamentală a fost aceea că există o legătură între
suportul social și stima de sine în cazul persoanelor cu dizabilități motorii.
Analizând datele culese din teren am constatat că presupunerea a fost infirmată.
Suportul social poate să vină din familie sau de la prieteni. Un prieten îl poate
asculta pe un altul, îi poate arăta că este valoros. Buhrmester (1996) (cit. de
Papalia D., 2010, p. 412) ajunge la următoarea concluzie: confidențele făcute
unui prieten îi ajută pe tineri să-și exploreze propriile sentimente, să-și
definească identitatea și să-și valideze voloarea personală.

.6.
CONCLUZII, LIMITE ȘI PREMISE VIITOARE ALE
CERCETĂRII

Calitatea vieții este studiată de multiple domenii, din mai multe
perspective. Ar trebui să ne preocupe îmbunătățirea ei atât pentru populația
generală, cât și pentru diverse grupuri minoritare. A îmbunătăți calitatea vieții
înseamnă o oferi o șansă în plus la dezvoltare fiecărei persoane în parte, dar și

societăți în general.
În prezenta cercetare ne-am propus să investigăm măsura
în care calitatea
vieții persoanelor cu dizabilități motorii interacționează cu genul, stima de sine
și suportul social, să sesizăm diferențele în privința calității vieții persoanelor

cu dizabilități motorii în funcție de gen, nivelul stimei de sine și nivelul

suportului social
și să evidențiem relația existentă între suportul social și stima
de sine în cazul persoanelor cu dizabilități motorii.
Am ales să facem analizele statistice prin raportare la calitatea vieții per
ansamblu și la cele două dimensiuni ale sale, fizică și mentală pentru a avea o
imagine mai amplă asupra lucrurilor. Astfel, am avansat patru ipoteze generale și
zece ipoteze specifice. În urma analizelor statistice acestea au fost infirmate.
Analiza pe grupuri a pus în evidență o serie de diferențe pe care le-am amintit în
subcapitolul anterior.
Nu trebuie să omitem a prezenta limitele studiului. O primă limită
ar fi
aceea că cercetarea a fost efectuată pe un eșantion compus din 60 de subiecți, și
nu pe un eșanțion riguros, astfel putem concluziona că rezultatele obținute nu pot
fi generalizate la întreaga populație. De asemenea, studiul s-a făcut pe grupe
neuniforme – au participat 27 de persoane de gen masculin și 33 de persoane de
gen feminin – neuniformizarea subiecților poate duce la rezultate neconcordante
cu realitatea. O altă limită este aceea că deși subiecții au fost asigurați de
confidențialitatea răspunsurilor, există posibilitatea ca mulți dintre aceștia să nu
fi răspuns sincer la toate întrebările vizate de studiu, acest lucru se datorează
tehnicilor de apărare ale Eului, de a crede și a simți un lucru, însă de a afirma
altceva. La fel de bine răspunsurile oferite pot fi influențate de evenimente
emoționale care au avut loc anterior momentului aplicării chestionarelor.
Dacă aș relua studiul de față aș lua în calcul și alte variabile ca de
exemplu, mediul de proveniență al subiecților (urban, rural). De asemenea, aș
include în studiu și persoane cu deficiențe senzoriale și aș efectua comparații

între acestea și persoanele cu deficiențe motorii sub aspectul calității vieții.

BIBLIOGRAFIE

Albu. A. și Albu. C. (1999). Psihomotricitatea. Iași: Editura Spiru Haret.
Albu. A. (2000). Asistența psihopedagogică și medicală a copilului deficient
fizic. Iași: Editura Polirom.
Bălțătescu. S. (2000). Satisfacția vieții în România (1990-2001). O cercetare
comparativă asupra a două serii de date
.
Revista de Cercetări Sociale. vol
7(3-4): p. 63-76
Buică. C. (2004). Bazele defectologiei. București: Editura Aramis.
Burlea. G. Burlea. M. (2004). Dicționar explicativ de logopedie. Iași: Editura
Sedcom Libris.
David. D. (2006). Psihologie clinică și psihoterapie. Iași: Editura Polirom.
Dumitru. I. Al. (2008). Consiliere psihopedagogică. Baze teoretice și sugestii
practice. Iași: Editura Polirom.
Gherguț. A. (2005). Sinteze de psihopedagogie specială. Ghid pentru concursuri
și examene de obținere a gradelor didactice. Iași: Editura Polirom.

Gherguț. A. (2006). Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale. Strategii
diferențiate și incluzive în educație. Iași: Editura Polirom.
Grozăvaescu. R. (2009). Dimensiuni și indicatorii calității vieții copiilor și
adolescenților cu psihoze. SNPCAR. vol. 12. nr. 4;
Guțu. M. (1975). Logopedie (Vol I). Cluj-Napoca: Universitatea Babeș-
Bolyai.
Howitt. D. și Cramer. D. (2006) Introducere în SPSS pentru psihologie. Iași:
Editura Polirom.
Juniper. E. F. (1997). How important is quality of life in pediatric asthma?,
Pediatric Pulmonology Supplement. 15, 17-21.
Lăzărescu. M. (1999). Calitatea vieții în psihiatrie. București: Editura Info
Medica.
Lăzărescu. M. (1993). Psihopatologie clinică. Timișoara: Editura Helicom.
Lupu. I. (2006). Calitatea vieții în sănătate. Definiții și instrumente de
evaluare. www.revistacalitateavietii.ro /2006/CV-1-2-06/7
Manea. L. (2000). Protecția socială a persoanelor cu handicap. București:
Editura Casa de Editură și Presă ,,Șansa” SRL
Marshall. G. (2003). Dicționar de Sociologie – Oxford. București: Editura
Univers encyclopedic.
Mănuilă. L. Mănuilă. A. și Nicoulin. M. (1997). Dicționar Medical. București:
Editura Ceres.
Miftode. V. (1995). Dimensiuni ale asistenței sociale. Forme și strategii de
protecție a grupurilor defavorizate. Botoșani: Editura Eidos.
Mititiuc. I. (1996). Probleme psihopedagogice la copilul cu tulburări de
limbaj. Iași: Editura Ankarom.
Papalia. E. D. (2010). Dezvoltarea umană. Ediția a XI a. București: Editura
Trei.
Pah. I. (2013). Calitatea vieții la persoanele cu dizabilități. analiza mediului

existențial și intervenții psihosociale. Cartea Albă a Psihopedagogiei
Speciale.
Păunescu. C. (1983). Copilul deficient. Cunoașterea și educarea lui. București:
Editura Științifică și Enciclopedică.
Phillips. D. (2006).
Quality of life
. Routledge. London and New York.
Ponea. S. (2009). O lume diferită, o lume la fel. Integrarea socială a persoanelor
cu dizabilități locomotorii. Iași: Editura Lumen.
Popescu Neveanu. P. (1978). Dicționar de Psihologie. București: Editura
Albatros.
Popovici. D. V. (1998). Elemente de psihopedagogia integrării. București:
Editura Pro Humanitate.
Robănescu. N. (1976). Readaptarea copilului handicapat fizic. București: Editura
Medicală.
Roșan. A. (2015). Psihopedagogie specială. Metode de evaluare și intervenție.
Iași:
Editura Polirom.
Rusu. C. (1997). Deficiență, incapacitate, handicap. Ghid fundamental pentru
protecția, educația specială, readaptarea și integrarea socio-profesională a
persoanelor cu dificultate. Iași: Editura Pro Humanitate.
Sălăvăstru. D. (2004). Psihologia educației. Iași: Editura Polirom.
Stoica. L. (2002). Asistența socială a persoanelor cu handicap. Alba Iulia:
Editura Ulise.
Turliuc. M. N. (2004). Psihologia cuplului și a familiei. Iași: Editura
Performantica.
Ungureanu. D. (2000). Educația integrată și școala inclusivă. Timișoara: Editura
de Vest.
Urse. L. (2008). Calitatea vieții și cultura.CALITATEA VIEȚII, XIX, nr. 1–2.
2008. p. 33–51.

Vasilescu. D. (2001). Oameni asemenea. Per
soanele cu handicap din România.
București: Editura Compania.
Vrăsmaș. T. (2015). Cerințele speciale și dizabilitatea în educație. București: O
perspectivă înternațională. Editură Didactică și pedagogică.
Ware. (2000) SF-36 Health Survey Update. SPINE Volume 25. Number 24. pp
3130–3139.
Ware. Kosinsky. Keller. (1994) – SF-36 physical and mental health summary
scores: a user’s manual. The Health Institute. New England Medical Center.
Zamfir. C.și Vlăsceanu L. (1993). Dicționar de Sociologie. București: Editura
Babel.
Weihs. T. (1992). Să-i ajutăm iubindu-i. Considerații asupra pedagogiei curative.
București: Editura Humanitas.
*** (2004). Clasificarea internațională a funcționării, dizabilității și sănătății
(CIF). București: Editura MarLink.
*** Constituția României
*** Declarația de la Madrid ,,Non-Discriminare + Acțiune Pozitivă =
Incluziune Socială”
*** Declarația Universală a Drepturilor Omului
*** Legea 448/2006, privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor
cu handicap
.*** Manifestul dizabilității în România
*** (2001). Sfânta Scriptură. București: Editura Institutului Biblic.
http://www.anph.ro
http://legislatie.resurse-pentru-democratie
http://www.integration.ro
http://www.crips.ro

Anexe

Anexa 1
Date cu privire la lotul de subiecți

Excelentă
1
Foarte bună
2
Bună
3
Mediocră
4
Proastă
5
Mult mai bună în prezent
1
Ceva mai bună în prezent
2
Aproximativ la fel
3
Ceva mai rea în prezent
4
Mult mai rea în prezent
5

Anexa 2
Chestionarul SF-36

Această anchetă se referă la părerea pe care o aveți asupra stării Dvs. de

sănătate. Informațiile obținute ne vor permite să cunoaștem cum vă simțiți și cât
de bine puteți să vă efectuați activitățile zilnice. Răspundeți la fiecare întrebare
prin încercuirea numărului corespunzător. Dacă nu sunteți sigur cum să

răspundeți la o întrebare, vă rugăm să dați cel mai bun răspuns posibil.

1
.
În general, ați putea spune că sănătatea Dvs.
este:

2.
Comparativ cu un an în urmă, cum v-
ați califica

în general sănătatea din clipa de față?

3.
Următoarele întrebări se referă la activități pe care le-ați putea desfășura
în timpul unei zile obișnuite. Sănătatea Dvs., de acum vă limitează în aceste
activități? Dacă da, cât de mult?
(Încercuiți un număr pe fiecare rând)

ITEMI
Mă limitează
mult

Mă limitează
puțin
Nu mă
limitează

a
.
Activități obositoare
(alergat,
ridicat obiecte grele, participare
la
activități sportive care cer efort
mare)

1

2

3
b
.
Activități moderate
(mutarea
unei mese, împingerea unui
aspirator,
practicarea unui sport mai
solicitant)

1

2

3

c. Ridicatul sau transportatul
greutăților
1
2
3
d. Urcatul mai multor etaje pe
scări
1
2
3
e. Urcatul unui etaj pe scări
1
2
3
f. Aplecatul, înclinatul,
îngenunchiatul
1
2
3
g. Parcurgerea pe jos a mai mult
de 1 km
1
2
3
h. Parcurgerea pe jos a câtorva
sute de
metri
1
2
3

6
.
În ultimele patru săptămâni în ce măsură starea
Dvs.
de sănătate fizică sau probleme emoționale au
afectat

activitățile Dvs sociale obișnuite legate de
familie,
prieteni
,

vecini sau alte grupuri de persoane?
(Încercuiți un număr)

Deloc
Puțin
Moderat
Mult
Foarte mult
i. Parcurgerea pe jos a 100 m
1
2
3
j. Propria îmbăiere sau îmbrăcare
1
2
3

4.
În ultimele patru săptămâni, ați avut vreuna din următoarele probleme în
activitățile Dvs. zilnice ca urmare a stării Dvs. de sănătate fizică? (Încercuiți
un număr pe fiecare rând)

ITEMI
DA
NU
a. Ați redus perioada de timp petrecută cu activitățile Dvs.
zilnice
1
2
b. Ați îndeplinit mai puține activități decât ați fi dorit
1
2
c. Ați fost limitat în ceea ce privește natura muncii sau a
altor activități
1
2
d. Ați avut dificultăți în efectuarea activităților (acestea vă
solicită un efort în plus?)
1
2
5.
În ultimele patru săptămâni ați avut vreuna din următoarele probleme în
activitățile Dvs. zilnice ca urmare a unor probleme emoționale (cum ar fi
deprimare sau neliniște)? (Încercuiți un număr pe fiecare rând)

ITEMI
Da
Nu
a. Ați redus perioada de timp petrecută muncind sau cu alte activități
1
b. Ați îndeplinit mai puține activități decât ați fi dorit
1
c. Ați avut dificultăți în a realiza cu aceeași atenție și grijă ca de
obicei ceea ce ar trebui
să faceți în alte activități
1

7.
Cât de mult ați simțit dureri corporale în ultimele

patru săptămâni? (Încercuiți un număr)

Deloc
Foarte slab
Slab
Moderat
Intens
Foarte intens
8.
În ultimele patru săptămâni cât de mult durerea
resimțită

a afectat munca Dvs. obișnuită (inclusiv munca în
afara

casei și în casă)? (Încercuiți un număr)

Deloc
Puțin
Moderat
Mult
Foarte mult

9.
Aceste întrebări se referă la felul în care v-ați simțit în ultimele patru
săptămâni. Pentru fiecare întrebare vă rugăm să alegeți răspunsul care se
apropie cel mai mult de felul în care v-ați simțit. Cât timp în cursul ultimelor
patru săptămâni? (Încercuiți un număr pe fiecare rând)

ITEMI

Tot
timpului

Majoritatea

timpului

O bună
parte din
timp

Uneori

Rareori

Niciodată
a. V-ați simțit plini de
1
2
3
4
5

10.
În ultimele patru săptămâni au existat
momente în
care

starea Dvs. de sănătate fizică sau
emoțională v-au
afectat

activitățile Dvs. sociale (de exemplu
vizite la
prieteni,

rude, etc)? (Încercuiți un număr)

Tot timpul
În cea mai mare parte din
timp
Uneori
Rareori
Deloc
viață?
b. Ați fost foarte
nervos/oasă?
1
2
3
4
5
c.V-ați simțit atât de
deprimat încât nimic să nu
vă poată înveseli?
1

2

3

4

5

d. Ați fost calm și liniștit?
1
2
3
4
5
e. Ați avut multă energie?
1
2
3
4
5
f. V-ați simțit descurajat și
întristat?
1
2
3
4
5
g. V-ați simțit extenuat?
1
2
3
4
5
h. Ați fost o persoană
fericită?
1
2
3
4
5
i. V-ați simțit obosit?
1
2
3
4
5

11.
Vă rugăm să alegeți răspunsul care descrie cel mai bine cât de adevărată
sau falsă este pentru Dvs. fiecare din următoarele afirmații: (Încercuiți un
număr pe fiecare rând)

ITEMI
Absolut
adevărat

În
mare
Nu știu
În mare
parte fals

Absolut
fals

parte
adevărat

a. Mi se pare că mă
îmbolnăvesc mai ușor decât
alți oameni
1
2
3
4
b. Sunt la fel de sănătos ca
orice cunoscut al meu

c. Mă aștept ca starea
sănătății mele să se
înrăutățească

d. Sănătatea mea este
excelentă

Sex: F___ M____
Stare civilă: (Singur(ă), Într-o relație, Căsătorit(ă), Divorțat(ă), Văduv(ă))
______________

Dizabilitatea dvs este: Congenitală (din naștere) ___
Dobândită ___

Aveți un loc de muncă: Da ___
Nu ___

Anexa 3
Coeficientul Alfa Crombach al chestionarului SF 36

Anexa 4

Chestionarul stimei de sine „Rosenberg”
Acest chestionar are scopul de a ne informa despre cum vă priviți pe dvs înșivă.
Răspundeți la fiecare întrebare cât puțeți de sincer bifând răspunsul ce vi se
potrivește cel mai bine.

1
.
Cred, simt că sunt ca o persoană valoroasă, cel puțin ca alte persoane

Total de acord
De acord
Dezacord
Total dezacord

2
.
Cred, simt că am un număr de însușiri bune
Total de acord
De acord
Dezacord
Total dezacord

3
.
Una peste alta, sunt înclinat să cred că sunt un ratat
Total de acord
De acord
Dezacord
Total dezacord

4
.
Sunt capabil să fac lucruri la fel de bine ca majoritatea oamenilor
Total de acord
De acord
Dezacord
Total dezacord

5
.
Cred, simt că nu am cu ce să mă mândresc prea mult
Total de acord
De acord
Dezacord
Total dezacord

6
.
Am o atitudine pozitivă față de mine însumi
Total de acord
De acord
Dezacord
Total dezacord

7
.
Aș dori să pot avea mai mare respect față de mine însumi
Total de acord
De acord

Dezacord
Total dezacord

8
.
Câteodată mă gândesc că nu sunt bun de nimic
Total de acord
De acord
Dezacord
Total dezacord
9
.
Per ansamblu, sunt satisfăcut de mine însumi
Total de acord
De acord
Dezacord
Total dezacord

10
.
Cu siguranță, mă simt nefolositor
Total de acord
De acord
Dezacord
Total dezacord

Vârstă_________

Sex: F___ M____
Stare civilă: (Singur(ă), Într-o relație, Căsătorit(ă), Divorțat(ă), Văduv(ă))
______________

Dizabilitatea dvs este: Congenitală (din naștere) ___Dobândită ___

Aveți un loc de muncă: Da ___
Nu ___

Anexa 5
Coeficientul Alfa Crombach al chestionarului stimei de sine „Rosenberg”

Reliability Statistics

Cronbach's
Alpha
Cronbach's
Alpha Based
on
Standardized
Items
N of Items
.779
.788
10

Item Statistics

Mean
Std. Deviation
N
item1
2.0000
.66667
10
item2
1.9000
.56765
10
item3
2.2000
.63246
10
item4
2.1000
.56765
10
item5
1.9000
.73786
10
item6
2.0000
.66667
10
item7
1.9000
.56765
10
item8
1.4000
.69921
10
item9
1.4000
.69921
10
item10
2.1000
.31623
10

Anexa 6
BSSS
Citiți cu atenție următoarele afirmații și decideți în ce măsură acestea se
potrivesc persoanei dvs, încercuind una din cele 6 cifre.

Itemi
Deloc

În
foarte
mare
măsură
1
Există anumiți oameni
care mă plac cu
adevărat.
1
2
3
4
5
6
2
Ori de câte ori nu mă
simt bine, alți oameni
îmi arată că țin la mine.

1
2
3
4
5
6
3
Ori de câte ori sunt
trist, există oameni
care mă înveselesc.

1
2
3
4
5
6
4
Există întotdeauna
cineva disponibil atunci
1
2
3
4
5
6

când am nevoie de
alinare.

5
Cunosc anumiți oameni
pe care pot conta
întotdeauna.

1
2
3
4
5
6
6
Când sunt îngrijorat, se
găsește cineva care să
mă ajute.

1
2
3
4
5
6
7
Există oameni care îmi
oferă ajutor atunci când
am nevoie.
1
2
3
4
5
6
8
Atunci când totul
devine prea greu de
gestionat, există alte
persoane care să mă
ajute.

1
2
3
4
5
6
9
Când sunt demoralizat,
am nevoie de cineva
care să îmi ridice
moralul.

1
2
3
4
5
6
10
Este important pentru
mine întotdeauna să am
pe cineva care să mă
asculte.

1
2
3
4
5
6
11
Înainte de a lua decizii
importante, am nevoie
categoric de o a doua
opinie.
1
2
3
4
5
6
12
Mă înțeleg cel mai bine
fără niciun ajutor din
1
2
3
4
5
6

afară.
13
În situații critice, prefer
să cer sfatul altora.
1
2
3
4
5
6
14
Ori de câte ori sunt
demoralizat, caut pe
cineva să îmi ridice din
nou moralul.
1
2
3
4
5
6
15
Când sunt îngrijorat,
caut pe cineva căruia să
îi vorbesc.
1
2
3
4
5
6
16
Dacă nu știu cum să fac
față unei situații, îi
întreb pe alții ce ar
face.
1
2
3
4
5
6
17
Ori de câte ori am
nevoie de ajutor, îl
solicit.
1
2
3
4
5
6
Vârstă_________ Sex: F___ M____
Stare civilă: (Singur(ă), Într-o relație, Căsătorit(ă), Divorțat(ă), Văduv(ă))
______________
Dizabilitatea dvs este: Congenitală (din naștere) ___Dobândită ___
Aveți un loc de muncă: Da ___ Nu ___

Anexa 7
Coeficientul Alfa Crombach al chestionarului BSSS

Anexa 8
Inventarul statistic al chestionarului stimei de sine „Rosenberg”

Inventarul statistic al chestionarului BSSS

Anexa 9

Efecte principale ale variabilelor independente asupra variabilei
dependente componenta fizică a calității vieții

Anexa 10

Efecte principale ale variabilelor independente asupra variabilei
dependente componenta mentală a calității vieții

Anexa 11

Efecte principale ale variabilelor independente asupra variabilei
dependente calitatea vieții

Anexa 12

Efectul combinat al variabilelor gen și stimă de sine asupra variabilei
componenta fizică a calității vieții

Anexa 13

Efectul combinat al variabilelor gen și suport social asupra variabilei
componenta fizică a calității vieții

Anexa 14

Efectul combinat al variabilelor stimă de sine și suport social asupra
variabilei componenta fizică a calității vieții

Anexa 15

Efectul combinat al variabilelor gen și stimă de sine asupra variabilei
componenta mentală a calității vieții

Anexa 16

Efectul combinat al variabilelor gen și suport social asupra variabilei
componenta mentală a calității vieții

Anexa 17

Efectul combinat al variabilelor stimă de sine și suport social asupra
variabilei componenta mentală a calității vieții

Anexa 18

Efectul combinat al variabilelor gen și stimă de sine asupra variabilei
calitatea vieții

Anexa 19

Efectul combinat al variabilelor gen și suport social asupra variabilei
calitatea vieții

Anexa 20

Efectul combinat al variabilelor stimă de sine și suport social asupra
variabilei calitatea vieții

Anexa 21

Corelație între suportul social și stima de sine

Observații
[
←1
]
Mod organizat de existen
ță în sfera fenomenelor vieții. Dacă societatea presupune
existența comunitară a unor indivizi articulați în ansambluri mai mult sau mai puțin
persistente, atunci ea este proprie nu numai lumii umane, dar, în grade diferite, și
multor specii din lumea animală.

[
←2
]
Prin cursă cu handicap se înțelegea acea cursă în care șansele inegale ale cailor erau,
în principiu, egalizate prin obligația celor mai buni de a purta o greutate în plus în
funcție de performanțe anterioare deja confirmate.

[
←3
]
În dicționarele limbii române întâlnim termenul handicap după ediția din 1964 în
ciuda faptului că expresiile „copil handicapat” sau „persoană handicapată” erau deja în
limbajul curent.

[
←4
]
Termenul desemnează diminuarea notabilă sau absența uneia sau mai multor funcțiuni
importante care necesită o protecție permanentă, fiind incurabilă, dar care poate fi
reeducată, compensată sau supracompensată. După unele date UNESCO infirmitatea
s-ar limita numai la deficiența locomotorie.

[
←5
]
Schimbarea semantică se recomandă deoarece termenii utilizați în trecut nu
reprezintă realitatea și aduc prejudicii demnității umane.

[
←6
]
Vom defini termenii
: boală, deficiență, incapacitate, handicap

[
←7
]
Distres-ul este definit ca un stres care are consecințe psihologice și biologice
negative.

[
←8
]
Termenul desemnează înțelesul cantitativ al deficienței, adică ceea ce lipsește pentru
a completa o anumită cantitate sau întregul

[
←9
]
Termenul model conceptual reprezintă o schemă de gândire, o construcție mentală cu
scop metodologic, servind drept cadru de clasificare și analizare a fenomenelor
sociale empirice.

[
←10
]
Aceasta se exprimă în mișcări bruște, neadaptate, necoordonate și ineficiente.

[
←11
]
Relaxare, slăbire sau scădere a tonicității normale a unui țesut sau organ, în special a
tonusului muscular.

[
←12
]
Imaginea de sine reprezintă reflectarea interioară, subiectivă, a trăsăturilor cardinale
de personalitate, având rol de referențial intern în acțiunile și interacțiunile fiecăruia
dintre noi. Imaginea de sine se dezvoltă după cel puțin patru dimensiuni, acestea sunt
următoarele: axa cognitiv-acțională, axa afectiv-motivațională, axa comportamental-
relațională, axa moral-valorică. Ea se construiește plecând de la elemente bazale ce
țin de schema corporală, mergând către cheia de boltă a auto-actualizării.
Este
“trăirea
aspectului unificator al personalității
”.

[
←13
]
Cu cât o trebuință este mai înaltă, cu atât ea este mai specific umană. Viața este mult
mai complexă și fericită la nivelul trebuințelor superioare.

[
←14
]
Persoana fizică atestată care asigură la domiciliul său îngrijirea și protecția adultului
cu handicap grav sau accentuat, aflat în condițiile precizate de lege.

[
←15
]
Termenul include toate formele de tratament prin mișcare.

[
←16
]
Poate fi definită din mai multe puncte de vedere: individual, colectiv, normativ,

moral.

[
←17
]
,,Calitatea vieții” nu este reductibilă la o singura dimensiune, referindu-ne la obiectiv
și subiectiv.