Sublimul Apei Ca Emisar
Sublimul apei ca emisar
al sacrului
Cuprins
Abstract
Argument
PARTEA I. APA – INSTRUMENT AL DIVINULUI ÎN LUCRAREA DE SACRALIZARE A OPEREI CREATE
Preliminarii
CAPITOLUL 1. APA – LEAGĂN AL UMANITĂȚII
1. 1. Apa – creație divină de mare preț, colaboratoare a divinului în actul creator, potrivit concepțiilor filosofice și religioase antice și contemporane
1. 2. Apa ca pilon al zidirii, o structură esențială în susținerea vieții, în viziunea antichității și a contemporaneității
1. 3. Antropogonii acvatice, în convingerile filosofice și religioase din vechime și în cele actuale
1. 4. Importanța apei pentru primele comunități omenești
CAPITOLUL 2. MENIREA SACRALĂ A APEI
2. 1. Apa ca spațiu sacral și simbolistica sa
2. 2. Telosul apei în implicarea religioasă din viața omului de la naștere până la marea trecere
2. 3. Moartea și viața eternă. Valoarea apei în relație cu eshatologia, conform diverselor concepții religioase
Concluzii pentru partea I
PARTEA A II-A. APA ȘI MIRACOLUL VIEȚII, ÎN VIZIUNEA OMULUI DE ȘTIINȚĂ
Preliminarii
CAPITOLUL 1. APA VIEȚII
1. 1. Aqua și zorii vieții pe Terra
1. 2. Fluidul acvatic – o realitate indispensabilă condiției existențiale a ființelor vii
1. 3. Apa, element vital în structura și funcționalitatea psiho-somatică umană
CAPITOLUL 2. VIAȚA APEI
2. 1. Un compus cu un caracter paradoxal
2. 2. Apa – un mister nedeplin înțeles
2. 3. Un mesaj tainic: o substanță anorganică, dar totuși “vie”
Concluzii pentru partea a II-a
PARTEA A III-A. APA ÎN PERCEPȚIA ȘI RELIGIOZITATEA OMULUI CONTEMPORAN
Preliminarii
CAPITOLUL 1. VALOAREA APEI PENTRU SOCIETATEA UMANĂ SECULARĂ
1. 1. Apa ca necesitate acută a omenirii de acum și pentru posteritate
1. 2. Conflictul apei – de la insuficiență la violența stihiei dezlănțuite
1. 3. Criza acvatică, o rană deschisă a societății umane contemporane
CAPITOLUL 2. APA ȘI OMUL RELIGIOS DE ASTĂZI
2. 1. Demnitatea omului de archon al suprafețelor și vietăților acvatice, ca atribut uman ontologic și accepția sa în contemporaneitate
2. 2. Poluarea apelor și implicațiile sale teologice
2. 3. Apa în religiozitatea omului modern și post-modern contemporan și soluționarea crizei eco-acvatice
Concluzii pentru partea a III-a
Concluzii finale
Bibliografie
Declarație de onestitate
The sublime of water as an emisarry of the sacred
Cremene Valer-Dan
Abstract: Water is one of the greatest wonders of the world. For the people of Africa and not only, who value it more than every treasure, “water is the joy of life”. Hidden realities of water have been uncovered by the scientific world with the help of its specific means, but these astonishing realites have been felt and realized by the homo religiosus from the dawn of his existence on Earth. Religious man has always perceived water as a marvelous source of mistery, fascination, fear and even worship. In religious expressions, water has a double significance: on the one hand, is stands for life, prosperity, peace, purity and purification, eternity and on the other hand, it symbolizes a destructive instrument of nature and even death, but used this way only as a pedagogical mean by the Divine. Water is the spring and the holdfast of life and, for the religious man, it has a sacred weight. Therefore, in his hands, as co-worker of the Divine Architect, it’s an instrument of transfiguring the whole creation.
If religious man always perceived water as a marvelous source of mistery, fascination, fear and even worship, it seems this way of viewing the fluid of life, at some degree, is beginning to be identified at the science men, also. This is possible cause science man has finally come to understand that barriers between the religios way of understanding reality and the scientific one are, in the end, more than thin. Even if there are several theories regarding the birth of life, all of them admit that water had an essential part in this very complex process. The main ideea is that life “arose” from the primeval ocean in its early and primitive forms and spreaded, later, on all areas of the Earth, thus, eventually, sustaining, confirming the biblical narration. Of course, water pursues its extraordinary contribution to life every second, in some different, but inter-connected and, certainly, indispensable ways: as a climate regulator, in the hydrologic cycle and as a fundamental element that influences the biogeochemical cycle, in the basic life processes from within the organisms of living beeings. Far more interesting is that our paper also proposes a fascinating journey to a territory where we can learn how and why water is the “essence” of life: in its depths, uncovering its secrets, by finding more about its molecular structure, its unique properties that flow from there and, maybe the most attractive aspect, its extrordinay abilities that point toward an astonishing conclusion – water has its own “life”.
Finally, we arrive at the current global crisis of the reserves, consumption and acute need for water for contemporary human society and for the near future. The situation also concerns the special condition of many regions of the world facing multiple problems caused in part by an intensive shortage of water, while on the other hand by an exceeding abundance of the vital fluid, condition translated into a real and constant conflict of the water so precious to life. As if this was not enough, the root causes of the current vision of man regarding water and interconnected structures are specifically related with the human dignity of aquatic archon and, therefor, we confront the direct consequences of this conception: the abuses provoqued by man to the aquatic universe and the effects of these constraints. Though various theological solutions are proposed in order to solve the actual eco-aquatic crisis, they emphasize eventually that only a sacramental, Eucharistic vision of water holds real ability to prove the imperial – priestly human dignity, in eschatological perspective.
Keywords: water, sacred, Divine, purification, creation, life, science, miracol, dominion, anthropocentrism, pollution, Eucharistic, transfiguration.
ARGUMENT
Apa reprezintă unul din fundamentele vieții biologice terestre, circmuscrisă condițiilor cunoscute. Într-un răstimp plurimilenar, ea a constituit una din principalele teme de reflexie, de admirație și fascinație și una din sursele de inspirație majoră pentru creațiile umane din toate categoriile cunoașterii. Faptul nu este tocmai surprinzător, fiindcă apa constituie nu doar un compus indispensabil în complexele procese biologice ale făpturii umane și ale întregii biosfere, ci deține multiple utilizări și aplicații practice developate în decursul acestui interval temporal, aspecte între care pe o poziție de prim ordin este situată și colosala sa valoare din câmpul religiosului, definitoriu pentru existența umană ab originem. Toate acestea ar fi, în mod cert, suficiente pentru a argumenta ori motiva decizia de a opta pentru tematica anunțată de titlu, însă mobilul, agentul ce a declanșat selecția acestei opțiuni a fost altul.
În urmă cu aproximativ trei ani, o distinsă doamnă, profesor de biologie la Colegiul Național “Liviu Rebreanu” din Bistrița, instituție de prestigiu unde am avut și eu onoarea să studiez, m-a invitat să colaborez la un proiect de amploare, de ordin transdiciplinar – în care erau angrenați atât dascăli, cât și elevi – cu tematica “APA”. Desigur că, în acele momente când am acceptat cu mare drag și dispoziție de muncă provocarea, nu m-am gândit nicidecum ce va urma. De asemenea, în acea perioadă nu dispuneam de o cantitate de informații necesară pentru a pune bazele actualei lucrări, dar susțin cu bucurie că reflexiile așezate pe hârtie în cadrul acelui proiect constituie, într-un anumit grad, punctul de pornire, originea tezei de față.
Sigur, înscrierea la studiile doctorale a semnificat și deschiderea unor perspective noi în privința temei abordate de lucrare și orizontul incipient din stadiul proiectului inițial a fost cu mult extins, având în vedere și bogăția generoasă și variată a tematicii alese pentru studiu. În sensul acesta, declinăm de la început orice pretenție de acoperire integrală o tuturor pistelor ori direcțiilor potențiale de abordare a subiectului, oricare dintre capitolele ori subcapitolele prezentei lucrări fiind pasibile de a fi supuse unei ameliorări ori optimizări ulterioare (ori asocierii unor subteme nexplorate), aceasta cu atât mai mult cu cât cercetările în domeniu sunt într-o perpetuu elan redacțional.
În ce privește titlul lucrării noastre, bineînțeles, acesta reprezintă rodul unei consultări bibliografice și al unor reflexii corespunzătoare asupra cărora nu vom insista. Doar tangențial, nu amănunțit, îmi exprim dorința de a-l analiza, de a-l explicita puțin. Dacă în clipa în care ne oprim asupra termenului “emisar” (ori a sinonimelor uzuale – delegat, mesager) în mental se ivește, de obicei, o ființă vie, o persoană trimisă cu împuternicire într-o misiune circumscrisă de niște obiective limpezi, de o altă persoană de importanță (cu mult) superioară ca statut, condiția celui trimis fiind una de ambasador, de reprezentant ce impune prin demnitatea sa și prin atributele sale, atât pe plan profesional, cât și la nivel uman și moral-spiritual, lucrurile nu sunt deloc mai prejos când transpunem acest concept asupra unei “substanțe”, “element” ori “compus”. Iar dacă acest “delegat” este adus în existență și împodobit cu unele virtuți și abilități extraordinare de Ființa supremă, de Împăratul cosmosului, scopul “delegării” fiind, de asemenea, de o splendoare și măreție sublimă, demne de Acesta (cu atât mai mult cu cât “sublimul” e definit ca un superlativ al desăvârșirii, finalemente asociat lui Dumnezeu), atunci suntem ferm convinși că titlul nu este deloc exagerat, ci formulat corect și complet îndreptățit. Oricum, argumentele expuse în lucrare vor proba această realitate, iar opiniile autorizate vor deține ultimul cuvânt.
Structura lucrării a fost simplificată prin contribuția rapoartelor anuale de cercetare științifică, ce au deținut un rol determinant în conturarea planului final al lucrării. Astfel, am statornicit ca aceste trei rapoarte să fie extinse doar, prin completări și precizări care au vizat o acțiune de definitivare, la cele trei unități superioare, cele trei părți mari ale lucrării. Practic, structura se caracterizează printr-o simetrie (oarecum involuntar implementată, nestabilită a priori) cvasi-perfectă, așa că fiecare din unități conține două capitole principale, organizate, la rândul lor, în câte trei ori patru subcapitole, care tratează subtemele de interes major pentru tema enunțată. Sigur, nu vom insista în mod exhaustiv în acest prolog argumentativ asupra cuprinsului, deoarece se va ocupa de acest aspect fiecare prezentare introductivă a celor trei părți mari.
Totuși, vom menționa că, deși teza noastră se încadrează ca efort de cercetare în categoria disciplinară a Științelor Umaniste și a Teologiei, respectiv, a Istoriei și Filosofiei Religiilor, lucrarea de față constiuie și un rod al unei focalizări multi-disciplinare (sau, altfel formulat, trans-disciplinare, dacă apelăm conceptul mai corect din punct de vedere academic), fapt ce se constituie într-un dublu aspect al originalității lucrării, întâi prin tematica abordată, apoi prin această “sinergie” disciplinară, cooperare reflectată în structurarea și conținutul lucrării, detalii, de altfel, specifice realizărilor academice de actualitate; în fine, caracterul original este exprimat și în explicațiile, comentariile și analizele integrate alături de referințele bibliografice ori în cele proprii.
Oricum, fiecare din cele trei unități de temelie ale cercetării prezintă niște problematici actuale, reale provocări de interes nu doar la nivel teoretic, ci mai ales la nivel aplicativ, prima din ele concentrându-se pe elementele propriu-zise de Istoria Religiilor (Apa ca instrument al sfințirii creației integrale), a doua parte propunând o incursiune în optica cercetătorilor din domeniile științelor naturale (Apa și miracolul vieții), iar partea de final considerând o accentuare a necesității și implementării ecologiei spirituale (eco-teologiei) ortodoxe în soluționarea gravei crize contemporane (Apa în concepțiile contemporane).
Ipotezele de lucru, privitoare la principalele direcții de cercetare, sunt subliniate tocmai în funcție de cele trei unități de bază ale tezei, adică în relație cu acestea. Aceste premise, în fapt, oglindesc obiectivele lucrării noastre. Din moment ce sunt raportate intrinsec la unitățile structurale, specificul, conținutul lor e marcat de specificul acestora. Pentru unitatea inițială menționăm că vom urmări în mod firesc acele aspecte ale Revelației divine, reminiscențe ale descoperirilor primordiale transmise inițial și perpetuate în decursul mileniilor, menținând fidelitatea biblică în diverse grade, proiectate în concepțiile filosofice și mitice, respectiv în ritualurile umane implicând apa, de pe întreaga suprafață a globului terestru. În plus, o parte dintre aceste rituri constituie chiar o pregătire, o preînchipuire ori o anticipare a adevărului deplin revelat în creștinism, cununa năzuințelor religioase ale umanității.
Referindu-ne la unitatea secundă, cercetările oamenilor de știință relevă contribuția esențială a compusului acvatic în originarea și constanta susținere a biosferei, confirmând concepțiile consemnate în partea întâi. Cu toate că aceste două căi gnoseologice (religioasă și științifică) dețin propriile metode și tipuri de discurs, în cele din urmă, ele nu sunt nicidecum incompatibile, așa cum au susținut (și încă mai susțin) unele convingeri eronate, ci, de fapt, sunt complementare, unul din aspectele ce le probează confluența fiind tocmai cel evocat. Mai mult, universul microminiatural al apei, descifrat prin studiile microscopice, descoperă, atât cât i se îngăduie omului, din taina relației dintre apă și viață, pe plan biologic, dar și spiritual.
Unitatea finală va examina exacerbarea pătimașă a rațiunii umane, prin care umanitatea s-a autoproclamat autonomă, iar raportarea sa la mediul acvatic și resursele sale prețioase sunt marcate de un puternic materialism consumerist, generând o severă criză mondială. Cauzele problemelor derivă din interpretarea complet eronată a prerogativelor omului de monarh al universului acvatic (ori o viziune cosmologică incompletă, inadecvată), soluționarea constând în asumarea opticii autentice a raportării la ecosistemele acvatice, a modului creștin euharistic de percepere a existențelor create.
Metodologia utilizată a apelat întreg aparatul necesar întocmirii unei lucrări academice. La metoda istorico-descriptivă s-a recurs pentru integrarea datelor prezentând anumite valențe istorice explicite, precum riturile de inițiere, abluțiunile și acele acte lustrale în apă, în genere, sacrificiile acvatice, ori teoriile însoțite de explicațiile aferente, referitoare la originea vieții și implicarea apei în acest proces sau chiar modul în care umanitatea a adoptat o atitudine antropocentristă în raport cu lumea acvatică. Metoda comparativă a fost solicitată în toate cele trei unități mari ale lucrării, în mod special în cea inițială și cea finală, de pildă pentru a așeza “frontal” acele concepții umane referitoare la contribuția aparte a apei la apariția vieții, anume cosmogoniile și antropogoniile acvatice, dar și întregul palier de ceremonii religioase în care apa este elementul principial apelat, încununarea acestora fiind revelația creștină (de altfel, modalitatea de prezentare neimplicând o configurație uniformă unică, ea vizând mai ales gruparea informațiilor și argumentelor atât în funcție de ordinea istorică și cea aflată în operele de specialitate, dar și potrivit dispunerii geografice și, determinant, grație similitudinii existente în conținutul acestor convingeri).
În sfârșit, metoda analitică a fost universal aplicată în cuprinsul tezei, atât în textul principal, cât și în referințele așezate la subsol (implementată prin completări, edificări suplimentare, comentarii de rigoare), dar, bineînțeles, în mod deosebit la finalul oricărei subunități (subcapitol) ori unități mari (la finalul fiecărui capitol și al fiecărei părți mari, în calitate de concluzii parțiale, precum și în cele finale). Omniprezența sa în text e cât se poate firească și necesară, această metodă constituind practic atât liantul între celelalte două metode, cât și instrumentul critic și argumentativ, academic, indispensabil într-o compoziție de o asemenea amploare. Metoda a fost extrem de utilă și apreciabil întâlnită în partea finală a lucrării, spre exemplu, în explorarea viziunilor antropocentriste, “naturocentriste” și creștine despre universul acvatic, ori în subcapitolul referitor la poluarea acvatică și implicațiile sale teologice, dar și în dezbaterile referitoare la soluțiile propuse pentru eradicarea actualei crize eco-acvatice.
Stadiul actual al cercetării. În ultimele decenii, tema Apei ca subiect de cercetare în studiile comparate a fost abordată doar din anumite unghiuri, evidențiind anumite aspecte ori fațete ale problematicii abordate în lucrarea noastră. Desigur că e extrem de dificil de apreciat în ce măsură e tratată tematica la nivel mondial, fiind mult mai facil de realizat un astfel de deziderat în privința lucrărilor autohtone, în spațiul românesc. Înainte de a explora propriu-zis bibliografia utilizată, se impune să mai menționăm că unul dintre factorii care au contribuit la dificultatea încropirii tezei e chiar caracterul ei trans-disciplinar, de aici și prudența asumată în unele privințe în selectarea unui anumit sector al aparatului bibliografic. De asemenea, vom clasifica ori grupa materialul apelat în funcție de apartenența disciplinară și distribuția sa din lucrare, dar și în funcție de gradul de utilitate, dacă ne este îngăduită formularea, pentru tema optată în cercetare.
Vom începe cu lucrările din plan autohton. Întâi, cred că se cuvine să menționăm opera marelui nostru profesor de specialitate, Mircea Eliade, cu toate că rodul muncii sale îl deținem în grai matern prin intermediul traducerilor, totuși, el rămâne român. Printre lucrările sale de profil, cele mai utile au fost Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. I (Editura Științifică, 1991), pentru menționarea unor abluțiuni cu apă, apoi Sacrul și profanul (Humanitas, 1992), unde autorul abordează sacralitatea și unele elemente de simbolistică acvatică și mai ales Tratatul de istorie a religiilor (Humanitas, 2005), în care acesta oferă unele explicitări ale simbolismului acvatic și ale atributelor vivificatoare, regenerative și curative ale apei, precum și câteva edificări referitoare la anumite cosmogonii și antropogonii acvatice reprezentative.
Coordonatorul lucrării noastre, Pr. prof. univ. dr. Ioan Emil Jurcan, a abordat numeroase aspecte, precum o multitudine de cosmogeneze acvatice și concepții filosofice referitoare la originea vieții terestre intermediate prin prezența apei, unele antropogonii și idei filosofice în care se indică implicarea apei, precum și o largă varietate de rituri de apă, în cele două volume de specialitate, Lumea religioasă veche. Mesaje antice despre revelația pierdută (Editura Reîntregirea, 2003) și Lumea religioasă contemporană. Evoluție și problematizare (Editura Reîntregirea, 2004), din articolul De la lumea divinizată la lumea satanizată – O ecologie prin istoria religiilor și angoasele ei actuale – (Simpozion internațional, Reîntregirea, 2007), m-am orientat pentru o prezentare comparativă a cosmologiilor din diferite convingeri, iar din teza sa de doctorat, Sfântul Duh și provocările contemporane ale lumii (Reîntregirea, 1999), am reținut variatele propuneri teologice de soluționare a crizei ambientale. În problema crizei ecologice se pronunță, de altfel, și Pr. prof. univ. dr. Nicolae Achimescu, în lucrarea Religie, modernitate și postmodernitate (Trinitas, 2013), menționând și unele opinii contemporane ale unor teologi occidentali din America latină.
Pentru o parte importantă dintre concepțiile filosofilor antici referitoare la elemente de cosmogeneză și originea vieții terestre, inclusiv a celei umane, am consultat lucrarea sintetică, dar foarte bine structurată a Lect. univ. Vasile Pop, Istoria filosofiei – în expunere concisă – (Ed. Universității din Oradea, 2009). O lucrare de amploare în care am aflat date prețioase despre simbolistica unităților acvatice superioare și telurice, cât și despre relația apei cu diverse aspecte de interes (numerologia, cromatica, mitonimele), dar și cu unele rituri de inițiere, de purificare ori fertilizare din diverse regiuni, dar și autohtone, e cea a Prof. univ. dr. Ivan Evseev, Enciclopedia simbolurilor religioase și arhetipurilor culturale (Ed. Învierea, 2007).
Comandorul Marian Moșneagu, în Cultul apelor la români (Ed. Companiei Administrația Porturilor Maritime [APM] S. A., 2004) realizează o analiză dublă, atât în perspectivă universală, cât și românească, a simbolisticii, a cosmogenezelor și a unor antropogeneze acvatice, a cultului și riturilor acvatice din diverse zone și epoci istorice. Lect. univ. Ștefan Borbely, în Mitologie generală (Limes, 2004), prezintă o analiză mai complexă, în sistem comparativ, a principalelor mituri cosmogonice (și a unor antropogonii acvatice), precum și a ritualurilor inițiatice și sacrificiale (printre care și cele cu apă). În descoperirea multitudinii de rituri ce reclamă prezența apei, precum și a unor texte de mitologie de acest profil, de o utilitate majoră, un sprijin aparte ni l-a conferit opera eruditului specialist Victor Kernbach, prin două scrieri reprezentative: Dicționar de mitologie generală (Ed. Științifică, 1989) și Miturile esențiale. Antologie de texte mitologice, cu o introducere în mitologia generală, comentarii critice și note istorice (Univers Enciclopedic, 1996).
Unul dintre cele mai complexe studii de etnologie românescă, ce analizează tradițiile românești din perspectiva filierei biblice, patristice și liturgice a simbolisticii rouăi e semnat de doamna asistent Doina Filimon Doroftei: Valențe biblice ale simbolului rouăi în folclorul românesc (Anuar, Ed. Academiei Române, 2011). Între lucrările de specialitate etnografică pe care le-am valorificat pentru conținutul bogat și interesant sunt de menționat și alte câteva titluri. Romulus Vulcănescu, în Mitologie română (Ed. Academiei R. S. R., 1987) prezintă o incursiune în complexitatea simbolică a apei, unele versiuni locale ale cosmologiei biblice, precum și elemente de meteorologie autohtonă.
Alte lucrări se concentrează strict pe aspectele tradiționale ale valențelor meteorologice, curative, purificatoare ori de fertilizare ale diverselor categorii acvatice, ori pe implicarea elementului studiat în unele rituri ludice, de nuntă ori funerare: Adrian Fochi, Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densușianu (Minerva, 1976); Tudor Pamfile, Văzduhul după credințele poporului român (Paideia, 2001); Ion Șeuleanu, Poezia populară de nuntă (Minerva, 1985).
Pentru precizările creștine referitoare la Tainele de inițiere ce implică apa ca element de bază integrat în structura lor am apelat la opere de referință, consacrate: Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisă a Împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni (EIBMBOR, 2007), pentru Euharistie, respectiv Ene Braniște, Liturgica specială pentru facultățile de teologie (Lumea Credinței, 2005) și Explicarea Sfintei Liturghii după Sfântul Nicolae Cabasila (EIBMO, 2011), pentru Botez și Euharistie. O analiză pertinentă, comparată a sacrificiilor păgâne în apă (a “mumiilor ghețurilor”) ne-a oferit lucrarea Diac. Prof. Cornel Dragoș, Dincolo de moarte. Sfinte moaște, mumii, trupuri blestemate (Editura Egumenița, 2009), iar pentru martirajul creștin în apă am utilizat o cuvântare remarcabilă a Arhim. Sofian Boghiu, din Buchet de cuvântări. Predici și meditații (EIBMBOR, 2006) și lucrarea care trata și despre sfinții din antichitatea creștină cu specific daco-roman a prof. de teologie Mircea Păcurariu, Sfinți daco-romani și români (Trinitas, 1994).
Extrem de utilă în perspectiva prezentării teoriilor științifice referitoare la originea vieții prin concursul decisiv al apei a fost lucrarea Prof. Marian Niță, Biologia văzută prin ochii credinței în Dumnezeu (Editura Mitropoliei Olteniei, 2004), autor care impresionează și prin implicarea în problemele ambientale de actualitate și propunerea unor indicații chiar de natură eco-teologică, în cartea sa Ecologia văzută prin ochii credinței în Dumnezeu (Ed. Mitropoliei Olteniei, 2005). Tot în sfera originării vieții și a aportului apei în acest proces, dar în mod deosebit în contextul dezbaterilor trans-disciplinare, îl menționăm și pe prof. ing. Gheorghe Sandu (actualmente ierom. Grigorie), cu două lucrări extrem de interesante în acest sens: Evoluția spre Creator (Editura Mitropoliei Olteniei, 2003) și Știință și credință împreună pe calea Adevărului (Ed. Mitropolia Olteniei, 2007). În același spectru, al cosmologiei biblice și al problematicii interpretării ei, dar și în privința modului euharistic de percepere a creației, de mare utilitate pentru tema noastră e lucrarea Lect. univ. dr. Adrian Lemeni, Sensul eshatologic al creației (ASAB, 2007). De asemenea, pentru o edificare în problematica precizată, de actualitate e și studiul Pr. prof. univ. dr. Nicu Dumitrașcu, Creația cerului și pământului între teologie și știință (Simpozion Constanța, Ed. Vasiliana ’98, 2005).
Despre originarea vieții și participarea apei în proces (ca perspectivă strict raționalistă, evolutivă), precum și despre proprietățile unice ale compusului acvatic datorate relației dintre constituenții atomici, informații deosebite propune Vladimir Eșanu, în Biogeneza de la mit la știință (Albatros, 1985). În universul acvatic uimitor prin structură și abiliățile unice, ne introduc și lucrări semnate de autori de specialitate: Lucia Ciohodaru, Chimie generală pentru ingineri (Matrix Rom, 2000), Jósef Fazakas, Annamária Szőke, Attila Nagy, Katalin Gál, Chimie organică (Presa Universitară Clujeană, 2010), Costin D. Nenițescu, Chimie generală (Editura Didactică și Pedagogică, 1985), Prof. dr. Gheorghe Marcu, Prof. dr. doc. Maria Brezeanu, Prof. dr. ing. Cornelia Bejan, Conf. dr. ing. Agneta Bâtcă, Șef lucr. dr. ing. Rodica Cătuneanu, Chimie anorganică (Ed. Didactică și Pedagogică, 1981), dar și o teză de doctorat, din domeniul teologiei, dar referitoare la știință: Pr. Răzvan Lucian Petcu, Sensul teologic al științei (coord. Pr. prof. dr. George Remete, Alba Iulia, 2011).
În tematica apei ca element eminamente biotic, dar și în cea a poluării apelor, se înscriu câteva lucrări de profil ecologic, precum: Maria Popescu, Miron Popescu, Ecologie aplicată (Matrix Rom, 2000), Sanda Vișan, Anca Angelescu, Cristina Alpopi, Mediul înconjurător: poluare și protecție (Editura Economică, 2000) și Prof. dr. Constantin Pârvu, Ecologie generală (Ed. Tehnică, 2001). Între lucrările de ecologie, de menționat este și cea a doamnei Cristiana Rădulescu, Emisii poluante: metode pentru reducerea acestora (Ed. Bibliotheca, 2008). Referitor la rezervele acvatice și la consumul excesiv de apă, sunt de precizat două cărți din aceeași categorie enunțată: Mircea Filipoiu, Ladislau Frumosu, Gabriel Burlacu, Ecologia: dicționar enciclopedic (Editura Tehnică, 2006) și Cornel Florea Gabrian, Ghid de mediu (Monitorul Oficial, aprilie 2008).
În problema stăpânirii acvatice de către om am reținut unele referiri ale Pr. lect. univ. dr. Vasile Borca, din lucarea sa Omul – încununare a operei de creație. Natura și destinul său în lumina Revelației biblice a Vechiului Testament (Editura Universității de Nord, 2007). În ce privește abordarea teologică a poluării apelor, extrem de interesantă și utilă a fost explicitarea sensurilor suferinței experiate de creația integrală, expus în articolul Pr. prof. univ. dr. Stelian Tofană, Suspinul creației și slava fiilor lui Dumnezeu, după Rom. 8, 19-23 (Simpozion internațional, Reîntregirea, 2007). Tot referitor la răspunderea umană în această criză generată de el, e de actualitate și studiul Mitropolitului Nicolae Corneanu, Teologie și ecologie (“Quo vadis?”, Ed. Mitropoliei Banatului, 1990), iar ca propuneri în scopul soluționării crizei actuale în perspectivă ortodoxă, asumarea unui mod de viață și de percepție liturgic, euharistic, am recurs la două studii de referință susținute în cadrul aceluiași Simpozion internațional din Alba Iulia: Pr. prof. Ilie Moldovan, Dimensiunea spirituală a ecologiei spirituale formative. Redescoperirea paradisului etic românesc: “Biserică carpatică pe ape” și Pr. prof. univ. dr. Vasile Stanciu, Teologie și ecologie în Ritualul și Imnografia Aghiasmei Mari – Repere de exegeză imnografică – (Reîntregirea, 2007).
În literatura străină, printre lucrările de specialitate care analizează simbolistica acvatică (detaliind fiecare categorie percepută ca spațiu sacru), precum și anumite ritualuri inițiatice de apă, menționăm mai ales Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, vol. 1-3 (Editura Artemis, 1993), apoi Lindsay Jones (Editor in Chief), Encyclopedia of Religion, vol. 2 (Thomson Gale, 2005). Printre cărțile care prezintă cosmogeneze acvatice, versiuni mitologice textuale și explicitări ale conceptului de sacralitate acvatică aplicate pe anumite regiuni, de referință sunt: Calea neștiutului Dao (Herald, 2005), ce insistă asupra supremației nobleții apei în cosmos, Robert Cohen, Egiptul Faraonilor (Editura Prietenii Cărții, 1996), Jean Delumeau, Religiile lumii (Humanitas, 1996), Mythologies of the Ancient World, edited and with an introduction by Samuel Noah Kramer (Anchor Books, Doubleday & Company, 1961). Pentru o analiză comparată detaliată, complexă a sacralității acvatice din perspectiva textelor sacre, a riturilor de purificare și sărbătorilor cu specific acvatic în iudaism, creștinism (confesiunea catolică) și islam, am consultat lucrarea doamnei profesor Patricia Hidiroglou, Apa divină și simbolistica ei (Editura Univers Enciclopedic, 1997).
O introspecție complexă în concepțiile filosofice ale unor gânditori antici de prestigiu, referitoare la originarea și susținerea vieții prin medierea apei este realizată de un colectiv mixt, de autori greci și sârbi, Efstratios Th. Theodossiu, Milan S. Dimitrijević, Vassilios N. Manimanis, Theophanes Grammenos, în studiul Hydor from Ancient Greek Cosmogonies to Modern Astrophysics, (“Transdisciplinarity in science and religion”, Curtea Veche, 2007). Un articol de conținut similar, care analizează sistematic simbolistica apei fluviale, este semnat de un autor francez: Aimé Patri, Note sur la Symbolique héraclitiéenne de l’eau et du feu, (“Revue de Métaphysique et de Morale”, Nr. 2-3, Presses Universitaires de France, 1953).
Printre operele de interes major pentru abordarea cosmogenezei terestre și a originării vieții prin implicarea determinantă a fluidului acvatic sunt demne de consmnat: Jean Guitton, Grichka Bogdanov, Igor Bogdanov, Dieu et la science – vers le métaréalisme – (Bernard Grasset, 1991) / Dumnezeu și știința (Harisma, 1992), Henry M. Morrys, Gary E. Parker, Introducere în știința creaționistă (Anastasia, 2000), Dr. Gerald Schroeder, Cartea Facerii și Big Bang-ul (Ed. Vergiliu, 2003), Christopher C. Knight, Dumnezeul naturii: Întruparea și știința contemporană (Curtea Veche, 2009), Ieromonah Serafim Rose, Scrieri (Sophia, 2009).
O lucrare de profil științific, impozantă prin forța argumentativă aparte, aparținând lui Raymond Furon, Problema apei în lume (Editura Științifică, 1967), vizează prezentarea acelor aspecte referitoare la capacitatea inepuizabilă a apei, în calitate de element biotic, de a susține perpetuu existențele terestre, atât în privința vitalității organismelor vegetale și animale, cât și a ființei umane, în perspectivă organică. Tot în această categorie, dar într-o viziune mult mai complexă, ce pătrunde misterul vieții chiar din interiorul organismelor vii și ale compusului ce le mediază condiția biologică prin multiplele sale abilități și funcții unice, apa, se înscrie și lucrarea de specialitate biochimică redactată de niște autori consacrați: David L. Nelson, Michael M. Cox, Lehninger Principles of Biochemistry (W. H. Freeman and Company, 2004). Un alt tip de cercetare, ce realizează o incursiune cognitivă tot în universul molecular, dar într-un sens nuanțat, pentru a evidenția și alte facultăți uluitoare ale apei, prin intermediul cristalelor ei, este concretizată în opera dr. nipon Masaru Emoto, din care am consultat două cărți: Miracolul apei (Adevăr divin, 2007) și Viața secretă a apei (Adevăr divin, 2007).
Dintre lucrările care abordează multiple aspecte din tematica abordată în teza noastră, printre care importanța apei pentru încropirea și developarea comunităților umane incipiente, criza actuală a apei datorată suprasolicitării rezervelor ei, inechității repartiției resurselor de apă, varietății inegale a condițiilor geoclimaterice și poluării acvatice excesive, de referință sunt următoarele titluri: Édouard Bonnefous, Omul sau natura? (Editura Politică, 1976), Yves Lacoste, Apa – bătălia pentru viață (Rao, 2003), Glenn Murphy, Apa – ce poți face tu? (Rao, 2008), Al Gore, Une vérité qui dérange (Éditions de La Martinière, 2007), Michel Maxime Egger, La terre comme soi-même: repères pour une écospiritualité (Éditions Labor et Fides, 2012).
În fine, acestea fiind principalele resurse bibliografice la care am apelat, încheiem acest prolog cu nădejdea că lucrarea se va ridica atât cât e posibil la înălțimea așteptărilor lectorilor ei și, poate, într-o anumită măsură, va constitui și un punct de reper pentru ulterioare cercetări de specialitate, de perspectivă, care vor developa anumite aspecte pe care lucrarea noastră le-a explorat mai economic ori chiar nu le-a atins.
PARTEA I. APA – INSTRUMENT AL DIVINULUI ÎN LUCRAREA DE SACRALIZARE A OPEREI CREATE
PRELIMINARII
Apa reprezintă una din marile minuni ale cosmosului. Acest fapt, devenit axiomatic, îl înțelege și exprimă omul nu doar din perspectiva experiențelor cotidiene, ori chiar a celor mai veritabile iluminări spirituale, ci chiar și categoriile de oameni ce prin definție sunt percepuți ca sceptici și nezdruncinabili în convingerile lor personale și, extrem de important, chiar și de cărturarii din domeniile științei, în lumina relativ recentelor rezultate ale cercetărilor realizate în această direcție.
Într-o minunată zicală de proveniență africană se declară solemn că apa reprezintă bucuria existențială. Sigur că această afirmație este cel mai bine înțeleasă de acei oameni care prețuiesc apa mai mult decât orice nestemată ori mii de comori de orice fel adunate într-un singur loc. Ca mare dar al lui Dumnezeu pentru întreaga biosferă, omul religios, care deține o pătrundere a realităților înconjurătoare altfel decât omul strict empiric și raționalist, percepe și mai adânc înțelesul acestor cuvinte și, astfel, sensul existenței elementului acvatic. Bineînțeles că stratul organic, biologic și ecologic (sec) al aserțiunii nu poate fi contestat ori ignorat, dar, ceea ce omul mai mult sau mai puțin “păgubit” de reperele spiritualului nu vede în uimitoarea substanță vitală, pătrunde omul spiritual, prin ființa sa luminată de către Divin.
Totuși, știința și tehnica modernă au început să înțeleagă și demonstreze, cu sprijinul auxiliarelor lor specifice, abilitățile deosebite ale apei și faptul că ea e “sensibilă” la atitudinile și seturile comportamentale umane, dar omul avea deja, încă din timpuri străvechi, experiența acestora, prin mijlocirea simțământului său religios. De altfel, “durerea”, “suspinul” făpturilor despre care ne atrage atenția Sfântul Apostol Pavel, în epistola adresată creștinilor din Roma (cf. Rom. 8, 19-22) nu se poate referi și la acest aspect? Din vremea când se desfăta de prezența râului care scălda Edenul și până în actualitate, omul a înțeles efectul, valoarea și măreția apei din perspectiva religioasă. Mereu a căutat și frecventat locurile cu apă percepută de el ca fiind sacră (izvoare, fântâni, râuri, lacuri, mări) ori a cerut ocrotirea divină asupra apei la care avea acces. Întâlnită de cele mai multe ori în stare lichidă, dar și în celelalte două stări de agregare, solidă și gazoasă, apa în diverse ipostaze a constituit mereu pentru homo religiosus un mister, o sursă de fascinație, dar și de teamă și chiar de adorare.
Astfel, în expresia religioasă, apa are un rol esențial, însă dublu (dual, ambivalent), simbolizând pe de o parte viața, prosperitatea, liniștea, revigorarea, puritatea și purificarea, puterea care susține eforturile și realizările omului, eternitatea, iar pe de altă parte și forța distructivă a naturii, mereu misterioasă, niciodată deplin controlabilă, dar aflată sub controlul Divintății, utilizată astfel doar ca instrument pedagogic. În linii mari, în concepțiile religioase umane, apa reprezintă un element esențial de tămăduire, purificare și sfințire, un agent purtător al prezenței și lucrării divine în viața omului.
Având în vedere tocmai această largă varietate funcțional-semantică, partea I își va propune o analiză comparativă, prin prisma spiritualului, a acestei structuri anorganice (și, totuși, “vie”) extraordinare: apa. Într-o primă etapă, în capitolul întâi, vom studia implicarea apei în crearea, cât și în susținerea vieții, atât pe plan cosmic și terestru, cât și în planul uman (microcosmic). Apoi, în capitolul secund, vom aborda exprimarea religioasă umană cu privire la aqua, aplicată în practică. Aici, vom trata tema analizei noastre din perspectiva sacralității spațiului acvatic (în subcapitolele care vizează subtema apei ca spațiu sacral și simbolistica sa), urmând ca, în final, în două subcapitole, să insistăm propriu-zis asupra manifestărilor religioase ale omului care necesitau și, în multe convingeri religioase, încă mai pretind concursul extrem de însemnat al apei în vederea sacralizării operei create.
CAPITOLUL 1. APA – LEAGĂN AL UMANITĂȚII
Dintotdeauna omul a avut percepția apei ca stihie-sursă, ca sorginte a vieții, ca element principial, ca matrice inițială, originară, primordială, ca materie primă, fiind considerată unul din cele patru (sau cinci) elemente care stau la temelia apariției și susținerii vieții. Această convingere universală constituie un dat ontologic al umanității, indiferent de anumite delimitări spațiale ori temporale, ca o reminiscență a revelației divine deformate în decursul trecerii timpului datorită îndepărtării oamenilor de Adevăr.
Apa e eminamente concepută ca “substanță, categorie proteică și generatoare de viață”. Astfel, prin însăși natura ei, ea este fundament al tuturor expresiilor cosmice și un receptacol germinativ, seminal. Ea reprezintă, ca masă nedefinită, sinteza și cumulul infinit al întregii virtualități existențiale, cuprizând în sine toate semințele și arhitectura evoluției ulterioare a viului. Am putea spune că apa are o acțiune oarecum divergentă, ca o forță centrifugă, dar și convergentă, ca o forță centripetă, căci din ea izvorăsc și se întorc toate, ea fiind centrul de origine, dar și de întoarcere a materiei vii, o “imagine arhetipală a oricărui început și sfârșit, a vieții și a morții”, în oricare ciclicitate cosmică, respectiv istorică.
De altfel, chiar și sub raportul reprezentării grafice, a cromaticii și a numerologiei, apa își reclamă virtuțile sale vivificatoare. În cadrul grafiei, litera prin care se face trimitere la apă este M, fiind de proveniență egipteană; ca o linie ce redă forma și mișcarea valurilor, deci apa curgătoare (linia valului, cea vălurită), este, conform cercetătorilor, hieroglifa cea mai veche atașată acestei unități acvatice. Fenicienii au adoptat acest semn sub denumirea de mem (adică “apă”), elenii ca litera mi (μ), iar romanii doar au mai stilizat-o puțin. Semnificația rămâne tot una duală: atât viața, ca principiu maternal “care susține universalitatea lucrurilor” (Paracelsus), în gândirea alchimistă având drept exponent mercurul filosofic, fiind totodată și inițiala numelui Maicii Domnului, Maria (ori Miriam, apelativ des utilizat de Scriptură și de tradiția iudaică, semnificând: “cea prea bine mirositoare”; cea plăcută; “Doamnă”, “Stăpână”; “Steaua mării”), asemănată cu marea originară și cu principiul ziditor al vieții (și în acest sens preamărită de teologia creștină ca Maica Vieții), dar și moartea, ca revenire la origini, în cadrul natural inițial. În privința cromaticii, culorile cu care e asociată sunt: galbenul expresiv, strălucitor (simbol al solarului, al purității, al vieții, al veșniciei) și verdele (care semnifică vitalitatea și eternitatea; ne amintim că este și o emblemă a Duhului Sfânt).
Și aspectul său numeric reflectă această dublă semantică: dacă pentru latini M corespunde numărului 1 000 (un simbol al varietății, al multitudinii, al unității, al bogăției, al rodniciei, al vieții), mi este la greci echivalentul lui 0 și reprezintă atât integralitatea, eternitatea, cât și abisalul neantului. Foarte interesantă e și relația cu mitonimele cu caracter magico-profetic, cum sunt: Maat, zeița adevărului, dreptății și ordinii cosmice la vechii egipteni, Mokoși, zeița izvoarelor în panteonul slavilor răsăriteni, μoΰσαι, deitate a inspirației în mitologia greacă (transpusă în limba română ca muză), muma (anumite domenii ale naturii ar avea una specifică, de pildă: Muma-Ploii), în mitologia populară a românilor.
Ca un corolar la această prezentare introductivă, în exprimarea profesorului Mircea Eliade, conchidem că apa – “fons et origo” (izvorul, cauza și originea) – “precedă orice formă și suportă orice creație”, această realitate fiind recunoscută, în formulări specifice, chiar de către mediile academice ale cercetătorilor din câmpul științelor naturale.
1. 1. Apa – creație divină de mare preț, colaboratoare a divinului în actul creator, potrivit concepțiilor filosofice și religioase antice și contemporane
Universul era conceput în viziunea antropocosmică primitivă ca “un orcan de ape indefinit de infinite”, din abisurile acestora ieșind la suprafață două elemente esențiale în susținerea vieții: arborele cosmic, respectiv pământul. Desigur, credințele religioase umane (stră)vechi și contemporane concep apariția cosmosului sub varii forme, unele chiar extrem de interesante și originale, dar această filieră comună – existența haosului inițial și ideea că apa a îndeplinit un rol esențial, de prim rang în apariția vieții – străbate ca un fir roșu aproape toate aceste relatări, învățături, tradiții cosmogonice. De altfel, ca amănunt elocvent, vom insista și asupra faptului că unele au o similitudine deosebită, aproape în detaliu, cu textul inspirat al Scripturii Sfinte referitor la crearea lumii. În fine, este de remarcat și că apa deține funcții creatoare atât în teogonie (nașterea zeilor), cât și în cosmogonie (nașterea universului).
Astfel, în vechiul sistem religios egiptean heliopolitan, din haosul – oceanul primordial Nu(n) s-a născut inițial Atum, “cel care există prin sine însuși” (aseitatea fiind un atribut divin universal, generalizat), prin care vor fi creați ceilalți zei și lumea; Tefnut, fiica lui Atum, reprezenta umiditatea, ea izvorând roua și umezeala, lacrimile ei preschimbându-se în boabe de rășină. În varianta sistemului hermopolitan, oceanul originar (“neînsuflețit”) este reprezentat de perechea Nun și N(a)unet, iar lumea apare la intervenția aerului Amon, care, după o planare lină deasupră-i, prin suflul său, îl tulbură în profunzime, cauzând apariția unei “coline înalte” de pământ, pe care se va depune un Ou, din care se va naște apoi Soarele. Observăm aici o “oglindire”, alterată bineînțeles, dar destul de apropiată ca exprimare, a relatării biblice a creației: aerul corespunde Duhului lui Dumnezeu Ce a investit apele cu abilități vitalizante, avem și emergerea uscatului din ape și apariția astrului solar.
Cosmogonia sumeriană relatează despre o mare primordială, zeița Nammu, din care va lua ființă muntele primordial ce va naște perechea divină cer-pământ, care va crea apoi lumea zeilor și pe cea sensibilă; altă versiune tratează despre o apă primordială, care a dobândit proprietăți creatoare prin implicarea energiei divine creatoare (me) a zeului Enki (deitatea apelor dulci), el fiind acreditat și ca ziditor al omului; așadar, întâlnim și aici o concepție foarte asemănătoare cu narațiunea inspirată a Sfintei Scripturi. În mitul asiro-babilonian Enuma Elish (“Atunci când cerul sus nu era numit…”), din haosul originar se nasc frații Apsu, zeul apelor dulci și Tiamat, soția sa, marea sărată, părinții zeilor; în urma unui conflict prelungit, nepotul lor, Marduk, simbol al ceții și norilor de deasupra clocotului (și deci al pleiadei zeilor și al tuturor făpturilor), îi răpune pe Tiamat și pe monstrul ei Kingu, din trupul căruia se ivesc cerul și pământul; din ochii lui vor izvorî fluviile Tigru și Eufrat, iar din sângele celui învins Marduk va crea omenirea.
Grecii antici, prin Theogonia lui Hesiod (sec. VIII î. Hr.) afirmă că din Chaosul inițial s-au născut Gaia (pământul fertil: “cea cu coapsele largi”) și Eros, apoi, din Gaia, Ouranos (cerul înstelat); Gaia a născut singură marea cea neroditoare, Pontusul, iar împreună cu Ouranos a dat naștere mai multor copii, printre care și Titanilor; primul, Okeanos, oceanul planetar ori un fluviu imens, ce înconjura întregul pământ, va avea ca soție pe Thetys (zeiță a fertilității oceanului, sora lui) și numeroși fii. Zeița Afrodita (deitatea iubirii senzuale și a fertilității) se naște din organele genitale ale lui Ouranos, care fecundează spuma mării. Ceilalți zei sunt urmașii lui Ouranos, Okeanos și ai fratelui său, Cronos (timpul). Umanitatea reprezintă opera unui titan(id), așa cum se va indica ulterior în lucrare.
Și în filosofia antică, apa era considerată un element participant la apariția vieții. Pentru eruditul Thales din Milet (624 – 546 î. Hr.), apa (υδoρ) stă la temelia întregii existențe, ca esență a toate, deoarece demiurgul, adică “inteligența lumii” (νoυς τoυ κoσμoυ θεoν), a creat totul din apă și tot în apă se întorc toate; argumentația se prezenta astfel: apa e ca o sămânță (orice sămânță conținând apă), sursă a vieții, toate se nasc și se dezvoltă cu ajutorul ei, iar fără ea, se deshidratează, se usucă, cum este cazul plantelor (conform consemnării lui Plutarh, cca. 46 – 125 d. Hr.). Aristotel (384 – 322 î. Hr.) va traduce această concepție pe de o parte prin aceea că: apa există în orice tip de hrană, căldura e datorată umezelii și toate organismele vii trăiesc prin concursul apei, iar pe de altă parte fiindcă grecii îi considerau pe Okeanos și Thetys părinții (izvorul) vieții terestre și că râul Styx din infern era pentru eleni (inclusiv pentru zei) apa jurământului sacru.
Thales a fost cel mai important filosof ionian, primul care a avansat concepția că o substanță materială explică toate fenomenele naturale și, conform cosmogoniei sale, cauza materială a tuturor lucrurilor era Hydor. Apa era “întâiul principiu” pentru filosoful Thales, nativ al orașului bogat Milet, din Asia Mică. El a afirmat că totul e făcut din apă: pământul a fost rezultatul condensării apei; aerul e produs din apă prin rarefiere, iar, aerul, atunci când e încălzit, devine foc. Thales și-a exprimat opinia că întregul Univers s-a născut din apă (“apa este primul principiu al naturii”). Prin urmare, pentru prima dată în istoria științei, a fost încercată o explicație în privința fenomenelor cosmice.
În sistemul cugetării cosmologice a marelui cărturar miletan, așadar, existența integrală nu reprezintă altceva decât o ipostaziere sub diverse morfologii a unui element – cel acvatic. Convingerile sale ar fi, însă, în opinia experților, opera influenței mitologiei cosmogonice provenite din Fenicia. Pentru Thales, apa se prezintă ca unicul element etern, cauza primă a existenței, care nu e supusă distrugerii totale, categoriile existențiale luând ființă și formă prin “rarefierea” sau “condensarea” ei. Astfel, ca un corolar, se poate aserta faptul că, în viziunea sa, apa “există latent la baza tuturor existențelor temporare ca elementul lor nemuritor”.
Importanța apei în natură și viață a fost, probabil, principalul motiv care l-a condus pe filosoful miletan la această concluzie. Thales a crezut că lumea a fost odată născută din apă și că pământul solid a fost creat din ape printr-un proces natural, similar cu cel al depozitelor pe care el le-a observat în delta Nilului, în Egipt. Thales, care a introdus științele matematicii și astronomiei în Grecia, a observat lumea din jurul lui cu atenție și a sesizat că elementul, în mod evident mai abundent în natură decât altele, este Hydor. Din acest motiv, el a indicat că elementul princip(i)al de la începutul Cosmosului trebuie să fie apa, componenta esențială a tuturor lucrurilor.
La începutul secolului al V-lea î. Hr., Heraclit (c. 544 – 484), considera schimbarea perpetuă ca o legitate fundamentală care guvernează toate lucrurile, dar, de asemenea, nutrea propriile sale opinii cu privire la foc și apă: “Focul prin contractare se transformă în umezeală, și această condensare se transformă în apă; apa, iar, atunci când este închegată se transformă în pământ. Acest proces se numește drumul în jos. Apoi, din nou, pământul este lichefiat, și, astfel, dă naștere apei, iar din apă este derivat restul seriei … Acest proces e calea ascendentă. Expirațiile apar din pământ, precum și din mare”.
Xenofan din Colofon (565 – 488 î. Hr.) a extins orizontul gândirii originale din Școala ionică prin adăugarea pământului ca element primordial al creației originale. Acest fapt este explicitat în două din cele 29 de fragmente salvate din opera sa Despre Natură: “Căci toate lucrurile vin din pământ, și în pământ toate lucrurile sfârșesc devenind pământ” (Fragmentul B 27); “Toate lucrurile care vin în ființă și se dezvoltă sunt pământ și apă” (Fragmentul B 29).
Tradiția lui Thales din Milet a fost urmată de Hippo(n) din Samos, un scriitor medicinist și filosof eclectic din ultima jumătate a veacului V î. Hr., care și-a bazat punctul său de vedere în principal pe observații fiziologice, ca, spre exemplu, umiditatea organismelor vii. Hippo era în mod evident influențat de doctrinele lui Thales; ucenicul lui, cel care i-a perpetuat sistemul naturist prin adoptarea viziunii sale cosmologice, Hippon, împărtășea deplin ideile maestrului, potrivit căruia structurile componente ale universului își datorează existența apei primare: “Thales și Hippon… au spus că apa este începutul, conform celor ce ni se înfățișează simțurilor”. Hippon, ca și Onomacritus, acceptau apa ca element inițial, din care își are proveniența focul, considerând că din dominația focului asupra apei s-a ivit universul, Hippo accentuând rolul focului și apei, iar Onomacritus, în Orphica sa, pledând pentru foc, apă și pământ în acest proces.
În cosmogonia orfică, de asemenea, apa și materia sunt percepute ca fiind elementele cosmice fundamentale în crearea lumii. Protomateriei (materiei inițiale) nu îi este indicată cu siguranță originea în funcție de descrierea sa fizică actuală, dar aceasta este “prezentată” ca un fel de element material. Damascius, un filosof neoplatonic din secolul al VI-lea d. Hr., notează, în lucrarea sa De Principiis, că: “Teologia orfică despre care se afirmă că este în conformitate cu [opiniile lui] Hieronymus și Hellanicus (dacă nu cumva el nu este unul și același om), este [caracterizată] după cum urmează: apa a existat de la început, spune el, și materia, din care a fost solidificat pământul”.
În schimb, în viziunea lui Empedocle (496 – 435 î. Hr.), cosmogonia, a fost declanșată de biruința iubirii (Sphairos), care ar fi generat un vortex în materia primordială și astfel, fiecare din cele patru elemente joacă un rol capital în existența lumii. Așadar, Empedocle Acragantinos “a presupus că universul este format din patru elemente – rădăcinile tuturor lucrurilor. Acestea erau focul, aerul, apa și pământul”; în filosofia lui, apa este simbolizată de Nestis, probabil o zeitate feminină (siciliană) a apelor, al cărei nume provine din vechiul verb grecesc nao, care înseamnă “a izvorî, a țâșni în sus”. Nestis a creat izvorul vieții muritorilor vărsându-și lacrimile.
Potrivit altei mitologii, anume celei nord-europene (scandinave), creația s-a realizat prin mijlocirea unui potop de mari proporții, generat de uciderea gigantului primordial Ymir (ivit din întinderea originară înghețată) de către zeul suprem Odhin, sângele gigantului ucis fiind “apa” care i-a înecat (aproape) pe toți ceilalți giganți și trupul lui materia din care a fost adus în existență universul. De altfel, populațiile germanice (scandinavicii fiind ramura de nord a acestora) au păstrat convingerea că apa primăverii ce se acumulează prin scurgerea primelor pâraie formate prin topirea ghețurilor de la baza suprafețelor cu zăpezi veșnice (la înălțimile munților), înrâurită de aerul sudic, îl regenerează pe acest uriaș, redându-i viață.
Și în credința populară a mayașilor apariția lumii actuale (sau a feței actulale a ei) era legată de acest tip de cataclism, însă multiplicat, prin producerea mai multor potopuri, care au șters existența tot atâtor lumi ce au existat înainte. Aztecii aveau o mitologie paralelă, ei considerând că lumea actuală, a cincea, a apărut prin extincția celor patru anterioare, a treia (a soarelui ploii, naui-Quiahuitl) trecând în neant printr-o ploaie de foc (stăpânul lor fiind zeul ploii Tlaloc), iar a patra în urma unui potop uriaș, când oamenii au fost preschimbați în ființe acvatice: pești (stăpâna ploii fiind soția lui Tlaloc, Chalciuitlicue); foarte interesant, lumea a cincea nu a devenit stabilă decât după ce soarele Nanahuatl a primit “apa prețioasă”, adică sângele zeilor ce s-au sacrificat pentru mișcarea astrului pe boltă cerească. În America de Sud, mitologia incașă face mențiune despre lacul Titicaca în calitate de sorginte primordială: potrivit unei variante mitologice, din acest lac s-ar fi ivit divinitatea supremă, cunoscut drept Viracocha (în munți) sau Pachacamac (pe câmpie), părintele creator al zeilor și oamenilor; acesta i-a împrăștiat pe oamenii creați peste tot (prin văi, șesuri, peșteri) și, după ce le-a dăruit o bună organizare administrativă, s-a făcut nevăzut în mare.
Concepția cosmogonică iudaică și creștină e înfățișată în referatul biblic al creației din corpusul scripturistic canonic al Vechiului Testament, în cartea Facerii 1-2. Dumnezeu, Elohim (seminificând Cei puternici) sau Yahwe (Cel ce este), a creat cosmosul din nimic. În actul zidirii, El a folosit apa ca materie primă, pe care a investit-o cu proprietăți creatoare: “Dar pământul era nedeslușit și ne’mplinit; și întuneric era deasupra genunii; și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Fac. 1, 2); astfel, le pregătea cu suflul Său de viață făcător pentru a aduce la lumină viața. Știm că Dumnezeu a separat apele cerești de cele “de jos” prin firmament, uscatul arătându-se prin contragerea apelor terestre, ridicându-se dintre ele (iată emersiunea inițială prezentată în celelalte religii sub forme variate). Apoi a adus la ființă lumea vegetală, cea a aștrilor, lumea animală și, în final, ca un corolar, omul.
Într-adevăr, apele covârșite de întunericul inițial reprezintă acel stadiu matriceal, marcat de o “așteptare” a intervenției de “prelucrare” a Arhitectului ori Olarului celest. Tratăm aici condiția materialului enzimatic originar, în perspectiva configurării sale, potrivit proiectului divin: “Haosul grecesc, tohu wa bohu ebraic, apele lipsite de formă semnifică toate dorința de ființă, aspirația către Asemănare, posibilitatea de transformare cuprinzând potențialul întregului cosmos, dar, să precizăm, toate sunt nepuntincioase, incapabile să se transforme prin ele însele, să se delimiteze, să se adeverească. Aici este necesară intervenția hotărâtoare a Cuvântului”.
Mai mult, cosmogneza constituie opera sinergică, simultană a lui Dumnezeu în Treime, iar purtarea Duhului la suprafața apelor primare indică atât atributul Său de ziditor al creației, cât și disponibilitatea făpturii, exprimată ca stare latentă, ea “tânjind” după infuzia energiilor Sale necreate. Sfântul Efrem Sirianul notează în acest sens: “Se cuvenea ca Duhul Sfânt să Se poarte, ca o dovadă că în ce privește puterea ziditoare El este asemenea cu Tatăl și cu Fiul. Căci Tatăl a grăit, Fiul a zidit, și se cădea ca și Duhul să-și aducă lucrarea. Și-aceasta o a făcut-o purtându-Se, arătând prin aceasta în chip vădit că totul a fost adus întru ființare și săvărșit de către Treime”.
În privința acestei acțiuni a Duhului, Sfântul Ambrozie al Mediolanului susține la rândul său ideea exprimată de Sfântul Efrem, însă nuanțând și accentuând implicarea unui element complementar în procesul nașterii vieții – pământul: “Încă nu venise plinătatea lucrării întru Duhul, precum este scris: «Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu Duhul gurii Lui toată puterea lor» (Ps. 32, 6) […] Duhul în chip cuvenit se purta peste pământ, cel sortit a aduce roadă, căci cu ajutorul Duhului el cuprindea semințele noii nașteri, ce aveau să încolțească, după cuvintele proorocului: «Trimite-vei Duhul Tău, și se vor zidi, și se va înnoi fața pământului» (Ps. 103, 30)”.
Vestitul Părinte capadocian, Sfântul Vasile cel Mare interpretează această acțiune divină de “purtare deasupra apelor” ca pe o expresie a unei forțe generatoare, pozitive în domeniul existențial. Astfel, “din amestecul nevăzut și fără chip, Duhul scoate chipurile separate ale făpturii”. De altfel, rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt (epicleza) din rânduiala ierurgiei Aghiasmei Mari, în partea secundă a sa, confirmă implicarea elementului acvatic în crearea vieții de către Dumnezeu, deoarece afirmă solemn despre înțeleptul Creator: “Tu din patru stihii ai întocmit făptura”.
Faptul că “Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Gen. 1, 2) relevă, așadar, acea forță generatoare de viață transmisă materialului originar, aspect accentuat și de Sfântul Ioan Gură de Aur, care afirmă: “Aceste cuvinte arată că în ape era o energie plină de viață; nu era simplu o apă stătătoare și nemișcătoare, ci mișcătoare, care avea putere de viață în ea. Că ceea ce-i nemișcător este negreșit nefolositor, pe când ceea ce se mișcă este capabil să facă multe”. Această forță vitală nu reprezintă vreo capacitate naturală intrinsecă și nici de sine stătătoare (autonomă), ci se referă la harul divin “impregnat” materiei încă din stadiul inițial al cosmogenezei, energia harică fiind prezentă în creație ca suport al acesteia ad initium.
Utilizând o formulare extrem de expresivă, de plastică, Sfântul Efrem oferă o explicație acestei planări creatoare, în stilul epocii antice, apelând o analogie din domeniul percepției comune: “[Duhul Sfânt] a încălzit apele și le-a făcut roditoare și în stare să zămislească, ca pasărea când șade pe ouă cu aripile întinse și le încălzește cu căldura ei, făcându-le roditoare. Tot Duhul Sfânt înfățișa atunci pentru noi chipul Sfântului Botez, în care, prin mișcarea Sa de deasupra apei, dă naștere copiilor lui Dumnezeu”.
Desigur, nici nu putem insista exclusiv asupra unei interpretări pur literale a pasajului biblic analizat. Apa evidențiată în acest context nu semnifică în mod necesar și suficient doar o realitate materială, una de textură grosieră, ci, prin caracteristica sa de componentă dinamică a cosmosului creat, elementul acvatic poate reprezenta și unduirile energiilor harice, forțele creatoare ale Duhului Sfânt, semantică eminamente accentuată de Sfântul Grigorie de Nyssa: “Cât despre apa peste care Se purta Duhul lui Dumnezeu ea e altfel, în comparație cu cea de jos, care curge în jos, spre pământ, despărțită prin tărie de apa greoaie și care are tendința să cadă numai în jos. Dar dacă e numită și de Scriptură apă și cea care printr-o contemplare mai înaltă credem că desemnează plenitudinea dumnezeieștilor puteri curgătoare, nimeni să nu se sperie de o astfel de denumire”.
Într-o variantă textuală locală, românească, elementul lichid ca material primordial utilizat în creație este expus astfel: “Din început era numai apă. Dumnezeu zbura pe sus ca un hulub [porumbel], iar Necuratul cu trei rânduri de aripi stă în apă și a fost strâns niște spumă cât casa”. De altfel, în plan autohton, mai există încă două referiri cosmogonice vrednice de menționat. Într-o etapă premitologică a concepțiilor arhaice, se susține că ființele create, care își au originea în matricea acvatică originară, sunt supuse unor anumite procese (unificare / separare, purificare – fertilizare, sacralizare) prin revărsarea apelor cosmice, din înălțimile cerești, pe suprafața discului teluric și erupția din adâncurile lui a apelor subterane, primele fiind benefice, iar cele din urmă provocând acțiuni nefaste. În faza mitologică propriu-zisă a acestor formulări, apei i se admite statutul unic de materie primă prelucrată de perechea demiurgică Fărtat – Nefărtat, din care aceasta a extras toate celelalte esențe cu abilități creative, indispensabile existenței.
O versiune puțin distinctă a cosmogoniei iudaice e relevată în textele literaturii ezoterice a Kabbalei (mai exact în Sefer Yetzira – Cartea Creației). Urmând linia cugetării pitagoreice, această operă consideră Apa, în demnitatea ei de al IV-lea sephiroth (număr primordial), ea însăși izvorâtă din cel de-al doilea (Aerul Primordial), drept sorginte a existenței organice, prin Chaosul inițial creat din ea. În aceeași ordine de idei, într-o formulare puțin nuanțată, un autor contemporan aplică tot o interpretare de tip aristotelian, respectiv specific genului pe care-l aflăm în Kabala iudaică, referatului biblic al creației, considerând că speciile naturale au apărut pe scena existenței datorită unui proces cu caracter evolutiv, iar nu prin intervenția divină, elementele materiale, ivite inițial (cele primordiale – apa, pământul), fiind cele care au determinat originea vieții terestre. De asemenea, există și unele exegeze midrașice, preluate în anumite texte, de profil mistico-ezoteric, care atribuie zăpezii calitatea de materie originară: “De unde provine pământul? Din zăpada care se găsea sub tronul Gloriei. El [Domnul] a adunat-o și a stropit apele, care au înghețat de-ndată și astfel a fost realizată pulberea pământului, precum stă spus: El zise zăpezii: «Fii pământ!» (Iov 37, 6)”.
În mod oarecum similar, tradiția musulmană consemnează într-o manieră simbolică desemnarea cosmosului prin gheață, deci apa în forma sa mai puțin densă din starea solidă, ca fundament divin al universului, indicând prin aceasta că apa reprezintă esența primordială, ea fiind corelată cu principiul creator. Alături de expresia convențională menționată, unul dintre comentariile islamice susține această percepție, prin pana unuia din marii săi cărturari, Rûmi (1207 – 1273), ce adaugă, în legătură cu Teofania eternă: “… marea se acoperi de spumă și, cu fiecare fulg de spumă, ceva căpăta formă, ceva se întruchipa” (Diwân).
Mitologia indiană surprinde în mai multe variante cosmogonice apa în calitatea ei creatoare. La suprafața apelor originare, în noaptea cosmică, s-a înalțat Arborele Cosmic ori, în altă tradiție (cea puranică), lotusul, în centrul căruia va apărea și va fi clocit Oul cosmic, Brahmanda, fie direct de zeitatea supremă, fie indirect, prin mijlocirea unui demiurg interpus, embrionul originar fiind sursa nașterii zeilor și tuturor făpturilor. Într-o altă versiune, din adâncurile masei lichide inițiale, pământul este adus la suprafață de miticul mistreț gigant, avatar al lui Vișnu (zeul echilibrului din triada supremă). Prin urmare, un text tradițional elogiază grandoarea apei astfel: “Apă, tu ești izvorul tuturor lucrurilor și tuturor ființelor!” (Bhaviśyottarapurāna, 31, 14). De aceea, textele hinduse ne amintesc această realitate și proclamă solemn: “totul era apă”.
În cugetarea chinezilor, noțiunea apei ca element primar e pusă în lumină prin termenul Wuji, care s-ar traduce prin sintagma Cea-fără-culme, adică genunea, nederminarea inițială, iar una din învățăturile taoiste declară în mod solemn despre această substanță primordială imensă ca spațiu ocupat: “întinderile de apă nu aveau țărmuri… ”. Literatura religioasă japoneză concepe crearea Arhipelagului nipon ca pe o intervenție divină asupra oceanului originar: zeul Izanagi (al patrulea fiu al primului zeu) și-a scufundat lancea sa în apă, iar când a ridicat-o, câteva picături (perfecte) s-au prelins și, astfel, căzând în ocean s-au preschimbat în ostroave. De altfel, ideea apariției vieții prin concursul unei vaste întinderi acvatice primare se regăsește până la băștinașii din arhipelagul polinezian.
În viziunea membrilor din triburile indigene africane denumite dogon și bombara din statul Mali (în vestul continentului negru), considerați descendenți ai vechilor egipteni, există un principiu acvatic “uscat”, ca forță potențială a cugetării și cuvântului generatoare de viață, dar aflată în stare latentă, de stagnare și un principiu acvatic activ, al umidității creatoare. Doar Oul cosmic deținea în interiorul său această putere creativă, temei al revărsării vieții, deoarece, înainte de conceperea lui, totalitatea apelor erau în stare de uscăciune. Zeul suprem ceresc Amma și-a creat o dublură, ca zeitate a apei umede, Nommo, ghidul și suveranul vieții împlinite, iar jumătate din apele uscate le-a conservat, rezervându-le cerurilor superioare. Remarcăm și în această variantă cosmogonică o similitudine cu referatul biblic al creației, prin câteva elemente comune: energiile (și rațiunile) creatoare se aflau (din veșnicie) în stare latentă până au fost activate de Creator, prin Logosul și Duhul Său în opera creată, ideea că apele primordiale primesc facultăți creatoare în anumite condiții (infuzia energiei divine) și separarea apelor celeste de cele terestre prin bolta cerului.
Așadar, autorul creației e Dumnezeu, El fiind Creatorul unic al cosmosului, pe care l-a adus în existență prin propria voință și putere, fără a dispune de vreo materie pre-existentă, ci întregul univers a fost creat din nimic (arhetipul avându-și originea doar în planul veșnic al Sfintei Treimi), “materialul” creat inițial fiind prelucrat, modelat și desăvârșit în morfologia cosmică ultimă, deplină. Actul creator este succint prezentat în referatul cosmogonic biblic, punctul de vedere al revelației scripturistice fiind preluat și transpus, într-o manieră mai mult sau mai puțin distorsionată, în celelalte relatări de profil din concepțiile religioase umane, unele exprimând o fidelitate chiar de o anumită acuratețe, admirabilă, în unele referințe ale cosmogenezei, altele fiind impregnate de varii accepții filosofice ori mitologice specifice cadrului temporal și spațial în care s-au cristalizat. Cert este, că, dincolo de aceste coruperi ori deviații de la forma originală a narațiunii genezei cosmice, omul a reținut și exprimat că există un Creator – Revelația Îl prezintă ca Dumnezeul binelui, al iubirii și dreptății – Care a adus la ființă întreaga existență, iar în privința categoriilor biotice, se accentuează ideea că făpturile terestre au fost zidite din materia creată, respectiv prin utilizarea unor structuri principale, printre care, ca element fundamental, se află compusul acvatic, în diverse stări de subzistență (lichidă, vaporică), apa fiind percepută ca un “instrument” infuzat de energiile Sale creatoare.
În consecință, pentru toate cele evocate în această expunere a cosmogoniilor acvatice, se cuvine să dăm glas și ascultare îndemnului marelui apologet și cărturar creștin Tertulian: “Omule, trebuie să respecți vârsta înaintată a apelor, vechimea acestei substanțe! Respect-o și pentru că a avut cinstea de a fi locul în care Se odihnea Duhul divin, Care o alesese dintre toate elementele. […] Această apă de început a zămislit ce este viu pentru ca să nu ne mirăm dacă, prin botez, apele sunt din nou dătătoare de viață” (Tratatul despre botez, capitolul 3).
1. 2. Apa ca pilon al zidirii, o structură esențială în susținerea vieții, în viziunea antichității și a contemporaneității
Dacă prin mijlocirea cosmogoniilor acvatice am înțeles că apa e într-adevăr esențială în apariția vieții, în cele ce urmează vom încerca să argumentăm faptul că această calitate a ei nu se oprește în acel stadiu, ci, dimpotrivă, apa continuă să furnizeze energie vitală și astfel, să susțină neîntrerupt ființele vii. Din cele mai multe mai vechi timpuri, ființele umane și-au dat seama cât de importantă e apa pentru existența vieții, precum și pentru întreaga lume. Filosofi, precum și oameni obișnuiți, credeau că hydor a fost începutul tuturor lucrurilor, din moment ce totul părea să conțină apă și că ea își perpetuează acea caracteristică prin continua susținere a vieții. În miturile cosmogonice ale tuturor raselor umane transpare, așa cum am observat, această viziune, proliferată și prin convingerea conform căreia apa deține proprietăți magice și
este o substanță regeneratoare, revitalizantă și purificatoare.
Astfel, viziunea pământului suspendat pe ape exista și era înrădăcinată, sub formulări variate, în mentalul omului încă din perioadele străvechi. Deja în epoca homerică, grecii antici credeau în aposul Oceanus (Oceanul), precum s-a consemnat anterior. Homer menționează că Pământul e un disc plat; în jurul său curge un râu mitic, Oceanul; Oceanul nu are surse, nici estuar, este apsorroos, adică ciclic în mișcare sau curge înapoi. Cursul său se întoarce de unde a pornit într-o mișcare neîncetată și veșnică. Vechii greci credeau că aposul Ocean apsorroos încercuia întregul Pământ (Homer, Iliada, XIV, 246). Deasupra Pământului plat era cupola emisferică a Cerului, acoperindu-l pe acesta cu exactitate, ca un dom uriaș apsidal. Aceasta era cosmologia acelor timpuri, constând în cupola cerurilor, cu un pământ ca un disc plutind pe apă.
Mai mult, ipoteza Pământului plutitor era cunoscută grecilor antici și din Odiseea lui Homer (I, 79), unde Poseidon este numit domnitor al Pământului; Poseidon, zeul mării, era inițial o zeitate terestră. Grecii au reconciliat cu ușurință cele două tradiții, probabil pentru că ei credeau că Pământul plutea pe mare. Tocmai această sugestie despre un Pământ plutitor – cunoscut deja din Odiseea – l-a determinat pe Thales să propună o teorie despre cutremure (generate în mitologie de Poseidon). El credea că, din moment ce Pământul plutea ca o barcă pe apele cosmice, perturbațiile, pe care le-ar putea avea masa acvatică, reprezentau motivul producerii cutremurelor.
Pentru a oferi o altă exemplificare incipientă, apropiată ca fond în anumite privințe, readucem în atenție, din capitolul anterior, fragmentul textual ce prezenta o variantă autohtonă românească a momentelor creatoare, îngerul căzut fiind probabil reliefat într-o ușoară tentă hilară. Potrivit acestei credințe populare, apa rămâne și după încheierea actului creativ baza de susținere a pământului, a lumii, servitorii care-l țin (constant) în echilibru fiind câțiva pești de dimensiuni extraordinare, fabuloase. Sigur, în viziunea biblică, într-adevăr Pământul poate fi perceput ca fiind așezat, ca pe o temelie statornică – hidrosfera sa: “Acesta (Domnul) pe mări l-a întemeiat pe el și pe râuri l-a așezat pe el” (comp. Ps. 23, 2).
În același scop anterior enunțat, tot din capitolul anterior, reapelăm formula conceptuală a vestitului cărturar Thales din Milet, ce pleda pentru ipoteza că apa constituie esența întregii existențe. Cosmologia lui se bazează deci pe apă, ca esență a materiei integrale. Aristotel nota că Thales a fost primul care a sugerat un singur substrat material al Universului – și anume apa. Pentru Thales întregul Univers era un organism viu, alimentat prin exalația, emanația ori respirația apei. Aceasta era, pentru marele filozof, componenta esențială a tuturor lucrurilor materiale, toate ființele naturale fiind privite ca “mutații”, adică developări ale acestei materii inițiale.
De asemenea, gânditorul Empedocle (despre viziunea căruia am amintit după aceea a lui Thales) și contemporanul lui, Anaxagora (500 – 428 î. Hr.) consideră că apa, alături de celelalte elemente – în număr de trei afirma cel dintâi, respectiv într-un număr nedeterminat, infinit, opina cel de-al doilea (ce le denumește semințe: σπερματα, crezând și că au capacitate senzorială) – se află, ca niște “cărămizi”, la temelia vieții, unirea dintre ele determinând apariția existenței, pe când ruperea unității cauzează sfârșitul ei. Similar, Xenofan “credea că toate lucrurile sunt făcute din pământ și apă”. Astfel, apa, focul, aerul și pământul au fost, în conformitate cu filosofii presocratici, identificate cu viața, anima (sufletul) și forța naturală ce mișcă tot în Univers. Gândirea filosofică presocratică a influențat practic întreaga civilizație greacă și vestică prin concepțiile ei cosmologice.
Prin urmare, după cum indică și învățătura vedică în această privință, elementul acvatic constituie fundamentul universului (Śatapatha Brāhmana, VI, 8, 2, 2; XII, 5, 2 , 14). Apa este percepută ca esența vieții, a naturii (Prakriti) și, astfel, ca principiu vital universal, ca o sevă, reactualizează în mod perpetuu viața, gratificându-o cu longevitate, cu o deosebită abilitate vivificatoare (cf. Rig-Veda, I, 23, 19 ș. u.; X, 19, 1 ș. u.). De altfel, cantitatea acvatică primară este desemnată de hinduși prin conceptul de apas, iar câteodată prin rasa ori amrita (“fără moarte”, în sanscrită), adică e cea care naște și conservă viața umană. Și în concepția tradițională islamică opera creată este prezentată ca un imens spațiu de manifestare a apei, ea fiind esența care pătrunde toate făpturile și le susține fluxul vital, ființele fiind “valurile” ei.
Așadar, elementul acvatic reprezintă substanța ce menține în mod continuu viața de pe Pământ. Această stare de fapt poate fi echivalată în exprimarea religioasă în mod deosebit cu puterea fertilizantă, roditoare a apei. Ne amintim că, la vechii sumerieni, semnul grafic care desemnează apa era a, însă acesta semnfica, în același timp, și “spermă, zămislire, generare” (ideea “semințelor” lui Anaxagora fiind în concordanță deplină cu această semnificație), iar în arta decorativă mesopotamiană apa și peștele sunt indicii ale rodnciei.
Există, în această direcție, chiar în contemporaneitate, o mitologie aparte, care încă supraviețuiește în anumite zone ale lumii, la băștinașii unor ostroave mai mult sau mai puțin cunoscute. Latura comună a acestor relatări mitologice se referă chiar la această abilitate a apei, însă într-o manieră proprie mitologiei. Le redăm succint în rândurile din paragraful de mai jos.
Fie că este vorba despre fecioara din insula Wakuta care “a îngăduit” ca trupul să-i fie atins de picăturile de ploaie, pierzându-și fecioria, fie despre mama eroului Tudava, numită Bolutukwa (apelativ evocator, compus din doi termeni: bo – femeie + litukwa – picături de apă), ea devenind mamă prin concursul unor picături descinse de pe o stalactită (acesta e mitul autohton principal din insula Trobriand, azi Kiriwina, în ahipelagul omonim), ori varianta mai “clasică” a amerindienilor pima (din New Mexico) ce susțin că Mama-Glia (nume foarte elocvent), o femeie nespus de frumoasă, a dobândit calitatea de mamă tot prin mijlocirea unei picături de ploaie, venite dintr-un nor, observăm substratul lor comun extrem de interesant și de original formulat de acești indigeni.
Această facultate a apei este reliefată și în segmentele existențiale din lumea vegetală și animală. Dacă în relatarea biblică se indică faptul că vegetalul are nevoie de medierea apei (cf. Gen. 2, 5-6), textele brahmanilor aclamă apa ca esență a vegetației (Śatapatha Brāhmana III, 6, 1, 7), căci, așa cum susțin și chinezii, prin mijlocirea vieții vegetale, ea e izvorul Lemnului, idee comună și filosofului Empedocle, ce o formula prin teza că plantele și arborii au ca origine umiditatea terestră. Pentru locuitorii din satele zonelor montane din Vietnamul de Sud, “apa cerului face orezul”, iar unele populații de origine turcă din teritoriul Asiei centrale aveau convingerea că apa a dat viață cailor, că este mama calului.
De altfel, acest argument al implicării apei în perpetuarea vitalității terestre, era utilizat și în antichitatea creștină: Sfântul Vasile cel Mare, în omiliile sale la zilele creației, pentru a demonstra cum răsare viața din pământ, exemplifică prezentând situații la îndemână, care sunt universale și pot fi observate de oricine – unele ființe din regnul animal și azi își derivă viața din pământul fertilizat de apa de ploaie (deci din nămol): greieri, numeroase zburătoare mici, broaște, țipari, șoareci.
Așadar, apa reprezintă suportul continuu al existenței organice. Nu doar că ea a fost investită cu înalta demnitate de a participa, chiar într-un mod impunător, la crearea vieții terestre, ci ea își reactualizează și permanentizează abilitățile sale unice, de viață susținătoare, în mod constant, perpetuu. În acest sens, emeritul profesor de specialitate, Mircea Eliade, adeverea că opera creată, în integralitatea ei, nu doar a luat ființă dintr-un singur receptacol – apa, ci e și susținută de acesta, în mod continuu.
1. 3. Antropogonii acvatice, în convingerile filosofice și religioase din vechime și în cele actuale
În subcapitolele anterioare am urmărit concepțiile omului despre originea și susținerea vieții terestre, având ca temelie elementul acvatic. În paginile care urmează, vom focaliza atenția analizei noastre asupra apariției și developării omului și a societății umane, prin mijlocirea esențială a apei. Este de accentuat și faptul că funcția apei de materie originară a vieții a determinat, ca niște reminiscențe, bineînțeles alterate, ale textului revelat al Sfintei Scripturi, formularea unor relatări cu caracter lengendaro-mitic referitoare la originea omului ori doar a unuia dintre grupurile etnice umane prin intermediul apei.
Referitor la apariția vieții umane pe pământ, în vechea religie egipteană există câteva precizări de antropogonie acvatică de interes, ce ne reclamă atenția. Într-un text mitologic se consemnează că omul a fost creat de către zeul suprem Ra în următoarea manieră: în urma unui conflict între acesta și dușmanii săi, unul din ochii săi a fost investit cu misiunea de lupta cu inamicii; la întoarcere, acesta a constatat că fusese înlocuit cu alt ochi și, de tristețe, a început să plângă; astfel, dintr-o sinteză – lacrimile ce au picurat s-au amestecat cu pământ – s-a născut neamul oamenilor. De asemenea, vechii egipteni credeau și că zeul Khnum (unul din cei mai vechi ai mitologiei lor, originar zeul sursei Nilului) modelează, ca un olar (după procedeul uman, la roata olarului), trupul copiilor din lut (așadar din pământ și apă), urmând ca apoi să îi așeze în pântecele mamelor.
În convingerile civilizației sumeriene, autorul zidirii făpturii umane din lut, adică din pământul umezit de apa purtătoare a energiilor divine creative, era zeul apelor dulci, Enki. În schimb, antropogonia babiloniană era marcată de o accentuată caracteristică pesimistă. Omul e adus la viață prin sacrificarea monstrului demonic numit Kingu, co-autor al revoltei și războiului civil celest, sângele acestuia (cunoaștem, există un raport deosebit între sânge și apă – sângele fiind apelat apa zeilor, dar și apa considerată sângele pământului, în concepțiile religioase, iar în perspectivă științifică apa fiind unul din constituentele fundamentale pentru circuitul sangvin, biologic) fiind îmbinat cu țărână, în realizarea procesului prin care a fost creată umanitatea.
Legendele olimpiene consemnează că omenirea a luat ființă grație aspirațiilor creatoare îndelungi ale titanului Prometeu, zel împlinit de acesta printr-un meticulos și extrem de atent act antropogonic: luând în pumnii săi țărână, el a fertilizat-o cu apa originară dintr-un izvor și a modelat maiestuos făptura umană, bărbatul, după chipul divinităților celeste, replica feminină, femeia, fiind fasonată prin aceeași metodă de fierarul divin, Hefaistos (la porunca lui Zeus), urmând ca posterior cataclismului diluvial omenirea să fie recreată din elemente terestre oarecum înrudite – din pietre.
Xenofan din Colofon (menționat în subcapitolul inițial și în cel secund), considera, oarecum similar viziunii mitologice elene, că oamenii au apărut pe scena vieții grație acestei mixturi vivificatoare – pământ și apă: “Cu adevărat toți noi oamenii am apărut din pământ și din apă”. De altfel, această temă a modelării umane din lut o regăsim în variate formulări în diverse culturi, chiar și la chinezi.
Potrivit altui gânditor din vechime, omul cu adevărat își datorează existența elementului acvatic, ipoteza acestuia, mai aparte, dar foarte interesantă și originală, fiind prima concepție evoluționistă elaborată de om. Este vorba despre filosoful elen Anaximandru, care pe la anul 500 î. Hr., formulează ipoteza că omul a evoluat din făpturi acvatice, care au avansat cât să reușească să viețuiască în habitatul uscat.
De altfel, și în contemporaneitate există opinii înrudite. Potrivit pionierului domeniului de cercetări științifice submersive (din adâncurile marine și oceanice), doctorul austriac Hans Haas (1919 – 2013), ce lansează o versiune a tezelor evoluționiste (reiterând concepția antică a lui Anaximandru, pe care o stilizează, de fapt), omul are drept strămoș o ființă acvatică, un pește, din care a evoluat ulterior. Ipoteza propusă de el asertează că: “Noi nu am coborât din pom, ci am ieșit din apă. Strămoșul nostru comun nu a fost nici Adam, nici o maimuță, ci un pește. Într-o zi, el a ieșit din apă, s-a adaptat vieții de uscat și așa a apărut omul”.
Și cărturarul antic Empedocle avea convingerea că apa deține o implicare în apariția omului, însă oarecum indirectă și tot de o manieră mai stranie, dar în același timp originală și interesantă: omul se naște pe scena istoriei printr-un proces evolutiv – din pământ, a cărui respirație, conform cugetării filosofului, e tocmai apa – s-au ivit organele umane, care, în mod treptat, s-au unit într-un tot unitar, sub acțiunea puterii de atracție a iubirii. Și pentru Thales, detaliu menționat în subcapitolul secund, ființele sunt percepute ca “mutații”, adică developări ale acestei materii inițiale – apa, omul practic datorându-i intrarea în existența biologică; în aceeași ordine de idei, ucenicul său, Hippon, credea, în mod firesc și necesar, că și “sufletul e făcut din apă”.
În viziunea mitologiei indiene, omul primordial, adică primul bărbat (în transpunere literală Purusha, cunoscut și ca Prajapati), ce deținea un statut aparte, pătrunde în existență tot grație apei, acesta fiind realmente scos din apele primare și modelat, gratificarea deplină a ființării recepționând-o prin “clocirea” sa în Oul cosmic (menționat în subcapitolul inaugural), iar darul cuvântării datorându-l unei “crăpături” la nivelul gurii, din care a izvorât limbajul articulat. Versiunea feminină a umanității, perechea acestui om originar, a fost creată chiar de el printr-o metodă de dividere similară replicării celulare – pur și simplu s-a separat în două jumătăți, ce au devenit prima familie – “aidoma bărbatului și femeii, uniți în îmbrățișare”.
O variantă altfel nuanțată a antropogoniei o întâlnim în mitologia nordicilor. Aici, prima pereche de oameni ia ființă prin darul triadei divine dominante și demiurgice – Odin, Vile și Ve, care creează oamenii primordiali din două trunchiuri de copaci purtate de apa valurilor marine (primare), unul de frasin – Ask, desemnând bărbatul, iar celălalt de ulm – Embla, reprezentând femeia, cei doi învrednicindu-se de sacrul dar al vieții prin intervenția distinctă, dar comună oarecum, a triadei fraterne – Odin oferindu-le suflarea vitală, Vile dăruindu-le abilitățile umane psihice și fizice (simțirea, gândirea și forța), în timp ce ultimul, Ve, le-a acordat darul cuvântului.
Concepțiile religioase expuse se apropie întrucâtva de adevăr, de textul sfânt revelat, deoarece omul a fost într-adevăr creat din lut ori din țărână de către Olarul sau Meșterul divin, apa având și de această dată contribuția ei intrinsecă. Aburul (apă în stare gazoasă) dispunea de aceeași demnitate a giganticii mase lichide primordiale, fiindu-i constituent, de aceea a pregătit pământul (solul), umezindu-l, făcându-l apt pentru zidirea omului (cf. Gen. 2, 6). Această mixtură specială este, deci, un simbol al matricii originare și fertile, aleasă pentru plămădirea făpturii umane. Complexul pământ + apă reunește două principii: unul receptiv, aparținând matricii telurice și celălalt activ, dinamizant, cel al metamorfozelor, elementul acvatic.
Comentariile rabinice consemnează în privința actului de zidire a omului: “Dumnezeu face să urce umezeala din adâncuri până în nori pentru a înmuia pământul și a-l crea pe om. Precum acela care frământă: toarnă apa și apoi frământă pasta” (Rași, Geneza 2, 6). Coranul, într-o exprimare asemănătoare, afirmă că omul a fost adus la viață prin medierea unei ape care curge din înălțimi – “dintr-o apă care se revarsă” (Coranul 86, 6), în intenția probabilă de a sublinia originea și menirea sa deosebită, prin intermediul simbolisticii apei.
Literatura patristică abordează zidirea omului insistând asupra unor aspecte evidențiate în referatul scripturistic în mod subtil, lucrările Părinților accentuând atenția asumată în actul creator al acestei ființe noi, pe care Dumnezeu o învrednicește de o înaltă demnitate și de o iubire nemărginită. Sfântul Vasile notează în acest sens: “«Să facem om» […] Cuvântul acesta nu mai fusese folosit pentru nici una din existențele rânduite. Pentru lumină, porunca a fost simplă: «Și a zis Dumnezeu: Să se facă lumină». S-a făcut cerul și nu s-a ținut sfat pentru cer […] Aici omul încă nu există, dar se ține sfat asupra omului. Dumnezeu nu a spus, la fel ca pentru celelalte ființe: «Să se facă om!». Cunoaște dar vrednicia ce ți s-a dat. Nu ți-a pricinuit obârșia prin poruncă, ci sfat a ținut Dumnezeu, spre a ști cum să aducă la viață această ființă vrednică de cinstire…”.
Sfântul Ioan Hrisostom comentează în mod similar această extraordinară realitate din actul creării omului – sfatul Persoanelor treimice – pentru zidirea acestei făpturi de o condiție impozantă, superioară întregii creații: “De ce, când s-a făcut cerul, nu s-a zis «Să facem», ci, mai curând, să se facă cer, să se facă lumină, și tot așa pentru fiecare parte a zidirii, ci numai aici se adaugă: «Să facem», arătându-se sfatul, chibzuirea și împreună-grăirea cu cineva de aceeași cinste? Cine este cel ce are să fie făcut, de i se dă atâta cinstire? Este omul – ființă măreață și minunată, mai de preț înaintea lui Dumnezeu decât toată zidirea… Că s-a ținut sfat, chibzuire și împreună-grăire nu fiindcă Dumnezeu avea trebuință de sfat – să nu fie! – ci ca prin însăși aceasta să se arate vrednicia celui zidit…”.
Într-o manieră proprie, caracterizată de o artă poetică de o desăvârșită frumusețe, Sfântul Grigorie Teologul apreciază la superlativ aducerea în existență a făpturii umane, act pe care-l transpune într-o sinteză a celor două lumi zidite de Dumnezeu – cea a cerului și cea terestră (elementul teluric fiind subliniat ca unul care implică asumarea unui mod de existență smerit):
“Acum Cuvântul Ziditor, hotărând să le dezvăluie și să alcătuiască o singură ființă însuflețită din amândouă – vreau să zic din zidirea nevăzută și cea văzută – făurește Omul; și luând un trup din materia ce se afla de mai înainte, și punând în el un Suflu luat din Sine…, ca pe un fel de o a doua lume, măreț în micime, l-a așezat pe pământ, Înger nou, slujitor îmbinându-le pe amândouă, deplin cunoscător al zidirii văzute, dar numai în parte al celei cugetătoare; împărat al tuturor celor de pe pământ, dar supus al Împărăției celei de sus; pământesc și ceresc; vremelnic, și totuși nemuritor; văzut, și totuși cugetător; la jumătatea drumului dintre măreție și nimicnicie, împreunând într-o persoană trupul și duhul… trup, din pricina culmii la care fusese înălțat”.
De asemenea, cunoscutul episcop al Cyrului, Fericitul Teodoret, ilustrează bunăvoința lui Dumnezeu dovedită prin modelarea omului din țărâna terestră, act ce argumentează atât o atenție minunată dedicată ființei umane, cât și superioritatea netă a omului comparativ cu celelalte ființe vii create pe pământ: “Când auzim în istorisirea lui Moise că Dumnezeu a luat țărână din pământ și l-a plăsmuit pe om, și voim a afla înțelesul acestui grai, descoperim în el deosebita bunăvoire a lui Dumnezeu față de neamul omenesc. Căci marele Prooroc arată, în zugrăvirea facerii, că Dumnezeu a făcut toate celelalte făpturi prin cuvântul Său, iar pe om l-a făcut cu înseși mâinile Sale… Nu zicem că Dumnezeu are mâini… ci spunem că fiecare dintre zicerile acestea arată din partea lui Dumnezeu o mai mare grijă pentru om decât pentru celelalte făpturi”.
Crearea omului din țărână (pământ + apă) se distinge prin mai multe detalii subliniate în referatul biblic. Practic, există două pasaje referitoare la actul creator al omului (Gen. 1, 26; 2, 7), cel de-al doilea reprezentând o detaliere cu scop edificator, o reluare a primului pentru a-l dezvolta corespunzător. În plus, acest text secund al actului creator al omenirii accentuează în mod deosebit diferențierea între originea vieții vegetale și animale și cea a omului – cununa zidirii: “Mai sus, textul spune că Dumnezeu a făcut; aici spune cum a făcut Dumnezeu. Dacă stihul ar fi spus doar că Dumnezeu a făcut, ai fi putut crede că l-a făcut [pe om] așa cum a făcut dobitoacele, fiarele sălbatice, verdeața, ierburile. Iată de ce, spre a nu te lăsa să-l așezi în rândul fiarelor sălbatice, dumnezeiescul cuvânt a făcut cunoscută deosebita măiestrie folosită de Dumnezeu pentru noi: țărână din pământ a luat Dumnezeu”.
Rațiunea prezenței unui text suplimentar referitor la originea vieții omului descifrează în fapt și condiția paradoxală a făpturii umane, concomitența demnității sale aristocratice și a unei componente smerite, reflectată în latura terestră a existenței lui – tocmai realitatea creării sale din țărână: “Și a plăsmuit Dumnezeu pe om, țărână luând din pământ. În lume am aflat zicându-se și că omul este nimic, și că este măreț. De socotești numai firea, nimica este el, și lucru fără vreun preț; dar, de privești cu câtă cinste a fost înconjurat, omul este ceva măreț… De socotești ce anume a luat [Dumnezeu], ce oare este omul? Dar de chibzuiești la Acela care l-a plăsmuit, cât de măreț este omul! Deci, deopotrivă, este nimic, pentru materie, și măreț, pentru cinste”.
De altfel, chiar numele întâiului om reflectă originea telurică a constituentului său fizic. În ebraică, adām semnifică om, iar adāmā pământ și, astfel, cele două substantive comune îi conferă numele lui propriu – Adam. Așadar, componenta materială – organică, somatică, bio-psihică a existenței umane, trupul, cel creat din țărână, nu este perceput ca “partea cea mai proastă și mai de puțin preț”, rațiunea acestei opțiuni divine fiind ancorată în iubirea înțeleaptă a Stăpânului, alegerea deținând un scop preventiv, intenția ei fiind ca omul să nu se “înalțe” în iubirea de sine, autodecepționându-se, conștientizându-se împărat. Totuși, există o cinstire chiar și în această stare de fapt: dintr-un element deținând o importanță relativ redusă (țărâna) fost creat trupul, de o demnitate înaltă la rândul lui – el contribuie la viața spirituală a omului și se va învrednici de viața eternă, într-o condiție corespunzătoare, desigur.
Trei dintre concepțiile religioase antice enunțate (cea greacă, cea indiană și cea nordică) fac referire și la ambivalența de gen a ființei umane (bărbat și femeie), realitate revelațională menținută în cele trei mențiuni în formulări, desigur, nuanțate, comparativ cu referatul biblic. Geneza consemnează că, aducând un “somn adânc” peste Adam, Dumnezeu a creat-o pe femeie dintr-o coastă (materia originară utilizată fiind, în fond, aceeași) și a plinit locul ei cu carne (2, 21-22). “Somnul adânc” (similar unei anestezii) a fost trimis pentru ca Adam să nu resimtă neplăcere (durere) și să nutrească dispreț (ură) față de ființa creată astfel din el, coasta fiind substituită prin puțină carne, pentru ca lipsa ei să nu-l întristeze pe Adam. Femeia s-a ivit, așadar, ca o completare pentru bărbat, datorită comuniunii de ființă. De altfel, Adam rostește apoi, dovadă a înzestrării sale harice, o profeție (vv. 23-24), care atestă, confirmă această comuniune ființială dintre bărbat și femeie, deși această profeție se referă la condiția umană post-edenică (dar nu implică exclusiv interpretarea literală, ci o îngăduie și pe cea duhovnicească, liturgică).
Asistăm, astfel, la apariția primei familii. În ebraică, termenul “femeie” – ișa, provine din cuvântul “bărbat” – iș, indicând modul apariției femeii pe scena vieții. Tradiția rabinică și și cea creștină susțin că Dumnezeu n-a creat-o pe femeie din partea superioară a bărbatului (de la cap), pentru a nu-l stăpâni, nici din cea inferioară (din picioare), pentru a nu-i fi sclavă, ci din coastă (din apropierea inimii), ca să-i fie devotată în iubire bărbatului ei (și reciproc), pentru a (re)deveni mai apoi “un singur trup” (vv. 24). Coasta se referă în mod tainic și la Jertfa Crucii, prin care Mireasa lui Hristos, Noul Adam, Biserica (izvorând astfel, precum Eva din coasta lui Adam, din opera iconomică a Fiului, culminată în Cruce și desăvârșită prin intervenția Duhului la Cincizecime) devine una în iubire cu El – Mirele, comuniune împlinită printr-un mod de viață liturgic, sacramental.
Într-o versiune textuală aparte a etnografiei românești, crearea omului se realizează prin utilizarea componentelor esențiale cunoscute, dar menționate sub o morfologie distinctă – cel solid este reprezentat prin alte elemente minerale: pietrele (un detaliu deloc nou), iar cel lichid printr-o categorie acvatică percepută ca sacră grație provenienței sale celeste – roua. Astfel, conform acestei variante impuse ca o exegeză a unor compoziții de profilul unor legende, de origine bizantină, preluate pe filieră sud-slavonă (bulgară), umanitatea își datorează existența lui Dumnezeu, actul creator fiind redat, cvasi-identic, de următoarele formulări poetice:
“Și a mai făcut Dumnezeu / Pe strămoșul nostru Adam, / Care ne tragem toți din neam. / După ce l-a zidit din opt părți, / L-a făcut cu sângele din rouă, / Frumusețea din soare, / După chipul și asemănarea Sânției-Sale. / Cu auzul din vânt, / Cu oasele din piatră” (Dorohoi); “Frumos îi ceru împodobit…/ Dar mai presus de câte am spus că sunt / Este omul pă acest pământ / Cu oase din piatră, / Cu sânge din rouă, / Cu ochii din soare, / Din cele patru vânturi suflare, / Seminție ce s-o-nsămințit / Și s-o răspândit, / Așa se trage neam din neamul omenesc” (Borșa, Maramureș).
Așa cum s-a precizat anterior, există și concepții privitoare la apariția unui singur popor, prin asistul decisiv al apei. Băștinașii din insula Java consideră că în latura de sud a acesteia există un teritoriu marin puțin mai aparte, supranumit “Marea copiilor” – segara anakkan. Apoi, amerindienii din tribul karaja (care trăiesc în Brazilia) au în percepția lor nostalgia unui illo tempore, “când încă locuiau în apă”. În fine, mexicanii credeau că mama veridică, de drept, a copiilor e chiar zeița apei Chalchihuitlycue Chalchiuhtlatonac, pe care o și invocau, punându-i sub înrâurirea ei, printr-o formulă prebatismală: “În această apă, căci zeița Chalchihuitlycue Chalchiuhtlatonac este mama ta”, la care se alăturau, în timpul actului lustral propriu-zis, cuvintele: “Primește-o, copile, pe mama ta Chalchihuitlycue, zeița apei”.
Diverse popoare din grupul celor fino-ugrice (provenite din teritoriul aflat între Urali și Marea Baltică) cum sunt estonienii, vechii carelieni (ce locuiesc între Finlanda și Rusia), mordvinii, ceremâșii (ambele grupuri etnice se află pe teritoriul Rusiei, lângă Volga) și alții, cred într-o “Mamă-Apă”, căreia îi cer, prin rugăciunile reprezentantelor genului feminin, darul nașterii de prunci. În mod similar, femeile din neamul tătarilor, se așează în genunchi înaintea unei belți și se roagă pentru aceeași rațiune. Există și în lumea modernă, a Regatului Unit, o fântână aparte, la Oxford, despre care se crede și azi că deține proprietăți fertilizante asupra pântecelui femeilor: Child’s Well (Fântâna Copilului).
Referatul biblic al zidirii omului, strict referindu-ne la componenta sa telurică, lutul, indică, așadar, o implicare deosebită a fluidului vieții – apa, în apariția omului pe scena vieții. Revelația biblică a creării omului din lut ori țărână s-a perpetuat în decursul mileniilor, însă, desigur, fidelitatea pasajului scripturistic, canonic, a fost degradată (involuntar sau nu), prin îndepărtarea treptată, continuă de adevărul oferit umanității. Oricum, simplul fapt că această realitate a apariției omului ca ființă vie se păstrează în memoria colectivă a umanității, deși sub variate forme de exprimare, ca mențiune mai mult sau mai puțin fidelă a revelației primordiale ori ca versiuni care doresc să extindă orizontul originii omului primar la etnogenezele locale, acest amănunt reluat în diverse spații geografice și timpuri istorice se constituie într-un argument în plus pentru pledoaria noastră – apa deține o demnitate aparte, cea a unui mesager sacral.
1. 4. Importanța apei pentru primele comunități omenești
Menirea specială a apei nu s-a mărginit la crearea lumii și zidirea omului. Într-adevăr, ea e sursa și susținătoarea perpetuă a vieții. Această distincție înaltă a elementului acvatic e perfect ilustrată în icoana Grădinii Paradisului, conturată în capitolul 2 din cartea Genezei. Această grădină (Gan) aflată în Eden (Paradis, rămas nelocalizat, deși unele ipoteze atribuie această “disputată” onoare câtorva teritorii ori țări), avea o splendoare aparte, tocmai (și) prin prisma apei: un râu își avea izvorul în Eden, scălda minunata grădina și o străbătea până la capăt, apoi se împărțea în patru brațe, cunoscând diverse țări (comp. Gen. 2, 8-16).
Literatura patristică insistă în mod firesc asupra unei înțelegeri literale a evocării acestor brațe – râuri, realitatea existenței lor fizice neimplicând în mod automat o interpretare de tip subiectiv-alegoric (în detrimentul celei obiectiv-literale) a pasajului anterior consemnat din referatul creației, în scopul infatuării personale și a inducerii în eroare a celor naivi: “Dar poate că cei care vor să vorbească după a lor înțelepciune nu îngăduie iarăși ca aceste râuri să fie râuri, nici apele să fie ape, ci caută să convingă pe cei care vor să-și dea lor spre ascultare auzul, ca să-și închipuie cu totul altceva. Noi, însă, rogu-vă, să nu dăm ascultare acestora, ci să ne astupăm urechile la glasul lor, să dăm crezare cuvintelor dumnezeieștilor Scripturi, urmând spusele ei; să ne străduim să punem în sufletele noastre învățăturile cele sănătoase”.
Mai mult, cele patru râuri ar fi, potrivit unor opinii chiar patristice, patru artere de mare amploare pentru geneza marilor civilizații antice: Fisonul (un hidronim ebraic) e identificat, prin transpunere elenistă, cu Gangele (care străbate India în nord-est) ori, în altă versiune, cu Dunărea (râul vieții pentru multiple civilizații europene), Gihonul cu Nilul, fluviul ce curge prin Etiopia și Egipt, iar Tigrul și Eufratul încadrează Mesopotamia, patria vieții pentru mari civilizații ale Orientului apropiat, aspecte pe care urmează să dezvoltăm, în paginile ce urmează. În ce privește antinomia dintre dispunerea geografică actuală a celor patru râuri și configurația lor biblică, aceasta este facil conciliată dacă reflectăm la modificările ambientale survenite, în primul rând prin căderea inițială, iar în al doilea rând prin cataclismul diluvial.
Deși semnificația râului ce traversa Grădina Raiului și se diviza în patru, răspândindu-se în lume, rămâne una într-adevăr adânc spirituală și o vom aborda la momentul oportun, faptul existenței sale fizice, reale, dovedește încă o dată importanța unică a apei în destinul omului. Am putea spune că, după căderea originară, omul a încercat să-și creeze în fiecare societate și în fiecare ev istoric o grădină paradiziacă (sau un substitut al ei) de proporții diferite, purtând mereu în inima și mentalul său, în mod conștient sau nu, nostalgia celei dintru început.
Chiar condițiile naturale primordiale au concurat în așa fel încât omul să dispună, fără probleme, de o situație chiar optimă în privința existenței sale biotice. Glaciațiile și perioadele pluviale au determinat crearea condițiilor propice vieții umane (umiditate supremă, uscăciune ridicată), în regiunile cheie, ca sudul Europei, Africa, Asia. Încă din paleolitic, omul avea printre necesitățile primare procurarea apei, iar printre locațiile alese pentru refugiu, temporar sau pe termen indecis (mai ales în perioadele aride), se numărau terasamentele apelor ori iminenta proximitate a suprafețelor lacustre și marine (elocvente sunt siturile din Olduvai, în Tanzania – estul Africii, Torralba, în Spania, Vértesszöllös – în Ungaria, Mitoc – pe Prut).
Desigur, fiecare comunitate umană incipientă, de mărime mai mică ori mai mare, s-a format ori s-a deplasat în cele din urmă în jurul unei surse de apă, de care avea nevoie pentru a se închega, a supraviețui și a prospera (adică pentru: consum, igienă, utilizările urbane și cultice). Se cunoaște chiar că, în vechea limbă a civilizației sumeriene, termenul Eden ar fi însemnat pământ fertil, opus apei, antipodul teritoriului marin, adică mării percepute ca stihie nestatornică și amenințătoare. Bineînțeles că, inițial, agricultura necesară întreținerii persoanei și familiei nu avea pretenții comerciale, era arhaică, “primitivă”, bazându-se pe abundența și frecvența precipitațiilor care asigurau apa ce fertiliza solul, doar apoi aceasta s-a dezvoltat prin administrarea cursurilor de apă curgătoare, prin amenajarea și extinderea lor.
Conceptul biblic originar “nu este bine să fie omul singur” (Gen. 2, 18) a fost tradus nu doar prin întemeierea de familii, ci și prin legături de prietenie și alianțe, în scop comunitar, pentru o protecție sporită în fața primejdiilor naturii și a rivalilor (sursele de apă fiind una din cauzele clasice ale conflictelor) ori a dușmanilor declarați, formându-se astfel clanurile sau triburile locale și, apoi, confederațiile. Problemele apărute au reclamat impunerea unor măsuri potrivite provocărilor. Este cazul foarte multor popoare, de pildă, al egiptenilor.
Marile civilizații și-au conturat existența și expansiunea, așadar, în imediata apropiere a apelor curgătoare, dar uneori și a țărmurilor, în prietenia mărilor. Leagănul omenirii, după Grădina Edenului și (în sens restrâns) moștenitoarea acesteia, rămâne Mesopotamia (apelativ elocvent: μεσoς – mijloc + πoθαμoς – ape, deci “țara din mijlocul apelor”, teritoriul dintre ape), îmbrățișată de cele două mari fluvii: Tigrul și Eufratul, patria unor mari popoare și foarte puternice imperii (sumerian, akkadiano-babilonian, asirian, medo-persan). Este și cazul strălucitorului imperiu treimilenar al Egiptului antic, care s-a întemeiat și a cunoscut gloria datorită Nilului sacru. De altfel, Vechiul Orient a dispus, prin intermediul apei, de o axă culturală și economică de mare anvergură: Oceanul Indian – Marea Mediterană, prin cele trei liante: Tigrul, Golful Persic, Marea Roșie, ce a înlesnit rutele comerciale și expansiunea teritorială.
Și alte civilizații străvechi și impresionante își datorează evoluția istorică eroică și zbuciumată tot elementului acvatic. India (sau mai corect provincia din nord-vestul Indiei) e supranumită “Punjab”, adică țara celor cinci fluvii: Indus și cei patru afluenți ai săi, dar e și patria Gangelui sacru. China, cu o civilizație extraordinară, reprezintă un teritoriu imens scăldat de două fluvii (ar avea practic două “leagăne”) – la nord: Húang Hé (Fluviul Galben) și Jangtze sau Chang Jiang (Fluviul Albastru) la sud. În schimb, alte culturi vechi s-au impus în calitate de centre sau imperii cuceritoare, prin dominația maritimă (thalassocrație), așadar, prin comerț ca forță financiară și navală, cum au fost: imperiul cretan al civilizației minoice și miceene, Fenicia, mărețul imperiu cartaginez, Atena filosofilor, comercianților și eroilor mării.
Așadar, dovezile istorice și științifice, scrierile antice – chiar însăși existența unora din imensele și cele mai importante orașe de astăzi – toate au dovedit că atât în timpurile antice, imemoriale, cât și în timpurile moderne, oamenii au căutat apa și s-au așezat de-a lungul cursurilor de apă. În mod particular, râurile au avut o deosebită importanță. Așa se explică faptul că, începând din epoca antichității, în mod exclusiv, aproape integral, fiecare centru urban de prestigiu al civilizațiilor umane, era edificat pe cursul ori măcar în proximitatea unui râu. Motivația, așa cum s-a și menționat, era extrem de simplă: vechile metropole erau nevoite să acopere necesitățile de consum ale cetățenilor lor, precum și cele de întreținere a culturilor agricole ce susțineau locuitorii, aflați și în ascensiune demografică, dar și pentru realizarea lucrărilor de salubrizare a canalelor de evacuare ale impurităților citadine ale timpului.
Pentru a actualiza, vom aduce în atenție, prin argumentul exemplului, un crâmpei din situația contemporană a acestei realități existențiale umane. Într-un număr edificator, cele mai multe din metropolele globului, municipiile cu statut de capitale de stat, politice și economice, sunt amplasate, prin construcție, ori pe cursurile de apă, ori în deltele acestora (reprezentând, practic, o proiecție a condiției antice în timpul actual). Prin urmare, pe continentul asiatic, 130 de mari orașe sunt localizate pe o rază de 48 km a bazinului unui corp acvatic, dintre acestea 15 numărându-se printre cele mai spațioase centre urbane de pe mapamond. Inițiem ilustrarea noastră prin unele metropole ale continentului american. Astfel, New Yorkul este străbătut de râul Hudson, ce cutreieră 483 km înainte de a intra în celebra metropolă. Chicago, aflat pe poziția terță în ierarhia celor mai mari orașe americane, deține un dublu amplasament din perspectivă acvatică – pe malurile marelui Lac Michigan, dar și pe cele ale râului omonim: Chicago. Reședința națională a statului Chile, Santiago, este brăzdată în două jumătăți de râul Mapocho, izvorât din cordiliera Anzilor.
În Europa, capitala Angliei, Londra, cu o populație de 8 milioane de locuitori, este străbătută de râul Tamisa. Fluviul Parisului, Sena, se deplasează prin orașul iubirii, “vizitând” numeroase monumente vestite – poduri, catedrale și alte simboluri pariziene – curgând pe sub acestea. Cea mai vastă metropolă continentală și capitala imensei Rusii, Moscova, e plasată pe malurile râului ce i-a conferit numele – Moskva. Trecând în Africa, marii afluenți ai Nilului, adică Nilul Alb și Nilul Albastru, care parcurg în demersul lor Tanzania și Ethiopia, se intersectează în Sudan și pătrund, în calitate de fluviu unic, în capitala Egiptului, Cairo.
În Orientul îndepărtat, capitala statului japonez, Tokyo, având 12 milioane de locuitori, este parcursă de râul Sumida, ce-și scurge în final apele în Golful Tokyo. Portul ce deține recordul de suprapopulare în lume, fiind și orașul cu cele mai actuale dotări ale tehnologiei moderne, metropola chineză Shanghai, e alimentat în principal de râul Huangpu. Reședința de stat a Thailandei, oraș ce a cunoscut o mare înflorire economică în ultimele decenii, Bangkok, este vestit și prin multiplele piețe flotabile de pe râul Chao Praya, care străbate uriașa urbe. O altă enormă metropolă din Asia, și o veritabilă insulă a coaste vestice a Indiei, Mumbai, găzduind mai bine de 13 milioane de persoane, e alimentat de patru cursuri de apă. În fine, incursiunea geografică este finalizată în Australia, unde orașul ce ocupă locul secund pe lista celor mai importante, Melbourne, poate asigura furnizarea apei de consum pentru cei 3,8 milioane de cetățeni grație râului Yarra.
Toate aceste argumente evocate întăresc imaginea importanței colosale a apei, atât în apariția omului pe scena vieții, cât și în conturarea și evoluția primelor comunități umane și a tuturor comunităților umane, în genere, până la încheierea stadiului actual al lumii. Măreția elementului acvatic nu se oprește însă aici, ea continuând și desăvârșindu-se prin dimensiunea ei rituală – aceea de instrument al sacrului, pus la îndemâna omului pentru beneficiul întregii opere create, aspect pe care urmează să îl dezvoltăm în continuare.
CAPITOLUL 2. MENIREA SACRALĂ A APEI
Dacă în viziunea religioasă a omului din toate epocile și (aproape) de pretutindeni apa deține un substanțial rol în opera creată, prin înalta demnitate de partener al Divinului în venirea la ființă a lumii, la nivel cosmic, respectiv a microcosmosului numit om, dar și de fundament și stâlp al vieții create, elementul acvatic reprezintă, potrivit cu această optică, de asemenea, un câmp nesecat de manifestare a transcendentului, de comunicare a divinului, cu adevărat “o hierofanie”. Prin acest atribut, apa a fost investită de Marele Arhitect divin cu alese și bogate virtuți purificatoare, sfințitoare și, astfel, chiar soteriologice.
2. 1. Apa ca spațiu sacral și simbolistica sa
Alături de apa primordială din care a emers uscatul (în unele concepții tradiționale – ale egiptenilor, japonezilor, incașilor – patria lor, lumea percepută de aceștia), râul splendidei Grădini a Paradisului din capitolul 2 al cărții Genezei constituie arhetipul reprezentărilor elocvente ale unui câmp acvatic în calitate de spațiu sacral. Dacă spațiul sacral, în înțelegerea umană, este, în definitiv, delimitat de om printr-un act special (cum este trasarea cu aujorul unui țăruș a unei linii pe sol, formând, de pildă, un cerc), în cazul apei, putem afirma că delimitarea ei de uscat – ce va fi percepută de om, ulterior, datorită calităților și efectelor acțiunii apei, ca delimitare sacrală – a fost realizată, ca act deosebit, chiar de către Divinitate, de Însuși Dumnezeu (cf. în primul rând Gen. 1, 9; 2, 8, 10 ș. u.).
Textele scripturistice paralele reiau în chip magistral această idee. Dumnezeu e unicul Care știe și poate stabili ordinea acvatică (cf. Iov 28, 25), prin adânca-I și nemăsurata Sa înțelepciune: “… a întărit norii sus și izvoarele adâncurilor curgeau din belșug, / … El a pus hotar mării, ca apele să nu mai treacă peste țărmurile ei” (Pilde 8, 28-29); “El închide apele în norii Săi și norii nu se rup sub greutatea apelor. / El acoperă fața lunii pline, desfășurând asupra ei norii Săi. / El a tras un cerc pe suprafața apelor, până la hotarul dintre lumină și întuneric. / Cu puterea Lui El a despicat marea și cu înțelepciunea Lui a sfărâmat furia ei” (Iov 26, 8-10, 12); “Prin știința Sa a deschis adâncurile și norii picură rouă” (Pilde 3, 20); “Adunat-a într-un burduf apele mării, pus-a în vistierii adâncurile (Ps. 32, 7)”. Acest act delimitativ al unităților acvatice este pus în lumină și prin intermediul rugăciunilor rostite de către sacerdotul creștin, sfințitul slujitor al lui Hristos, în rânduiala Aghiasmei Mari, una din mențiunile acesteia referindu-se la acest aspect al ordinii stabilite în creație de înțeleptul Creator: “Tu ai îngrădit marea cu nisip”.
Bineînțeles, toate segmentele învelișului de apă ale planetei sunt opera creației Sale, iar unele din acestea au și primit un statut aparte prin alegerea lor de către Creator pentru a împlini un rost deosebit în iconomia mântuirii omului (cum au fost, de exemplu, Iordanul, Izvorul Tămăduirilor ori izvorul de aghiasmă apărut în Colose prin intervenția Arhanghelului Mihail), însă uscatul din zorii vieții terestre și Raiul edenic sunt spațiile (arhaice, străvechi) delimitate, circumscrise de elementul acvatic par excellence, emblematice.
Readucem în atenție amănuntul esențial că mirificul Gan era scăldat în integralitate de un râu ce izvora din Eden și, după ce se împărțea în patru brațe, se răspândea în orizonturile lumii. Cartea sacră a islamului notează, puțin nuanțat, că grădinile Paradisului sunt parcurse de râuri de apă vie și presărate cu izvoare (Coranul 2, 25; 88, 12 ș. a.), iar budismul și brahmanismul afirmă că cele patru fluvii paradiziace țâșnesc de la rădăcina Arborelui vieții și își urmează, apoi, cursul în cele patru puncte cardinale. Știm că cifra patru reprezintă universalitatea, așadar, întregul pământ este menit dintru început binecuvântărilor divine, sacrului, desăvârșirii. Revărsarea apelor izvorâte din lucrarea lui Dumnezeu care vor îmbrățișa toată lumea spre a o restaura și împlini se va înfăptui prin Crucea pe care S-a jertfit Mântuitorul Hristos, cea cu patru brațe, prin vestirea și împlinirea Evangheliei Sale (alcătuită din patru cărți), în cele patru zări ale lumii.
Într-un deplin consens cu această concepție, inserăm interpretarea alegorică a Sfântului Ambrozie al Mediolanului, care identifica în aceste râuri-brațe tipuri ale virtuților cardinale (înțelepciunea, cumpătarea ori temperanța, cutezanța ori curajul și dreptatea), deprinderea lor urmând să atragă după sine alte beneficii, simbolizate prin pietrele prețioase aflate în una din patriile străbătute de unul dintre râurile menționate în referatul biblic; râul unic reprezintă o revărsare impetuoasă a Duhului Sfânt (“Apa râului veselește cetatea lui Dumnezeu” – Ps. 45, 4), deci desemnează Izvorul vieții, adică pe Fiul divin (“Căci la Tine este izvorul vieții” – Ps. 35, 9; cf. și Is. 58, 11; In. 7, 38; Pilde 5, 15), ca origine a vieții în genere, dar și a existenței și desăvârșirii spirituale a omului.
Separea celor două categorii de ape – cerești și pământești, prin “plafonul” celest, din momentele răsăritului lumii, are, în mentalul religios uman, o însemnătate aparte: apele “din înalturi” rămân oarecum mai aproape de Stăpânul lor, de aceea sunt văzute ca fiind încărcate de sacru într-un mod mai deosebit, acestea aduc mereu, prin revărsarea lor, binecuvântările Creatorului. Desigur, apele terestre sunt din aceeași categorie, a apelor primare, iar despărțirea lor de cele “superioare” e compensată de faptul că pământul e “așternut al picioarelor Lui” (cf. Mt. 5, 35), ele fiind folosite și în actele de purificare a creației. Deosebirea e mai mult una funcțional-semantică: primele sunt văzute ca dulci, iar celelalte sunt percepute ca sărate, primele sunt exponentul masculinului, iar cele din rândul secund al femininului (ele fiind considerate ape-plasmă), cele dintâi sunt reprezentantele Soarelui (și focului), sângelui, luminii, iar cele din urmă reprezintă Luna, pământul (glia cea verde) și întunericul. Așadar, aceste două categorii distincte prezintă o ambivalență, o complementaritate absolut necesară în ciclul dinamic al vieții.
Apele cerului descind din nori (mase eterogene alcătuite în mare parte din apă în stare vaporică ori lichidă), de aceea norul simbolizează, întâi de toate, această categorie acvatică, ca expresie a activităților cerești. Varietatea simbolică a norului e datorată atât conformației sale (nedeterminate, nedefinite), cât și funcțiilor lui practice, ca suport al manifestărilor divine (epifanii, apoteoze). El comportă o anume dualitate prin mobilitatea lui: poate acoperi soarele, dar poate și să deschidă zăgazurile cerești pentru a trimite precipitații fecunde. În privința cromaticii, norii cenușii sau negri indică o atmosferă primejdioasă, amenințătoare, o condiție psihică apăsătoare, iar cei albi, luminoși, reprezintă o epifanie a binelui.
În calitate de instrumente ale fecundității pământului, tradițiile românești asociază norii purtători de furtună cu “boii soarelui”, taurii ori vacile (sau bivolițele) de culoare neagră, care duc apa în butoaie mari la curtea solară și când nu sunt supravegheați de soare, se mai eliberează din povară, respectiv cu balaurii când e vorba de grindină, fiind numiți nori “grași”, “neguri”, “balauri”, “bivoli”; cei de culoare alb-gălbuie desprinși de vânt ori după ploaie de pe pădurile de conifere sunt denumiți “mană”, iar cei mici și albi sunt cunoscuți ca “oile Domnului” sau “norii mieilor”.
Norul este corelat și cu matricea originară, nedefinită. Ne amintim că în credința mitologică a vechilor babilonieni zeul Marduk era reprezentat de ceața și norii din începuturi. Termenul sanscrit corespondent, ghona (ori ghana) semnifică tocmai germenele inițial (Hiranyagharbha sau jiva-ghana) ca structură densă, dar nedeterminată. Zeul Parjanya este, în mitologia vedică, întruchiparea norilor ce trimit ploaia, iar în varianta elenă aceasta e zeița Nephele, ca Nor vrăjit, dublură a Herei, o capcană întinsă de Zeus pentru a deturna dorințele pătimașe ale intrusului Ixion. Oarecum similar, prin intervenția lui Proteu (zeu acvatic, maestru în deghizări), Elena, mărul discordiei în conflictul troian, devine un nor imprecis, fantomatic. În fine, norii din comedia dramaturgului grec Aristofan (456 î. Hr. – 386 î. Hr.), având probabil conotații orfice, sunt fiicele lui Okeanos, ele trăind în proximitatea izvoarelor ori în ostroave.
Nebulosul are și funcție protectivă, el “învăluie strălucirea luminii care brăzdează uneori tenebrele umane, pentru că altminteri simțurile nu ar putea-o suporta” (L. C. de Saint-Martin, 1743 – 1803), deținând un efect atenuant asupra omului încă nepregătit pentru experiențe spirituale înalte. În mistica islamică, Al’ama (norul) arată condiția principială, inaccesibilă, a lui Allah, proprie stării anterioare mișcării, dar și descoperirea lui Allah se înfăptuie, conform Coranului, “în umbra unui nor”, imaginea fiind, însă, diferită de cea biblică. Revelația scripturistică indică deosebirea: Dumnezeu e apropiat de poporul Său, iar prezența Sa într-un nor care-l călăuzea ziua prin pustie, ocrotindu-l de căldură (Ieș. 13, 21-22; 14, 19-20), simbolizează și slava divină, Duhul Sfânt și darurile Sale primite prin Botez și prin celelalte Sfinte Taine (comp. F. Ap. 2, 38; 8, 17; 19, 5; I Cor. 10, 1-2).
Norul slavei apare și în alte împrejurări din vechime – când Moise și Aaron vorbeau poporului (Ieș. 16, 10; 19, 9), când Moise vorbea cu Dumnezeu în Sinai (Ieș. 19, 13, 16; 24, 15-18) și în Cortul mărturiei (33, 9), dar și la inaugurarea Cortului mărturiei (Ieș. 33; 40) și a Templului din Ierusalim (II Cron. 5, 13-14). Îl aflăm și Noul Testament, prezent la anumite evenimente de anvergură, ca Schimbarea la Față (Mt. 17, 5), Înălțarea Domnului (F. Ap. 1, 9) ori Parusia (Apoc. 1, 7) și imagistica asociată ei (Apoc. 14, 14-16), dar învăluind și făpturile spirituale (Apoc. 10, 1; 11, 12); norul alb (indicând puritatea, strălucirea) din Apoc. 14, 14 relevă o putere angelică. Sfântul Pavel, reluând învățătura despre Parusie (cf. Mt. 24, 30), amintește despre norii slavei care-i vor “răpi” pe creștini, semn al cinstirii de care se vor învrednici (cf. I Tes. 4, 16-17), iar Apostolii Iuda (v. 12) și Petru (II Ptr. 2, 17) îi numesc pe ereticii contemporani “nori fără apă, purtați de vânturi” și “nori purtați de furtună”.
De asemenea, în terminologia liturgică a imnografiei ortodoxe, norul o desemnează și pe Maica Domnului, cea care l-a purtat în pântece și apoi pe brațe pe Mântuitorul, ca un “nor al luminii”: “Nor al luminii, ceea ce ești cu totul fără de prihană, cum de înfeși în scutece pe Cel ce de voia Sa îmbracă în chip de nespus cerul cu nori?” (Canonul pavecerniței din Ajunul Crăciunului, Cântarea a 8-a, peasna a 4-a); “Cel ce Și-a pus Sieși norii dumnezeiască suire, vine purtat de norul – Fecioara, ca să strălucească lumină neînserată celor ce mai înainte erau întunecați…” (utrenia Ajunului, Canonul Înainteprăznuiriii, Cântarea a 7-a, peasna a 2-a).
Pe de altă parte, tâlcuirile ezotericilor consideră norii ca “pereții despărțitori” a două nivele cosmice. China antică îi percepea ca distincții specifice categoriei aleșilor: norii, fie albi, fie în diverse culori, descindeau peste jertfelnicele (movilele) sacrificiilor plăcute zeilor sau se ridicau din mormintele celor ce-și câștigaseră imortalitatea și transcendeau lumea, în acensiunea către Cer (în apoteoză), pe creasta norilor. Și cromatica norilor avea semnificații aparte: norul roșu, ca cel care emana din “bătrânul” Laozî, este o notă a măreției, a strălucirii; culorile galben și negru, însemnând diferențierea cosmică, le avea norul pe care au scăpat din flăcări călugării Zhaolin din legenda Hong. De această realitate împăratul Huangdi (veacul II sau I î. Hr.) s-a folosit foarte abil pentru a soluționa cu sprijinul norilor orice dificultate. Tradiția chineză consemnează, în plus, și filosofia “discului de jad”, a preschimbării omului simbolizată de nor: pentru devenirea sa și dobândirea condiției eterne, înțeleptul este dator să renunțe la sine în mod desăvârșit (prin distrugere). În fine, norul este înțeles ca un semn al transformării, dar nu petrecute în unul din elementele ei, ci în procesul devenirii.
Ploaia este un semn generalizat al bunăvoinței și al dărniciei divine, al vitalității și purității, caracteristice apei cerești. Este și unul din emblemele de prim rang ale nunții sacre (hierogamiei) dintre Cer și Pământ. În manieră mitologic-poetică, aceasta se regăsește în actul iubirii trupești dintre Zeus și prințesa Danae din Argos, ascunsă de tatăl ei într-un turn înalt, zeul ajungând la ea într-o ploaie de aur. În mitologia egipteană, apele Nilului se umflă grație ploii, adică lacrimilor surorilor Isis și Nephthys pentru moartea lui Osiris, ucis de fratele său, Seth. Tradiția legendară autohtonă relatează că ploaia reprezintă lacrimile oilor unui cioban așezat de Dumnezeu în Lună, fiindcă nu mai pot ajunge la el, iar în altă concepție românească ea se datorează lacrimilor Macii Domnului, pentru calvarul Fiului ei, dar și pentru greutățile și păcatele omenești.
Ploaia e un element sacru nu doar la civilizațiile agrare, ci și la grupurile de vânători din paleolitic, deoarece reprezentările sale – vasul, linia verticală punctiformă, linia vălurită, animalele acvatice – apar mereu în picturile murale, în peșterile în care aceștia trăiau. Ploaia are și caracter dual, lipsa ei ori abundența exagerată generează probleme: secete ori inundații. La fel, ploaia “cu gheață” (“gheața cerului”), grindina, în concepția tradițională românească, e fie consecința acțiunii directe a demonilor, pentru a distruge recolta oamenilor, fie semnul acțiunii divine împotriva răutății oamenilor. Astfel, ploaia devine instrumentul mâniei divine, în scopul judecării și pedepsirii răului, pentru purificarea creației, deci în sens pedagogic. În acest sens, marele potop a rămas înscris în conștiința omenirii, regăsindu-se aproape în toate relatările religioase ale omului. Pentru creștinsim, are și o semnificație aparte: este o preînchipuire a Botezului.
Ploaia e și simbolul revigorării spirituale, descinderea ei însemnând și rodnicia pe acest plan, iar absența – secetă spirituală, setea fiind atunci percepută ca dor după Divin (cf. Ps. 41, 1). Tradiția hindusă consideră că prin picăturile ce cad din nori coboară de pe Lună și “ființe subtile”, adică spirituale. În mod consecvent, bogăția ploii semnifică îmbogățirea intelectuală, sporirea înțelepciunii umane, Suprema înțelepciune fiind asemănată ploii (maestrul Huineng, 638 – 713 d. Hr.). Potrivit exprimării biblice, Dumnezeu e asemănat ploii de primăvară (Os. 6, 3), dar cel mai frecvent ploaia (și burnița) este asociată Logosului divin (Cuvântul și Înțelepciunea divină) în lucrarea Sa mântuitoare (cf. Ps. 72, 6; Is. 55, 10-11).
Roua e tot o materializare a darului ceresc, dar este apa în esență pură, fiind percepută ca element mai rafinat, în consecință asociat perlei, ca simbol al fertilității – ambele sunt fiice ale apei și ale Lunii, o picătură de rouă care cade într-o scoică poate cauza nașterea unei perle –, ea remarcându-se prin modul tainic în care se ivește pe sol și deosebitele ei trăsături (splendoare, finețe, raritate, valoare), prezente în oricare din picături.
În universul conceptual ebraic, roua constituia expresia extrem de clară și perceptibilă a milostivirii și bunăvoinței celeste, a lui Yahwe, concretizată atât în acele momente de firească necesitate din perioadele mai aride din decursul anului (anotimpul cald, echivalând intervalul lunar mai – august) ori în anumite etape esențiale, mai dificile ori de tranziție spre o condiție existențială diferită a poporului ales de Dumnezeu ori al unui reprezentant remarcabil al său. Astfel, în cadrul binecuvântării recepționate de către Iacov de la părintele lui Isaac roua este consemnată alături de pâine și vin, desemnând o evidentă temă euharistică, dar e și singură în binecuvântarea ulterioară a lui Esau, cele trei structuri (roua, pâinea și vinul) fiind reiterate în binecuvântarea adresată de Moise conaționalilor: “Să-ți dea ție Dumnezeu din roua cerului și din belșugul pământului, pâine multă și vin” (Gen. 27, 28); “Iată, locuința ta va fi un pământ mănos și cerul îți va trimite roua sa” (Gen. 27, 39); “Israel locuiește neprimejduit. Ochiul lui Iacob privește îmbelșugat de pâine și de vin, și cerurile lui picură rouă” (Deut. 33, 28).
Ca simbol atașat itinerariului istoric al evreilor, mai ales în peregrinarea lor prin pustia sinaitică, roua e menționată mereu în alăturare cu hrana miraculoasă oferită de Dumnezeu din cer, atât în fiecare dimineață (mana), cât și în fiecare seară (prepelițele): “Iar, dacă s-a făcut seară, au venit prepelițe și au acoperit tabăra, iar dimineața, după ce s-a luat roua dimprejurul taberei, iată, se afla pe fața pustiei ceva mărunt, ca niște grăunțe, și albicios, ca grindina pe pământ” (Ieș. 16, 13–14); “Când cădea noaptea roua pe tabără, atunci cădea peste ea și mana” (Num. 11, 9). De asemenea, în perioada judecătorilor, Ghedeon cutează să invoce intervenția divină printr-un dublă minune pe care o reclamă, într-o smerită rugăciune, pentru a proba în definitiv veridicitatea calității sale de ales al Cerului pentru izbăvirea poporului de inamici (cf. Jud. 6, 36-40).
În schimb, în contextul abaterii evreilor de la împlinirea Legii și a infidelității față de Dumnezeu, drept consecință, absența rouăi (împreună cu a ploii) prin reținerea apelor celeste și impunerea unei aridități accentuate și prelungite, constituie un evident semn punitiv. Un astfel de caz e profețit de “omul lui Dumnezeu”, Ilie: “Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea căruia slujesc eu; în acești ani nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât numai când voi zice eu!” (III Rg. 17, 1). Similar, un tratament corespunzător e aplicat și pentru tergiversarea reconstruirii Templului, în perioada postexilică, roua fiind din nou stăvilită: “Pentru aceasta cerul se va încuia, nu vă va da rouă și pământul roadele sale” (Ag. 1, 9–11). Sigur că exista și posibilitatea recuperării binecuvântărilor cerești, în perspectiva unei atitutini demne a lui Israel și a argumentării puterii nelimintate a lui Dumnezeu, potrivit discursului profetic al aceleiași epoci: “Ci acum se fac semănături în bună pace! Via își va da rodul ei și pământul va da roadele lui, cerul va lăsa să pice rouă, iar Eu voi da în stăpânire, restului acestui popor, toate bunătățile acestea” (Zah. 8, 12).
Într-un episod din epoca exilului babilonic, roua e intuită (printr-o subtilitate teologică), prin identificarea sa cu prezența servitorului angelic descins din Cer pentru a-i salva pe cei trei tineri aruncați din porunca lui Nabucodonosor într-un cuptor extrem de încins, ei refuzând a-i acorda regelui păgân adorarea cuvenită doar lui Dumnezeu și preferând, în schimb, să devină martiri (Dan. 3, 19-25). Astfel, roua devine, prin nuanțele simbolice de o profunzime aparte atașate ei, o emblemă a relației armonioase, sinonime cu pacea eternă între Dumnezeu și Israel: “Voi fi ca roua pentru Israel; ca liliacul să înflorească și rădăcinile lui să se afunde în pământ ca cele din pădurile Libanului” (Os. 14, 6)”. În acest sens, roua se împodobește într-un veșmând semantic cu textură mesianică: “Picurați rouă de sus, voi ceruri, și norii să reverse în ploaie dreptatea! Pământul să se deschidă și să odrăslească mântuirea și dreptatea să dea mlădițe laolaltă: Eu, Domnul, am zidit toate acestea!” (Is. 45, 8)”.
De asemenea, în gândirea antică, prin pana scriitorului Plinius (23 – 79 d. Hr.), roua este privită ca “sudoarea cerului” și “saliva astrelor”. Textele hinduse o consideră un simbol al cuvântării divine. Și Scriptura îi acordă demnitatea cuvântului inspirat și rodnic, în formula de început a Cântării lui Moise: “(…) graiurile mele să coboare ca roua” (Deut. 32, 2). Roua corespunde și puterii divine regeneratoare, anastasice, soteriologice, în asociere intimă cu lumina: “Morții Tăi vor trăi și trupurile lor vor învia! Deșteptați-vă, cântați de bucurie, voi cei ce sălășluiți în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină și din sânul pământului umbrele vor învia” (Is. 26, 19); “Picurați, voi ceruri, rouă de sus” (Is. 45, 8), consemna Profetul îndurării divine, al cărui text e reluat în cult de Liturghia (catolică) din Ajunul Crăciunului. În tradiția israelită, roua, instrumentul învierii universale, este situată cel mai aproape de tronul divin. În schimb, în concepțiile vechilor greci roua deținea abilități fertilizatoare, iar pentru chinezi, roua lunară are proprietăți taumaturgice (clarifică văzul), apoi este și un elixir al eternității: conform lui Liezi, locuitorii insulei Ha-Tehu, “nemuritorii”, au ca surse vitale aerul și roua, pe care o extrag cu dajue (cochilii mari) din Lună; un alt procedeu datează din timpul împăratului Wu al dinastiei Han (c. 156 – 87 î. Hr.): culesul ei în potire de jad și consumarea într-o mixtură cu praful acestei pietre prețioase.
În Scriptura Legii Noi, roua nu e consemnată în mod direct, ci din nou este subînțeleasă, prin prezentarea sa într-o altă stare de agregare, cea solidă, în chipul pietrei prețioase, adică a mărgăritarului (imagine aflată în perfect consens cu antica ei asociere cu perla), în exprimarea unei parabole referitoare la Împărăția spirituală, harică, respectiv la darurile Duhului Sfânt, ce îi împodobesc în mod deplin pe cei ce dețin calitatea de cetățeni cerești: “Iarăși este asemenea împărăția cerurilor cu un neguțător care caută mărgăritare bune. Și aflând un mărgăritar de mult preț, s-a dus, a vândut toate câte avea și l-a cumpărat” (Mt. 13, 45–46); “Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi” (Mt. 7, 6).
Nuanțele simbolice ale rouăi sunt asumate, integrate și afirmate în teologia patristică și în terminologia textelor liturgice. Părinții Bisericii au perpetuat tradiția biblică referitoare la originea divină a rouăi, consacrându-i progresiv semantica într-un sens pur spiritual. Drept urmare, Sfântul Ignatie al Antiohiei (Teoforul) nota în încheierea Epistolei către magnezieni: “…am nevoie de rugăciunea voastră unită în Dumnezeu și de dragostea voastră, ca Biserica din Siria să fie învrednicită a fi acoperită cu roua Bisericii voastre”. Apoi, Sfântul Clement Alexandrinul, în opera sa Care bogat se va mântui?, transpune intervenția Duhului Sfânt în absolvirea păcatelor prin roua purificatoare: “Aceasta înseamnă a te căi de păcatele trecute, a le osândi și a cere de la Tatăl iertarea lor, singurul din toți Care poate face nesăvârșite cele săvârșite, spălând păcatele de mai înainte cu mila Lui și cu roua Duhului”.
În terminologia uzuală a textelor liturgice, roua recepționează o pluritate semantică vrednică de consemnat. În primul rând, remarcăm o raportare simbolică a rouăi în limbajul textual liturgic, alături de cea consacrată, referitoare la Tatăl (Domnul fiind asemănat rouăi ce oferă viață florilor, în Os. 14, 6, de pildă), care implică și celelalte Persoane trinitare, Fiul și Duhul: “cerul care picură roua” e perceput ca indicând și o expresie hristică, adică lucrarea Logosului divin, iar prezența activă a Duhului Sfânt în opera iconomică este exprimată prin aceeași joncțiune utilizată și de Sfântul Clement – “roua Duhului”, apelată, de pildă, în cea de-a doua rugăciune euharistică din structura Liturghiei apusene: “Te rugăm, așadar, sfințește darurile acestea cu roua Duhului Tău, ca ele să devină pentru noi Trupul și sângele Domnului nostru Isus Cristos”.
În al doilea rând, roua a fost corelată și cu Sfânta Fecioară Maria, prin evocarea acelui pasaj cu minunea reclamată de judecătorul Ghedeon (cf. Jud. 6, 36-40) și menționată anterior, eveniment asociat cu Întruparea Fiului dumnezeiesc și acceptarea rolului iconomic de tânăra Fecioară, aspect subliniat în unele oficii ortodoxe, de pildă în Acatistul Buneivestiri, unde se proclamă: “Dintru tine a căzut roua care a stins văpaia mulțimii idolilor; pentru aceea grăim ție: bucură-te, lână plină de rouă, pe care, Fecioară, Ghedeon mai înainte o a văzut” (Cântarea a 6-a, Peasna a 3-a, din Canonul Imnului Acatist), dar și în Acatistul Adormirii Maicii Domnului, în care se aclamă: “Bucură-te, lâna cea rourată de Iisus, preînchipuită de Ghedeon” (Icosul 9).
În fine, grație abilităților de purificare, roua a devenit și un element uzual în textul Sfintelor Taine ale Bisericii, ea fiind adesea apelată în cadrul ceremonialului Botezului, în textele penitențiale și în cele de mărturisire a păcatelor. În formulările liturgice s-au impus structurile roua îndurării, roua binecuvântării, roua bucuriei, roua harului ceresc și altele, referindu-se la roua Sfântului Duh, în textul binecuvântărilor și a rugăciunilor de mijlocire. În principiu, s-a intenționat a se sublinia aprecierea în sens moral-spiritual a simbolisticii rouăi, relaționându-se, prin analogii de o aleasă splendoare, ariditatea terestră cu aceea a sufletului, respectiv metanoia și roadele duhovnicești corespunzătoare:
“… de aceea nu ne dă ploaie și rouă, fiindcă nu avem lacrimi de umilință și rouă dătătoare de viață a cugetului către Dumnezeu. De aceea s-au veștejit toate bucatele și toată iarba câmpului, fiindcă s-a uscat în noi tot gândul cel bun” (comp. Acatistul Sfântului Prooroc Ilie, Rugăciune către Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul la vreme de secetă); “Doamne Dumnezeule, Creatorule a toate, Tu ne dăruiești fără încetare belșug de roade, din roua cerului și din grăsimea pământului; aducem mulțumiri maiestății Tale preasfinte, pentru roadele adunate…” (cf. Gen. 27, 28).
În același sens, roua reprezintă și harul divin vivificator: “Apa care țâșnește din inimă îl umple pe omul lăuntric în întregime cu roua divină”, nota Calistus II Xanthopoulos (în veacul XIV); în mod asemănător, Angelus Silesius (1624 – 1677) chiar evoca “mărgăritarul de rouă al nobilei Dumnezeiri”, dar referitor la sângele mesianic vărsat pentru noi. De altfel, arta medievală a icoanei chiar înfățișează momentul căderii picăturilor de sânge, în chip de rouă, din coasta împunsă de sulița soldatului roman, care, câteodată, determină înflorirea rozei pe care ajung. Cabala iudaică, în plus, consideră că roua izvorâște din Pomul vieții, al cărui omonim în varianta chinezilor e arborele de rouă dulce din axa lumii lor, munții Kunlun.
Roua este și ea asociată cu substanța originară. Relatările mitologice ale băștinașilor africani bombara (cf. primul capitol) concep apa primară în chip de rouă, iar pentru triburile fon din fostul regat Dahomey (statul Benin, în vestul Africii) aceasta este apa-Mamă. Roua simbolizează și ea fecunditatea, în relația armonică Cer – Pământ. Ne reamintim că zeița Tefnut, la vechii egipteni, reprezenta umiditatea aerului ce naște roua benefică pământului. Poporul chinez crede că roua dulce coboară tocmai pentru a împlini această unire (Laozî). În mitologia Greciei antice, Dionyssos întrupa roua celestă roditoare, ca de altfel și zeița Afrodita, dar și zeița Astarte a semiților, conform unor documente; de remarcat e că toate trei deitățile patronau iubirea senzuală și fertilitatea. Indigenii africani ashanti (din Ghana și Coasta de Fildeș) îi atribuie zeului-păianjen calitatea de creator al acestui segment acvatic și corelarea cu lumea vegetală și cu fecunditatea. În fine, potrivit convingerii religioase a triburilor din America de Nord, Marele Vultur de Rouă revitalizează pământul afectat de acțiunea spiritelor malefice.
În credințele tradiționale românești, roua e la rândul ei identificată cu lacrimile Maicii Domnului, ca principiu feminin, dar coexistă în creațiile poporului și o variantă principială de ordin masculin: Domnul de rouă. Locuind în Munții Carpați, cobora noaptea la câmpie pentru a-și întâlni iubita și se întorcea dimineața devreme; când cocoșii n-au mai cântat, a întârziat și a fost topit de căldura solară (observăm și aici funcția fertilizantă). De altfel, potrivit gândirii tradiționale, prezența sa într-o cantitate considerabilă în unele zile sfinte (ca Sf. Gheorghe) e un indicator cert al unei rodnicii terestre de proporții, iar prezența ei extrem de consistentă anterior încheierii apusului solar este interpretată ca reper indubitabil al unor condiții meteo favorabile. Printre alte aspecte de interes, se află și cel punctat de învățătura budistă ce subliniază caracterul efemer, aparent, al universului de rouă, ca pecete în miniatură a acestei condiții a existenței și a obiectelor, amănunt evidențiat și în tradițiile populare românești, de altfel. De asemenea, în praticile magice ale cultui vaudou (woodoo) roua reprezintă o materie divinizată, picurii ei fiind colectați într-o tigvă. De altfel, în riturile magice, ea este acreditată ca liant, ca element mediator, (re)conciliant între apele superioare și cele inferioare. Sintetizând, roua este, în mod definitoriu, un concentrat al forțelor generative ale principiului acvatic.
Zăpada e privită ca depozitară a sacrului din perioadele arhaice ale omenirii. Albul său perfect, absolut imaculat, e emblema purității, a neprihănirii spirituale și trupești. Prin răceală, este corelată cu apa în stare solidă din regiunile cu “zăpezi veșnice”, fiind astfel simbol al castității, însă și al deficienței calorice ori senzuale echivalente cu starea de nepăsare sexuală. Datorită trăsăturilor ei specifice: alterarea, topirea treptată, zăpada devine și reprezentanta caracterului ireversibil al timpului, al momentelor deosebite, în mod special din copilăria candidă și radioasă: “Dar unde sunt zăpezile de odinioară?”, întreba și bardul francez François Villon în veacul XV. Și acest segment acvatic este asociat Cuvântului divin, în activitatea Lui soteriologică (Is. 55, 10-11), iar evenimentul transfigurării din muntele Tabor îl utilizează pentru ilustrarea stilistică a condiției strălucitoare a veșmintelor Mântuitorului (Lc. 9, 28).
Zăpada lină care îmbracă pământul este percepută ca binefacere celestă, garant al belșugului de roade, iar în gândirea autohtonă acesta este indicat prin bogăția ei din “zile însemnate”, ca Sfântul Trif, Sântă-Mărie, Sfântul Vasile, Crăciunul, lipsa ei (mai ales în aceste zile) evocând un an mai sărac în recolte. Sub raport mitic, diverse manifestări ale ei întruchipează, în viziunea autohtonă populară, dar și cultă, anumiți protagoniști cu caracter legendar ori istoric: crivățul este un personaj din literatura populară (Moș Crivăț), volbura (viforul) reprezintă calamitățile istoriei, Troianul (Traian) e conceput în expresia colindelor ca o deitate agrară.
De asemenea, pentru daco-români, omul de zăpadă corespunde unei practici magice și abia apoi este exponentul jocului din copilărie. Acesta este considerat, prin constituția lui antropomorfică și carateristicile sale, o reiterare a ancestralității hibernale mitice: culoarea cărbunilor stinși, expuși ca nasturi, trimite către cromatica spiritelor din lumea cealaltă, ardeiul ori morcovul ce marchează nasul sunt peceți ale rodniciei masculine (falice), mătura ce închipuie mâna și oala ca acoperământ capilar se află într-o relație intimă cu anumite divinități protective ale căminului conjugal (lari, penați).
Apele telurice dețin și ele încărcătură sacrală. Oceanul și marea sunt spații eminamente atașate materiei primare, fiind imaginea începutului, a vieții – pe mare sau din ea apar protagoniștii civilizatori (zei, eroi) – dar și a sfârșitului, a morții, aceste întinderi vaste simbolizând și puntea de trecere către lumea eternității, ori chiar veșnicia. Ele reprezintă, deci, câmpul prefacerilor și renașterilor ciclice, iar prin această putere, de a oferi sau a lua viața, se aseamănă divinului. Prin caracterul ei fluctuant, marea simbolizează dinamismul vital, ca o neîntreruptă mișcare agitată, ca principiu feminin (yin), curenții și valurile izbindu-se de stânci, reprezentantele masculinului yang. Marea este relaționată cu cerul, atât prin abilitatea de a-l oglindi, cât și prin instabilitatea ei asociată curenților aerieni, devenind și un simbol al apelor celeste.
Expresie a necunoscutului fascinant, patria ființelor ascunse (cf. Ps. 103, 26-27) și a marilor primejdii, marea este tipul creației divine imposibil de controlat și de temut pentru om (cf. Ps. 106, 23-27), dar aflată sub stăpânirea lui Dumnezeu, Care o utilizează ca instrument al voii Sale (Ier. 31, 35), mereu în beneficiul omului, fie că-l ajută în mod direct (cf. Ieș. 14, 15 ș. u.), fie că-Și exercită prin intermediul ei autoritatea ca metodă punitivă, pedagogică (Iona 1, 4). Prin atributele sale (dimensiunile ce par infinite, forța de nestăvilit, furia ce amenință să reverse pedepsirea lumii), marea devine emblema creației care se confundă sau e confundată cu Ziditorul. Tradițiile asiatice orientale o asociază cu Esența divină, cu Nirvana (în sanscrită: nir cu funcție privativă și rădăcina va = a răsufla, semnificând dispariția, pierderea suflului vital, ca supremă absorbție a eului în liniștea Sinelui, adică Brahman, ori Buddha), cu Principiul Tao (Calea, Învățătura); oceanul este, conform alegoriilor tantrice, Spiritul cosmic, Paramatma, ce reunește într-o contopire jiva (picătura vieții) și jivatma (sufletul individual).
Concepțiile mistice percep marea ca metaforă a lumii și a spațiului inimii, ca sediu al pasiunilor, ca oscilație a dezideratelor și sentimentelor. Navigarea, rătăcirea protagoniștilor poetico-mitici pe suprafața mării simbolizează călătoria vieții, cu expunerea la pericolele inerente, transpuse mitic în chipul monștrilor care ies din adânc. Regiunea subacvatică indică reflexia realităților din subconștient. În acest sens, salvarea de lume poate fi echivalată, de pildă, cu închinovierea: “Mă izbăveam de naufragiul vieții”, mărturisea Sfântul Grigorie cel Mare (Învățături despre Iov, Scrisoare închinătoare), iar Aelred de Rivéalx afirma în secolul XII că marea se interpune între om și Dumnezeu.
Marea reprezintă, deci, intervalul vieții, prin care trec toți, însă doar unii o traversează cu succes, iar alții sunt copleșiți de ea, înecându-se. Obstacolele sunt alăturate salinității apei oceanice, asociate amărăciunii inimii. “Omul trebuie să străbată apele amare; când își va da seama cât este de bicisnic, această sfântă amărăciune se va preface în bucurie”, susținea în veacul XII Richard de Saint-Victor (De statu interioris hominis, 1, 10). Desigur, pentru a naviga și a străbate marea, are nevoie de o ambarcațiune. Deși vasul căsniciei e considerat mai dificil de manevrat, lesne de scufundat, în timp ce acela al căii cisterciene e mai rezistent, corabia cea mai sigură, ce însoțește (și include în “arhitectura” ei) vasul căsătoriei și pe cel monahal, ce îl transportă pe om prin primejdii și îl duce cu bine la destinație este Biserica (cf. In. 6, 21), anticipată de arca lui Noe, care a salvat pe toți cei dinăuntrul ei.
Imaginea nemărginirii marine concordă și cu dorințele de a se ridica spre înălțimi, cu aspirațiile superioare ale omului, către împlinirea cerească, completând un ansamblu complex: mare-inimă-cerul împodobit de stele. “Sufletul omului e ca un val – sufletul unei națiuni ca un ocean … Fiecare val reflectă în fruntea sa un soare, iar marea împrumută de la cer culoarea sa, seninul geniului său – și le reflectă în visul său cel adânc și luciu”, consemna, în romanul său, Geniu pustiu, poetul Mihai Eminescu. Astfel, calmul acvatic al întinderilor oceanice și marine semnifică pacea și armonia, ordinea lumii (cf. Ps. 23, 2).
Lacul reprezintă, conform mitologiei arhaice, ochiul pământului, ce permite cetățenilor din subteran să acceadă, pe calea vederii, lumea de la suprafață și cea din atmosferă. Aceste unități acvatice erau considerate chiar divinități ori reședințele unor zei, după cum credea, de pildă, vechiul popor galic. Lacul egiptean din depresiunea Fayum era perceput de cărturarii din vechime ca expresia veridică, dar telurică, a Vacii celeste, o boltă în versiune lichidă în care astrul solar era implicat în mod tainic, “o licărire la suprafață a Oceanului primordial, urmă a tuturor zeilor, dătător de viață oamenilor, garanție a existenței și a fecundității”. Ne amintim că, în convingerile civilizației inca, zeul demiurg a ieșit din lacul Titicaca și după finalizarea creației s-a întors în el. De altfel, lacurile sacre, variante artificiale amenajate prin săparea unor bazine în vecinătatea incintelor dedicate cultului, indicau aceeași apă originară și depozitară a resurselor și forțelor creative.
Lacul este privit și ca patria unor ființe magico-mitice: nimfe, sirene, zâne, vrăjitoare, monștri, balauri, duhuri întunecate (în mod deosebit cel cu apă stătută, greu mirositoare, ori cel care generează bule), unele chiar locuind în palate clădite din diverse materiale prețioase (diamante, giuvaiere, cristale) și încercând să-i atragă pe oameni la moarte. În concepțiile tradiționale românești, lacurile cu adâncime mare corespund adâncului și lumii tenebrelor, iar unele ființe subacvatice din ele dețin o cunoaștere amănunțită a cărărilor acelei lumii. Astfel, lacul preia sensul terifiant al unui paradis himeric. Menționăm aici și relatările legendare despre unele edificii (castele, biserici), citadele întregi ori comori înecate de apele unor lacuri, probabil reminiscențe ale anticelor construcții lacustre, răsfirate, în fond, pe întregul continent european.
Lacul este și simbolul construcțiilor imaginarului exaltat. Referitor la semnificația sa fecundantă, apa lui e văzută ca “nocturnă, lunară și lăptoasă”, având funcția de a surescita, de a antrena instinctul erotic, ca oglindire a conexiunii dintre cer și pământ: “Apa, acest copil întâi născut, zămislit din fuziunea aeriană, nu-și poate nega originea voluptoasă și, pe pământ, se arată a fi un element al iubirii și al unirii cu atotputernicia cerească”. De asemenea, caracterul denaturat al umanității este evidențiat, în mod stilistic, prin mixtura apă-pământ, aparținând mlaștinii. Pe de altă parte, mlaștina indică și condiția umană supusă tristeții, greutăților: inima ce a vărsat prea multe lacrimi.
Potrivit altor interpretări, dimensiunea ei diurnă evocă o comunitate intangibilă (familie, sat, patrie), securizată, liniștea imperturbabilă, dar mlaștina semnifică și treptele inițiatice ce preced descoperirea comorii, a oazei (șerpii ascunși în ea fiind monștrii gardieni). Lacul e o mare redusă ca dimensiuni, de aceea reflexia cerului în el corespunde tot simbolisticii sale uraniene (și aspirațiilor omului spre desăvârșire): “Lacul oglindește stelele fiindcă vrea să fie cer”, scria poetul filosof Lucian Blaga.
Izvorul constituie un segment acvatic eminamente sacral, în toate culturile lumii. Simbolistica lui este relaționată de sorgintea vieții, obârșia tuturor calităților și a împlinirii: a grației (cf. In. 4, 14; Apoc. 7, 17; 21, 6), puterii, gnozei, inspirației, genialității, a fericirii. Prin el are loc prima manifestare, apa vie (simbolul materiei vitale fundamentale) fiind “punctul 0” al vieții, indispensabilă nașterii și developării tuturor făpturilor. Izvorul simbolizează și el, deci, fecunditatea, maternitatea. De aceea, izvoarele sunt, în general, asociate deităților de gen feminin (nimfe, nereide, rusalce, iele ș. a.), iar transformarea unei eroine în izvor este un motiv specific exprimării legendare și mitice antice, precum și prozei folclorice din spațiul român; doar uneori izvoarele sunt atribuite zeităților de gen masculin, cum se întâmplă în literatura autohtonă (opere elocvente: Făt-Frumos din lacrimă și Meșterul Manole). Izvoarele au și un statut special. De pildă, triburile maya-quiché din America Centrală, descendente din vechii mayași, poartă un respect atât de aparte acestor unități acvatice, încât le protejează prin tabuuri: pescuitul în apa de izvor (în bazinul lui), ruperea ori tăierea ramurilor care îl umbresc sunt oprite cu desăvârșire.
Apa izvorului are, desigur, proprietăți deosebite: e curată, pură. În credințele tradiționale ale poporului român, apa luată din izvor, denumită “apa neîncepută”, are o acțiune benefică deosebită. De altfel, pentru români, izvorul e “lăcașul duhurilor bune”. Similar, vechii gali identificau izvoarele cu divinități ce posedau cunoștințe curativ-anastasice, pe care le puteau folosi în avantajul războinicilor. O concepție de mare interes e expusă în Tăblițele Orfice din mitologia greacă, abordând existența, în Hades, a două izvoare antitetice: unul al uitării și morții, iar celălalt al Memoriei și al nemuririi – accesibil doar unui “copil al Pământului și-al Cerului înstelat”, deci unui om cu o spiritualitate înaltă. Am putea chiar afirma că viziunea are o sclipire revelațională: cele două izvoare închipuie căile vieții, ultima fiind un simbol al vieții creștine. Carl Jung (1875 – 1961) vedea izvorul ca pe o emblemă a sufletului, ca sursă a vieții lăuntrice, a energiei de natură spirituală. În exprimarea biblică, termenul deține semnificații opuse: bogăția lacrimilor pocăinței este numită “izvoare de apă” (cf. Ps. 118, 136), iar ereticii și doctrina lor sunt desemnați prin sintagma “izvoare fără de apă” (cf. II Ptr. 2, 17).
Marile ape curgătoare au fost mereu prețuite ca medii ale sacrului. Fluviul simbolizează virtualitatea cosmică și scurgerea ori devenirea formelor (Frithjof Schuon, 1907 – 1998), fecunditatea, trecerea timpului, viața și moartea, reînnoirea perpetuă. E și un conector între lumea celor vii și cea a umbrelor. Foarte important este că fiecare sector al cursului unui fluviu are o semnificație distinctă. Descinderea către ocean reprezintă strângerea acvatică, revenirea la starea de nedeterminare, calea de acces a Nirvanei (malurile închipuind “lumea oamenilor” și “lumea zeilor”), ascensiunea e sinonimă cu întoarcerea la origine, la Principiul divin, iar trecerea de pe-o parte pe cealaltă înseamnă modificarea statutului, un drum inițiatic, adică depășirea unui impediment ce desparte două condiții: cea empirică și cea transcendentă. Reușita echivalează “starea de dincolo de ființă” (paramita), simbolizată prin două elemente: celălalt mal și apa care curge fără spume, potrivit maestrulului (Patriarhului) zen Huineng.
Fluviile sunt emblema apelor celeste, adică a fluviului de sus ce are darul purificării și eliberării. Acesta are o configurație aparte, un sens de curgere vertical, axial (identic cu axa lumii), până ce atinge pământul și orizontal, pe suprafața telurică, scăldând prin patru brațe (fluviile Raiului), cele patru zone ale lumii. Tradiția din India consideră că are un itinerar chiar întreit, traversând cerul, pământul și subteranele lui; observăm aici acea funcție de conectiv, de relaționare a nivelelor cosmice. De altfel, toate marile fluvii sunt percepute, mai ales în viziunea religioasă irlandeză, ca imagini ale marelui fluviu cosmic. În ce privește venerarea fluviilor ca purtătoare ale sacralității, deși stihia acvatică aparține în genere genului feminin, marile cursuri de apă curgătoare erau atașate divinităților masculine. Vechii greci le considerau fiii Oceanului (Okeanos) și tații Nimfelor.
Prin caracterul său dinamic și diferențiat, datorită sectoarelor sale (pe partea superioară descinde prin regiunea montană, cursul inferior devine sinuos în văi, iar vărsarea în apele stătătoare e precum o extincție), fluviul corespunde vieții umane, caracterizate de numeroase deziderate, trăiri și schimbări. Elocventă este poziția filosofului Heraclit (c. 535 – 475 î. Hr.): “Pe cei care coboară în aceleași râuri îi scaldă mereu alte unde, iar sufletele sunt exalații ale umezelii” (fragmentul 12, ediția Herman Diels-Walter Kranz), iar Platon (c. 427 – 347 î. Hr.) va afirma și mai sintetic: “nu poți intra de două ori în același fluviu” (Cratylos, 402 a). Consecvent acestui sistem de gândire, pluralul termenului fluviu nu desemnează o multitudine de afluenți sau brațe, ci, în mod simbolic, firea umană în latura ei somatică. Fiecare om are propriul său trup (fluviu), intrarea într-un fluviu echivalând intrarea spiritului în suportul său material, ca “temniță” temporară, iar ieșirea din fluviu (similară cu ascensiunea vaporilor din apa lui) reprezintă finalizarea acestui stadiu (segment) existențial al sufletului omenesc. Caracterul pasager al trupului (asociat și navigației pe apă) e redat, astfel, prin natura fluentă,
curgătoare a fluviului.
Fântâna e pusă în corespondență tot cu apa vie ce izvora de la baza Arborelui vieții din mijlocul Raiului și se răspândea pe pământ în cele patru puncte cardinale. Datorită variației terminologice, fântâna este asociată veșniciei (vieții, nemuririi) ori cunoașterii, învățăturii. Totuși, prin caracterul înnoitor al apelor sale, ea simbolizează, desigur, regenerarea, continua întinerire. Diversele lichide utilizate în cult ca băuturi divine ori în actele sacrificiale – nectarul olimpian, soma hindusă, hidromelul (miedul), sunt identificate cu fântânta (izvorul) vieții. În perspectivă creștină, această fântână e asimilată apei și sângelui ce au curs din coasta Mântuitorului (cf. In. 19, 34), simbol al Tainelor creștine de inițiere (Botez, Euharistie). Aceste băuturi, având o anumită compoziție (apă + vin / lapte / miere), garantează omului dezlănțuirea din condiția sa restrânsă, reînnoindu-i iuventutea și prelungindu-i mereu viața, efect pretins a fi obținut și de elixirul alchimic.
Abilitățile revitalizante și curative ale fântânii sunt aclamate în toate creațiile literare cu profil fantastic, tămăduirea având efect asupra întregului ansamblu uman. Este de amintit că Alexandru cel Mare n-a găsit fântâna vieții (se credea că se află în zona arctică), din cauza nerăbdării. Numeroase povestiri celtice (galice, irlandeze) relatează despre fântâni cu puteri purificatoare și vindecătoare. Cea mai celebră fântână celtică e cea a “furtunilor”, din pădurea Paimpont, localizată lângă Rennes. Pentru germanici, Fântâna lui Mimir deținea chiar darul cunoașterii, atât de prețios, încât zeul Odhin a renunțat la un ochi pentru a bea din ea, iar “Fântâna Castaliei” din Delphi era sursa de inspirație a manticii și a liricii pentru grecii antici. Amintim și de fântâna memoriei ce garanta nemurirea, descrisă de Tăblițele Orfice.
Fântâna e și un liant între lumea zilei și cea a întunericului din adânc (culoarul de acces către lumea întunericului e “fântâna adâncului” din Apoc. 9, 1, Tehom – “abis al adâncimilor” ori Barghuth, în tradiția islamică), dar este înțeleasă și ca “ochi” al subteranelor, îndreptat spre înălțimea cerului. Ca principiu, fântâna este asociată femininului: protagonistele oprimate sau ucise se preschimbă în fântâni, potrivit operelor legendare ale multor culturi. În privința întâlnirilor din preajma fântânilor, acestea sunt teme spirituale ori social-politice: lângă fântâna Beer-Lahai-Roi Agar primește vestea că va fi mamă (Fac. 16, 7-14), ea și Ismael sunt salvați de moarte fiind duși la o fântână (Fac. 21, 14-19), legământul dintre Avraam și Abimelec e perfectat lângă Beer-Șeba (Fac. 21, 25-31) și tot aici Iacov va ridica un altar după o epifanie (Fac. 26, 15-25), lângă o fântână au loc întâlnirile dintre slujitorul lui Avraam și Rebeca (Fac. 24, 15 ș. u.), dintre Iacov și Rahila (Fac. 29, 1-6), Moise o află pe Semfora la o fântână în Madian (Ieș. 2, 15-21), poporul Israel se strânge și cântă la o fântână aleasă dinainte de Dumnezeu (Num. 21, 16-18), la fântâna Sira se plănuiește predarea autorității în mâinile lui David (II Rg. 3, 26), de la fântâna Ghihon se începe aplicarea planului de cucerire a Cetății sfinte de căpitanul său, Ioab (II Rg. 5, 8) și tot aici fiul său, Solomon, e acreditat, prin consacrare, în demnitatea regală (III Rg. 1, 38), iar lângă “fântâna lui Iacov” (cf. Fac. 33, 19) se vor întâlni și Mântuitorul cu samarineanca, purtând unul din marile dialoguri biblice (In. 4).
În viziunea basmelor românești, fântâna simbolizează itinerariul inițiatic al eroului (cf. Harap-Alb). În sens propriu, pentru români, amenajarea unei fântâni are și o imensă valoare filantropică și expiatorie: răsplata ajunge până la al noulălea neam. Bineînțeles că spațiile sacre, mai ales templele, au fost mereu prevăzute cu fântâni. Ca imagine a Raiului și a fântânii prin care s-au salvat Ismael și Agar, civilizația musulmană poziționează o fântână în centrul construcțiilor ridicate în jurul curților pătrate. Într-un sens strict spiritual, tradiția ortodoxă consemnează și o analogie a Părinților între suflet și fântână, pentru oglindirea cerului când apa e limpede. În fine, aspectul figurat e perfect reliefat de Scriptură: ereticii și învățătura lor sunt “fântâni fără apă” (cf. II Ptr. 2, 17), sau puțuri crăpate, care nu țin apa (cf. Ier. 2, 13).
Desigur că edificiul menit spiritualului nu poate fi lipsit de prezența apei, care îi conferă caracter sacru. Unele temple erau așezate în apropierea sau chiar în mijlocul apelor, pe istmuri sau insule. De pildă, în proximitatea râurilor Gallos și Sangarios, în Frigia, se afla mărețul sanctuar închinat Cybelei (mama zeilor și ocrotitoarea omenirii). La Carnutum, pe malul sudic al Dunării, era un templu închinat lui Mithra (un mithraeum), înălțat de Constantin Chlor, iar în Pontul Euxin, pe Insula Leuke (“Insula Șerpilor”) s-a înălțat Templul alb, închinat lui Apollo. Dintre civilizațiile asiatice, de pildă, îi amintim pe chinezi care au edificat lângă fiecare fântână un mic templu cu statuia divinității locale, dar și pe japonezi, ce au ridicat temple în preajma unor râuri (cum e cel de la râul Kamo).
Cultura maya dispunea de un spațiu sacru supranumit “Puțul sacrificiilor”, rezervat perioadelor aride, iar zeul mayaș al ploilor avea drept sanctuar fântâna din Chicen Itza (“La gura fântânii Itza”), în zona central-nordică din regiunea Yucatan. Templul aztec din capitala Tenochtitlan (“piatra cactusului”), era poziționat chiar în centrul lagunei Texcoco (Texaco), iar civilizația preincașă Tiahuanaco avea capitala așezată în vicinătatea lacului Titicaca. Exemplele, desigur, pot continua și în contemporaneitate.
Așa cum s-a specificat puțin mai sus, aceste edificii aveau (și unele încă au) amenajate în preajma ori în curtea lor lacuri sau fântâni sacre. Multe din locașurile de cult de azi sunt dotate cu apă curentă, iar unele chiar cu sisteme de colectare a apei provenite din precipitații și depozitare a ei în bazine speciale, pentru uzul cultic. Bineînțeles că interiorul acestor edificii nu putea fi prevăzut fără anumite instrumente necesare utilizării apei în riturile lor; se cunoaște, de pildă, vestita “baie de aramă” utilizată de sacerdoții evrei în actele rituale de la Cortul legământului (cf. Ieș. 38, 8), ce va deveni “marea” de la Templu (cf. II Cron. 4, 6).
Din tot ce s-a analizat până acum s-a arătat că apa, în anumite ipostaze, era percepută ca sacră din timpurile arhaice. Dacă pentru om fiecare segment acvatic are o semnificație și o încărcătură sacrală aparte, urmează să evidențiem că aceste unități nu doar poartă amprenta sacrului ca o zestre intangibilă, ci dețin perpetuu statutul de suport al manifestării lui, mereu la îndemâna omului.
2. 2. Telosul apei în implicarea religioasă din viața omului de la naștere până la marea trecere
Deși apa deține înalta demnitate de partener al Divinului în actul creator și e considerată depozitară a sacrului încă din începuturile condiției umane terestre, în cazul în care elementul vital și-ar încheia aici rostul existențial, am putea afirma că n-ar avea aceeași valoare pentru homo religiosus. Faptul că omul se poate împărtăși constant de conținutul său, de bogăția ei din perspectivă spirituală și poate revărsa, ca preot al creației, această binecuvântare asupra întregii opere zidite de sublimul Arhitect îi delimitează apei statura sa completă, îi conturează în mod plenar complexitatea și splendoarea: ea devine un instrument purificator, înnoitor, de fortificare și vindecare a ființei umane în integralitate, deci un instrument sacral dăruit de către Divin în mâinile omului, pentru ca, prin această theandrie, să se împlinească o cale de rostuire a Proniei cerești.
Această realitate e surprinsă încă din primele clipe după momentul inaugural al vieții – nașterea, prin ritualurile de îmbăiere a copiilor abia veniți pe scena vieții și se actualizează gradat, în momentele de importanță capitală ale existenței umane. De exemplu, după vârsta de trei ani, inițierea băieților hinduși în treapta de discipol spiritual, cu scopul deprinderii îndatoririlor cultice (sacrificii, rugăciuni zilnice) se realiza prin ceremonia Uppanayana, care presupunea stropirea lor cu apă, act asociat fecundării și nașterii. Conotația baptismală a ceremoniei rămâne, însă, strict superficială, aici nefiind vorba despre o renaștere pentru o viață spirituală înaltă, în comuniunea iubitoare cu Divinul, ca în Botezul creștin, ci doar de un “stadiu” al unei “ascensiuni” condiționate neîntrerupt de guru.
În schimb, Botezul creștin reprezintă un act haric, sfințitor, care înnoiește ființa umană din interior. Apa constituie materia utilizată în cadrul acestei Sfinte Taine, din multiple rațiuni: pe de o parte, fiind acel element natural apelat pentru purificarea dimensiunii fizice umane, e în firesc să-i fie reclamată implicarea în purificarea de ordin spiritual; de asemenea, dacă în același plan bio-psihic, aceasta deține o importanță de esență, maximală, fiind un factor biotic prin natura sa, care susține existența biologică în toate structurile sale, în planul sufletesc ea e investită cu același rol de prim rang – prin ea revarsându-se energiile necreate ale Duhului Sfânt, asigurând revitalizarea duhovnicească și mântuirea. În general, apa utilizată pentru Botez este sfințită, prin rugăciunea sacerdotului oficiant.
Motivația utilizării apei ca materie a Tainei este una chiar mai complexă. Un prim argument ar consta în realitatea ei cosmică, a implicării în actul creator, prin purtarea Duhului deasupra sa (Gen. 1, 2), actul fiind pus în paralel cu o altă descindere sublimă a Duhului – cea de la Iordan (cf. Mt. 3, 16) și cea de la Botez, prin invocarea sa de către preot. Ca argument secund e evidențiat faptul că apa deține și un caracter distructiv, terifiant, în sensul unui adânc misterios, habitat al maleficului de proporții, simbol al întunericului și al morții (biruite prin intervenția iconomică a lui Dumnezeu), dar perceput și ca o reconstrucție matriceală (edificator în acest sens fiind episodul diluvian). În fine, ultimul aspect se referă la abilitățile apei ca factor epurator, purificator, indispensabil pentru existența terestră și, astfel, ca mediu și agent teofor, purtător al harului divin.
De altfel, cadrul sacru configurat prin vasul liturgic ce conține apa desemnează atât cursul acvatic al Iordanului, în care a fost botezat Mântuitorul de Sfântul Profet Ioan, dar și mormântul unde a fost rânduit trupul Lui, așa cum explică Sfântul Grigorie de Nyssa: deși noi nu ne-am îngropat, literal, împreună cu Hristos, descinderea sa în interiorul pământului e echivalată cu imersiunea noastră în apă, acțiunea intermediată de cele două elemente fiind oarecum identică. Semnificația Tainei face trimitere, așadar, către un sacrificiu mistic, în perspectiva adevăratei vieți umane, net superioare celei “pur biologice”, adică în optica vieții pascale (cf. In. 3, 3, 5; Rom. 6, 3-4; Gal. 3, 27; Col. 2, 11-12).
Diferite etape din viață, în mod aparte copilăria, adolescența și tinerețea erau marcate de anumite practici ce reclamau utilizarea elementului acvatic, unele cu un accentuat caracter magic ori inițiatic. Bulgăritul omului de zăpadă, călătoria în “sania cu zurgălăi” ori datul cu sania pe o pantă (derdeluș) erau acte rituale care ținteau și accelerarea apropierii primăverii. Scăldatul în râu nu urmărea doar momentele de relaxare și bună dispoziție ori purificarea fizică exclusivă, ci aduce și fortificarea sănătății, stimularea creșterii copiilor și a fertilității tinerelor. Drept inițiere, tinerii incași practicau o îmbăiere cu caracter purificator, ca o parte integrantă din ceremonialul pubertății.
Astfel de băi, ca etape anterioare acceptării într-o comunitate mai aparte sau care chiar o și pecetluiesc (fiind, într-un anume sens, corepondente ale Botezului), sunt întâlnite și în alte situații: de pildă, ca o emblemă a angajamentelor asumate de candidat în ceremonialul inițiatic din Tibet ori înainte de accesul în ordinele cavalerilor. În contemporaneitate, persistă și un ritual de aderare la o asociație ultrasecretă, a unor vrăjitoare reunite în zona central-vestică a Africii (Camerun, Gabon): candidata, sub efectul unui drog, rămâne preț de 24 de ore într-o cavitate ermetică, sub albia unui pârâu mai mic, în centrul pădurii tropicale; elementele trimit evident la un regressus ad uterum, dar consecințele sunt uluitoare: din mintea ei se “șterge” tot ce precede acest “mare eveniment”.
Procesul complex imersiune – emersiune acvatică, ca rit indispensabil, era aplicat și de cuplurile ce urmau a-și uni viețile, de către cei logodiți sau chiar de către cei căsătoriți. Se știe că, după consacrarea soților greci, aceștia se retrăgeau în casa mirelui și erau îndatorați să se supună unei spălări (băi) rituale. Dacă existau probleme în privința fertilității, femeile din vechime dispuneau de îmbăierea într-un anumit lac sau în bazinul unui izvor sacru. Astfel de practici sunt atestate pe o arie geografică foarte extinsă, din regiunea mediteraneeană până în Orientul îndepărtat, pentru un interval temporal trimilenar.
În viziunea Bisericii din epoca antică, după câteva controverse în privința îmbăierii, s-a decis adoptarea unei poziții ferme și puțin mai stricte: pentru evitarea păcatelor trupești s-au interzis băile comune și cele de aburi, dar și frecvența exagerată a celor calde, accentul căzând pe băile curative ori pe cele în apă foarte rece (asumate, sigur, în vederea “îmblânzirii” corpului). De altfel, cu actualizările de rigoare, atitudinea este cât se poate de aplicabilă și contemporaneității.
Traversarea cursului unei ape curgătoare spre malul opus era, de asemenea, echivalent cu depășirea unui obstacol într-un proces inițiatic (ori cu trecerea la un nou stadiu existențial, ca în cazul nunții), dar și cu izbăvirea de o anumită boală, “lăsată” pe malul de unde s-a pornit (concepția este specifică satelor dunărene, dar o întâlnim și în Melanezia, în forma bărcii prin care se alungă bolile și demonii), iar dacă o persoană îl parcurgea de trei ori prin propriile forțe (înot) în ziua de 24 iunie (Drăgaica), potrivit gândirii populare autohtone, se credea că era ferită de înec pe durata unui an întreg.
Pe apa unui râu ori pârâu (ca reprezentant al Apei Sâmbetei, al fluviului sacru), cei din satele românești lasă, drept ofrandă, diverse obiecte, în situații alese: fărâmituri de cozonac, coji de ouă înroșite, lumânări aprinse, de Paștele Blajinilor (Luni, după Duminica Tomii), pentru cei adormiți (“Rohmani” ori “Blajini”), prinoase aduse în sâmbetele pomenirii lor sau alte lucruri (vechi, inutilizabile), chiar obiecte sfinte, însă deteriorate, percepute ca aparținând înaintașilor. Un statut special îl are apa râurilor și lacurilor luată în anumite zile sfinte: Bobotează, Paști, Sângiorz, Sânziene ș. a. și utilizată în popor ca agent magic pentru diverse probleme.
Apa fântânilor, conform aceleiași viziuni mai sus enunțate, deține funcții similare. În marile sărbători, devreme, fetele din satele autohtone luau apă să se spele “pră față, pră brață, pră albă peliță, pră frumoasă cosiță”, crezând că pe fruntea lor “e luna cu coruna, … în doi umeri, doi luceferi, în față e raza soarelui”, scopul urmărit fiind deci unul lustral și estetic, dar la superlativ – “să fiu ca o stea de noapte, să le întrec pe toate”.
De asemenea, aceeași apă, în dimensiunea ei nocturnă, juca un rol mantic, fiind consultată de acestea pentru a-și întrezări “ursitul”; hidromanția indica și detalii în privința precipitațiilor (ploi ori zăpezi). Reamintim aici de faptul că antichitatea elenă era celebră prin oracolele sale. Fântâna Castaliei era sursa de inspirație sacră pentru slujitorii lui Apollo, atât în ce privește mantica, realizată de profetesa Pythia în Oracolul din Delphi, cât și lirica. La Colophon (în vestul Turciei), clarvăzătorul dispunea de apa sacră a izvorului din peșteră, iar la Claros (mai în sud-vest), sacerdotul, după ce gusta din apa unei misterioase fântâni, oferea soluțiile mult așteptate în mod poetic (în rimă).
Un alt segment acvatic atașat regenerării, tămăduirii și înfrumusețării e roua, culeasă de fetele și femeile din popor dimineața (înainte de răsărit ori la revărsarea zorilor), în ajunul de Sângiorz ori chiar în ziua praznicului și cu precădere în alte zile sacre (Duminica, în Vinerea Mare, de Sânziene), pentru abluțiunea mâinilor, dar și pentru baia rituală în rouă, prin tăvălire, în absența veșmintelor (uneori asociată și cu scăldatul în râu), pentru a-și spăla toată suprafața trupului, dar și pentru spălarea feței, ea fiind recomandată în ameliorarea afecțiunilor de ochi, așadar în sens purificator-taumaturgic, dar și “pentru a fi jucate la horă”. Roua e oferită și animalelor pentru a le majora volumul zilnic de lapte ori este colectată (dimineața) de anumite femei cu profil vrăjitoresc, în scopul opus. Veleitățile mantice ale rouăi sunt, de asemenea, evidențiate în anumite zile sfinte, în perspectiva unui curs benefic al vieții:
Astfel, de Sânziene, “se fac cununi ce se pun pe capul fetelor și băieților. Se pun apoi afară la un loc curat. Dacă a doua zi cununa va fi încărcată cu rouă, copilul va avea noroc tot anul”; de Florii, “femeile și fetele pun dimineața pe trandafiri sau măceși marțul purtat la gât, spre a vedea dacă au noroc, prin roua ce se prinde sau nu”; de Anul Nou, “se pune busuioc la parul de la gard sau la streașina casei, sau la răspântii: dacă va fi găsit dimineața cu rouă, înseamnă noroc peste an; se pun mai multe obiecte: cercei, busuioc, salbă, bete etc. pe casă, clăile de fân, zid etc.; dacă dimineața sunt rourate, e semn bun”.
Tot în sens magico-ritualic, femeile din satele noastre mergeau la izvor la prima oră și aduceau apă, supranumită “neîncepută” (acțiune prin natura ei epuratoare), care urma să fie utilizată în toate categoriile de “magie albă”, cu efecte favorabile și curative. Mai mult chiar, poporul român crede că apa de izvor posedă astfel de calități taumaturgice, încât poate trata orice tip de afecțiune și aproape că are abilitatea de a înlătura moartea: “Apă rece de izvor / Cine bea-i trece de dor; / Apă rece de izvoară / Cine bea să nu mai moară”. În Grecia antică, exista convingerea certă că apa izvoarelor aflate sub patronajul nimfelor Naiade trebuia utilizată pentru consum ori pentru băi vindecătoare.
De altfel, terapeutica acvatică, prezentând numeroase forme de exprimare, constituie una din cele mai vechi metode curative la care omul a apelat. Există dovezi încă din vremurile preistorice ce o atestă, cum sunt multiplele picturi rupestre înfățișând scene de vindecare, prin concursul apei, a unor diferite suferințe (ca răni grave, malformații). Ulterior, terapia acvatică va fi apreciată la maxim și de preoția egipteană antică. Excavațiile de la siturile arheologice din orașele Corint, Delfi și Epidaur au scos la iveală că și grecii utilizau tratarea cu apă a unor maladii și, mai mult, vestitul Hipocrate din Kos (460 – 377 î. Hr.) se baza în tratamentele sale aproape exclusiv pe proprietățile vindecătoare ale apei (acesta folosind foarte mult: băile reci, tratamentele cu vapori, compresele calde și umede, împachetările, cataplasmele și alte astfel de metode de însănătoșire).
Mai mult, cercetările din India relevă ideea că succesul istoric al supraviețuirii națiunii peninsulare s-ar datora înțelepciunii vedice, în care prescripțiile hidroterapeutice sunt la mare cinste. Aici, după cum s-a consemnat, apa este percepută ca principiu vital universal care (re)actualizează perpetuu viața omului, gratificându-o cu longevitate, cu o deosebită abilitate vivificatoare, dar și fortifiantă și curativă (cf. Rig-Veda, I, 23, 19 ș. u.; X, 19, 1 ș. u.). De aceea, aqua e privită în mod special de popoarele asiatice ca “leac”, iar locuitorii Indiei le și aclamă această proprietate – “Apele, cu adevărat, sunt tămăduitoare; apele alungă și vindecă toate bolile” (Atharva Veda, VI, 91, 3), sacerdotul vedic și invocându-le în acest sens în rugile sale: “Fie ca apele să ne aducă tot binele” (ibidem, II, 3, 6).
Poate cea mai frecvent apelată funcție a apei e cea purificatoare, aceasta deoarece omul este foarte des predispus impurităților de orice natură. Desigur, purificarea presupune o asumare cultică personală, dar și publică. De pildă, la sumerieni, purificarea (în special a celor suferinzi) se realiza cu “apa lui Éa (Enki)”, întru-un rit de descântec. Credincioșii persani se supuneau unor spălări consecutive când intrau în templul focului, dar și când participau la ceremonia publică primeau o purificare numită “simplă”. În mod deosebit, elenii care își manifestau râvna ori necesitatea de a pătrunde în edificiul sacru, erau îndatorați la o purificare în apa unui râu, ceremonialele lor religioase fiind intrinsec relaționate de astfel de abluțiuni. Romanii practicau lustrațiile cu apă în diverse momente ori cu ocazii aparte, uneori acestea fiind înveșmântate într-un caracter comunitar local, ca de pildă în cazul acelor fenomene socotite drept miraculoase (prodigioase) ori a celor ce periclitau sănătatea, precum perioadele secetoare extinse ori în situația izbucnirii unei epidemii de durată, motiv pentru asumarea colectivă a acestui act cu scop expiator.
Similar, evreii își spălau hainele când Îl întâmpinau pe Dumnezeu și primeau poruncile Sale lângă Sinai (Ieș. 19, 14), iar, mai târziu, nu intrau în curtea Templului, fără să se purifice anterior. Abluțiuni se practicau și în alte diverse situații. De pildă, leproșii se spălau pentru a dobândi vindecarea de cumplita boală (Lev. 13, 6, 34; 14, 5-9). Scăldătoarea Vitezda era martora îmbăierilor cu același caracter taumaturgic, datorat binecuvântării divine a apei prin intervenția în anumite momente a unui slujitor angelic (In. 5, 3-4). Cu totul deosebită a fost spălarea orbului din naștere (In. 9, 6-7): Hristos a scuipat și a uns orbitele lui cu tină, indicând că El, Dumnezeu, l-a creat inițial pe om din țărână, scuipatul simbolizând harul care iese din gura Sa, iar trimiterea celui bolnav și vindecat pentru a se spăla argumentează că minunea nu e datorată tinei, martorii numeroși putând confirma această evidență.
Sfântul Profet Ioan practica “botezul pocăinței” în Iordan (Mt. 3, 5-11), precursor al Botezului creștin (și prefigurare a Tainei Mărturisirii). La el va veni și Mântuitorul Hristos, Botezul Domnului (Mt. 3, 13-17; Lc. 3, 21-22) având ca finalitate purificarea apei și a întregii firi, reînnoirea, restarurarea creației și a omului, prin Dumnezeu-Omul, actul constituind și descoperirea lui Mesia și oferind revelarea cea mai clară a Sfintei Treimi, dar fiind tot un precursor al Botezului creștin. O altă purificare rituală, spălarea mâinilor la masă, generează o aprigă dispută (Mt. 15, 1-10; Lc. 11, 38-41); deși ea reprezenta “datina bătrânilor”, era, însă, o spălare rituală, devenită o formalitate bigotă, sancționată de Mântuitorul, Ce accentuează că prioritară rămâne purificarea interioară și că, de fapt, ceea ce iese pe gură, venind din inimă, întinează ființa umană. O altă abluțiune, similară oarecum cu cea anterior menționată, era spălarea mâinilor pentru a-și dovedi intenția pozitivă și a se exonera înaintea celorlalți într-o anume problemă: așa a fost spălarea mâinilor lui Pilat (Mt. 27, 24), datină iudaică asumată în încercarea de a se disculpa înaintea poporului față de sângele Mântuitorului, gest insuficient, însă, înaintea Cerului.
Un ritual purificator ce ne reclamă atenția în mod deosebit era spălarea picioarelor – tot cutumă iudaică, o necesitate datorată climei și condițiilor de viață – percepută și ca un semn al considerației în raport cu semenii, mai ales față de călători și oaspeți (cf. Lc. 7, 44). Desigur că vom stărui puțin asupra spălării picioarelor ucenicilor (In. 13, 5, 9). Se crede că prima dată i-au fost spălate picioarele lui Iuda, dovadă a supremei iubiri a Mântuitorului și ca o chemare a vicleanului ucenic la pocăință. Oricum, actul lui Iisus reprezintă o pildă a smereniei pe care ucenicii Domnului sunt îndatorați s-o urmeze (In. 13, 14-15) și se va prelungi în istorie prin Biserica Sa, scopul lui fiind disiparea barierelor pătimașe existente între oameni.
Azi, evreii practică diverse tipuri de purificări, cu accent ritualic: “înălțarea mâinilor” – netilat iadaim (act profund spiritual, prin gestul binecuvântării ce i se alătură), la consumul alimentelor și la sinagogă (la Sabat ori de sărbători), dar și unele imersiuni rituale prin care își purifică întreg trupul (băile integrale – miqvaot, sunt realizate de trei ori și, în plus, însoțite de binecuvântări verificate de un martor).
Conform tradițiilor din India, credincioșii se purifică prin imersiuni în fluviul sacru, toarnă apă pe cap ori o beau, convinși fiind că și numai câteva picături din Gangele sacru pot purifica o existență întreagă străbătută de păcate. Pentru adepții islamului, ritualul epurator e o abluțiune foarte precis punctată, realizată în mod treptat, în care partea dreaptă a corpului primează asupra celei stângi. Înainte de purificarea simplă (al-wudui) se rostește formula ritualică: B-ismi (A)llahi (a)- Rahmani (a)r-Rahim. În caz de impuritate majoră, musulmanii sunt obligați la efectuarea unei purificări depline (ghusl al-janaba). După ritualul purificator, credinciosul rostește Rugăciunea rituală: Al-Salat. Musulmanii au pentru purificare și apa sacră din fântâna Zamzam (literal: “murmur al apei”, “vuiet al valurilor”), pe care pelerinii de la Mekka o beau cu evlavie, cu care își stropesc veșmintele de pelerinaj (ihram) și pe ceilalți pelerini, dar o iau și acasă și o păstrează cu atenție. Pentru creștini, apa care îi purifică este
cea a Iordanului (în care și practică imersiuni) și aghiasma, apa sfințită prin rugăciunea preotului și prezența harică a Duhului Sfânt, pe care o beau și cu care se stropesc, atât acasă, cât și în locașul de cult, ori în situații deosebite din timpul vieții.
Și în practicile cultului japonez, purificarea ocupă un loc esențial. Niponii sunt datori de a împlini aceste acte rituale de frecvențe variate, implicând abluțiuni parțiale, ale mâinilor și a feței, dar și băi rituale depline, în corpurile de apă aflate la îndemână (izvor sau râu) ori la bazinul poziționat la intrarea templului. Aceste acțiuni purificatoare sunt clasificate în diverse categorii. Astfel, există o abluțiune simplă, de bază, cunoscută ca temizu – purificarea rituală (de bază) cu apă, adică spălarea mâinilor și a gurii (dacă este cazul și a picioarelor), realizată la acel bazin de la intrarea în edificiul sacru. Abluțiunea numită Misogi harai (Misogi Shūhō) reprezintă ritualul complet de purificare cu apă, realizat zilnic de practicanții fervenți și uneori de cei laici la templu ori lângă cursul unei ape curgătoare (sau chiar stând sub o cascadă), precedat și însoțit de un set de rugăciuni recitate, având ca fundament actul mitic al lui Izanaghi.
Desigur, preoții au fost mereu definiți ca ambasadori ai purității. Prin urmare, faraonul, sacerdotul suprem, își supunea zilnic unor abluțiuni mâinile și fața în lacul sacru de lângă edificiul de cult, iar preoții astfel: mirenii, în vremea slujirii lor (timp de o lună într-un an), în fiecare zi de slujbă practicau spălările purificatoare, iar funcționarii erau îndatorați să practice purificarea de patru ori în 24 de ore – de două ori în timpul zilei și de două ori în răstimpul nopții, utilizând tot apa lacului sacru. Preoții grecilor antici erau, în slujirea lor, îndatorați să aibă în vedere împlinirea actelor purificatoare cu precădere înaintea începerii oficiului lor de la templu sau a unui act sacrificial. Grecii își scufundau măcar mâna dreaptă în bazinul sacru (se stropeau ori își înmuiau degetele în apă), ca act ritual care preceda orice acțiune majoră (intrarea în casa unde a avut loc o naștere ori în agora, pătrunderea în templu, rostirea unei rugăciuni sau operarea unui sacrificiu).
Sacerdoții evrei (și la fel și leviții) se purificau la consacrare. Ei practicau o abluțiune a mâinilor și picioarelor încă din zorii zilei, dar se purificau și la edificiul sacru (Cort, Templu), când îmbrăcau veșmintele liturgice, dar și când spălau ofrandele și vasele cultice. În plus, arhiereul se supunea unei purificări cu totul aparte, de Yom Kippur. În creștinism, diaconii și preoții își purifică mâinile (ca faptele lor să fie curate) după îmbrăcarea veșmintelor, în partea pregătitoare a Sfintei Liturghii, pentru a sluji în mod corespunzător oficiul divin, rostind cuvintele regelui-psalmist: “Spăla-voi întru cele nevinovate mâinile mele…” (Ps. 25, 6-12), dar și în alte momente esențiale, ca intonarea Axionului, după binecuvântarea anaforei (atât preotul, cât și diaconul), după sfânta împărtășire a oficianților (ambii, preoți și diaconi) și după consumarea deplină a Sfintelor Taine, la final (slujitorul care le consumă).
În mod corespunzător, marele preot – arhiereul creștin, se supune acelorași rigori rituale de purificare, anume după îmbrăcarea veșmintelor, înainte de Proscomidie, rostind același text din Psalmul 25, apoi la intonarea imnului heruvimic, după cădire, ulterior, la imnul Axionului, după binecuvântarea anaforei și după sfânta împărtășire și, ca o mențiune specială, dacă a fost hirotesit un hipodiacon, acesta îi toarnă apă pentru a se spăla.
O purificare rituală de o aleasă frumusețe o reprezintă spălarea picioarelor creștinilor, după modelul și îndemnul Mântuitorului Hristos (cf. In. 13, 14-15, 17). În tradiția din Apus (în cadrul Liturghiei Cinei de Taină), cât și în Biserica Răsăriteană, după Sfânta Liturghie, ea e înfăptuită de sacerdot (protos) în Joia Mare. Rânduiala ortodoxă prevede și un dialog între oficiant și cei spălați, ce reia cuvintele rostite de Mântuitorul și ucenicul Petru la Cina cea tainică, dar și câteva impresionante rugăciuni penitențiale, care invocă milostivirea divină pentru purificarea participanților prin apă, prin lacrimi și harul Duhului Sfânt.
Bineînțeles, era esențial ca și divinitățile adorate să fie tratate în mod adecvat. În Egiptul antic se practica o spălare rituală repetată a statuii zeului-soare zilnic, de două ori (la începutul fiecărei slujiri sacerdotale zilnice: dimineața și la prânz), în intenția de a nu lăsa astrul care susține viața să-și piardă ceva din abilitățile sale fertilizante. De mare interes în Egipt era festivalul Opet, când se practica un pelerinaj pe apă, statueta zeului principal Ammon fiind transportată din templul de la Luxor (înainte de a fi dusă spre Nil se pare că era îmbăiată și înveșmântată în podoabe) în cel de la Karnak.
Și asiro-babilonienii oficiau spălarea statuilor sacre, prin medierea preoților cultului zeului reprezentat de către acestea, ritualul epurator fiind practicat zilnic. Grecii antici practicau și ei îmbăierea ritualică a statuilor divinităților adorate de ei, atât masculine, cât și feminine (de pildă: Atena, Hera). Obiectele sacre ale vechilor daci și apoi daco-romani – tăblițele votive, amuletele și statuetele personajelor adorate (divinități, semidivinități sau eroi) erau luate din case ori edificiile sacre și purtate spre sursele de apă (izvoare, fântâni, râuri) pentru spălările rituale. În religiile de mistere, în cadrul cultului închinat cinstirii Cybelei și lui Attis (zeu agrar, soțul ei), la încheierea sărbătorii “învierii” lui Attis, în 27 martie, statuia ce o închipuia pe zeiță era transportată de sacerdoții cultului la râul Almo (lângă Roma), acolo fiind spălată și împodobită, iar apoi readusă în templul ei, într-un car tras de boi.
Din cult nu puteau lipsi sacrificiile ce intră în tangență cu elementul acvatic. Dovedind puternica intimitate (am zice: hierogamia) dintre popor și Nilul sacru, egiptenii aruncau anual o fată în apă (pe care crocodilii o devorau), substituită ulterior printr-un simbol: o statuetă. Până la finele liniei dinastice Zhou din Est (din 256 î. Hr.), populația locală, pentru a evita inundațiile provocate de stăpânul Fluviului Galben, He-Bo, arunca în apă miresele tinere, împreună cu toate bijuteriile lor. Între jertfele destinate privilegiilor divine se numără și unele “mumii ale ghețurilor”, unele practicate cu milenii în urmă (e cazul femeii din mileniul III precreștin, descoperite în Munții Altai din China), altele de dată mai recentă (mumiile copiilor sacrificați de incași, în Anzi). O parte dintre “oamenii mlaștinilor” (descoperiți în Europa centrală și nord-vestică, aparținând veacurilor IV-III î. Hr., dar și I d. Hr.), au fost sacrificați în apele mlăștinoase pentru obținerea unor beneficii divine (fertilitate și belșug). Similar primelor mențiuni, dar în alt sens, în ziua consacrării ei ca soție, o tânără își jertfea castitatea, intrând în râul Scamandros (din valea Troiei) și, ca recompensă din partea lui Zeus, revenea cu părul aurit.
Finalmente, ajungem la sacrificiul creștin. Sfinții martiri, “în sfintele moaște”, potrivit opticii ortodoxe, în precizarea simbolico-mistică oferită de Sfântul Simeon Tesaloniceanul, Îl preînchipuie chiar pe Mântuitorul Hristos. Iată cum martiriul își conturează, la rându-i, dimensiunea sa euharistică. Spre deosebire de jertfele sângeroase din antichitate, care în fond dețineau un caracter involuntar (cu unele excepții), martiriul creștin reprezintă dovada iubirii pentru Dumnezeu. În consecință, orice chin pe care martirii îl îndurau, ei îl acceptau cu seninătate, bucurie și mărinimie. Martiriul în apă constituie o temă probabil mai puțin explorată, de aceea nici noi nu vom insista în mod exhaustiv asupra ei, ci doar vom menționa câteva cazuri reprezentative, deținând caracter universal și local.
Printre cele mai întipărite în mentalul nostru rămâne în mod sigur cel din veacul IV (din anii 320), al pătimirii celor 40 de soldați, în apa înghețată a unui lac din vicinătatea Sevastiei, cei mai viteji din Legiunea a XII-a Fulminata, a Armeniei, recompensați de Împăratul Hristos prin cununile de lumină vizibile înainte chiar de moartea lor (oarecum, o încununare a epocii antice a martirilor), pentru ei fiind realmente adecvată aserțiunea regelui-psalmist: “Trecut-am
prin foc și prin apă și ne-ai scos la apa odihnei” (Ps. 65, 11). La o distanță de patru-cinci decade, pe teritoriul vechii Dacii, a primit jertfa supremă a iubirii și cinstitul Sava, prin “lemn și apă”, el fiind aruncat în Mousaios (râul Buzău), în timpul prigoanei declanșate de regele got Atanaric. Înainte cu 16 ani chiar de vestiții soldați martirizați în Sevastia au primit cununa cea neveștejită a slavei doi mucenici de origine daco-romană, din Belgradul de astăzi, preotul Montanus și soția lui, Maxima, cărora li s-au legat niște pietre de gât și au fost aruncați în apa râului Sava, la Sirmium, în apropierea cetății unde locuiau, în timpul imperatorilor Dioclețian și Galeriu.
În sensul anterior evocat se practica și sacrificiul animal. În scopul obținerii favorurilor Stăpânului animalelor, oamenii preistorici sacrificau mai mulți reni, înecându-i în mlaștinile unui lac. În proximitatea mumiei umane din ghețurile munților Altai, cercetările au surprins și trupurile conservate ale unor cai, cu harnașamentele lor împodobite. Locuitorii din Troia sacrificau zeului-fluviu Scamandros animale și aruncau de vii caii în apele lui învolburate. De altfel, cai și tauri (embleme ale fertilității) erau sacrificați și divinităților marine, mai ales lui Poseidon (sau Neptun). Cimbrii (probabil de origine celtică) aduceau sacrificii Rhonului. Romanii marcau celebrarea lui Volcanus (Volcanalia), venerat și ca zeu al Tibrului, pescuind în această zi (23 august) și sacrificând toată captura pe altarul său divin, pro animis humanis, substituind astfel jertfele omenești.
Altfel de jertfe constă în ofrande nesângeroase oferite divinului. O tradiție antică greacă menționează că tinerii obișnuiau să-și taie părul lor înainte de a ajunge la vârsta majoratului și apoi îl ofereau ca pe un sacrificiu zeităților râurilor. Ca substitut al sacrificiilor umane, romanii aruncau în apele Tibrului manechine confecționate din nuiele. Vechii gali aruncau în apa lacurilor (identificate cu unele divinități adorate de ei) materiale prețioase (argint, aur), precum și trofeele capturate în confruntările militare. La inaugurarea fântânilor, japonezii încă mai păstrează tradiția de a oferi în calitate de ofrandă purificatoare puțină sare, pe care o aruncă în apă.
Tot în categoria sacrificială se încadrează și “vama apei” – plata datorată, “din oficiu”, suveranului acvatic pentru diverse acțiuni relaționate cu sectorul stăpânit de el. Indigenii nigerieni yoruba practicau la un moment dat chiar sacrificiul uman (probabil prin înec), în perspectiva domolirii furiei zeului marin Olorun. În schimb, în riturile de trecere, triburile africane aduc azi ofrande nesângeroase: masaii est-africani aruncă la traversarea râurilor o cantitate mică (câte un pumn) de iarbă, iar localnicii central-africani baganda câteva boabe de cafea. Înainte de parcurgerea unui râu, grecii erau îndatorați la o rugăciune și o abluțiune a mâinilor în apă, unitățile militare oferind și sacrificii, iar dacii din vecinătatea Dunării chiar se împărtășeau de apa iubitului lor fluviu. Securitatea traversării râurilor era marcată și de mongoli prin astfel de gesturi, însă, precum grecii, tot prin jertfe sângeroase, menite să evite o impietate, un afront adus sacralității acvatice.
Băștinașii finlandezi (finienii) consideră că, pentru a se păzi de spiritul acvatic Nakki, sunt necesare unele măsuri precise. La scăldat, înainte de a intra în apă, ei strigă: “Nakki, ieși din apă, că acum sunt eu în apă”, dar, pentru protecția constantă, există convingerea că se impune aruncarea unui obiect metalic, secondată de rostirea unei formule rituale prestabilite: “Să fiu ușor ca frunza, iar Nakki greu ca fierul”. În mod similar, acțiunile nefaste ale spiritului malefic Vu-vozo sunt prevenite de către votiacii (popoare ugro-finice) care beau apă într-un sat venetic, în mod “orant”, tot printr-o formulă fixă: “Nu mă ataca, atacă mai degrabă o femeie vicleană”. În unele sate românești se menține obiceiul ca, după ce oamenii beau din apa lacului din vecinătate, să lase, în schimb, o mică parte din veșmânt (un “semn”), “căci dacă lacul nu va fi curat, să nu se prindă de cel care bea, nimic, fiind în loc semnul”.
În convingerile albanezilor, asanarea apelor e cauzată de către demonul feminin Ljubi, dar, pentru a o stopa, ea revendică jertfirea unei fecioare. Asemănător, potrivit mitologiei maghiare, spiritul Vizi-ember (Omul apei), ce sălășluiește în apa lacurilor și fluviilor, pretinde sacrificii umane; dacă se amână împlinirea lor, localnicii afirmă că el amenință cu glas tainic: “Timpul a sosit și nu este nimeni încă acolo”, iar apoi urmează mereu un înec iminent. De asemenea, unii vorbitori de limbă slavă (polonezi, cașubi – grupuri etnice din nordul Poloniei, luzacieni – în regiunea Poloniei occidentale, cehi, slovaci, ruși, bieloruși) sunt convinși că pentru temperarea demonilor unor pâraie și fântâni se reclamă un sacrificiu animal: țapi ori cocoși de culoare neagră, găini (la polonezi) ori că este nevoie de menținerea unui animal negru în proximitatea morilor de apă. Pescarii le ofereau jertfe în vederea unui pescuit cât mai eficient.
Un text mitic al amerindienilor sioux (răspândiți la nord de fluviul Arkansas, până către lacul Michigan și arealul fluviului Missouri) notează că în schimbul unui copil pierdut în apa unui râu, Zeul apelor pretindea, în compensație, un câine alb. Eschimoșii din Țara lui Baffin consideră că dacă zeița marină Sedna e jignită, îndepărtează vietățile marine de ei și pentru a o împăca e nevoie de curtoazia șamanului. Alți eschimoși (din regiunea Baffin și din Peninsula Melville) se angajează la oferirea unei părți din vânat zeiței Takanakapsaluk. Odată cu inundația cauzată de râul Yamato din insula Honshu (în 22 d. Hr.), zeul tutelar i-a pretins împăratului nipon, în somn, două sacrificii umane, în schimbul liniștirii apei tulburi. Deoarece doar unul a fost oficiat și s-au succedat ulterior numeroase înecuri în apa râului, japonezii au început să creadă în piticul Kappa, care îi ademenește pe oameni la râu pentru a-i ucide; soluția salvatoare este salutul nipon, prin care el este înșelat, vărsând integral apa din interiorul craniului său.
Biserica sărbătorește Botezul lui Hristos cu o sărbătoare specială, Epifania, la fiecare 6 ianuarie (sau 19, în funcție de calendarul iulian utilizat în Biserica Ortodoxă Rusă, Sârbă și în alte Biserici Ortodoxe). În această zi, preotul binecuvintează apele din regiune, râurile și marea prin rugăciune și aruncând în ele o Sfântă Cruce. Oricine sare în apă și prinde Crucea e considerat a fi binecuvântat de Dumnezeu. În Serbia (dar nu exclusiv), de exemplu, Sfânta Cruce este realizată din gheață. Până la 1914, crucea era aruncată în râul Sava din Belgrad și Sabac. Aceasta era vechea substituție a sacrificiului uman păgân adresată demonului apei. În Aleksinac și Nis, apa era binecuvântată la intersecția din centrul orașului. Sfânta Cruce se așeza pe o masă, ambele fiind confecționate din gheață, iar în jurul ei erau vase cu apă pentru a fi binecuvântată.
Un loc aparte, alături de ritul sacrificial, l-a avut mereu băutura cu funcție euharistică. Adepții gnosticismului, neputând accepta Euharistia, încercau, în schimb, s-o substituie prin practica consumării unui lichid colorat în prealabil în roșu, ca ritual cultic. Deși Zoroastru nu susținea această tradiție, credincioșii zoroastrieni (perși), drept pregătire pentru un serviciu
liturgic, consumau băutura numită haoma (la indieni e cunoscută sub denumirea soma) pregătită după o rețetă specială, oferită din partea zeilor, care aparent producea chiar efecte halucinogene și în compoziția căreia erau incluse sucul plantei cu nume omonim (obținut prin stoarcere) și apă sau lapte, acțiunea închipuind o reînnoire existențială (ulterior, locul ei a fost preluat de parahom, având aceleași ingrediente, singura deosebire fiind că nu se îngăduia fermentarea sucului plantei de origine). Reapelăm, din subcapitolul referitor la simbolismul apei percepută ca spațiu de manifestare a sacrului, noțiunea de elixir al nemuririi vehiculată în China: locuitorii insulei Ha-Tehu, “nemuritorii”, au drept surse vitale aerul și roua, pe care o extrag cu dajue (niște cochilii mari) din Lună (nota Liezi), un alt procedeu, datând din timpul dinastiei Han (c. 156 – 87 î. Hr.), ar consta în culesul ei în potire de jad și consumarea într-o mixtură cu praful acestei pietre prețioase, act deținând un pronunțat caracter euharistic. Din paginile anterioare, putem menționa și gestul, de o aleasă valoare euharistică, asumat de daci, la traversarea iubitului lor fluviu sacru, Dunărea, când ei se împărtășeau din apa sa.
În creștinism, într-o sublimă intimitate cu Botezul se află și Euharistia, care conține și apă, simbol al vieții, atât organice, dar mai ales spirituale. În acest sens, se adaugă apă în Sfântul Potir de două ori: la Proscomidie, liturghisitorul toarnă apă și vin (și le binecuvintează ca pe o unitate), fiindcă din coasta Domnului “a curs sânge și apă” (cf. In. 19, 34-35), dar în ideea că Sângele mântuitor e cel vărsat pe Cruce, “viu și dătător de viață”, nu cel descompus, care a curs după moartea Sa; ulterior, după prefacere, la potrivire, preotul binecuvintează apa încălzită, rostind: “Binecuvântată este căldura Sfinților Tăi” și apoi, turnând apă, rostește: “Căldura credinței, plină de Duhul Sfânt”, apa caldă având o dublă semnificație: căldura sângelui (ca simbol al vieții) și cea harică, a Duhului Sfânt, dobândită în mod desăvârșit prin Euharistie. Se mai adaugă, în plus, apă caldă și la final (repetat, de mai multe ori), pentru ca sacerdotul să poată consuma deplin Sfintele Taine rămase în Sfântul Potir.
Apa caldă adăugată posterior momentului prefacerii Cinstitelor Daruri reprezintă și Cincizecimea creștină, actul desăvârșirii operei de restaurare a creației, petrecut la încheierea iconomiei mântuitoare împlinite prin Fiul. De altfel, Duhul este desemnat în mod ambivalent, atât prin “apă” (cf. In. 7, 38-39), cât și prin “foc” (cf. Fapte 2, 3), iar comuniunea deplină cu Dumnezeu dobândită prin Euharistie se datorează prezenței Sale în ființa celui care primește Sfânta Taină.
Un loc aparte în inima omului l-au ocupat celebrările acvatice, de multe ori fastuoase și pline de jovialitate. Amintim, alături de cele deja dezbătute, câteva mai reprezentative, dintre cele mai vechi. Începutul primăverii era marcat și de ceremoniale acvatice, mai exact prin pelerinaje acvatice ale statuilor sacre ale marilor divinități. În aceste prilejuri de anvergură, erau transportați cu barca sacră marii zei ai egiptenilor (Osiris), babilonienilor (Marduk) ori frigienilor (Attis), spre fascinația și bucuria mulțimilor. Apoi, vechii egiptenii sărbătoreau cu mare bucurie revărsarea apelor Nilului. Ugariții onorau de o manieră solemnă startul anotimpului ploilor, în cinstea zeului Baal, în zone diferite.
De o mare frumusețe era festivitatea evreilor numită Bet-Șoeva (Casa scoaterii apei), ce deschidea celebrarea sărbătorii Corturilor, în era celui de-al doilea Templu. O procesiune complexă în care se reuneau poporul și reprezentanții clerului mergea la rezervorul din Siloe, alimentat de râul Gihon (având același nume cu unul din brațele râului edenic unic) și aducea lichidul scump la Templu, unde era întâmpinată cu trâmbițări solemne și psalmi. Preotul urma să toarne apa dintr-un ibric de aur pe altarul împodobit cu frunze de salcie, leviții înconjurând altarul cu ramuri de salcie în mână, iar poporul revărsându-și bucuria, la intonarea psalmilor, prin fluturarea și aruncarea în sus a ramurilor de salcie.
Impresionante erau și festivalurile acvatice romane. În cinstea lui Neptun, suveranul întregii împărății acvatice, erau organizate la Roma jocurile care-i purtau numele, Neptunalia, cu țelul evitării secetei din timpul verii: precedate de deschiderea mării (13 martie), prima serie se desfășura pe 23 iulie și marca eliberarea diverselor categorii de ape (din apeducte, bazine sau fântâni); între două astfel de serbări, se mai interpunea și festivalul Portunalia, închinat lui Portunus, ocrotitor al porturilor; la 1 septembrie se dispersau flori în mare, la 5 noiembrie decurgea seria secundă a serbărilor neptuniene, 11 noiembrie însemna închiderea mării, iar 5 decembrie concretiza gratitudinea manifestată față de zeii marini.
Se știe că apa a fost mereu relaționată cu fertilitatea feminină. În acest sens, festivalul egiptean Opet era însoțit și de manifestări orgiastice, ca marcă a fertilității, conform notițelor de călătorie ale istoricului Herodot (c. 484 – 425 î. Hr.). Și ugariții practicau orgiile publice, integrate în prostituția sacră, în debutul anotimpului ploilor. Similară celebrării Opet era sărbătoarea sumeriană principală, Anul Nou, când avea loc o procesiune a regelui la templu, uneori cu barca, urmată de unirea lui cu o hierodulă (preoteasă cu funcție erotică), închipuind unirea cerului cu pământul, comportând așadar consecințe universale, semnificația fiind că întregul regat urma să beneficieze de un an de fertilitate și binecuvântare divină.
Vechii egipteni mai aveau un eveniment cu astfel de implicații: sărbătoarea lui Osiris, în luna lui Hathor (zeița iubirii, a familiei și fertilității), ceremonie în care erau purtate în primul rând al suitei un falus (reprezentându-l pe Osiris) și o urnă cu apă (asociată zeiței Isis), ca simbol al unirii conjugale și al fertilității. În regiunea Cașmirului din India, o peșteră adăpostește lingamul de gheață a lui Shiva (zeul distructiv din Trimurti), ce-și modifică dimensiunile proporțional cu fazele lunii (crește și descrește), cinstit de hinduși atât în sensul rodniciei familiale, cât și pentru obținerea favorului divin, în perspectiva spirituală viitoare, a eternității.
Lacrimile vărsate de tinerele mirese dețin și ele o încărcătură rituală, având de asemenea funcția de a stimula fertilitatea lor maternă, de aceea, potrivit concepțiilor populare românești și conform cercetătorilor în domeniu, acestea sunt chiar indicate și, mai mult, indispensabile: “Las’ să plângă c-așa trebă / Să-i fie la june dragă”. Lacrimile sunt relaționate, însă, și cu fertilitatea solului, tocmai de aceea ele sunt puse în analogie cu picăturile de ploaie.
Știm că abundența precipitațiilor este asociată rodniciei agrare. O metodă de invocare a apei celeste mai frecvent apelată de amerindieni era sacrificiul uman. Civilizația mayașilor practica, în perioadele mai aride, un ceremonial special, ce viza câștigarea indulgenței celeste și trimiterea ploii: un om era pur și simplu împins în adâncul apei din “Puțul sacrificiilor”, cel sacrificat fiind recompensat în viața eternă pentru jertfa și contribuția sa adusă comunității. Și aztecii practicau sacrificiul uman în scopul îmblânzirii divinității care deținea puterea de a revărsa ploaia, dar chiar mai cumplit: alături de sacrificarea prin înec, se practica și sacrificiul copiilor, aztecii mizând pe impactul creat de lacrimile acestora.
O altă modalitate foarte frecvent utilizată chiar și azi este a practicilor magico-rituale. În antichitatea elenă, ariditatea era combătută în următoarea manieră: în regiunea Arcadiei din Pelopones, la sacrul izvor Hagna, pe coasta muntelui Lykaios, după unele rugăciuni și jertfe, sacerdotul lui Zeus (Lykaios) permitea descinderea unei crengi de stejar în apa izvorului, consecința fiind că o adiere lină similară unui nor se înălța din apă și, la scurt timp, se ivea și ploaia. Sfântul Grigorie de Tours (544 – 595) notează cum, în munții Aubrac, mulțimi de oameni se reuneau în proximitatea lacului Saint-Andeal și, după trei zile (în care petreceau), aceștia începeau să arunce în apă, ca ofrande, articole de îmbrăcăminte, fire de lână, prăjituri, brânză și altele. Rezultatul acțiunii se observa în următoarea zi: ploaia venea prin intermediul unei furtuni destul de puternice. Se pare că practica s-a perpetuat până prin veacul XIX, când pelerinii poposiți la biserica edificată aici în vechime continuau să arunce obiecte similare în lac, cu toate că nu conștientizau semnificația gestului lor.
În epoca imperială Engi (901 – 922), însuși suveranul nipon apela epistolar intervenția divină în perspectiva obținerii ploilor. Zeii antici au fost, însă, acoperiți de uitare și cultivatorii actuali recurg azi la o ceremonie specială: o suită rituală – sacerdotul șintoist poartă emblema divinității (Gohei, o baghetă din lemn decorată cu două fâșii de hârtie, în formă unduitoare, de zig-zag), succedat apoi de un sătean care suflă într-o cochilie, de un dragon confecționat din materiale diferite (bambus, paie împletite) și de alți săteni ce duc niște ruguri inscripționate cu rugăciunile pentru ploaie și intensifică zgomotele produse bătând la tobe – se deplasează către o unitate acvatică (râu, lac) și aruncă simbolul dragonului în apă.
Aceiași indigeni ai Americii Centrale recurgeau în același scop și la anumite vrăji, iar la festivități imitau apa pluvială. Similar, unele triburi din Australia, varsă pe sol fie apă, fie sângele dintr-o venă secționată, tot ca act imitativ (norii fiind simbolizați prin puful pe care-l dispersează prin aer); ca o variație, în altă “reprezentație” imitativă, femeile se protejează sub mici “umbrele” de scoarță de “ploaia” unor particule cristaline de cuarț presărate peste ele. În perioadele aride, cultivatorii de aici utilizează încă o metodă: stropesc vegetalele cu apă sau îmbină apă într-un recipient, în speranța că și cerul va proceda în această manieră.
Poate cea mai largă varietate de rituri de invocare a ploii o întâlnim în satele românești. Aici, localnicii aruncă diverse materiale (însușite ilicit, pentru a conferi gestului eficiență ridicată) în apa fântânilor: obiecte sfinte (icoane, cruci, toaca de la biserică), obiecte utilizate în construcție sau în gospodărie (matricea pentru cărămidă a țiganilor, o cărămidă, pirostria, vătraiul, o cană nouă, lingura tigăii, țestul unei femei însărcinate ori 3 linguri de la 3 astfel de femei, o grapă, 9 măciulii de mac furate din 9 grădini, într-o oală furată din târg) ori alte elemente din regnul vegetal (urzică aprinsă). Tot în apă (râu, lac, izvor) se pun, “ca să turbure apa”, aceleași obiecte sfinte, uneori și o cruce din cimitir. Altă metode ar fi stropirea cu apă a unei fete până plânge, a femeilor însărcinate, a țiganilor (cu apă de fântână), a unui câine ori a sătenilor ce dorm noaptea afară (Fierașii ori Ploieșii), lacrimile miresei ori ale femeilor asupra florilor duse la biserică la praznicul Sfintei Treimi, la care se adaugă și alte câteva chiar mai complexe: Caloianul, Paparudele, Muma-Ploii, Solomonarii și altele.
Practicile penitențiale au supus mereu prezența apei. De pildă, la prăznuirea Anului Nou (akitu) de asiro-babilonieni, monarhul primea o tratație chiar umilitoare din partea întâiului preot, șeșgallu, care-i dădea palme, îl trăgea de păr și de urechi până în momentul în care monarhul își mărturisea păcatele vărsând lacrimi sincere, spre a da satisfacție lui Marduk și a atrage peste regat și popor binecuvântări pentru tot anul. Tot la babilonieni, în perioada toamnei, după încheierea culesului, exista și practica lacrimilor rituale vărsate de femei pentru Tammuz (zeu vegetal) la poarta templului, pe care o va condamna vehement Profetul divin Iezechiel, în vremea activității sale (cf. 8, 14).
Conform lui Herodot (Istoria V, 4), unul din triburile trace înrudite cu dacii, acela al thrausilor, avea o datină foarte bizară: la nașterea unui copil rudeniile lui începeau să plângă, enumerându-i greutățile pe care le va suporta în timpul vieții. Bineînțeles că această viziune este extrem de pesimistă, exagerată și evident incompletă. În schimb, o impresionantă practică penitențială era întâlnită la incași: penitentul își dezvăluia păcatele unui sacerdot confesor, apoi primea un set de sfătuiri cu caracter moral care vizau întărirea lui în calea dreptății, iar la final era supus unei spălări rituale în apa unui râu.
Operând o revigorare a efectelor baptismale, intervine lucrarea aparte a lacrimilor de pocăință. Lacrimile părerii de rău își dovedesc splendoarea lor, ca adânc penitențial, numai în creștinism. Plângerea păcatelor recuperează sensibilitatea și frumusețea firească a omului, fericitul plâns (Mt. 5, 4) constituind, în cugetarea Sfinților Părinți, unul dintre “instrumentele” indispensabile în arena luptei mântuirii, însă în sensul durerii interioare. Dacă apa și hrana constituie niște elemente absolut fundamentale, obligatorii în susținerea existenței vitale biologice, lacrimile și plângerea (tânguirea) după Dumnezeu ar reprezenta corespondentele lor în planul spiritual, duhovnicesc, al vieții sufletului, potrivit gândirii Sfântului Simeon Noul Teolog. Astfel, “botezul lacrimilor” constituie unul din cele mai alese daruri cerești, în theandria soteriologică.
Printre cele mai impresionante și pilduitoare icoane biblice, de pocăință veritabilă, sunt cea a regelui David, care dovedește o căință sinceră și intensă: “Din ochii mei curs-au izvoare de apă, fiindcă eu legea Ta n-am păzit-o” (Ps. 118, 136); “Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâine ziua și noaptea, când mi se zicea mie în toate zilele: «Unde este Dumnezeul tău?»” (Ps. 41, 3), a femeii păcătoase evidențiate de Mântuitorul, care, “stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând a început să-I ude cu lacrimi picioarele Lui, și cu părul capului ei le ștergea” (Lc. 7, 38), unul din cele mai sensibile modele ale durerii pentru păcat, subliniat chiar de Iisus, Care îi acordă meritata iertare (Lc. 7, 44-48) și a Apostolului Petru, care, după lepădarea de Domnul, a exprimat o părere de rău arzătoare, specifică firii sale – “ieșind afară”, din acea atmosferă înnegurată, “a plâns cu amar” (Mt. 26, 75), încât se crede chiar că i-ar fi rămas urme adânci pe obraji – fapt pentru care a fost iertat și reașezat în demnitatea apostolică.
O altă categorie de rituri asociate adeseori apei o reprezintă aceea a celor de călătorie. Pentru a obține bunăvoința suveranului mărilor și, implicit, securitatea navigației, marinarii antici din civilizația cretană și aheeană apelau la un tip de magie numită apotropaică, care consta în aruncarea unor obiecte (de pildă: alimente, băutură) peste bord, în apă. Potrivit tradițiilor nord-africane, există practica de a se stropi cu apă, la începutul unei călătorii, peste pașii persoanei care pornește la drum. Astfel de ceremonii de despărțire sunt foarte frecvent practicate de mandarinii ce devin membrii unei alte provincii, călătorii traversând în sens simbolic un rubicon artificial.
În fine, apa era utilizată și ca o balanță a judecății. Pentru probarea inocenței unui om bănuit de o oarecare faptă reprobabilă (în genere a femeilor suspectate că ar fi fost infidele), vechii greci recurgeau la procedeele cunoscute ca ordaliile de apă, în care inculpatul trebuia să-și pună mâna, uneori, în apă fierbinte (clocotită), sau să se arunce într-un râu adânc, în vâltoarea acestuia; dacă acuzatul scăpa nevătămat, se considera, desigur, că zeii i-au dovedit nevinovăția, în caz contrar, se credea că s-a probat culpa și că vinovatul și-a primit pedeapsa cuvenită. În același sens, era apelat de către evrei (cf. Num. 5, 17 ș. u.) și, ulterior, de către forurile de judecată în creștinismul medieval, testul “apei amare”, pe care femeia bănuită de adulter era nevoită să o bea, absența consecințelor dăunătoare dovedindu-i inocența. Cu rost similar, în cugetarea folclorică mitică românească, exista judecata de apă vie, o practică aparținând lumii păstorilor: cel incriminat pleca dimineața, foarte devreme, pentru a aduce o găleată de apă de izvor sau fântână, între timp derulându-se “procedura” judiciară, finalizată cu o sentință ce se aplica după normele tradiționale.
Această paletă de o varietate uimitoare a prezenței apei în toate manifestările religioase ce însoțesc momentele esențiale din viața omului dovedește importanța acordată elementului acvatic, faptul că omul a conștientizat că apa e un instrument special al Divinului prin care el are permanent acces la sublima demnitate de partener al Creatorului în lucrarea de sacralizare a operei zidite. Însă, considerăm că această facultate omul o dobândește în mod desăvârșit doar în creștinism, în care apa sfințită are puterea harică plenară de a vindeca, de a alunga duhurile răului, de a sfinți întreaga fire, însuflețită și neînsuflețită. Desigur, transfigurarea deplină a creației se va înfăptui, nemijlocit, prin apele pur spirituale ale Harului divin.
2. 3. Moartea și viața eternă. Valoarea apei în relație cu eshatologia, conform diverselor concepții religioase
Apa îl însoțește pe om și în poarta de trecere către eternitate. În unele sisteme filosofice, moartea chiar este identificată cu apa. Pentru filosoful grec Heraclit din Efes, apa se află în structura intimă a omului, dar nu în alcătuirea sa organică, fizică, materială, ci din contră, în dimensiunea spirituală a ființei sale: sufletul (constituit, în viziunea sa, din particule de foc), se “deteriorează” prin păcat, pierzând din calitățile sale, umezindu-se, deci, potrivit acestui sistem rațional, beția înseamnă chiar o proximitate cu moartea (afirmație care, de fapt, conține o puternică doză de adevăr), iar moartea e echivalentă cu “stingerea focului”, adică umplerea totală a sufletului de apă, preschimbarea în apă.
Riturile de purificare cu apă a celor decedați, precum și plângerea lor de către cei dragi sunt constante prezente aproape la toate popoarele lumii. Lacrimile vărsate pentru cei morți, de altfel, erau și un vector închinat liniștii lor veșnice (și o metodă de încredințare că ei nu se vor mai întoarce să-i tulbure pe cei vii, ca în concepția popoarelor germanice), dar și un elogiu adus celor plecați dintre cei vii. La vechii egipteni, apa utilizată în libațiunile celor decedați era percepută ca un intrument anastasic. Precum “o curgere care vine de la Osiris”, aceasta îi elibera de intransigența morții. În cadrul ritualului funerar din Grecia antică, aspectele de importanță majoră erau spălarea trupului și plasarea unui ban (obol) în gura celui plecat din lumea celor vii, asigurându-i acestuia plata în vederea călătoriei din lumea tenebrelor. Familia defunctului se supunea în final unei purificări, prin diverse spălări rituale, după încheierea slujbei de înmormântare. La romani, trupul neînsuflețit era supus unei spălări purificatoare și toți cei prezenți în casa celui decedat erau obligați la o abluțiune cu apa dintr-un vas așezat la ieșire. Din cortegiul ce însoțea carul mortuar făceau parte și bocitoarele tradiționale, care intonau cântece specifice încheierii vieții pământești. La fel procedau și celții în privința purificării, cu mențiunea că apa lustrală așezată la ușa casei decedatului nu putea proveni decât de la o altă casă, scopul fiind clar determinat – alungarea relelor.
După spălarea trupului celui decedat, sacerdoții evrei îi stropeau pe cei ce intraseră în contact cu el cu apă care conținea și cenușa unei vite roșcate sacrificate în prealabil. Astăzi, spălarea corpului decedatului este înfăptuită de membrii “Frăției sacre” (Hevra kadișa), care toarnă “apă vie” din mai multe ulcioare, gradat, îmbinând apa caldă cu cea rece, alături de varii esențe și săpun, peste fiecare parte a corpului în parte; urmează abluțiunea mâinilor lor și îmbăierea propriu-zisă a decedatului, așezat vertical; după așezarea în mormânt, ei se spală din nou, cu apa dintr-un singur ulcior.
Trupul neînsuflețit al unui persan era supus purificării rituale cu apă, iar după ultima sărutare dăruită de rudenii, nu mai era atins de aceștia. După așezarea defunctului în edificiul funerar înalt numit “turnul tăcerii” (dakhmas), familia se îndatora unei îmbăieri purificatoare severe, prin spălări succesive, pentru a reveni în starea firească (pură, neîntinată) a existenței lor. În nici un caz nu era permisă plângerea mortului. În cadrul ritualului funerar, incașii transportau trupul defunctului până la apa unui râu pentru a-l spăla, îmbrăcându-l apoi în cele mai frumoase haine ale sale. Triburile maya quiché practicau atât purificarea rituală a celui decedat, cât și stropirea mormântului său cu “apă neîncepută”, ca un “botez”, pentru accesul acestuia în viața eternă cu sufletul purificat, renăscut. În procesiunea funerară din India, e practicată și azi purificarea trupului neînsuflețit prin stropirea buzelor lui cu apă din Gangele sacru. Similar, musulmanii utilizează pentru purificarea corpului unui defunct apa luată din fântâna lor sacră, de la Mekka (Zamzam).
Potrivit ritualului funerar al românilor (în mare parte conservat), trupul celui plecat din lumea aceasta era spălat și transportat la cimitir, familia îndoliată, care-l plângea nu doar prin tradiționalele bocitoare, se supunea abluțiunii mâinilor la întoarcerea de la mormânt, cu apa dintr-un vas așezat în camera funerară. Azi, în unele regiuni (de pildă, în zona Transilvaniei), preotul toarnă peste trupul defunctului, după necrolog, apa dintr-o cană adusă de familie, în sens expiator, dar mai toarnă și vin, cruciș, peste trupul neînsuflețit, înainte de acoperirea sicriului său la mormânt, rostind: “Stropi-mă-vei cu isop și mă vei curăți… ” (Ps. 50, 8). Pentru iertarea sufletului celui adormit, se mai oferă și azi pomenele de apă, timp de 40 de zile, călătorilor însetați.
De urmărit este și finalitatea apei utilizate în riturile de purificare a trupului neînsuflețit, numită și apa morții sau apa moartă. În tradițiile folclorice românești, se consideră că ea nu mai aparține lumii celor vii și, în consecință, îi trebuie respectat statutul: “După ce îngroapă un mort, apa ce o aveai în vadră, să o verși, căci acea apă e moartă, e apa morților” (s. n.). În viziunea prezentată în basme, apa moartă comportă altă dimensiune, altă semnificație și o funcție total diferită, nu e opusa apei vii, ci, de fapt, este complementara ei, cu o abilitate bine conturată: “Apa Moartă din mitologia românească are proprietăți de magie terapeutică: de obicei, eroul omorât sau ciopârțit de zmeu sau de alți inamici e reconstituit mădular cu mădular și lipit (printr-o ciudată sutură chirurghicală) cu ajutorul Apei Moarte”, pentru ca să fie readus la viață prin Apa Vie. În relație cu prima accepție a termenului, stă și așa numita sete a mortului (în deplină concordanță cu viziunea propusă de Heraclit și anterior expusă), interpretată de specialiști fie ca un regres spiritual, fie ca mijloc de reîntoarcere a ființei create în punctul prim al existenței, pentru o reconfigurare și o reintegrare ulterioară a sa în circuitul vital ori doar ca un stadiu necesar în progresul și desăvârșirea sa.
Relaționat de acest concept al apei vii, în unele texte de profil funebru, e evidențiată, ca o altă nuanță ori o variație a ei, roua, în perspectivă anastasică. Desigur, după cum se poate remarca din aceste consemnări ale folclorului românesc, roua ar putea fi percepută, conform ideilor exprimate textual, și ca un element de conexiune cu viața de dincolo de moarte, cele două aspecte, fiind, oricum relaționate și chiar complementare (esența care le străbate mesajul exprimând, astfel, chiar o viziune creștină – învierea implică și asumarea călătoriei morții).
Așa cum s-a anticipat în ideile precedente și s-a menționat în subcapitolele anterioare, anumite categorii ale apelor terestre (fântâni, râuri, lacuri, mări) sunt percepute de om ca liante între cele două lumii ori porți de acces către condiția eternă a vieții umane. Deși spațiul existenței spirituale veșnice era considerat de anticii egipteni mormântul (adică împărăția subterană), a apărut, ulterior, concepția călătoriei sufletului către apus, pe întinderea oceanului celest, în barca sacră a lui Ra. Transferul către noua condiție a existenței sufletului se realiza prin mijlocirea transportului cu barca sacră pe un râu subteran, călătoria fiind amenințată de mii de primejdii extraordinare: șerpi, spirite malefice înarmate cu pumnale lungi, demoni. Similar, vechii greci aveau convingerea că sufletele celor plecați din această viață treceau cu luntrea lui Charon, apa fluviului Acheron (“Durerea”) din infern, accesând tărâmul zeului Hades, în consecință, mormintele nobiliare cretane conțineau și bărci, plasate acolo în ideea de a le asigura acestora tranziția spre liniștea fericită a vieții de după moarte.
Această modalitate de acces în lumea veșniciei e prezentă și în alte concepții religioase. Popoarele scandinavice (respectiv vikingii) așezau trupurile neînsuflețite pe o barcă, pe care o lăsau să plutească pe suprafața mării ori a unui râu. Literatura mitică irlandeză păstrează și ea ideea că barca duce sufletele în existența post-mortem. Și indigenii din Melanezia cred că există o barcă deosebită, a sufletelor, ce le transportă dincolo de hotarele acestei vieți, iar alți băștinași din Oceania sunt convinși că cei plecați din existența terestră călătoresc în niște ambarcațiuni “solare” (alături de astrul vieții), în ocean. Similar, în convingerile religioase nipone, sufletele strămoșilor și ale tuturor celor dragi, ce revin acasă la ei, cu ocazia sărbătorii lor, Bon (ținute vara, în intervalul 13-16 august), sunt ghidate în călătoria de întoarcere către teritoriul acestora, situat dincolo de ocean, prin așezarea pe râuri a unor bărcuțe confecționate din hârtie și prevăzute cu acele felinare specifice (lampioane), pentru a nu rata destinația.
Respectând tradițiile din India, chiar și astăzi localnicii depun rămășițele pământești ale unui defunct (cenușa) într-o urnă, aceasta fiind lăsată apoi să plutească pe Gange (ori în alt râu, fiecare fiind, în esență, un Gange mai mic); unii obișnuiesc a lăsa direct cenușa ori trupul întreg să plutească pe fluviul sacru. O viziune puțin mai nuanțată față de cele anterioare o împărtășeau asiro-babilonienii: potrivit poziției lor, înainte de a pătrunde în tărâmul subteran al întunericului, sufletul (un fel de stafie: edimmu) era cântărit deasupra râului mitic numit Hubur, înaintea zeiței judecătoare Nungalla, ea decizându-i soarta veșnică.
Condiția eternei existențe a omului e de asemenea corelată cu elementul acvatic. Raiul egiptenilor (Amenti ori câmpiile lui Yaru) se prezenta ca o vale, ca o luncă ori ca o câmpie a fluviului sacru Nil, dar la nivel desăvârșit, ca o replică a acesteia la modul superlativ absolut, unde supușii fideli faraonului deveneau slujitorii lui Osiris (Domnul tăcerii), iar munca pământului nu necesita efort personal intens, ci putea fi lasată în seama unor servitori personali. Găsim aici o sclipire a revelației divine primordiale, o reminiscență (cu siguranță nostalgică) a Grădinii paradisului pierdut, amintite în cartea Facerii, fapt dovedit prin prezența unor elemente comune elocvente: verdeață, pomi cu roade bogate, râuri (comp. Gen. 3), reminiscență pe care o întâlnim în anumite prezentări și în credințele altor mari culturi.
Astfel, Dilmun, Raiul civilizației sumeriene, era conceput ca o insulă înconjurată de apele “Mării de Jos” (după toate probabilitățile Golful Persic), preschimbată de zeul Enki (suveranul apelor dulci) într-o grădină bogat înflorită. Tot ca un ostrov al fericirii eterne era văzut raiul și de asiro-babilonieni. În schimb, însă, în lumea tenebrelor portretizată de aceștia, (Kigallu ori Arali) ei credeau că se mai află și izvorul vieții, care oferă viață eternă. În civilizația aztecilor, condiția fericirii veșnice prezenta dimensiuni multiple, dintre care două relaționate cu tema noastră principală: Tlalocan (tărâmul mirific stăpânit de Tlaloc, zeul ploilor), situat în Est, unde se credea că ajung toți cei uciși prin concursul apei (cei înecați, cei trăzniți în timpul furtunilor) era “Împărăția apelor și a cețurilor”, o veritabilă grădină paradiziacă, împodobită cu verdeață și ape, sălaș al bucuriei neumbrite de suferință, și reședința zeului Quetzalcoatl (adică: “Șarpele cu pene”) – cel așteptat de Montezuma II și confundat de acesta cu Hernando Cortez –, ce era, potrivit unor păreri, numită Tlapalan, raiul aflat după ocean. În Japonia, remarcăm credința în existența Ținutului subpământean al izvoarelor galbene, Yomi-no-kuni (Tărâmul tenebros al morților), locașul morților comuni, spațiu al impurității și greșelii, al tristeții și nopții, separat de spațiul celor vii printr-un râu mitic.
Și în tradițiile poporului român, există convingeri similare celor expuse, conform cărora sufletele celor buni (uricii albi, Blajinii sau Rohmanii) s-ar afla în Ostroavele albe, în timp ce sufletele păcătoșilor (uricii negri) ar fi localizate în Ostroavele negre, ambele vizitate de Apa Sâmbetei, în itinerariul miticului fluviu spre accederea tărâmului întunericului. Dacă apele celeste, separate de cele inferioare prin voința divină, sunt asociate sacrului în mod firesc, iar tradiția ebraică e extrem de fidelă în transmiterea acestui aspect, ne amintim că roua se crede a fi situată în cea mai aleasă intimitate de tronul slavei (de altfel, Sfântul Efrem Sirianul chiar insista în imnele sale referitoare la Paradis că roua reprezintă un element comun în condiția existențială a sfinților, în calitatea lor de cetățeni cerești). În concepțiile folclorului românesc, în plus, în Rai se remarcă și existența unui “râu de rouă”, de a cărui prezență este relaționată o abilitate purificatoare cu accente baptismale extrem de conturate, dar și alta expiatoare, cu puternice reverberații penitențiale, specifice mărturisirii creștine.
De altfel, creștinismul evocă această asociere între condiția fericirii spirituale supreme și elementul vital, prin câteva imagini biblice elocvente. Reamintim că Sfântul Apostol Pavel menționează norii slavei care-i vor “răpi” pe creștinii ultimelor clipe ale timpurilor actuale, ca un semn al cinstirii de care aceștia se vor învrednici (cf. I Tes. 4, 16-17) și al comuniunii cu Dumnezeu. Apocalipsa vine la rându-i cu două astfel de metafore. Prima se referă la condiția sfinților din Împărăția celestă, comparabilă cu o “mare de sticlă, asemenea cu cristalul” (4, 6), dar și “amestecată cu foc” (15, 1-2), indicând pacea deplină, darurile Duhului Sfânt la superlativ, strălucirea și puritatea dobândite de aceștia (realitatea faptului că învățătura divină și harul au culminat în ființa lor desăvârșită). A doua – desemnată prin sintagma “izvorul apei vieții” (21, 6) ori “izvoarele apelor vieții” (cf. 7, 17), semnifică harul izvorât din Dumnezeu și dăruit în mod desăvârșit (cu revărsările înțelegerilor depline) celor care s-au dovedit vrednici, pe care-i va și face etern fericiți, fiindcă li se va șterge “toată lacrima de pe ochii lor”.
Sigur că în privința implicării elementului (ori mai corect din punct de vedere științific formulat: compusului) acvatic în evenimentele apocaliptice am putea menționa prezența ei în plăgile apocaliptice: căderea stelei Absintos (un meteorit, o armă foarte distructivă, diavolul care a căzut amarnic – cf. Is. 14, 12), încât o treime din ape va deveni ca pelinul – simbol al amărăciunii acelui timp (Apoc. 8, 10-11), descinderea unui obiect “ca un munte” incandescent (un vulcan, bătălii marine cu arme noi) în mare, însângerând o treime din apă (8, 8-9), oprirea ploii, prefacerea apelor în sânge (11, 6; 16, 3-4) – răsplată pentru sângele martiric (16, 5-6), secarea apelor Eufratului (16, 12) și grindina nimicitoare (8, 7; 16, 21), momente ce dețin un pronunțat caracter pedagogic, vizând pedepsirea răului și trezirea conștiinței penitențiale. De altfel, Mântuitorul a și enunțat o profeție apocaliptică, care pomenea “vuitetul mării și al valurilor” (cf. Lc. 21, 25) – zgomot puternic ce va anunța pedepsirea răului, chemând oamenii la pocăință. În sfârșit, apa se va învrednici și de a colabora în actul Judecății universale: “Și marea a dat pe morții cei din ea … și judecați au fost, fiecare după faptele sale” (20, 13).
Revenind puțin la imagistica anterioară, marea de sticlă similară cristalului poate fi interpretată și de următoarea manieră: în mod obișnuit, marea constituie un locus-prototip al pericolului necunoscut, uneori materializat prin ființe de proporții și înfricoșătoare care îl populează (monștri), dar identificat și cu forțele personificatoare ale întunericului malefic, demonic (comp. Iov 7, 12; Is. 27, 1; Apoc. 12, 18; 13, 1), iar în noua ipostază, ea semnifică biruința luminii și a armoniei asupra forțelor răului ce învăluiseră creația ori, dacă facem apel la o exegeză rabinică asupra acestei viziuni biblice, “marea de sticlă” având o configurație cristalină constituie “întronizarea Domnului asupra creației” Sale restaurate și transfigurate. În deplin consens cu această percepție, “marea de sticlă” e pusă în corelație cu “apele cele de deasupra tăriei” (comp. Gen. 1, 7), considerate, conform unei variante de text ebraic din cartea Psalmilor (cf. Ps. 104, 3), drept fundament ori suport al stâlpilor încăperilor divine, așadar, semnifică transcendența și grandoarea lui Dumnezeu.
Finalul scenei tronului divin e consacrat gratitudinii și exaltării de bucurie pe care o experiază întreaga fire, simțăminte concretizate în imnul doxologic cosmic înălțat pentru opera soteriologică a lui Dumnezeu și a Mielului, efort sublim din care elementul acvatic nu putea lipsi: “toată făptura care este în cer și pe pământ și sub pământ și-n mare, și pe toate câte sunt în acestea le-am auzit, zicând: «Celui ce șade pe tron și Mielului fie binecuvântarea și cinstea și slava și puterea, în vecii vecilor!»” (comp. Apoc. 5, 13), realitate anticipată profetic, ca îndemn înflăcărat izvorât din aceeași trăire interioară, doxologică, de regele psalmist (cf. Ps. 148, 4, 7-8): “Lăudați-L pe El cerurile cerurilor și apa cea mai presus de ceruri … Lăudați pe Domnul toți cei de pe pământ… grindina, zăpada, gheața, viforul…”.
Creația transfigurată nu va mai lăsa niciun loc elementelor naturale perturbante ori celor ale puterilor întunecate (în acest sens înțelegem din Apoc. 21, 1 că “marea nu mai este”) și nici suferinței de orice fel pentru oameni și întreaga fire, fiindcă Dumnezeu “va șterge toată lacrima din ochii lor; și moarte nu va mai fi; nici bocet, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi lucruri au trecut” (Apoc. 21, 4).
Așadar, omul a păstrat în mentalul său nostalgia paradisului pierdut, cu râurile de apă ce se revărsau pentru a binecuvânta întreg pământul, tocmai de aceea eternitatea el nu putea s-o conceapă decât similară raiului în care el își începuse existența, reflex care nu este departe de adevărul spiritual al condiției sale sacre veșnice, alături de Creatorul său, așa cum s-a dorit, de fapt, dintru început.
CONCLUZII PENTRU PARTEA I
Conform scriitorului Jules Boucher (1902 – 1955), în cugetarea simbolică francmasonă, apa deține o poziție cu totul aparte: ea e emblema sensibilității și emotivității și, mai mult, are drept corespondenți în planul realităților mistice sufletul și religia, fiind considerată drept penultima treaptă de pregătire, în ascensiunea ezoterică a adepților mișcării. Ca unul din elementele constitutive ale lumii materiale, apa reprezintă în ciclul anotimpurilor toamna, în cel al secvențelor temporale din zi seara și, în privința făpturilor create, tot sensibilitatea.
Unii poeți francezi au surprins în opera lor în diverse nuanțe, în compoziții de finețe, complexitatea elementului vital, lucrările lor tratând despre apele limpezi, cele primăvăratice, cele curgătoare, cele îndrăgostite, apele adânci, “molcome, moarte, compuse, dulci, violente”, ce “înrâuresc limbajul” (Gaston Bachelard, 1884 – 1962), deci o pluritate de expresii (umane) ale elementului aflat într-o continuă mobilitate; acesta e “mai mult înfiorare decât oglindă… răgaz și mângâiere deopotrivă, trecere a unui arcuș lichid peste un concert de spumă” (Paul Claudel, 1868 – 1955).
Mai mult, daoismul proclamă de o manieră solemnă caracteristicile extraordinare ale lichidului vieții, pe care-l prezintă, într-un mod specific, deținând o condiție paradoxală, însă tocmai în aceasta constând sublimul său, evidențiat prin abilitățile sale unice:
“Nu există nimic în lume atât de slab ca apa, însă măreția sa nu poate fi măsurată … ea aduce tuturor lucrurilor desăvârșirea. Ea ține toate lucrurile în cuprinzătoarea sa îmbrățișare cu o perfectă nepărtinire; grația ei se întinde către toate ființele vii, fără să aștepte vreo recompensă (…) ea curge și se rostogolește, reverberându-și ecourile prin vasta întindere a Pământului și Cerului … Și cum se face că apa este în stare să fie desăvârșită în lume? Este din pricina blândeții, slăbiciunii, proprietăților fertilizatoare și nestatorniciei sale (…)
Lumina poate fi văzută, dar nu apucată.
Apa poate fi condusă, dar nu violent silită.
Iată de ce printre toate lucrurile care sunt înzestrate cu formă, nu există una la fel de nobilă ca Apa”.
Tocmai mulțumită calităților sale apa a fost asociată de evrei cu Legea divină (Tora), iar în creștinism ea este asimilată semantic Harului divin revărsat prin Sfintele Taine și învățăturii inedite transmise odată cu darurile Duhului Sfânt (realitate exprimată prin minunea prefacerii apei în vin – In. 2, 6-9). În mod plenar, creștinismul va pune în lumină că “sfințenia se transmite”, apa fiind un “vehicul” al transmiterii ei. Prin dimensiunea ei purificatoare și sfințitoare, ea posedă un dar unic – restabilirea armoniei edenice, prezente între Creator și creație, prin medierea și colaborarea omului, chipul și slava Sa. Apa devine, prin natura și demnitățile sale, emblema eternului care transcende realitatea materială, dar pe care o asumă și o transfigurează, aceasta fiindcă “marchează trecerea de la exterioritate spre interioritate … de la timpul obișnuit la timpul sacru” și, prin mijlocirea darului purtat în taina ei, “credinciosul … își regăsește unitatea ființei, unitatea grupului său, a poporului său și, în cele din urmă, a întregii omeniri” și, practic, a întregii opere create.
PARTEA A II-A. APA ȘI MIRACOLUL VIEȚII, ÎN VIZIUNEA OMULUI DE ȘTIINȚĂ
PRELIMINARII
Apa și viața reprezintă un real miracol al existenței cosmice. De aceea, sunt într-adevăr complet îndreptățite acele persoane ce conștientizează în mod real valoarea apei, să considere că ea constituie expresia bucuriei existențiale. Relația între cele două “constante” ale creației rămâne una de interdependență reciprocă, cu mențiunea că apa nu ar avea aceeași splendoare dacă nu ar fi un element indispensabil vieții. Dacă pentru homo religiosus, încă din zorii vieții sale pe Terra, apa constituie o sursă de mister, deci și de fascinație și, în ultimă instanță, chiar de adorare, am putea spune că, tot mai mult, acest tip de raportare față de fluidul vieții aproape că poate fi identificat, întâlnit și la omul de știință. De altfel, unii mari oameni de știință admit că finalitatea științei este aceasta – adorarea lui Dumnezeu.
Însă, la această stare de fapt nu s-a ajuns așa de simplu. Aceasta deoarece, după cum bine știm, s-a creat o ruptură între “lumea” religiei și modul de percepție specific acesteia și “lumea” științifică, respectiv modul său propriu de a gândi, de a prezenta și de a explica realitatea existențială. Cu toate acestea, însă, aceste “granițe” par a fi din ce în ce mai subțiri, mai transparente, mai străvezii. Dacă în urmă cu doar câteva secole omul își auto-proclama autonomia (și ulterior chiar independența) față de Divin, acum lucrurile par a reveni la făgașul lor firesc și, chiar mai mult, se face remarcat un nou curent de gândire care desființează aceste margini, aceste delimitări între spiritual și material, supranumit meta-realism.
În sfârșit s-a înțeles un fapt fundamental: omul, “acest animal atât de bine adaptat la viață”, dispune doar de două variante, de două surse luminoase, ca două faruri, cu sprijinul cărora se poate călăuzi – una este numită religie, iar cealaltă este cunoscută sub denumirea de știință. Noile descoperiri din câmpul științific par că îngăduie ceea ce până acum un secol părea de neconceput, irealizabil – apropierea, mai mult, poate chiar convergența dintre aceste două moduri de percepere a realității care păreau cu totul opuse, implacabil ireconciliabile: cunoașterea științifică și cea teologică, a sublimului mister suprem. “La urma urmelor, nu se află în teoria științifică același lucru ca și în credința religioasă? Dumnezeu Însuși nu este, de acum înainte, sensibil, reperabil, aproape vizibil, în fondul ultim al realului pe care îl descrie fizicianul?”. Dacă lucrurile se prezintă în această configurație, atunci e de la sine înțeles că și modul de percepere a fluidului acvatic și a relației sale cu existența vitală poate deveni unul convergent.
Prin urmare, partea a doua a lucrării se va concentra asupra temei de studiu într-o abordare comparativă, prezentând-o în viziunea științifică, însă ea va aduce în discuție și amănuntele, completările impuse de optica teologică. Această a doua parte e structurată tot în două mari secțiuni. Primul capitol va insista pe relația apei cu viața mai întâi din perspectiva cosmogologiei, iar apoi se va referi, în detaliu, la rolul elementului acvatic în susținerea realității vitale, atât pentru ființele din regnul vegetal și cel animal, cât și pentru complexul organism uman.
În capitolul secund se va avea în vedere o explorare într-un domeniu mai puțin înțeles și cunoscut până acum, a fluidului vieții în intimitatea sa, în taina sa interioară reflectată înspre exterior. Aici vom urmări atât structura sa internă și consecințele ce derivă din aceasta, caracterele sale paradoxale și, finalmente, proprietățile cu adevărat minunate, uimitoare, ale substanței pe care o numim apă, pe care, prin prisma tuturor acestora, aproape că o putem considera ca deținând atributul de a fi “vie”.
CAPITOLUL 1. APA VIEȚII
Apa și viața se află unite într-o relație tainică, pe care omul a intuit-o, a perceput-o încă de la începuturile existenței sale. Această relație, conștientizată întâi prin propria experiență vitală și observarea ființelor vii din mediul natural, a ajuns să fie pusă în lumină și în valoare în mod maximal de către om prin realizările sale din câmpul cercetărilor de știință. Desigur că sintagma “apa vieții”, proprie în mod firesc sau oricum parcă mai apropiată terminologiei teologice, religioase, poate părea la o primă analiză o structură de tip pleonastic, iar în unele situații, când pare că apa amenință viața, complet inadecvată, totuși, prin prisma acestei relații cu totul deosebite care se află între termenii constitutivi ai sintagmei, putem afirma că apa este eminamente “a vieții”, ca un element care deține o contribuție unică la apariția ei și de atunci îi susține existența într-un mod constant și într-un grad covârșitor, descoperirile și experiențele științifice confirmând întru totul această realitate.
1. 1. Aqua și zorii vieții pe Terra
Cosmologia biblică deține drept fundament revelația divină. În schimb, cosmologia științifică face uz de argumente specifice discursului de tip strict rațional, care, însă, așa cum vom vedea în cele ce urmează, nu doar că nu o infirmă pe cea tradițională, ci, de fapt, până la urmă chiar o confirmă și o accentuează. Modul în care știința probează acest fapt face obiectul analizei acestui subcapitol. De importanță majoră este și amănuntul că s-au formulat câteva teorii care insistă asupra originii vieții (biogenezei), în perspectiva cărora fluidul vital – apa – deține un aport esențial. Desigur, chiar și în cadrul acestora sunt precizate și anumite nuanțe, referitoare la acest aspect.
Indubitabil, procesul nașterii vieții pe Terra este unul de o extraordinară complexitate, cel puțin așa consideră cercetătorii. Potrivit lor, posterior unei explozii de proporții (celebrul “Big Bang”), s-ar fi născut materiile proprii astrelor stelare, unul dintre acestea, Soarele sistemului nostru planetar, fiind înconjurat de un inel de praf cosmic și apă în stare solidă, gheață. O parte a acestei materii stelare s-ar fi desprins de astrul solar și ar fi dus la nașterea planetelor, inclusiv a planetei albastre, pe care, în urma unor reacții complexe, într-un interval temporal îndelungat, a apărut viața.
În ce privește astrul pe care-l numim “casă”, unii oameni de știință cred că în clipele incipiente ale tinerei și nou formatei planete, atmosfera creată era extrem de densă și conținea și apă, dar acest înveliș era unul deosebit de ostil, neprielnic vieții. Procesul de răcire care a urmat a determinat condensul apei atmosferice și acoperirea suprafeței terestre în proporție de trei pătrimi de oceanul originar. Teza unor savanți asertează că prin acțiunea coroborată a super-radiațiilor solare (ultraviolete) și a violentelor descărcări electrice datorate tempestelor zguduitoare din acele momente, moleculele arhaice au traversat complexe sinteze, în urma cărora au luat ființă diversele tipuri de aminoacizi și, astfel, în cele din urmă, viața.
De aceea, biogeneza este portretizată conceptual de Ernst Haeckel (1834 – 1919) de o manieră etapizată și evolutivă. În orice caz, subliniază el, “viața organică este pretutindeni legată de plasmă (sau protoplasmă), substanța chimică în stare de agregație semifluidă, care conține totdeauna albumină și apă”. Procesul nașterii vieții s-ar fi derulat pe o perioadă vastă de timp, acele acte fizice și chimice indispensabile producându-se în condițiile de mediu prielnice. Cercetătorul citat consideră că viața a apărut, având esențiala contribuție a apei, prin apariția componentelor subcelulare, a primelor celule și, ulterior, a primelor organisme primitive.
Revenind la condițiile primare, conform “experienței lui Bénard”, apa supusă unui agent termic își modifică structura sa, realiniindu-și moleculele într-o dispunere diferită (una hexagonală, similară ca paradigmă vitraliului). Analogic, în acele “clipe” arhaice, este cât se poate de posibil, potrivit acestei viziuni teoretice, să se fi petrecut un astfel de fenomen prin care, în urma intervențiilor acelor temperaturi ridicate (a acțiunii de fierbere – a unui clocot), autostructurarea indusă să fi determinat apariția primelor ființe. Aceasta deoarece, potrivit părerii laureatului Nobel, fizicianul și chimistul belgian Ilya Romanovich Prigogine (1917 – 2003), acest principiu ordonant care acționează în domeniul dinamicii fluidelor, are exact aceeați aplicabilitate în câmpul chimiei și biologiei. În esență, descoperirea acestuia constă în faptul că viața e fundamentată pe “structuri disipative”, care au ca țintă exactă tocmai acțiunea de a disipa influxul energetic, material și informațional al unei fluctuații.
Totuși, de peste 2 000 de ani, 2 300 ca să fim exacți, cercetătorii încă rămân incerți și șovăitori în privința originii vieții pe planeta noastră. Există șapte mari formulări ipotetice în acest sens, fiecare prezintând ca posibil modul în care s-ar fi născut viața pe Terra. Nu vom insista decât asupra acelor concepții teoretice în care biogeneza este intrinsec relaționată cu tema noastră de studiu: elementul acvatic. Așadar, timp de 2 milenii și 3 secole, umanitatea, prin valența ei strict rațională, respectiv științifică, s-a tot frământat să afle răspunsul la această provocare: de a identifica miracolul ce a permis originea vieții, adică tranziția de la “neființă” la “ființă”, de la materia inertă la realitatea inefabilă numită de noi viață. Dintre cele 7 teorii despre care aminteam, doar 4 sunt relaționate în mod direct cu apa.
Astfel, chiar cu 3 veacuri înainte de era creștină, marele cărturar al antichității elene, Aristotel, înainte de cele 7 teze ale cercetării moderne, propunea ca promotor al nașterii vieții o foarte enigmatică energie, numită de el “entelechia”. Aceasta, în imaginarul conceptual aristotelian, ar fi cauzat apariția vieții prin faptul că, în calitatea ei de componentă aflată în compoziția diferitelor elemente (deci și a apei!), a avut capacitatea de a da ființă membrilor regnului animal, în dimensiuni diverse. De altfel, potrivit altui gânditor din vechime, chiar și omul își datorează existența elementului acvatic, teoria acestuia, însă, mai aparte, dar foarte interesantă și chiar originală, fiind prima concepție evoluționistă elaborată de om. Este vorba despre filosoful antic Anaximandru, care pe la anul 500 î. Hr., formulează ipoteza că omul a evoluat din făpturi acvatice, care au avansat cât să reușească să viețuiască în habitatul uscat.
Prima dintre teoriile moderne, referitoare la vestita “supă” primordială, avansată de cercetătorul american Stanley Lloyd Miller (1930 – 2007), consideră cosmosul inițial sinonim cu o compoziție alcătuită din principalele elemente chimice definitorii pentru existența vitală, care ar fi fost aduse în stare de “activare”, datorită acumulărilor energetice termice și electrice existente atunci (idee similară teologiei creștine, dar încă departe de adevăr). “În inima acelei supe primare, în valurile negre ale primelor oceane din lume”, potrivit partizanilor acestei ipoteze, s-au ivit primele molecule azotoase (sisteme stabile), ce vor avansa, datorită fosfaților și zaharurilor alături de care vor intra în combinații, spre înlănțuiri din ce în ce mai complexe, dându-se naștere în cele din urmă, primelor nucleotide (prototipurilor) și, în cele din urmă, ca o treaptă intimă vieții, spre elaborarea Acidului Ribonucleic (ARN).
Așadar, apa oceanelor este privită ca “leagăn” al nașterii vieții prin prisma faptului că aceasta, potrivit acestei ipoteze, conținea, grație procesului de dizolvare, numeroase săruri minerale aduse de ploile (se pare numeroase și puternice), din acea perioadă, printre care unele (de pildă, cele de fosfor) de importanță colosală pentru viitoarele activități energetice metabolice (fosforul și sulful vor fi determinanți în acest sens).
Practic, în toate schemele care imaginează modul derulării biogenezei, H-O-H se află în mod absolut necesar printre compușii care au favorizat generarea reacțiilor în lanț ce ar fi condus în cele din urmă la nașterea organismelor vii. Toate acestea s-ar datora unei abilități unice, fantastice a apei: de mediator chimic. “Această proprietate, cuplarea, adică desfășurarea unei reacții sau unui șir de reacții în interdependență cu altă reacție sau șir de reacții, este fundamentală. Ea face posibilă constituirea unor reacții chimice într-un sistem care, în condiții substanțiale, energetice și informaționale corespunzătoare să capete proprietăți speciale pe baza cărora sistemele să asimileze, să crească, să se dividă. Important este că asemenea procese cuplate sunt proprii și proceselor la scară planetară”.
Totuși, există unele amănunte care se opun acestei teorii. Dacă volumul apei oceanice ar fi acționat ca un diluant extrem de puternic, iar concentrarea de care avea nevoie “supa organică” nu putea fi un argument suficient pentru apariția vieții în medii mai mici și izolate, ca lagunele ori mările închise aflate sub incindența unor condiții speciale de evaporare, doi specialiști în chimie de origine română, au propus o altă ipoteză, ca variantă posibilă a mediului ce a susținut apariția vieții. Cristofor I. Simionescu (1920 – 2007) și Ferencz Sandor Dénes (profesor emerit la Universitatea Winsconsin-Madison, în Colegiul de Inginerie a Sistemelor Biologice) au lansat o teorie foarte interesantă, susținând că mediile prielnice biogenezei ar fi fost “suprafețele reci ale ghețarilor”, cele oceanice (tot înghețate) și chiar și formațiunile cristaline ale apei atmosferice.
A treia teorie, reprezentând gândirea altui om de știință american, a chimistului Louis Lerman (n. 1938), așează în postura de mediu “gazdă” a vieții, care a făcut posibilă sinteza moleculelor complexe necesară apariției vieții prin indispensabila lor “întâlnire”, spuma mării (sau bulele de apă marină). Imediat următoarea concepție în această listă și, probabil, cea mai importantă pentru tema studiată, deoarece se apropie prin conținut cel mai mult de referatul biblic al creației, este cea care aparține specialiștilor Universității din Washington, care postulează că viața a luat ființă prin contribuția oceanului planetar originar, grație izvoarelor hidrotermice din adâncimile Terrei.
În fine, ultima formulare conceptuală de acest tip (și chiar a șaptea din listă), este poate cea mai îndrăzneață, fiind cea mai neașteptată și mai surprinzătoare dintre toate. Conform acestei structuri de gândire, viața are ca “punct zero” lutul, care știm că presupune prezența și activitatea apei, însă, de data aceasta, în această viziune, printr-o implicare mult redusă. Soluția oferită de această ipoteză conchide că microcristalele de argilă, care se știe că supraviețuiesc mai bine dacă sunt mai puțin îmbibate cu apă (neabsorbind un volum acvatic excesiv), dețin facultatea – izbitor de similară ADN-ului – de a transmite informația straturilor inferioare, prin copiere (replicare), această abilitate putându-le conferi statutul de “pionieri informaționali”, care să fi transmis informația vitală moleculelor organice originare.
Altfel spus, dacă formulările anterioare prezintă lipsuri, “teoria adsorbției”, avansată de un specialist în chimie și fizică de origine israeliană, Aharon Katzir-Katschalsky (1914 – 1972), consideră că procesul ce ar fi implicat compușii chimici originari din masa oceanică, ar fi avut nevoie de concursul unor operatori catalitici, pe care acest cercetător îl identifică în regnul mineral, anume aceste formațiuni cristaline cu astfel de abilități. Se pare că astfel de medii favorabile din acest punct de vedere se pot întâlni și astăzi (de pildă, în Marea Roșie).
Rezumând, adepții abiogenezei consideră că viața este opera unui proces fizico-chimic de proporții, rezultanții chimici din atmosferă (reacțiile în urma cărora ei apăreau fiind favorizate prin anumiți factori esențiali: radiațiile ultraviolete, lumina, descărcările electrice și undele de șoc care le acompaniau, energia calorică terestră) interacționând prin precipitații cu acei compuși formați deja în apa oceanului primar. Așadar, progresia complexității avea loc în apă și prin asistul ei major, însă, efectul de diluție generat de giganticul volum acvatic impunea prezența unui catalizator, interpretat (în viziunea acestor teze) de mâlul de pe țărmul lagunelor, pentru concentrarea acestor nou apăruți compuși chimici. Abiogeneza s-ar fi finalizat prin ivirea substanțelor “care coexistând în structuri protocelulare le-ar conferi acestora proprietăți de autoconservare, autodezvoltare, autoreplicare și autoadaptare”.
O analiză la rece, însă, aduce la lumină faptul că abiogeneza are impedimente serioase. Concentrația oxigenului în atmosferă, fie că este de 1% (după calculele unui cercetător american), fie că e cuprinsă valoric între 2 și 5 procente (după estimările profesorului Sandu), ar fi împiedicat, pe de o parte, procesele chimice complexe necesare sintezelor de substanțe organice, iar pe de altă parte ar fi generat un strat de ozon ce ar fi acaparat radiația ultravioletă de lungimea de undă pretinsă tot de aceleași complicate procese. Apoi, cu toate că unii cercetători (ca Stanley Miller, în 1953) au reușit, în experimentele de laborator ce întruneau unele din condițiile mai sus menționate, chiar sinteza amino-acizilor proteici și, ulterior (în 1980), s-a reușit până și fabricarea a trei dintre bazele azotate ale acizilor nucleici (în total sunt patru), metoda uzitată nu se încadra între cele prezente în mod natural în biogeneză. Mai mult, deși s-a ajuns și la ultimele “ingrediente”, obținându-se și zaharuri, prin aportul unui aparat care îndeplinește rolul radiațiilor ultraviolete, specialiștii s-au văzut nevoiți să admită că procesul integral ar fi necesitat extrem de mult timp – milioane de ani (după estimările unui specialist ar fi nevoie în fapt cam de 10 miliarde), chiar dacă pentru unii, ca biologul Ward, laureat cu Nobel, acesta e considerat un aliat, un “erou principal” (părerea lor fiind că sunt suficienți 100 de milioane de ani!).
Argumentația poate să continue. Schema cea mai acceptată a vestitei “supe organice” (comorile de “precursori organici”) aflate în oceanul primordial îi aparține cercetătorului german Adolph Strecker (1822 – 1871), apa intrând mereu într-o combinație pentru obținerea unui aminoacid. Însă această schemă are o mare problemă: modalitatea de sinteză propusă nu va produce decât, în cel mai bun caz, o supă proteică. Iar volumul gigantic al apei oceanului primar ar fi acționat ca un imens diluant, în care s-ar fi sintetizat și acizi neproteici, la care se adaugă și efectul distructiv al forțelor de energie ce susțineau inițial procesul, reducând astfel mereu, în timp, șansa ca reacțiile tot mai complexe să-și poată continua evoluția lor. Astfel, argumentele invocate de susținătorii acestor teorii cad mereu una câte una în fața unor analize obiective și pertinente.
În același sens, putem apela și alte detalii de ordin practic. Încercările experimentale de a proba premisa că biogeneza s-a realizat prin generația spontană, din lutul (humusul) terestru, considerau că au reușit s-o demonstreze, când Thomas H. Huxley (1825 – 1895) a descoperit în adâncurile marine o celulă identificată cu vestita “moneră” (organismul unicelular) ce s-ar fi născut în spuma acvatică, însă, peste 10 ani, același cercetător s-a văzut nevoit să admită că descoperirea sa nu este validă. Mai mult, tot experimental, s-a dovedit în mod indiscutabil că “generația spontanee” nu are aplicabilitate din punct de vedere matematic, deci este faptic imposibilă. Louis Pasteur (1822 – 1895) a probat clar că orice organism apărut într-o soluție zaharoasă și apoasă e rezultatul acțiunii germenilor proveniți din aer, care au intrat în contact cu soluția respectivă.
În fine, hazardul nu poate fi implicat nicidecum, chiar din punct de vedere matematic. În inaugurarea celei de-al treilea Colocviu internațional despre originea vieții (desfășurat în anul 1970), biochimistul rus Aleksandr Ivanovici Oparin (1894 – 1980) afirma: “E clar acum că apariția vieții pe pământ nu e rezultatul unei întâmplări fericite. Ea era obligatorie!”. Probabilitatea ca viața să fie opera hazardului este nulă (calculul biologilor ar spune că e de 101000 la 1). De asemenea, calculul matematic al probabilităților semnalează că posibilitatea ca viața să fi apărut ca operă a hazardului în “supa” organică primitivă poate fi echivalată cu aceea ca, în procesul preparării unei omlete, cele două componente – albușul și gălbenușul – să fie redistribuite, separat, în stadiul inițial, original al oului. Tocmai de aceea, laureatul Nobel Francis Crick (1916 – 2004), co-descoperitorul A. D. N.-ului, constata: “Un om onest, înarmat cu toate cunoștințele la îndemână astăzi, va trebui să afirme că originea vieții pare să țină astăzi de miracol, atât de multe sunt condițiile ce trebuiesc reunite pentru a o realiza”.
Astfel că oamenilor de știință nu le rămâne decât să accepte creaționismul cu deschidere spre știință ca model cosmologic viabil și veridic. De altfel, creaționismul științific susține la rându-i teza biblică a biogenezei, astfel încât ziua a doua din opera actului creator într-adevăr corespunde nașterii învelișului de aer și a celui acvatic, primele medii în care Pământul va fi martorul apariției vieții în ziua a cincea a aceleiași lucrări împlinite prin înțelepciunea și puterea Arhitectului divin (desigur, Scriptura nu necesită o confirmare științifică).
“Adâncul de ape” (genunea) de care face mențiune referatul biblic al Genezei (cf. 1, 2) reprezintă, potrivit unor savanți, materialul (“spațiul”) primordial, creat inițial, din care au fost aduse la existență unitățile cosmice cunoscute în forma de astăzi – “cerurile”, “pământul” și întreaga lor morfologie și textură, însă în componența de atunci, din acele “clipe” matriceale. Consecvent acestei viziuni, forța care a generat, care a determinat mobilitatea și dilatarea, expansiunea universului este identificată cu acel “vânt”, acea “suflare” de o putere indefinit de mare, adică Duhul divin, fenomenul fiind singular, unic în istoria cosmogoniei, de aceea acest mod de exprimare utilizat de Scriptură nu mai este apelat niciodată.
“Apele de sus” despre care amintește același referat al creației (Gen. 1, 7) probabil că au deținut un destin temporar, absolut necesar în acele momente primordiale, ele având un rol esențial în biogeneză, consideră experții adepți ai creaționismului științific. Potrivit lor, acest strat acvatic pare să fi fost organizat în chipul unor structuri de tipul unor pături vaporice (invizibile) imense, cu scop dublu protectiv, pe de o parte prin aceea că genera un climat vital optim, printr-un “efect de seră” plăcut, nedăunător (împiedicând până și deplasarea maselor atmosferice și, astfel, precipitațiile [care nu erau necesare pe atunci]), iar pe de alta, fiindcă acționa ca un filtru gigantic extrem de eficient în privința radiațiilor cosmice, neîngăduind multe modificări somatice (mutații genetice) ale celulelor vii, întârziind cu mult îmbătrânirea și moartea. O altă variantă explicativă e formulată de următoarea manieră: oamenii de știință admit ca probabil faptul că atmosfera planetară primitivă era foarte bogată în vapori acvatici, ce ar fi înlesnit pătrunderea luminii ca energie cosmică radiantă, permițând astfel dezvoltarea vieții vegetale primordiale, în condiții biotice optime.
Într-adevăr, rostul atmosferei primitive, bogate în umiditate, era acela de a genera un climat extrem de primitor și favorabil vieții terestre, realitate susținută și de Sfântul Vasile cel Mare, dar descoperirile științifice confirmă teza enunțată anterior, relevând că planeta noastră din perioada arhaică dispunea de un anumit efect de seră străvechi – unele exemplare fosile de vegetale și animale aflate în regiunea arctică, înghețată, indică faptul că exista în acea epocă primară un climat temperat (foarte plăcut).
De altfel, acea facultate protectivă era proprie și oceanului primordial, “apelor de jos”. Această caracteristică extraordinară a elementului umed, de excelent filtrator al radiațiilor solare a fost un fapt esențial în răspândirea vieții oceanice și chiar în mediul uscat, în zorii vieții terestre: “Radiația uv [ultravioletă] poate penetra numai câțiva milimetri de apă. Aceasta a dat o șansă vieții de a se dezvolta în oceane înainte de prezența oxigenului din atmosferă. Oxigenul produs de algele acvatice a format ecranul inițial de ozon. Apoi viața a putut ieși din domeniul ei protejat din apă și a populat uscatul”.
De asemenea, se poate accepta faptul că oceanul planetar antedeluvian deținea un volum redus față de cel actual (modificările ulterioare se pot datora potopului), astfel încât uscatul de atunci, de proporții mai mari față de cel din realitatea contemporană, beneficiind în plus și de acel climat cu mult mai blând decât cel de azi și de o fertilitate excepțională, dispunea la superlativ de resursele care-i permiteau să susțină existența unui număr superior de organisme (plante, animale), comparativ cu cel de acum.
Viața vegetală își are originea, după referatul biblic al creației, în solul fertilizat de apă (Gen. 1, 11-12), deoarece, deși sursa acestui regn (ca “primă formă de viață menționată” de Scriptură), este pământul (“uscatul”), apa ca element susținător al vieții rămâne indispensabilă și în această situație. De altfel, viața e prin natura ei relaționată cu apa: “Nu există viață fără apă, de aceea pe deasupra apelor Se purta Duhul. Chiar dacă [plantele] au apărut pe uscat, pământul trebuia adăpat pentru a odrăsli plante. Așa cum sufletul animal se află în strânsă legătură cu sângele, cel al plantelor se află în strânsă legătură cu apa”.
Sfântul Vasile cel Mare, pornind de la actul creator, susține că abilitatea fertilizatoare a pământului asupra regnului vegetal (în care știm că apa deține un rol al ei bine determinat), este o lege naturală de ordin divin: “Glasul acela de atunci, acea primă poruncă a ajuns o lege a naturii și a rămas o lege a pământului, dându-i pe viitor puterea de a naște și de a rodi”. Astfel, marele ierarh accentuează atributul apei de fertilizator al pământului, capacitatea ei de întreținere și revigorare perpetuă a existenței. De altfel, capitolul secund din cartea Genezei menționează un amănunt elocvent în acest sens – umiditatea inițială, extrem de bogată, a alimentat pentru un timp variata vegetație a pământului primordial: “nu dăduse Dumnezeu ploaie pe pământ… și izvor ieșea din pământ și adăpa toată fața pământului” (Gen. 2, 5-6).
Așa cum remarca și profesorul Friederich August von Quenstedt (1809 – 1889), Moise a stabilit corect prin textul revelat că viața a apărut pe pământ în latura sa vegetală, precizare care a nu putut fi infirmată de oamenii de știință, deoarece, mai mult, fosilele probează că plantele marine s-au dezvoltat în această perioadă primară. Desigur, profetul nu realizează o inventariere completă, un “catalog” integral al tututor organismelor apărute inițial.
Faptul că textul revelat menționează doar plantele (e de înțeles: speciile vegetale mari, cunoscute în timpul când se scria Geneza) nu presupune excluderea celorlalte categorii de ființe, inferioare structural, organizatoric (procariotele, primele micro-organisme primitive, protistele, acele micro-organisme monocelulare care dețin caractere vegetale ori animale, fungile ori ciupercile), chiar dacă acestea nu sunt precizate în mod expres, nominal. Așadar, exprimarea se referă la crearea tuturor categoriilor vegetale “până la complexitatea plantelor” (micro-organismele nefiind cunoscute încă pe atunci), anterior apariției organismelor animale. Organismele microscopice puteau să apară tot în mediul oceanic, prin lucrarea vivificatoare a
Duhului Sfânt, Care plana deasupra apelor (Gen. 1, 2).
De menționat este că și acel covor verde care împodobea pământul în acele clipe arhaice deținea, de asemenea, o condiție cu totul aparte. Cărturarul Minjon afirmă că stratul vegetal inițial (acoperământul de verdeață al pământului) nu avea nevoie nici de aportul umidității (cf. Gen. 2, 4-6), și nici de intervenția umană agricolă, grație condițiilor primordiale ideale (paradiziace), optime pentru ivirea și susținerea vieții.
Dacă mediul acvatic e leagănul vieții vegetale, tot în acest habitat se remarcă și avântul vieții animale în dimensiunea ei gigantică, a coloșilor marini. De fapt, această proprietate extraordinară a apelor de a stimula viața în mediul oceanic este la îndemâna observației chiar și în contemporaneitate, aceasta chiar cu o forță uimitoare. Faptul că apele “au mișunat viețuitoare” (cf. Gen. 1, 20), ar putea duce la presupunerea că fluidul vital deține, intrinesc, această capacitate de a genera viață, așa cum s-a indicat și în cazul vieții vegetale. Foarte interesant, Talmudul tratează despre “o mlaștină ca o interfață între pământ și apă, ca loc de origine a vieții animale” (Babylonian Talmud, Section Hullin 27b). Oricum, referitor la această abilitate a apei, de a susține viața terestră, noi știm că ea reprezintă și o reflexie a prezenței și activității energiilor divine necreate în cadrul cosmosului.
În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur consemnează că organismele animale au intrat în existență de aceeași manieră (precum vegetația), Dumnezeu utilizând energiile creatoare transmise apei: “După cum pământului i-a spus numai atât: «Să răsară», și pământul a dat fel de fel de flori, de ierburi și de semințe, și numai cu cuvântul au fost aduse toate la ființă, tot așa și acum a spus: «Să scoată apele vietăți cu suflete vii și păsări zburătoare pe pământ sub tăria cerului», și dintr-o dată au fost create atâtea feluri de târâtoare, atât de deosebite păsări, că nici nu este cu putință a le înșira cu cuvântul”.
Sfântul Vasile cel Mare afirmă similar, susținând la rându-i adevărul exprimat în textul referatului biblic: “Astfel, apa a fost silită să slujească poruncii Ziditorului. Nespusa și marea putere a lui Dumnezeu a arătat vii, lucrătoare și mișcătoare tot felul de viețuitoare ale apelor, și este cu neputință să numeri speciile lor, căci deodată cu porunca apele au primit și capacitatea de a naște […] A venit porunca, și îndată râurile au început să lucreze: lacurile au ajuns roditoare, dând naștere la viețuitoare, fiecare după felul lor propriu și după firea apelor”.
Sfântul Ambrozie apelează un stil puțin mai expresiv, mai plastic în exprimarea acestor realități creatoare, în care apa a fost investită de Meșterul divin cu demnitatea de colaborator în crearea biocenozei terestre: “La această poruncă, apele îndată și-au ivit odrăslirea. Râurile erau în chinurile facerii. Iezerele zămisleau partea lor de viață. Marea însăși începu a naște tot felul de târâtoare… Nici că putem pomeni mulțimea numirilor tuturor soiurilor aduse într-o clipită la viață de către dumnezeiasca poruncă. Căci forma materialnică și suflarea de viață întru o aceeași clipită au fost aduse la ființare… Aceeași clipă și aceeași putere ziditoare au adus la existență și chitul și broasca”.
Același Părinte capadocian, Sfântul Vasile, ne edifică referitor la modul de realizare a procesului multiplicativ – Arhitectul divin a creat primele modele (prototipuri), iar apoi din acestea s-au născut și celelalte exemplare, tipar firesc urmat, repetat, de atunci înainte: “Acum este pârga fiecărui fel de viețuitoare din apă care, ca și semințele din natură, primesc porunca de a se arăta. Mulțimea lor va avea loc din nașterea lor, a unora din altele, când trebuie să crească și să se înmulțească”.
Există și unele viziuni actuale ce încearcă o îmbinare armonioasă între referatul biblic și tezele evoluționiste, în privința originii vieții animale. Alexandros Kalomiros concepe apariția speciilor terestre într-un proces desfășurat gradat, într-o primă etapă grație energiilor creatoare transmise apelor primare, când ar fi luat ființă microorganismele primitive, iar într-o etapă ulterioară, finalizată în ziua a cincea a creației, un fenomen de tip evolutiv, un transformism sistematic, datorat, însă, tot undelor harice, ca exprimare dinamică a structurilor create, ar fi determinat proveniența celor trei categorii principale de animale (pești, reptile și păsări) unele din altele, având ca origine organismele primitive inițiale:
“Apele erau acum gata să dea pământului ceea ce se dezvoltase deja în ele începând din prima zi a creației. La porunca lui Dumnezeu peștii au început să iasă din mare pe uscat, târându-se, mergând pe aripioarele lor și cu cozile lor, acum în afara apelor și apoi din nou în ele, devenind reptile amfibii, luând diferite forme și diferite dimensiuni, locuind mai întâi coastele și apoi devenind din ce în ce mai mult animale de uscat de diferite specii, ele toate ținând de ceea ce cunoaștem din zoologie ca fiind reptile. Aproape în același timp, unele din aceste reptile și-au dezvoltat la porunca lui Dumnezeu în genele și cromozomii lor abilitatea manifestată în capacități zburătoare, devenind primele păsări: mai întâi cu aripi alcătuite din membrane, iar mai apoi, puțin câte puțin, devenind asemenea păsărilor pe care le cunoaștem acum”.
Mai mult, apa e “invitată” să joace un rol esențial și în crearea vieții umane. Referatul biblic al zidirii omului (Gen. 2, 7) insistă și asupra realității telurice, a componentei sale pământești – țărâna ori lutul – argument dublu, reverberație atât a actului divin, creator, cât și a dimensiunii umane somatice, organice, biologice, indicând implicarea esențială a fluidului vital în antropogeneză: “așa cum toate au fost aduse la ființă, prin activarea divină a energiilor pământului și a apelor (Fac. 1, 11-12, 20-21, 24)”.
Faptul descris în referatul biblic al creației, anume că regnul vegetal l-a precedat pe cel animal și că lumea oceanică a fost cucerită de viață înainte de cea continentală ar fi confirmat de rezultatele eforturilor paleontologice, această realitate, că primele forme de viață apărute pe Terra sunt cele vegetale fiind susținută de fosilele descoperite în anii ’50. Acelei perioade în care atât sistemul solar, cât și planeta vieții erau în formare și organizare, îi corespunde procesul de acoperire a suprafeței terestre de imensul ocean primitiv, supranumit de geologi Panthalassa. Apariția vieții, prin intrarea în scenă a organismelor din categoria vegetală (de la fazele primare până la cele complexe) s-ar fi petrecut undeva în era geologică primitivă, criptozoică, mai exact cam prin timpul subdiviziunii ei superioare, numite infracambrian.
Profesorul G. L. Muntean opinează că viața vegetală a apărut, așa cum specifică referatul biblic, în ziua a doua a creației (a treia, propriu-zis, în prima fiind creată lumina), “în forma ei cea mai inferioară”, referindu-se la faptul că aceasta constituie treapta de bază, fundamentală, în “piramida” vieții, omul, din perspectivă strict biologică, fiind sinteza și încoronarea lumii vegetale și animale. Acesta subliniază că actul creator s-a realizat în trepte, într-un sens ascendent. “Opera ornatus”, care se referă la acțiunea divină de “ornamentare”, de îmbogățire a operei aduse la existență prin “explozia” răspândirii vieții în toate cele trei medii (“împărății”) posibile ca habitat – apă, sol și atmosferă, duce la realizarea ideii divine de plinire a operei create prin umplerea acesteia cu splendorile vieții, apa fiind primul dintre acestea ce beneficiază de acest favor, ca unul din susținătoarele vieții în mod definitoriu.
Așadar, mediului acvatic (în speță oceanic) îi este recunoscut de către relativ toate formulările teoretice ale oamenilor de știință meritul de promotor, de câmp originar al vieții, urmând ca, ulterior, unele specii să se “acomodeze” habitatului litoral și celui semiacvatic. De altfel, viziunile acestea concordă pe deplin cu textul sacru, revelat de Dumnezeu și consemnat de profetul legiferator, aghiograful Genezei – biogeneza s-a produs prin aportul substanțial al elementului acvatic, în adâncimile oceanului primordial, urmând ca viața să se avânte apoi, cu toată plenitutidinea exprimării sale, în mediul atmosferic (pe firmament, pe cer) și în cel solid, la sol.
Un aspect conex, pe care-l vom aborda – doar tangențial – referitor la implicarea apei în procesul reconfigurării vieții în calitate de substanță matriceală, îl constituie evenimentul de proporții reliefat în paginile Scripturii vechi, și anume disputatul potop biblic (cf. Gen. 7-8). Reminiscențe ale cataclismului diluvian antic sunt prezente sub diverse nuanțe de exprimare, consemnate în scris ori păstrate în mentalul unui palier etnic ce se întinde pe teritorii extrem de vaste, din Mesopotamia până în Europa, în Asia meridională și insulară, în Australia și arhipelagurile Oceaniei, dar și în Americi și, conform unor mențiuni textuale, chiar și în China. Ipoteza potrivit căreia evenimentul diluvian de proporții globale ar fi redus doar la un proces cu dimensiuni locale (regiunea mesopotamiană) și nu ar fi avut caracteristicile unui cataclism planetar nu poate fi susținută cu argumente solide, ci, dimpotrivă, dovezile aduse în favoarea tezei biblice se constituie în probe suficient de puternice pentru a-l considera în mod deplin întemeiat ca realitate universală incontestabilă.
În consecință, în procesul cunoașterii și devenirii ființei umane, se evidențiază un paralelism cognitiv, un dualism metodologic, unul de tip raționalist, științific (ce își dovedește limitele prin caracterul finit al rațiunii umane și prin constanta adaptare a modelelor științifice adoptate în decursul timpului, relativitatea lor probându-se prin necesitatea unei continue actualizări, prin acceptarea tezelor inovatoare) și cel supra-rațional, spiritual, transcendent, ale căror metode, deși reciproc netransferabile una în câmpul celeilate, sunt complementare. Ideea preconcepută că știința și religia sunt antagonice poate fi depășită prin aflarea unei soluții care să reflecte complementaritatea (joncțiunea, iar nu disjuncția), după cum știința a reușit să concilieze antinomia luminii (undă ori corp fotonic?), prin medierea fizicii cuantelor, iar religia creștină pe aceea a concomitenței unității în trinitate, prin depășirea logicii matematice plane ori a unei realități existențiale simpliste (anume moniste ori politeiste), prin acceptarea realității divine supra-realiste, ambivalente ca model existențial.
Mai mult, există cercetători de anvergură care și-au exprimat în scris anumite experiențe de natură spirituală, precum Galilei (a admis minunile experiate) ori Einstein (care pomenește insistent misterele cosmice). În particular, două legi universale ale fizicii, legea conservării energiei și cea a acțiunii minime reprezintă un argument suficient pentru a dovedi caracterul rațional al organizării ori ordinii universului fizic. Astfel, sunt evidențiate cele două tipuri de cauze dinamice ale “resorturilor” cosmice, acționând în mod ambivalent, complementar: una activă, efectivă – orientată în direcția prezent-viitor și cealaltă finală, percepută îndeosebi ca deținând un sens ce pornește din viitor, ca premisă pentru developarea oricărui fenomen.
În sensul celor exprimate anterior, Galileo Galilei (1564 – 1642) menționa că adevărul exprimat scripturistic nu este contrazis de cel argumentat corect și incontestabil de cercetarea științifică (punct validat și de Fericitul Augustin), însă în momentul în care nu poate fi invocat consensul stabilit de Biserică, prin analizele teologice autorizate ale Părinților, în ce privește interpretarea unui pasaj biblic, o ipoteză formulată de cercetători nu trebuie respinsă categoric până nu se dovedește, cu argumente solide, că este nejustificată. Finalmente, revelația biblică vizează o finalitate de ordin spiritual – “calea către cer”, iar nu astronomic – de a demonstra ori indica modul în care “merge cerul”. De altfel, dialogul știință – religie poate reclama ca paradigmă supremă metodologia apelată în discursul oratoric și opera consemnată a Sfinților Părinți, scopul acestui dialog fiind unificarea obiectivelor cercetătorilor de știință, vizând structura entităților cosmice, cu a obiectivelor teologice, direcționate înspre revelarea și atingerea finalității creaturale, unitate care va fortifica sentimentele nobile ale omului în raport cu celelalte creaturi.
Sigur că din perspectiva misterului creației, hexaemeronul va rămâne mereu o enigmă a transcendentului și încercările tezelor științifice, oricât de sincere și bine intenționate ar fi în demersul lor, sunt în mod evident neputincioase în a-l descifra. Oricât de frumoase și poate chiar interesante ar fi unele din aceste ipoteze, știința contemporană nu poate atinge măreția actului creator. Rațiunea e cât se poate de simplă – zilele creației sunt impozante prin detaliul esențial al condiției lor metaistorice și chiar ante-istorice, anterioare epocii caracterizate de dizarmonia generată prin coruperea universală, prin neascultarea inițială. În fapt, nici una dintre aceste formulări ipotetice nu este abilitată să abordeze proiectul divin al creației:
“Nici o teorie științifică nu ne poate spune ceva despre cele șase zile. Știința încearcă să explice – uneori cu mai mult, alterior cu mai puțin succes – schimbările lumii acesteia, întemeindu-se pe extrapolarea proceselor naturale ce pot fi observate astăzi. Dar cele șase zile ale Facerii nu sunt un proces natural; ele sunt ceea ce a avut loc înainte de a începe să funcționeze întregul proces natural al lumii… Arhiva fosilieră nu e mărturia celor șase zile, ci a istoriei lumii stricăcioase de după Facere. Cele șase zile sunt dincolo de observarea și măsurătoarea științifică, fiind de un alt tip decât lucrurile pe care le măsoară știința. Durata lor în timp nu este măsurabilă de către știință și nu se potrivește cu nici o teorie științifică”.
În fine, misterul vieții și originii ei constituie una din cele mai captivante tematici, una din cele mai pasionante întrebări, ce l-a preocupat și-l va preocupa mereu pe omul din câmpul cercetărilor raționaliste, pe cercetător, pe omul de știință. Aceasta, desigur, până când va ajunge la admiterea și asumarea Adevărului, fapt ce se și petrece, într-o anumită măsură, mai mult sau mai puțin frecvent. Sigur că, pentru a atinge punctul culminant al acestui fenomen, numit chiar de unul din specialiștii în domeniu meta-realism, mai e nevoie de timp, de efort susținut în dialogul știință-religie, pentru ambele poziții. Cert este că, în privința originii vieții putem considera că ar exista suficiente premise pentru realizarea unui convingeri unanime.
Ca un corolar, în urma celor mai sus analizate, putem afirma că viața s-a născut prin mijlocirea mediului uscat (pământ) și a celui umed (apă), realitate statornicită clar în textul sacru revelat (Gen. 1, 11, 20, 24). Putem conchide că apa a deținut un rol de prim rang în biogeneză, dar este imposibil de acceptat că apariția vieții s-ar fi putut realiza, pe de o parte “accidental”, prin hazard, ori, pe de alta, prin evoluția din inert, ne-animat (teza abiogenezei este nefondată).
Dacă apa a intrat în existență înaintea vieții, aceasta se datorează necesității rolului ei de prim rang în procesul apariției existenței vitale, demnitate cu atât mai impunătoare cu cât viața reprezintă “forma ultimă” a cosmosului. Așadar, cel puțin din acest unghi ori prin acest aspect, apa își conturează un prim telos în istoria universului, unul excepțional – de a contribui, substanțial, la crearea și continua susținere a fenomenului numit viață. Practic, putem declara în mod solemn, fără teamă de a greși ori exagera: viața există (și) grație apei.
1. 2. Fluidul acvatic – o realitate indispensabilă condiției existențiale a ființelor vii
Apa reprezintă una din componentele sine qua non pentru existența viului. În acest sens, reiterăm afirmația unui specialist în științele exacte, aserțiune care constituie o realitate indiscutabilă: “viața organică este pretutindeni legată de plasmă (sau protoplasmă), substanța chimică în stare de agregație semifluidă, care conține totdeauna albumină și apă”. Experții adepți ai creaționismului științific susțin chiar unicitatea existenței vitale terestre, relaționate de elementul acvatic. Prin urmare, aceștia postulează clar și ferm: “Se va constata că numai pământul are o hidrosferă capabilă să întrețină viața așa cum o cunoaștem noi”.
Calmă sau rapidă, stătătoare sau curgătoare, apa este considerată “sângele” Pământului, care prin intermediul rețelei de râuri curge în venele sale oferind viață. Acesta e, cu adevărat, lichidul cel mai prețios al planetei noastre, indispensabil și benefic pentru toate categoriile bioticului – oameni, animale și plante, unul dintre “elementele” dominante ale lumii, necesare pentru originarea și continua susținere a vieții.
Apa este un fluid prin natura sa, în mod firesc biologic. Ea nu poate fi nicidecum simplu percepută vreodată, doar ca un mediu transportor neanimat, deoarece are abilitatea unică de a realiza conexiuni cu alte elemente, componente ale organismelor vii. Mulțumită capacității sale de “stocare”, de a transporta principalele elemente vitale (oxigen, carbon și substanțe în stare minerală, adică săruri), apa susține practic viața ființelor din categoria vegetalelor și din cea a animalelor (realitate ce e evidențiată și la nivelul solului, unde numeroase exemplare de micro-organisme bacteriene ori din clasa fungilor, dar și organisme animale își datorează existența fluidului acvatic).
De altfel, în general mediile științifice, sub aspectul bio-geografic, privesc apa ca pe o cărămidă solidă care susține edificiul vieții. Dacă sunt unii oameni de știință care consideră că ar fi existat apă și pe alte corpuri cerești din galaxie, cum e astrul selenar (Anaxagora, cu patru secole înaintea erei creștine, proclama existența unei multitudini de văi și viața pe Lună) ori chiar planeta roșie, Marte, știm azi că Pământul este constituit (în straturile sale
superioare) într-o proporție impresionantă din apă, de aproximativ 71% (în fapt, circa 71,7%, din care 71% reprezintă apa mărilor și oceanelor), ea însumând un volum total de circa 1,46 miliarde km3 (echivalent a 1,4 x 1018 tone). Apa reprezintă și un procent deosebit din teritoriul uscatului (53%). Ea se află în atmosferă până la o altitudine considerabilă (la înălțimi de peste 5 km până la 14-15 km) și descinde în adâncimea straturilor litosferice până la 50 de km. Apa atmosferică în stare vaporică urcă într-adevăr până la altitudini de 10 – 15 km, dar apoi scade în mod vertiginos, până la zero. De altfel, concentrația vaporică maximă se regăsește la o altitudine medie de 2 – 3 km (ca exprimare procentuală a prezenței sale, aflăm: 60% până la 3,5 km și 90% până la 5 km). În sfârșit, apele mărilor și oceanelor scaldă ⅔ (două treimi) din suprafața planetei.
Totuși, dispunerea apei pe glob nu urmărește o reprezentare grafică uniformă dintr-o perspectivă a valorilor, nici din cea a cantitativului, nici din cea a calitativului. Deși ea “este unul dintre compușii de bază ai organismelor vii” și un “element esențial pentru existența și întreținerea vieții”, cantitatea totală aflată în organismele vii este 0,001% din cuantumul apei dulci, aceasta la rândul ei reprezentând 3% din volumul acvatic integral. Desigur că valoarea respectivă nu diminuează cu nimic maiestatea apei în rolul său de pilon al biosferei, ci doar arată implicarea directă, în interiorul organismelor. În fine, toate aceste date indică importanța apei pentru existența vieții pe Terra, faptul că e necesitată într-un grad deosebit (ca un element biogeografic indispensabil), nefiind deloc întâmplător amănuntul că toate ființele (elementele alcătuind categoria “viului”) dețin în compoziția lor un procent copleșitor de apă: 80%.
Aserțiunea profesorului Mircea Eliade – “Oceanul se adeverește a fi temeiul oricărei realități și distribuitorul tuturor forțelor” – se dovedește a fi perfect îndreptățită. Oceanul planetei este un imens “rezervor” de viață, care adăpostește și susține viața unui număr colosal de specii deosebit de variate, în mod constant, însă el mai are și o funcție, relaționată de prima: de aparat al reglării termice. Oceanul planetar acționează, așa cum specificau cu multe veacuri înainte, într-un mod mai nuanțat, dascălii antici, ca un uriaș termostat, cu o eficiență extraordinară. Ajutat și de ceilalți factori care contribuie la crearea condițiilor optime de viață pe Pământ (atmosfera – stratul acvatic fin de aici generează umiditatea terestră, dar joacă și un rol protectiv în fața radiațiilor solare și un rol capital în privința graficului precipitațiilor; curenții eolieni; Soarele și distanța față de el; înclinația axei terestre; curenții marini), uriașul ocean terestru preia și chiar manevrează cantități imense din radiațiile solare roșii (calorice), redistribuind căldura pe Terra (alimentând și modificând clima globală), în modul cel mai adecvat, fapt care ne oferă mereu circumstanțe propice menținerii existenței.
Desigur, regimul precipitațiilor este conectat la rândul său de condițiile vitale terestre, influențând sistemul climatic global. “Distribuția cantității de precipitații consituie, alături de temperatură, unul din elementele esențiale pentru edificarea tipurilor de climat pe continente: există regiuni cu pluviozitate pe tot parcursul anului (1 000 – 2 000 mm / an), în contrast cu cele lipsite de precipitații sau cu o alternanță a anotimpurilor ploios și secetos”. Un rol deosebit în medierea existenței biologice terestre îl ocupă nebulozitatea, care poate influența decisiv durata și gradul de încălzire terestră.
În mod firesc, relaționat de aspectul mai sus conturat, menționăm circuitul apei în natură (numit și circuitul hidrologic), proces aparent banal, dar absolut indispensabil: precipitațiile sub diferite forme sunt trimise pe pământ, îl alimentează susținând viața sub variile ei forme, iar apa terestră, în parte, se întoarce, sub chipul vaporilor, în atmosferă, formând o mișcare închisă și perpetuă ce asigură continuumul vital teluric, ca un suflu neîncetat și ca o circulație sangvină a planetei. Pentru ca să ne facem o idee în mare a acestui proces de anvergură, menționăm că intervalul temporal în care apa rămâne în stare vaporică, în atmosferă, este de aproximativ 9 zile, în timp ce persistența temporală acvatică la nivelul solului ajunge și la 1 an.
Însemnătatea acestui proces de o asemenea magnitudine impune, însă, totuși, o detaliere suplimentară. Astfel, radiațiile solare generează, prin impactul lor asupra oceanului planetar, o evaporare de aproximativ 400 000 km3 anual, în timp ce prin acțiunea lor asupra solului, la nivel continental, se mai adaugă anual 65 000 km3, cantitate acvatică menită să revină la sol în chipul precipitațiilor. Un cuantum de peste 35 000 km3 din totalul celor de 100 000, însumând precipitațiile de pe continente, își are originea în apa oceanică și se redistribuie în sorgintea sa, prin intermediul apei fluviale (25 000 km3) ori se instalează în păturile acvifere (reprezentând 10 000 – 15 000 km3), dar și această din urmă cantitate se va întoarce ulterior, însă într-un ritm mai lent, în ocean, în momentele suprasaturării rocilor. Acest circuit acvatic permanent dinspre zona continental-oceanică înspre atmosferă și reciproc e realizat într-un timp estimativ de 10 – 12 zile.
Calculând un bilanț în privința volumului total al apei evaporate și cantitatea acvatică determinată de activitățile precipitațiilor, pentru zona oceanică și marină rezultatul rămâne negativ, iar pentru aria continentală el este unul de ordin pozitiv (în sprijinul vieții!). Aceasta se explică prin faptul că volumul diferențial de 10 000 km3, totalizând cuantumul acvatic infiltrat în pânzele freatice, în sol, revine mai lent înapoi în oceanul planetar.
Mai mult, acest circuit implică, în realitate, o desfășurare ceva mai complexă decât am fi înclinați a crede: “Apa realizează un ciclu complet ca urmare a impactului energiei solare, parcurgând, prin intermediul unui ciclu fizic toate învelișurile exterioare ale Pământului. De asemenea, prin ciclul chimic, care presupune descompunerea și resinteza moleculei din elementele componente, apa trece succesiv din mediul organic în mediul anorganic. Cele două cicluri se întrepătrund inseparabil în biosferă și asigură transportul apei pe arii geografice întinse”.
În plan local, evaporarea apei din Marea Neagră contabilizează anual un strat de 69 de cm, care ar echivala un volum acvatic de 319 km3. Apele continentale aflate în teritoriul continental român, în funcție de regiune, cunosc o evaporare cuprinsă în intervalul valoric 47 până la 56 cm. Umiditatea este asigurată într-un grad covârșitor și prin evapo-transpirația vegetală. La același nivel latitudinal, se estimează că vegetația contribuie la umiditate cu un volum de apă egal cu cel evaporat de la suprafața unităților oceanice și marine. Astfel, în decursul unui an, o pădure de fag seculară poate să trimită în atmosferă 2,4 – 3,5 milioane L / ha, 1 ha de ovăz cam 200 – 300 t apă, iar un arțar tătăresc de 15 m (deținând în dotare cu aproximație 15 000 de frunze) evaporă 300 L / h.
Potrivit motivelor enunțate anterior, multiplicitatea formelor de subzistență ale apei, în toate cele trei stări de agregare, duce la păstrarea formelor de viață specifice fiecărui astfel de segment (la înălțimile munților cu zăpezi veșnice ori în regiunile polare trăiesc anumite specii, în peșteri și alte habitate cu umezeală ridicată, condițiile hidrotermice fiind cele care le diferențiază, s-au adaptat alte tipuri, în zonele bogate în ploi ori în oceane se bucură de viață altele, în cele aride ori în cele cu apă dulce găsim specii de altă factură).
În apa curgătoare a râurilor ori în cea sedentară a lacurilor, în albia lor sau la suprafață, plutind (adică: aflându-se în suspensie), sunt prezente într-un număr impresionant, de ordinul miliardelor, acele micro-organisme care dețin o influență pozitivă, chiar benefică, necesară asupra altor ființe vii – practic, lor li se datorează procesul de hrănire al peștilor. Atributul de compus eminamente biotic al apei este datorat proprietăților sale fascinante. Proprietatea numită vâscozitate face posibilă suspensia planctonului (organismelor de profil de mici dimensiuni) în apă. Curenții acvatici joacă și ei un rol decisiv, prin acțiunea de uniformizare termică, dar și prin transportul nutrienților și al gazelor esențiale, precum și al organismelor aflate în acele stadii incipiente de developare în regiunile favorabile finalizării etapelor biotice inferioare.
Astfel, în adâncurile oceanice, chiar și la 5 km sub nivelul de suprafață, se adăpostesc organisme vii, dacă sunt întrunite condițiile prielnice vieții lor (în cazul de față, chiar și numai “o sursă de gaze”). De altfel, mediile acvatice constituie căminul unor pleiade de organisme vii. Spre exemplu, habitatele acvatice adăpostesc anumite organisme celulare (microbi) de diverse morfologii. Asemenea micro-organisme, cu morfologii similare (sferice, cilindrice) ar fi viețuit până și în urmă cu 3,3 milioane de ani, conform unor fosile datate de unii cercetători de la Harvard (ca Elso Barghoorn, J. W. Schopf).
Bineînțeles că regnurile (vegetal, animal) și omenirea au diferențieri în ce privește modul în care se folosesc de elementul acvatic. Esențialul este că toate au în alcătuirea lor substanța vitală, unele chiar în procente extrem de ridicate (până la 95-96%). “În funcție de natura, organul și vârsta fiecărei specii vegetale sau animale, conținutul de apă este diferit”. Pentru a ilustra, plantele se încadrează, în medie, în intervalul valoric de 50-70%, unele specii acvatice având și ~ peste 95% apă în alcătuirea lor. Exemplificăm: 10% apă conțin mazărea uscată și fasolea; 50% e în sporii bacterieni; 80% în barba caprei, în cartofi; 81% în plantele verzi, utilizate ca nutreț; 85% – anghinare, pere, mere (în genere fructele zemoase, care au și sâmburi, dețin ~ 84% apă); 90% găsim în morcovi, pătlăgele roșii, conopidă, fasole verde, ciuperci, mlădițe de bambus; în andive, creson, sparanghel, spanac, castraveți, salate apa reprezintă 95%; peștii sunt ~ 80% apă, iar o meduză de 500 de g conține și ~ 96,8% apă.
De alfel, până și diversele tipuri de semințe variază în concentrația de apă aflată în structura (masa) lor. Astfel, cele ce conțin ulei (oleaginoasele) dețin apă doar într-un procent de ~ 8%, iar alte semințe, cum sunt cele ale grânelor, sunt puțin mai bogate în apă, având o cantitate din fluidul vieții echivalentă cu ~ 13 procente din constituția lor (acestea, de altfel, se încadrează și în categoria semințelor higroscopice, cantitatea de apă ce se află în alcătuirea lor putând varia în funcție de umiditatea prezentă în atmosferă).
Consecvent, necesitățile care implică apa includ alimentarea, aducția (ce evidențiază rolul ei de solvent și de transportor), procesele interne ce-i reclamă prezența (sintezele interne, reacțiile de hidroliză, procesele de tip redox, funcția izo-termică, cea de reglare a concentrației ionilor H+ și OH-, păstrarea presiunii interne) și cele externe, de eliminare a toxinelor, dar și actele de igienă. De altfel, plantele au absolută nevoie de apă (desigur, în cantități diferite, în funcție de specie) pentru realizarea fotosintezei, proces complex în urma căruia eliberează oxigen în atmosferă, apa contribuind și astfel la susținerea vieții. Invocăm încă un exemplu elocvent: algele din mediul acvatic lichid sintetizează, prin anumite reacții chimice specifice, petrecute la nivel structural fundamental (celular), substanțele necesare existenței lor, apa fiind utilizată ca reactiv în obținerea glucozei, a zahărului.
Mai mult, deoarece rezistența ori toleranța în cazul absenței apei în diverse grade diferă în funcție de organism, anumite specii și-au dezvoltat tehnici de adaptare în perioadele și în arealurile secetoase, precum și la temperaturi foarte mici: își auto-generează apă în interiorul organismului ori o procură din corpul altor vietăți sau substanțe cu care se hrănesc, reușind să reziste foarte mult timp; la temperaturi scăzute, unele vietăți fie intră automat într-o nemișcare totală până la realimentarea cu apă, fie dispun de apă necongelabilă ce le permite subzistența și câteva zeci de zile.
De pildă, fără 43% (dar nu fără peste 50%) din masa ei corporală, râma supraviețuiește dacă revine în apă; șobolanul marsupial (din Australia) rezistă și 52 de zile doar cu boabe de orz uscate, iar alte rozătoare consumă anumite substanțe (fructe uscate, ierburi, scoarță uscată) din care își iau apa, dar își generează apă și în interior (în mod endogen), rezistând și o jumătate de an; cămila poate traversa deșertul producând în “uzina proprie” până la 40 de l de apă (prin oxidarea grăsimii interne), în rest ea preia apa din plantele consumate (ce conțin până la 75% apă); carnivorele își iau o parte din apă din corpul prăzii (al erbivorelor); unele insecte ortoptere se sprijină pe vegetația uscată ce absoarbe apa atmosferică (1 g de reziduu le aduce 0,60 g de apă). Cactușii (alcătuiți în proprorție de 85-90% din apă) trăiesc prin apa internă (dispun de celule speciale, în care și-o depozitează). La temperaturi scăzute, unele specii de microorganisme intră automat într-o stare de letargie, de somn criogenic până la realimentarea cu apă; gărgărița dispune de 8-9% apă necongelabilă și poate rezista la temperatura de 0°C și câteva zile; insectele numite Telepolyhemus dețin în structura lor 50% apă necongelabilă și la -20º C, fiind capabile de a subzista la -12º C și 20 de zile.
Apelând o modalitate de exprimare specifică zonelor de cercetare științifică și rezumând conținutul prezentat, conchidem că făpturile însuflețite se folosesc de mediul habitant, care le susține existența, deci implicit de fluidul vieții, pentru a-și procura doza de “organizare” (ori de “ordine” sau de “ordonare”) necesară menținerii vieții lor. Ca un corolar, subliniem că o trăsătură definitorie a hidrosferei e faptul că propune un câmp vast și complex de ecosisteme planetare, ce conferă o tentă aparte, plină de mister (cercetătorii încă descoperă și descifrează taine din adâncurile apelor), dar și de frumusețe divină lumilor acvatice și întregii creații în general, împodobite prin acest minunat element: apa.
1. 3. Apa, element vital în structura și funcționalitatea psiho-somatică umană
Existența omului este intrinsec conectată, ca și al tuturor ființelor vii, dar și într-un sens neasemănat mai înalt, de fluidul vital. Reiterăm din subcapitolul inaugural al părții secunde concepția evolutivă a cărturarului antic Anaximandru, conform căreia omul a pășit pe scena vieții în urma unui proces de ascensiune, evoluând din făpturi acvatice, dar și cea corectă, expusă în teza biblică, revelată, care atestă că omul, în constituția sa dihotomică, datorează latura sa existențială terestră elementului acvatic, prin faptul că trupul, deci organismul său, a fost adus la existență din mixtura vivificatoare pământ – apă (adică: lut ori țărână). Astfel, omul a fost adus în existență din țărână și suflarea divină a sublimului Arhitect, realitate care, potrivit exprimării actuale a lui Olivier Clément, ar putea fi echivalată, în ce privește cel puțin componenta materială a existenței umane, cu “praful de stele și elementele biochimice”.
Desigur, ca și în cazul celorlalte ființe vii, condițiile biogeografice – de care apa este intrinsenc relaționată (după cum s-a și argumentat anterior) – sunt esențiale pentru existența umană, grație lor peregrinarea omului pe Terra fiind circumscrisă de coordonatele biotice optime:
“Pentru viața pe care o cunoaștem noi, apa în stare lichidă este esențială. La suprafața pământului, apa este lichidă între 0ºC și 100ºC. Acest domeniu de temperaturi, cu toate că reprezintă domeniul de senzații umane de la foarte frig la extrem de cald, este mai puțin de 2% din domeniul total de temperaturi măsurat în sistemul nostru solar. Este o rațiune justificată că expunerea oamenilor la aceste valori extreme de temperaturi este marcată de senzații de neplăcere. Sistemul nostru nervos ne spune că viața nu poate exista în afara acestor extreme, nu foarte extreme”.
De altfel, condiția naturală de existență a apei implică o stare de echilibru, o stabilitate constantă, care se datorează acțiunii reglatoare a clorofilei. Dacă neîncetatul ei flux din natură ar fi suspendat, în cazul în care regenerarea ei nu s-ar realiza constant, umanitatea ar muri din cauza absenței aerului respirabil. Realitatea se prezintă astfel deoarece apa însăși găzduiește vegetale care în urma procesului fotosintetic îmbogățesc atmosfera în oxigen și o rafinează neîncetat.
Dacă apa a avut o contribuție majoră în aducerea la viață a omului, această realitate se oglindește mereu, prin atributul ei de pilon vital, în nașterea și în întreaga lui călătorie prin existență, în structura și funcționarea organismului său. Practic, apa este substanța primară a organismului uman. Astfel, embrionul omenesc, la numai 3 zile, conține apă în proporție de 97%, fetusul în stadiul de viață de 3 luni are 91%, iar la vârsta de 8 luni trupușorul urmează să fie într-un procent de 81% apă. De altfel, lichidul amniotic, în care acesta este protejat și crește, este și el format în cea mai mare parte din elementul vital: 99,4%. Mai mult, lichidul amniotic are o structură complexă, comparabilă din punctul de vedere al specialiștilor în biogeneză cu aceea a apei marine, similitudinile fiind apelate, însă, de către aceștia în mod minimal, doar pentru susținerea tezei că viața a luat ființă în mediul acvatic (oceanic).
La maturitate, ca valori medii, apa reprezintă din organism un procent de: 52% pentru femei, respectiv 63% la bărbați, iar la persoanele cu obezitate scade până la 40%. Ca standard, un adult cu o masă fizică de 70 de kg deține în alcătuirea sa circa 65 – 70% apă (noile studii ar indica faptul că trupul omului poate conține 72% ori chiar 75% apă), adică până la 45-50 kg din ansamblul său vital. Așadar, în sprijinul vieții biologice umane adulte, apa constituie o pondere cuprinsă, în general, între valorile procentuale de 50-70 de unități. Bineînțeles că fenomenul îmbătrânirii umane e, la rându-i, marcat de fluidul vieții. Acest proces presupune, alături de alte exprimări, “retragerea” apei din organism, pe la vârsta de aproximativ 65 de ani pierzându-se jumătate (50%) din cantitatea acvatică normală, existentă în organismul adult.
Totul organic uman cuprinde apă în toate compartimentele sale constitutive. Sistemul osos și țesutul celulelor alcătuite din grăsime (cel adipos) au apă în proporție de 33%, sistemul muscular conține în structura lui un procent de 77%, organe esențiale ca plămânii și rinichii dețin unul de 80%, țesutul nervos are în compoziția sa 84% (iar substanța cenușie, reședința centrilor măduvei, 85%). Și lichidele biologice necesită un conținut ridicat de apă: 90% plasma (atât sangvină, cât și limfatică) și 99,5% saliva. Bineînțeles că funcția de irigare a organismului reclamă activitatea elementului vital în toate cele trei sectoare: intracelular (în calitate de fluid), într-un procent de 50%, inter-celular (ca fluid interstițial) – 15% și circulant, într-o pondere de 5%.
“Înțelegerea mecanismului trecerii apei prin membrana celulară este deosebit de importantă, având în vedere că apa este cel mai important transportor din organism. Apa transportă substanțele nutritive, asigură umidificarea unor țesuturi (de exemplu, alveolele pulmonare). De asemenea, apa transportă produsele rezultate în urma metabolismului spre exterior. Canalele de apă sunt în așa fel concepute încât să asigure și oxigenarea țesuturilor și a celulelor”.
Pentru ca să adâncim înțelegerea acestor realități, vom apela și câteva exemple practice. Sângele este alcătuit în mare măsură din apă, el fiind un simbol al vieții (ca element care o susține), asociat apei sau chiar identificat cu ea în concepțiile omului din toate timpurile. Știm că, în medie, la o masă corporală de 70 de kg, volumul de sânge necesar vieții este de ~ 5 l. Sângele conține o mare cantitate de plasmă, reprezentând circa 55% din constituția lui, ea fiind în proporție de 90% alcătuită din apă. Prin urmare, conform unui calcul simplu, cam 2,47 l de apă (echivalând ~ jumătate din volumul sangvin) sunt folosiți de sistemul circulator.
În cursul unei zile, din organism se poate evapora circa 1 kg de apă (prin respirație se degajă 300-400 g, prin pori 600-800 g – mai mult de 0,5 l), dar, desigur, evaporarea variază în funcție de valorile termice; de pildă, în condițiile unui climat temperat, o persoană sensibilă din punct de vedere termic poate elimina în răstimpul unei zile 1 până 1,5 l de sudoare. În procesul hrănirii zilnice, 9-10 l de apă intră în tubul digestiv, cantitate împărțită de: alimente și băuturi (2 l), salivă (1,5), diferitele “sucuri”: gastric (1,5), intestinal (3), pancreatic (0,070) și secreția biliară (0,5).
Cu toate că organismul deține capacitatea de a supraviețui în absența hranei fizice chiar și mai bine de 30 de zile, însă, în absența forțată a fluidului vieții – apa – pentru mai mult de 7 zile, în condiții normale, acesta nu-și mai poate desfășura o funcționare optimă ori chiar deloc. Aceasta se datorează faptului că omul este constituit într-o proporție covârșitoare din apă – cel puțin 66% – și ea e răspunzătoare pentru generarea energiei biotice a organismului uman.
În fine, nevoia de apă ori setea se explică prin creșterea presiunii interne (osmotice) a organismului. Conform ultimelor studii, cantitatea zilnică recomandată este, în medie, de 1,5 până la 3 l (aici se înțelege și apa obținută din hrană; pâinea, de pildă, conține 33% apă). Conform unor date suplimentare, volumul minim zilnic necesar ființei umane e de 5 l, dintre care 1,5 – 2 l sunt consumați în mod firesc, diferența fiind obținută din alimentație ori prin procesul metabolic. Din punct de vedere fiziologic, cantitatea necesară omului într-o zi ajunge într-adevăr la 2,5 – 3 l, restul fiind rezultat prin activitățile de factură fizică sau grație temperaturii ambientale. În condiții normale, omul nu rezistă fără apă mai mult de câteva zile (4-5), în funcție de calitățile proprii, ale fiecăruia, dar și de căldură și umezeală, această perioadă variind, perioada de rezistență minimă fiind de până la 2-3 zile, într-un mediu mai arid, iar cea maximă de 1-2 săptămâni, în condiții răcoroase. Desigur, populațiile deșertice nomade consumă cantități de apă mai mici decât cele sedentare, ca o adaptare la căldură. Unii cercetători chiar au efectuat și diverse experimente de acest gen, concluzionând că pentru călătorii lungi, omul se poate descurca și cu 2 – 4 l apă zilnic (ei calculând că din 2 l se elimină aproximativ 0,5), la un ritm de 4-5 ore de mers pe zi.
Vrednică a fi luată în seamă ca extrem de interesantă e abordarea lirică a unor gânditori germani referitoare la dimensiunea senzorială și psihică umană, într-o intimă conexiune cu apa: “(…) toate senzațiile noastre plăcute, nu sunt, la urma urmelor, decât diverse moduri de scurgere prin trupul nostru a mișcărilor acelor ape primordiale care se află în noi. Somnul însuși nu este decât fluxul universalei mări invizibile, iar trezirea e începutul refluxului ei” (Novalis, Discipolii de la Sais, 2). Apa simbolizează și latura subconștientului, a capacităților sale, a forțelor spirituale neexplorate, a motivațiilor tainice și nebănuite. O multitudine de oameni se văd în stare de reverie că “stau pe malul apei și pescuiesc. Apa, simbol al spiritului încă inconștient, cuprinde în ea conținutul sufletului pe care pescarul încearcă să-l readucă la suprafață și care îi va fi hrană. Peștele este un animal psihic…”.
Mai mult, firea umană este asimilată apei, prin abilitățile comune: posibilitatea de a-și menține integritatea interioară, depășind obstacolele inerente vieții, prin natura flexibilă și fluidă. În fine, așa cum s-a sublinitat și argumentat, apa este substanța principală a corpului uman. Într-un sens, ea este legătura dintre creaturile vii și între ele și univers. Sigur, teologia va conchide menționând mereu detaliul esențial – omul a fost creat de Dumnezeu cu scopul desăvârșirii întregii creații prin el. Pe de altă parte, istoria omenirii a fost determinată în principal de căutarea apei și cercetătorii sunt convinși că existența apei va determina din nou explorarea universului.
Conform celor prezenzate în subcapitol, importanța de netăgăduit a apei în existența omului e reflectată într-un mod convingător în implicarea ei în toate procesele fundamentale ale ansamblului organic (mai corect: psiho-somatic) uman, absolut indispensabile funcționării lui optime. Observăm, așadar, că prezența apei în structuralitatea și funcționalitea organică a făpturii umane este sinonimă cu viața. Fie că e vorba despre irigare, despre transportul și schimbul de substanțe (oxigen, nutrienți – dioxid de carbon, toxine), despre funcțiile arhitecturale (construcție, reparare), de menținerea și reglarea temperaturii adecvate a organismului (transpirația sprijină funcția izotermică), de funcția de înmulțire, de respirație, digestie ori procesele de eliminare a substanțelor toxice, apa deține un aport substanțial, fără de care acestea nu s-ar putea realiza.
Așadar, informațiile prezentate în primul capitol al părții secunde a lucrării concordă, convergând spre un singur punct – realitatea invariabilă, imuabilă a staturii excepționale a fluidului numit apă. În mod cert, indiscutabil, viața, circumscrisă fiind condițiilor cunoscute de noi, îi datorează apei atât biogeneza, pe de o parte, cât și susținerea neîntreruptă a potențialităților sale, pe de altă parte. Desigur, perspectiva teologică va aduce mereu în completare mențiunea definitorie: apa a fost aleasă și investită de Dumnezeu pentru a străluci întru această demnitate.
CAPITOLUL 2. VIAȚA APEI
Dacă primul capitol al acestei părți din lucrare și-a îndreptat atenția înspre a contura contribuția apei în originarea și susținerea fenomenului vieții, secțiunea secundă nu se va desprinde nicidecum total de acest scop. Doar că, dacă până acum s-a prezentat această relație extraordinară dintre apă și viață oarecum (mai) din exteriorul substanței vitale, accentul căzând pe modalitățile în care ea este implicată în acele complexe procese care asistă fluxul existențial, începând de acum, atenția se va îndrepta din ce în ce mai mult spre o altă zonă, mai puțin accesibilă ori cunoscută, aceea a tainei apei. Practic, putem considera că, dacă până în acest moment am accentuat relația dintre cele două actuale constante ale existenței terestre ca pe un raport între două elemente inter-conectate, din perspectiva existenței vitale, de acum vom încerca să abordăm viața prin intermediul apei, din interiorul apei.
2. 1. Un compus cu un caracter paradoxal
Pentru oricine e neavizat, apa poate reprezenta o “substanță” simplă, cu o structură deja descoperită și formulată, comprehensibilă, având niște proprietăți clare, bine determinate și puse în valoare chiar și numai prin experiențele empirice firești, cotidiene. Realitatea, însă, nu e chiar atât de simplistă, ci, dimpotrivă, mult mai complexă decât pare a fi la prima vedere ori într-o analiză incipientă, superficială. Această substanță de factură anorganică poate ridica probleme și celor mai pregătiți specialiști. Prin urmare, subcapitolul curent va indica aspectele prin care compusul acvatic își dovedește caracterul paradoxal, atât de marcant în bio-chimie și bio-fizică.
Nici măcar în privința formulei moleculare brute situația nu este așa de simplă. Grație eforturilor unor cercetări de specialitate în domeniile fizicii și chimiei, azi putem putem confirma cu deplină certitudine: apa, sub aspect molecular, e un compus triatomic, rezultat în urma unei reacții destul de simple în principiu, între 2 elemente chimice naturale (H și O), fiind alcătuit din 2 atomi de hidrogen și 1 atom de oxigen, masa compusului molecular (de 18 g), fiind suma valorilor corespunzătoare celor doi constituenți (2 g H2 + 16 g O2), raportul maselor fiind de 1:8, iar valorile procentuale 11,1% H2 și 88,9% O2, dar, din punct de vedere volumetric, 2 volume de H2 și 1 volum de O2 au ca rezultat 2 volume de H2O. Molecula apei este stabilă și se reclamă ca necesară o cantitate considerabilă de energie pentru ruperea acesteia – egală cu cea eliberată atunci când aceasta este formată.
Cu toate acestea, compoziția reflectă o stare de fapt puțin mai complicată. Apa naturală reprezintă un amestec al speciilor izotopice ale elementului hidrogen: 1H (protiu), 2H (deuteriu: D), 3H (tritiu: T), cu cei trei izotopi corespunzători ai elementului oxigen: 16O, 17O, 18O, îmbinarea lor determinând nașterea mai multor tipuri de molecule acvatice. În consecință, apa în stare pură constituie de fapt un amestec din trei categorii existente: în concentrație majoritară apă ușoară (H2O), alături de care se află în cantități infime apă grea (D2O), mai dificil de administrat de unele organisme, și apă hipergrea (T2O).
Așa se întâmplă că proprietățile chimice ale elementelor componente ale apei (H2 și O2) se află în seiful cunoașterii umane, dar rezultanta unirii dintre cele două elemente – apa – este înzestrată cu un alt set de caracteristici, noua structură obținută prin cunoscuta proporție de îmbinare a celor două elemente originare (2:1) fascinându-ne prin trăsăturile sale cu totul altele, integral diferite față de cele ale componentelor ei. Practic, abordăm o “calitate cu totul nou apărută”, aceasta deoarece interacția, forțele care acționează între cei 3 atomi determină atributul apei de a juca un rol extraordinar în apariția și susținerea vieții.
Aceasta în ciuda faptului că formula conceptuală e foarte simplă – fiind vorba de doar 3 atomi cu trăsături distincte. Însă, este cunoscut și faptul că modelul matematic al moleculelor celor mai simple este extraordinar de complex și pretinde calcule extrem de elaborate. Mai mult, cei trei atomi din care este alcătuită molecula de apă, pot forma sisteme mai complexe, gazoase, lichide ori solide. Totuși, proprietățile sistemelor superioare nu decurg în mod unic și simplu din cele de rang inferior, deși se supun acestora.
Așa cum s-a pecizat, forța inter-atomică, prin care atomii componenți rămân în structura unitară a compusului acvatic comportă o importanță colosală. Forță nucleară responsabilă cu integritatea nucleului atomic dispune de un asemenea reglaj fin, exact, încât o modificare cât de mică ar fi avut repercusiuni catastrofale în dinamica nașterii și developării vieții – un mic surplus (1%) ar fi împiedicat unirea dintre cele două elemente (hidrogen și oxigen) și, astfel, elaborarea compusului indispensabil biogenezei.
De altfel, răspândirea în cosmos a celor doi constituenți ai substanței vitale confirmă importanța ei covârșitoare: Hidrogenul se află pe primul loc în acest “concurs” (2,7 x 108), iar Oxigenul îl găsim pe poziția terță (1,8 x 107). Explicația, adică rațiunea principală (sau una din aceste rațiuni excepționale) a acestei realități este dată de faptul că fluidul vieții, apa, “în starea ei lichidă, servește ca mediator universal în reacții chimice simple și complexe”.
În legătură cu această abilitate capitală în procesele bio-chimice, reapelăm o afirmație a unui autor din domeniul științei, adecvată și necesară și în acest context: “Această proprietate, cuplarea, adică desfășurarea unei reacții sau unui șir de reacții în interdependență cu altă reacție sau șir de reacții, este fundamentală. Ea face posibilă constituirea unor reacții chimice într-un sistem care, în condiții substanțiale, energetice și informaționale corespunzătoare să capete proprietăți speciale pe baza cărora sistemele să asimileze, să crească, să se dividă. Important este că asemenea procese cuplate sunt proprii și proceselor la scară planetară”.
Același caracter antinomic al fluidului vieții îl putem identifica și în cazul formelor sale de agregare. Se cunosc, spre exemplu, 7 tipuri de gheață, în condiții de presiune distinctă. De asemenea, micuții fulgi de nea, născuți prin solidificarea instantanee a vaporilor prezenți în atmosferă și aparent de o formă neregulată ori variabilă, cristalizează mereu într-o structură hexagonală. Însă, modul în care apa ajunge în acest stadiu, la final, precum și configurația structurii finale constituie o reală odisee a apei în mediul atmosferic. Putem apela, în acest sens, pledoaria superbă a unui savant care, sub imperiul uimirii în fața acestor realități, înalță un veritabil imn cu tentă teologică (potrivit specialității sale) fulgilor de zăpadă:
“Luați un fulg de zăpadă: acest minuscul obiect ascultă de niște legi matematice și fizice de o surprinzătoare subtilitate care dau naștere la figuri geometrice ordonate, dar total diferite unele de altele: cristale și policristale, ace și dendrite, plăcuțe și coloane etc. Cel mai uluitor este că fiecare fulg de zăpadă este unic în lume: după ce a plutit timp de o oră prin vânt, el a fost supus la fel de fel de fluctuații (temperatură, umiditate, prezența unor impurități în atmosferă) care îi vor imprima o figură specifică: forma finală a unui fulg conține istoria tuturor condițiilor atmosferice pe care le-a traversat. Ceea ce mă fascinează este că în chiar miezul fulgului de zăpadă eu regăsesc esența unei ordini: un echilibru delicat între forțe de stabilitate și cele de instabilitate; o interacțiune fecundă între forțe la scară umană și cele la scară atomică”.
Potrivit unui nou domeniu al fizicii, numit Fizica Haosului, unele fenomene dinamice, a căror developare comportă anumite influențe reciproce pe coordonata temporală (cum sunt, de pildă, cinetica norilor, a fulgilor de nea, a undelor acvatice, a vârtejului unui torent și altele), deși implică evident circumstanțe de tip cauzal, determinist, dețin o natură impredictibilă și haotică. În conexiune cu această ramură a fizicii mai este percepută și o nouă disciplină matematică, denumită Geometria Fractalilor. Acest nou tip de geometrie o surclasează pe cea euclidiană în modul de reprezentare a figurilor și a corpurilor, readucând în prim-plan morfologiile aparte, “formele rare și puternice” (cum ar fi norii, fulgii de zăpadă etc.). Astfel, se evidențiază și un alt tip de estetică, una “cosmologică”, mult mai bogată, care depășește percepția de tip static, simetric, clasic, fiindcă surprinde structurile energice (cum sunt, pentru a exemplifica, formele unei porțiuni de zăpadă viscolită, cele ale unei cataracte acvatice ori ale valurilor impetuoase ce se izbesc de țărmuri).
Adâncind puțin problematica abordată, grație unor conexiuni speciale stabilite între moleculele substanței H-O-H, datorate acelor legături generate de atomii hidrogenului, numite generic legături de hidrogen, proprietățile fizice ale compusului acvatic devin cu totul altele decât ar fi în situația în care ar lipsi aceste interacții. Practic, proprietățile extraordinare ale apei îi conferă statutul de mediu eminamente biotic. Redăm toate aceste proprietăți unice în paragrafele care urmează.
I. În condiții normale de temperatură și presiune, apa e o substanță lichidă (și cât de important e acest detaliu pentru viață!), pe când elementele chimice aflate în sistemul periodic în pozițiile vecine cu O, în reacțiile chimice în care intră cu H (hidrurile omonime), formează doar compuși gazoși. II. Temperatura de fierbere, respectiv cea de topire reprezintă niște valori neobișnuite (în fapt, chiar “anormal de ridicate”), realizând o comparație cu valorile corespunzătoare hidrurilor omonime (reapelăm din subcapitolul trei al capitolului inițial al acestei părți ce semnifică aceste limite pentru viața umană și, în general, pentru biosferă). De altfel, temperatura latentă de topire a apei este “excepțional de mare” comparativ chiar și cu valorile corespunzătoare metalelor (vom sublinia ulterior consecințele acestei proprietăți).
III. Densitatea lichidului vieții nu variază în mod obișnuit, în funcție de temperatură, în sensul că nu scade monoton, simultan cu aceasta, cum se comportă, de altfel, celelalte lichide, ci atinge un punct valoric maxim la temperatura de 4°C (proprietatea are un impact decisiv asupra climei). De pildă, apa deține o densitate de aproximativ 800 de ori superioară aerului. IV. În mod firesc, substanțele în stare solidă sunt mai dense decât cele în stare lichidă. În schimb, în privința apei, situația se inversează: “la înghețarea apei se produce o scădere bruscă a densității”, mai mult, ea suferind și o augmentare în volum cu aproape 10%. Densitatea compusului solid la temperatura de 0°C deține o valoare subunitară (0,9174 g / cm3). Antinomia edifică motivul pentru care gheața plutește pe stratul superior al apei, la suprafață, iar speciile subacvatice își pot exercita dreptul la existență. “Anomalia densității” este rațiunea pentru care apa mai deține o abilitate mecanică aparte: posibilitatea alunecării corpurilor pe gheață (favorizând, așadar, săniușul și patinajul).
V. Apa în stare solidificată sublimează – o cantitate reprezentând aproximativ 30 de procente din masa de zăpadă așternută pe sol suferă, astfel, un proces de evaporare (dublă exprimare a circuitului hidrologic). VI. Temperatura necesară solidificării (adică: 0°C în condiții normale de presiune, deci la 760 mm Hg) scade direct proporțional cu ascensiunea presiunii, în timp ce, în cazul lichidelor obișnuite, ea crește (este evident că și această abilitate susține continuitatea stării ei lichide). VII. Constanta dielectrică (permitivitatea relativă) a apei, prin care se indică și calitatea ei de a fi un excelent solvent al electroliților (facultate favorizând diverse procese bio-chimice), deține o valoare neobișnuit de înaltă. VIII. Căldura latentă a trecerii în stare vaporică e nefiresc de ridicată (și astfel apa nu trece prea ușor în modul de existență gazos).
IX. Căldura specifică (numită și capacitatea calorică specifică masică) a H2O este neobișnuit de ridicată, comparativ cu alți compuși chimici omonimi și, de asemenea, variația acesteia în funcție de temperatură comportă tot un grafic nemonoton, neconformă cu aceea a lichidelor normale, atingând un punct minimal la temperatura de 35°C. De altfel, valoarea acesteia la 15°C (de o unitate) traduce rolul climateric binefăcător al apelor marine (prezența apei oprește variațiile ample și subite de temperatură de la suprafața Pământului).
X. Cu unele mici derogări (marea excepție o constituie mercurul), apa deține o tensiune superficială (cu un rol exponențial în procesul respirator al organismelor vegetale) simțitor superioară celei asociate celorlalte substanțe în condiție lichidă. Grație tensiunii superificiale, pelicula acvatică este împodobită cu abilitatea de a absorbi 50% din radiațiile solare care o penetrează, oferind astfel condiții optime de viață pentru principalele funcții biotice ale organismelor vegetale și animale. XI. Presiunea internă a apei lichide (care se referă la forțele de interacțiune intermoleculară) deține valoarea de 22 000 at, depășind cu mult cuantumul valoric al celorlalte lichide (încadrat în intervalul 2 000 – 5 000 at). Acest tip de presiune opune rezistență la împlinirea procesului de vaporizare a apei, susținând menținerea formei sale lichide.
Deși avem în vedere o substanță “simplă”, extraordinarele ei proprietăți fizice dețin și o aplicabilitate în domeniul unor mărimi fizice fundamentale, definite cu aportul lor. Astfel, temperaturile extreme pentru fluidul vieții (cea de topire, respectiv de fierbere), la presiunea (normală) de 760 torr (sau 1 atm), servesc la definirea unității de măsură a temperaturii în cele două binecunoscute scale – scara Celsius și scara Kelvin. Caloria, unitatea de măsură atașată căldurii, reprezintă puterea ori capacitatea calorică generată de 1 g H2O, la temperatura de 15°C. Unitatea de măsură adoptată pentru masă, kilogramul, este (prin aproximație) echivalentul masei unui dm3 de apă în stare pură, în condițiile valorii maximale a densității (la temperatura de 4°C). În mod analog, litrul se definește prin volumul unui kg de apă în stare pură în condiția presiunii normale (1 atm) și la temperatura densității supreme (4°C).
Din perspectiva abilităților sale chimice, așa cum s-a precizat de mai multe ori, H2O reprezintă un mediator chimic universal, deținând un potențial deosebit ca reactiv chimic și în calitate de excelent solvent, dar și catalizator, ea angajându-se în varii reacții alături de o largă varietate de substanțe, multe din aceste reacții chimice fie desfășurânu-se în procesele biologice esențiale, în interiorul organismele vii, fie în mediul ambiant, apa deținând și astfel, în această manieră, un aport biotic substanțial.
Detaliind puțin, vom reține câteva aspecte. Forțele atractive dintre moleculele de apă și ușoara tendință a ei de a ioniza sunt de o importanță crucială pentru structura și funcționarea biomoleculelor. Molecula de apă și produsele ei de ionizare, H+ și OH-, influențează profund structura, auto-asamblarea, și proprietățile tuturor componentelor celulare, incluzând proteine, acizi nucleici și lipide. Interacțiunile necovalente responsabile pentru puterea și specificitatea “recunoașterii” între biomolecule sunt decisiv influențate de proprietățile de solvent ale apei, inclusiv capacitatea sa de a forma legături de hidrogen între moleculele ei și cu substanțele dizolvate în ea.
Mai mult, unele organisme dețin proteine transportoare hidrosolubile (hemoglobina și mioglobina, de exemplu), ce facilitează transportul de O2. Dioxidul de carbon formează acidul carbonic (H2CO3) în soluție apoasă și este transportat sub forma HCO3- (ion bicarbonat), fie liber, bicarbonatul fiind extrem de solubil în apă (~ 100 g / L la 25º C), sau cu hemoglobina. Două alte gaze, NH3 (amoniacul) și H2S (hidrogenul sulfurat), deținând, de asemenea, roluri biologice în unele organisme, sunt polare și se dizolvă ușor în apă.
Statutul de mediu biotic definitoriu e asigurat și de calitatea de excelent solvent, dar și de presiunea hidrostatică (dependentă cu înălțimea și densitatea coloanei acvatice), care se modifică cu 1 atm la 10,3 m în apele dulci, iar în cele saline secvențial la 9,98 m (la 4°C) și de capacitatea de captare și reflexie a luminii, dependentă în sens invers proporțional de unghiul de incidență și de viteza vântului (din cantitatea fluxului optic, 99% e reținută de moleculele sale și de particulele minerale și organice din componența sa ori în suspensie la suprafață, iar 1% e reflectată).
Splendoarea apei culminează, deci, prin abilitățile ei: “Proprietățile apei sunt diferite de cele ale altor substanțe și chiar decât ale substanțelor cu care se aseamănă și / sau se înrudește din punct de vedere al structurii chimice, determinând natura lumii fizice și biologice de pe Pământ”. Putem conchide că, potrivit acestor mențiuni extraordinare, apa este un compus nu doar cu o structură care denotă un caracter paradoxal (specific exprimării religioase, în genere, și, în mod aparte, creștinismului), ci și proprietățile, ce nu decurg în mod necesar, așa cum s-a indicat puțin mai sus, din trăsăturile corespunzătoare ale componenților, nu pot fi decât definitorii pentru aceast atribut al său, de anomalie a naturii create. Bineînțeles că acest apelativ nu comportă decât un sens pozitiv, excepțional, un superlativ absolut care îi confirmă din nou acestei minunate substanțe, dacă mai era nevoie, statutul ei unic, sublim.
2. 2. Apa – un mister nedeplin înțeles
Apa a fost întotdeauna în centrul preocupărilor științifice, mitologice, religioase și filosofice ale omenirii. În condiții optime, ea este incoloră, inodoră și insipidă, dar extrem de valoroasă și de neînlocuit. Cu toate acestea, până în această zi, științele naturale nu au reușit să dezvăluie toate secretele sale. Conținutul subcapitolului anterior și-a concetrat efortul pe a reține acele aspecte referitoare la condiția paradoxală a compusului acvatic, reflectată atât în structura sa interioară, cât și în latura sa exterioară, respectiv în proprietățile sale chimice și fizice. Subcapitolul curent constituie o prelungire firească a celui precedent, în sensul că el va continua să adâncească imersiunea cognitivă a lucrării noastre în scopul înțelegerii modului prin care dimensiunea internă a apei condiționează viața terestră, dar puțin dintr-o altă perspectivă, ce descoperă încă și mai mult din taina apei.
Întorcându-ne puțin atenția la componentele compusului acvatic, menționăm un detaliu extrem de prețios: cele două elemente constitutive fluidului vieții (Hidrogenul și Oxigenul) se află printre cele patru elemente fundamentale (alături de azot și carbon) care stau la temelia “viului”, respectiv în structura sa intimă, în compoziția ADN-ului, alcătuit în esență din șase molecule mai puțin complexe, care au ca baze constituente cele patru elemente menționate. Zestrea informațională cuprinsă în moleculele ADN deține referințele privitoare atât la proteinele specifice sintetizate, indispensabile, cât și la perpetuarea celulară prin replicare, reproducere. De altfel, cele două elemente constituve fluidului vital, alături de alte patru (carbonul, azotul, fosforul și sulful) sunt încadrate într-o categorie aparte, a celor supranumite “bio-elemente” și, toate șase împreună, se află în structura intimă a organismelor vii, într-un procent covârșitor (90%).
Dacă realitatea se prezintă în această configurație în privința componentelor substanței vitale, cu siguranță că este de la sine înțeles că și compusul, rezultanta unirii celor două constituente este investită cu o asemenea facultate. Aceasta o admit și o și proclamă oamenii de știință: existența vitală este fundamentată pe fluidul acvatic și pe carbon. Fără cele două componente esențiale, nu am putea vorbi despre biosferă, în integralitatea ei. Tocmai de aceea nu e deloc întâmplător că apa rămâne singurul element apreciat de Mântuitorul Hristos fiindcă este înzestrat cu atributul vieții (ea este “vie” – comp. In. 4. 10). Desigur că Domnul implică în acel context și alte conotații, de natură spirituală, ale atributului ei vivificator.
Revenind la semantica propriu-zisă a tematicii noastre, putem statuta că molecula apei este neliniară, atomii constituenți (H2 față de O2) “deschizând” un unghi de 105º cu majore consecințe: prezența unei polarități electrice (compusul acvatic fiind un dipol) care cauzează toate caracteristicile chimice ulterioare; generarea unei dispuneri geometrice ce o plasează în categoria tetraedrală (nucleul de O2 fiind central, nucleele de H2 sunt așezate în 2 colțuri, iar în celelalte 2 poziții situându-se electronii liberi), determinând legături chimice mixte (67% covalente, 33% ionice), cu rol capital în susținerea vieții terestre (legăturile asigură 2 atribute esențiale ale apei: cele covalente – ușurința formării moleculei acvatice, iar cele ionice – stabilitatea acesteia).
Apoi, prin geometria și natura moleculei, apa comportă o dublă manifestare. Deși pH-ul ei e neutru, comportamentul său e unul dual (de acid – bază). Astfel, apa comună (având pH = 7) deține 2 “facțiuni distincte” – “apa antagonică” (cu pH < 5,5) și “apa biologică”. Sulfatul de cupru (cu formula structurală CuSO4), într-o soluție conținând “apă biologică”, cea din a doua facțiune, cristalizează într-o spirală având rotirea înspre dreapta (dextrogir), iar cu prima facțiune, cea “antagonică”, înspre stânga (levogir). “Apa biologică” (“ce rotește spre dreapta”) “participă la formarea structurilor specifice materiei vii”, în timp ce rotația de tip levogir (a “apei antagonice”), “nu este întâlnită în repertoriul chimic al vieții terestre”. Dispunerea moleculară a ADN-ului (“entitate genetică informațională fundamentală”) e “în mod aproape firesc” tot dextrogir. În plan teologic, nu putem să nu realizăm corespondența: Starea Fiului de-a dreapta Tatălui, crearea cosmosului și pronia ca operă a “dreptei divine”, împlinintă prin așezarea naturii umane îndumnezeite de-a dreapta Părintelui ceresc, precum și a celor mântuiți.
Revenind la structura geometrică a H-O-H, este absolut necesar de menționat că o altă consecință a dispunerii celor doi electroni liberi (neparticipanți la interacțiunea cu atomul de O2) și, astfel, a naturii moleculare tetraedrale induse, o reprezintă asocierea inter-moleculară, grație acelor puternice și deja menționate legături de hidrogen. Această asociere comportă, de pildă, o poziționare a moleculelor fie verticală, fie orizontală ori în alt sistem.
O analiză focalizată pe structura electronică din molecula H2O dezvăluie cauza acestor atracții intermoleculare. Fiecare atom de hidrogen dintr-o moleculă de apă împarte o pereche de electroni cu atomul central de oxigen. Geometria moleculei este practic dictată de formele orbitalilor electronilor exteriori atomului de oxigen. Așa cum s-a precizat, acești orbitali descriu un tetraedru (aproximativ), cu un atom de hidrogen la fiecare din cele două colțuri și perechile electronilor necomuni în celelalte două colțuri. Unghiul de legătură al H-O-H este de 104,5°, ceva mai puțin decât 109,5° al unui tetraedru perfect, din cauza aglomerării generate de orbitalii neconectați ai atomului de oxigen.
Nucleul de oxigen atrage electronii mai puternic decât o face nucleul de hidrogen (un proton), oxigenul fiind mai electronegativ. Prin urmare, schimbul de electroni între H și O e, așadar, inegal; electronii se află mai des în vicinătatea atomului de oxigen decât a celui de hidrogen. Rezultatul acestei inegale partajare a electronilor e existența a doi dipoli electrici în molecula de apă, unul de-a lungul fiecăreia dintre legăturile H-O; fiecare hidrogen deține o sarcină pozitivă parțială (δ+), iar atomul de oxigen susține o sarcină negativă parțială egală cu suma celor două sarcini pozitive parțiale (2 δ-). Ca urmare, există o atracție electrostatică între atomul de oxigen al unei molecule de apă și hidrogenul alteia, numită legătură de hidrogen.
Legăturile de hidrogen sunt, totuși, relativ slabe. Cele din apa lichidă reclamă o energie de disociere a legăturii (energia necesară pentru a rupe o legătură) de aproximativ 23 kJ / mol, comparativ cu 470 kJ / mol pentru legăturile covalente O-H din apă. Legătura de hidrogen e în proporție de aproximativ 10% covalentă, datorită suprapunerilor orbitalilor de legătură, și aproximativ 90% electrostatică. La temperatura camerei, energia termică a unei soluții apoase
(energia cinetică de mișcare a atomilor individuali și a moleculelor individuale) este de același ordin de mărime cu cea necesară pentru a rupe legăturile de hidrogen. Când apa este încălzită, ascensiunea temperaturii reflectă mișcarea mai rapidă a moleculelor individuale din apă. În orice moment, cele mai multe dintre moleculele din apa lichidă sunt implicate în legături de hidrogen, dar durata de viață a fiecărei legături de hidrogen e de doar 1 la 20 picosecunde (1 ps = 10-12 s); la ruperea unei legături, o altă legătură de hidrogen se formează, cu același partener sau cu unul nou, în termen de 0,1 ps. Expresia adecvată “grupuri pâlpâitoare”, a fost aplicată la grupurile de scurtă durată ale moleculelor de apă interconectate prin legături de hidrogen, din apa lichidă. Însă, suma tuturor legăturilor de hidrogen dintre moleculele de H2O conferă o mare coeziune internă apei lichide. Rețelele extinse ale moleculelor de apă corelate prin legături de hidrogen constituie, de asemenea, punți de legătură între soluți (proteine și acizi nucleici, spre exemplu), care permit moleculelor mai ample să interacționeze reciproc pe distanțe de câțiva nanometri, fără contact fizic, înlesnind procesele biochimice.
În ce privește importanța biologică a proprietăților apei, este esențial de menționat și că biomoleculele polare se dizolvă ușor în apă, deoarece pot înlocui interacțiunile apă-apă cu interacțiunile apă-solut, mai favorabile din perspectivă energetică. În contrast, biomoleculele nepolare interferează cu interacțiunile apă-apă, dar nu sunt în măsură de a forma interacțiuni apă-solut, în consecință, moleculele nepolare sunt puțin solubile în apă (în soluții apoase, moleculele nepolare tind să se grupeze) – astfel, activitatea biomoleculară este susținută de proprietățile apei. În fine, legăturile de hidrogen (capitale în perspectivă vitală) și cele ionice, hidrofobe (adică “temătoare de apă”) și celelalte interacțiuni moleculare sunt slabe individual, dar, colectiv, ele dețin o influență foarte semnificativă asupra structurilor tridimensionale din proteine, acizii nucleici, polizaharide și lipidele membranare.
În structura stării solidificate a H2O, respectiv în gheață, numărul asocierilor moleculare este constant, echilibrat – 4. De altfel, chiar și unghiul dintre atomi e puțin modificat, așa cum s-a menționat anterior: 109,5°. Prin asociere, gheața prezintă superbe rețele intermoleculare de tip hexagonal, similare arhitectural structurilor carbonului (un exemplu foarte elocvent ar fi diamantul), în care câte o moleculă este dispusă alături de alte patru, prin intermediul acelor legături de hidrogen. În schimb, compoziția apei în stare lichidă pare un amestec de fragmente tetraedrice, alături de alte grupări în configurații mult mai compacte, probabil similare celei admirate în cuarț ori care prezintă structuri deținând o morfologie de colivie. Ruperea unei proporții suficiente din legăturile de hidrogen pentru a destabiliza rețeaua de cristal din gheață necesită o cantitate de energie termică majoră, fapt ce explică punctul de topire relativ ridicat al apei.
În cazul apei lichide, numărul asociațiilor intermoleculare este inclus în intervalul 2 – 6; la temperatura de 0°C acesta e 3, dar la 4°C devine 2, detaliu ce poate “tâlcui” punctul valoric maxim al densității de aici, fiindcă, ulterior, numărul asocierilor va urmări o ascensiune valorică, iar densitatea o progresie numerică descendentă. Astfel, prezența unor molecule mai compacte în configurație, aflate “în echilibru cu structura mai afânată”, poate argumenta ascensiunea bruscă a densității la 0°C, secondată de una mai lentă până la atingerea pragului maximal, la 4°C.
Practic, “în apa lichidă se menține parțial structura de rețea a gheții. În structura rețelei de apă există goluri interstițiale, cu dimensiuni mai mari decât ale moleculelor de apă; alături de moleculele ordonate în rețea, există și o fracțiune de molecule libere, neasociate, care se strecoară printre golurile interstițiale. Structura apei lichide apare mai afânată decât structura gheții. Moleculele din rețea își schimbă permanent locul, parțial, cu moleculele interstițiale, libere”. Faptic, asociațiile intermoleculare se unesc și se desfac în mod continuu, însă, ele mențin mereu, în condițiile unei temperaturi constante, o valoare numerică.
Grație structurii sale moleculare aparte, apa în stare solidificată, gheața, ne reține atenția printr-un aspect deosebit. Compoziția apei din interiorul ființelor vii este considerată de către specialiști extrem de similară celei din structura înâlnită în gheață (rețeaua ei moleculară fiind una nefragmentată, comparativ cu varianta ei lichidă). În consecință, s-a remarcat într-un test că exemplarele animale ce s-au alimentat cu apa obținută prin topirea zăpezii le-au depășit în parametrii de dezvoltare pe cele ce și-au potolit setea cu apa obișnuită. Rezultatul se poate explica astfel: apa generată prin desolidificarea zăpezii și asimilată în organismele vii nu-și mai modifică structura moleculară (prin realiniere, fapt ce se întâmplă, în genere, în starea sa lichidă), neîngăduind astfel consumul energetic asociat modificării structurale.
Relaționat de ce s-a indicat în subcapitolul precedent, dar și în paragrafele anterioare, s-a precizat că fluidul vital deține aceste însușiri enigmatice, indispensabile vieții: densitatea maximală (1 g / cm3), este atinsă la temperatura de 4ºC, valoarea ei superlativă diminuându-se gradat cu transformarea stării sale (în stare solidificată – gheața – prezintă o valoare inferioară celei în formă lichidă), realitate ce devine esențială în menținerea vieții subacvatice în sezonul friguros (datorită plutirii gheții, apa nu se solidifică în adâncime, ci doar în etajul superior, etajele inferioare menținându-se în stare lichidă, rămânând la temperatura constantă de 4ºC chiar și la adâncimi mai mari de ~ 1 km, în timp ce, sub aproximativ 3 km adâncime, ele stagnează la temperatura de 3ºC); de asemenea, zăpada se dovedește a fi un labil conductor caloric, devenind un factor vital substanțial, fiindcă stratul de nea care împodobește solul se comportă ca un scut protectiv impermeabil pentru culturile agricole.
În fine, de importanță majoră se constituie și relația numerologică a moleculei fluidului vieții cu cifra sacră 4: structura sa moleculară se încadrează în categoria spațială a tetraedrelor (corpuri geometrice având 4 vârfuri), iar valoarea supremă a densității e atinsă la temperatura de 4ºC. Bineînțeles că nu putem să nu amintim două aspecte fundamentale relaționate de acest fapt. Mai întâi, cugetul este trimis la semnificația sa – aceea de universalitate a binecuvântării divine, de împlinire a întregii creații prin “apele” harului, realitate cosmică simbolizată prin cele 4 brațe ale râului edenic unic (cf. Gen. 2, 8-16). Apoi (tot în sensul primului aspect), în Biserica Răsăritului, în cultul creștin public, apa e “beneficiara” a 4 slujbe de sfințire (pentru femeia lăuză, pentru Botez, sfeștania și sfințirea Aghiasmei Mari).
Cu certitudine că datele evidențiate în acest subcapitol ne-au apropiat și mai mult de tainica dimensiune interioară a elementului acvatic, limpezindu-ne, edificându-ne încă puțin, atât cât se poate din punct de vedere uman, grație tehnicii developate în timp de oamenii de știință, din minunatul univers micro-miniatural, molecular al apei și, mai mult, din modul și gradul de implicare a acestuia în sublimul mister al vieții. Cu toate acestea, apa rămâne (în) ea însăși un mister sublim, încă nedeplin înțeles.
2. 3. Un mesaj tainic: o substanță anorganică, dar totuși “vie”
Subcapitolul final al părții secunde l-am putea considera drept un corolar firesc și o încununare a subcapitolelor anterioare și a tuturor celor reliefate până acum. Dacă am urmărit convingerile oamenilor de știință referitoare la contribuția apei la apariția vieții terestre și modalitățile prin care ea își reactualizează și permanentizează mereu și mereu, conștiincios, această misiune, prin ceea ce acest subcapitol va pune în lumină vom pătrunde în alt univers interior, tainic, al fluidului vieții – unul, bineînțeles, care nu e străin, disociat de cel prezentat până acum, ci relaționat de acesta, care, de fapt, am putea considera că îl anunța ori îl ascundea pe cel “nou” și necunoscut.
În aceste rânduri ale secțiunii secunde vom parcurge o călătorie intelectuală și spirituală chiar într-un domeniu inedit, pe care probabil oamenii de știință de acum câteva decenii nu o considerau vrednică de luat în calcul. Datele pe care le vom așterne în scris vor accentua în fapt ceea ce experiențele religioase ale omului din vremurile imemoriale și până în perioada contemporană au susținut constant: realitatea că natura neînsuflețită poate să facă dovada unei componente neașteptate – manifestarea unui mod de existență similar celui naturii însuflețite.
În acest sens, vom apela rezultatele studiilor unui emerit cercetător de proveniență asiatică, ale doctorului în medicină alternativă Masaru Emoto, renumit pentru experimentele sale asupra apei și rezultatele publicate în volume elocvente și prezentate în diverse colțuri ale lumii. Metoda modernă și extrem de eficientă adoptată de echipa sa cercetare, în expunere concisă, implică doar câteva etape ori segmente specifice: confruntarea elementului vital cu o anumită situație cotidiană, dar comună (un mesaj scris ori auditiv, o fotografie reprezentând diverse categorii ale lumii vii ori chiar “recoltarea” unei probe acvatice aflate în condiții deosebite), surprinderea momentului printr-o tehnică de ultimă generație de fotografiere a cristalului de gheață format (într-un laborator special) și interpretarea datelor furnizate.
Astfel că în cele ce urmează vom da ascultare “glasului” tainic al apei, așa cum se poate el “auzi”, din reacțiile microformațiunilor cristaline acvatice pe care distinsul doctor nipon le evidențiază în extraordinara și inedita sa operă: “Apa expusă anumitor expresii verbale – «Ești drăguță», «Ești frumoasă», «Iubire și recunoștință» – formează cristale minunate când este înghețată. Și ce înseamnă aceasta, până la urmă, pentru noi? Înseamnă că și gândurile din inimile noastre au un impact asupra întregii vieți și asupra creării lumii noastre de mâine”; “În sufletul uman sălășluiește o putere miraculoasă. Ni se spune mereu că puterile noastre rezultă din gândurile pe care le avem. Acest principiu este, într-adevăr, demonstrat de felul în care apa formează cristale în funcție de tipul de influență la care este expusă”.
Aceste influențe de care pomenește reputatul cercetător sunt dintre cele mai variate. O astfel de atitudine e cea de încurajare, împodobită de o caracteristică exterioară de tip atractiv, cuceritoare, ce oferă optimism, curaj și convingere în propriul potențial: “Atunci când mostrei de apă i se adresează expresii de genul: «Trebuie să faci asta», nu se formează niciodată cristale frumoase. Esta valabil și pentru vorbe ca «Proasto!» sau «Prostule!» sau, cel mai urât exemplu: «N-are niciun rost»”. Soluția se află la polul opus: “Cuvintele care dau naștere unor cristale minunate din apa ce vă circulă prin trup sunt acelea care vă umplu de o blândă pace. Atunci veți fi în stare să vă sporiți capacitățile și să întâmpinați fiecare nouă zi cu dăruire și fericire senină”.
Impactul produs prin puterea de rezonanță a gândurilor și actelor pozitive e cu adevărat remarcabil, presupunând un efect resimțit nu doar grație efortului unei singure persoane și de la o mică distanță, ci își poate dovedi magnitudinea prin implicarea unei mase impresionante de persoane, aflate la distanțe considerabile (chiar zeci, sute ori mii de km distanță), ce își unesc eforturile într-un act comun, devenind una în cuget și simțire. Astfel, o tentativă de a obține cristale de gheață din apa provenită din rețeau citadină a capitalei a eșuat lamentabil din cauza clorului existent în compoziția ei, însă, intervenția a 500 de oameni de pe cuprinsul patriei omului de știință, care, în anumite condiții prestabilite (la o oră dinainte fixată, într-o anume zi), au “trimis” apei reținute într-un pahar mesajul “Mulțumesc” și câteva rugăciuni speciale, a determinat metamorfoza prevăzută: “Așa cum ne așteptam, apa s-a transformat și a fost capabilă să formeze cristale frumos conturate. Apa clorurată de la robinet s-a transformat în apă pură”.
Experiențe oarecum similare s-au realizat și cu alte ocazii. În vizitele sale prin diverse colțuri ale țării și ale lumii (printre cele enumerate în acest sens se află Elveția și ), profesorul a invitat diferite grupuri de oameni să se unească într-un efort comun și să-și îndrepte atenția în rugăciune asupra apei lacului local. Extrem de important de menționat e că mereu s-a analizat apa în condiția anterioară actului orant și posterior acestuia. Rezultatele vorbeau de la sine: “În toate cazurile s-a putut observa o diferență frapantă între cristalele obținute din mostrele de apă luate înaintea rugăciunii și cele formate din aceeași apă după rugăciune, acestea din urmă având mereu forme splendide”. Un foarte ambițios proiect al doctorului reclamă implicarea oamenilor din întreaga lume într-o rugăciune unitară, la unison, exprimând iubirea și recunoștința față de fluidul vieții, de o anumită configurație temporală (în data de 25 a fiecărei luni, la 7:25 a. m. sau p. m.), pentru purificarea apei, binele oamenilor și armonia planetară.
Bineînțeles că influența cugetelor umane asupra apei poate genera și un efect nociv. O minunată legendă de proveniență australiană, zestre a băștinașilor de acolo, relatează cum o femeie-șaman, invidioasă pe locuitorii unui sat din avalul râului pe care îl considera exclusiv sursa ei de fericire, a transmis apei veninul său interior, încât localnicii și-au modificat viața în sens negativ (adoptând violența și furtul ca trăsături definitorii ale vieții lor). Situația a revenit pe făgașul firesc prin intervenția unui bărbat-șaman, femeia readucând prin gândirea pozitivă și medierea apei bunăstarea în comunitatea afectată. Înțelegem din istorioară că “apa deține capacitatea de a citi sentimente și emoții și de a le răspândi întregii lumi. Cu alte cuvinte, mesajele purtate de apă prin lume depind de fiecare dintre noi, indiferent de cum sunt, bune sau rele”.
O altă abilitate uimitoare a apei este aceea de a fi capabilă nu doar să “citească” ori să “descifreze” diferite mesaje redate prin anumite cuvinte ce par a fi ireconciliabil opuse în semnificațiile lor, ci și să dețină “înțelegerea” realității că acestea comportă un sens antagonic ori antinomic, pe care ea îl percepe și, mai mult, îl și “traduce” prin superba sa rețea cristalină:
“În experimentele noastre, am expus apa cuvintelor «fericire», respectiv «nefericire». După cum ne-am așteptat, apa aflată sub influența cuvântului «fericire» a format minunate cristale rotunde, ca niște inele prețioase. Dar cristalele formate din apa aflată sub influența cuvântului «nefericire»? Ne așteptam să obținem cristale sparte, diforme; în schimb, am descoperit frumoase cristale hexagonale, care dădeau impresia de a fi fost tăiate în două. Arătau ca și cum apa făcuse tot posibilul să formeze cristale reușite”.
Consecvent, apa cunoaște influențele negative, dar și consecințele aferente cauzate de ele, chiar și în cazul unor realități care nu dețin un conținut lipsit de binefaceri, cum sunt “Bunurile și capitalul de investiție” ori “Petrolul”, exprimări care determină apariția unor cristale haotice. În schimb, situația se prezintă radical distinctă în privința apei obstrucționate de unele activități umane (cum sunt barajele de acumulare) ori maltratate prin poluare, spre deosebire de cea neconstrânsă, lăsată să curgă liber și pură încă de la origini.
Sigur că aceste abilități sunt nu doar cuceritoare, ci și intrigante, ridicând de o manieră firească numeroase probleme. Probabil chiar prima și una de o condiție esențială în acceptarea și înțelegerea acestui miracol al lumii vii e interogația referitoare la motivul pentru care este el posibil. Bineînțeles, răspunsul va îmbrăca mantia exprimării specifice concepțiilor tradiționale orientale, însă dedublată ori confirmată de concretețea actului științific: “De ce, totuși, să fie influențată formarea cristalelor de un cuvânt scris pe o bucată de hârtie și lipit de un recipient cu apă, timp de câteva ore, sau de o fotografie așezată sub recipient pentru douăzeci și patru de ore? Răspunsul este, cred, următorul: apa este înzestrată cu capacitatea de a simți energia hado de la diferite surse și de a o memora”.
Observarea acestor micro-formațiuni acvatice mai presupune un beneficiu – o mai bună înțelegere, per ansamblu, a universului macro-molecular prin intermediul celui microscopic. Abordăm aici extrem de interesanta ipoteză numită “teoria fractalilor”: structura caracteristică unui segment (tiparul) definește întregul ansamblu. Câteva exemple practice și la îndemâna oricui sunt: ramificarea trunchiului de copac și a crenguțelor sale, configurația țărmurilor, unduirea râurilor, alcătuirea formațiunilor noroase. Desigur, această teorie se aplică și în cazul cristalelor acvatice, ele adoptând un format hexagonal (cifra 6 reprezintă creația integrală, desăvârșită prin zidirea omului în acea ultimă zi a actului divin creator, tradiția consemnând și că în ceasul al 6-lea, “cândva”, omul și-a întins mâna să guste din fructul pomului interzis, dar și că, în cadrul acelorași coordonate temporale – “în ziua și în ceasul al șaselea”, Mântuitorul Hristos Și-a întins mâinile Sale pe Cruce, pentru a-i răscumpăra neascultarea).
Odată amănuntul de ordine primordială stabilit – că apa “e pe aceeași lungime de undă”, în integralitate, cu biosfera, e de la sine înțeles că reflexele sale taumaturgice sunt cât se poate de naturale, dar sunt și conforme cu afecțiunile și posibilitățile reale ale fiecărui om. “Cântul tămăduitor al apei” se răsfrânge chiar și prin rezonanța cu unele aspecte aparent banale ca: unduirea lină a apei unui lac sau râu și oglindirea în ea a astrului vieții, cercurile provizorii create de picăturile de ploaie pe suprafața unei belți ori “formele geometrice născute din întrepătrunderea luminii ce intră pe fereastră cu apa care curge de la robinet”. Fiindcă apa e integrată în circuitul vital al creației, înseamnă că apa din interiorul nostru se află în intimă relație cu cea din ambient, de aceea acest principiu taumaturgic poate fi veridic și eficient.
Prin urmare, imaginile din mentalul unui compozitor care au inspirat o melodie menită să stimuleze sistemul imunitar au fost, în mod surprinzător, (identic) replicate de cristalele “nespus de frumoase și delicate”, născute prin audiția acelei piese. Consecințele benefice ale unui astfel de “program” de terapie muzicală, conform cristalelor formate (și unui instrument care indică gradul de rezonanță), sunt impresionante: “Cavalcada Walkiriilor” a lui Wagner conferă “alinarea unor dureri indirecte”, în timp ce “După-amiaza unui Faun” a lui Debussy “prevenirea afecțiunilor spatelui”.
Principiul funcționează și pentru alți “parteneri medicali”. Unul din aceștia e esența florală, care transferă apei abilitățile sale curative (chiar și o analiză chimică a acestei mixturi va detecta numai apa), prin absorbția potențelor tămăduitoare existente în flori. Floarea culeasă dimineața devreme (separată de tija ei) se așează într-un recipient cu apă, la soare, permițând soluției obținute să-și definitiveze concentrația ideală într-un interval de 4 ore. Ulterior, ea poate fi diluată, succesiv, cu apă, la fiecare utilizare, iar pentru o conservare optimă, se poate adăuga și o cantitate mică de alcool. Câteva picături sunt suficiente pentru un efect curativ asupra fizicului și psihicului uman.
O altă metodă extrem de interesantă ar fi “măsurarea” energiei bolnavului, transferul acesteia asupra apei și utilizarea apei în procesul vindecător ori tratarea pacientului cu apă îmbunătățită prin prezența unui micro-organism benefic trupului uman (numit tehnic Effective Microorganism). De asemenea, suferința cauzată de o anumită otravă poate fi combătută prin medierea unei soluții apoase în care agentul otrăvitor este diluat în proporții extraordinare (1010, 10600 ori și mai mari), iar apa lacului, în general iritantă, aduce vindecare epidermei iritate și altor afecțiuni în soluții diluate, de acest tip. Toate acestea sunt datorate abilităților excepționale ale apei – de a “percepe”, de a “memora” și de a “replica” mesajul asimilat.
Având în vedere faptul că apa e în conexiune cu întreaga planetă și cu întregul complex organic al ființelor care, în marea lor majoritate, o conțin într-o pondere deosebită și care-i datorează existența într-o proporție impresionantă, e absolut firesc ca să formeze cristale de o aleasă frumusețe și perfectă simetrie, când i se cere “părerea” referitor la diverse peisaje din natură sau cu privire la diferiți reprezentanți ai regnului vegetal ori animal.
Bineînțeles că nu puteam să încheiem fără să prezentăm comentariile autorului atașate cristalelor obținute prin confruntarea raportării apei vis-à-vis de cele cinci mari religii de pe mapamond: “Budismul s-a dovedit singura religie la influența căreia apa a format un cristal cu centrul gol. Acest fenomen amintește, poate, de calea spre o nouă viață, în conformitate cu învățăturile acestei religii despre reîntrupare. Este un cristal frumos, cu o structură echilibrată”. În privința cristalului care e atribuit Creștinismului, profesorul consemnează: “Vârfurile cristalului arată ca brazii de Crăciun. Forma minuțioasă a cristalului amintește de ornamentele din bisericile Evului Mediu”. Urmează cel al Iudaismului: “Se spune că poruncile iudaismului ar fi deosebit de stricte, însă acest cristal ni se înfățișează mai degrabă expansiv, lipsit de constrângeri. Unică este, de asemenea, suprapunerea fațetelor cristalului”. Despre “efectul” Islamului asupra apei doctorul nipon precizează: “Și această religie a dat naștere unui cristal frumos, indicând, poate, caracterul cuprinzător al doctrinei în cauză”, iar despre cristalul Hinduismului, acesta conchide: “Acest cristal se apropie de perfecțiunea geometrică, dând privitorului impresia de caleidoscop”.
În fine, prin propria ei natură, mesajul apei adresat omenirii este unul de o nespusă splendoare tainică: “Apa ne spune să ne înfrumusețăm unii pe alții și să ne vindecăm prin tot ce gândim, simțim, rostim și făptuim. Undeva, în adâncurile inaccesibile ochiului omenesc, apa scrie și rescrie adevărul fiecărei clipe de existență printr-un cod al frumuseții”.
Rezumând, putem afirma că, prin rezultatele uimitoare ale cercetărilor sale, profesorul Masaru Emoto este deplin îndreptățit să susțină că a reușit să demonstreze că apa are calități “intelectuale” și “afective”, fiind și vrednică de a fi numită “vie”: “Apa este un element viu, capabil să interacționeze cu ambientul natural și cu ființele vii. Dețin dovezi științifice că apa percepe sentimentele noastre, emoțiile, cuvintele, rugăciunile, «ascultă» muzică și reacționează în mod divers la acești stimuli, ca și când ar putea să-i aprecieze valoric. Uneori reușește să descifreze cuvintele scrise și chiar să citească”.
Teologic abordând subiectul, este de menționat că raționalitatea apei interacționează cu raționalitatea umană, rațiunile sădite în interiorul ei reacționează la exprimarea celui care este icoana slavei Rațiunii supreme, tocmai de aceea la o expresie pozitivă structura ei internă se armonizează, se înfrumusețează, iar la o expresie negativă ea se alterează, devine haotică. Cu atât mai pregnant este efectul rugăciunii, al semnului Sfintei Cruci asupra ei și al slujbelor de sfințire a apei. În acest sens, de altfel, apa cu valoare sacră, purificatoare și taumaturgică, în definitiv, rămâne aghiasma.
În sfârșit, mărturiile doctorului Masaru Emoto sunt elocvente și pilduitoare: “Aceste experimente mi-au schimbat viața, iar rugăciunea adresată apei, deci trupului uman, mi-a relevat adevărate comori ale sufletului prin aceste cristale superbe ce confirmă că apa răspunde fidel rugăciunii noastre”. De aceea, “testamentul” său e vrednic de ascultat și de luat în considerare: “Pe măsură ce îmi continui dialogul cu apa, cristalele mă învață multe lucruri: importanța de a trăi în acord cu ritmul vieții și cursul naturii, lăsând în urma noastră, generațiilor ce vor veni, o planetă frumoasă, iubirea, rugăciunea”.
În consecință, vom încheia prin mesajul său, plin de frumusețe și de înțelepciune: “Apa este un mesager al Divinității, avem multe de învățat de la ea, este un miracol extraordinar. Să fim conștienți că apa are puterea magică de a da naștere tuturor lucrurilor din lume. Să-i aducem recunoștință pentru asta!”. Dacă am considera apa întâiul proiect ori mesager divin al operei create, atunci intenția aducerii acesteia la existență de către Sublimul Arhitect divin ar fi fost: “iubire și recunoștință”.
Doar prin ele viața își află sensul deplin ori finalitatea întrezărită dincolo de consistența obligativității biogenezei. Acestea două sunt primordiale pentru viață, prezența lor fiind categoric indispensabilă: “Trăim vremuri în care este nevoie, mai mult ca oricând, de iubire și recunoștință. Mai mult, cred că proporția potrivită dintre recunoștință și iubire o reprezintă raportul de 2:1 – exact raportul dintre hidrogen și oxigen în molecula de apă!”. Bineînțeles, pentru a conchide, cele două virtuți le datorăm întâi lui Dumnezeu și abia apoi semenilor și întregii creații, aspecte, în fapt, intercorelate, complementare.
Așadar, călătoria parcursă, grație unei cercetări de excepție și de răsunet internațional și mondial, ne-a revelat mai mult încă din taina fascinantă a compusului unic și sublim – apa. Dacă până acum cineva poate ar fi putut să-și exprime anumite reticențe, rezervându-și chiar o atitudine prudentă în raport cu fluidul vital, atunci în mod cert micro-universul acvatic, atât cât este posibil de înțeles și cât ne-a fost îngăduit să-l pătrundem ori să-l “descifrăm”, prin intermediul structurii cuceritoare, respectiv, a proprietăților uimitoare determinate de taina sa interioară, realități realmente minunate, ce interferează, se îmbină cu miracolul vieții terestre, se constituie într-un argument suprem și incontestabil, care deține forța de a spulbera toate incertitudinile, ezitările ori rezervele, specific umane, referitoare la demnitatea apei de emisar divin, abilitățile sale și “prestanța” sa fiind în măsură să ne modifice percepția modestă asupra realităților existențiale și să ne determine și la o re-evaluare a concepțiilor și conduitei noastre inadecvate, în relațiile inter-umane și în raport cu mediul ambiant.
CONCLUZII PENTRU PARTEA A II-A
Știm că în sufletul omului, încă din timpuri imemoriale, elementul acvatic, identificat cu fluxul vieții, sursa (ori cel puțin una dintre aceste surse) și forța sa fertilizatoare, regenerantă, revigorantă și curativă, a trezit mereu o admirație aparte și un deosebit atașament. Dacă omul de știință, prin “natura” sa raționalistă, își poate îngădui și rezerva dreptul de a fi mai reținut, de a adopta o poziție mai sceptică în orice privință, deci și în acest caz, descoperirile mai mult sau mai puțin recente referitoare la minunatul fluid al vieții – apa, respectiv la structura și mai ales la modul în care aceasta influențează proprietățile ei neobișnuite, l-au determinat să-și reconsidere serios punctele de vedere uneori diametral opuse, comparativ cu homo religiosus.
Consecvent acestei metamorfoze a omului de știință, a realinierii ideilor și modului de a concepe existența, a acestui curent (supranumit metarealism) care, așa cum am subliniat, se impune tot mai accentuat, el a înțeles să admită că punctele în care știința și religia erau divergente până acum, se apropie tot mai mult de convergență. Astfel, a devenit posibil ca oamenii de știință nu doar să confirme referatul biblic al cosmogoniei și că apa e o matrice a vieții (prin prisma oceanului originar), ci și să proclame, mărturisitor, că inepuizabilul Izvor prim al existenței este sublimul Arhitect – Dumnezeu.
De altfel, caracterul sublim al apei, pe care homo religiosus l-a intuit și perceput în mod firesc și pe care și omul de știință i-l admite laudativ, admirator, e reflectat prin încă un aspect pe care l-am tăinuit până acum. E o caracteristică într-un oarecare grad relaționată de atributul său esențial, acela de a fi un element indispensabil vieții (desigur, în complementaritate cu ceilalți factori vitali): constituția ori morfologia sferică terestră, datorată și hidrosferei, este o mostră unică a perfecțiunii creației și a perfectibilității creaturilor. Astfel, sfericitatea terestră reprezintă un indicator al importanței și chiar al desăvârșirii elementului acvatic.
Homo scientificus susține teza biblică a perfecțiunii originare a creației, deci și a apei primare, iar caracterul acesta al ei nu putea fi mai bine relevat decât prin implicarea ei în originarea și developarea sau răspândirea vieții terestre. Acest proces consider că nu putem concepe să se fi împlinit decât astfel, prin medierea ei, aceasta deoarece apa a fost investită de Dumnezeu cu acest tip de “prerogative”. Viața deține un statut magnific, nu doar fiindcă ea reprezintă o realitate complexă esențială în univers, ci, deoarece, chiar mai mult, constituie o concluzie finală a naturii create, iar apa e definită ca izvorul ce o întreține, fluxul ei perpetuu.
Tocmai în aceasta constă măreția apei, în faptul că ea reprezintă o piatră unghiulară a existenței și, astfel, un tezaur neprețuit. Ca piesă fundamentală în ansamblul creației, apa constituie fluidul care determină circuitul biogeochimic al tuturor elementelor și împodobește dimensiunea văzută și cea nevăzută a lumii vii. În consecință, datele prezentate argumentează că apa poate fi încununată ca o veritabilă minune a creației, impunătoare prin expresiile ei –structura, proprietățile, abilitățile și funcțiile ei unice – grație cărora până și cei mai reticenți oameni de știință o pot percepe ca pe un mesager divin sublim.
PARTEA A III-A. APA ÎN PERCEPȚIA ȘI RELIGIOZITATEA OMULUI CONTEMPORAN
PRELIMINARII
În decursul istoriei umanității, planeta albastră a fost martora expansiunii până în acele puncte de maxim și apoi a colapsului unori impunătoare imperii, ce au impresionat prin gloria lor, prin teritoriul pe care se întindeau, prin tacticile militare utilizate, dar mai ales prin nivelul de evoluție sau, altfel spus, prin gradul de cultură și civilizație atins. Nu e mai puțin adevărat că, pe cât de fascinante erau aceste state prin înălțimea piscului lor de developare, practic în aceeași măsură frapează dramatismul decăderii lor. Indubitabil, e oarecum în firescul ordinii naturale, istorice a umanității ca astfel de procese să cunoască un atare curs de desfășurare. Însă, parcă ne e greu să nu medităm, încordându-ne atenția într-un punct esențial în care să ne auto-adresăm o interogație mai mult sau mai puțin retorică: oare nu cumva majoritatea dintre acestea (dacă nu chiar toate) s-au prăbușit (cu precădere) din cauza patimilor umane?
În ceea ce-l privește pe omul modern și post-modern contemporan, realitatea se prezintă cam pe acealeași coordonate. În mod similar, omul a atins astăzi un prag de dezvoltare la care poate nu ar fi îndrăznit să-și înalțe gândul în timpurile străvechi. Viața sa, cel puțin dintr-o perspectivă exterioară, e incomensurabil îmbunătățită comparativ cu acele perioade (deși nici măcar în această privință lucrurile nu sunt generalizate, existând discrepanțe incredibile între diverse regiuni ale lumii, în această direcție), darurile cu care a fost împodobit de Dumnezeu îngăduindu-i să reușească să cucerească domenii nebănuit de interesante și, până în urmă cu puține secole ori chiar decenii, considerate inexpugnabile, intangibile. În mod invariabil, omul contemporan se află la apogeul evoluției sale din punct de vedere științific și tehnic, cu toate că această culme pe care el pășește continuă să fie concretizată printr-o condiție inovatoare perpetuă, ce pare, într-o anumită optică, imposibil să stagneze, deținând un orizont nelimitat.
Însă, similitudinile între simptomele prezentate de imperiile istorice ale omului și cele observabile și în cazul celui global actual, care și-a conturat tot mai mult caracteristicile în ultimele decade, sunt tot mai evidente. Omenirea nu a învățat din dramele trecutului. Cu toate că a escaladat acest masiv al enciclopedicelor sale cuceriri din toate domeniile cunoașterii și a devenit victorios în ascensiunea sa civilizatorie asupra naturii create și oferite de Dumnezeu pentru a-i servi la desăvârșirea sa ființială, umanitatea a pierdut din raza sa vizuală tocmai aspectul esențial – dimensiunea spirituală a existenței sale. În consecință, ultimul imperiu pe care omul se luptă din răsputeri să-l edifice, substituindu-l Edenului terestru, care e asimilat unui nou Turn Babel de proporții, nu poate decât să fie sortit aceleiași prăbușiri ca și acesta și, de altfel, precum toate acele construcții umane menționate anterior.
Motivația, deși atât de simplă și evidentă, pare să-i scape constant omului – neputința sa ori eșecul de a sesiza modelul său real de împlinire: Hristos, Dumnezeul întrupat din iubire pentru el. Consecințele se răsfrâng, bineînțeles, cu o mare acuratețe, asupra “împărăției” peste care el a fost întronizat – natura de care el e în mod intim relaționat și pe care ar fi trebuit nu doar să o conserve, să o protejeze și s-o administreze ca un înalt demnitar divin, ci și s-o prezinte Împăratului suprem ca pe o ofrandă vrednică de iubirea Lui, în calitate de preot al lui Dumnezeu, ca un ambasador al făpturilor înaintea Sa.
Tocmai pentru că omul refuză să-și asume această misiune sacră, zidirea înrudită cu el are de suferit. Umanitatea nu doar că nu dorește să dispună just și înțelept de resursele pe care mediul i le oferă spre bunăstarea lui, iar nu spre supra-exploatare pentru o existență a sa peste măsură de luxoasă, dar nici nu conștientizează în mod real, obiectiv răul provocat, scrutând și viitoarele scenarii determinate de iresponsabitățile sale, pentru a-și revizui atitudinea și a se concentra să-și îndrepte pe deplin gravele concepții și conduita greșită din cadrul creației.
Prin urmare, pentru a pătrunde propriu-zis în tematica noastră principală, el epuizează rezervele naturale ale minunatului univers acvatic (și aici nu ne rezumăm în mod exclusiv la resursele de apă utilizabilă în diversele arii umane de consum, ci la toate resursele naturale furnizate omului prin intermediul învelișului acvatic terestru) printr-o exploatare irațională, văduvită de perspectiva faptului că ele nu sunt nelimitate și, mai mult, le dezonorează printr-o improprie prelucrare și o inadecvată ori chiar inexistentă protecție în privința contaminării lor în procesul exploatării.
Așadar, valoarea civilizației actuale nu e indicată în mod unic de gradul înalt de confort, de extraordinarele reușite pe plan științific și tehnic, cu aplicații atât de necesare în privința optimizării condițiilor existențiale, ci, în egală măsură, și de raportarea omului la celelalte entități create, la percepția auto-suficientă, utilitaristă și consumistă dovedită de el prin modul în care le tratează, în altă formulare – prin concepția proprie asupra demnității sale de stăpân al naturii și aplicarea sa în practică. Partea finală a lucrării își propune o incursiune în această problematică extrem de sensibilă și stringentă, asupra căreia omul contemporan devine tot mai îndatorat să mediteze și să-și focalizeze întreaga atenție, pentru ca într-un efort susținut și o colaborare interumană unanimă să-i confere universului apelor cinstea sa cuvenită, de element creat de Dumnezeu deținând o condiție sublimă.
Așadar, partea ultimă va aborda tematica studiului nostru din perspectiva percepției și a religiozității omului modern și postmodern contemporan, într-o optică dublă, complementară, desigur. Prima secțiune – capitolul inițial, se va concentra în prezentarea situației actuale a rezervelor, a consumului și a necesității acute de apă pentru societatea umană contemporană și pentru viitorul (chiar) apropiat, analizând și condiția deosebită a unor numeroase regiuni de pe glob care se confruntă cu multiple probleme cauzate pe de o parte de o penurie intensă, iar pe de altă parte de o abundență prea accentuată a lichidului vital, condiție transpusă într-un real și constant conflict cu ori pentru apa atât de prețioasă pentru viață.
Secțiunea secundă – capitolul final al lucrării, propune examinarea propriu-zisă și în detaliu a tematicii enunțate, din punct de vedere teologic, explorând viziunea actuală a omului referitoare la apă și la structurile inter-conectate (organismele și resursele acvatice), mai exact demnitatea umană de archon acvatic, investirea biblică în această statură și interpretarea ortodoxă a atributului, precum și a percepției ei seculare, consecințele accepției actuale ale conceptului biblic “omul – stăpân al apelor”, deci abuzurile provocate universului acvatic și implicațiile religioase ale acestor constrângeri, iar în cele din urmă vom expune și diversele soluții teologice propuse în scopul soluționării crizei, evidențiindu-se, astfel, că doar o viziune sacramentală, euharistică a apei, concepție inscripționată în tezaurul exprimării cultice a Ortodoxiei, deține abilitatea reală de a proba deplin demnitatea umană imperial-sacerdotală, în perspectivă eshatologică.
CAPITOLUL 1. VALOAREA APEI PENTRU SOCIETATEA UMANĂ SECULARĂ
Peste secole și milenii, pentru omul actual, modern și respectiv postmodern, apa deține multiple utilizări, nu neapărat radical modificate față de cele anterior menționate în prima parte a tezei. Ce s-a schimbat e modul în care omul poate dispune de apă, precum și raportarea lui la fluidul vital. Dacă și în epoca antichității omul a reușit să “îmblânzească” forța gigantică și nestăvilită a apelor, în modernitate omul a transpus aceste cuceriri la alt nivel, echivalent cu imensele salturi calitative ale civilizației umane, datorate progresului său științifico-tehnic de proporții excepționale. Din nefericire, graficul modificărilor de natură morală ce au survenit în ființa umană a urmat o cu totul altă evoluție decât cel al progresului material și, drept urmare, consecințele se resimt în contemporaneitate din ce în ce mai dramatic.
1. 1. Apa ca necesitate acută a omenirii de acum și pentru posteritate
Una din cele mai stringente probleme ale societății contemporane, care se acutizează tot mai mult cu trecerea anilor, pe de o parte grație ritmului accelerat de extindere demografică, iar pe de altă parte datorită repartiției inegale a resurselor acvatice pe glob, aspect cumulat cu o inechitabilă repartiție geografică a condițiilor geoclimaterice, dar și cu o separare de altă natură, mai mult sau mai puțin adiacentă primelor mențiuni – aceea de natură economică – o constituie nevoia de apă, reprezentând, în fapt, una din componentele crizei contemporane, chiar dacă aparent mai puțin perceptibilă pentru o parte a omenirii, cel puțin deocamdată.
Se cunoaște faptul că resursele acvatice globale totalizează un volum de 1,37 miliarde km3, 97% din apa terestră fiind sărată, iar restul (3 procente), reprezentând apa de suprafață (cuantificând doar 0,002%) și cea subterană (~ 8 milioane km3, la mică adâncime ajungând un volum echivalând 22,3% din apa dulce), rămâne la îndemâna omului. Pentru consum, acesta dispune de diverse segmente de apă dulce (izvoare, râuri, lacuri – apa în stare lichidă însumând 1,44% din cea dulce) și, teoretic, de apa din gheață și zăpadă, localizată cu preponderență în regiunile polare și pe culmile montante înalte (aceasta cuantifică un punctaj procentual de 77,09% din cea dulce ori, potrivit altor specialiști, chiar 90%). Cantitatea de apă aflată la dispoziția omului este redusă la 20 000 km3, aceasta constituind doar 4 procente din rezervele apei dulci, ori 1:700 000 din volumul oceanului.
În realitate, restul procentual din volumul global se prezintă astfel: apa atmosferică (0,03% din cea dulce) e doar uneori valorificată, apa în stare solidă, gheața (2,2% din total) e dificil de prelucrat și apa dulce propriu-zis utilizabilă e, de fapt, foarte puțină (2,3% din total și 0,53% din cantitatea integrală de apă dulce). Problema este și că o mare parte a apei dulci se concentrează în regiunile unde accesul și posibilitatea de a locui sunt extrem de dificile, în timp ce în marile aglomerări urbane cumulul de apă dulce este mai redus, aspecte la care se adaugă și lipsa de regularitate a ciclului hidrologic, încât doar o mică parte (0,46%) din volumul integral de apă dulce poate fi utilizată în mod direct. Îmbucurător, totuși, omul poate exploata resursele aflate la îndemâna sa cu mult mai ușor, prin intermediul tehnicii moderne (ultra)performante, prin anumite metode specifice.
Dacă până la debutul secolului XX, opinia că apa de consum – apa dulce – nu va ridica problema epuizării, începând de atunci această problemă a început să devină de prim rang și să ocupe locul cuvenit în preocupările umanității. În anii ’70, Franța se confrunta cu această problemă nu doar în sectoarele sudice (zona mediteraneană), ci și în regiunea industrializată, din nord, unde se luau măsuri pentru diminuarea consumului de apă. De altfel, în verile mai secetoase ale celei de-a șasea decade a secolului, capitala a suferit cumplit din cauza penuriei de apă. Practic, într-o perioadă de timp de mai puțin de 15 ani, consumul țării s-a dublat, aproape, ajungând, de la 18, la 30 de miliarde m3 pe an, echivalentul a 600 m3 de persoană. Aceeași situație au întâmpinat-o statele ce dispun constant de un climat mai uscat, ca Italia și Spania. Germania nu era nici ea ferită de pericol, portul Hamburg încropind un plan de a transporta apă pentru consum tocmai din Europa nordică, de la suedezi. Și marile centre din America erau în febra fenomenului, mai ales că americanii atingeau pragul de 1 500 m3 de apă anual. Mai mult, s-a ajuns la un consens îngrijorător: dublarea consumului la 15 ani.
Practic, potrivit analizelor, consumul mediu de apă a crescut, proporțional cu trecerea timpului, de la 10 – 15 l zilnic până la 150 – 600 și chiar mai mult în Epoca medievală, la circa 1 500 l (Europa) și 5 000 l (SUA), în cea contemporană (dacă în anul 1974 volumul de apă consumat era de 500 km3, anii 2000 contabilizau aproape triplu: 1 400 km3); statele în curs de dezvoltare folosesc cam doar 50 l zilnic. Statisticile consemnează că pentru igiena zilnică se utilizează în medie 40 l, dar recomandarea indicată de Organizația Mondială a Sănătății pentru această necesitate este de 100 l (aici fiind incluse toate activitățile zilnice – spălare, prepararea hranei și acoperirea celorlalte necesități). Consumul zilnic variază firesc în funcție de regiune ori de continent. De pildă, dacă africanii utilizează 3 l, americanii din New York consumă peste 1000 l zilnic. Țara noastră dispune de rezerve acvatice relativ reduse, paupere: România poate pune la dispoziție 1 700 t apă de locuitor, nici jumătate comparativ cu Europa în această privință, care consumă până la 4 000 – 5 000 t / locuitor. Însă, în general, apa de consum prezintă o calitate destul de mulțmitoare.
Contrar a ceea ce s-a crezut până recent, rezervele acvatice nu sunt nelimitate, de aceea e îngrijorător că resursele de apă vor deveni insuficiente (se estimează că se vor reduce cu 30% în 20 de ani) pentru vasta populație globală, aflată și într-o continuă expansiune (cu circa 80 de milioane de oameni / an), mai ales că volumul global anual consumat este de 375 de ori mai mare decât producția anuală a tuturor minereurilor exploatate de om. Lipsa totală a apei ori a celei curate devine, așadar, o imensă problemă. Rapoartele ONU confirmă accelerarea extrem de rapidă a ritmului de consum al apei – în răstimpul ultimului veac acesta urmând o ascensiune în progresie geometrică (a crescut de 6 ori). În urmă cu 20 de ani, peste două treimi din populația lumii nu dispunea de apă suficientă, iar astăzi peste ⅓ (40%) nu își poate împlini necesitățile corporale. Mai mult, anii 2000 au consemnat numeroase decese (peste 2,2 milioane) datorate tocmai acestei probleme, iar Unicef a oferit un grăitor semnal de alarmă (în 2009): la fiecare 20 secunde un copil moare din această cauză!
Summit-ul de la Johannesburg (2002) și, ulterior, cel de la Kyoto (2003), au fixat drept țel ca până în 2015 să se reducă numărul imens de persoane ce suferă de această lipsă (potrivit estimărilor Națiunilor Unite, în jur de 2,4 – 2,6 miliarde) la jumătate, în scopul de a preveni epidemiile datorate apei infestate. Vicepreședintele Consiliului Mondial al Apelor, William Cosgrove, sublinia un aspect alarmant: criza acvatică este “mult mai periculoasă decât armele de distrugere în masă”, iar estimările pentru viitorul apropiat, adică pentru viitoarea decadă (până în 2025), sunt destul de sumbre și chiar confirmă aserțiunea acestuia – ⅔ dintre oamenii Terrei se vor confrunta cu acute probleme de penurie acvatică.
Rezervele acvatice planetare suferă în urma unui proces tensionat și continuu amplificat, cel de diminuare a capacității lor, printr-un efect cumulativ – poluările de toate tipurile, la care se adaugă și consumul excesiv, lipsit de perspectiva rațiunii, și expansiunea amenajărilor de irigare realizate de om. Practic, în mod real, indubitabil și ireversibil, râurile, lacurile și mările interioare își văd dimensiunea debitelor redusă gradat, dar și tot mai accentuat. Se pot invoca aici cazurile Mării Caspice, Lacului Aral, ale râurilor Colorado (Texas), Sâr Daria (Siberia) și chiar cel al Iordanului în Liban. Conform evaluărilor de specialitate, cel mai necruțător consumator al rezervelor continentale (interioare) de apă ar fi agricultura: 70% din totalul apei consumate la nivel planetar e utilizată în acest domeniu al activității umane, “doar” 20 – 22% de sectorul industrial și 8 – 10% pentru uz casnic (menajer); familiile citadine ar deține, conform analizelor specialiștilor, un consum mediu chiar triplu comparativ cu acela înregistrat
în zonele de profil rural.
În aceste condiții vrednice de luat în considerare, specialiștii chiar au emis o previziune calculată pe termen relativ scurt, pentru intervalul 2000 – 2025: Brazilia, care pare asigurată din această pespectivă, deține o rezervă anuală / locuitor de 40 000 m3, care s-ar reduce până atunci la 30 000 m3 / locuitor anual; SUA, cu 10 000 m3, ar rămâne cu 8 000 m3 / an pentru un locuitor; Franța, de la 3 000 m3 de locuitor / an, ar reține 2 700 m3; în Mexic, resursele s-ar diminua de la 2 600 m3 la 1 810 m3; China dispune de 1 860 m3 și ar păstra 1 520 m3; India, de la 1 380 m3 s-ar alege cu 810 m3; Maroc deține 860 m3 și ar rămâne cu 540 m3; Algeria, cu un volum extrem de sărac deja, de 420 m3, ar suferi un deficit ce l-ar reduce la 270 m3 / an.
Dacă acestea sunt rezervele unora din marile state ale globului, este foarte important și în același timp interesant de urmărit și care sunt consumurile înregistrate în principalele zone ale mapamondului, precum și o medie globală a acestui consum. Vom prezenta aceste volume în același sens, descendent. Astfel, SUA deține locul I, cu 2 483 m3 / an per locuitor, Italia are un consum anual / locuitor de 2 332 m3, urmează Rusia, cu 1 858 m3 și Australia, cu 1 607 m3, apoi Brazilia, cu 1 381 m3 / an, Arabia Saudită consumă 1 263 m3 / an, Regatul Unit 1 245 m3, Japonia distribuie 1 153 m3 / cap de locuitor anual, Bangladesh dispune de 896 m3 / an, Peru de 777 m3, Kenya are consumul anual de 714 m3 și China repartizează 702 m3 / locuitor anual. Media planetară este de 1 243 m3 / locuitor în decursul unui an.
Una din soluțiile crizei acvatice, proliferate încă din anii ’70, este utilizarea resurselor terestre în instalații de specialitate, pentru producerea apei dulci. De pildă, emiratul Kuweit, apela la această metodă prin intermediul unor uzine ce funcționau pe bază de gaze naturale ori chiar petrol, obținând zilnic apă într-o cantitate de 100 000 m3, chiar 112 000 m3 (în stația din Shuaiba, ulterior ridicată), echivalentul unei zecimi din volumul mondial al apei desalinizate. Situația este generalizată în țările ce se ocupă cu extracția acestui “aur” industrial, fiindcă s-a investit în astfel de instalații în Iran, Israel (la Eilat) și, în mod deosebit, în Statele Unite, unde s-au construit astfel de “uriași” industriali în zonele de forare (California, New Mexico, Texas, Florida). Un alt stat ce se numără printre marii eploatatori de “aur negru”, Venezuela, dispune de un volum zilnic de 1 000 – 7 000 m3, rezultatul funcționării a cinci astfel de uzine. Printre statele ori provinciile insulare ce fac uz de metodă, din lipsă parțială ori totală de apă dulce, invocăm Antilele Olandeze, ce obțin zilnic și 35 000 m3, Cuba, Bahamas și Malta, care deținea cele mai impunătoare construcții de profil, cu producții zilnice de 27 000 m3 (aflate în portul Grand Harbour).
Această ramură industrială evoluează cu pași relativ rapizi, impunându-se cu o rată de avansare anuală de opt procente la nivelul mapamondului. Detașat, pe primul loc se situează în acest moment Arabia Saudită, uzinele sale reușind să trateze 5 milioane de m3 zilnic, în top urmând pe locul secund SUA, ce tratează un volum de 2,7 milioane de m3 în 24 h, Emiratele Arabe Unite, care totalizează 2,1 milioane de m3 zilnic, Libia, cu 636 000 m3 și Kuweit, cu 628 000 m3 zilnic. Alte națiuni importante, precum Japonia, Qatar, Spania, Italia ori Iran dețin o performanță a capacității desalinizatoarelor de 400 000 până la 500 000 m3 în decursul unei zile.
Apele saline ale mărilor și oceanelor ascund chiar și mai multe avantaje. Există anumite alge cu un conținut extrem de nutritiv, de câteva ori peste cel din meniul “normal” al omului. De pildă, o specie de algă albastră, denumită spirulină, conține în structură un conținut proteic de trei ori superior celui deținut de carnea de vită și de șase ori celui aflat în cereale (în grâu). Nu pare deloc întâmplător că ea se afla printre nutrientele principale ale aztecilor și că e foarte apreciată de localnicii din Africa centrală (din statul Ciad). Francezii au și adoptat-o imediat, obținând și 50 t / ha în bazine artificiale, special amenajate. De altfel, niponii au și introdus în industria alimentară astfel de alge prin inserarea lor în conținutul pâinilor și al altor produse de larg consum (cele de patiserie ori în supe), dar și în alte produse de uz comun (cosmetice, igienice, precum pasta de dinți ori săpunul).
Apa salină mai deține încă un mare potențial, mai puțin explorat până acum: unul de natură agricolă. Un savant israelian, dr. Boyko, a inițiat un experiment de acest tip în pustia Neghev, din sudul patriei sale, unde a utilizat apă de mare pentru a susține 200 de exemplare vegetale, din categorii alimentare de bază, între acestea fiind incluse grâul, roșiile, spanacul, pepenele galben și verde și chiar pomi fructiferi, cu rezultate încurajatoare. Teste similare au fost realizate și în alte regiuni și țări, precum Kuweit, India, Italia ori Tunisia.
Un domeniu extraordinar al aplicabilității apei marine este cel curativ (talasoterapia). Efectele sale extrem de benefice se răsfrâng asupra unei categorii ample de afecțiuni, fapt evidențiat la nivel specializat. Astfel, directorul Institutului maritim din Boulouris, domnul dr. Bernet, enumera printre consecințele terapiei cu apă marină: încetinirea ritmului îmbrătrânirii, contracararea afecțiunilor provocate de reumatism, combaterea efectelor acumulării excesive a lipidelor (obezitatea, artritele, celulita), sprijinirea acțiunii taumaturgice în maladiile de tip neuro-vegetativ, înlesnirea dezvoltării copiilor cu dizabilități, tămăduirea suferințelor cronice la nivelel epidermei, ale bolilor respiratorii, de factură digestivă ori genitală.
În fine, printre comorile ascunse în adâncuri, alături de “aurul negru”, forat la adâncimi tot mai accentuate (de sute de m) și în cantități enorme (miliarde de t anual), oceanul planetar deține și alte numeroase resurse extrem de prețioase. Printre ele putem invoca cele peste 7 milioane de tone de minereu feros pe care l-au extras cu succes japonezii până acum, aceștia având în exploatare și depozite de aur și diamant. Și alte regiuni de pe mapamond sunt bogate în astfel de resurse: platforma continentală a Indoneziei are de oferit zăcăminte de staniu, cea din Alaska, în schimb, cărbune, fier, aur, platină, multiple alte depozite de sulf, thoriu, titaniu și zirconiu fiind reperate în alte diverse platforme terestre.
Cu toate aceste plusuri, calități ori avantaje ale apei saline, prelucrarea acesteia pentru obținerea apei de consum ridică o problemă de nestăvilit – niște costuri financiare exorbitante pe termen lung. Așa că soluția cea mai viabilă ce se întrevede, ca aplicabilă din toate punctele de vedere rămâne explorarea substratului de apă dulce, aflat sub albia oceanului terestru. Cantitatea incomensurabilă a oceanului planetar, cuantificând gigantice valori, atât la nivel de suprafață – 363 milioane de km2, cât și la nivel de volum – 1 370 milioane de m3, dispune de aceste nebănuite rezerve, în condiții optime și cantități enorme. Cel mai potrivit caz ce poate fi oferit ca exemplificare vine din Europa – Italia utilizează apa unui astfel de izvor, amplasat la 36 de m sub nivelul mării. Aceasta devine, sigur, o potențială rezolvare a problemei, însă nu putem să nu punem la îndoială mai ales modul în care vor fi administrate aceste resurse, cât și ritmul în care ele vor fi exploatate de către om, la care se adaugă și problema cât se poate de sensibilă a legitimizării proprietății statelor asupra acelor porțiuni marine și oceanice ale nou descoperitelor rezerve.
Pentru a conchide, putem nota că în scopuri urbanistice imediate, apa e utilizată de omul modern în canalizare, generarea energiei electrice în hidrocentrale și centrale mareomotrice, în transportul fluvial și maritim de persoane, în rutele comerciale, dar și ca un câmp gigantic de studiu științific, extrem de interesant și rodnic. Alt aspect major e relaționat de funcțiile chimice ale apei: e un bun solvent, un extinctor natural, dar are și rol inflamabil (întețește focul când stropește cărbunii), este un slab conductor electric și este utilizată în electroliză și hidroliză. Un domeniu deosebit îl reprezintă cel al agrementului, al turismului și sportului. Astfel, apa joacă un rol esențial și în acest sens în relațiile interumane.
În sfârșit, o latură extrem de valoroasă a aplicabilității apei, din cele mai vechi timpuri, o constituie cea a regenerării și a curativului, asupra căreia s-a insistat anterior, dar și în prima parte a tezei. Finalmente, putem susține că valoarea apei pentru omul contemporan poate fi condensată în următoarea constatare sau previziune: nevoile umane (apă dulce, hrană, energie, minerale utile) vor fi acoperite numai de oceanul planetar. Dacă la toate acestea se adaugă și dimensiunea regenerativ-curativă mai sus amintită, indispensabilă și ea, avem imaginea de ansamblu a rostului contemporan al apei, cel puțin din perspectivă strict seculară. Așadar, un atare scenariu, în care apa va deveni tot mai dificil de obținut și pe termen nedefinit, nu poate decât să dea de gândit și să pună în alertă umanitatea contemporană.
Dacă actuala criză deține o importanță covârșitoare pentru omul secular, cu siguranță că și din perspectivă religioasă ea reclamă un interes sporit, pentru conservarea vieții în general și în mod deosebit a semenilor aflați în condiții mai puțin prielnice, dar și a elementului care împodobește în mod sublim planeta noastră, cât și a multitudinii de ființe splendide ce se află într-o relație aparte cu acesta, pentru care omul are, de asemenea, o imensă responsabilitate.
1. 2. Conflictul apei – de la insuficiență la violența stihiei dezlănțuite
Condiția existențială umană, puternic influențată – practic dependentă, de acele aspecte geoclimaterice enunțate și anterior, de repartiția inechitabilă a resurselor acvatice terestre, dar și de factorii sociali și economico-tehnici, în egală măsură de determinanți, generează această bătălie, acest conflict dublu al apei, pe de o parte pentru a o dobândi, acolo unde ea e prezentă în cantități insuficiente, ca o resursă rară și neprețuită, iar pe de altă parte pentru a se păzi de furia sa, în locațiile geografice în care abundența acvatică, fie temporară, fie permanentă, poate reprezenta chiar un agent distructiv, care pune în primejdie însăși viața omului.
De altfel, această luptă a apei se întâlnește și la nivelul stihiilor naturale, într-un mod spectaculos, ce se repercutează, însă, asupra comunităților umane din aceste regiuni aflate sub incidența extraordinarei bătălii – la anumite altitudini, se ciocnesc, pe de o parte, diverși curenți eolieni cu traiectorii convergente, dar, concomitent, pe de altă parte, în cadrul aceluiași conflict acvatic, se duelează și fronturile atmosferice, acele mase de aer cu densități variabile și temperaturi diferite, care determină o bogăție extremă a precipitațiilor în aceste arealuri.
Comunitățile defavorizate din perspectiva unei prezențe diminuate a apei sunt supuse unei mobilizări de excepție. Sigur că există o fantastică luptă cu natura, mai ales în statele mai puțin dezvoltate din punct de vedere material, pentru aducția apei. Chiar procesul de captare a neprețuitului lichid vital din adâncime, de ridicare a construcțiilor hidrotehnice, menite să o depoziteze și ghideze prin canalele colectoare înspre punctele centrelor rurale și urbane vizate de acestea, eludând irosirea sa prin unirea cu marea și transformarea sa într-un element în fapt cvasi-inutilizabil, constituie un efort în sine considerabil și mai ales costisitor, din fericire cu mult mai facil de realizat decât acum câteva decenii, grație progresului tehnic, dar extrem de problematic pentru acele națiuni ori regiuni mai puțin dotate economic.
De altfel, dacă zonele rurale ori micile orașe dispun în genere de o sursă acvatică aflată în imediata vicinătate, în schimb, centrele mari au de suferit în urma unei neînțelepte gestiuni a resurselor proprii, pe care le-au epuizat printr-o utilizare improprie din perspectivă rațională, nereușind să economisească rezervele (și datorită exploziei demografice din secolul trecut), ori le-au adus într-o stare avansată de poluare, acestea devenind astfel neutilizabile chiar prin prelucrare chimică. În astfel de condiții, marile centre urbane se văd nevoite să apeleze la transportul apei din surse aflate adeseori chiar și la distanțe considerabile, investind astfel în construirea rețelelor aductive pentru asigurarea apei necesare comunităților metropolitane.
Consecvent, conflictul se prelungește și între comunitățile umane din același stat. De pildă, în țările masive ca întindere teritorială, cum e SUA, municipalitățile metropolelor devin extrem de preocupate de resursele acvatice montane și de cele ale zonelor cu o demografie redusă, iscându-se adevărate conflicte de interese în această privință. Competiția creată pentru posesia cel puțin parțială a valoroaselor rezerve de apă este pacificată prin ratificarea unui armistițiu – un contract prin care comunitatea citadină care profită în defavoarea celeilalte, inferioare ca putere socială și financiară, exploatându-i apele prin construcția unor apeducte pe întinderi ample, să o recompenseze pe măsura beneficiilor obținute.
În alte situații, conflictul îmbracă veșmântul tensiunilor inter-statale, datorită politicilor expansioniste la nivel regional, care vizează acapararea, suficient pentru a deține un avantaj decisiv, a cursului unui fluviu cu statutul unui domeniu comun. Este elocvent în acest sens cazul Turciei, care a edificat în zona de frontieră a lanțului montan Taurus astfel de construcții pentru a reține cât de mult posibil apa obținută prin desolidificarea zăpezilor de pe culmi, defavorizând satele din națiunea învecinată (adică Siria), ce resimt reducerea cantității de apă recepționată și, extrem de îndreptățite, își exprimă fireasca nemulțumire prin proteste.
O altă situație caracteristică acestor lupte acvatice o constituie diferența dramatică între cartierele înstărite, dotate cu toate facilitățile de canalizare necesare unei vieți cotidiene firești și cartierele mărginașe, paupere, prezente într-un procent îngrijorător, în toate regiunile lumii, care suferă cumplit din cauza lipsei parțiale ori chiar totale a acestor rețele subterane. În astfel de condiții, locuitorii acestor cartiere sunt nevoiți să-și procure apa reclamată de activitățile zilnice prin diverse metode, plătind uneori pentru 1 L chiar și un preț împătrit ori încincit comparativ cu cel achitat de concitadinii lor lipsiți de aceste probleme. Mai îngrijorător e însă alt fapt – fiind parțial sau chiar complet lipsiți de facilitățile de aducție și dejecție a apei uzate, aceștia suferă cumplit și din cauza focarelor de infecție astfel generate și, în fapt, implicit prin absența unei educații consistente corespunzătoare.
Această dramatică diferențiere se reflectă practic în facilitățile diverselor zone situate pe toate continentele globului pământesc, în ce privește accesul suficient la apa consumabilă, fie că e vorba despre cea de la suprafață supusă proceselor din instalațiile de epurare, fie aflată în stare naturală, nemodificată, dar și neinfestată, ușor de obținut prin intermediul unor unități acvatice facil de abordat, ca izvoare, fântâni ș. a. Astfel, apelând o metodă de prezentare în paralel, valorile se încadrează în următoarele cote: în America de Nord, din populația totală, 29 892 060 deține acces, deci 99%, iar 301 940, adică 1%, nu; în America Latină, 3 165 324 de oameni, reprezentând 41%, au acces, în timp ce 4 601 646, deci 59%, nu; în Europa, un echivalent procentual de 87% – 144 481 640 utilizează apă de calitate, iar 21 971 360, ceilalți 13%, nu au acces la ea; din Africa (fără regiunea nordică), 83 858 281, adică 45% din total, au acces, în timp ce mai mult de jumătate (55%), însumând 103 161 359 de oameni, nu; dacă în Africa de Nord și Orientul Mijlociu, un număr de 82 683 000 de oameni (echivalând 78% din total) dețin acest acces, restul procentual de 22%, adică 23 694 500, nu-l au, în Asia și Oceania, doar 40 895 320, reprezentând 43%, se bucură de apă salubră, pe când 53 286 680 de oameni, deci în procent de 57%, nu au acest privilegiu. Per ansamblu, doar 63% din total, adică 384 975 625 de oameni pot utiliza apa de consum curată, iar 35%, adică 207 017 985 de persoane din întreaga lume nu dețin acces la aceasta.
Trista realitate este evidențiată și în capacitatea diferitelor comunități de accedere a instalațiilor sanitare moderne, de la universalele toalete rudimentare până la closetele cuplate la sistemele de dejecție (ce poate par pentru majoritatea dintre noi un accesoriu absolut banal, prezent în orice dependință de profil). Vom recurge la aceeași metodă de prezentare a zonelor în paralel: America de Nord deține 28 634 300 de oameni, cuantificând 95%, care se folosesc de facilități, doar 5%, adică 1 509 700, nedispunând de ele; în schimb, America Latină pune la dispoziție instalațiile doar pentru 2 155 849 de oameni, reprezentând 28 de procente, pe când 72% din total, adică 5 611 122 de persoane, nu au acces la acestea; Europa totalizează un procent de 88%, adică 137 443 810 de oameni ce dețin în imobile înzestrarea tehnică și doar pentru 12 procente, adică 18 786 190, aceasta nu există; pentru Africa (fără partea nordică), raportul e dramatic inversat, 32% din persoanele de pe continent, adică 59 813 517, pot utiliza sistemele sanitare, imensa majoritate de 98%, adică 127 206 123 de oameni, neavând acest privilegiu; Africa de Nord și Orientul Mijlociu stau mult mai bine, cu 71%, reprezentând adică 75 716 440 de oameni ce dețin acces la instalațiile de rigoare, restul de 29%, însumând 30 661 560, nereușind să le achiziționeze; în schimb, în Asia și Oceania, 50 118 370 de persoane, adică 53 de procente, posedă dotarea tehnică, pe când 47% din populația regiunii – 44 063 630 de oameni, nu. Stabilind bilanțul, 61%, adică 353 932 286 de persoane dețin în locuințe instalații sanitare cu racordare la rețeaua comunității, în timp ce 227 838 324, așadar
restul procentual de 39%, nu.
De altfel, națiunile din Lumea a Treia se tot confruntă cu această dificultate specifică. Sporul demografic fulminant, caracteristic excedentului lor natural, e însoțit și de o constantă migrație către centrele urbane majore din zonele rurale și din micile localități, iar cei stabiliți în cartierele defavorizate din perspectiva aprovizionării cu apă curentă se revoltă împotriva condiției lor, fiind îndreptățiți la a renunța la acele lichide suspecte vândute de comercianții de profil și de a revendica dreptul de a fi tratați în mod echitabil, în privința distribuției apei din rețelele citadine.
Această situație este suficient de problematică în sine, dar, din nefericire, mai intervine un impediment: factorul geoclimateric. Datorită fenomenelor atmosferice conflictuale despre care s-a menționat la începutul subcapitolului, cantități imense de apă sunt transportate de-a lungul paralelelor și meridianelor și sunt favorizate unele regiuni (cum sunt cele ecuatoriale), iar altele sunt private de astfel de tratamente, “preferențiale”. Așa se întâmplă, de pildă, în cazul marelui deșert saharian și a celui arab, unde procesul evaporării realizat la sol la nivel masiv determină degajarea unei mase calorice extraordinare, în timp ce uriașa cantitate de apă transportată de fronturile atmosferice la mari înălțimi rămâne în staturile superioare. Astfel că localnicii din Africa sahariană mai ales – dar nu numai – resimt tot mereu lipsa apei, procurarea ei constituind o acută provocare constantă, acele “petice” de verdeață, oazele, alimentate cu apă de la unele izvoare (puțuri) proprii ori de unele râuri montane reprezentând o reală binecuvântare, nu doar pentru omul din timpurile mai vechi, ci mai ales pentru cel contemporan, care locuiește în aceste regiuni defavorizate.
Agricultura practicată în Africa are de suferit la rândul ei din cauza crizei acvatice. În zonele mai fertile ale regiunilor sale tropicale culturile sunt dificil de implementat datorită abundenței precipitațiilor, a vegetației bogate și a faunei dăunătoare (a insectelor periculoase), iar în celelalte zone tipul de agricultură practicat e rudimentar și antic. Se insistă asupra unei metode străvechi, eficiente pentru comunități de dimensiuni reduse – cultura prin “curătură”, ce implică arderea unei porțiuni vegetale și cultivarea ulterioară în solul acoperit de cenușă, apoi abandonarea acestui strat după o anumită perioadă (1-2 ani) pentru alegerea uneia noi. Solul tratat astfel este treptat degradat, dar și definitiv, mai ales că evaporarea puternică de la suprafața sa determină și apariția la suprafață a unor straturi de substanțe ce alcătuiesc o crustă iremediabil întărită, fenomene care generează o deteriorare gravă a pământului, încât o cultură prin irigare ar fi cât se poate de necesară și binevenită, dar din păcate e dificil de aplicat.
Nici regiunile unde regimul pluvial este consistent în anumite perioade nu sunt în mod necesar scutite de probleme, deoarece intervalele de ariditate severă sunt mai extinse și apa descinsă în timpul ploilor abundente reclamă o vigilentă administrare, prin depozitarea sa în construcțiile de acumulare de profil. Zona mediteraneană e caracterizată de astfel de procese, anotimpul secetos cunoscând o puternică evaporare la nivelul solului, pe când cel pluvial se remarcă printr-o accentuată eroziune a acestuia, datorită excesului acvatic, fapt care va duce, în cele din urmă, la numeroase alunecări de teren și la inundații severe.
Un caz cu totul excepținal, paradoxal și dificil de acceptat ca real pentru o societate cu înalte aspirații și realizări, se regăsea în contemporaneitate în Rusia, cel puțin în urmă cu o decadă. Într-un număr incredibil de mare (majoritar) al cartierelor din localitățile citadine, apa curentă se repartiza într-un mod absolut neașteptat – cu prea multă “prudență” și “modestie”. Dacă acest aspect ar putea să dețină o anumită motivație rațională, în sensul unei economisiri a resurselor acvatice locale, atunci altul vine să-l contrazică evident: țevile subterane sunt în perioada iernii puternic afectate de ger, nefiind corect termoizolate și având de suferit adesea fisuri considerabile, în urma cărora au de pierdut aceeași oameni din cartier.
Dacă efortul pentru aprovizionarea cu apă este unul extrem de consistent în numeroase regiuni și state de pe mapanond, cel puțin la același nivel, milioane de oameni de pe glob se implică totalmente ducând o acerbă luptă cu stihia acvatică dezlănțuită, în unele intervale de timp sezoniere, tot în scopul supraviețuirii. Referindu-ne în mod special la regiunile în mod frecvent afectate de astfel de evenimente, situația se datorează fenomenului regional cunoscut ca muson (în limba arabă: “anotimp”), care-și extinde efectele pe arii destul de vaste, aducând precipitații extrem de bogate, ce umflă debitele principalelor artere fluviale zonale și “mătură” tot ceea ce află în itinerariul lor, dislocă podurile și distrug căminele oamenilor, provocând și multiple victime: mii de decese survin datorită acestor puternice exprimări ale naturii.
Astfel, în state precum China, India și în zona de sud-est a continentului asiatic, într-o majoritate convârșitoare, cursurile de apă care-și au originea în regiunile muntoase erodabile transportă numeroase acumulări aluvionare, încât realizează adevărate blocaje și ridică albiile fluviale locale (uneori chiar și cu 15-20 m). Cu toate că ambele maluri sunt fortificate prin construirea unor diguri trainice, se întâmplă adesea ca acestea să cedeze sub imensa presiune a torentelor, punând în primejdie de moarte comunitățile rurale și citadine aferente, localnicii fiind nevoiți să închidă mereu cu saci de nisip spațiile create prin spărturile provocate, pentru a-și asigura securitatea propriilor case.
Aceste comunități asiatice pot fi considerate, în mod întemeiat, hidrauliciene, fiindcă știu și să utilizeze apele supra-abundente de partea lor, “debarasându-se” de surplusul acvatic într-o manieră cu totul ingenioasă. Acești oameni, care luptă eroic cu șuvoaiele amenințătoare, apelează la niște culturi agricole pe câmpuri nivelate minuțios, incluse într-un sistem dual, extrem de complex, care permite, pe de o parte, alimentarea lor cu apă, iar pe de altă parte, evitarea distrugerii lor totale, prin îndiguire și o rețea succesivă de colectare a excesului acvatic, direcționat ulterior, treptat, de la un canal către altul, până la vărsarea lui finală, în mare. Extraordinarele sisteme agricole sunt numite orezării și se întâlnesc pe întreg teritoriul Asiei de sud-est.
Dacă în aceste regiuni există numeroase îndiguiri ce totalizează mii de km, constituind o reală moștenire istorică și chiar naturală, deoarece în absența lor aceste imense comunități nu ar fi reușit să reziste atâtor “asedii” ale apelor învolburate, în nord-estul Indiei se află un stat constant vulnerabil și puternic afectat de frecventele cataclisme acvatice, fie că este vorba de viiturile unor coloși fluviali, precum Gange, Brahmaputra ori Megna, ori de ciclonii tropicali, de taifunurile ori valurile amenințătoare venite înspre Golful Bengal. Cea mai severă dintre aceste catastrofe s-a produs în 1970, când un astfel de ciclon a pustiit delta comună a celor trei fluvii și a dus la moartea a aproape 500 000 de oameni din Bangladesh. S-au mai succedat și alte câteva dramatice episoade, dar tot nu s-a modificat încă nimic. Deși la finele anilor ’80, se stabilea un plan de acțiune, cu investiții totale evaluate la 10 miliarde $, care viza realizarea unor lucrări de îndiguire pe distanțe de 3 000 km, acesta s-a lovit de opoziția puternică a unor grupuri ecologiste (americane); alternativa propusă de unii specialiști din SUA era edificarea unor platforme din beton pentru adăpostirea celor preveniți din timp. Din păcate, autoritățile bengaleze s-au eschivat de la îndeplinirea responsabilității lor, profitând și de presiunea acelor proteste și n-au realizat nimic de atunci în această privință.
Confruntați cu o situație oarecum similară, prin inundațiile provocate de apa umflată a Nilului, milenii de-a rândul egiptenii beneficiau atât de bogatele recolte generate de aluviunile transportate de fluviul lor sacru, dar, adeseori, erau loviți și de inundații extreme, ce le puneau în pericol atât culturile, cât și viața. În aceste condiții, amenajarea marelui baraj de la Assuan (și crearea lacului Nasser întins pe o distanță de 400 de km și o suprafață de 60 000 km2), ce a devenit complet funcțional în 1970, a semnificat definitiva suprimare a acestor inundații cu un enorm potențial distructiv, precum și șansa de a amplifica irigarea terenurilor cultivate, dar și de a aproviziona cu apă comunitățile urbane. Actul a devenit totodată un puternic exemplu pentru ridicarea unor construcții de profil în alte regiuni, în munții Taurus (Turcia) ori pe văile fertile ale fluviilor Eufrat și Tigru. Din păcate, acțiunea a declanșat și unele efecte nefaste, de ordin geopolitic, dar și anumite probleme de factură ecologică (adică: o iminentă și accentuată deșertificare).
Sigur că situațiile expuse în acest subcapitol sunt, în mare parte, emoționante și ne reclamă o atenție și o meditație aparte. Dacă în anumite regiuni localnii reușesc să răspundă cu succes diverselor provocări ale apei, într-o măsură copleșitoare, o majoritate netă nu realizează acest deziderat firesc. Din perspectivă teologică, rugăciunea e mereu împletită cu viața practică, cu sfătuirea înțeleaptă, cu dialogul reconciliant, scrutând soluțiile optime pentru problemele ivite în comunitățile umane. În această optică, altfel s-ar derula viața acestor oameni defavorizați.
1. 3. Criza acvatică, o rană deschisă a societății umane contemporane
În mod evident, omenirea se confruntă cu o serioasă criză, mai mult de natură spirituală, desigur, însă reflectată și prin această criză a apei pe care umanitatea nu o mai poate evita și neglija în perspectiva următoarelor decenii, care se anunță tot mai dificile în această privință. Între componentele acestei crize, alături de deja analizata și întrevăzuta penurie, ca efecte “secundare”, se evidențiază și conflictul interstatal pentru sursele majore de apă și împărțirea inechitabilă a resurselor acvatice între popoare, comerțul cu apă, impunerea plătirii apei și raționalizarea consumului zilnic. În cele ce urmează, vom aborda fiecare dintre aceste aspecte mai în detaliu.
Unul din statele care uimește prin modul în care reușește să-și mențină intacte resursele prețioase (gazul natural) pentru a produce apă de consum (pentru 80% din locuitorii capitalei, de pildă), utilizând aceste resurse pe post de combustibil extrem de ieftin și desalinizând apa Golfului Persic, e Arabia Saudită. În schimb, Riyadul, cu o populație de peste 5,5 milioane de oameni, risipește în fiecare zi sursele acvatice în mod extravagant. Nu doar consumul zilnic al unui locuitor (de 286 l) din luxoasa capitală este dublu, comparativ cu cel al unui cetățean francez, ci până și pentru peluzele ori artezienele din metropolă cantitatea de apă, care curge neîntrerupt, indică un volum imens consumat în mod irațional. Deși prețul / m3, rămas un mister de ordin politic, se păstrează constant același, extrem de ieftin (de 100 de ori mai mic decât la Paris, spre exemplu), suprafețele agricole perpetuu irigate prin sondele care forează la adâncimi consistente vor epuiza, într-un final, rezervele subterane moștenite încă din epocile arhaice. În consecință, tentativele guvernamentale de a crește, gradat, prețul apei pentru a determina cetățenii să fie mai economicoși sunt binevenite în perspectiva viitoarei penurii de apă.
Se înțelege din cazul enunțat că aspectul prețului apei nu e dependent atât de anumite condiții de factură naturală și de regimul precipitațiilor, ci de unele chestiuni de ordin social și politic, destul de sensibile ca morfologie. În speță, numeroase state sunt obligate să țină cont de relația statornicită prin cutume cu segmentul rural al populației, în multe cazuri majoritar și extrem de reprezentativ pentru națiunile respective. Așa se prezintă situația pentru Egipt, spre exemplu, unde, în urma edificării barajului de la Assuan, s-a creat și cadrul pentru o irigare continuă a suprafețelor cultivate. Conducerea executivă a țării e conștientă că, deși e dificil de realizat, e absolut necesară reducerea consumului de apă practicat de localnici, act ce pune în primejdie fertilitatea solului, prin accelararea ritmului de salinizare și deșertificare a acestuia, din cauza accentuării fenomenului de evaporare la nivelul său.
Soluția decisivă ar fi, prin urmare, convingerea localnicilor să plătească apa consumată în cantități atât de însemnate. Însă obiectivul nu poate fi lesne atins, deoarece aceștia nu au fost obișnuiți cu astfel de tratament niciodată până acum. Similar, în Spania, cu toate că există o severă secetă care cauzează o acută nevoie de apă pe o regiune extinsă, oficialitățile nu se încumetă să taxeze consumul ridicat de apă al câmpurilor agricole, fiindcă sunt responsabile cu producția legumicolă și fructiferă care aduce un imens profit prin comerțul extern.
Sigur, prețul apei variază în Europa din cauza mai multor factori determinanți. Unul din acești agenți principali este procesul de tratare a apei utilizate în rețelele citadine, precum și cel de asanare. Bineînțeles că se vizează și interzicerea definitivă a deversărilor în apa surselor acvatice ce alimentează direct ori indirect centrele citadine sau chiar în apa marină. În schimb, deoarece tratarea acestor ape uzate nu se ridică la înălțimea calității necesare, în unele state importante, ca Italia ori Spania, prețul unui m3 de apă variază de la 0,68 la 0,51 €. În alte țări, factorul primordial ce influențează costul apei e densitatea populației – Suedia, cu o densitate scăzută, de 23,5 locuitori / km2, reclamă 0,32 € / m3, Germania, ce deține o densitate de 10 ori superioară, pretinde 1,78 € / m3, în timp ce Belgia și Olanda, cu densități ridicate la rândul lor, de 332 și 464 locuitori / km2, impun un plafon de taxare de 1,39 și 1,13 € / m3. În Franța, în schimb, prețul apei fluctuează între 1 și 4 € / m3 (la Paris este 2,23 € / m3, iar media națională este 1,11), fiind condiționat de diferiți factori locali, cu precădere de ordin administrativ.
Calitatea apei utilizate în Europa este încă puternic afectată atât de deversările practicate de multe dintre statele bătrânului continent, cât și de procesul de epurare chimică a ei, care a rămas tributar unor substanțe ce-i influențează definitiv gustul (aici amintim clorul ori ozonul apelate în stațiile moderne de purificare a apei), la care se adaugă și prezența altor compuși chimici (nitrații), întâlniți de regulă în activitatea agricolă a localnicilor. Toate aceste aspecte influențează decisiv prețul apei, determinând ascensiunea costurilor practicate de europeni.
De altfel, așa cum s-a și subliniat anterior, culturile agrare europene (și cele americane) constituie un element care influențează prețul apei, printr-un consum extrem de ridicat al ei în procesul de producție fructiferă și legumicolă. Imensele culturi, situate pe suprafețe extinse necesită o irigare atentă și constantă, fapt realizabil chiar și în perioadele relativ aride grație tehnicii actuale care îngăduie o mobilitate permanentă a aparaturii utilizate. Dacă la aceasta se ia în considerare și aprovizionarea cu apă a centrelor urbane, ajungem la certitudinea că acest consum de apă dulce este în continuă ascensiune și va deveni, treptat, o problemă tot mai sensibilă și pentru societățile dezvoltate.
Un aspect extrem de relevant și aflat într-o conexiune strânsă cu agricultura îl constituie procesul de tratare a apelor din rețelele urbane, proces care nu este realizat întotdeauna după cele mai înalte standarde. Această spinoasă problemă e percepută în mod divers, în funcție de convingerile proprii ori în acord cu posibilitățile economice. În consecință, în statele puternic dezvoltate purificarea chimică a apei se realizează în stațiile de profil funcționale în centrele urbane (cuantificând punctaje procentuale de aproximativ 100% în Olanda, 50% în Japonia și sub 10% în Grecia), în timp ce în statele în curs de developare acest proces nu e posibil, atât din rațiuni economice întemeiat invocate, cât mai ales din cauza unor practici împământenite și dificil de eradicat. Aici, practic 95% din apele uzate, deținând un conținut bogat în anumite substanțe chimice (fosfor, azot) sunt utilizate în agricultură, considerându-se a fi, prin prisma acelor elemente chimice, excelente îngrășăminte. Ce nu se ia în calcul, din păcate, e realitatea gravă: apele contaminate pot deveni un focar de propagare rapidă a unor maladii periculoase (precum: diaree infantilă, boli parazitare, febră tifoidă).
Revenind la subiectul anterior, relaționat de consumul de apă, problema prețului apei rămâne extrem de delicată și de actuală. În timp ce în regiunile rurale, în mare parte, localnicii pot să-și procure relativ facil apa necesară acoperirii nevoilor zilnice, fie din propria sursă, aflată într-o imediată vecinătate ori chiar în curtea propriei proprietăți (ne referim, desigur, la o fântână), fie dintr-o sursă de asemenea lesne de abordat, ca un izor local ori cursul unui râu din raza propriei lor localități (sau situat oricum la o distanță ușor de parcurs) sau în ultimă instanță din cisterne care înmagazinează lichidul vital, asigurate de autorități și uneori chiar și din rezervoare amenajate chiar de ei pentru colectarea apei descinse la sol prin precipitații, în regiunile urbane datele problemei se pot modifica substanțial.
Problema intervine în momentul când neprețuitul fluid se întâlnește mai rar. Atunci este nevoie de mari sacrificii pentru a-l achiziționa. În aceste condiții, în cartierele mărginașe ori în cele paupere, neprevăzute cu sistemele moderne de transport al apei, familiile sunt obligate să achite o taxă pentru câțiva l de apă necesari zilnic. Cei care încasează acest tarif, “celebrii” sacagii, sau posesorii micilor fântâni cu caracter public din comunitate (cum e cazul multor
state slab dezvoltate, din Lumea a Treia) percep, însă, o plată cu mult prea mare, de câteva ori superioară prețului real (costului de piață). Sigur că apa asigurată prin rețelele urbane instalate în statele dezvoltate e de asemenea taxată pentru fiecare deținător al unui contor propriu situat în locuința sa, de către autoritățile municipale ori de compania privată căreia i s-a încredințat achitarea sarcinii. În aceste state, facilitatea e prezentă și în majoritatea zonelor rurale.
Realitatea faptului că numeroase state (indiferent că sunt aflate în curs de dezvoltare ori sunt deja puternic dezvoltate financiar) solicită unor companii internaționale private instalarea rețelelor citadine de “apă curentă” și / sau taxarea beneficiarilor acestei facilități determină exprimarea sonoră a unor nemulțumiri în cadul grupurilor care pretind ca apa să fie repartizată în mod gratuit fiecărui om și în mod aparte celor care nu-și permit achitarea vreunei taxe în schimbul asigurării ei. În acest sens, ele reclamă așa-numitul “comerț” al apei și tarifarea apei în condițiile unor sisteme urbane insuficient de bine puse la punct. Observațiile sunt însă părtinitoare, incomplete, deoarece ele nu țin cont de argumente solide, cum este faptul că apa curentă repartizată cu o frecvență zilnică e taxată la un cost de 4 / 5 ori inferior celui perceput de comercianții de ocazie (sacagiii) ori chiar de către unele grupări ilicite. În plus, colaborarea dintre autorițățile centrale și acele companii internaționale vizează și introducerea rețelelor de distribuție publică a apei de consum în statele Lumii a Treia.
Dacă prețul apei constituie o problemă contemporană majoră, cu siguranță că în agenda achiziționării apei de consum conflictul interstatal reprezintă o provocare extrem de sensibilă și de stringentă. Unii analiști politici lansează chiar o ipoteză îngrijorătoare – este posibil ca în viitor, conflictele militare să fie declanșate pe acest fundal. Oricum “hidrogeopolitica” ar cam trebui să ocupe un loc fruntaș în preocupările de prim rang ale puterilor lumii, în sensul aflării unei soluții viabile pentru toate părțile implicate în acest intens conflict pentru apă.
Unul din aceste episoade se consumă chiar pe teritoriul european. În interiorul Spaniei există o acerbă concurență în privința preponderenței utilizării cursului acvatic al celui mai mare fluviu local, Ebru, între cele două mari provincii cu statut autonom ce sunt traversate de apele sale, Aragon (ce pretinde o supremație majoritară asupra lor) și Catalonia, pe de o parte, dar și între acestea două și regiunile mediteraneene ce ar dori să beneficieze la rândul lor de exploatarea apelor fluviului. Conflictul s-a prelungit, însă, peste hotare, prin exprimarea unei aspirații a Barcelonei de a recepționa o parte din apa Ronului, din Franța, desigur, în temeiul unui contract avantajos pentru ambele părți. Desigur, agricultorii francezi nu agreează acest deziderat, perceput ca fiind în detrimentul ascendentului lor asupra corespondenților spanioli, iar activiștii ecologiști (de ambele naționalități) nu văd cu ochi buni proiectul care ar contribui decisiv la developarea metropolei catalane și, astfel, la extinderea poluării în regiune.
Conflictul pentru dominația asupra resurselor acvatice este mai accentuat în regiunile din Orientul Mijlociu. Sigur că realitățile geografice, de natură geologică și climaterică, joacă un rol esențial în susținerea și acutizarea tensiunilor, care pot oricând să degenereze dramatic. Una din cele mai vechi rivalități pentru aceste rezerve comune rezidă în Palestina. Cunoaștem că regimul pluvial al Israelului e extrem de inegal repartizat, cu precipitații mai bogate în zona colilnară și apoi dramatic (de câteva ori) reduse pentru restul zonelor, iar în plus partea sudică și cea centrală a țării e dominată de deșertul Neguev.
În privința resurselor de apă, începând din 1967, israelienii au capturat platoul Golan, masiv montan ce ascunde numeroase sectoare cu straturi acvifere de salinitate diminuată și de unde izvorăsc unele mici râuri direcționate înspre Lacul Tiberiada; de teama unui blocaj al bogatelor resurse acvatice, din partea Siriei, evreii refuză de peste 5 decenii să retrocedeze acest “munte de apă”, pe care-l exploatează prin transportul apei către zonele intens locuite printr-un sistem de pompe de mare calibru. Singurele resurse acvatice rămase disponibile sunt reprezentate de râul Iordan, ale cărui ape devin pronunțate în salinitate pe cursul inferior, înainte de a se vărsa în Marea Moartă și Litani, cele două râuri fiind deviate înspre centrele urbane de pe coastă. Nevoia deosebită de apă a evreilor a determinat o acaparare integrală a rezervelor acvatice (inclusiv a celor subterane) din Cisiordania, teritoriu palestinian prin acord internațional, pe care evreii le explorează în mod legal, dar autoritar și exclusiv, motivându-și atitudinea prin faptul că suprafețele cultivate din Israel sunt extinse, în timp ce palestinienii dispun de puține terenuri agricole, ce nu reclamă o irigare intensivă. Nu doar palestinienii au de suferit în consecință, ci, desigur, și iordanienii, fiindu-le suspendată alimentarea cu apă.
Un alt conflict major, marcat tot de un cunoscut colorit politic, se desfășoară în aceeași regiune a Orientului Mijlociu. E vorba de politica exclusivistă și cu pretenții de supremație în zonă a Turciei, ce-și exercită un monopol hidrotehnic asupra marilor fluvii Tigru (1950 km) și Eufrat (2 230 km), ce izvorăsc în înălțimile munților Taurus, în defavoarea statelor învecinate, Siria și Irak, traversate de acestea. Pe scurt, prin Marele Proiect Anatolian (Great Anatolian Project), Turcia reține o mare parte din apele celor două unități acvatice prin intermediul celor peste 20 de baraje construite în zonă, aspect cu un uriaș potențial de a întârzia drastic developarea urbană și agricolă a celorlalte două state. Mai mult, Siria se află deja implicată într-o rivalitate a sa proprie cu Irakul, din cauza edificării barajului Tabka pe Eufrat, prin care reduce volumul de apă recepționat de statul irakian.
Soluția de aplanare a acestui conflict, dar și a celui anterior prezentat, ar putea consta în realizarea proiectelor propuse de unele state interesate de surplusul acvatic imens al Turciei, concretizat prin construirea unor apeducte pe distanțe considerabile (2 400 km) pentru a transporta prețiosul lichid chiar până în Arabia Saudită. În acest caz ar câștiga nu doar turcii, comercializând 2 bilioane m3 apă / an, ori saudiții, ci și chiar sirienii, pe teritoriul cărora s-ar deplasa apa și poate chiar și evreii și palestinienii, care ar putea beneficia la rândul lor din încropirea unei asemenea piețe comune în zona Orientului Mijlociu.
În fine, ultimul conflict interstatal în perspectiva dominării cursurilor de apă zonale, pe care îl vom evidenția, este cel dintre egipteni și sudanezi. Fostă posesiune a Egiptului până în 1956, Sudanul a realizat, ca și Etiopia de altfel, că are nevoie de lucrări de amenajare a Nilului (Sudanul pe cele două artere principale – Nilul Alb și Nilul Albastru, pe când Etiopia pe Nilul Albastru și pe afluentul Atbara) pentru stocarea unor cantități de apă necesare sistemelor de irigație care ar salva populația de întinsele suprafețe destul de uscate ale țării. Egiptenii sunt perfect conștienți că realizarea proiectelor sudaneze și etiopiene pe Nil ar diminua exponențial volumul acvatic cumulat în marele baraj de la Assuan (ce deține o capacitate de depozitare de 165 miliarde m3, comparativ cu cele 4 miliarde stocate de Nil înainte). Aplicarea proiectelor a fost un timp îndelung tergiversată de dublul război civil din Sudan, finalizat prin declararea independenței republicii sud-sudaneze în 2005, fapt recunoscut oficial în 2011 de autoritățile sudaneze.
Aspectele invocate, aferente severei crize mondiale actuale, constituie teme de reflecție de perspectivă imediată pentru oamenii aflați în orice zonă a mapamondului, aceasta fiindcă nu doar cei implicați direct în aceste conflicte intra-statale ori în furtunoasele tensiuni dintre națiuni prezentate anterior ori doar cei din zonele defavorizate financiar resimt efectele crizei acvatice. Mai devreme ori mai târziu, aceste efecte își vor prelungi acțiunea în toate regiunile globului și vor fi percepute similar (sau poate în mod identic) și de aceia care nu se confruntă în aceste clipe cu astfel de probleme serioase. Se impune, prin urmare, o analiză pertinentă și o responsabilă implementare a unor măsuri obiective și eficiente în vederea optimizării, pe cât e posibil, a consumului de apă dulce, precum și a repartiției resurselor acvatice local-regionale și a modului în care acestea sunt exploatate, distruibuite și tratate fizic și chimic în procesele de purificare. În ultimă instanță, viața omului rămâne dependentă de protecția apei.
În ceea ce privește problema deosebit de importantă și delicată a prețului apei, desigur că ar fi ideal ca apa de consum să fie distribuită gratuit chiar numai pe temeiul dreptului natural al fiecărui om de a beneficia de apă pentru întreținerea existenței sale biologice, dar și pentru necesitățile sale igienice și menajere. Însă condițiile sociale actuale, care vizează precis o anume perspectivă între cerere și ofertă, nu îngăduie realizarea unui deziderat de asemenea proporții. Rămâne, așadar, de stabilit o metodă de a echilibra raportul resurselor acvatice, între popoarele care dețin un evident surplus (perceput doar ca deținând potențial economic) și cele care nu se bucură de o prezență suficientă a lichidului vital.
CAPITOLUL 2. APA ȘI OMUL RELIGIOS DE ASTĂZI
Dacă pentru omul contemporan, dintr-o perspectivă strict biologică, telurică, apa deține o importanță colosală incontestabilă, după cum s-a și dovedit din capitolul prim al acestei părți, în optica lui homo religiosus apa semnifică și altceva, în deplină concordanță cu această funcție biotică definitorie: caracterul ei eminamente sacral. Sigur că e frapant modul dramatic în care condiția de excepție a fluidului vieții tinde să fie realmente eliminată din mentalul omului, prin prisma unei viziuni actuale de tip consumist și utilitarist, în numele căreia omul pare să-și fi arogat finalmente dreptul suprem și intangibil de a dispune de mirificul univers acvatic grosso modo, indiferent de consecințe, pe care, de la “înălțimea” acestui statut, de abia se ostenește să le mai conștientizeze și, astfel, el întârzie o redresare efectivă, indispensabilă.
2. 1. Demnitatea omului de archon al suprafețelor și vietăților acvatice, ca atribut uman ontologic și accepția sa în contemporaneitate
Așa cum s-a menționat anterior, în preliminariile acestei părți a lucrării, raportul actual al omului modern și postmodern contemporan cu universul apelor este posibil de evidențiat și înțeles doar prin prisma viziunii sale de acum a condiției de archon al zidirilor. Subcapitolul curent nu se va limita, desigur, la o prezentare singulară, dar și punctuală, a acestei viziuni nu tocmai simpliste, ci va aduce în prim-plan și concepția creștină, corectă, asupra acestei înalte distincții umane și va releva, de asemenea, erorile teologice ale percepției contemporane.
Astfel, opera adusă la existență de Înțeleptul Arhitect divin, Dumnezeu, deținea inițial o condiție armonioasă, proximă desăvârșirii, aspect subliniat de referatul biblic, căci El Însuși “a privit toate câte a făcut și iată erau bune foarte” (Gen. 1, 31). Sigur, această considerație superlativă e atribuită creației doar după zidirea omului, la finalul celor șase zile ale actului ziditor, deoarece, până atunci, pentru categoriile create aprecierea se pronunța “doar” prin adjectivul “frumos” (respectiv “frumoasă”) și (mai ales) prin adverbul “bine” (e dubla inserție gramaticală a termenului grec καλoς, cf. Gen. 1, 4, 8, 10 ș. u.).
De fapt, între Creator și creația Sa este evidențiată o relație aparte, personală, chiar prin structurile gramaticale (verbele) care exprimă realitățile actului divin creator: “a face”, “a spune”, “a binecuvânta”. Sigur că și între om și cosmos trebuia să existe, de asemenea, un raport cu totul deosebit. Categoriile create sunt percepute ca prevestind și servind apariția omului, ca suveran ce va fi întronizat peste ele, potrivit exprimării Sfinților Ioan Hrisostom și
Grigorie de Nyssa. Omul, ca împărat al creației, dispunea prin plan (comp. Gen. 1, 26) și mandat divin de întreaga operă creată: “… umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul” (Gen. 1, 28).
Această înaltă demnitate este evidențiată de Scriptură și prin aceea că omului i se acordă cinstea deosebită, proprie lui Dumnezeu, de a oferi nume tuturor ființelor vii create de El (cf. Gen. 2, 19-20). Faptul relevă calitatea omului de suveran al tuturor făpturilor create, deci al creației în integralitatea ei. Distincția acordată omului pune în lumină statutul său imperial, de
stăpân al zidirii, grație condiției sale ontologice de chip divin. De altfel, actul de numire a făpturilor de către om revelează și expresia abilității sale de a “cunoaște” realitățile create, de a le pătrunde ființial, prin comuniune, de a le conștientiza și de a le aprecia real și plenar conținutul lor tainic, interior, cel realmente esențial.
Într-adevăr, omului i s-a oferit ca împărat comoara creaturală, adică, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, “aerul, soarele, apa, pământul, cerul, marea, lumina, stelele”, astfel încât Dumnezeu “a împărțit-o între toți în egală măsură ca între niște frați”. Acest binecuvântat dar, afirmă Sfântul Simeon Noul Teolog, vizează o administrare spirituală corespunzătoare: “Toate cele văzute, cele de pe pământ și din mare, s-au dat lui Adam și nouă celor din el spre a ne bucura de ele”. Consecvent acestei dispoziții divine, demnitatea imperială a umanității nu e echivalată cu o pretinsă dominație tiranică și silnică a mediului ambiental, ci, dimpotrivă, semnifică “lucrarea” și “păzirea” (cf. Gen. 2, 15) grandioasei împărății a zidirilor divine, omul fiind răspunzător, având a fi cercetat de Dumnezeu pentru aceasta, potrivit Sfântului Grigorie de Nyssa.
Dacă stăruim puțin asupra semnificației celor două elemente gramaticale (sigur, forma substantivală reprezintă transpunerea versiunii lor verbale), vom observa un detaliu foarte simplu, dar extrem de interesant: primul dintre ele – “a lucra”, exprimă latura drepturilor omului în raport cu creația (fiindcă aria acestei activități nu se limita oricum strict la paradisul oferit lui, Edenul fiind un model pentru întregul pământ), adică valorificarea acesteia în scopul menținerii existenței lui biologice, în timp ce “a păzi” ne trimite la dimensiunea obligațiilor umane în relația cu natura, raportare care implică onorarea ei cu responsabilitate. De altfel, însăși comuniunea cu Dumnezeu e dependentă și direct proporțională cu împlinirea celor două aspecte complementare ale dispoziției divine.
Însă, armonia primară a fost destabilizată de către cel ce trebuia să fie garantul ei, omul, prin neascultarea originară. Ca dovadă a staturii deosebite deținute de omenire, putem invoca modificările ambientale petrecute după nefericitul eveniment. Păcatul inițial, comportând o “dimensiune cosmică”, a determinat, printr-un efect de tip domino, “revolta” întregii creații împotriva stăpânului ei natural, omul, în care zidirea nu mai vedea condiția, demnitatea și strălucirea de dinainte de cădere. Drept consecință, toată creația a început să manifeste aceeași dispoziție cu el, tratându-l potrivit atitudinii adoptate de el:
“… toată creația adusă de Dumnezeu din neființă, văzându-l ieșit din rai, n-a mai vrut să se supună celui ce călcase porunca: soarele n-a mai voit să strălucească, luna n-a mai suportat să lumineze, astrele n-au mai putut fi văzute de el, izvoarele nu mai voiau să țâșnească, râurile nu mai voiau să curgă. Aerul voia să se contracte și să nu mai dea răsuflare celui răzvrătit, fiarele și toate animalele pământului, văzându-l gol de slava dinainte și disprețuindu-l s-au înfuriat toate de îndată împotriva lui, cerul s-a pus în mișcare ca să cadă cu dreptate peste el și pământul nu mai răbda să-l poarte în spate”.
Aceasta fiindcă omul nu doar că nu e un archon detașat al întregii făpturi, ci, mai mult, se află într-o conexiune intimă cu creația în integralitate, ca un dat ontic, această comuniune ființială fiind deteriorată în mod grav tocmai prin trădarea propriei sale naturi: “Refuzarea voii dumnezeiești s-a făcut în lumea sensibilă de către om, în care este recapitulată sau rezumată întreaga lume. Lumea sensibilă este trupul extins al omului. Este trupul care îl hrănește și îl susține, dar care, totodată, are nevoie de îngrijirea și dragostea lui”.
Actul creator a stabilit veșnic între om și creație, în ansamblul său, această relație atât de puternică, încât nu poate fi renegată ori anulată, ci ea va rămâne o realitate indelebilă, indisolubilă. De aceea, nu doar că omul reprezintă ființa culminantă, în care toate elementele create sunt recapitulate, ci deține, grație acestei realități existențiale, și abilitatea proprie de a le conduce spre finalitatea lor. De fapt, chiar și după căderea originară, omul, chip al Divinului, își menține această facultate, potențialitatea “de a realiza dinamic, în persoana sa, unitatea lumii, de a rezuma cuvântul lumii într-un răspuns personal la chemarea lui Dumnezeu la comuniune și relație a creatului cu necreatul, de a oferi Creatorului cuvântul lumii, ca pe un cuvânt personal de slăvire din partea creației”.
Acest aspect constituie un dat natural, din moment ce principiile “directoare”, interioare (rațiunile seminale asupra cărora insistă Sfântul Maxim), ale entităților existențiale dețin o capacitate relațională înnăscută ce le conduce la comuniuni tot mai intime, în care speciile mai individualizate sunt cuprinse în ansamblu, în cadrul “mai general”, până când apare unicul principiu unificator al creației, deoarece “întreaga creație poate recunoaște unul și același principiu interior, cu totul nediferențiat”.
Realitatea evidențiată reprezintă reflexia Celui necreat în planul creației , o icoană a comuniunii treimice în cosmosul creat grație acesteia: “Deci, lumea este, în mod analog, unitate și multiplicitate, împletire de relații, o minune de reciprocă dependență. Întreaga creație, potrivit spiritualității creștine, poate fi comparată cu un unic mare organism, ale cărui membre, inclusiv ființele umane, stau în raport strâns cu și între ele. Și dacă i se aduce daună unui membru, se aduce daună întregului organism…”.
Modul în care omul percepe azi această demnitate a sa este, desigur, denaturat, conform cu poziția pe care și-a adoptat-o, potrivit concepției sale despre sine și lumea creată, respectiv despre lumea acvatică. Lacunele sale identitare și teleologice au generat în mentalul uman o configurație de tip stratificat, gradat, piramidal al creației, a cărei consecință e autosuficiența în care omul tinde să se autoizoleze, concepând lumea ca pe un gigantic “supermarket” ori ca pe o imensă piață de consum, din care el, ca stăpân incontestabil se poate “auto-servi” după propriul plac.
Sigur că totul începe cu păcatul adamic, însă această stare de fapt se reiterează mereu, reactualizându-se și agravându-se mereu tot mai mult de-a lungul istoriei. Există și o nuanță pozitivă în stăpânirea istorică (proprie condiției post-edenice) a omului asupra dimensiunii acvatice a creației, aflată în consonanță cu accepția biblică a calității omului de stăpân al ei. Aceasta se reflectă încă din perioadele străvechi ale existenței sale terestre. Chiar de timpuriu,
precum se știe, omul a deprins tehnica utilizării apei în amenajările pentru irigații, în scopul perfecționării activității sale agricole. Apoi, el a reușit chiar să dezvolte sisteme de transport al apei pentru acoperirea necesităților unor comunități întregi, prin construirea de apeducte și terme, în civilizațiile antice avansate. În fine, omul a devenit și stăpânul mărilor, izbutind să le străbătă, pe corăbiile durate cu mâinile proprii, în campaniile sale de cucerire a noilor teritorii ori pentru prosperitatea comercială a cetății și a patriei sale.
De altfel, încă din epoca mărețelor imperii antice milenare, omul înălța construcții prin care să poată “îmblânzi” forța apelor. Astfel, în puternica monarhie egipteană, cu aproximativ 2 900 de ani î. Hr., faraonul Menes dispunea edificarea barajului Kosheish, care a fost ridicat în aval de metropola-capitală Memphis, pe Nilul sacru, aceasta constituind și prima atestare a unei asemenea amenajări de către om. Dincolo de pragul dintre ere, în epoca altui imperiu prestigios, cezarul Traian (98 – 117 d. Hr.) ordona arhitecților și constructorilor imperiali să execute două mari baraje, amplasate în sud-vestul Iberiei (în Spania de azi), funcționale și în contemporaneitate: Cornalbo (având 24 m altitudine și cu lungimea de 200 m la coronament) și Proserpina (mai puțin înalt, de “doar” 19 m, dar cu un coronament dublu ca întindere, având lungimea de 427 m).
Desigur, centrele urbane înfloritoare ale civilizațiilor antice plurimilenare nu puteau să nu beneficieze de aceste cuceriri, care impresionează chiar și astăzi prin prisma cercetărilor de specialitate, care le-au și evidențiat. De pildă, capitala vechilor cretani (contemporani cu egiptenii și mesopotamienii), vestita cetate , se putea lăuda cu un sistem de canalizare extrem de viabil. În domeniul tehnic al irigațiilor se distingeau în mod deosebit egiptenii și mesopotamienii – mai precis sumerienii, akkadienii și babilonieii, cei din urmă optimizând lucrările realizate inițial în . Ulterior, Roma va fi cunoscută prin feblețea sa pentru circuitele de colectare a apei în vederea asigurării necesităților cetățenilor ei, în complexe de apeducte și terme, iar dincolo de ocean, printre imperiile nativilor Americii precolumbiene, s-a descoperit că incașii utilizau din plin transportul apei pe distanțe vaste pentru alimentarea orașelor – drept dovadă rămânând vestigiile unui apeduct care acoperea o distanță de 7 800 de km, sistemele de irigație fiind, de asemenea, extrem de apreciate de aceștia.
În ce privește experiențele maritime ale omului, vom adăuga doar că acestea au condus, finalmente, la o stare de ambivalență în impunerea sa în calitate de stăpân al apelor – pe de-o parte au contribuit decisiv, într-adevăr, la un succes istoric – cel al descoperirilor geografice de anvergură, dar, din păcate, au facilitat (desigur, din cauza neînțelegerii vocației lor reale) și numeroase, regretabile abuzuri înfăptuite de om în numele vechilor ori mai noilor sale imperii coloniale.
Revenind la atributul omului de archon al apelor, deși performanțele s-au prelungit în timp, situația s-a tot modificat și în mod nefast. În veacul al XVII-lea, marele gânditor René Descartes (†1650) a subliniat distincția dintre natura spirituală, a minții umane (numită de el res cogitans) și cea materială, extinsă, a lumii (apelată sub expresia res extensa), pentru a argumenta stabilitatea omului, într-o lume exterioară, supusă transformării, trecătoare. Tocmai o viziune “obturată”, pătimașă a omului îl determină să-și doreacă acest control necugetat al creației, această viziune proprie, de “maitre et possesseur de la nature” (stăpân și posesor al naturii), în exprimarea lui Descartes, devenind un cod cultural al acelei epoci (și nu numai), în care umanitatea se îmbătase cu apă rece prin prisma unor biruințe asupra naturii.
În fapt, acest dualism de proveniență orientală, originar din Mesopotamia, cunoscut întâi de asiro-babilonieni, preluat apoi în concepțiile gnostice și iudeo-gnostice, ajuns ulterior în ideile filosofice ale Evului Mediu și, finalmente, “finisat” de teologia apuseană și transferat epocii renascentiste, a decretat implacabil sciziunea actuală, concluzionând că Divinul și terestrul nu sunt compatibile, fiecare deținând domeniul său propriu de existență și activitate: Dumnezeu ar fi creat universul, dar apoi l-ar fi “abandonat” sub auspiciile unor legități fixe, auto-funcționabile, “în virtutea unor legi mecanice, întemeiate pe legătura exterioară dintre cauză și efect, care fac abstracție de legea Duhului și transformă lumea într-o uriașă realitate, care funcționează în mod autonom și independent de Autorul ei”.
Gradat, dar cert și catastrofal, separarea Divinului de creație a condus la îndepărtarea lui Dumnezeu din demnitatea de Stăpân cosmic în mentalul uman, statutul omului și al creației fiind denaturate conform acestei poziționări complet eronate, încât creația (implicit latura sa acvatică) rămânea la dispoziția omului, ca simplu obiect pe care să-l posede și să-l exploateze pentru-și asigura propriul profit. Și mai grav este că exfolierea acerbă a naturii în vederea îmbogățirii a fost fundamentată chiar din perspectivă teologică, fiind echivalată cu acel atribut al predestinării din protestantism, al exclusivismului (electus) în mântuire.
Odată ce Dumnezeu era substituit de forul decizional suprem adoptat de om – rațiunea, celebra aserțiune carteziană care propune tehnica îndoielii în argumentare (“mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist” – “dobito ergo cogito, cogito ergo sum”) trasa clar o linie de separare între mintea umană și obiectul, exterior cugetării, care poate fi supus analizei, disecării și posesiunii umane, spre îmbogățire. Deducem de aici, prin extensie, că lumea apelor (creația integrală, de fapt) a devenit, fiindcă poate fi supusă rațiunii, obiectul dominării omului.
Sintagma exponențială “lumea ca mașină” va influența decisiv percepția lumii apusene asupra creației. De altfel, sir Isaac Newton se va baza pe acest principiu cartezian, ca esență a fizicii mecanice pe care o va developa, aspect continuat a fi evidențiat până astăzi în evoluția științifică. Această metodă analitică, de focalizare asupra elementelor create în mod obiectiv și de a le pătrunde structura interioară, secționând totul în constituentele sale, separându-le și pe acestea în particulele componente, a determinat această cunoaștere contemporană de tip posesiv, în perspectiva singulară a unei utilizări tehnice cu profil opresor, exploatator.
Totuși, codul acelei epoci denota și o anumită înțelegere teologică, fiind într-o oarecare măsură în consens cu accepțiunea scripturistică a demnității omului de domn al creației și, deci, al apelor și făpturilor acvatice. În anul 1603, într-un text care făcea referire la modul de percepție a naturii, alt gânditor de renume al epocii, Francis Bacon, admite că omul a decăzut din înaltul statut de stăpân al creației odată cu neascultarea originară, însă e îndatorat să îl recâștige, prin efort susținut, printr-o implicare accentuată – “cu trudă, atât inventând, cât și executând”; prin urmare, telosul real al gnozei naturale vizează recuperarea staturii edenice a existenței, adică “restituirea și reinvestirea omului cu stăpânirea și puterea pe care le avea în primul stadiu al creației”.
Dacă acest cod deontologic al cuceririlor umane de până atunci întrevedea o anumită convergență cu doctrina biblică și creștină (fiind, în acest sens, civilizator), situația se va schimba radical și definitiv în raportul omului cu natura, în toate sectoarele ei, inclusiv cel acvatic. În veacurile XIX și XX, stăpânirea omului se va accentua într-un contur dominativ, cu aspecte tot mai vizibil utilitariste, tehnice și politico-economice. Cu toate că uimitoarele reușite în plan științific și tehnic îi permit omului să ducă o viață cu mult superioară din punct de vedere al calității componentei ei materiale (deși nici în această privință situația nu e nici de departe generalizată), natura, în general, respectiv lumea acvatică, în particular, se află azi într-o primejdie tot mai stringentă.
Autoritatea divină a poruncii exprimate în Geneză (1, 28) a devenit pretextul perfect, cu valoare și putere de argument suprem, pentru susținerea dominării umane asupra creației. În decursul istoriei umane, această stăpânire (dominium) a fost interpretată și transpusă în fapt prin auto-proclamarea și asumarea unui statut de monarhie absolutistă, omul întronizându-se ca stăpân (dominus) incontestabil asupra tuturor categorialelor existențiale: familie, Biserică, domeniu local, stat, planetă. Prin translatarea centrului de greutate, în viziunea umanității, creația nu mai e teocentrică, ci antropocentrică. În acest sens, știința și tehnica sunt aservite acestui tip de stăpânire, dominativă, realitate subliniată de autorii moderni: teologul David Friedrich Straus (1808 – 1874) insista asupra “principiului” că “lumea nu trebuie doar cunoscută, ci stăpânită”, filosoful existențialist și teologul Paul Johannes Tillich (1886 – 1965) considera că textul invocat, “cuvântul vechi mitic: «umpleți pământul și-l stăpâniți», a fost împlinit de tehnică”, iar Friedrich Gogarten (1887 – 1967), teolog luteran și unul din fondatorii teologiei dialectice în Germania, conchidea, afirmând: “lumea tehnică a fost copilul legitim al credinței creștine”.
Sociologul și teologul american Lynn Townsend White Jr. (1907 – 1987) considera, similar, că percepția modernă, de stăpânitor absolutist al creației, se datorează creștinismului, cu mențiunea specială că viziunea contemporană a umanității este rezultatul unei prelungiri istorice a aplicării unui precept monahal fundamental – împletirea rugăciunii cu munca (ora et labora), din cadrul comunităților medievale apusene: “Atât apariția științei moderne și a tehnicii, cât și spiritul în care ele au fost utilizate, ne duc cu gândul la învățătura creștină”; creștinismul este pus la zid, deoarece este perceput ca fiind “cea mai antropocentrică religie cunoscută vreodată în lume” și este acuzat că “poartă cea mai mare vină” pentru dezastrul ambiental contemporan. Faptul ar fi condus, conform autorului, la incompatibilitatea viziunii creștine cu percepțiile despre natură de proveniență păgână și orientală și către această “concepție alterată: că voia lui Dumnezeu se împlinește atunci când omul își supune sieși natura”.
Autonomizarea creației este, deci, o mărturie elocventă referitoare la tendința umanității de a controla și a domina mediul natural. Este un act refractar în raport cu porunca divină privitoare la calitatea omului de stăpân al realităților create, o deviere de la percepția corectă, de la semnificația pe care Dumnezeu a imprimat-o dispoziției adresate omului, prin care îl mandata cu această înaltă poziție și responsabilă misiune. Supunerea creației are în vedere, pe de o parte, surclasarea primejdiilor survenite din partea naturii ca o consecință a căderii adamice, iar, pe de altă parte, tocmai acea îngrijire a ei în calitate de împuternicit divin. Sensul pe care omul l-a acordat și reținut cu îndârjire îndemnului lui Dumnezeu se traduce prin “exploatarea și pângărirea cu orice preț a naturii, în scopul realizării acestei stăpâniri ca putere de stăpânire materială”.
Astfel, antropocentrismul exacerbat, adică separat de perspectiva teologică ortodoxă, de razele harice ale întreitului Soare, nu semnifică altceva decât moartea spirituală a omului, degradarea și, în cele din urmă, distrugerea biosferei, așa cum, alarmant și dureros, admit și accentuează și oamenii de știință. În consecință, când omul se alienează de Dumnezeu, se evidențiază neîncetat pe sine însuși, dar se și autodistruge, iar consecințele se răsfrâng, tot mai dramatic și asupra mediului acvatic ambiant.
Sigur că există și unele curente contemporane care, în intenția lor pozitivă, de a restabili relația firească dintre om și natură, translatează “centrul de greutate” al acestei conexiuni de la om către creație. Bineînțeles, această încercare, pornind de la o eroare de concepție, nu poate să conducă spre finalitatea râvnită de noi; substanța ei deține, e adevărat, un substrat moral în aparență acceptabil, oricum mai bun decât versiunea de tip consumist, însă, totuși, esența sa rămâne incompatibilă religiei creștine. Modul de gândire a acestor mișcări poate fi redat de aserțiunea unui autor al unei lucrări de profil: “Când încorporăm spiritualitatea indigenă africană sau asiatică în spiritualitatea eco-feministă, începem să înțelegem sensul naturii, pe Dumnezeu și umanitatea într-un mod nou și înviorător… Dumnezeu transmite energie cosmosului, iar cosmosul, în schimb, intră cu creatorul într-un dans cosmic de un minunat echilibru și de o minunată frumusețe. În această desfășurare cosmică a creației continue, omul devine împreună-creator cu Dumnezeu și natura”.
Aceste doctrine consideră absolut necesar revirimentul cinstirii pământului ca pe o “mamă”, conform, de pildă, vechii civilizații elene, în care zeița Gheea deținea un loc central, aproape la fel de important ca zeul suprem. Mai mult, se îndrăznește chiar avansarea ideii introducerii unei feminizări în interiorul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt fiind perceput, în acest sens, ca dimensiunea feminină a divinului. În privința acelui “dans cosmic”, noțiunea este de proveniență orientală – dansul lui Shiva (zeul indian al distrugerii) comportă cinci trepte: una demiurgică, una de conservare, cea distructivă, cea de calmare și cea soteriologică-dizolvantă. Un teolog protestant realizează chiar și o analogie extrem de cutezătoare între acest dans și mișcarea perihoretică a Persoanelor treimice, “din care apar în mod necesar ritmurile creaturii, ca un ecou”, corespondentul creștin al zeului indian fiind Logosul divin. Bineînțeles, analogia acestuia e puțin spus forțată, iar atribuirea unei tente matriarhale lui Dumnezeu nu semnifică nicidecum retușul vreunui “minus” în privința așa-numitei “imperfecțiuni” divine cauzate de incriminata sa patriarhalitate.
Poziția corectă în această problemă vitală o deține, așadar, creștinismul. Raportarea sa poate fi formulată printr-un teo(-antropo)centrism caracterizat prin responsabilitate deplină în creație. Cel mai potrivit argument cu fundamentare scripturistică în acest sens îl constituie expunerea în paralel a textului din Gen. 1, 28 referitor la atributul omului de stăpân al naturii cu pasajul corespunzător din Gen. 2, 15, care-l prezintă pe om într-o ipostază complementară primeia: aceea de gardian – cultivator al pământului. De altfel, în comentariul său la Facere, profesorul Claus Westermann (1909 – 2000), interpretează titulatura omului descifrând semantica unui concept biblic asociat, acela de rege: un suveran are mandatul sacru de a-i veghea, protector, pe cei aflați în stăpânirea (adică: în grija) sa, mai ales pe cei mai puțin puternici.
Aceasta cu atât mai mult cu cât propria sa condiție existențială reprezintă o realitate paradoxală. Regele psalmist, în stilul său caracteristic, realizează o introspecție de tip dialogic (el utilizează, de fapt, tehnica auto-interogației cu fond exclamativ) de natură să definească, finalmente, în accente laudative, condiția umană, concomitent smerită și aristocratică: “Ce este omul că-ți amintești de el? sau fiul omului că-l cercetezi pe el? L-ai micșorat cu puțin față de îngeri, cu mărire și cu cinste l-ai încununat pe el și l-ai pus peste lucrul mâinilor Tale, pe toate le-ai supus sub picioarele lui, oile și boii … și fiarele câmpului, păsările cerului și peștii mărilor, cele ce străbat cărările mărilor” (Ps. 8, 4-8).
Textul citat deține și o semnificație profetic-mesianică, splendid valorificată de Sfântul Pavel – Fiul divin, întrupându-Se, S-a “micșorat” pentru puțin timp, dar, ca Fiu al Omului, a fost încununat cu slavă pentru pătimirile Sale, prin Înviere și Înălțare (comp. Evr. 2, 6-9). Astfel, în optica relevată de Apostol, stăpânirea omului asupra creației nu poate fi separată de o raportare sublimă la aceasta: iubirea creștină și, astfel, pe aceste coordonate e fundamentată și “ideea sacerdoțiului uman, a menirii cu totul speciale de a stăpâni și conduce cu înțelepciune și responsabilitate întreaga creație către destinul ei final”.
Așadar, doar în acest sens omul este suveranul creației integrale, purtătorul de cuvânt al ei înaintea tronului celest și ambasadorul ori delegatul divin în creație. Doar în lumina acestei percepții putem înțelege corect calitatea omului de archon al zidirii, (proclamată și în Ps. 81, 6: “Eu am zis: «Dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Prea Înalt»”) și doar în acest sens mediul (în speță, cel acvatic) îi aparține, așa cum afirma apreciatul laureat al premiului Nobel, savantul francez (chirurg și biolog), Alexis Carrel (1873 – 1944): Omul, afirma ilustrul medic, “preferă să contemple suprafața pământului, munții, râurile, oceanul. El este făcut pe măsura arborilor, a plantelor și a animalelor. El se simte bine în compania lor (…) această lume … este el însuși …”.
În consecință, sunt pe deplin îndreptățiți reprezentanții Bisericilor care s-au întrunit la Adunarea Ecumenică desfășurată la Basel (Elveția), în anul 1989 și, privitor la problematica abordată, au decis să consemneze următoarele aspecte, concluzionând în documentul ultim al delegațiilor participante:
“Așa cum spune psalmistul: «Al Domnului este pământul; lumea și toți cei ce locuiesc în ea. Acesta pe mări l-a întemeiat pe el și pe râuri l-a așezat pe el» (Ps. 23, 1-2). Pentru a înțelege drept rolul special al oamenilor ca cea mai de seamă creatură dintre toate, este important să amintim că toată creația este rânduită spre slava lui Dumnezeu (…). Așadar, noi trebuie să reanalizăm etica dominantă a secolelor recente care, în contrast cu înțelesul real al Cuvântului lui Dumnezeu, a îngăduit umanității «să stăpânească» creația pentru propriile sale scopuri când, din contră, umanitatea ar trebui să acționeze ca iconom în slujire – slujirea atât a lui Dumnezeu, cât și a creației înseși. Ca urmare, umanitatea trebuie să păstreze și să promoveze integritatea creației în ascultare de Dumnezeu, pentru binele viitoarelor generații” (33f).
În aceeași notă fermă, susținând acest principiu al responsabilității umane în creația în mijlocul căreia omul își desfășoară viața și încearcă, mai mult sau mai puțin, să își și câștige dreptul de a o continua fericit în condiția eternă a existenței sale, într-o conferință care viza o tematică de substrat economic și social, Episcopii Bisericii Evanghelice au decretat referitor la datoria sacră a omului în raport cu creația, al cărei destin este împletit cu al său:
“În gândirea biblică această dimensiune a responsabilității este întemeiată pe ideea că oamenii sunt creați pentru ca să trăiască între celelalte creaturi (Fac. 1-2; Ps. 8; 103). Ei împărtășesc același destin cu toată viața creată și au o responsabilitate specială pentru restul creației. Ei sunt destinați să lucreze și să păzească pământul (Fac. 2, 15), adică, cultivându-l, să-l facă și să-l păstreze locuibil. Poziția specială a oamenilor nu înseamnă că au dreptul să trateze creația neumană într-un mod arbitrar sau exploatator. Mai degrabă le încredințează o iconomisire cu respect a creației lui Dumnezeu bazată pe grijă, economie și conservare”.
Prin urmare, rațiunile ascunse ale creației (și, implicit, raționalitatea componentei sale acvatice) sunt destinate omului, ca un centru culminant în care aceste sensuri își pot afla împlinirea. Înțelegând această realitate și raportându-se în mod corect și responsabil la această dimensiune relațională a făpturilor peste care, potrivit expresiei Sfinților Părinți ai Bisericii, a primit înalta distincție de “împărat” și “stăpân”, “omul urcă la o viață de comuniune spirituală și la conștientizarea unor sensuri și scopuri mult mai înalte ale naturii”.
În acest sens, calitatea de stăpân reflectă mai ales menirea omului de călăuzitor al făpturilor spre scopul inscripționat în adâncul lor existențial. “De aceea, omul stăpânește, împărățește peste toată creația, nu în sensul unui supraveghetor înzestrat sau al unui stăpân impunător, ci în sensul celui care este gata să conducă întrega făptură spre rațiunea (logos) sau
spre scopul său”, sinonim cu desăvârșirea sa. Astfel, omul este archonul creației în numele lui Dumnezeu, în Hristos, cu țelul de a o transfigura, preschimbând-o într-un templu cosmic al Creatorului. Aceasta e, practic, menirea cosmosului și a microcosmosului uman, obiectiv realizabil prin comuniunea vieții harice inaugurate la Înviere, care implică și calitatea iubirii inter-umane. Motivația este una foarte simplă – soteriologia nu poate fi desprinsă de raportul om-cosmos: “Fiecare om este într-un anumit fel un ipostas al naturii cosmice, dar numai în solidaritate cu ceilalți”.
Exemplificând, cele mai adecvate pilde care susțin înțelegerea, deplin întemeiată biblic, a demnității umane de stăpân al apelor râmân sfinții. Aceștia dețin abilitatea de a preface apa amară în una dulce, de a stăpâni apele învolburate, de a determina venirea ploii în locuri cu un climat arid ori de a opri ploile prisositoare prin rugăciunea lor, curată precum apa cea pură. În deplin consens cu argumentele anterioare, se cuvine să adăugăm și că acțiunile lor vizează întotdeauna alinarea suferințelor celor puternic încercați, fie întărirea în credință a ucenicilor duhovnicești ori îndreptarea celor rătăciți de la calea binelui, deci mântuirea omului.
Astfel, inima curată a celui ce va deveni liderul evreilor oprimați de asupritorii egipteni, prin pronia divină, a determinat ocrotirea sa într-un coșuleț purtat pe apele Nilului, locuite de crocodili (cf. Ieș. 2, 3), nu doar ca mărturie a alegerii lui de către Dumnezeu (și ca prefigurare a Botezului), ci și ca dovadă a autorității aparte asupra stihiei acvatice, de care se va bucura ulterior prin înălțimea vieții sale moral-spirituale. În acest sens, după consacrarea slujirii sale în calitate de delegat al Cerului pentru Israel, ca o probă a autenticității puterii divine exercitate prin el și fratele lui, arhiereul Aaron, prin medierea sa se trimit plăgile îndreptate contra egiptenilor, printre acestea numărându-se prefacerea apelor egiptene în sânge și grindina nimicitoare (comp. Ieș. 7, 17-25; 9, 23-25). În pleiada faptelor minunate săvârșite de Moise asupra apelor, se impune să amintim și despărțirea Mării Roșii în două pentru traversarea de către israeliți a albiei sale (cf. Ieș. 14), îndulcirea apei amare la Mara prin aruncarea unui lemn, trimis de Dumnezeu, în ea (cf. Ieș. 15, 25) și obținerea apei de băut dintr-o piatră, la Horeb, prin lovirea acesteia cu toiagul (cf. Ieș. 17).
Printre alte evenimente extraordinare ce implică intervenția stăpânului-iconom al apei, omul, se cuvin a fi menționate traversarea Iordanului cu chivotul Legii de către evrei (cf. Ios. 3, 7-17) ori minunea reclamată de judecătorul Ghedeon (cf. Jud. 6, 36-40), având de data aceasta în prim-plan lâna și roua, ce a curs alternativ, când exclusiv pe lână, când doar alături de aceasta. De asemenea, printre personalitățile marcante ale epocii vechi-testamentare care s-au impus prin stăpânirea apei sunt profeții Ilie și Elisei. În scopul combaterii idolatriei și a revenirii poporului la adevărata credință, se împlinește profeția lui Ilie, ce preconiza că nu va ploua 3 ani și 6 luni, interval după care el se roagă și plouă iar (III Regi 17, 1; 18, 45). Ulterior, ambii profeți lovesc Iordanul cu cojocul și trec pe malul celălalt (IV Rg. 2, 8, 14); în același râu Elisei îl vindecă de lepră pe Neeman Sirianul, prin 7 spălări succesive (IV Rg. 5, 10-14) și tot din Iordan Elisei recuperează toporul împrumutat de un evreu aruncând în apă o bucată de lemn (IV Rg. 6, 5-7), iar sterilitatea apelor din Ierihon el o tratează aruncând sare la izvoare (IV Rg. 2, 19-22). Ulterior, la invazia armatei asiriene conduse de regele Senaherib, profetul Isaia îi salvează pe conaționalii săi, prin asigurarea apei de consum, la rugăciunea sa Siloamul izvorând apă pentru aceștia, dar, ulterior, închizându-se la sosirea inamicilor. În fine, îl menționăm și pe Profetul Iona, ce s-a aruncat cutezător în apele mării și a petrecut în stomacul unui chit, până când și-a asumat misiunea divină pe care încerca s-o evite și a ieșit din pântecul cetaceului și din mare (1, 11-15; 2).
În ce privește epoca Legii Harului, Scripturile nou-testamentare ni-l prezintă pe ucenicul cel mai îndrăzneț și reprezentantul celorlalți frați ai Domnului în postura cea mai elocventă a omului ca stăpân al apelor. Astfel, asemenea Domnului și avându-L ca o țintă în fața ochilor, Petru a început să calce și să meargă pe valurile mării, însă minunea a durat atâta timp cât el nu a fost preocupat exclusiv de intensitatea vântului și, probabil, de impetuozitatea valurilor din acea noapte zbuciumată pe mare (cf. Mt. 14, 24-31). În acest sens, curajul și încrederea apostolului au fost animate atât de porunca dată de Mântuitorul (vv. 28-29), cât mai ales de credința și încordarea sau focalizarea atenției sale asupra Domnului, ca scop existențial, dovedind prerogativul omului de archon acvatic.
În mod similar, sfinții, în decursul veacurilor, au probat această înaltă demnitate a smeritei firi umane împodobite cu darurile Duhului Sfânt. Astfel, Sfântul Antonie cel Mare îndrăznea să pășească fără teamă pe spatele crocodililor pentru a traversa râul lui Arsenit. Sfânta Maria Egipteanca își argumenta strălucirea vieții sale înalte trecând în grabă, de pe un mal pe altul, Iordanul, pe care-l însemna cu sfânta Cruce. Avva Visarion al pustiei egiptene preschimba apa sărată a mării în apă dulce pentru a potoli setea ucenicului său, căruia îi mărturisea, de asemenea, după ce traversa pedestru râul Hrisoroa, că percepea apa moale până la glezne și fermă în rest; un alt avvă, Xoie tebeul, determina instantaneu venirea ploii necesare unei comunități monahale sinaitice, întinzându-și mâinile către cer. Și alți sfinți, bărbați ori femei, prin rugăciunea lor curată provocau izvorârea apei în locații pustii sau descinderea ploii ori a roăui pe timp de secetă ori în chinurile martirice, ori chiar și încetarea
furtunilor pe mare.
Așadar, exclusiv în această lumină, a perspectivei creștine, omul, în calitatea sa de “laborator” al operei divine, în care Dumnezeu acționează împreună cu el și prin intermediul său, el, ca un mediator, ca un ambasador iubitor al Ziditorului ce unește creația și Creatorul precum un inel de legătură (ca un centru relațional), poate să-și dovedească prerogativul de stăpân protectiv și grădinar al creației, direcționând-o spre scopul ei final – pnevmatizarea, transfigurarea deplină a ei, iar atunci omul va redobândi și abilitatea sa harismatică de a sesiza că Duhul lui Dumnezeu “Se poartă pe deasupra apelor” neîncetat, chiar și acum.
Așa cum s-a probat în rândurile de mai sus, concepția contemporană a omului referitor la demnitatea sa de archon al apelor și ecosistemelor acvatice este complet nefondată, eronat fundamentată pe dispozițiile divine inițiale transmise omului în Grădina paradiziacă, iar acele influențe de ordin oriental (animiste sau dualiste) nu pot constitui nicidecum posibile variante care să substituie ori chiar să “corecteze” poziția corectă și plenară, raportarea creștină, care le covârșește pe aceastea nu doar la nivel intelectual, ci mai ales prin viața harică, de sfințenie.
2. 2. Poluarea apelor și implicațiile sale teologice
Dacă viziunea specifică omului contemporan secular, evocată în subcapitolul precedent, ar fi limitată doar la niște noțiuni abstracte, la niște formulări conceptuale, pentru dimensiunea acvatică a creației (și pentru creație în ansamblu, desigur) n-ar exista nici o problemă, însă, din păcate, aceasta se extinde mult dincolo de suprafața sa teoretică. Omul a știut să profite la maxim de aceste “prescripții” după bunul său plac și nu doar că exploatează natura, forțându-i resursele până la limitele posibilităților sale de regenerare, ci o și întinează, prin contaminări de diverse tipuri.
Așa cum s-a subliniat anterior, problematica ecologică își află rădăcinile în străvechea cădere a primilor oameni, prin urmare, am putea spune că această criză ecologică este derivată
din criza spirituală în care omenirea intră și se adâncește prin păcat. Acest fapt se poate ușor evidenția rememorând două momente de anvergură din istoria umanității. Primul îl constituie consecința imediată a căderii originare, exprimată prin sentința divină rostită asupra mediului ambiant: “Blestemat va fi pământul pentru tine…” (Gen. 3, 17), ca aspect aferent fiind precizat și efortul suplimentar pe care omul îl va avea de depus pentru supraviețuire – “în sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta” (Gen. 3, 19).
Ulterior, a doua criză naturală a fost declanșată tot de către om, cauza generatoare fiind aceeași, păcatul, de data aceasta al unei mase umane cvasi-unitare: “Pământul… se stricase înaintea feței lui Dumnezeu și se umpluse… de silnicii… căci tot trupul se abătuse de la calea sa pe pământ… căci s-a umplut pământul de răutățile lor, și iată, Eu îi voi pierde de pe pământ” (Gen. 3, 16-17), conchide altă sentință divină concretizată prin descinderea torentelor pluviale ale marii catastrofe diluviene. Însă, deși omenirea a cunoscut o nouă șansă prin alesul său Noe, o fracțiune a descendenților săi determină o altă severă intervenție celestă, în urma căreia două vestite cetăți antice – Sodoma și Gomora – sunt nimicite, iar “vestigiile” lor se “odihnesc” pe albia Mării Moarte.
Deși a traversat atâtea veacuri de atunci, omul pare să nu-și fi învățat lecția. Modul în care el tratează natura poate fi observat cu ușurință, prin proprie experiență, prin consultarea surselor media ori chestionându-i pe cei care călătoresc des prin ori prin întreaga lume. Dovezile tratamentelor negative pot fi aflate peste tot: aproape că nu mai există izvor, pârâiaș, râu, lac ori suprafață marină și oceanică pe care omul să n-o fi corupt prin poluare, realitate cvasi-generalizată – prea puține mai sunt unitățile acvatice neatinse de acest flagel, unde să nu întâlnim pungi “uitate”, omniprezentele sticle din plastic ori alte materiale greu ori imposibil de asimilat de mediul ambiant…
Căderea umanității în păcat e deci cauza care degenerează natura sa și, astfel, din stăpân bun, binevoitor și protector, omul devine nesocotit, pătimaș și distructiv în raport cu mediul înconjurător. Din cel menit să fie preot al Dumnezeului iubirii, care să-I aducă întreaga creație ca jertfă desăvârșită, nesângeroasă, pe altarul iubirii, el a devenit un “sacrificator” al zidirii, nimicind-o. Pe aceste considerente, este cât se poate de îndreptățită observația unui autor de specialitate, care-l “califică” pe om drept un “călău și un demon al pământului”!
Această situație dezagreabilă, începută în epoca arhaică și resimțită din ce în ce mai puternic în contemporaneitate a determinat ruptura relației armonioase, comunionale, “dintre om și natura înconjurătoare”. Din nefericire, omul este prea puțin conștient de realitatea covârșitoare a faptului că el se face singur vinovat de consecințele raportării inadecvate, iresponsabile și pline de nepăsare față de mediul ambiant. Lipsa de discernământ pe care omul o dovedește prin indiferența sa și așa-numitele “interese” de ordin politico-economic a fost concretizată prin amploarea procesului de industrializare și prin extinderea excesivă a altui fenomen, adiacent și absolut necesar celui dintâi, cel de urbanizare. Aceste două fenomene provoacă în mod constant limitele resurselor naturale ale planetei și, mai mult, aduc pagube considerabile și tot mai îngrijorătoare “sănătății” terestre.
Așadar, privind retrospectiv, putem afirma că primul “semn” ce întrezărea dezastrul ecologic actual a fost de natură demografică. Explozia populației globului pământesc, după ce, într-un interval temporal multimilenar, ea a fost menținută ca o constantă, echilibrată, este acreditată ca unul din principalii factori determinanți în ecuația situației planetare actuale. Confruntând datele din trecutul foarte apropiat, aflăm că în numai șase decenii populația globală a trecut printr-un proces multiplicativ împătrit, ori prognoza demografică pentru următoarele patru – cinci decenii comportând de asemenea o ascendență similară – se așteaptă ca populația Terrei aproape să se dubleze (indicele de creștere fiind de aproximativ 50%). În aceste condiții, e lesne de înțeles de ce odată cu explozia demografică din ultima jumătate de secol s-a resimțit și nevoia consumului unor cantități de resurse naturale corespondente. Cel mai grav aspect al acestui “grafic” îl constituie, desigur, forțarea limitelor acestor resurse și separarea societății umane în comunități calitative doar din perspective politico-economice.
Astfel, progresul de natură materială, extraordinarele inovații și salturile calitative de la un secol la altul, de la un deceniu la altul și, mai nou, de la un an la altul, îl determină pe om la un elan necalculat în privința utilizării acestor succese ale științei și tehnologiei, prin care are de câștigat doar pe termen foarte scurt și extrem de mult de pierdut în planul temporal de durată și în cel al eternității. În tot acest timp, “mediul este poluat cu deșeuri industriale, scoarța pământului este rănită cu exploatările de suprafață, agricultura folosește tehnologii neadecvate, pădurile sunt tăiate, resursele minerale regenerabile sunt epuizate, rezervele de apă sunt secătuite și «raiul» pământesc devine un infern”. În fond, aceste acțiuni necugetate duc realmente la otrăvirea mediului ambiant în toate straturile vitale (atmosferic, hidrosferic și litosferic), astfel că întreaga biosferă are de suferit plăgi irecuperabile, iar pierderile se traduc prin dispariția tot mai frecventă și mai gravă de specii vegetale și animale și, în perspectivă, chiar de numeroase vieți umane.
Bineînțeles, așa cum s-a menționat și accentuat și la începutul acestui subcapitol, nu putem considera drept cauză exclusivă a actualei crize excepționalele realizări din domeniile științei și tehnologiei, care nu sunt, în principiu, în sinea lor, malefice și dăunătoare, nici nu au prin natura lor în mod necesar și suficient vreo influență nefastă asupra omului, ci modul de raportare a omului la “lăcașul” și “căminul” (oικoς) existenței sale psiho-somatice, respectiv utilizarea ori selecția respectivelor reușite tehnice moderne constituie rădăcina problemei. Așadar, “criza lumii moderne nu provine numai dintr-o tehnologie, care a supus natura, și nici numai din științele naturale prin care omul a ajuns stăpânul naturii. Ea se fundamentează, mult mai mult, pe râvna omului după putere (Macht)”.
Această situație se datorează, așadar, raportării greșite a omului la creație. Practic, omul și-a “confecționat” propria cosmologie, trecând prin filtrul egoismului și lăcomiei sale, care sunt nestăvilite. Criza actuală se poate explica foarte limpede prin prisma concepției sale total eronate despre sine, despre drepturile și limitele privilegiilor sale, despre responsabilitatea pe care nu o conștientizează și pe care nu și-o asumă. Rezumând, abordăm, de fapt, următoarele aspecte:
“foamea egocentrică nesățioasă a omului, tendința instinctuală a sa de a poseda, de a consuma și de a se desfăta la nivelul simțurilor fără limite și neînfrânat… Presiunea individualistă asupra lumii, așa cum ne-o asigură astăzi tehnica, este ea însăși aplicarea în practică a unei cosmologii care concepe natura ca dat impersonal și neutru, pus în slujba dorințelor și nevoilor omului. Nici cel mai firav gând despre o relație personală cu lumea, despre realizarea vieții ca eveniment de comuniune și relație. Aplicarea efectivă a unei cosmologii atât de radical necreștină se dovedește chiar distrugătoare de viață, amenințare directă a morții pentru natură și pentru om”.
În fine, concentrându-ne pe problema distrugerilor provocate, remarcăm faptul alarmant că poluarea acvatică a depășit de mult “simplul” cadru al unei categorii unice, regionale, areale ori chiar continentale sau răspândite pe o singură emisferă. Mai mult, chiar clasificarea acestei diviziuni a procesului distructiv nu mai ține de o singură categorie principală și nici sub-diviziunile proprii nu sunt de asemenea chiar puține, nici tocmai încurajatoare, în privința afecțiunilor provocate asupra acestui minunat element al vieții și ființelor inter-conectate cu el (altfel spus: ecosistemelor acvatice).
Practic, această realitate cruntă poate fi lesne observată de majoritatea dintre noi, fie direct, fie prin intermediul mijloacelor media, la îndemâna tuturor: “Nici nu se știe astăzi câte râuri oferă periodic spectacolul dezolant a mii de pești plutind cu burțile în sus pe firul apei. Pentru agricultură sau industrie, apa în care ne scăldăm vara, cea pe care o supraveghează paznicii de pescuit sunt ape periculos poluate. Râuri, lacuri, pânze subterane, estuare, nici o categorie de ape dulci nu este cruțată”.
Astfel, în marile aglomerări urbane, în metropolele industrializate se face simțită din ce în ce mai mult prezența compușilor derivați din procesul de final al complexelor prelucrări din domeniul supra-creditatului sector al activităților umane (industrial), în straturile atmosferice fine, încât până și picăturile de ploaie nu mai aduc doar firescul rod binecuvântat al cerului, ci și aceste “încărcături” finisate de om, care revin pe pământ, afectând mai întâi chiar mediul
ambiant – aici includem și ariile acvatice, chiar și pe cele marine –, cât și pe omul care trăiește în mijlocul său.
De interes major se constituie, de asemenea, contaminarea resurselor acvatice, a izvoarelor, a râurilor, lacurilor și a segmentelor marine și oceanice de o gamă largă de reziduuri toxice, rezultante ale aceluiași proces industrial (având efecte genetice de proporții nu doar imediate, ci chiar și pentru generațiile viitoare), dar și secătuirea acestor resurse de către om prin utilizarea irațională și fără perspectiva faptului că ele nu sunt inepuizabile, așa cum s-a crezut în mod eronat până nu cu mult timp în urmă. O altă problemă extrem de gravă care comportă un grad foarte ridicat de interes pentru biosfera terestră, care are de suferit pierderi masive din acest considerent, o constituie atenuarea umidității, un alt efect al “entuziastelor” realizări ale umanității. Acest proces, asociat “efectului de seră”, contabilizează drept consecință nefastă și topirea gradată a calotelor glaciare și, implicit, ascensiunea nivelului mării, dar și o accentuare a procesului de evaporare a apei marine, consecințe concretizate, finalmente, cu inundarea uscatului și aspectele aferente ce decurg de aici.
Bineînțeles, se impune a oferi și unele exemple edificatoare, din păcate și îngrijorătoare. Astfel, cu toate că alimentarea marilor aglomerări urbane se realizează cu o apă percepută ca fiind potabilă, tratarea sa prin acele tehnici de epurare moderne presupune, însă, de asemenea, prezența unor agenți chimici în principiu nepoluanți, dar care, printr-un cumul gradual, devin mai amenințători decât ingestia lor în cantități sau doze superioare, o singură dată. De pildă, în primele decade ale secolului XX, solicitarea utilizării KMnO4, permanganatului de potasiu, în testele privind oxidabilitatea substanțelor (invers proporțională cu poluarea organică) era una relativ acceptabilă, dar modificările survenite ulterior ne reclamă interesul. Așa că, pentru apele curgătoare, francezii au stabilit un standard de implicare a oxidantului de 10 – 15 mg / L, iar germanii din Republica Federală un criteriu corespondent de 12 mg / L, însă graficul valoric al acestuia pentru fluviul Elba prezintă următoarea fluctuație: în anul 1880 – 5 mg / L, în 1930 – 30 mg / L, iar în anul 1960 – 80 mg / L. Remarcăm, în 80 de ani, o ascensiune în progresie geometrică a utilizării constante a acestui compus chimic dăunător în timp. Dacă e să actualizăm, deși astăzi sunt utilizați (și) alți agenți chimici în epurare (cum e clorul), aceștia devin la rândul lor periculoși prin același efect totalizant.
De asemenea, unul din cel mai reprezentative standarde internaționale privind poluarea apelor îl constituie rezistența speciilor piscicole la toxine. Analiza specialiștilor evidențiază că e necesară o cantitate ce depășește 500 de mg clorură de fier (FeCl2) pentru a nimici animalele acvatice, pentru același efect fiind suficiente câteva mg (2 – 5) de acid sulfuric (H2SO4), iar situația se agravează gradual la combinarea acestora cu reziduurile noi rezultate din activitatea
umană (de profil menajer, industrial, agricol). De pildă, la granița franco-germană, Rinul din anii ’70 suferea atât din cauza impurităților de natură organică, apele lui conținând cantități de ordinul a o sută – două sute de mii de microbi / cm3, cât și datorită deversărilor zilnice, care totalizau cantități de nivelul a sute de tone de hidrocarburi petroliere (300) și zeci de mii de tone (40 000) de compuși chimici toxici – ca sărurile de sodiu și potasiu și altele.
În acest sens, un caz elocvent de poluare fluvială a fost calamitatea din anul ’69, când Rinul a fost “poluat de o otravă misterioară”, conform rapoartelor surselor media ale timpului. În apele sale, deja afectate prin efect cumulativ, râul însumând apa contaminată a centrelor urbane pe care le traversa, cea conținând balastul din exploatările miniere, reziduurile chimice ale industriei de profil și debitele afluenților din bazinului Ruhrului, s-a deversat și o toxină extrem de puternică – endosulfantul, cu un efect distructiv catastrofal, perimând milioane de exemplare piscicole. Concluzia doctorului Martin, expert în protecția mediului acvatic, a fost că, pentru acele ape, “biologic moarte”, era de ajuns, de atunci înainte, un imbold aparent neînsemnat pentru a le destabiliza, aceste substanțe chimice fiind echivalentul “picăturii de apă otrăvite” care determină atingerea limitelor saturației și dezechilibrului, realitate în fapt universal valabilă.
De altfel, datele statistice referitoare la poluarea apelor sunt cât se poate de concludente. , patria Ruhrului, traversată de Dunăre, Rin și , a cunoscut nu doar catastrofa consemnată anterior (Rinul fiind atunci o arteră acvatică de regulă puternic afectată), ci și o perioadă cu un nivel de poluare foarte ridicat, cu un caracter generalizat. Anii ’70 înregistrau un grad al poluării apelor prin reziduurile industriale și urbane din landurile germane care cuantifica în jur de 32 milioane m3 de apă contaminată zilnic. Practic, peste jumătate, până la 60% din apele uzate (menajere) erau tratate necorespunzător, superficial, printr-o superfluă purificare mecanică, ori nu erau chiar deloc epurate înainte de a fi evacuate. O altă problemă în ascensiune era poluarea acvatică de natură termică. Sigur, între timp situația s-a remediat îmbucurător, grație spiritului și motivației acestui popor extraordinar de serios.
Marea Britanie a avut de suferit, de asemenea, extrem de mult datorită poluării acvatice severe. Râurile și estuarele au fost puternic afectate de produsele finale ale activității urbane, miniere și industriale de diverse profiluri (siderurgic, mecanic, chimic). În mod deosebit au fost periclitate bazinul Tamisei, sursa de apă a Londrei și alte mari centre industrializate. Spre lauda britanicilor, însă, determinarea autorităților s-a concretizat în implementarea de proiecte ce și-au atins scopul cu eficiență, cursurile de apă locale cunoscând o reabilitare realmente apreciabilă, mulțumitoare, dar, din păcate, Tamisa rămâne încă sub tirania poluării severe, fluviul capitalei recepționând un volum zilnic de circa 1,2 miliarde m3 de ape uzate.
În Franța, tronsonul râurilor afectate de flagel depășea 2 000 km (era aproape de 2 500 de km), aceasta la nivelul minim al apei (la etiaj), întinderea totală a apelor poluate continuu cumula 500 de km, azi ajungând chiar la 5 000 km permanent poluați. În termeni de masă, evaluat ca “substanță uscată, tonajul materiei care impurifică rețeaua hidrografică a Franței reprezintă 6 000 000 de tone anual”, raporta Jurnalul Oficial al Senatului în anul ’64! Până în anii ’20 importante specii piscicole (somon, păstrăv) îngăduiau prosperitatea localităților de pescari, dar peste 5 decenii râurile rămase “neatinse” puteau fi numărate pe degete (erau în jur de 5, lor alăturându-li-se câțiva torenți montani). În anumite zone, au fost raportate 250 de cazuri de intoxicare a oamenilor cu apa impură, iar în altele moartea a mii de animale. În ce privește capitala, Sena deținea în anii ’70 un record nedorit: la etiaj, jumătate din debitul ei era compromis, Parisul nereușind să purifice decât aproximativ corespondentul a 30% din apele sale contaminate de activitatea industrială. În primejdie se aflau și bazinul fluviului Ron și chiar coasta Mării Meditarane, din cauza cumulului ridicat de toxine. Deși situația actuală este aproximativ stabilă, concentrația de metale grele în Sena rămâne azi încă relativ ridicată, iar nivelul pH-ului la Pont Neuf (Podul Nou, cel mai vechi) este de 8,46. Ca o veste bună, în 2009 Radio France Internationale anunța reîntoarcerea somonului de Atlantic în apele ei. Cu toate acestea, apele uzate ale Senei evacuate zilnic din Paris conțin un volum de 1 milion de m3, dovadă incontestabilă a poluării sale încă grave.
Și Italia a traversat o condiție dramatică din perspectiva poluării apelor sale. Nordul țării dispune de un bazin hidrografic destul de pronunțat, pilonul principal fiind Padul, alimentat de afluenții săi, poluați într-un grad copleșitor în urmă cu patru decenii. Din această cauză, era o adevărată provocare alimentarea cu apă a centrelor urbane de anvergură în sezonul cald, iar la Milano chiar și preț de câteva zile în șir apa potabilă era practic inutilizabilă. Nici în zonele rurale situația nu era încurajatoare. Activitatea industrială intensă (în mod special a industriei alimentare) și absența unui tratament de epurare au determinat poluarea apelor curgătoare principale și a celor de mici dimensiuni. Și în prezent multe cursuri de apă și porțiunile de coastă sunt, de asemenea, contaminate de activitatea industrială și agricolă. Deșeurile produse de activitatea industrială nu sunt întotdeauna eliminate prin mijloace legale, fapt care a condus la efecte nocive permanente asupra sănătății locuitorilor din zonele afectate.
România suferă o poluare acvatică datorată în mare măsură nitraților. Într-un grad absolut covârșitor (~ 98%) județele noastre (39 din 41!) dispun de o apă potabilă contaminată cu acești compuși, în concentrații ce depășesc normele ecologice în vigoare (de 45 mg / l). Așa cum dovedesc analizele efectuate în 1990 pe surse acvatice din 2 474 de locații rurale, conținutul acestor substanțe toxice se prezenta astfel: din totalul apelor, 7% dețineau mai mult de 200 mg / l, 10% se încadrau valoric în intervalul 100-200 mg / l și 19% din ele conțin 45 – 100 mg / l. 14 structuri teritoriale (din zonele sud, sud-est, est și nord) sunt afectate în mai mult de jumătate din apele lor potabile, iar 13% din copiii lor, ce n-au împlinit vârsta de 1 an suferă din această cauză (de methemoglobinemie), afecțiuni soldate cu moartea. În anul 1991 s-au consemnat 181 de astfel de îmbolnăviri, 35 dintre acestea fiind însoțite de alte afecțiuni aferente și 9 fiind finalizate cu decese. Alături de nitrați, își fac simțită prezența și efectele și alte substanțe toxice, provenite din pesticide, a căror acțiune este și cancerigenă. 32 dintre județele României cunosc flagelul contaminării de aceste toxine carcinogene, cu repercusiuni imediate ori care se dovedesc extrem de periculoase în timp, în mod gradat, dar inevitabil.
Vecinii din sudul Mediteranei, africanii, sunt la rândul lor afectați de caracatița poluării. Astfel, reziduurile rezultate din apele menajere urbane, cumulate cu cele ale uzinelor și ale industriilor miniere locale periclitează stabilitatea fiecărui curs de apă de pe continentul negru. În orașul Harare, din Zimbabwe, într-o proporție copleșitoare, râul Chivero este poluat prin deversarea a numeroase deșeuri, situație cu atât mai gravă cu cât acesta constituie principala sursă de alimentare cu apă de consum a întregii capitale. Și alte state cunosc amărăciunea acestei otrăviri benevole și letale. Țări ca Mali, Nigeria și Burkina Faso se află într-o relație de puternică intimitate cu fluviul Niger (4 200 km), pentru alimentarea terenurilor cultivate și cu apă de consum, însă poluarea de natură industrială și menajeră din Mali pune în primejdie cursul integral al fluviului vest-african. Cunoaștem, de asemenea, consecințele efectului de încălzire globală asupra bazinelor hidrografice ale unităților acvatice africane, aspecte expuse în capitolul anterior (în subcapitolul referitor la conflictul generat de absența ori abundența masivă a apei), multe dintre acestea fiind literalmente cvasi-epuizate din această cauză.
Și dincolo de oceanul Atlantic, în Statele Unite, situația nu este deloc lăudabilă. Potrivit cercetărilor, numărul cetățenilor consumatori de apă infestată chiar depășește 14 milioane, iar resursele acvatice poluate însumează peste 30 de procente din total, conform Agenției pentru
Protecția Mediului. Râul care străbate capitala, , era “recompensat” zilnic cu un volum de circa 1 milion de m3 de reziduuri! Eforturile începute în anii ’80 au dat roade la finele secolului, însă un raport al unui grup de mediu a acordat nota “D+” pentru gravitatea poluării sale în 2007, iar în 2012, în capitală, apa sa deținea încă un colorit verde strălucitor, grație cianobacteriilor înfloritoare prezente acolo. Râul Omaha din zona centrală a țării (statul ) colectează, cu aceeași frecvență, o “comoară” alcătuită din câteva zeci de mii de colete conținând grăsimi de origine animalieră. Apoi, cetățenii din orașul Saint Louis nu mai au la dispoziție apele marelui fluviu Mississippi pentru alimentarea cu apă, grație poluării lui.
Într-o notă de un umor specific, localnicii glumeau prin anii ’70 pe seama râului Cuyabaga (Cuyahoga), din nord-estul statului Ohio, afirmând că era imposibil a te îneca în apele sale groase (care nu susțineau nici măcar existența viermilor de nămol), iar despre râul Hudson un solist folk puncta existența numeroaselor toalete care își deversau conținutul în apele lui. Se estima chiar că fluviul revărsa zilnic, după traversarea metropolei New York, 2,28 milioane m3 de ape impure în Oceanul Atlantic, iar Chicago, deși dispunea de cea mai modernă stație de purificare din regiunea nord-americană, împrăștia în apa râului Illinois o masă reziduală egală cu aceea a apelor uzate generate de un milion de oameni. Între timp, din fericire, în 2009 s-a reușit performanța de a se recupera o cantitate de aproximativ 226 366 m3 de sedimente contaminate din albia râului Hudson, aceasta fiind faza întâi a acțiunilor de reabilitare, faza secundă (care vizează o cantitate superioară) urmând a se finaliza în intervalul 2014 – 2016.
Și în privința lacurilor, americanii se confruntă cu probleme extrem de grave. Întregul complex al Marilor Lacuri este serios atacat de “caracatița” poluării. Astfel, Lacul Michigan nu prea mai îngăduie scăldatul, acesta fiind un risc asumat de cei ce se hazardează și-și pun în primejdie sănătatea; toxicitatea lacului era așa de avansată, încât estimările matematice afirmă că și dacă s-ar renunța complet la deversările reziduale, ar fi nevoie de mai mult de 500 de ani pentru restabilirea unui echilibru ecologic relativ, mulțumitor. Lacul Erie nu mai poate fi readus la echilibru, fiind martorul morții întregii sale faune piscicole, “grație” multiplelor răni provocate de activitatea umană (prin canalizări, fertilizanții excesiv utilizați, reziduurile industriale), principalii săi inamici fiind fosfații și nitrații. Lacul Ohio suferea prin poluarea de factură termică, iar Lacul Superior era deteriorat, în mod deosebit în latura sa vestică, de balastul industriei siderurgice puternic reprezentate în zonă, ale cărei materiale finale el le transmitea, ulterior, Lacului Huron.
Deși începând din 2009 situația deversărilor s-a modificat substanțial în sens pozitiv, mai sunt cinci mari sisteme urbane ce-și evacuează apele uzate direct în apa Marilor Lacuri, fără să le trateze în prealabil (Detroit și Cleveland fiind cele mai cunoscute). De asemenea, detergenții (pe bază) de fosfați au fost aproape complet eliminați din lista deșeurilor care obișnuiau să fie deversate în Lacuri. Mai rămâne, însă, un element pe care americanii nu-l pot trece neobservat – poluarea cauzată de “petele” de plastic depistate în apa Lacurilor în anul 2013, mai ales că experții au semnalat un fapt absolut stringent: concentrația hidrocarburilor aromatice din Lacul Erie e dublă față de cea prezentă în oceane.
Și în America Latină situația este alarmantă. De pildă, potrivit raportului Confederației internațioanale Oxfam, mai mult de jumătate din râurile din sunt extrem de poluate. Peru deține 1 746 km de resurse acvatice regenerabile, 86% din aceastea fiind folosite pentru agricultură și 7% pentru activitatea industrială. În mediul urban doar 87% și în zonele rurale 62% din populație are acces la apă curată. De altfel, în marile orașe sunt fabricate 3 milioane t de deșeuri anual. De interes național, Lacul Titicaca reprezintă o preocupare specifică pentru regiunea Puno din sud-estul statului Peru, grație importanței sale spirituale și istorice. Contaminarea și poluarea lacului afectează grav starea de sănătate a celor care depind de el, deoarece monitorizarea și testarea lacului e subfinanțată, practic integral inadecvată.
În Brazilia, zonele metropolitane de dimensiuni mari și medii se confruntă cu probleme tot mai mari de poluare acvatică. Orașele de coastă, cum ar fi , și sunt expuse influențelor din amonte ale apelor reziduale rezidențiale și industriale care contaminează râurile distribuitoare, lacurile și oceanul (). În 2000, doar 35% din apele uzate colectate primeau vreun tratament de purificare. Spre exemplu, râul Tietê, ce trece prin zona metropolitană (17 milioane de locuitori), a revenit la nivelurile de poluare din 1990. Tietê e de peste douăzeci de ani afectat de o poluare puternică grație apelor uzate, în primul rând provenite din São Paulo și apoi din industrie. În 1992, a fost inițiat proiectul Tietê în efortul de a purifica râul. își procesează azi 55% din apele uzate și se așteaptă să proceseze 85% din ele până în 2018. Regiunile sudice și sud-estice din Brazilia experiază un deficit de apă datorat supra-exploatării și utilizării eronate a resurselor de suprafață, în foarte mare parte atribuibile poluării severe având ca origine rețelele menajere, scurgerile deșeurilor citadine și reziduurile industriale. Poluarea apei este, de asemenea, derivată din producția de etanol, prin întreaga gamă a activităților agricole și industriale: procesare-prelucrare și evacuarea materiilor utilizate.
Traversând Pacificul, în fosta republică sovietică, se evalua că în jur de 300 000 km de cursuri acvatice erau poluate. Cel mai periculos poluant al epocii sovietice a fost dioxina (toxină cancerigenă), care a făcut ravagii printre fântânile din zona rurală și a contaminat complet 994 de corpuri de apă. Poluarea apei este o problemă acută și azi în Rusia, 75% din apele de suprafață și 50% din toată apa Rusiei fiind în prezent poluate (30% din apele de suprafață utilizate fiind foarte poluate, conform studiului din 1992). Faptul a cauzat probleme de sănătate în multe orașe, cât și în mediul rural, căci doar 8% din apele uzate sunt pe deplin tratate înainte de a fi revenit la căile navigabile. Facilitățile învechite și ineficiente de tratare a apei, precum și lipsa de fonduri, au cauzat o poluare masivă și au condus, de asemenea, la răspândirea bolilor prin intermediul apei, așa cum a fost epidemia de holeră din anul 1995, transmisă prin râul Moskova.
Deșeurile industriale și chimice sunt adeseori aruncate pe cursurile de apă, inclusiv hidrogenul sulfurat (H2S, extrem de toxic), relaționat de moartea pe scară largă a peștilor din Marea Neagră și Marea Caspică. Din aceleași considerente au de suferit Lacurile Ladoga (cea mai mare rezervă europeană de pește proaspăt) și Onega, chiar Marea Baltică și Oceanul Arctic. Râul Volga, ale cărui ape reprezintă 33% din resursele acvatice naturale ale țării, este poluat la jumătate din capacitatea sa, materialele reziduale însumând circa 37% din totalul celor generate de ruși. Lacul Baikal era în trecut o țintă a poluării ambientale prin fabricile de hârtie, însă eforturile ulterioare au redus foarte mult tensiunea ecologică pe lac. Metodele nesigure sunt uneori apelate și pentru a dispune de reziduurile nucleare, aruncate până nu demult (până prin 1993) în Marea Japoniei.
Nici chinezii nu sunt scutiți de această problemă globală. Calitatea apelor subterane sau de suprafață a apei e o problemă majoră în , fie din cauza poluării apei provocate de om sau de contaminarea naturală. Emisiile continue din industrie sunt cel mai mare contribuitor pentru calitatea scăzută a apei, dar și circulația apelor uzate insuficient tratate, deversările industriale, precum și utilizarea pe scară largă a îngrășămintelor și pesticidelor s-au dovedit a fi, în același grad, contribuitori majori. Mai mult, aceste probleme afectează frecvent milioane de oameni într-o anumită măsură. Conform Administrației de Stat pentru Protecția Mediului (SEPA), în 2006, 60% dintre râurile din țară sufereau de poluare într-o asemenea măsură încât nu puteau fi folosite în condiții de siguranță, râul Haihe ce curge prin Beijing și Tianjin fiind “grav poluat”. În același an se constata că aproape 90% din apa subterană din orașe e afectată de poluare, precum și 70% dintre râurile și lacurile din .
Foarte afectate sunt și principalele artere acvatice. În 2008 se raporta că Fluviul Galben suferă o poluare gravă, severă (peste nivelul 5), pe 33,8% din sistemul său, totalizând în anul anterior 4,29 miliarde de tone de apă uzată, 70% din deversări fiind provocate de industrie, 23% de activitatea urbană și 6% provenind din alte surse. Fluviul Albastru (Yangtze) a avut de suferit în timp grație lucrărilor de amenajare, care i-au afectat biodiversitatea, dar și poluării excesive, ce a dus la extincția (parțială ori totală) a unor specii aparte de animale. În 2012, fluviul a devenit roșu în proximitatea orașului Chongqing, ocurență care nu pare, totuși, tocmai accidentală pentru râurile chineze. Capitala economică, Shanghai, cu toate că dispune de un sistem de irigații care captează apa provenită de pe cursurile a 30 000 km de râuri, suferă în mod teribil din cauza poluării – 85,6% din apa repartizată consumatorilor citadini fiind puternic afectată. Din fericire, în ultimii ani China a mai redresat puțin situația, reducând simțitor emisiile de gaze nocive și poluarea termică și chiar îmbunătățind capacitatea de tratare a apelor uzate cu 11,49 milioane de tone / zi.
În , studiile din 2007 constatau că deversarea apelor uzate netratate e cauza cea mai
importantă pentru poluarea apelor de suprafață și a apelor subterane. Un studiu din 1992 al
Organizației Mondiale a Sănătății ar fi raportat că din cele 3 119 orașe ale Indiei, doar 209 dețineau facilități de tratare parțială a apelor uzate și numai 8 dispuneau de facilități de tratare completă. Un raport din 1995 susținea că 114 orașe indiene își deversau apele uzate netratate și trupurile parțial incinerate direct în râul Gange. Potrivit unui alt raport, din 2005, e nevoie de investiții pentru a reduce decalajul dintre cele 29 miliarde l pe zi de ape uzate pe care India le generează și o capacitate de tratare de doar 6 miliarde l pe zi, la care se adaugă o facilitate de purificare de 1,743 miliarde litri pe zi, pe atunci în stadiu de construcție.
Mai mult de 400 de milioane de oameni trăiesc de-a lungul râului Gange. Se estimează că aproximativ 2 milioane de persoane se scaldă ritualic zilnic în râu, care e considerat sfânt de hinduși. Poluarea Gangelui prin ape uzate și rămășițe semi-incinerate este, prin urmare, un risc major pentru sănătate. Într-o estimare din 2012, râul sacru din , Yamuna, conținea circa 7 500 de bacterii coliforme pe 100 cm3 de apă. Un număr mare de ONG-uri, cluburi ecologice, grupuri de presiune, precum și mișcări populare, au fost active în zonă în misiunea de a-l epura, apele sale fiind extrem de poluate. În regiunea cunoscută ca Punjab (străbătută de 5 cursuri acvatice, menționată anterior în multiple ocazii), deversările de metale grele și pesticide au cauzat îmbolnăvirea a milioane de persoane de cancer.
Un aspect conex, considerat în mod îndreptățit un alt tip de poluare a apei, îl constituie intervenția umană asupra ei prin amenajările realizate pe cursurile de apă. Construcțiile artificiale ale omului (cum sunt lacurile de baraj), aduc unele modificări sensibile în “structura
și funcționalitatea” ecosistemelor acvatice. Unele specii din ihtiofaună pot să fie diminuate,
uneori chiar să dispară, dar există și efecte pozitive – apariția altor specii, precum și îmbinarea celor pre-existente în râurile pe cursurile cărora s-au realizat amenajările (astfel de cazuri de faune bogate sunt întâlnite mai ales în lacurile mai întinse, cum sunt cele de pe Don ori Volga, spre exemplu).
Calitatea apei din perspectiva ecologică face referire la aceasta ca mediu biotic pentru organismele acvatice (hidrobionți), apa fiind “mediul care asigură menținerea echilibrului biologic într-un bazin acvatic”. Calitatea apei unui lac de acumulare este influențată atât de factorii de mediu, cât și de activitatea umană, prin deversările pe cursul apei pe care se află lacul. Una din probleme e determinată de extinderea populațiilor de alge (Bicazul însumând în 1976 o biomasă de 1 300 t de exemplare!), care poate genera unele consecințe extrem de neplăcute asupra calității apei dintr-un lac de acumulare, prin procesele petrecute la nivel microbiologic al acestora, printre care mirosul neplăcut, fenomenul de “înflorire a apei”, producerea de compuși toxici (ca hidrogenul sulfurat) de organismele microscopice prezente în apă și chiar imposibilitatea utilizării ei pentru consum.
Flagelul poluării acvatice întinează și oceanul planetar. Practic, după primele 2 decenii ale veacului XX, omenirea a “reușit” să atingă un record total nedorit – la 5 decenii de atunci, a constatat cu amărăciune (și cam la atât s-a rezumat) că apele oceanice au fost contaminate cu o cantitate reziduală ce depășește în masă cuantumul de deșeuri contabilizate în douăzeci de secole de activitate umană. Și astfel, s-a spulberat un alt mit înrădăcinat în mentalul uman: cel al auto-epurării nelimitate a oceanului.
De altfel, apa oceanică este poluată cu aceleași tipuri de poluanți ca apa continentală. Agenții organici (microbieni) sunt la fel de periculoși, atât pentru sănătatea faunei și florei marine, cât și pentru cea umană, omul hrănindu-se foarte des din mediul oceanic, meniul fiind de o gamă variată și extrem de benefică pentru organism. În aceste condiții, cercetările de specialitate realizate pe litoral relevau, încă din anii ’70, ape contaminate de microorganisme la un nivel îngrijorător: 50 000 – 80 000 de bacterii patogene coliforme / l erau descoperite pe litoralul din portul francez Marsilia, realitate valabilă și pentru celelalte orașe-port (ca Toulon, de pildă), dar și pentru toate națiunile lumii (inclusiv cea niponă ori americană).
Una din cele mai amenințătoare forme de poluare marină o constituie cea radioactivă, având în vedere că încă din aceeași perioadă, a anilor ’70, erau funcționale 300 de vase de profil ce utilizau propulsia atomică, reactoarele lor deversându-și în apă deșeurile radioactive. Desigur, gravitatea este cu atât mai accentuată dacă are loc vreun accident și un naufragiu al acestora. Oricum, omenirea are de suferit din cauza acestor radiații atât în mod direct, când ia contact la nivelul epidermic cu nisipul și apa deja contaminate, cât și indirect, alimentându-se cu produsele de proveniență marină, de asemenea compromise. De altfel, încă dinainte cu un deceniu, unii membri ai Academiei de Științe din Franța avertizau asupra unei concentrații deja gigantice de substanțe radioactive prezente în alge, plancton și bacteriile din ocean.
O amenințare cel puțin la fel de gravă la adresa biosferei e constituită de poluarea apei oceanice prin reziduurile chimice, diversificate pe categorii. Compușii chimici atacă în grade variate ecosistemele acvatice, foarte primejdioase fiind sărurile metalice, atât pentru speciile hiper-sensibile, cât mai ales pentru om. Un exemplu elocvent ne este oferit de tragedia de la Minamata (Japonia), din 1965, când din cauza consumului de pește contaminat cu săruri de mercur au decedat 50 de oameni și alți 70 au avut de suferit pe termen lung (de paralizie, ataxie, orbire ori afecțiuni mentale). Deșeurile solide pot distruge complet viața acvatică, în apropierea țărmului atlantic al Franței (în Bretania) tone de languste pierind astfel. Detergenții fac ravagii mai ales printre moluște și crustacee, chiar și 30% din fauna marină fiind nimicită la contactul direct cu aceștia, iar o saturație de 10 milionimi putând omorî 20% dintre moluște într-un interval zilnic. Pesticidele dețin o toxicitate extremă, 1 / 1 000 gm de DDT / m3 de apă oceanică fiind suficientă pentru a reduce până la 25% capacitatea clorofiliană a algelor.
Probabil cel mai cunoscut și, din nefericire, cel mai apreciat poluant oceanic e petrolul. Deși porturile sunt prevăzute cu instalațiile necesare pentru spălarea navelor care îl transportă, o cantitate echivalând cel puțin 1% din prețioasa încărcătură este mereu “pierdută” în proces. Apoi, petrolierele, după ce își aprovizionează cisternele cu apă marină, se debarasează ulterior de ea în vicinătatea porturilor (acea apă conținând desigur și hidrocarburi), dar și deșeurile lor de profil sunt deversate tot în mare. La acest tip de poluare contribuie major și instalațiile industriale situate în proximitatea marină, ce utilizează “aurul negru” drept combustibil ori îl rafinează. Un bilanț din anii ’70 evidenția deversarea zilnică a unor cantități de 10 000 t de hidrocarburi petroliere (dintre care 250 de t doar în largul țărmurilor franceze), masa anuală a deșeurilor cumulând 5 milioane de t, alături de care cantitatea anuală adițională este de 7% (350 000 t). În mod firesc, sunt afectate fauna și flora acvatică, dar și omul, deși animalele acvatice dispun de o rezistență, limitată, la prezența petrolului (circa 0,1%). În consecință, britanicii estimează că anual dispar 250 000 de păsări de apă în vecinătatea țărmurilor lor; de exemplu, la marele accident naval din ’67, Torrey Canion, încărcat cu 118 000 t de petrol, a naufragiat, infiltrându-se astfel în mare, în decurs de 8 zile, 100 000 t din cargo-ul său.
Un aspect adițional, situat pe o poziție complementară vis-à-vis de poluarea acvatică actuală îl constituie și supra-solicitarea resurselor acvatice, a faunei marine. La începutul secolului XX (în primele 3-4 decenii), pescuitul era înfloritor, totalizând capturi anuale de 55 de milioane de tone, dar peste numai un deceniu, situația s-a modificat radical, cantitățile reducându-se drastic pentru numeroase specii, de la sute de mii de tone la câteva mii. Sigur că statele lumii au stabilit niște plafoane pentru anumite zone și sezoane, însă, măsurile fiind mai puțin eficiente, s-au autosesizat și, azi, sunt în derulare, în diverse regiuni, programe de acvicultură, cu rezultate încurajatoare. Japonezii, de pildă, izbuteau, încă din anii ’70, să obțină anual chiar și 400 000 t de vietăți marine prin intermediul acestei metode inovatoare. Din păcate, însă, nu multe state sunt dispuse a realiza astfel de investiții, fiind mult mai facil de a-și continua politica simplistă de capturare a exemplarelor marine prin metoda clasică.
Așadar, din cauza poluării grave, dimensiunea acvatică a naturii suferă și își exprimă durerea atât în mod tainic (perceput doar de Duhul Sfânt și de cei duhovnicești), cât și ca act reflexiv absolut, aspru și uneori violent, ca răspuns adecvat la adresa manierei nedemne, jignitoare și ucigătoare în care e tratată de om, acest suspin al creației (comp. Rom. 8, 22) fiind resimțit tot mai puternic. Datorită faptului că omul și-a permis să neglijeze datoria sacră de a-și exercita înrâurirea stabilită de Dumnezeu, astăzi el resimte efectele catastrofale ale intervențiilor sale din partea creației, ca reacție puternică la adresa acestora, destabilizând umanitatea din punct de vedere moral-spiritual.
Această durere ori suferință pe care o experiază întreaga creație e una care o înlănțuie, o transformă într-un rob al “deșertăciunii” și al “stricăciunii”, așa cum subliniază Sfântul Apostol Pavel, în Epistola adresată Romanilor: “Căci făptura a fost supusă deșertăciunii – nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o, – cu nădejdea însă, că și ea, făptura însăși, se va elibera din robia stricăciunii spre libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci știm că până acum toată făptura împreună suspină și suferă în durerile nașterii” (Rom. 8, 20-22).
Sintagma definită ca o structură compusă din două elemente – substantivul “făptura” și adjectivul (nehotărât) “toată” desemnează, probabil, întregul cosmos, deci și lumea apelor (cu toate că interpreții acestui pasaj biblic încă nu s-au pus de acord dacă această expresie face referire doar la organismele vii ori și la categoriile anorganice, iar omul poate fi subînțeles sau nu în această mențiune). Cert este că zidirea, “făptura” în integralitate, așteaptă cu o “nădejde dornică”, cu o “neastâmpărată tânjire” (în original: nerăbdătorul dor – ή yὰρ α̉πoκαραδία τη̃ς κτίσεως) acea slavă a fiilor lui Dumnezeu, condiție spirituală superlativă specifică nu în mod necesar doar eshatologiei (ca finalitate, a deplinătății ei), ci și unei temporalități prezente, dar și dinamice, epocii harice în desfășurare, intervalului când fiii divini (încă) se desăvârșesc.
Desigur, această “deșertăciune” a făpturii (ματαιότητι: inutilitate, slăbiciune, carență a finalității) se distinge de cursul ei firesc. Deși unii cercetători identifică în “acela care a supus” zidirea pe Adam, autorul dezarmoniei naturale prin propria cădere ori pe Diavolul, cel care deține contribuția intrinsecă la căderea adamică, adevăratul autor al acestei supuneri este Dumnezeu, Stăpânul real, prima Cauză a tuturor realităților zidite și Cel ce a decis traiectoria creației afectate de neascultarea originară. Desigur, situația actuală se datorează deformării relațiilor firești existente între cosmos și om, căruia Dumnezeu i-a “supus toate sub picioare” (comp. Ps. 8, 6).
În consecință, “destinul omului determină destinul universului, el fiind pentru Univers și pentru întreaga creație o speranță și un risc imens, în același timp, cu consecințe salvatoare sau catastrofale nedefinite”. Sigur că “suspinul” creației exprimat prin unele evenimente cu caracter cataclismic poate fi perceput doar ca o metodă pedagogică, prin care Dumnezeu încearcă să “declanșeze” semnalele de alarmă care să determine revenirea fermă și definitivă a omului pe itinerariul său inițial, prin care poate asigura și salvarea întregii făpturi suferinde.
Din păcate, realitatea poluării e clipă de clipă tot mai gravă și mai amenințătoare pentru învelișul acvatic planetar. Poetul-filosof Lucian Blaga accentua această tară, afirmând că apele au fost înveninate de oameni și aceasta îi face nevrednici de a mai trăi “printre pomi și printre pietre”, iar profesorul Zimmerman de la Universitatea din Saarbrücken (Germania) o evidenția printr-un exemplu extraordinar: 1 l de petrol distruge 1 milion l de apă, cantitate ce ar ajunge 20 de ani unei familii de 4 persoane. Poluarea se datorează lăcomiei, indiferenței, neglijenței, comunicării și colaborării insuficiente între popoare (expresie a dialogului intern și internațional), mai ales că există atâtea posibilități moderne de administrare a deșeurilor și de reciclare.
De aceea, ignorarea, refuzul ori adoptarea unei poziții pasive și auto-suficiente nu pot decât să accelereze ritmul acestor nefericite evenimente, scenariu apocaliptic întrevăzut, adus în vedere chiar de previziunile cercetărilor de știință. Referatul biblic ne avertizează despre această posibilă desfășurare de proporții, extrem de limpede: “Și marea s-a prefăcut în sânge ca de mort, și orice suflare de viață a murit din cele ce sunt în mare” (Apoc. 16, 3), suferințele fiind prelungite și în celelalte arii acvatice – “și râurile și izvoarele apelor s-au prefăcut în sânge” (Apoc. 16, 4). În consens cu primul verset, sunt cât se poate de elocvente imaginile tot mai frecvente cu naufragiile spontane ale vietăților marine la țărmurile continentelor, ce nu mai reușesc să facă față agenților distructivi care le invadeză habitatul, asociate altor derive – ale vehiculelor maritime care transportă fie petrol, fie substanțe chimice, ori ale conductelor prin care circulă “aurul negru” și exemplele pot continua…
Așadar, natura experiază această condiține nefericită, dureroasă “din cauza contradicției dintre situația ei actuală și scopul pe care Dumnezeu i l-a stabilit, și ea așteaptă, mai mult, speră că Dumnezeu va înlătura această contradicție”. Acest aspect dual, în ambivalența sa, constituie strigătul de durere al creației aflate în așteptarea clipei eshatologice izbăvitoare. Practic, este vorba despre intervalul de timp al unei ierni pregătitoare, ca o anticameră și ca o școală a primăverii pascale eterne, care se va concretiza printr-un imn doxologic al creației integrale, o veritabilă liturghie cosmică (cf. Apoc. 4-5).
Poluarea acvatică afectează, indubitabil, întreaga biosferă, dar, foarte interesant, deși el însuși are, cu siguranță, cel mai mult de suferit (chiar “numai” în plan biologic), omul rămâne orb la această realitate în pofida evidenței sale incontestabile. Astfel, se pot evidenția două mari clase de boli, infecțioase și neinfecțioase, care pot surveni din cauza apei infestate de agenții poluanți. În prima categorie se cuprind severe afecțiuni bacteriene (ca febra tifoidă, dizenteria și holera), virotice (precum poliomelita și hepatita epidemică), dar și parazitare (ca lambliaza și altele, extrem de periculoase). În grupa secundă intră în scenă ca posibile maladii diverse intoxicații, precum cele cu nitrați, cu plumb, cu mercur, cadmiu, arsen, fluor și, nu în ultimul rând, cu pesticide, foarte dăunătoare, producând nu doar afecțiuni imediate, ci și de durată, unele chiar cu efecte genetice grave.
Așadar, problemele ecologice extrem de grave constituie o realitate alarmantă, care nu mai poate fi evitată, neglijată, de care omul nu se poate eschiva. Verdictul este cât se poate de limpede: “Poluarea râurilor, a mărilor și a atmosferei, dispariția resurselor naturale, acumularea reziduurilor radioactive și multe alte fenomene mărturisesc existența unei acute crize ecologice”, iar răspunderea cade exclusiv pe umerii omului.
În consecință, de la această situație și de la asumarea responsabilității aferente ei nu se poate nimeni sustrage, pentru că ea constituie o problemă stringentă, tot mai actuală și mai acută: “Spre deosebire de alte probleme, aceasta privește în mod general toate ființele umane de pe pământ, indiferent unde locuiesc sau cărei clase sociale aparțin. E o problemă care nu are de a face în mod simplu cu calitatea vieții, ci cu viața însăși a omenirii și poate a întregii creații”.
De altfel, deși tot mai mult se consideră “detașat” de mediul ambiant, omul rămâne dependent, condiționat în existența sa terestră de acesta, el continuând a fi “tributar corofilei, care captează energia solară și îl alimentează cu oxigen”, procese bio-chimice la rândul lor intrinsec relaționate de fluidul vieții. Așadar, fiindcă “viața omului nu poate fi despărțită de cadrul cosmic în care ea se desfășoară de la creație și care o va însoți de-a pururi, Sfânta Scriptură nu ignoră faptul că între om și natura înconjurătoare există, cum s-a mai spus, de la început o legătură de solidaritate fizică și morală”. Prin urmare, orice refuz de a participa la opera de salvare a creației ar fi sinonimă cu trădarea ei, ar fi echivalat realmente cu un sacrilegiu.
Consecvent, în septembrie 2012, Patriarhul Ecumenic a publicat o enciclică deținând un puternic mesaj ca apel pentru toți creștinii ortodocși, afirmând că a ne căi “pentru păcătoșenia noastră” nu reprezintă un act suficient pentru a ne proteja planeta. Biodiversitatea, “lucrarea înțelepciunii divine”, nu a fost acordată umanității pentru a abuza de ea, nota în textul circularei; stăpânirea umană pe pământ nu înseamnă dreptul de a dobândi cu lăcomie și de a distruge resursele sale. El i-a nominalizat pe cei “puternici din lumea aceasta”, accentuând că aceștia au nevoie de un mod de gândire inovator pentru a opri distrugerea planetei pentru profit sau un interes de termen scurt.
Și alți lideri religioși, inclusiv Papa Benedict al XVI-lea, Dalai Lama și arhiepiscopul de Canterbury, au militat pentru gestionarea responsabilă a mediului. Dar Patriarhul Bartolomeu a mers mai departe decât cei mai mulți; unii teologi chiar numesc poziția lui revoluționară. “În mod tradițional, în creștinism, păcatul era ceea ce ai făcut altor oameni”, declara Kallistos Ware, un proeminent teolog ortodox cu sediul în Marea Britanie, “dar Bartolomeu a insistat că ceea ce faci animalelor, aerului, apei, pământului poate fi imoral, nu doar o nebunie, și aceasta a fost o totală schimbare”.
Unii autori contemporani chiar consideră cât se poate de necesară modificarea legislației canonice în exercițiu în conformitate cu gravitatea acestui păcat împotriva creației – păcat contra mediului – care ar putea fi numărat și clasificat printre cele strigătoare la cer ori cele capitale. Un argument vrednic de luat în seamă, dacă mai era nevoie, pentru această fermă poziție teologică, îl constituie o descoperire de dată (relativ) recentă conform căreia tăblițele inițiale care cuprindeau inscripționate poruncile divine transmise prin Moise ar fi totalizat 13 dispoziții, a 11-a făcând referire tocmai la onorarea mediului, reclamând: “Cinstește (respectă) pământul, plantele, soarele, apa, aerul”. De altfel, corpusul scripturistic nu poate să susțină comportamentul deviant al umanității în raport cu mediul ambiant. Categoric, “teologia naturii și eshatologia se opun tuturor tendințelor de alterare a echilibrului ecologic”.
Problematica ecologică și, deci, poluarea acvatică, dincolo de inerentele controverse pe care le stârnește, trebuie să dețină, din oficiu, un loc capital în preocupările majore ale omului post-modern contemporan. Sigur că aceste preocupări nu se pot limita doar la observarea fenomenelor distructive, provocate chiar de om, însă, simplul fapt că omul nu este constant cu totul indiferent rămâne un punct de la care se poate iniția, la nivel global, la unison, acțiunea salvatoare a planetei albastre.
2. 3. Apa în religiozitatea omului modern și post-modern contemporan și soluționarea crizei eco-acvatice
Pentru a putea pătrunde mai bine în înțelegerea modului în care omul contemporan se raportează la universul fluidului vital, considerăm necesară și utilă o introspecție cognitivă în diversele concepții religioase umane, pornind din epoca antică și încheind cu viziunea sa din contemporaneitate, pe care o vom mai explora și detalia puțin, pentru atingerea scopului enunțat. Subcapitolul final nu se va rezuma în a diagnostica mania omului contemporan de a domina tiranic natura, prin nivelul tehnic atins de civilizația umană, ci va realiza și o analiză a diferitelor opțiuni propuse de om pentru soluționarea acestei crize, aparent irezolvabile.
Sigur că viziunea cosmologică a omenirii variază de la o epocă temporală la alta și de la un popor la altul, trecând prin forul religios, moral și socio-politic specific, propriu. Astfel că, în civilizațiile antice, această percepție îmbrăca expresii și nuanțe din cele mai variate. Pentru vechii egipteni, lumea, natura, respectiv universul acvatic susținător al vieții prindea conturul văii Nilului, care le asigura o multiplă și bogată recoltă anuală, iar conflictul dintre viață (reprezentat de Nil ca dar divin și zonele rodnice) și moarte (exprimat prin întinderile deșertice) era transpunerea în plan mitologic a bătăliei dintre bine și rău, așadar cosmologia egipteană se traduce printr-un dualism de natură empirică.
În concepțiile greco-romane, acest raport dintre om și cosmos era puternic influențat de antropomorfismul divin și de moralitatea precară a divinităților în care grecii și romanii își puneau încrederea (însă, în teorie, apele erau cinstite, aflându-se sub ocrotire divină ori chiar fiind identificate cu divinități). Excepție de la această viziune o reprezentau cărturarii antici, filosofii, dintre care unii, mai ales cei din tradiția pitagoreică, dădeau dovadă de un respect aparte față de natură, în acest sens abținându-se de la consumul de proveniență animală, având deci un profil vegetarian. Concepțiile filosofice ale antichității se aflau, însă, și sub impactul extraordinar al cugetării panteiste, care confunda lumea cu divinul și pretindea că materia ar fi închisoarea sa. Piscul acestor percepții cosmologice antice îl prezintă, însă, dacii, ale căror ritualuri implicau, în mod definitoriu, un fior sacru relaționat de elementele naturii (mai ales apa Dunării).
Venind în zona asiatică, această problemă se înveșmântează în cu totul alte moduri de a concepe cosmosul și raportul omului cu el. În tradițiile filosofice și religioase ale Indiei, el se remarcă fie printr-un panteism impersonal, marcat într-adevăr de o compasiune generalizată față de toate făpturile, însă doar din considerentele ciclurilor karmice, în percepția vedică, fie de o aparență existențială din care omul încearcă să “evadeze” cu succes, fără să ia prea mult în seamă existența fizică, în budism. Varianta “îmbunătățită”, “cosmetizată” a budismului zen, prezent la japonezi, este impregnată de spiritul nipon, care o elevează puțin printr-o estetică exterioară, respect și o aleasă și o atentă grijă față de oameni și natură, în toate sectoarele ei.
O situație oarecum similară se regăsește și în , unde primează, însă, respectul față de om printr-o accentuată împlinire a tradiției și a legilor. Sigur, taoismul adoptat de chinezi propune un model de armonie între om și creație, concepută pe baza unui echilibru perfect între cele două principii cosmice fundamentale și complementare – yin și yang. Pe un alt dualism se întemeiază viziunea cosmologică a mazdeenilor, succesorii vechilor perși, în care spiritul, reprezentant al binelui, se află într-un prelungit conflict cu materia, carcera menită a reține în captivitate răul, până la punctul final, apocaliptic, al biruinței categorice și definitive a binelui.
În sfârșit, în lumea musulmană, acest raport comportă altă dimensiune – cea a toposului privat. Deși există, cu siguranță, un respect față de mediul ambient și, implicit, un “sentiment ecologic”, acesta se datorează mai mult caracteristicilor sale utilitare, a beneficiilor obținute din amenajarea, ocrotirea și exploatarea sa (ca sursă de apă și nutrițională, natura era privită ca “pământ al Domnului”) – trăsături rămase ca reminiscențe a situației existente în timpurile din vechime, când condiția membrilor acestei culturi era cea specifică triburilor nomade. De pildă, în epoca lui Mahomed, bunicul său, Abu Thalib, era iconomul izvorului sacru Zam Zam (ori Zem Zem) al comunității din Mecca, în calitate de lider social, datorită moralității sale ireproșabile. Concepția iudaică se identifică, desigur, cu cea biblică, astfel încât concepția plenară, completă și sublimă rămâne cea deplin revelată: cea creștină, singura care realizează un raport comunional desăvârșit între Dumnezeu, om și cosmos, omul fiind ambasadorul și preotul iubirii divine exprimate prin iconomia împlinită în actul creator, cel proniator, cel soteriologic și cel pnevmatologic.
Așadar, relativismul moral-spiritual generat și de laxismul ori neo-sincretismul religios adoptat, mai mult sau mai puțin conștient, de omul contemporan se constituie într-una dintre cauzele crizei ecologice actuale. De altfel, având la dispoziție o “ofertă religioasă” așa de “bogată”, de variată, omului contemporan poate nu i se pare, pe de o parte, atât de important acest aspect, iar pe de altă parte, confuzia aparent cvasi-generală în ce privește identitatea sa religioasă este fundamentată tocmai pe această pseudo-varietate valorică.
Situația se prezintă în această manieră, în condițiile în care “în fiecare zi suntem asaltați de un adevărat noian de cosmologii religioase, atât de variate și de contradictorii, încât sfârșesc prin a produce o adevărată dezorientare și confuzie în rândul credincioșilor”, așa cum bine sublinia un mare profesor de teologie. Sigur că aceste cosmologii dețin un conținut și extrem de atractiv, detaliu ce constituie un argument suplimentar pentru care se impune o intensificare a misiunii Bisericii, atât la nivelul gnoseologic, cât și la nivelul vieții euharistice, pentru edificarea credincioșilor și tuturor celor aflați în căutarea Adevărului.
Un alt aspect extrem de spinos al problematicii cosmologice îl constituie caracterul autonom pe care omul și l-a autoproclamat și pe care l-a transferat, implicit, și creației. Sigur, această viziune filosofică își are rădăcinile în concepțiile scolasticii apusene, care, gradat, dar sigur și cu efecte catastrofale, au creat această “falie” între sensibil și inteligibil, între om și Dumnezeu, proiectând dimensiunea spirituală a existenței într-un plan complet separat și, finalmente, chiar complet izolat. Astfel, omului i s-a desfășurat înainte posibilitatea, lipsită de “constrângerile” religioase, de a acționa “liber”, dominativ, asupra istoriei și a naturii. Drept urmare, creația (implicit dimensiunea ei acvatică) a fost trecută prin filtrul rațional al ființei umane – ridicat la rangul supremației, ca for decizional – și catalogată în perspectivă: “ca obiect, drept ceva în afara și împotriva lui”, pe care omul să-l exploateze conform autonomiei necesităților și dezideratelor sale, însăși cosmologia devenind una orientată spre rațiune.
“Autonomizarea creației, de altfel, ca mod de autoafirmare a omului, a fost premisa născocirii unei teorii antropocentrice despre lume, a unui umanism care vede în om un microcosmos și în «viața lui interioară» posibilitatea impunerii intelectuale și tehnologice asupra macrocosmosului”. Având ca punct de pornire acest tip de antropologie “eliptică”, în numele autonomizării declanșate de el, omul concepe complet eronat statutul său în creație, motivând comportamentul său reprobabil față de universul apelor prin imboldul de a-și dovedi supremația față de acesta, redus la o realitate materială neînsuflețită, care nu deține dreptul de a-i “contesta” ori “ofensa” autoritatea superioară, ci trebuie să se alinieze necesității absolute a omului de a exploata totul la maxim și de a-și atinge scopul – realizarea prosperității sale de natură materială, fără (prea multe) scrupule.
Această realitate se datorează insațietății omului contemporan, pretențiilor sale de a face orice, fără a fi tras la răspundere pentru consecințele acțiunilor sale distructive, ale indiferenței și împietririi sale spirituale, cauzate de ancorarea sa adâncă și unidirecționată pe dimensiunea fizică a existenței sale. Prin urmare, progresul tehnic nici nu mai poate ținti să reprezinte o reflexie a unei împliniri spirituale a omului și, de aceea, el se constituie într-o exteriorizare a dorinței pătimașe a umanității de a contabiliza cât mai mult, doar la acest nivel, al profitului, iar nu la capitolul elevat, al înaintării în cunoaștere și desăvârșire interioară:
“Tehnica nu are nevoie de cunoaștere, ci de întrebuințare. Scopul lucrării mecanice nu este adevărul, ci profitul. Pe omul timpurilor noastre nu-l interesează ce este natura, ci ce se confecționează prin natură. Atitudinea tehnologică nu caracterizează doar pe cei care nu participă la cercetarea științifică, ci și știința naturală, de vreme ce cercetarea progresează doar din punct de vedere tehnic. În loc, din acest motiv, să fie prezentată tehnica drept știință aplicată, este prezentată fizica drept dezvoltare metodică a atitudinii tehnice. Această atitudine nu se orientează spre cunoaștere, ci prin aceasta spre putere”.
Practic, așa cum notează, cu regret, un gânditor rus contemporan, omul a devenit sclavul multlăudatelor lui “invenții și epoca noastră este în mod esențial plasată sub semnul tehnicii, care este ultima și cea mai mare iubire a omului; într-adevăr, el crede încă în miracolele științei și ale industriei, atunci când nu mai crede în nimic altceva. Dezumanizarea este, deci, înainte de toate, mecanizarea, aservirea față de tehnică, transformarea omului într-o mașină. Puterea mecanicii descompune imaginea integrală a ființei umane”. Consecința imediată este, prin urmare, evidentă – omul nu mai simte ori uită nevoia comuniunii cu natura, nu se mai consideră dependent de ea în existența sa terestră.
Consecvent acestui mod de a percepe realitatea, în mod egoist, unilateral, deficitar și pervertit, omul privește lumea acvatică și tot ce implică aceasta doar din perspectiva limitată a utilitarismului și consumismului, concepții care presupun doar beneficiile imediate și ignoră ori alungă din proximitatea preocupărilor umane consecințele negative ale acțiunilor care afectează integritatea acestei minunate unități a creației divine. În cadrul acestui caleidoscop, omul modern o înțelege mai mult prin prisma obiectivismului materialist generalizat al lumii actuale, a logicii și a estimărilor (foarte precare) prin care acesta se caracterizează, precum și a dispozițiilor concrete, teleologice și legislative care decurg din acesta, mai ales că adeseori ele nu cuantifică în mod corect și decisiv abaterile omului de la onorarea responsabilităților sale, care sunt mai mult considerate superficial și chiar intenționat minimalizate.
De o echilateralitate în privința împărtășirii de toate bunurile pe care ni le oferă lumea acvatică ori de responsabilitatea ocrotirii ei, nici măcar între semenii care sunt contemporani, cu atât mai mult între om și celelalte făpturi nu poate fi vorba. Părinții Bisericii sunt foarte direcți în acest sens, însă poziția lor este cât se poate de îndreptățită, corect argumentată și, din păcate, foarte actuală. Dacă făpturile cu limbaj nearticulat, viețuitoarele regnului animal (și chiar cele din regnul inferior, cel vegetal) înțeleg exact cât anume au nevoie să utilizeze apa și
resursele ei, onorându-le cum se cuvine și, în mod normal, neaducând nici o daună acestora, omul a cam uitat uitat ce semnifică aceste exigențe ale unei corecte și echidistante abordări ale bunurilor comune tuturor, aflate nu în posesia sa egoistă, nelimitată și lipsită de perspectiva unei administrări și finalități spirituale, superioare.
În urma acestui mod de a percepe realitatea acvatică a existențelor create, transpus ca o desconsidare a raționalității acesteia și ca o încălcare a legilor (limitelor) firii, omul comite un abuz nu doar asupra acesteia, ci chiar asupra lui însuși. Subordonând-o (altfel spus înrobind-o, umilind-o, întinând-o) prin abordarea ei ca un obiect impersonal, omul îi deformează sensul pentru care a fost creată, translatându-i-l spre a o utiliza numai în scopul îndeplinirii avide a propriilor sale interese pătimașe. Prin aceasta, omul devine insensibil, desfigurat și mort din punct de vedere spiritual.
În consecință, unii autori occidentali contemporani, chiar teologi prin configurație (ca Lynn White), propun unele soluții de natură para-creștină, pentru actuala criză. Principalele direcții indicate de ei pentru salvarea mediului acvatic sunt o reancorare a credințelor umane în panteismul antic păgân, pozitiv oarecum prin caracterul lui animist, ori o infuzie sincretistă a unor elemente din filosofiile religioase orientale. O altă potențială soluție s-ar fi vrut și însușirea unor mișcări de tip nonconformist, ce contestau sistemul capitalist consumist (cum a fost mișcarea hippie, născută în anii ’60), fără orizont alternativ, însă. Sigur că acel pozitivism religios al păgânismului antic, în care natura era animată de zei, nu poate fi considerat soluția reală, spulberarea mitului zeificării ambientale de creștinism nefiind rădăcina lipsei de considerație contemporane a omului față de mediul acvatic (Lynn White afirma, în acest sens: “Distrugând creștinismul ideea de animare a naturii din păgânism, el a creat premizele pentru exploatarea ei”), sentimentul antic, ca și cel din doctrinele asiatice orientale, fiind tot pasiv, iresponsabil față de natură, prin prisma unui reducționism impersonal, dizolvant.
Alt teolog apusean, luteranul Gerhard Liedke (n. 1937), promovează alt set de idei în vederea soluționării crizei ecologice. Conținutul nu este foarte străin de al predecesorilor, ci strâns relaționat, doar îl continuă și dezvoltă. Alături de principiul unității omului cu creația, pe premisele aceleași viziuni antice a animismului păgân, pastorul luteran optează și militează pentru suprimarea suprapunerii omului peste natură, considerând că tirania umană asupra naturii va lua sfârșit odată ce omul nu se va mai auto-poziționa, absolutist, în piscul creației, ca ființă supremă, autorul insistând asupra unei nivelări a discrepanțelor dintre om și celelalte creaturi, pentru atingerea unei egalități echitabile între făpturi, dar și pentru încropirea unei comunități a zidirilor (fără să menționeze modul realizării ei). Oricât de bine intenționat ar fi teologul protestant în demersul său, omul nu poate descinde în rangurile inferioare ale firii, el rămâne sinteza și coroana lor, iar soluția acestuia rămâne departe de facultățile omului, de ființă care unește sensibilul cu inteligibilul. În privința unui program politic global, cu măsuri implementate de toate națiunile la unison, alături de dificultățile stabilirii și impunerii lui, se află și ineficacitatea utilizării lui singulare, separate de o implicare personală, individuală.
În aceeași direcție de gândire se încadrează și profesorul de la Heidelberg, teologul savant Günter Altner (1936 – 2011), care admite că actuala situație de criză este cauzată de acuta criză spiritual-morală în care umanitatea se află cufundată și, în acest sens, propune o “consimțire cu toate creaturile”, care s-ar putea înfăptui, în opinia sa, printr-un set de acțiuni care presupun o esențială atitudine de auto-cercetare obiectivă, exigentă și fermă a umanității, o viziune de tip auto-critic, cu potențial cât se poate de constructiv, însă, tot fără perspectivă teocentrică, principiul promotor, care ar anima-o, fiind tot unul exclusiv uman, prin efortul cumulat al tehnicii și culturii. Așadar, savantul german vizează o soteriologie auto-suficientă, un fel de neo-pelagianism tehno-cultural, similar fenomenului petrecut, într-adevăr ca urmare a unei acțiuni comunitare, însă dovedind o sfidătoare atitudine luciferică – edificarea turnului Babel.
O opțiune care se anunță ca un antipod al celei anterioare îi aparține unui dogmatist și pevmatolog de specialitate, profesorul Christian Schütz (n. 1938), care își concepe discursul teologic având ca punct inițial cele două arhetipuri: Turnul Babel și Ierusalimul Cincizecimii. Astfel, el consideră că actuala civilizație umană e însuflețită de duhul tehno-crat al primului tipar, de o mentalitate construită pe ideea unui megalopolis în care tehnica domină spiritul și creația, iar salvarea nu poate surveni decât substituindu-l unei Cetăți spirituale – un Ierusalim în care Duhul Sfânt împodobește conștiința omului, modul lui de viață și raportul cu mediul ambiant. Din păcate, concepția profesorului trădează evidente influențe din zona învățăturii fericitului Augustin (parcă pentru a contra-balansa acel neo-pelagianism al autorului anterior), în privința distingerii ori disjuncției celor două tipuri de cetăți – una de configurație terestră, alta de apartenență celestă (Civitas Dei), ce nu pot fi contopite, nu pot deveni o realitate unică, din cauza omniprezentei dualități spirit – materie, în care dinamica sfințitoare și mântuitoare a energiilor Duhului nu poate exista și activa.
Revenind către pozițiile concentrate pe natura creată, alți autori occidentali (printre care și unii din cei menționați), în frunte cu teologul contemporan Sigurd Daecke, se constituie în apărători ai mediului în altă manieră. În tentativa lui de a soluționa criza ecologică, acesta consideră absolut necesară renunțarea la antropocentrism ca percepție principială a omului în raport cu creația, în schimb, el reclamând instaurarea unei viziuni echilaterale, în care omul, neavând valoare fără creația ce-l susține biologic, nu mai este situat înafara și deasupra naturii ori în centrul ei, ci trebuie să-și asume o “împreună simțire” a existenței cu aceasta, un statut egal cu ea, valoarea creației provenind de la sine, ca imanență. Fiziocentrismul astfel avansat de acești cărturari contemporani nu poate emite pretenții la statutul de soluție viabilă a problematicii ecologice, fiindcă reneagă total implicarea lui Dumnezeu în creație, salvarea ei producându-se, potrivit acestei formulări teoretice, prin propriile sale mijloace, iar valoarea creației și a omului reducându-se la nivelul componentei materiale, fizice a cosmosului. Astfel că responsabilitatea omului în mijlocul creației se disipă, fiind pasată prin această orientare ideologică asupra materiei, omul rămânând a-și împlini condiția existențială doar printr-o raportare etică de tip hedonist și dionisiac.
O altă abordare o promovează profesorul de Dogmatică Evanghelică al Universității din München, Wolfhart Pannenberg (n. 1928), care, pe aceeași direcție teologică deistă, constată că “știința modernă, procedurile tehnice și organizarea socială” constituie temeiurile, agenții în baza cărora Dumnezeu “a dispărut” și “absentează” din creație. Consecvent, locul I-a fost preluat, în societatea și cultura modernă a Apusului, de “omul-înlocuitor”, cu funcții profetice și deplină răspundere pentru creație. Viziunea teologului münchenez este caracterizată, astfel, printr-un puternic accent de pesimism teologic, în care absența lui Dumnezeu din creație nu poate fi rectificată nici de prezența Duhului Sfânt doar ca o dimensiune personală în conștiința umană, mai ales că acțiunea Sa e privată de Hristos prin anularea comuniunii Lor iconomice, iar intervenția omului în planul creației este simplificată la asumarea unei etici morale care se articulează într-un conținut pur orizontal, văduvit de verticalitatea harică, divină.
Tendințe de apropiere de concepția cosomologiei ortodoxe manifestă teologul Jürgen Moltmann (n. 1926), care admite deprecierea creaței de către om, care o valorizează doar în funcție de resursele procurate prin exploatare și o desconsideră ulterior ca pe o materie inertă. Convingerile sale cosmologice pot fi rezumate în câteva puncte. El încearcă să sublinieze un raport între existența prezentului și cea eshatologică, fără a argumenta cum se concretizează, mai ales că opera iconomică a lui Hristos asupra creației, percepută doar ca o reabilitare temporară, nu aduce plinătatea dialogului om – Dumnezeu (și astfel posibilitatea participării omului în acțiunea divină iconomică). Apoi, notează și conceptul de “cunoaștere mesianică a lumii”, ce surclasează cauzalitatea raportului om – natură, mult promovată de Apus, înțelegere ce indică opera iconomică a Fiului și a Duhului, lipsită, însă, de dinamismul harului sfințitor. Mai mult, Moltmann subliniază chiar și caracterul euharistic al creației, fără a preciza cum se manifestă acesta în mod real, însă, serviciul cultic protestant accentuând că materia liturgică deține doar o semnificație anamnetică, simbolică. În fine, autorul mai avansează, în scopul soluționării crizei actuale, noțiunea de “sabat al creației”, aparent o “odihnă” inofensivă, care transpare, alături de substanța sa protestantă – accentuarea caracterului veterotestamentar, în locul celui haric, al iconomiei divine (Ziua Învierii fiind Sărbătoarea creației restaurate), același deism apusean, în care Dumnezeu a devenit inactiv, fără puterea de a opera vindecarea și transfigurarea creației, opera divină implicând o activitate perpetuă, chiar eternă.
Un alt curent contemporan, care s-a remarcat încă din anii ’70 în câmpul cercetărilor filosofico-teologice în privința problematicii abordate, este teologia feministă. Promotorul ei devine, în principiu, din punctul originar de luptă împotriva discriminărilor fundamentate pe gen, o teribilă bătălie pe toate planurile împotriva creștinismului, perceput ca principalul său inamic, datorită caracterului său patriarhal, care, conform viziunii acestei ideologii, constituie rădăcina degradării moral-spirituale a omului și, implicit, a crizei ecologice contemporane de o amploare corespunzătoare. În consecință, soluția se întrevede în mod evident – revenirea la cultele păgâne ce acordau o deosebită cinstire mediului, identificat mai ales cu “Zeița mamă” (de unde accentuarea provenienței etimologice a termenului “materie” de la cel de “mamă”), mai ales la acele divinități de profil matriarhal (Gheea, Demeter etc.) și, pentru înlăturarea certă a oricărei divergențe între om și creație (și a inadvertențelor deiste apusene), adeziunea unei concepții de ansamblu, holistice, de tot unitar a universului (teză sincretistă preluată din domeniul studiului cuantic, sub influență orientală), în care elementele constituente nu se pot afla decât în coeziune deplină și, în final, chiar o feminizare a divinului, depersonalizându-l și desființând, practic, caracterul trinitar al lui Dumnezeu. În aceste condiții, omul nu își mai poate desăvârși existența, limitată la o împlinire hedonică, intervenția sa în planul ambiental fiind, de asemenea, restrânsă la susținerea unei etici strict pe orizontală, lipsite de perspectiva pnevmatologiei ortodoxe.
O altă versiune de rezolvare a crizei contemporane a naturii o promovează așa-numita Teologie a eliberării, născută ca addenda a mișcărilor populare revoluționare sud-americane. Filosoful argentiniano-mexican Enrique Dussel (n. 1934) propune inspirarea umanității din conceptele antice despre mediu: “Din timpurile vechi ale lui «Pachamama» a incașilor sau a lui «Cuahtlicue» a aztecilor sau, de asemenea, a lui «Terra mater» a romanilor, pământul era considerat de popoarele care se ocupau cu agricultura sau de cele nomade ca hrănitoarea și rodnica mamă a vieții”. Însă, autorul fără intenții animiste nu conferă explicații pertinente referitoare la originea și soluționarea crizei, rămânând în planul teoretic al eliberării mediului, devenit, “grație” corporațiilor industriale, un “depozit de gunoi”. Ronaldo Munoz (1933 – 2009), profesor dogmatist la Universitatea chiliană, constată nostalgic alienarea omului, care odinioară se simțea atașat de natură, iar azi “se consideră mai degrabă un «subiect»” aflat în “paralel cu natura”. Teologul chilian susține, prin urmare, un reviriment la modul precedent de percepție umană a naturii, “când ea era trăită ca o totalitate”, deci o concepție holistică, la care adaugă și respingerea dualismului apusean și aprecierea omului nu ca pe “o rotiță în mașinăria lumii”, ci investit de Dumnezeu cu stăpânirea naturii, împărtășită spre a o rostui cu înțelepciune. Din păcate, ecologia sa rămâne privată de puterea Duhului, tributară esenței revoluționare a acestei mișcări sociale.
Și alți teologi contemporani întâmpină problematica din perspectiva unui creștinism adaptat actualei situații. Astfel, ilustrul Mathew Fox, din Republica Dominicană, invită societatea umană înspre focalizarea asupra creației din perspectiva unui fundament teologic axat pe binecuvânrea divină inițială, substiuind viziunea augustiniană care insistă în mod exagerat pe degradarea datorată păcatului, cu un principiu cosmic hristocentric, viziune care, din păcate, Îl percepe pe Mântuitorul doar în sens reducționist, ca pe “un simplu principiu al interdependenței cosmice”. În schimb, Thomas Berry (tot de profil catolic), promovează un program revoluționar, în urma căruia creștinismul să fie complet revizuit și perfect compatibil cu exigențele contemporane, de ordin cosmologic și evolutiv.
Prin urmare, modul corect de raportare a omului la dimensiunea acvatică a creației și remediul atitudinilor antropocentriste în raport cu aceasta se află tocmai în aprecierea reală a frumuseților sale, compătimirea acesteia (împreună pătimirea cu ea, înțelegerea și “ascultarea” ei, simțăminte care ar trebui să ne determine la o viață mai cumpătată, mai modestă) și asumarea voii divine în viața umanității, transformarea naturii umane în ceea ce-i este propriu, revenirea la firescul ei originar și împlinirea prin virtute, desăvârșirea umanului prin divin, teandria soteriologică, metanoia ortodoxă ce va atrage prin sine și metamorfoza uimitoare a naturii (de fapt condiția naturală care ar trebui să devină valoare cotidiană), deziderat așa de râvnit, atât de om, cât și de creație, deci de zidire în integralitatea sa:
“Câtă roadă, câtă rânduială și frumusețe, câtă mireasmă, câtă lumină și podoabă, câtă umbră la nămezi revarsă această grădină pentru fiii noștri, peste sufletul nostru din neam în neam atârnă în mare măsură de truda noastră de zi cu zi, de partea lăuntrică a fiecăruia dintre noi, de armonia și desăvârșirea noastră spirituală de care se poate molipsi toată natura și rânduiala acestei grădini miraculoase în univers”.
Această filocalie cosmologică readuce în mentalul nostru splendorile edenice și condiția paradiziacă universală a creației dinainte de cădere, dar și ale creației desăvârșite și are darul de a stimula conștiința ecologică a umanității, ce este nevoită să fie focalizată în direcția combaterii tuturor agenților care pun în primejdie sănătatea planetei albastre, datorită poluării învelișului acvatic al Terrei (în toate segmentele sale: vapori, izvoare, râuri, lacuri, mări), care generează dezechilibre extrem de nocive pentru complexele mecanisme ale ecosistemelor.
Faptul că de atitudinea și acțiunile omului depinde și condiția firească a naturii poate fi sesizat din dispoziția divină de după potop, când Dumnezeu dispune retragerea consecințelor nefaste ale căderii adamice asupra mediului natural, drept dovadă și garanție a reconcilierii: “De-acum nu voi blestema pământul din pricina faptelor omului” (Gen. 8, 21); “Iată, Eu închei legământul Meu cu voi, cu urmașii voștri de după voi și cu toate ființele vii care sunt cu voi… curcubeul Meu îl așez în nor, ca să fie el semn al legământului dintre Mine și pământ” (Gen. 9, 9-13).
Pe de altă parte, din cauză că omul nu este deplin conștient că doar el reprezintă cauza primară a degradării pământului și impietățile sale agravează această situație în mod continuu și alarmant, în progresii geometrice, soluțiile la care acesta apelează se limitează mai mult la intervenții de natură să “îmblânzească”, să reducă, așadar, cel mult să întârzie fenomenele distructive care devastează splendorile naturii terestre. Consecvent acestui mod de a judeca aspectele problemei, “criza ecologică este considerată ca ținând de planul fenomenelor naturale sau istorice, iar combaterea ei se încearcă prin mijloacele științei și tehnologiei”.
De altfel, tehnica însăși ar trebui direcționată înspre a deveni un factor pro-vita, un susținător și protector, un garant al vieții. Sigur, recurgerea doar la aceste metode, oarecum specific omului secular, deține un potențial grad de necesitate și eficiență în rezolvarea, măcar parțială, a problemelor ecologice. Ele rămân necesare în măsura în care sunt cu adevărat eficiente și utilizate cu adevărat în acest scop și nu pentru a ne auto-amăgi și a ne continua itinerariul pe aceleași coordonate, fără nici o modificare pozitivă notabilă.
Sigur că nici măsura extremă, de renunțare totală și definitivă la realizările moderne ale științei și tehnologiei, nu poate fi luată în calcul și aceasta din câteva motivații pe cât de simple, pe atât de importante. Prima dintre ele ar fi aceea că nu progresul în sine e dăunător la adresa sănătății terestre (și dimensiunii sale acvatice), ci modul în care acesta este direcționat, unele din aceste tehnologii chiar fiind utilizate în vederea ameliorării și remedierii efectelor negative ale poluării. La toate aceste realități se adaugă și faptul că progresul, în sens pozitiv, constituie o etapă firească în evoluția umanității în decursul istoriei și chiar reprezintă una din modalitățile prin care omul poate stăpâni mediul (implicit, cel acvatic) și că toate activitățile umane sunt interconectate și dependente de multiplele aspecte benefice ale acestuia. De altfel, o renunțare la progres ar fi sinonimă nu doar cu un regres material, ci ar semnifica și un regres în planul împlinirii umane, o involuție ființială, o descindere într-o condiție “vegetativă”.
Prin urmare, remarcăm că nu putem atinge doar prin aceste mijloace efectul maximal scontat: eradicarea definitivă a agenților poluanți deoarece, mai mult decât atât, e necesară eliminarea “rădăcinilor răului” – a cauzelor din spatele efectelor, adică a păcatelor umane care determină existența ori utilizarea acelor agenți distructivi. Astfel, viziunea creștină a ocrotirii naturii nu se reduce numai la “a îndeplini o sarcină de igienă planetară”, potrivit exprimării lui Jean Rostand (1894 – 1977, biolog și filosof), ci implică o perspectivă elevată, sublimă – “înseamnă a păstra vocația ei de a se sfinți și de a ne ajuta și pe noi să ne sfințim”.
Pentru a ajunge la performanțe în acest sens, așadar, e nevoie ca omul să conștientizeze acest aspect esențial al realității create: dimensiunea ei iconică, aspectul ei de podoabă divină, de expresie văzută a Înțelepciunii, a bunătății și iubirii generoase a nevăzutului și sublimului Arhitect. Doar dacă o va percepe astfel, în această calitate, de dar al inefabilului Dăruitor, omul se va trezi din “visul” în care se autoamăgește, doar astfel sensibilizat își poate recupera moștenirea și împlini rostul său – acela de icoană a Creatorului în marea icoană a cosmosului, în care își va aduce propria Sa contribuție, în dialogul iubitor cu Dumnezeu, pentru a prezenta creația, implicit lumea apelor, drept ofrandă Iubirii.
Practic, omul este pentru cosmos, pentru natura creată, ceea ce reprezintă Dumnezeu pentru om. Omul este menit (prin natura sa) a fi un dumnezeu al făpturilor, un dumnezeu după har, prin care Dumnezeu să opereze desăvârșirea creației integrale. Realitatea se prezintă în această configurație deoarece omul, deși deține o constituție duală, dimensiunea sa definitorie rămâne cea spirituală, menită s-o copleșească pe cea materială. Prin urmare, prin sufletul său, omul influențează cosmosul. Sensul acestei influențe trebuie să fie indicat de telosul originar, inscripționat în natura sa (pozitivă în sine), similară naturii divine. De aceea Dumnezeu sfințește cosmosul prin conlucrarea cu omul, prin natura lui spirituală (și spiritualizată, înduhovnicită), în dubla sa constituție ființială – suflet-trup, prin demnitatea lui de persoană și, astfel, prin abilitatea de a participa la reciprocitatea dialogului iubirii.
Finalitatea râvnită e posibilă doar în Hristos și prin Hristos, respectiv prin natura umană a Mântuitorului, aflată în deplină unire cu natura Sa divină, în persoana unică a Cuvântului întrupat. Doar prin El, ca Rațiune supremă a entităților create și Logos întrupat, se poate realiza tămăduirea naturii și aducerea ei la dimensiunea sa plenară, cum a fost “proiectată” en arhé (din veșnicie). Prin Hristos, omul ajunge la Tatăl, Părintele tuturor făpturilor. “Atunci orice formă de viață devine loc de comunicare și de fraternitate cu toate ființele vii și cu casa în care acestea trăiesc”. Această lucrare se plinește, însă, doar în sinergia om-Dumnezeu, omul fiind liantul creaturi – Creator. Omul constituie, așadar, mediatorul prin care Dumnezeu realizează această operă taumaturgică și transfigurantă.
Însă, aducerea creației ca ofrandă bineplăcută Ziditorului nu se poate înfăptui decât prin viața euharistică, în comuniunea harică dobândită în dinamica liturgică a Bisericii, Templul cosmic al lui Dumnezeu pe pământ, arvună a Împărăției slavei veșnice în care cosmosul integral va fi transfigurat prin energiile Duhului Sfânt. Dacă lumea creată este percepută ca o extensie a omului (și ca “marea taină a lui Dumnezeu”), iar Biserica este Trupul tainic al Fiului divin întrupat Care readuce umanitatea la demnitatea sa dintâi și o înalță pe culmile desăvârșirii, atunci (matematica ar spune că prin proprietatea numită tranzitivitate) e evident de ce aceasta este singura modalitate prin care omul poate să-și împlinească misiunea sa, în opera divină de restaurare – transfigurare cosmică.
Detaliind puțin, pentru a pătrunde mai atent modalitatea prin care creația e transformată la intervenția divină operată prin tezaurul cultic al Ortodoxiei, vom invoca misterul euharistic, minunea covârșitoare care se petrece în fiecare Sfântă Liturghie. Acțiunea imergentă în planul fizic a undelor harice ale Duhului Sfânt la epicleză învăpăiază creația în integralitatea ei, spre a o îndruma către condiția ei plenară. Esențial este, așadar, faptul cert că fiecare din structurile care însumează ansamblul creatural al cosmosului (implicit fluidul acvatic și fiecare dintre sectoarele interconectate cu acesta) e atins și înnoit prin “infuzia” văpăilor Sale.
Ca reprezentante ale zidirii, elementele prezentate ca ofrande liturgice – pâinea, vinul și apa – exponente ale menținerii existenței biologice în plan terestru, devin prin evenimentul euharistic al prefacerii și împărtășirii fundamentul unui raport înnoit, mai transparent, între Divin, uman și cosmos. Încorporarea lor liturgică în calitate de componente materiale care sunt spiritualizate prin metamorfoza harică, devenind Sfintele Taine, le așează într-o postură cu totul aparte: aceea a unor “muguri dinamici” ori a unui “resort existențial” care evidențiază sublima prezență divină în creație, prin înveșmântarea ori integrarea ei într-o “sacralitate euharistică”.
În acest mod, omul își poate rostui atributul său ontologic, cel de sacerdot al întregii creații, deci și al structurilor acvatice, prin oferirea ca ofrande euharistice a acestor elemente existențiale – pâine, vin și apă curată (“neîncepută”) – prezentate Creatorului ca Stăpân ultim, suprem al operei Sale, realitate accentuată prin cuvintele rostite înainte de epicleză: “ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate!”. Astfel, umanitatea își conturează calitatea sa de preoție hristică a cosmosului înnoit, devenit, prin “sacralitatea euharistică” de care este înnobilat, expresia unui nou și mirific templu edenic terestru.
În acest sens, comuniunea dobândită de oameni prin actul euharistic al împărtășirii îi îndreptățește și îndeamnă să includă în acest fior sacru al iubirii plenare creația în ansamblul ei, atât în dimensiunea ei senzorială, cât și în dimensiunea sa inteligibilă, potrivit aserțiunii marelui păstor al Ierusalimului, Sfântul Chiril: “noi pomenim cerul, pământul, marea, soarele și luna, stelele și orice făptură rațională, văzută și nevăzută, îngeri și arhangheli” (P. G. 33, 1089); astfel, paradisul etnic al fiecărei națiuni poate deveni o “biserică a stihiilor aflate sub binecuvântarea lui Dumnezeu”.
Acest paradis etnic poate fi înveșmântat în caracteristicile locale ale unei “biserici carpatice” aflate “pe ape”, model propus și foarte bine reliefat de părintele profesor Ilie Moldovan, însă, o atribuire focalizată pe o anumită topografie geografică poate fi transferată, cu specificul regional propriu, fiecărei națiuni și, prin extensie, întregii planete, menite a deveni, finalmente, un paradis al neamului omenesc. Cert e că premisele acestui templu divin centrat “pe ape” îl aflăm în descoperirile profetice veterotestamentare, iar “configurația” sa este apoi reiterată în imagistica cetății cerești revelate în cartea Apocalipsei, fiindcă în ea se consemnează că “Râu de apă vie… izvorăște din tronul lui Dumnezeu și al Mielului” (22, 1).
Textul profetic paralel notează aceleași aspecte: “Și iată de sub pragul templului curgea o apă spre răsărit” (Ezec. 47, 1). Practic, ea pune în lumină la superlativ sacralitatea acestui spațiu: “pe vârful muntelui tot locul pe care îl înconjoară este locul cel mai sfânt, acesta este legea templului” (43, 12). Efectul acestei “ape vii” este unul taumaturgic și anastasic, în continuare menționându-se că ea “se va coborî în șes și va intra în mare și apele ei se vor face sănătoase. Toată vietatea care mișună acolo pe unde va trece râul, va trăi” (47, 8).
Sigur că se impune precizarea că “apa vie” este de o condiție desăvârșită, atributele ei principale – limpezimea cristalină și puritatea deplină (cf. Apoc. 22, 1) – exprimând virtutea castității. Din “portretul” biblic prezentat în profeția Vechiului Testament nu putea lipsi pomul vieții, amintit în pasajele omonime din Apocalipsă, detaliu ce întregește vizual spațiul edenic străbătut de acel râu care se diviza, ulterior, în patru. Mai mult, “apa vie” e relaționată în mod tainic de apa care a curs din coasta Mântuitorului, la răstiginire, dar și cu “apa neîncepută”, ce
e adaugată în potir, în momentele corespondente din Sfânta Liturghie.
De altfel, funcția liturgică a elementului acvatic e exprimată în mod explicit în paginile scripturilor Legii Noi (comp. mai ales In. 7, 38; 19, 34; Apoc. 22, 1, 17). Însăși identitatea de creștin e strâns corelată de această funcție sacramentală – accederea între membrii Bisericii lui Hristos realizându-se prin nașterea spirituală experiată în ceremonia baptismală (“din apă și din Duh”, cf. In. 3, 5). Astfel, prin Taina Botezului, apa devine mediul sacru în care ființa umană în integralitatea sa ambivalentă (trup-suflet) se purifică și se înveșmântează în Hristos, prin întreita cufundare a sa în apă. În fapt, chiar evenimentul iconomic al Întrupării este la rândul său relaționat de realitatea liturgică a Euharistiei din perspectiva fluidului vital, aspect evidențiat de o superbă analogie aparținând epocii antice: potrivit unei concepții ce cunoștea o deosebită apreciere, perla se naște ca rezultat al interacțiunii dintre foc (respectiv fulger) și apă; similar, Logosul divin Se întrupează prin opera sinergică a Duhului Sfânt (Focul celest) și a Fecioarei Sfinte Maria (“carnea din apă”), însă El este, de asemenea, și “mărgăritarul” euharistic.
Mai mult, prin actul comunional al împărtășirii, Hristos Se naște sacramental în ființa creștinilor, ca urmare a unei lucrări teandrice asemănătoare. În privința mixturii sânge-apă, care ar proveni, potrivit unei tradiții invocate de Sfântul Ciprian al Cartaginei, chiar de la Cina de Taină, aceasta deține aceleași veleități semantice: comuniunea omului cu Dumnezeu, Euharistia comportând astfel reverberații cosmice. În sensul acestor rațiuni putem interpreta semnificația mărturiei conferite de Duhul, apa și sângele, de care amintește Apostolul iubirii (cf. I In. 5, 8). În acest mod, se articulează funcția euharistică a elementului acvatic, apa fiind “simbolul firii omenești unită cu cea dumnezeiască în ipostasul Cuvântului”.
Prin Euharistie, într-o asumare justă și constantă a unirii cu Hristos, creștinul – omul realizează o adâncire continuă a relației comunionale cu Stăpânul creației și astfel, își extinde orizontul concepției sale asupra creației, optica lui devenind una integrantă, interioară creației, caracterizată de ordinea și unitatea sfințeniei, specifică modului iconic de conceptualizare:
“Spațiul lumii se transfigurează: nu mai există perspectiva care-l plasează pe om în poziția unui spectator exterior. Credinciosul, închinătorul este chemat la nuntă. Se găsește înăuntru. Istoria este interpretată în chip diferit. Evenimentele iconomiei dumnezeiești nu sunt trecute și închise, ci prezente și active. Ne îmbrățișează, ne mântuiesc. În icoană nu avem o fidelitate istorică și neutră, ci o transformare liturgică dinamică. În iconografie evenimentele mântuirii nu sunt interpretate în mod istoric, ci sunt inițiate în mister (mistagogizate), încorporate liturgic: se întrepătrund reciproc. Devin o mărturie a altei vieți, veșnice, care a rupt legăturile stricăciunii. Ne cheamă la o ospătare duhovnicească. Acum și aici”.
În lumina celor mai sus accentuate, reapelând și calitatea omului de grădinar – gardian al creației, am putea să percepem de o cu totul altă manieră decât simplu, “plan”, activitățile agricole, desfășurate de om din timpurile imemoriale și până acum, desigur, cu actualizările de rigoare care se impun. Bineînțeles, o viziune sacramentală a efortului uman în creație nu ar fi completă fără prezența apei care descinde din înaltul cerului, străbătând pământul și, apoi, continuându-și ciclul ei vital neîntrerupt.
De asemenea, fluidul vital își argumentează funcția sacramentală și prin ritul aghiasmei. Putem analiza în acest scop, în mod particular, ceremonia Aghiasmei Mari. Rânduiala acesteia implică, în condiții prielnice, în funcție de posibilitățile reale, deplasarea comunității ecleziale către un curs de apă curgătoare ori chiar la un izvor cu apă limpede, curată (“neîncepută”). Într-un astfel de cadru natural, apa devine, prin invocarea Duhului Sfânt de către sacerdotul creștin, din element vital prin natura sa, un instrument sacru al Divinului, un “dar de sfințenie și de curățire de păcate, spre tămăduirea sufletului și a trupului și spre tot folosul de trebuință”, “curățitoare spre viața veșnică”, potrivit Ecteniei Mari a rânduielii, dar și o armă eficace contra răului – “diavolilor pieire, îndepărtare puterilor celor potrivnice, plină de putere
îngerească”, așa cum accentuează rugăciunea Sfântului Sofronie, patriarhul Ierusalimului.
Fiindcă opera iconomică a lui Dumnezeu, instrumentată prin apă, implică biruința asupra autorului prim al răului (care deține o contribuție esențială în “infestarea” cosmosului), deci și asupra “ucenicilor” acestuia, rugăciunea evocă solemn victoria asupra “balaurilor care se ascundeau” în Iordan (și în întreaga dimensiune acvatică a cosmosului), dar și actele purificatoare împlinite prin potop, prin Marea Roșie ori “cu apă și cu foc, prin Ilie”, ca momente prefiguratoare ale victoriei din epoca Harului.
În acest sens, mediul ambiant este perceput ca un templu de proporții cosmice în care preotul oficiant, omul, prezintă creația în ansamblu ca ofrandă lui Dumnezeu, prin umplerea ei de sacralitate: “Teologul ortodox Al. Schmemann vede ca locaș cosmic al lui Dumnezeu universul fizic, iar pe om îl vede ca preot al lui. Omul a fost creat ca preot al lumii, pe care o oferă ca jertfă a iubirii și a laudei lui Dumnezeu și cheamă prin această veșnică euharistie iubirea lui Dumnezeu asupra lumii”. Astfel că unul din troparele ce se intonează în cadrul ierurgiei conchide într-o scurtă rugăciune: “Sfințește-mă pe mine și apele, Mântuitorule, Cel ce ai ridicat păcatele lumii”, iar finalul stihirei, ca un corolar, îndeamnă ca apa sfințită să fie luată cu gratitudine, fiind, tainic, purtătoare de har, ca dar al lui Hristos-Dumnezeu.
De maximă importanță pentru ecologia spirituală pe care o propune Biserica Răsăritului se constituie textul isaian (cf. Is. 35, 1-10) care este lecturat în calitate de paremie a ritualului ierurgiei Aghiasmei Mari. Acesta transpune în câmpul mentalului nostru un tablou al unei creații înnoite, în care relațiile firești dintre structurile sale constituente și om sunt restabilite și ridicate la cel mai înalt nivel de sacralitate și comuniune, apa fiind, desigur, mediatorul actului iconomic, anual actualizat: “Și va înflori și se va bucura pustiul Iordanului și mărirea Libanului se va da și cinstea Carmelului… că izvoare de apă vor curge în pustiu și pâraie în pământ însetat. Pământul cel fără de apă se va preface în bălți și ținutul cel însetat va fi izvor de apă. Acolo va fi veselia păsărilor, iarbă, trestie și bălți. Acolo va fi cale curată și cale sfântă se va chema și nu va trece pe acolo nimeni necurat și nici nu va fi acolo cale întinată”.
O caracteristică firească a creației, chiar în acest stadiu temporar al speranței izbăvirii finale, cu atât mai mult a cosmosului restaurat și transfigurat, o constituie aspectul care a fost desemnat în multiple rânduri prin solemna liturghie (pan-)cosmică. În acest sens, vom apela pentru exemplificare câteva pasaje scripturistice și liturgice de o elocvență incontestabilă. În aceste texte este surprinsă, reliefată și accentuată această manifestare, ca o veritabilă revărsare euharistică a naturii, lumea acvatică fiind parte integrantă și un element esențial în cadrul acestei solemne expresii doxologice.
Regele psalmist David consemnează în cartea psalmilor această trăsătură a universului apelor, în nota sa specifică, de un lirism aparte, vrednic de sublimul Creatorului și al apei, aduse de El în existență și împodobite cu înaltele demnități abordate în lucrarea noastră: “Ridicat-au râurile, Doamne, ridicat-au râurile glasurile lor, / Ridicat-au râurile valurile lor; dar mai mult decât glasul apelor clocotitoare, / Mai mult decât zbuciumul neasemănat al mării, minunat este, întru cele înalte, Domnul” (Ps. 92, 4-6). De asemenea, anticipând profetic actul doxologic al cosmosului transfigurat, ca îndemn înflăcărat izvorât din aceeași simțire interioară a sa, regele psalmist exclamă: “Lăudați-L pe El cerurile cerurilor și apa cea mai presus de ceruri … grindina, zăpada, gheața, viforul, toate îndepliniți cuvântul Lui” (cf. Ps. 148, 4, 8).
Textele liturgice utilizate de Biserica Răsăriteană relevă în mod accentuat și repetat această expresie a dinamismului structurilor acvatice ale creației divine. Astfel, regăsim între paginile cărților de cult ortodoxe multiple pasaje elocvente în acest sens, ele fiind presărate în majoritatea imnografiei marilor praznice împărătești. Vom evoca din aceste imnuri câteva, cele mai reprezentative pentru scopul enunțat. De pildă, utrenia din ziua de 20 decembrie, evocă solemn Nașterea Domnului, invocând și exprimarea doxologică a creației: “Munți și dealuri, copaci ai pădurii, râuri și mări și toată suflarea cu veselie săltați; acum se apropie mântuirea: Iisus din Fecioară vine să Se nască în cetatea Betleemului” (cf. Canonul utreniei, Cântarea a 4-a, peasna a 2-a).
Slujba pavecerniței din Ajun îndeamnă la rându-i impunător: “Munți, văi împădurite și vâlcele, toate veseliți-vă, că Hristos Se naște cu trup, înnoind făptura ce se stricase prin vicleana călcare a poruncii” (comp. Canonul pavecerniței, Cântarea a 6-a, peasna a 4-a). În aceleași accente de bucurie solemnă și fior sacru continuă și utrenia din Ajun: “Stropiți norilor apă de sus, că Cel ce Și-a pus Sieși norii dumnezeiască suire, vine purtat de norul – Fecioara, ca să strălucească lumină neînserată celor ce mai înainte erau întunecați și întru primejdii” (cf. utrenia Ajunului, Canonul Înainteprăznuiriii, Cântarea a 7-a, peasna a 2-a).
Ulterior, în ziua de 2 ianuarie, utrenia proclamă măreția Botezului prin aceste ode: “Glasul celui ce strigă, s-a auzit în inimile cele pustiite: veseliți-vă, a venit Hristos, dăruind tuturor iertare. Sfințiți-vă toate: marea și izvoarele, râurile și văile, luncile și toate cele de sub soare” (cf. Canonul Înainteprăznuirii, Cântarea a 9-a, peasna a 6-a); “Tot pământul în chip tainic să se bucure acum după proorocie și munții să salte. Întoarce-ți curgerile, Iordanule, precum scrie” (la: Laude, Și acum…); “Gătește-te, râule Iordan; că iată, Hristos Dumnezeu vine să Se boteze de la Ioan, ca să sfărâme, cu Dumnezeirea, capetele cele nevăzute ale diavolului în apele tale…” (a 2-a stihiră de la Stihoavnă).
Utrenia zilei următoare, din 3 ianuarie, reclamă aceeași veselie doxologică: “Dănțuiește, făptură, văzând Sfânta Arătare a lui Dumnezeu: îngeri cântați, mare veselește-te, iezere și izvoare săltați și râuri tainic vuiți cu cântări; că Hristos stă de față cu binecuvântări luminându-vă pe voi” (Canonul Înainteprăznuirii, Cântarea a 8-a, peasna a 3-a); “Saltă cu bucurie și te pregătește, Iordane, ca să primești Apa ce curge spre viața de veci. Râuri, dănțuiți, văzând acum pe Izvorul desfătării, intrând în apele Iordanului și uscând revărsările răutății” (Canonul Înainteprăznuirii, Cântarea a 9-a, peasna a 4-a). Utrenia care o succede, în ziua a patra, pretinde și ea similar, în rânduiala sa: “Să picure munții bucurie și dealurile să salte, veselindu-se; râurile să bată din palme: că S-a arătat Hristos și merge să cufunde în râu greșelile oamenilor” (Canonul Înainteprăznuirii, Cântarea a 7-a, peasna a 4-a).
Vecernia zilei ce urmează, a Ajunului Botezului, stă la rându-i sub auspiciile bucuriei solemne a acestui act al operei sotirice: “Pământul s-a sfințit cu sfântă nașterea Ta, Cuvinte, cerurile cu stelele vestind slava Ta. Iar acum firea apelor se binecuvintează, botezându-Te Tu cu trupul; și neamul celor pământești s-a suit iarăși la starea cea dintru început” (Canonul pavecerniței, Cântarea a 9-a, peasna a 3-a); “Să se bucure tot pământul, cerul să se veselească, lumea să salte; izvoarele și lacurile, adâncurile și mările împreună să se bucure; că Hristos vine să curățească pe Adam și să-l mântuiască cu dumnezeiescul botez” (consultă Canonul pavecerniței, Cântarea a 9-a, peasna a 4-a).
Rânduiala ceasurilor zilei de Ajun ne propune un imn dialogic de o frumusețe teologică realmente remarcabilă: “Pentru ce-ți oprești apele tale, Iordane? Pentru ce-ți tragi înapoi repejunea și nu-ți arăți mergerea cea după fire? «Nu pot suferi, zice el, Focul cel mistuitor, mă spăimântez și mă înfricoșez de atât de multă smerenie. Că nu m-am obișnuit a spăla pe Cel curat; nu m-am deprins a curăți pe Cel fără de păcat, ci numai vasele cele întinate a le curăți. Hristos, Cel ce Se botează întru mine, învață să ardem spinii păcatelor»” (Ceasul al șaselea, stihira de la Slavă…).
Capodopera imnologiei ortodoxe, Canonul din structura Utreniei din noaptea Învierii, proclamă maiestuos biruința Luminii printr-un cântec de sărbătoare al cosmosului integral: “Cerurile după cuviință să se veselească și pământul să se bucure; că a înviat Hristos, bucuria cea veșnică” (slujba Învierii, Canonul Învierii, Cântarea 1, peasna a 3-a); “Acum toate s-au umplut de lumină: și cerul și pământul și cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit” (slujba Învierii, Canonul Învierii, Cântarea a 3-a, peasna a 2-a).
În deplin consens cu viziunea consemnată în paragrafele anterioare, reiterăm (din finalul părții I) și o altă imagine profetică a gratitudinii și a exaltării de bucurie care vor fi experiate de întreaga fire, simțăminte concretizate în imnul doxologic unitar ce va fi înălțat pentru opera soteriologică a lui Dumnezeu și a Mielului Său, efort sublim din care fluidul acvatic nu putea lipsi: “toată făptura care este în cer și pe pământ și sub pământ și-n mare, și pe toate câte sunt în acestea le-am auzit, zicând: «Celui ce șade pe tron și Mielului fie binecuvântarea și cinstea și slava și puterea, în vecii vecilor!»” (comp. Apoc. 5, 13).
În fine, prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt asupra lichidului vieții, el își “descifrează” potențialul său sacral, “mărturia” pe care o oferă imprimând efecte purificatoare și sfințitoare, indicând omenirii rațiunile zidirilor și traiectoria finală a creației, în care omul e menit să trăiască și să acționeze ca “un agent viu în slujba eradicării crizelor ecologice” destabilizante și distructive. Similar lui Adam, omul, mai ales în contemporaneitate, e menit și îndatorat să sesizeze raționalitatea nearticulată verbal (Origen) a cosmosului, să unifice apoi întru sine rațiunile întregului ansamblu creatural (Sf. Maxim) și, înălțându-se către percepția inteligibilă a existențelor create, printr-o susținută lucrare dialogică, să prezinte creația înnoită și învăluită în veșmântul sacralității euharistice, ca o sublimă ofrandă, bineplăcută Creatorului, în cadrul unei veritabile liturghii pancosmice.
Sfântul Maxim precizează efectul acestei acțiuni împlinitoare, care aparține, desigur, ca finalitate, strict eshatologiei: când “trupul se va face asemenea sufletului, iar cele sensibile, asemenea celor inteligibile, în privința cinstei și a slavei, arătându-se în toate o singură putere dumnezeiască printr-o prezență luminoasă și activă, potrivit cu fiecare. Iar această putere va păstra prin ea nedesfăcută legătura unirii pentru veacurile nesfârșite”.
Desigur, în sens restrâns, absolut, unicul și desăvârșitul ecolog rămâne doar Dumnezeu, aceasta deoarece, în mod natural, neîncetat, El e Cel care iubește la modul superlativ, plenar, întreaga fire creată, legile ecologiei fiind inscripționate de El în taina zidirilor Sale, omul având atât posibilitatea de a le descoperi, cât și de a le asuma firesc, doar astfel devenind și el un ecolog în sensul corect al termenului. Astfel, faptul că natura deține, prin anumite genuri specializate, abilitatea auto-purificatoare, desigur, limitată, ar trebui să-l conștientizeze și să-l determine pe om să fie mai delicat în raport său cu mediul ambiant și, în mod particular, cu dimensiunea lui acvatică.
Atributul său de ecolog e evidențiat încă de la primele prescripții divine, când omul este rânduit cu o anumită ascultare în grădina paradiziacă (comp. Gen. 2, 15), iar condiționarea ulterioară a obținerii roadelor de efortul intelectual și fizic (simbolizat de sintagma “sudoarea feței”) indică faptul că doar acele realizări care nu contrazic ordinea naturală, precum cea a unui înțelept din epoca antică, care a edificat grădini, parcuri și iazuri care să împrospăteze o dumbravă (cf. Eccl. 2, 5-6), primesc acceptul divin; în privința sănătății terestre, deși omul ignoră azi pe deplin necesitatea regenerării solului (după modelul anului jubileu propus în Lev. 25, 4-5), forțându-i rodnicia prin substanțe chimice stimulatoare și irigații, rezultatele nu pot fi cele scontate, deoarece roadele sunt lipsite de esența lor firească și, în consecință, se împlinesc vechile profeții biblice corespunzătoare (cf. Lev. 26, 20). Prin urmare, e primordială asumarea de către om a statutului său de ecoteolog.
Astfel, responsabilitatea omului în creație e continuu relaționată de imaginea paradisului terestru în care el a fost dinainte rânduit să locuiască. Edenul, ca spațiu sacru traversat de ape era prototipul pământului desăvârșit, proiect pe care omul e menit să-l aducă la îndeplinire. Aceasta rămâne sfânta datorie a omului – “să extindă granițele paradisului până la marginile pământului, să transforme întreaga lume într-un paradis”. Când acest deziderat universal se va realiza, creația va fi absolvită de condiția sa coruptă, va redobândi strălucirea sa naturală (cf. Is. 55, 13; Zah. 8, 12) și, odată ce armonia cosmică va fi restaurată, zidirea va și identifica
din nou în om suveranul și guvernatorul ei de drept.
Raportarea curată, nepătimașă, a omului față de lumea apelor și ființele pentru care ea constituie habitatul lor natural (și, dacă ne gândim bine, întreaga biosferă este condiționată de fluidul vital) implică înțelegerea și perceperea raționalității lor unice, realitate ontologică în urma căreia omul va putea să ajungă la utilizarea lor în sens euharistic. O astfel de relaționare probează ascensiunea spirituală a omului, faptul că el a depășit viziunea suveranului posesiv și a atins înălțimea considerării cu onoare a categoriilor enunțate, conceperea lor ca obiecte de condiție impersonală fiind substituită cu o contemplare a zidirilor aduse la existență prin actul creator al lui Dumnezeu, Ființa eminemente personală.
Exemplificând prin prezentarea unei implicări pilduitoare, vom evoca personalitatea remarcantă a Patriarhului Ecumenic. Precum Al Gore, cel care l-a numit “Patriarhul Verde”, Patriarhul Bartolomeu I al Bisericii Ortodoxe Răsăritene este un lider proeminent în mișcarea de susținere a mediului. Din 1997, el a continuat să aducă împreună principalii oameni de știință, ecologiști, lideri religioși din toate credințele și factorii de decizie politică din întreaga lume, pentru a aborda criza ecologică. Dacă economia bazată pe consum a găsit justificarea morală într-o perspectivă iudeo-creștină, potrivit căreia oamenii au stăpânire asupra resurselor planetei, în același timp, activismul Patriarhului Bartolomeu e inspirat de poziția ortodoxă conform căreia suntem parte a naturii și intenția lui Dumnezeu pentru oameni este ca ei să fie administratori, sau îngrijitori ai întregii creații. Într-o lume de consum fără precedent a resurselor naturale ale pământului, Patriarhul Bartolomeu indică faptul că salvarea planetei e în cele din urmă o problemă morală, nu doar una tehnologică.
Angajamentul Patriarhului Bartolomeu I privind activismul de mediu e profund serios. Sanctitatea Sa susține prin predicile sale că grija pentru mediul înconjurător e un imperativ religios, iar rapoartele din acești ani ce înregistrează recorduri de topire a calotelor glaciare și secetă extremă au conferit un nou impuls mesajelor Patriarhului Ecumenic cu privire la lumea naturală degradată. În timp ce economiștii și politicienii prescriu mai multă dezvoltare și consum pentru a depăși criza economică, ilustrul Patriarh insistă asupra faptului că veritabila criză e culturală și spirituală și poate fi depășită doar prin renunțarea la materialismul agresiv. Toate ființele umane, afirmă Sanctitatea Sa, ar trebui să facă o distincție între dorință și necesitate.
Accentul principal în activitatea de susținere a mediului de către Patriarhul Bartolomeu ia forma unei serii de simpozioane axate pe această tematică ce au fost organizate începând cu anul 1995, sub titulatura Religie, Știință și Mediu, cărora Sanctitatea Sa le-a fost patron: Simpozionul I (1995), a călătorit spre Marea Egee, a identificat degenerarea apelor din lume, ca o nouă Apocalipsă, confirmând posibilitatea unui limbaj comun pentru gândirea științifică și teologică. Simpozionul al II-lea (1997) a avut loc la Marea Neagră, ales ca studiu de caz al unui mediu marin amenințat; acesta a reușit în a lansa inițiative concrete pentru educație și cooperare în zona din jurul mării. Simpozionul III (1999), a călătorit pe Dunăre, “un râu al vieții”, pângărit de dezvoltarea nechibzuită și deșeuri, și blocat de balastul războiului de atunci (din Kosovo). Simpozionul IV (2002), a călătorit până la Marea Adriatică și a abordat aspectele etice ale crizei mediului, culminând prin semnarea istorică de către lor Sanctitățile Lor Papa Ioan Paul al II-lea și Patriarhul Bartolomeu a unei declarații comune privind datoria omului de a proteja pământul. Simpozionul V (2003) a călătorit pe întinderea Mării Baltice, unitate care timp de decenii a fost un front între contrastante sisteme politice, dezvoltându-se tema responsabilității comune pentru combaterea amenințărilor la adresa mediului marin.
Consilierii declară că îmbrățișarea problemelor de mediu de către Patriarhul Bartolomeu este parte a agendei sale. Vorbind în apărarea naturii ca o creație a lui Dumnezeu se potrivește învățăturilor Bisericii și, probabil, la fel de important, afirmă consilierii săi, poate transcende, de asemenea, rivalitățile și fisurile naționaliste ale Bisericii Ortodoxe Răsăritene. Printre proiectele de viitor ale “întâiului între egali”, se numără și un centru de studiu interconfesional pentru mediu, ca instituție cu statut permanent, într-o clădire situată pe piscul de pe insula Büyükada. În fine, impactul multelor predici și conferințe ale Patriarhului e dificil de evaluat. Noua sa carte, Ecologizarea Parohiei Ortodoxe, a suscitat un interes major. Subintitulată Un manual de bune practici ecologice creștine, cu o prefață realizată chiar de Sanctitatea Sa, ea abordează aspecte teologice, ceremonii și rugăciuni speciale, precum și lucrări științifice și sfaturi practice. De altfel, numeroase mânăstiri și biserici ortodoxe din Europa de Est și Statele Unite au trecut la energia solară în ultimii ani, printre care și mânăstirea Chrysopegi de pe insula Creta, unde călugărițele folosesc textele referitoare la mediu ale patriarhului și ale altor teologi în învățăturile lor. “Tot mai mulți tineri vin la cursurile noastre”, declara maica stareță Theocheni, “pentru a găsi un sens. Mulți par a găsi inspirație în ecologie. A fost o creștere rapidă în ultimii 10 ani”.
În consecință, soluția reală, viabilă, superlativă, în problema ecologică, o constituie doar mobilizarea întregii umanități, atât prin educația de natură civică, la toate nivelurile, a cetățenilor fiecărei națiuni, cât și prin implicarea tuturor celor abilitați în acțiuni menite să reducă toate efectele nocive ale poluării (omul fiind “cetățean al cosmosului”) – în acest sens data de 1 septembrie a fost în mod oficial proclamată ziua ocrotirii mediului, act inițiat de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol – dar mai ales prin chemarea tuturor la iubirea transfiguratoare a Prea Sfintei Treimi, pentru a conlucra la realizarea obiectivului inițial – desăvârșirea operei divine, adică la împlinirea planului lui Dumnezeu cu întreaga Sa zidire:
“Pentru ca slujind omului pentru care a fost făcută, deși a ajuns stricăcioasă pentru cel stricăcios, atunci când acela se va înnoi iarăși și se va face spiritual, nestricăcios și nemuritor, eliberându-se din robie, și creația cea supusă de Dumnezeu celui răzvrătit și care a slujit acestuia să fie reînnoită împreună cu el, să fie făcută nestricăcioasă și să ajungă toată spirituală, căci aceasta a hotărât mai înainte Dumnezeu și Domnul Cel mult milostiv mai înainte de întemeierea lumii”.
Sigur că în ce privește acțiunea de salvare a planetei albastre de flagelul cu numeroase brațe al poluării toate metodele de care omenirea dispune sunt binevenite, atât cele culturale, științifice, legislative (legile-cadru adoptate de unele state europene în acest sens fiind de apreciat, chiar utile și aplicabile), tehnice, apelate de industriile de profil, însă, primordială rămâne conștientizarea, implicarea deplină, personală, a fiecăruia în parte și, în mod deosebit, sfințirea naturii prin viața euharistică a Bisericii. Astfel, doar prin metamorfoza reală, morală, interioară a omului, elementul vital își va păstra și desăvârși tezaurul său sublim.
CONCLUZII PENTRU PARTEA A III-A
Ajunsă la apogeul ascensiunii sale civilizatoare, omenirea nu mai are voie să amețească, sub pretextul copleșirii propriilor victorii asupra mediului ambiant. Deși a reușit performanțe uimitoare pe toate planurile și a cucerit toate ariile acvatice terestre, omul nu va fi niciodată decât un stăpân relativ, temporar, un administrator, un delegat și un sacerdot divin în mijlocul naturii, aceasta însă doar în măsura în care el va fi învățat să se cucerească, mai întâi, pe sine. Altfel, nu va fi decât un tiran absolut, ce nu țintește nimic altceva decât îndeplinirea nevoilor sale primare, biologice și pur telurice. Iar în acest caz, va continua să abuzeze la nesfârșit de frumusețile univesului acvatic, care se vor stinge, treptat, din cauza lăcomiei sale fără margini. În schimb, oceanul continuă, pe de o parte, să-l întâmpine pe om cu aceeași necondiționată supunere, oferindu-i resursele prețioase de care dispune, iar pe de altă parte, din când în când, să-l mai recompenseze și cu câte o catastrofă, pentru a-l “scutura” puțin și a-l determina să se înțelepțească și să-și reevalueze poziția complet eronată asupra acestuia.
Tentația rămâne, însă, prea puternică, fiindcă omul s-a deprins cu această stare de fapt în ultimele două secole și, pentru a reuși s-o învingă, omul are nevoie de pocăință și de mâna divină trimisă în ajutor în chipul harului, care-l preschimbă atât pe el – prin exercițiul virtuții, prin asumarea unei vieți cumpătate, prin mulțumirea cu puțin, cu minimul necesar, suficient menținerii vieții biologice și împlinirea sa în planul dimensiunii spirituale a existenței sale –, cât și lumea acvatică și creația în integralitate.
Apa este unul din elementele eminamente biotice. Toate organismele vii îi reclamă prezența, sub o formă ori alta, ea constituind acel factor vital care realizează un ciclu complet al elementelor terestre vitale, atât în interiorul ființelor vii, cât și în exteriorul lor. În asemenea condiții, devine cu atât mai limpede misiunea umanității de se a asigura că rezervele de apă dulce, așa limitate și vulnerabile cum sunt ele, nu se vor epuiza așa de curând pe cât indică statisticile, care avertizează asupra acestui posibil scenariu (diminuarea a ⅓ din capacitatea lor) în decurs de câteva decenii. Sigur că omenirea are ca plan de rezervă acele cantități impresionante de apă dulce aflate sub nivelul oceanic, pe care poate conta, însă și acestea vor urma același traseu, în cazul aceleiași atitudini adoptate de om. Cu atât mai mult se impune stoparea poluării apelor, care reduce tot mai mult capacitatea sa auto-epuratoare (până la 100%), îi afectează calitățile sale naturale și îi distruge toate resursele, atât de prețioase chiar pentru om, la care se adaugă și consecințele devastatoare asupra omului însuși.
În consecință, la finalul capitolului și al secțiunii ultime, considerăm că suntem complet îndreptățiți să afirmăm ferm că a venit ceasul ultimului apel pentru umanitate, de a înceta această periclitare a vieții în numele așa-numitului progres de ordin (strict) material, pentru realizarea profitului trecător, pentru îmbogățirea unui număr infim de oameni, raportat la numărul total al populației globale ori al celor care beneficiază prea puțin de acest confort oricum pasager și de a reveni la sentimentele nobile care caracterizează în mod firesc ființa umană – iubirea lui Dumnezeu, dovedită prin iubirea, cinstirea, ocrotirea și conducerea creației Sale către scopul stabilit pentru ea de către sublimul Creator.
Doar astfel, omul va reconștientiza și prețui în mod plenar splendorile lumilor acvatice și ale ființelor dependente de minunatul fluid al vieții, care împodobește întreaga împărăție terestră, peste care omul a fost investit ca împărat. În aceste condiții, cu siguranță că omul nu va mai simți nevoia de a supra-exploata mediul acvatic pentru resursele sale, nici nu-l va mai neglija și întina prin necruțătoarele modalități de poluare, ci chiar va începe să cerceteze acele resurse naturale alternative, constant regenerabile și nevulnerabile, pe care le va prefera în schimbul distrugerilor provocate învelișului acvatic planetar și biosferei în genere, chiar și cu prețul reducerii simțitoare a profiturilor sale imense, în detrimentul cărora el va opta pentru comorile celeste.
CONCLUZII FINALE
Într-o suită de sfătuiri de amploare, de o aleasă condiție morală și duhovnicească, Sfântul Apostol Pavel îi îndemna pe locuitorii încreștinați ai cetății Efesului, una din fostele reședințe glorioase ale idolatriei antice, să se mențină conștienți, prevăzători, păstrând atenția maxim încordată în toate privințele, în perspectiva dificultății timpului istoric, determinant în vederea propriei mântuiri (Efes. 5, 15-16). Aceste îndemnuri, de o înțelepciune incontestabilă, sunt și de o valabilitate indubitabilă, cu atât mai mult cu cât omul contemporan pare tot mai “orb” în a-și conștientiza veritabila sa valoare și răspundere în centrul universului în care a fost rânduit, continuând să insiste în condiția sa trecătoare pe accentele telurice ale existenței sale.
Sigur că nu intenționăm a sublinia într-un mod eminamente negativ ori fatidic atitudinea omului din contemporaneitate, însă modul în care se derulează evenimentele sociale, politice și geopolitice de profil local, regional și global nu pare să indice o altă rută, un itinerar care să prezintă anumite îmbunătățiri considerabile, încurajante ale umanității, în sensul unei reveniri, a unui reviriment moral-spiritual de proporții, de natură să semnaleze și o fermă dispoziție de a repudia întreaga “moștenire” istorică a unei viziuni, atitudini și conduite nedemne de cel ce a fost creat ca împărat al făpturilor.
Dimpotrivă, omul actual pare închistat în aceeași “închisoare” a propriilor sale temeri și necesități strict fiziologice, sociale și profesionale, personalitatea și remarcabilii săi talanți iar și iar fiind irosite pe împlinirea unor rosturi nerostuite în Cer, mărunte și pasagere. Desigur că nu ne așteptăm ca întreaga umanitate să-și abandoneze responsabilitățile sale practice, din cadrul acestei existențe biologice și social-istorice, ci, doar să-și asume în mod real și plenar misiunea sa divină, îndeplinidu-și datoria și față de pământ, însă prin optica celei cerești. Faptul implică o reconsiderare a poziției sale în raport cu sine și frații de aceeași natură, dar și cu întreaga făptură creată, respectiv și a relațiilor sale cu “frații mai mici” din categorialele existențiale considerate inferioare prin “arhitectură” biologică și prin “relevanță” cosmică, aici fiind incluse și structurile stihiale, percepute ca “neînsuflețite”, deși, în lumina noilor cercetări științifice, chiar și (unele dintre) acestea nu sunt tocmai “lipsite de viață”.
Desigur, în perspectiva tematicii abordate de lucrarea noastră, apa reprezintă una din unitățile creației pe cât de neglijată și periclitată de umanitate, pe atât de indispensabilă și, în egală măsură, apreciată, dorită și căutată. De altfel, încă din timpuri imemoriale, elementul sau, mai corect formulat, compusul acvatic a fost desemnat prin termeni laudativi de scriitori, pictori ori filosofi și cărturari și în mod aparte de exprimările religioase ale omului. Mai mult, ca un corolar al acestei evaluări, fapt subliniat și în alte situații, unii reprezentanți ai regiunilor terestre defavorizate din punctul de vedere al prezenței lichidului vieții, îl definesc pe acesta ca fiind o expresie a bucuriei existențiale. Cunoscând implicarea sa în existența biologică a ființelor și în întregul circuit biogeochimic, cât și valoarea acordată din perspectivă religioasă, această aserțiune este pe deplin fundamentată.
Așa cum s-a ilustrat în prima parte a lucrării, apa este percepută ca unul din elementele principiale ale vieții fizice, încă din zorii ivirii primelor organisme vii, realitate formulată sub varii exprimări în concepțiile religioase în decursul timpului și în diverse locații geografice, ca o reverberație a adevărului biblic referitor la crearea ființelor vii de către Dumnezeu, Care a utilizat-o ca materie primă și parteneră, colaboratoare în actul Său, prin umplerea ei și a creației de energiile Sale necreate, infuzie a puterii Sale creatoare ce se dovedește până azi determinantă în susținerea fenomenului vieții. Sigur, apa a fost apelată, în forma sa vaporică, detaliu proiectat în mito-antropogoniile acvatice umane în variate exprimări, chiar la crearea omului, aspect prelungit și prin conturarea comunităților umane incipiente prin medierea apei, o reflexie a condiției sale edenice, grădina paradiziacă fiind parcursă de un râu ce se diviza, la ieșire, în patru brațe, ce reprezentau principalele “leagăne” ale marilor civilizații antice.
În ceea ce privește varietatea rituală în care apa e în mod definitoriu integrată, aceasta înveșmântează integral existența umană, într-o bogăție de expresii și semnificații, dar și într-o perspectivă evident și în mod accentuat atașată eternității. Mai mult, o parte din aceste rituri de apă își regăsesc un corespondent în cadrul cultului creștin, fapt argumentat în lucrare, ceea ce dovedește că ele anticipau, prefigurau și pregăteau deplinătatea harică obținută de om în religia plenar revelată. Aceste detalii probează, cu atât mai mult, demnitatea colosală care împodobește fluidul vital – acesta nu doar a fost investit cu abilități fertilizatoare, curative și regenerative, ci a fost binecuvântat și cu atribuții sacre majore: apa a devenit, prin abilitățile dăruite de Arhitectul și Sfințitorul ei și al făpturii întregi, un suport, un depozitar al sfințeniei, al prezenței și puterii Sale de sfințire a zidirii, statut sacerdotal ce-i revine integral omului.
În decursul mileniilor, omul s-a străduit să pătrundă, prin facultățile raționale exprimate în capacitatea de a formula ipoteze și de a proba (cel puțin în teorie) pe cale experimentală, aceste realități excepționale, de multe ori cu scopul declarat de a “strivi corola de minuni a lumii”, dar în multe cazuri și pentru a o admira și a-i omagia sublimul. Cu toate că prin tezele formulate, omul de știință nu realizează, practic, altceva, decât să confirme adevărul revelat, referatul biblic, într-o anumită măsură el tot se încăpățânează să nege în continuare acest fapt, însă, esențial rămâne rezultatul ori centrul cercetărilor sale – viața terestră, circumscrisă condițiilor existențiale universal valabile rămâne tributară investirii divine atribuite apei, așa încât, finalmente, curentul care “invadează” lumea cercetătorilor exagerat de rigizi și sceptici, se va finaliza cu învingerea tuturor, iar aceștia, vor fi, sperăm toți, în unanimitate, copleșiți de adevărul ceresc.
Această năzuință se sprijină tocmai pe finalitatea studiilor realizate chiar de aceștia: apa reprezintă o anomalie naturală, un fluid de o condiție incredibilă prin structură, dar mai ales prin proprietăți, unice și paradoxale, care nu pot fi explicate (ca realitate tainică) și înțelese pe deplin nici în clipa de față, fapt ce nu poate decât să conducă la un caracter firesc al creației – raționalitatea sa, prezentă și în compusul triatomic ce îi fascinează și chiar uluiește pe oamenii de știință. De altfel, cercetările recente, ale unui specialist în medicina alternativă, relevă în fond tocmai această trăsătură – cristalele acvatice “răspunzând” prin “reacții” corespunzătoare la “stimulii” transmiși de om dovedesc în mod evident raționalitatea compusului bi-elementar și responsabilitatea uriașă pe care omul o deține în creație și, în mod aparte, în raport cu acest segment deosebit al ei, un argument în plus al sublimului apei.
Frapant este că omul nu e marcat de aceste accente divine din creație și le uită frecvent ori le trece în alt registru, neglijându-le și provocându-le cu seninătate. Așa cum s-a și indicat, pentru mulți semeni apa generează un real teren de luptă prin absență ori supra-abundență, în timp ce în alte regiuni de pe mapamond alții își îngăduie o supra-solicitare risipitoare ori chiar o destabilizare a întregului sistem al biosferei prin extensiunea continuă a poluării acvatice de multiple categorii. Sigur că nu vom relua acum întreg cuprinsul lucrării, această sinteză dorind doar să reafirme importanța tematicii abordate, precum și să confirme atingerea, îndeplinirea obiectivelor asumate în prologul de argumentare, din începutul lucrării. Așadar, omului nu-i rămâne decât să fie deschis menirii sale de stăpân iconomic, iubitor, înțelept al ecosistemelor acvatice, prin asumarea semnificației biblice a investirii întru aceste prerogative imperiale, în plus, probându-și valențele sale sacerdotale, ce sunt împletite cu menirea sacră a apei, printr-o concepție creștină integrativă, liturgică, euharistică.
Ca un corolar, ne vom focaliza atenția asupra virtuților compusului fundamental vieții și misiunii sfințitoare a omului, în calitate de figură centrală și culminantă a creației divine. Apa reprezintă forțele creatoare și proniatoare ale Cerului, uneori în manifestarea pedagogiei care pretinde și unele exigențe din direcția celor ce beneficiază de alesele daruri cerești. În acest sens, ea constituie și unul din modelele cele mai elocvente ale existențelor cosmice: fără a se extenua, a obiecta ori chiar a-și abandona vreodată rostul stabilit din zorii creației, își continuă periplul zilnic și ciclic, fără a-și înceta ori modifica ritmul care susține fluxul vital terestru, decât în situații de excepție, în condiții aparte (dar nici atunci pe deplin, definitiv), de crize temporare, articulate corespunzător moralității umane și de fiecare dată bine intenționate, în perspectiva îndreptării și desăvârșirii noastre.
Extrem de interesant este și un detaliu nemenționat până acum – apa formează imense și extraordinare circuite subacvatice, existând veritabile fluvii marine în diverse locații de pe glob (unul fiind depistat chiar în Marea Neagră), dar și lacuri, sub gheața de la polul sud, de pildă. Cercetătorii au descoperit și o multitudine de forme de viață monocelulară în aceste unități (lacuri) subacvatice, chiar în număr neașteptat de ridicat (de ordinul a câteva mii, chiar peste 3 900) și, în plus, de o varietate impresionantă, sistemul lor vital fiind fundamentat pe mineralele localizate în apă, pe mâl și alte câteva elemente (fier ori metan).
Astfel, “cântul” apei e unul izvorâtor de viață și mereu benefic, de acesta bucurându-se toate făpturile. Nu există, probabil, vreo manifestare a frumuseții create, fără implicarea acesteia: de la limpezimea ochilor și până la multicolorul curcubeu ori efectele cromatice ale bolții celeste, de la picăturile de rouă și ploaie și până la străveziul marin, de la motricitatea curenților, ale valurilor și ale vietăților acvatice și până la uimitoarele și variatele formațiuni calcaroase din interiorul peșterilor, de la nuanțele, morfologiile și efectele vizuale ale norilor și până la segmentele separate ori etajele, stratificările oceanice, de la albul sclipitor (precum pietrele prețioase) și orbitor al zăpezii și până la cristalele desăvârșite ale ghețurilor netopite, de la cel mai aparent insignifiant fir de iarbă ori dipter și până la cel mai impunător exemplar animal, marin, de sol ori zburător, inclusiv ființa creată supremă, omul, toate își datorează existența și splendoarea lui Dumnezeu, prin medierea acestui compus sublim – apa. De altfel, cadrele fotografice superbe realizate în stațiile spațiale staționate pe orbita Terrei, confirmă, la rândul lor, frumusețea cu care este împodobit astrul terestru, supranumit “Planeta albastră”.
Mai mult, ne amintim că actul doxologic al apei, exprimat prin frumusețea unduirilor, a ritmului și a melodicității (mai cu seamă, a susurului) izvoarelor, a râurilor și a (“dansului”) mărilor care-și actualizează această “conduită” perpetuu, simbolizează, în fond, activitatea orantă a creștinilor și, în cele din urmă, a umanității integrale (reunificate în cadrul Eclessiei), ce-și va asuma în acest cor, la unison, slăvirea Creatorului în mod deplin și neîncetat, acțiune închipuită de acest dinamism splendid al corpurilor acvatice.
Dacă în exprimarea religioasă variatele unități ale apei întruchipează chiar o epifanie a sacrului, atunci nu putem încheia fără o detaliere corespunzătoare a acestui fapt, desigur, fără a mai repeta ori accentua anumite aspecte, decât în scopul unei edificări finale. Așadar, nu e deloc accidentală crearea, selectarea și investirea apei cu înaltele atribute evidențiate în cadrul lucrării noastre. Apa se apropie prin caracteristicile sale de Dumnezeu în mai multe “puncte de similitudine”, ea practic e asociată Creatorului și Stăpânului ei și operei Sale iconomice prin trăsăturile rânduite de El în existența ei tainică, prin condiția ei paradoxală reflectată în proprietățile excepționale: ape deține o simplitate desăvârșită și, totuși, este de o complexitate uluitoare, ce-i consternează pe cercetători chiar în contemporaneitate, transparența sa pare să-i expună integral misterele, dar adâncurile sale tăinuiesc numeroase tezaure (unele cunoscute, dar nedeplin înțelese); e vestită prin delicatețea sa, dar și prin teribila forță de nestăvilit și de temut; deși e imparțială în revărsarea bogăției darurilor sale, există regiuni mai îmbelșugate în precipitații, iar altele caracterizate de un regim pluvial extrem de pauper; apa se impune și prin relația cu unele cifre cu semnificații sacre aparte (1 – unitatea, unicitatea compusului; 2 – componența bi-elementară; 3 – structura tri-atomică, dar și îmbinările speciilor atomice ale elementelor constituente; 4 – configurația spațială tetraedrală, dar și temperatura densității maximale, atinse la 4ºC, ori chiar numărul asocierilor intermoleculare din apa solidă; 6 – dispunerea geometrică a cristalelor acvatice: hexagonală; 7 – categoriile glaciale, tipurile de gheață; și altele asupra cărora s-ar mai putea realiza astfel de analize), asupra cărora nu mai insistăm acum, desigur.
În această lumină, pare de înțeles și firească alegerea apei pentru a deveni purtătoare de har, ca agent teofor încredințat omului în perspectiva transfigurării creației integrale. În fine, pentru a conchide, apa desemnează întâlnirea omului cu Dumnezeu, dar și relațiile dintre oameni. În mod cert, tensiunea iubirii Lui revărsate înspre diadema creației Sale și a acestei epectaze a omului este evidențiată într-o manieră elocventă în textele biblice, patristice și liturgice, de Scriptura și teologia Bisericii.
Marele teolog român, Pr. prof. Dumitru Stăniloae, invoca o superbă analogie între comunicarea interumană și apa din rețelele pânzei freatice, care la rândul lor comunică și cu oceanul: noi comunicăm pentru a ne împărtăși unul altuia (de frumusețea personală), dar și de “oceanul” divin. E o întâlnire tainică, intimă, între adâncul necuprins al iubirii lui Dumnezeu revărsate prin har și adâncul ființei noastre pe care doar El îl poate umple: “Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale” (Ps. 41, 9), mărturisea poetul monarh. De altfel, viața veșnică este un “ocean al liniștirii dumnezeiești” ori, apelând o imagine a Sfântului Simeon Noul Teolog, o continuă împărtășire a harului, revărsat din preaplinul iubirii Sale și, deși le va potoli oamenilor continuu setea de El, ei nu se vor sătura niciodată de El. “Căci Mielul, Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paște pe ei și-i va duce la izvoarele apelor vieții” (Apoc. 7, 17).
BIBLIOGRAFIE
IZVOARE
*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție Jubiliară a Sfântului Sinod, București, EIBMBOR, 2001.
OPERE ALE SCRIITORILOR ȘI PĂRINȚILOR BISERICII
Arhim. Sofronie, Viața și învățătura Starețului Siluan Athonitul, trad. de Ioan Ică, Sibiu, Deisis, 2004.
Athonitul, Cuviosul Siluan, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, trad. de Ioan Ică și I. jr., Sibiu, Deisis, 2001.
*** Epistola zisă a lui Barnaba, în “Scrierile Părinților Apostolici”, col. “P. S. B.”. vol. 1, trad. note și indici D. Fecioru, București, EIBMBOR, 1979.
Herma, Păstorul, în “Scrierile Părinților Apostolici”, ed. cit.
Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, în “Filocalia”, vol. I, ediția a II-a, traducere din gr. Pr. stavr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, Institutul de Arte Grafice “Dacia Traiană” S. A., 1947.
Origen, Contra lui Celsus, în col. “P. S. B.”, vol. 9, studiu introd., trad. și note Pr. prof. Teodor Bodogae, București, EIBMBOR, 1984.
*** Patericul, Alba Iulia, Reîntregirea, 2003.
Sfântul Ambrozie al Milanului, Hexaemeron, în “Scrieri. Partea întâi. Tâlcuiri la Sfânta Scriptură”, colecția “P. S. B.”, vol. 52, trad. Pr. prof. Teodor Bodogae, Pr. prof. Nicolae Neaga, Prof. Maria Hetco, București, EIBMBOR, 2007.
Idem, Despre Rai, în “Scrieri. Partea întâi. Tâlcuiri la Sfânta Scriptură”, ed. cit.
Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, în “Scrieri. Partea întâi”, colecția “P. S. B.”, vol. 15, traducere, introducere și note Pr. prof. Dumitru Stăniloae, București, EIBMBOR, 1987.
Idem, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, în “Scrieri. Partea a doua”, colecția “P. S. B.”, vol. 16, traducere, introducere și note Pr. prof. Dumitru Stăniloae, București, EIBMBOR, 1988.
Sfântul Chiril al Alexandriei, Glafire, în “Scrieri. Partea a doua”, col. “P. S. B.”, vol. 39, traducere, introducere și note Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, București, EIBMBOR, 1992.
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, traducere și note Dumitru Fecioru, București, EIBMBOR, 2003.
Sfântul Clement Alexandrinul, Care bogat se va mântui?, în “Scrieri. Partea întâi”, col. “P. S. B.”, vol. 4, trad., introd., note și indici D. Fecioru, București, EIBMBOR, 1982.
Sfântul Gherman I Arhiepiscopul Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, trad. și note Pr. prof. Nicolae Petrescu, pref. Pr. Prof. dr. Nicolae D. Necula, Craiova, Ed. Mitropolia Olteniei, 2005.
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre viața lui Moise, în “Scrieri. Partea întâi”, colecția “P. S. B.”, vol. 29, trad. Pr. prof. dr. D. Stăniloae și Pr. Ioan Buga, note Pr. prof. D. Stăniloae, indice Pr. Ioan Buga, București, EIBMBOR, 1982.
Idem, Tâlcuire amănunțită la Cântatea Cântărilor, în “Scrieri. Partea întâi”, ed. cit.
Idem, Despre facerea omului, în “Scrieri. Partea a doua. Scrieri exegetice”, colecția “P. S. B.”, vol. 30, trad. și note Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, București, EIBMBOR, 1998.
Idem, Cuvânt apologetic la Hexaimeron, “Scrieri. Partea a doua. Scrieri exegetice”, ed. cit.
Idem, Dialogul despre suflet și înviere, în “Scrieri. Partea a doua. Scrieri dogmatico-polemice și morale”, ed. cit.
Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către magnezieni, în “Scrierile Părinților Apostolici”, col. “P. S. B.”. vol. 1, ed. cit.
Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Facere (I), în “Scrieri. Partea întâi”, col. “P. S. B.”, volumul 21, traducere, introducere, indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, București, EIBMBOR, 1987.
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în “Filocalia”, vol. X, trad., note Pr. prof. dr. D. Stăniloae, București, EIBMBOR, 1981.
Sfântul Justin Martirul și filosoful, Apologia a doua, în “Apologeți de limbă greacă”, col. “P. S. B.”, vol. 2, trad., introd., note și indici Pr. prof. T. Bodogae, Pr. prof. Olimp Căciulă, Pr. prof. D. Fecioru, București, EIBMBOR, 1980.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în col. “P. S. B.”, vol. 80, trad., introd. și note Pr. prof. Dumitru Stăniloae, București, EIBMBOR, 1983.
Idem, Răspunsuri către Talasie, în “Filocalia”, vol. III, trad., introd. și note Dumitru Stăniloae, București, Harisma, 1994.
Idem, Mystagogia: cosmosul și sufletul, chipuri ale Bisericii, trad., introd., note și studii Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, București, EIBMBOR, 2000.
Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, Bacău, Ed. Bunavestire, 2000.
Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida – Viețile sfinților însoțite de Cântări, Cugetări, Luări aminte și Predici pentru fiecare zi a anului, vol. I (ianuarie – iunie), traducere Andreea Stănciulescu, Galați, Editura Egumenița, 2010.
Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice, Discursul etic I, trad. Prof. dr. Ioan Ică jr., Sibiu, Deisis, 2001.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Călăuzire către viața duhovnicească, traducere Victor Manolache, Galați, Editura Egumenița, 2004.
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, în “Scrieri. Partea întâi”, col. “P. S. B.”, vol. 17, traducere, note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, București, EIBMBOR, 1986.
Idem, Despre Sfântul Duh, în “Scrieri. Partea a treia”, colecția “P. S. B.”, trad., introd., note și indici Constantin Cornițescu și Teodor Bodogae, vol. 12, București, EIBMBOR, 1988.
Idem, Omilie pentru mângâierea unui bolnav, în “M. O.”, anul XVIII (1991), nr. 2.
*** Viețile Sfinților, vol. VIII, Sfânta Mânăstire Râșca, Editura Teologumena, 2011.
*** Viețile Sfinților de peste tot anul, Alexandria, Editura Biserica Ortodoxă Alexandria, 2003.
*** Viețile sfinților pe luna aprilie, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995.
CĂRȚI DE CULT
*** Acatistier, Alexandria, Editura Biserica Ortodoxă Alexandria, f. a.
*** Arhieraticon, București, EIBMBOR, 1993.
*** Catavasier, București, EIBMBOR, 2005.
*** Ceaslov, București, EIBMBOR, 2001.
*** Liturghier, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă (EIBMO), 2012.
*** Liturghierul pastoral, Iași, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, 2004.
*** Mineiul pe decembrie, București, EIBMBOR, 1991.
*** Mineiul pe ianuarie, București, EIBMO, 1997 și 2010.
*** Molitfelnic, București, EIBMBOR, 1998.
*** Penticostar, București, EIBMBOR, 1999.
*** Prohodul Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, București, EIBMBOR, 2004.
Stanciu, Pr. prof. univ. dr. Vasile, Vecernierul, Alba Iulia, Reîntregirea, 2003.
*** Triodul, București, EIBMBOR, 2003.
ANTOLOGII, ATLASE, DICȚIONARE, ENCICLOPEDII
Aga, Pr. Victor, Simbolica biblică și creștină. Dicționar enciclopedic (cu istorie, tradiții, legende, folclor), Timișoara, Editura “Învierea”, 2005.
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, vol. 1 (A-D), vol. 2 (E-N) și vol. 3 (P-Z), în trad. unui colectiv de autori, București, Editura Artemis, 1993.
*** Enciclopedia civilizației romane, coord. Dumitru Tudor, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982.
Evseev, Ivan, Enciclopedia simbolurilor religioase și arhetipurilor culturale, Timișoara, Editura “Învierea”, 2007.
Filipoiu, Mircea, Frumosu, Ladislau, Burlacu, Gabriel, Ecologia: dicționar enciclopedic, coord. Dolphi Drimer, București, Editura Tehnică, 2006.
Ionescu, Voichița, Dicționar latin – român, București, Editura Orizonturi, 1993.
Jones (Editor in Chief), Lindsay, Encyclopedia of Religion, second edition, vol. 2, Detroit, Thomson Gale, 2005.
Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală, București, Editura Științifică, 1989.
Idem, Miturile esențiale. Antologie de texte mitologice, cu o introducere în mitologia generală, comentarii critice și note istorice, București, Univers Enciclopedic, 1996.
*** Lumină din Scripturi și din zidiri. Antologie tematică din opera Sfântului Vasile cel Mare, selecție, studii introductive și note de Diac. drd. Liviu Petcu, București, EIBMO, 2009.
Lungu, Prof. Marius, Atlas Geografic, Constanța, Editura Steaua Nordului, 2004.
Mircea, Pr. dr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, București, EIBMBOR, 1995.
Palmer, Douglas, Atlasul lumii preistorice, Oradea, Editura Aquila ’93, 2000.
Papahaghi, Tache, Mic dicționar folkloric: spicuiri folklorice și etnografice comparate, București, Minerva, 1979.
de Plancy, Jacques A. S. Collin, Dictionnaire Infernal, sixième édition, Paris, Henri Plon, 1863.
Popovici, Prof. Lucia, Moruzi, conf. univ. dr. docent Constanța, Toma, grafician Ion, Atlas botanic, București, Editura Didactică și Pedagogică, R. A., 1985.
Sainsbury, Mal, Holme, Merilyn, Paker, Josephine (contributers), Human Body, Practice Hall General Reference, New York, Merlion Publishing Ltd., 1992.
*** Terra – Enciclopedia completă a planetei noastre, James F. Luhr (coord.), trad. de Ioana Costache, Dana Ligia Ilin, București, Rao, 2006.
Tola, José, Infiesta, Eva, Atlas de Zoologie, traducere de Ana-Maria Cazacu, Constanța, Steaua Nordului, 2006.
Vertemont, Jean, Dicționar al mitologiilor indo-europene, traducere de Doina Lică și Lucian Pricop, Timișoara, Amarcord, 2000.
VOLUME DE SPECIALITATE
TEOLOGIE
Achimescu, Pr. Prof. dr. Nicolae, Religie, modernitate și postmodernitate, București, Trinitas, 2013.
Idem, Universul religios în care trăim, București, Trinitas, 2013.
Agouridis, Savvas, Comentariu la Apocalipsa Sfântului Ioan, traducere Constantin Coman, București, Editura Bizantină, 2004.
† Anania, Bartolomeu, Arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisă a Împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni, București, EIBMBOR, 2007.
Arhim. Vasilios, Intrarea în Împărăție, trad. I. Ică jr., Sibiu, Deisis, 1996.
Bălan, Protos. Ioanichie, Convorbiri duhovnicești, II, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1990.
Berdiaev, Nikolai, Sensul creației: încercare de îndreptare a omului, București, Humanitas, 1992.
Idem, Destinul omului în lumea actuală (pentru a înțelege timpul nostru), Chișinău, ABC DAVA, 1993.
Boca, Pr. Arsenie, Cuvinte vii, Deva, Charisma, 2006.
Boghiu, Arhim. Sofian, Buchet de cuvântări. Predici și meditații, București, EIBMBOR, 2006.
Borbely, Ștefan, Mitologie generală, Cluj-Napoca, Limes, 2004.
Borca, Pr. lect. univ. dr. Vasile, Omul – încununare a operei de creație. Natura și destinul său în lumina Revelației biblice a Vechiului Testament, Baia Mare, Editura Universității de Nord, 2007.
Braniște, Ene, Liturgica specială pentru facultățile de teologie, ediția a IV-a, București, Lumea Credinței, 2005.
Idem, Explicarea Sfintei Liturghii după Sfântul Nicolae Cabasila și Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, traducere Ene Braniște, București, EIBMO, 2011.
*** Calea neștiutului Dao, trad. de Mircea Iacobini, București, Herald, 2005.
Chițescu, Prof. N., Petreuță, Pr. prof. I., Todoran, Pr. prof. Isidor, Teologia dogmatică și simbolică, vol. 1, Cluj-Napoca, Renașterea, 2008; vol. 2, Cluj-Napoca, Renașterea, 2010.
Cocagnac, Maurice, Simbolurile biblice. Lexic teologic, trad. de Michaela Slăvescu, București, Humanitas, 1997.
Cohen, Robert, Egiptul Faraonilor, trad. de Lydia Constanța Ciucă, București, Editura Prietenii Cărții, 1996.
Collignon, Maxime, Mythologie figurée de la Grèce, Paris, Librairies-Imprimeries Réunis, 1885.
Coman, Pr. prof. Ioan G., Probleme de filosofie și literatură patristică, București, EIBMBOR, 1995.
Cumont, Franz, Les religions orientales dans le paganisme romain, troisième édition revue, Paris, Librairie Leroux, 1929.
Decharme, Jean-Baptiste-François-Paul, Mythologie de la Grèce antique, Paris, Librairie de Garnier Frères, 1879.
Delumeau, Jean, Religiile lumii, București, Humanitas, 1996.
Dragoș, Diac. Prof. Cornel, Dincolo de moarte. Sfinte moaște, mumii, trupuri blestemate, Galați, Egumenița, 2009.
Drîmba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. II, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985.
Durant, Will, Histoire de la civilization, II, préface et traduction de Charles Mourey, Paris, Payot, 1937.
Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. I, trad. de Cezar Baltag, București, Editura Științifică, 1991.
Idem, Sacrul și profanul, trad. din fr. Rodica Chira, București, Humanitas, 1992.
Idem, Tratat de istorie a religiilor, București, Humanitas, 2005.
Evdokimov, Paul, Ortodoxia, trad. din fr. Irineu Ioan Popa, București, EIBMBOR, 1996.
Filoramo (coord.), Giovanni, Istoria religiilor, volumul I – Religiile antice, Iași, Polirom, 2008.
Hidiroglou, Patricia, Apa divină și simbolistica ei, trad. de C. Litman, București, Editura Univers Enciclopedic, 1997.
Ică jr., Ioan și Marani, Germano, Gândirea socială a Bisericii. Fundamente – documente – analize – perspective, Sibiu, Deisis, 2002.
*** Învățătură de credință creștină ortodoxă, București, EIBMBOR, 2008.
Jurcan, Pr. prof. univ. dr. Emil, Sfântul Duh și provocările contemporane ale lumii – teză de doctorat –, Alba Iulia, Reîntregirea, 1999.
Idem, Lumea religioasă veche. Mesaje antice despre revelația pierdută, Alba Iulia, Ed. Reîntregirea, 2003.
Idem, Lumea religioasă contemporană. Evoluție și problematizare, Alba Iulia, Reîntregirea, 2004.
Kalomiros, Alexandros, Sfinții Părinți despre originile și destinul omului și cosmosului, trad. și postfață Pr. prof. Ioan Ică, Sibiu, Deisis, 1998.
Keselopoulos, Anestis, Omul și mediul înconjurător: studiu după Sfântul Simeon Noul Teolog, trad. Vasile Hrițcu, Galați, Editura Partener, 2006.
Lemeni, Lect. univ. dr. Adrian, Sensul eshatologic al creației, Ediția a II-a revizuită, București, ASAB, 2007.
Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. din fr. Pr. Vasile Răducă, București, Bonifaciu, 1998.
Lurker, Manfred, Divinități și simboluri vechi egiptene, București, Editura Saeculum I. O., 1997.
Mantzaridis, I. Georgios, Morala Creștină, vol. II, București, Editura Bizantină, 2006.
Meyendorff, John, Teologia bizantină. Tendințe istorice și teme doctrinare, trad. din engl. Pr. conf. dr. Alexandru I. Stan, București, EIBMBOR, 1996.
Mitru, Alexandru, Legendele Olimpului, vol. 1, București, Editura Ion Creangă, 1983.
Mladin, Nicolae, Bucevschi, Orest, Pavel, Constantin, Zăgrean, Ioan, Teologia morală ortodoxă, vol. I și vol. II, Alba Iulia, Ed. Reîntregirea, 2003.
Moore, George Foot, History of religions, volume II, Edinburgh, T. & T. Clark, 1920.
Morogan, Elena-Maria, Mitologia nordică, București, Editura Enciclopedică, 1992.
Moșneagu, Marian, Cultul apelor la români, Constanța, Editura Companiei Administrația Porturilor Maritime (APM) SA, 2004.
*** Mythologies of the Ancient World, edited and with an introduction by Samuel Noah Kramer, Garden City, New York, Anchor Books, Doubleday & Company, 1961.
Nellas, Panayotis, Omul, animal îndumnezeit, studiu introductiv și traducere de Ioan Ică jr., ed. a II-a, Sibiu, Deisis, 1999.
Nour, A., Cultul lui Zalmoxis, Filipeștii de Târg, Edit. Antet XX Press, s. a.
Otto, Rudolf, Sacrul, traducere din limba germană Ioan Milea, Cluj-Napoca, Dacia, 2002.
Păcurariu, Mircea, Sfinți daco-romani și români, Iași, Trinitas, 1994.
Petcu, Pr. Răzvan Lucian, Sensul teologic al științei – teză de doctorat –, coord. Pr. prof. dr. George Remete, Alba Iulia, 2011.
Philippide, Alexandru, Originea Romînilor, vol. 1 (Ce spun izvoarele istorice), Iași, Tipografia “Viața romînească” S. A., 1923.
Pop-Bistrițeanul, Dr. Irineu, Episcop vicar, Țara Sfântă, arena operei mântuitoare, Cluj-Napoca, UNIVERSAL DALSI, 1995.
Idem, Vestirea Evangheliei Mântuirii. Predici la duminicile de peste an, Cluj-Napoca, Renașterea, 2008.
Pop, Vasile, Istoria filosofiei – în expunere concisă –, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2009.
Popescu, Pr. prof. dr. Dumitru, Teologie și cultură, București, EIBMBOR, 1993.
Idem, Ortodoxie și contemporaneitate, București, Editura Diogene, 1996.
Prepelicean, Vladimir, Neaga, Nicolae, Barna, Gheorghe, Chialda, Mircea, Studiul Vechiului Testament, ediția a III-a, Cluj-Napoca, Renașterea, 2003.
Ringgren, H., Ström, Å. V., Les religions du monde, traduit de l’allemand par René Jouan, Paris, Payot, 1960.
Schmemann, Alexander, Euharistia – Taina Împărăției, traducere din rusă Pr. Boris Rădulescu, București, Editura Bonifaciu, s. a.
Idem, Din apă și din Duh: un studiu liturgic al Botezului, traducere și prefață Alexandru Mihăilă, București, Sophia, 2009.
Soare, Gheorghe I., Biserica și asistența socială: doctrină și organizare în primele VI secole, București, Tipografia cărților bisericești, 1948.
Stăniloae, Pr. prof. Dumitru, Ascetica și mistica creștină sau teologia vieții spirituale, Cluj-Napoca, Editura Casa cărții de știință, 1993.
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, ed. a III-a, București, EIBMBOR, 2003.
Taușev, Arhiepiscop Averchie, Apocalipsa Sfântului Ioan: un comentariu ortodox, trad. din engleză de Felix Trușcă, București, Sophia, 2005.
Tofană, Stelian, Studiul Noului Testament – Curs pentru anul I des studiu –, Cluj-Napoca, Alma Mater, 2005.
Vintilescu, Petre, Liturghierul explicat, București, EIBMO, 1972.
Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, București, Editura Academiei R. S. R., 1987.
Yannaras, Christos, Abecedar al credinței, trad. Pr. dr. Constantin Coman, București, Editura Bizantină, 1996.
Zizioulas, Ioannis, Creația ca Euharistie, București, Editura Bizantină, 1999.
ȘTIINȚĂ ȘI RELIGIE
Asănăchescu, Vasile și Oprescu, Vasile (coord.), Știință, religie, societate, ed. a II-a, București, Editura Politică, 1972.
Bettex, F., Creștinismul și studiul naturii, traducere de Pr. Ioan Negoiță și Pr. Neculai Donos, Huși, Atelierele Zanet Corlăteanu, 1923.
Carrel, Alexis, L’homme, cet inconnu, Paris, Plon, 1972.
*** Creaționismul științific, ediție generală, editor Henry M. Morrys (director al Institutului pentru Cercetări Creaționiste), traducere Dr. Iosif Țon, Societatea Misionară Română, 1992.
Egger, Michel Maxime, La terre comme soi-même: repères pour une écospiritualité, Genève, Éditions Labor et Fides, 2012.
Emoto, Masaru, Miracolul apei, traducere din limba engleză de Prof. dr. Mihai Popescu, Brașov, Adevăr divin, 2007.
Idem, Viața secretă a apei, traducere din limba engleză de Laura-Corina Miron, Brașov, Adevăr divin, 2007.
Eșanu, Vladimir, Biogeneza de la mit la știință, București, Albatros, 1985.
Firca, Pr. Iova, Cosmogonia biblică și teoriile științifice, București, Anastasia, 1998.
Guitton, Jean, Bogdanov, Grichka, Bogdanov, Igor, Dieu et la science – vers le métaréalisme –, Paris, Bernard Grasset, 1991 / Dumnezeu și știința, trad. Pr. Prof. Ioan Buga, București, Harisma, 1992.
Knight, Christopher C., Dumnezeul naturii: Întruparea și știința contemporană, traducere de Viorel Zaicu, București, Curtea Veche, 2009.
Lemeni (coord.), Lect. univ. dr. Adrian, Repere patristice în dialogul dintre teologie și știință, București, Basilica, 2009.
Lonchamp, Jean-Pierre, Afacerea Galilei, traducere din franceză de Magda și Corina Stavinschi, București, XXI: EONUL DOGMATIC, 2004.
Mihăilă, Alexandru, Elemente de cosmologie biblică. O paradigmă interpretativă, în “Noua reprezentare a lumii”, nr. 4, București, XXI: EONUL DOGMATIC, 2005.
Morrys, Henry M., Parker, Gary E., Introducere în știința creaționistă, traducere și prefață de Emil Silvestru, București, Anastasia, 2000.
Muntean, Dr. G. L., Probleme biblice actuale. Partea I. Istoria creațiunii în lumina cercetărilor științifice, Cluj-Napoca, Tiparul Eparhiei Ortodoxe Române, 1929.
Niculiță, Sergiu, Știință, educație, religie, vol. I și vol. II, București, Vergiliu, 2005.
Niță, Prof. Marian, Biologia văzută prin ochii credinței în Dumnezeu, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 2004.
Idem, Ecologia văzută prin ochii credinței în Dumnezeu, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 2005.
Popescu (coord.), Pr. prof. dr. Dumitru, Știință și teologie: preliminarii pentru dialog, București, XXI: Eonul dogmatic, 2001.
Rose, Ieromonah Serafim, Scrieri, București, Sophia, 2009.
Roth, Andrei, Mare, Călina, Irimie, Ion (redactori), Știință și religie, București, Ed. Științifică, 1960.
Sandu, Prof. Dr. Ing. Gheorghe (Ieromonah Grigorie), Evoluția spre Creator, Craiova, Ed. Mitropoliei Olteniei, 2003.
Idem, Știință și credință împreună pe calea Adevărului, Craiova, Editura Mitropolia Olteniei, 2007.
Schroeder, Dr. Gerald, Cartea Facerii și Big Bang-ul, traducere din engleză de Ștefan Colban, București, Editura Vergiliu, 2003.
Stavinschi, Magda & Costache, Doru, Dialogul dintre știință și teologie: cale pentru transcenderea conflictului dintre fundamentalismul religios și scientismul ideologic, în “Noua reprezentare a lumii”, nr. 3, București, XXI: EONUL DOGMATIC, 2004.
Vernet, Daniel, Biblia și știința, Colecția “Glasul Îndrumătorului Creștin”, Paris, 1986.
ȘTIINȚE ALE NATURII
Bonnefous, Édouard, Omul sau natura?, trad. Adrian Costa, București, Editura Politică, 1976.
Ceaușescu, Prof. dr. Dumitru, Analiza chimică a apei. Metode simple și rapide în condiii de teren, Timișoara, Editura Facla, 1978.
Ciohodaru, Lucia, Chimie generală pentru ingineri, București, Matrix Rom, 2000.
Commoner, Barry, Cercul care se închide: Natura, omul și tehnica, trad. F. Ionescu, București, Editura Politică, 1980.
Constantinescu, N. N., Economia protecției mediului natural, București, Editura Politică, 1976.
Curtis (editor), Glenn E., Russia: a country study, Washington (DC), United States Government Printing Office, 1996.
Fazakas, Jósef, Szőke, Annamária, Nagy, Attila, Gál, Katalin, Chimie organică, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2010.
Furon, Raymond, Problema apei în lume, București, Editura Științifică, 1967.
Gabrian, Cornel Florea, Ghid de mediu, București, Monitorul Oficial, aprilie 2008.
Gore, Al, Une vérité qui dérange, Paris, Éditions de La Martinière, 2007.
Hyde, Natalie, Population patterns: what factors determine the location and growth of human settlements?, New York, Crabtree Publishing Company, 2010.
Ifrim, Conf. univ. dr. Mircea, Niculescu, Prof. univ. dr. doc. Gheorghe, Compendiu de anatomie, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988.
Ionescu, Prof. dr. doc. Tudor D., Constantinescu, Dr. ing. Șerban, Moțoc, Conf. Maria, Marcoci, Biol. Georgel V., Petre, Chim. Ion, Analiza apelor (naturale, potabile, industriale, reziduale), București, Editura Tehnică, 1968.
Keshavamurty, R. N., Rao, M. Sankar, The physics of monsoons, New Delhi, Allied Publishers Limited, 1992.
Lacoste, Yves, Apa – bătălia pentru viață, trad. de Anne-Marie Codrescu, București, Rao, 2003.
Marcu, Prof. dr. Gheorghe, Brezeanu, Prof. dr. doc. Maria, Bejan, Prof. dr. ing. Cornelia, Bâtcă, Conf. dr. ing. Agneta, Cătuneanu, Șef lucr. dr. ing. Rodica, Chimie anorganică, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1981.
Muchielli, Roger, Fața omului și caracterul, București, Iri, 2000.
Murphy, Glenn, Apa – ce poți face tu?, trad. din engleză Florentina Rahira, București, RAO, 2008.
Neguț, Silviu, Un singur Pământ … omul și mediul înconjurător, București, Albatros, 1987.
Nelson, David L., Cox, Michael M., Lehninger Principles of Biochemistry, Fourth Edition, New York, W. H. Freeman and Company, 2004.
Nenițescu, Costin D., Chimie generală, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1985.
Pârvu, Prof. dr. Constantin, Ecologie generală, ediția a II-a revizuită și completată, București, Ed. Tehnică, 2001.
Popescu, Maria, Popescu, Miron, Ecologie aplicată, București, Matrix Rom, 2000.
Rădulescu, Cristiana, Emisii poluante: metode pentru reducerea acestora, Târgoviște, Bibliotheca, 2008.
Schrödinger, Erwin, Ce este viața, București, Editura Politică, 1980.
Stăncescu, Ioan, Ballif, Sergiu, Meteorologie… fără formule, București, Albatros, 1981.
Vișan, Sanda, Angelescu, Anca, Alpopi, Cristina, Mediul înconjurător: poluare și protecție, ediția a doua, București, Editura Economică, 2000.
Wohl, Ellen, A World of Rivers: Environmental Change on Ten of the World’s Great Rivers, Chicago, The University of Chicago Press, 2011.
Wolman, Yecheskel, Origins of life, Amsterdam, D. Riedel Publishing Company, 1981.
Zăvoianu, Ion, Hidrologie, Ed. a IV-a, București, Editura Fundației “România de Mâine”, 2006.
ȘTIINȚE SOCIALE, LITERATURĂ ȘI ETNOLOGIE
Alexandru, Ioan, Iubirea de Patrie, vol. II (eseuri), București, Editura Eminescu, 1985.
Bălășel (coord.), Pr. Teodor, Versuri populare române distractive, vol. III, Craiova, Institutul de Arte Grafice “Ramuri” S. A., s. a.
Berciu, Dumitru, La izvoarele istoriei. O introducere în arheologia preistorică, București, Editura Științifică, 1967.
Blaga, Lucian, Elanul insulei, Cluj-Napoca, Dacia, 1977.
Doroftei, Doina Filimon, Valențe biblice ale simbolului rouăi în folclorul românesc, în “Anuarul Institutului de Etnografie și Folclor «Constantin Brăiloiu»”, serie nouă, tomul 22, București, Editura Academiei Române, 2011.
Eminescu, Mihai, Geniu pustiu, Chișinău, Lacrima, 1998.
Fochi, Adrian, Datini și eresuri populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densușianu, București, Minerva, 1976.
Geiss, Imanuel, Istoria lumii din preistorie până în anul 2000, trad. de Aurelian Cojocea, București, Editura All, 2002.
Gherman, Traian, Meteorologie populară. Observări, credințe, obiceiuri, București, Editura Paideia, 2002.
Gorovei, Artur, Credinți și superstiții ale poporului român, București, Editura Grai și Suflet – Cultura Națională, 1995.
Malinowski, Bronislaw, The Sexual life of Savages in North Western Melanesia; an ethnographic account of courtship, marriage and family life among the natives of the Trobriand Islands, British New Guinea, New York, Eugenics Publishing Company, 1929.
Pamfile, Tudor, Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, București, Socec, 1910.
Idem, Văzduhul după credințele poporului român, București, Paideia, 2001.
Russel, Frank, The Pima Indians, Washington, Government Printing Office, 1908.
Șeuleanu, Ion, Poezia populară de nuntă, București, Minerva, 1985.
Weber, Max, The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism, translated by Talcott Parsons, with an introduction by Anthony Giddens, London and New York, Routlegde, Taylor & Francis Group, 2005 / Etica protestantă și spiritul capitalismului, traducere Ihor Lemnij, postfață Ioan Mihăilescu, București, Humanitas, 2003.
ARTICOLE ȘI STUDII
Abrudan, Pr. prof. dr. Dumitru, Dreptatea și pacea în Cartea Psalmilor, în “Studii Teologice”, nr. 7-8 / 1963.
Idem, Aspecte ale antropologiei Vechiului Testament, în “Studii Teologice”, nr. 3-4 / 1978.
Idem, Cartea Psalmilor în Spiritualitatea ortodoxă, în “Studii Teologice”, nr. 7-8 / 1985.
Alexander, Denis, Evolutionary Biology and the Purposes of God, in “Trandisciplinary Approaches of the Dialogue Between Science, Art and Religion in the Europe of Tomorrow”, editors Basarab Nicolescu, Magda Stavinschi, 9-11 september, Sibiu, 2007, București, Curtea Veche, 2008.
Andrei, Arhiepiscop al Alba Iuliei, Omul pângărește și distruge totul, în vol. “Cosmosul, între frumos și apocaliptic – un recurs etic asupra ecologiei –”, , Reîntregirea, 2007.
Bălăceanu-Stolnici, Constantin, Religie și știință, complementaritate, nu antagonism, în Basarab Nicolescu, Magda Stavinschi (coord.), “Știință și religie: antagonism sau complementaritate?”, București, XXI: EONUL DOGMATIC, 2002.
Bedford-Strohm, Heinrich, “Tilling and Caring for the Earth”. Public Theology and Ecology, în volumul “Cosmosul, între frumos și apocaliptic – un recurs etic asupra ecologiei –”, ed. cit.
Braniște, Pr. magistr. Marin M., Concepția antropologică a lui Clement Alexandrinul, în “Studii Teologice”, nr. 9-10 / 1958.
Cărăuș, Ioan D., Runjinschi, Constantin, Aspecte ale ecologiei lacurilor de baraj, în “Bogdan Stugren (coord.), Probleme moderne de ecologie”, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982.
*** China pays water price for progress, in “Water 21”, Magazine of the International Water Association, August 2007.
Ciobanu, Protoiereu Vasile, Primatul ecologiei sufletului asupra ecologiei naturii, în vol. “Cosmosul, între frumos și apocaliptic – un recurs etic asupra ecologiei –”, ed. cit.
Ciobotea, Mitropolit Daniel, Necesitatea dialogului dintre știință și credință azi, în Basarab Nicolescu, Magda Stavinschi (coord.), “Știință și religie: antagonism sau complementaritate?”, ed. cit.
Coman, Pr. prof. univ. dr. Constantin, O perspectivă filocalică asupra problemei ecologice, în “Cosmosul, între frumos și apocaliptic – un recurs etic asupra ecologiei –”, ed. cit.
Coman, Episcop dr. Vasile, Probleme de antropologie creștină, în “Mitropolia Banatului”, XXV (1975), nr. 7-9.
Corneanu, Mitropolit Nicolae, Teologie și ecologie, în “Quo vadis?: Studii, note și comentarii teologice”, , Ed. Mitropoliei Banatului, 1990.
Dumitrașcu, Pr. prof. univ. dr. Nicu, Creația cerului și pământului între teologie și știință, în vol. Simpozionului “Știință și religie. Conflict sau convergență?”, Constanța, noiembrie 2005, Iași, Ed. Vasiliana ’98, 2005.
Giosila, I., Probleme de radioecologie experimentală a apelor dulci, în Bogdan Stugren (coord.), “Probleme moderne de ecologie”, ed. cit.
Hultgård, Anders, The Study of Avesta and its Religion Around the Year 1900 and Today, in “Man, meaning and mystery: 100 Years of History of Religions in Norway. The Heritage of W. Brede Kristensen”, edited by Sigurd Hjelde, Leiden, Brill, 2000.
Iser, Carol, Sufletul apei, în “Formula AS”, Anul XIII (2003), Nr. 553 (6), 10-17 februarie.
Istodor, Gheorghe, The Anthropic Principle. A Meeting-Point Between The Scientific and Theological Perspectives, in “Trandisciplinary Approaches of the Dialogue Between Science, Art and Religion in the Europe of Tomorrow”, cit. ed.
Jelev, ing. Ioan, Priorități în domeniul protecției mediului, în “Riscuri și politici ecologice în România” , ed. științific prof. dr. Emil Constantinescu, coord. științific prof. dr. Lucian Matei, București, Nefrit, 1994.
Jurcan, Pr. Prof. Dr. Emil, De la lumea divinizată la lumea satanizată – O ecologie prin istoria religiilor și angoasele ei actuale –, în vol. “Cosmosul, între frumos și apocaliptic – un recurs etic asupra ecologiei –”, ed. cit.
Kovalevsky, Jean, Rezolvarea antinomiilor în știință și în religie, în Basarab Nicolescu, Magda Stavinschi (coord.), “Știință și religie: antagonism sau complementaritate?”, ed. cit.
Lemeni, Lect. univ. dr. Adrian, Perspectiva transfigurării cosmosului în Hristos – o șansă de depășire a unei concepții consumiste despre lume, în vol. “Cosmosul, între frumos și apocaliptic – un recurs etic asupra ecologiei –”, ed. cit.
Loudovikos, Fr. Nicholas, Maximus the Confessor on the Ontology of Natural World, în vol. “Cosmosul, între frumos și apocaliptic – un recurs etic asupra ecologiei –”, ed. cit.
Martinelli, Luiz A. and Filoso, Solange, Expansion of sugarcane ethanol production in Brazil: environmental and social challenges, in “Ecological Applications”, 18 (2008), Nr. 4.
Measnicov, dr. ing. Mihai, Protejarea mediului înconjurător și agricultura, în “Riscuri și politici ecologice în România”, ed. cit.
Mladin, Diac. Nicolae, Doctrina despre viață a Profesorului Nicolae Paulescu, în “Problemele vieții”, auxiliar al “Revistei Teologice”, Nr. 6 (1942).
Moldovan, Pr. prof. Ilie, Dimensiunea spirituală a ecologiei spirituale formative. Redescoperirea paradisului etic românesc: “Biserică carpatică pe ape”, în vol. “Cosmosul, între frumos și apocaliptic – un recurs etic asupra ecologiei –”, ed. cit.
Moltmann, Prof. univ. dr. Jürgen, “… Iar Tu înnoiești fața pământului”. Despre ecologia Duhului creator, în vol. “Cosmosul, între frumos și apocaliptic – un recurs etic asupra ecologiei –”, ed. cit.
Moreira, Jose Roberto, Water Use and Impacts Due Ethanol Production in Brazil, National Reference Center on Biomas, Institute of Electrotehnology and Energy – CENBIO / IEE, University of São Paulo, São Paulo.
Nechita, Pr. prof. dr. Vasile, Nechita, drd. Bogdan-Ciprian, Misiunea Bisericii și dimensiunea euharistică a creației, în vol. “Cosmosul, între frumos și apocaliptic – un recurs etic asupra ecologiei –”, ed. cit.
Nicolaidis, Argyris, Metafizica rațiunii, în Basarab Nicolescu, Magda Stavinschi (coord.), “Știință și religie: antagonism sau complementaritate?”, ed. cit.
Niculcea, Adrian, Filozofia antică a naturii și reacția Părinților Bisericii, în vol. “Cosmosul, între frumos și apocaliptic – un recurs etic asupra ecologiei –”, ed. cit.
Aimé Patri, Note sur la Symbolique héraclitiéenne de l’eau et du feu, en “Revue de Métaphysique et de Morale”, 63 Anée, Avril-Septembre (1953), Nr. 2-3, Paris, Presses Universitaires de France, Nr. 2-3.
Rojanschi, dr. ing. Vladimir, Implicarea cercetării științifice de specialitate în soluționarea problemelor de protecția mediului, în “Riscuri și politici ecologice în România”, ed. cit.
Sandu, Dan, “Al Domnului este pământul și plinirea Lui!” (Psalm 23, 1). Repere pentru o eco-teologie dogmatică și socială, în vol. “Cosmosul, între frumos și apocaliptic – un recurs etic asupra ecologiei –”, ed. cit.
Stanciu, Pr. prof. univ. dr. Vasile, Teologie și ecologie în Ritualul și Imnografia Aghiasmei Mari – Repere de exegeză imnografică –, în vol. “Cosmosul, între frumos și apocaliptic – un recurs etic asupra ecologiei –”, ed. cit.
Stăniloae, Pr. prof. Dumitru, Învățătura ortodoxă despre mântuire și concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creștină în lume, în “Ortodoxia”, anul XXIV (1972) nr. 2.
Idem, Creația ca dar și Tainele Bisericii, în “Ortodoxia”, nr. 1 / 1976.
Sterea, Pr. Tache, Dumnezeu, Omul și Creația în teologia ortodoxă și în preocupările ecumenismului contemporan, în “Ortodoxia”, nr. 1-2 / 1998.
Stratan, Gheorghe, Max Planck (1858 – 1947) despre relațiile dintre știință și religie, în Basarab Nicolescu, Magda Stavinschi (coord.), “Știință și religie: antagonism sau complementaritate?”, ed. cit.
Sunjic, Marijan, Modern Physics and Transdisciplinarity, in “Trandisciplinary Approaches of the Dialogue Between Science, Art and Religion in the Europe of Tomorrow”, cit. ed.
Theodorou, Evanghelos, Percepția cosmologică a Frumosului în Ortodoxie, trad. Pr. asist. drd. Ilie Trif, în vol. “Cosmosul, între frumos și apocaliptic – un recurs etic asupra ecologiei –”, ed. cit.
Theodossiu, Efstratios Th., Dimitrijević, Milan S., Manimanis, Vassilios N., Grammenos, Theophanes, Hydor from Ancient Greek Cosmogonies to Modern Astrophysics, in “Transdisciplinarity in science and religion”, edited by Basarab Nicolescu and Magda Stavinschi, no. 1, București, Curtea Veche Publishing House, 2007.
Tiley, Maureen A., The Passion of Saints Perpetua and Felicity, in Richard Valantasis (editor), “Religions of late Antiquity in practice”, Princeton and Oxford, Princeton University Press, 2000.
Tofană, Pr. prof. univ. dr. Stelian, Suspinul creației și slava fiilor lui Dumnezeu, după Rom. 8, 19-23, în vol. “Cosmosul, între frumos și apocaliptic – un recurs etic asupra ecologiei –”, ed. cit.
Vetrali, Tecle, Una spiritualità della creatione, în vol. “Cosmosul, între frumos și apocaliptic – un recurs etic asupra ecologiei –”, ed. cit.
Voicu, Constantin, Botezul de la Hristos în lumina Sfinților Părinți, în “Studii de teologie patristică”, București, EIBMBOR, 2004.
Idem, Botezul prin întreita cufundare în numele Sfintei Treimi, în lumina Sfinților Părinți, în “Studii de teologie patristică”, ed. cit.
Idem, Orthodox Theology and the problems of the environment, în vol. “The Church-State Relationship: from Constantine the Great to post-Maastricht ”, , Reîntregirea, 2013.
DOCUMENTE OFICIALE
*** Central Pollution Control Board, India, Annual Report 2008–2009, Central Pollution Control Board, Ministry of Environment & Forests, Government of India, Delhi, 2009.
*** Evaluation Of Operation And Maintenance Of Sewage Treatment Plants In India-2007, Central Pollution Control Board, Ministry of Environment & Forests, Government of India, Delhi, 2008.
*** Status of Sewage Treatment in India. Central Pollution Control Board, Ministry of Environment & Forests, Government of India, 2005.
*** Water Statistics in Brazil: an Overview, Interagency Working Group-Environmental Justice, International Work Session on Water Statistics, June 20-22 2005, Vienna.
SURSE WEB
http://abcnews.go.com/blogs/headlines/2012/09/yangtze-river-turns-red-and-turns-up-a-mystery/.
http://abcnews.go.com/International/river-china-mysteriously-turns-bloody-red- overnight/story?id=24715670.
http://www.chinese-embassy.org.uk/eng/zt/Features/t274443.htm.
http://www.csmonitor.com/World/Americas/2012/0330/Pollution-threatens-South-America-s-Lake-Titicaca.
http://www.economist.com/node/21533415.
http://english.mep.gov.cn/News_service/news_release/200906/t20090618_152932.htm.
http://japanesemyth.firespiritdesigns.com/html/shadowland.html.
http://www.life-enthusiast.com/miraculous-messages-from-water-a-21.html.
http://www.nationsencyclopedia.com/Americas/Peru-ENVIRONMENT.html.
http://newswatch.nationalgeographic.com/2013/04/12/new-concerns-about-plastic-pollution-in-great-lakes-garbage-patch/.
http://www.nytimes.com/2012/12/04/science/bartholomew-i-of-constantinoples-bold-green-stance.html?_r=0#h[].
http://www.patriarchate.org/documents/encyclical-of-his-all-holiness-for-the-church-new-year.
http://www.patriarchate.org/multimedia/video/green-patriarch.
http://personal.stthomas.edu/smsletten/yasukuni/shintoism/shintoismworld.html.
http://www.rsesymposia.org/more.php?theitemid=3&catid=27.
http://www.scribd.com/doc/31029772/Limbajul-Secret-Al-Apei-Masaru-Emoto.
http://www.theguardian.com/environment/2008/nov/25/water-china.
http://www.theguardian.com/world/2005/jun/08/china.jonathanwatts.
http://www.thehindu.com/todays-paper/tp-in-school/yamuna-story-of-a-river-being-poisoned-to-death/article3494901.ece.
http://www.tsurugaoka-hachimangu.jp/manner/temizu.html.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sublimul Apei Ca Emisar (ID: 124353)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.