Subiectul I: Fraza formată prin subordonare [624468]

Subiectul I: Fraza formată prin subordonare

Raportul de subordonare (hipotaxă) poate fi definită ca raportul unei propoziții față
de alta, dintre care cel puțin una este regentă . Propoziția subordonată completează înțelesul
altei propoziții, iar acest raport de subordonare se realiz ează cu ajutorul conjuncțiilor,
pronumelor relative sau al adverbelor de relație.
Conform clasificării tradiționale, în limba latină clasică există următoarele tipu ri de
subordonate:
1. completive : infinitivale, conjunctivale , interogativa indirectă, cu indicativul ;
2. circumstanțiale : temporale, cauzale, finale, comparative, consecutivă, condițională,
concesive;
3. relative: atributive și circumstanțiale.

1. Subordonate completive

Propozițiile completive aduc o completare necesară pentru a înțelege ideea exprimată
de verbul propoziției regente.
În limba latină, ele sunt de patru feluri:
a) completive infinitivale ;
b) completive conjunctivale;
c) completive cu indicativul;
d) interogative indirecte introdu se prin diferite particule sau cuvinte interogative.

a) Completiva infinitivală :

Această subordonată , numită și acuzativ cu infinitiv, este o propoziție care are rolul de
a completa înțelesul regentei, având uneori rol de subiec t, alteori de complement direct.
Modul în care se construiește este următorul:
– nu are o conjuncție s au un alt element introductiv (juxtapunere);
– subiectul stă în acuzativ ;
– predicatul este la modul infinitiv ;

Completiva infinitivală este un tip de subordonată înt âlnită în toate etapele de
dezvoltare ale limbii latine, fiind frecvent utilizată de scriitorii latini.
 Acuzativ cu infinitiv cu rol de subiect se pune după:
– expresii verbale impersonale construite cu verbul esse: difficile est, fama est , nefas
est, fas est, scelus est, spes est, verum est, satis est, facile est , necesse est,
indignum est, credibile est ;
Exemple:
 Difficile est amicitiam manere, s i a virtute defeceris . (Cicero)
E greu să dureze prietenia dacă te -ai depărtat de virtute .
 Fama est etiam Homerum caecum fuisse.
Se zvonește că Homer a fost orb .

– după verbe impersonale: decet, constat, oportet, placet, interest, refert etc.
Exemple:
 Oratorem irasci minime decet.
Nu se cuvine ca un orator să se înfurie .
 Ex malis minima eligere oportet.
Dintre cele rele trebuie alese cele mai mici.
 Acuzativ cu infinitiv cu rol de complement se pune după patru categorii de verbe:
– Verba dicendi sau declarandi : dico, declaro, demonstro, affirmo, nego, respondeo,
scribo, narro, nuntio etc.
Exemple:
 Caesar in senatum venit sed dixit se non esse dictatorem.
Caesar a venit în senat, dar a spus că nu este dictator .
 Affirmavi me esse facturum.
Am afirmat că voi face acest lucru.
– Verba sentiendi : sentio, audio, video, cognosco, intellego, scio, nescio, iudico,
accipio, spero, obliviscor, recordor etc .
Exemple:
 Helvetii angustos se fin es habere arbitrantur (Caesar).
Helveții socoteau că ei au hotare înguste .
 Omnes scimus exe rcitum pro victoria sua pugnare.
Toți știm că armata luptă pentru victorie.
– Verba voluntatis : volo, nolo, malo, cupio, opto, veto, studio, iubeo, prohibeo,
permitto etc
Exemple:
 Volum us liberos nostros felices esse.
Vrem ca să fie fericiți copiii noștri.
 Augustus carmina Vergilii cremari contra tes tamenti eius verecundiam
vetuit.
Augustus a împiedicat ca poeziile lui Vergilius să fie arse, împotriva
modestiei testamentului acestuia.
– Verba affectuum : gaudeo, laetor, glorior, doleo, indgnor, misereo etc .
Exemple:
 Gaudeo tibi iucundas esse meas l itteras (Cicero).
Mă bucur că îți sunt plăcute scrisorile mele .
 Cupio me esse clementem erga horum hominum errores qui non leges
cognoscunt.
Doresc să fiu îngăduitor față de greșelile acestor oameni care nu cunosc
legile.
 Nominativ cu infinitiv
În cadrul propoziției infinitivale intră și nominativul cu infinitiv. Acest tip de
subordonată este cerută de aceleași categorii de verb e, în special verba dicendi , la diateza
pasivă, persoana a III -a singular sau plu ral.
Dintre verbele declarandi, sentiendi sau voluntatis care cer un nominativ cu infinit iv,
cele mai frecvent întâlnite sunt: dicor, putor, existimor, iudicor, iubeor, videor etc .

Exemple:
 Non videmur esse victuri.
Nu părem că vom învinge
 Thales primus defectionem solis praedixisse fertur (Cice ro).
Se povestește că Thales a prezis cel dintâi o eclipsă de soare .

b) Completiva conjunctivală

Ca și cea infintivală, are funcție de complement direct fiind strâns legată de
regentă căreia îi completează înțelesul. Este introdusă prin:
– conjuncții : ut (să, ca: când este afirmativă ), ne (să nu, că nu: când este negativă );
– pronume, adverbe sau particule interogative ;
În general, completiva conjunctivală urmează după verbe ca: rogo, postulo, peto,
moneo, hortor, censeo, suadeo, persuadeo, moveo, volo, nolo, malo, exspecto etc.
Exemple:
 Peto ut dilig as eum, in tuis habeas. (Cicero)
Te rog să -l iubești, să -l socotești dintre ai tăi.
 Videant consules ne quid respub lica detrimenti capiat. (Cicero)
consulii să vegheze ca republica să nu sufere vreo pagubă
Completiva cojunctivală este cerută și de verbe de temere : timeo, metuo, vereor .
După aceste verbe , completiva conjunctivală se introduce prin conjuncțiile:
– ut sau ne non : când subiectul regentei vrea să se întâmple faptul de care se teme ;
– ne: când subiect ul regentei nu vrea să se întâmple faptul de care se teme.
Exemple:
 Timeo ut pater veniat.
Mă tem că nu vine tata (vreau să vină) .
 Timeo ne pater veniat.
Mă tem să nu vină tata (nu vreau să vină).

c) Completiva cu indicativul (cu quod )

Această completivă se construiește cu modul indicativ, având rol de subiect sau de
complement direct al verbului din regentă. Conjuncția quod (că) prin care subordonata se
leagă de regenta ei, este la origi ne un pronume relativ neutru în acuzativ, având sensul: cu
privire la faptul că, în ceea ce privește faptul că , deci este la origine un acuzativ de relație.
Completiva cu quod a fost frecvent folosită în limba latină vorbită și astfel a pătruns
mai ușor în limbile romanice actuale, înlocuin d acuzativul cu infinitiv. În limb a literară
această completivă se folosea după verbele care construiesc un acuzativ cu infinitiv .
Dintre aceste verbe, cele mai f recvent întânite în construirea acestei completive sunt
verba affectuum .
Exemple:
 Miror quod nemo nostrum sua sorte contentus est.
Mă mir că nimeni dintre noi nu este mulțumit cu soarta sa.
 Gaudeamus quod vivimus.

Să ne bucurăm că trăim.
Completiva cu quod se mai întânește și după expresii verbale impersonale , după
verbul facere sau după impersonalele accidit, evenit , când sunt însoțite de adverbe.
Exemple:
 Bene facis quod me adiuvas. (Cicero)
Bine faci că mă ajuți.

d) Propozițiile interogative

Se împart în:
– propoziții interogative directe care se construiesc cu indicativul și conjunctivul.
– propoziții interogative indirec te care se construiesc cu modul conjunctiv.
Propozițiile interogative indirecte sunt principale și au predicatul la indicativ sau la
conjunctiv.
Exemple:
 Quid agis?
Ce faci?
 Quo vadis?
Încotro mergi?
 Quis nescit?
Cine nu știe?
Atât propozițiile interogative directe, cât și cele indirecte sunt introduse prin:
– pronume interogative (quis, quid, quot, uter );
– adverbe interogative (ubi, quo, unde, qua, quando );
– particule interogative (an, ne, nonne, num ).
Exemple:
 Quid dicis?
Ce zici?
 Te quando ex spectemus fac ut sciam. (Cicero)
Dă-mi de știre când să te așteptăm.
 Dubito an aegrotus sit.
Mă îndoiesc că este bolnav.

2. Subordonate circumstanțiale

Acestea nu sunt indispensabile pentru înțelesul propoziției regente, determinând
predicatul regentei, indicând o împrejurare, o circumstanță, care îl explică sau îl însoțește.

a) Subordonata temporală

Propoziția circumstanțială de timp are rolul unui complement circumstanțial de timp,
arătând momentul în care se desfășoară acțiunea exprimată de ve rbul regent.
– Se introduce prin conjuncțiile: ut, ubi, ut primum, ubi primum, simul, postquam și
se construiește cu modul indicativ.
Exemple:
 Ubi haec a tribu no relata sunt, Nero interrogat.
Când acestea au fost communicate de tribun, Nero întreabă.
 Postqu am dictator occisus est, bellum civile redintegratum est.
După ce dictatorul a fost ucis, a reînceput războiul civil.
– Subordonata temporală mai poate fi introdusă și prin conjuncția cum, construindu –
se fie cu indicativul, fie cu conjunctivul.
Exemple:
 Cum Caesar in Gallia venit, alterius factionis principes erant Haedui,
alterius Sequani. (Caesar)
Când Caesar a venit în Galia, conducătorii unei partide erau heduii, ai
celeilalte erau sequanii.
 Cum Cicero consul esse t, Catilina fecit coniurationem.
Pe când Cicero era consul, Catilina a făcut o conjurație.

b) Subordonata cauzală

Propoziția circumstanțială de cauză exprimă cauza sau motivul pentru care se
desfășoară acțiunea verbului din regentă.
– Se leagă prin conjuncțiile: quod, quia, quoniam, quando, proptere a quod, cum ; se
construiește cu modul indicativ când cauza este re ală și cu modul conjunctiv când cauza este
ireală, ipotetică.
Exemple:
 Helvetii reliquos Gallos virtute praecedunt quod fere cotidianis proeliis
cum Germanis contendunt. (Caesar)
Helveții î i întrec prin virtute pe ceilalți gali fiindcă poartă lupte zilnice cu
germanii.
 Maiores nostri, cum regum potestatem non tulissent, magistratus annuos
creaverunt.
Strămoșii noștri, fiindcă nu au suportat puterea regilor, au ales a nual
magistrați.

c) Subordonata finală

Propoziția circumstanțială de scop sau finală exprimă scopul pentru care se
desfășoară acțiunea verbului din regentă.
– Este introdusă prin conjuncțiile : ut, ne, quo .
– În toate situațiile predicatul este la modul conjunctiv; dintre timpurile acestuia,
preferându -se prezentul și imperfecul.
– Uneori, în regenta subordonatei finale se găsesc ca particule corelative adverbele:
eo, idcirco, ideo .
Exemplu :
 Edo ut vivam, non vivo ut edam . (Quintilianus)
Mănânc ca să trăiesc, nu trăiesc ca să mănânc.
– Trebuie făcută cu atenție distincția între ut (ne) final și ut (ne) completiv, punându –
se întrebarea logică pe lângă predicatul regentei.
Exemplu:
 Date puero, ne ploret. (cu ce scop să -i dați pâine?)
Dați copilului pâine, să nu plângă.

d) Subordonata comparativă

Exprimă o acțiune sau un fapt cu care se compară acțiunea din regentă, aceasta fiind
un termen al comparației, iar subordonata comparativă al doilea termen al comparației.
– Acțiunea poate fi reală , iar în această situație predicatul este la indicativ, sau
ireală cu predicatul la conjunctiv.
– Se introduce prin conjuncțiile : ut, velut, sicut, ut si, velut si, quasi .
Exemple:
 Ut semen tem feceris, ita metes. (Cicero)
Cum vei semăna, așa vei culege.
 In bello Hannib al vivebat quasi gregariu s fuit.
În război Hannibal trăia ca și cum ar fi un om de rând.
 Qualis eques, talis equus.
Cum este călărețul, așa este și calul.

e) Subordonata consecutivă

Circumstanțiala consecutivă exprimă o consecință a acțiunii din regentă.
– Este introdusă prin conjuncțiile : ut, ut non, quin .
– Există în regentă câteva adverbe corelative care o anunță : talis, tantus, tam, ita,
satis.
– Modul subordonatei consecutive este numai conjunctivul.
Exemple:
 Tanta vis probatis est, ut eam in hoste etiam diligamus . (Cicero)
Atât de mare este puterea cinstei, încât o iubim chiar și la dușman.
 Nemo est tam saevus ut pueri lacrimis non moveatur.

Nimeni nu este atât de crud, încât să nu fie mișcat de lacrimile copilului.

f) Subordonata condițională

Exprimarea condiției necesită existența a două propoziții: una pri ncipală care conține
rezultatul și cealaltă subordonată, care cuprinde condiția.
– Conjuncțiile introductive sunt: si, si forte, nisi, si non, dum, modo, dummodo .
– În limba latină, circumstanțiala condițională cuprinde trei situații:
 Cazul sau condiția reală: subordonata condițională se construiește cu modul indicativ.
Exemplu :
 Si post fata venit gloria, non propero. (Martialis)
Dacă gloria vine după moarte, nu mă grăbesc.
 Cazul potențial, în care condiția este considerată posibil de realizat. Predicatul
subordonatei este la conjunctiv prezent sau perfect.
Exemplu:
 Etiam fera animalia si clausa teneas, virtutis obliviscuntur . (Tacitus)
Chiar animalele sălbatice dacă le ții închise, își uită puterea.
 Si, quotiens peccant homi nes, sua fulmina miserit Iuppiter, exiquo tempore
inermis erit.
Dacă, ori de câte ori greșesc oamenii, Iuppiter ar trimite fulgerele, în scurt
timp ar fi fără arme.
 Cazul ireal, în care condiția este percepută ca irealizabilă, contrară realității. Predicat ul
subordonatei condiționale este la conjunctiv imperfect sau mai mult ca perfect.
Exemplu :
 Musae si Latine loqui vellent, Plautino ser mone loquerentur. (Quintilianus)
Dacă muzele ar vrea să vorbească latinește, ar vorbi limba lui Plaut.
 Si tacuisses, philosophus mansisses.
Dacă tăceai, filozof rămâneai.

g) Subordonata concesivă

Propozițiile circumstanțiale concesive arată o piedică, o împrejurare contrară care nu
poate totuși opri desfășurarea acțiunii din regentă.
– În propoziția regentă se află adverbe corelative ca : tamen, at, certe, nihilominus
etc.
– Conjuncțiile introductive ale subordonatei concesive sunt: quamquam, tametsi,
etsi, etiamsi, ut, cum, licet ; se folosesc ca moduri personale atât indicativul, cît și
conjunctivul.
Exemple:
 Tametsi vicisse debeo, tamen de meo iure decedam . (Cicero)
Deși trebuie să înving, mă voi lipsi totuși de dreptul meu.
 Ut desint vir es, tamen est laudanda voluntas.
Deși lipsesc puterile, totuși trebuie lăudată voința.

3. Subordonatele relative

Se numesc propoziții relative subordonatele care se leagă de regentă prin pronume
relative sau adverbe de relație.
Sunt două categorii de propoziții relative: atributive și circumstanțiale.

a) Propoziția relativă -atributivă

Propozițiile relative -atributive sunt subordonatele care sunt legate de regentă prin
pronume sau adverbe de relație, având rol de atribut al unui cuvânt din regentă.
– Întotdeauna predicatul va fi la modul indicativ.
Exemple:
 Pericula tim idus etiam quae nuon sunt videt.
Fricosul vede chiar și primejdiile care nu există.
 Ne amare incipias quem odisee olim potes.
Să nu începi să -l iubești pe cel pe care poți să -l urăști cândva.
În exemplele anterioare, propozițiile relativ -atributive au fost introduse prin
pronume relative .
Alte elemente int roductive pot fi adverbele de rel ație sau chiar adverbe nedefinite
(ubicumque – pretutindeni).
Exemple:
 Nunc me illuc ducis, ubi lapis lapidem terit?
Acum mă duci acolo unde piatra roade piatră?
 Ubicumque erit gentium, a nobis diligetur.
În orice țară se va afla, va fi iubit de noi.

b) Propoziția relativă -circumstanțială

Aceste subordonate sunt propoziții care încep cu pronumele relativ qui, quae, quod , iar
modul folosit este conjunctivul.
– În ele sunt exprimate gândurile altor persoane, exprimând diverse nuanțe de scop,
cauzale, condiționale etc.
– De aceea, această propoziție devine o relativă circumstanțială, care poate fi:
cauzală, concesivă, condițională, finală sau consecutivă.
– Așadar, în locul conjuncțiilor prin care sunt introduse, de regulă, aceste
circumstanțiale, apare pronumele relativ , cu înțelesul respectivelor conjuncții .
– Deoarece acest pronume determină tot un nume, el se va acorda cu acesta în număr
și gen, cazul fiind acela al funcției pe care o are în propoziție.
– Traducerea relativelor circ umstanțiale se face, fie prin pronumele relativ, fie prin
conjuncțiile corespuntătoare nuanței pe care o exprimă.
b.1. Subordonate relative circumstanțiale finale
 Legat i missi sunt qui pacem peterent.
Au fost trimiși soli ca să ceară pace .

 Delectus sum ab universa provincia, qui eius iura fortunasque defenderem .
(Cicer o)
Am fost ales de într eaga provincie ca să -i apăr drepturile și averile.
b.2. Subordonate relative circumstanțiale consecutive
 Nullus dolor est quem non longinquitas temp oris minuat ac molliat.
(Cicero)
Nu există nici o durere pe care (încât) durata timpului să n -o micșoreze și
să n-o domolească.
 Nec quisquam est tam opulentus qui mihi obsistat in via. (Plautus)
Nu e nimeni așa de puternic, care (încât) să -mi stea în cale.
b.3. Subordonate relative circumstanțiale de cauză :
 Philosophiae magnam gratiam habeo, quae me contra fortunae impetu
armet.
Am o mare mulțumire din partea filo zofiei, fiindcă mă întărește în fața
atacului destinului.
 Flaminius fuit enim mirifica vigilentia, qui suo tuto consulatu somnium
non uiderit.
Flaminius a fost de o vigilență extrordinară, el care (fiindcă) în tot
consulatul său n -a cunoscut somnul.
b.4. Subordonate relative circumstanțiale concesive
 Egomet, qui sero ac leviter Graecas litteras attigis sem, tamen complures
Athenis dies sum commoratus . (Cicero)
Chiar eu, care (deși) am cunoscut târziu și superficial literatura greacă,
totuți am zăbovit la Atena mai multe zile.
 Croesus, qui ditissimus esset, non beatam vitam vivebat.
Croesus, care (deși) e ra foarte bogat, nu trăia o viață fericită.
b.5. Subordonate relative circumstanțiale condiționale
 Qui deum esse ne get, eum hominem esse vix putem.
Dacă el neagă că există Dumnezeu, eu abia îl mai consider om.

Subiectul al II -lea:
A. Coordonarea

Coordonarea reprezintă raportul dintre propozițiile de același fel, legate între ele prin
conju ncții care lasă propozițiilor independența lor. Aceasta poate exista atât între propoziții
principale, cât și între cele secundare.
– Raportul de coordonare se po ate realiza în absența sau în prezența unui element de
legătură (gr. syndesmos).
– În primul caz, coordonarea se numește asindetică (fără element de legătură), iar în
al doilea sindetică (cu element de legătură).

1. Coordonarea asindetică

 Constă în așezarea propozițiilor una lîngă alta, în absența unor conjuncții care să
exprime raporturile dintre ele. Despre această frază se mai spune că este formată prin
juxtapunere (lat. juxtapositio “așezare lîngă”, gr. parataxis ).
 Coordonarea asindetică a fost exploatată stilistic de unii autori în sensul că, deși mai
scurtă, comunicarea poate fi mai plastică, poate exprima gradația (ascendentă sau
descendentă a) unor acțiuni, opoziția/antiteza între două idei.
 Pe planul limbii vorbite, juxtapunerea a constituit forma cea mai simplă, poate și cea
mai veche, de alcătuire a frazelor.
Exemple:
 Veni, vidi, vici.
Am venit, am văzut, am învins.
 Abiit, excessit, evasit, erupit.
A plecat, a ieșit din oraș, a luat -o la fugă, a țîșnit din oraș.
 Vincere sci s, Hannibal, victoria uti nescis.
Știi să învingi, Hannibal, să te folosești de victorie nu știi.

2. Coordonarea sindetică

 Este raportul între propozițiile de același fel (principale sau secundare) legate între ele
prin conjuncții care nu a fectează independența propozițiilor. Acest raport poate fi
copulativ, disjunctiv, adversativ, explicativ, concluziv, concesiv .
 În funcție de natura respectivului raport, conjuncțiile sînt omonime.
a. Coordonarea copulativă
– Conju ncțiile copulative afirmative su nt: et, -que, atque, ac .
– De regulă, et reprezintă un raport copulativ între propozi ții care exprimă idei diferite,
iar –que între cele care exprimă idei concepute ca fiind într -o oarecare unitate naturală.
– Conjuncțiile copulative negative sînt: neque, nec, et non (= și nu, nici), neque
…neque = “nici … nici”.
– Adverbele din aria copulativă cu caract er de întărire, de accentuare su nt: etiam,
quoque, et (= chiar, de asemenea, și).

b. Coordonarea disjunctivă
– Conjuncțiile disjunctive leagă între ele idei, exprimate prin propoziții, care
contrastează între ele pînă la excludere.
– Conjuncțiile disjunctive su nt: aut (= ori), vel , -ve (= fie), sive, seu (= sau).
– Nuanțele pe care le exprimă sînt următoarele:
• encliticul –ve exprimă disjuncția cea m ai simplă; este rar întîlnit ca element de
legătură între două propoziții ;
• sive/seu exprimă alternativa mai puțin energică ;
• aut exprimă alternativa categorică, îndeosebi exclusivă ;
• vel semnifică opțiunea liberă sau îndoiala .
– Negarea disjuncției se realizează utilizîndu -se non, nullus, nihil, nemo .
c. Coordonarea adversativă
– Conjuncțiile adversative stabilesc un raport de coordonare între două propoziții,
accentuâ nd diferitele grade de opoziție ce există între ele.
– Cele mai puțin intense conjuncții adversative su nt: autem și vero (= însă, iară); ele
ocupă locul al doilea în propoziție.
– Sed și verum exprimă opoziția normală și su nt situate la începutul propoziției.
– Începînd cu Sallustius, în locul lui sed apare ceterum (= de al tfel).
– At (= dar) ilustrează cel mai puternic raport adver sativ; este plasat la începutul
propoziției sau al frazei.
– Atqui, immo, quin (= ba, ba chiar) marchează o opoziție emfatică.
– Tamen (= totuși), plasată pe locul al doilea în propoziție, indică o adversativă
slabă.
– Nihilhominus (= nu mai puțin) arată că un fapt nu împiedică pe altul.
– Ceterum (= dar, de altfel, cu toate acestea, din contră) indică o opoziție puternică.
d. Coordonarea explicativă
– Coordonarea explicativă, numită, mai puț in adecvat, și cauzală, oferă o justificare, o
explicare sau o confirmare a ideilor precedente.
– Conjuncțiile explicative nam, enim, etenim, namque se traduc prin “căci”, iar quippe, nempe,
scilicet, v idelicet prin “(și) anume”.
– Nam , plasată întotdeauna la începutul propoziți ei, reprezintă gradul normal al explicației.
Enim este utilizat, pe locul al doilea în propoziție, pentru o explicație alternativă.
– Etenim (de fapt), plasat pe pri mul loc,exprim ă gradul maxim al coordonării explicative.
– Quippe (“și anume”, “tocmai”), nempe (“tocmai că”) subliniază explicații cu tentă
emoțională sau cu tentă didactică.
– Scilicet și videlicet , niminum exprimă raporturi explicative mai ales în sens ironic.
e. Co ordonarea concluzivă
– Propoziția aflată în raport de coordonare concluzivă prezintă concluzia, consecința sau
urmarea ideii din propoziția precedentă.
– Conjuncțiile concluzive sunt:
 ergo “deci”, igitur (plasat îndeobște pe locul al doilea) “așadar”, itaque “prin
urmare”, proinde “ca atare”, quamobrem, quapropter, quocirca și, mai rar, eo,
ideo, idcirco “de aceea” și denique “în fine”.
 Conjuncțiile concluzive cel mai frecven t utilizate su nt: itaque și igitur .

 Pentru exprimarea concluziilor categoric e se întrebuințează ergo.

B. Accentul

– Singurul lucru pe care îl au accentele grecești și latinești este faptul că acestea nu
pot sta mai departe de silaba penultimă.
– Pentru greci, regulile de accentuare sunt restrictive, formele verbale prezentând
accent recesiv (cât mai departe de finala cuvântului).
– În latină, accentul este recesiv, locul fiind determinat de conținutul penultimei
silabe.
– Nu putem stabili informații despre accent în protogreacă sau în protoitalică,
deoarece nu avem date exacte despre acc entul în celelalte limbi italice și celelalte
dialecte grecești.
– În limbile indo -iranice, situația e mai bună, însă și aici avem diferențe dintre limba
vedică și cea sanscrită. Astfel, nu știm aproape nimic de accentul proto –
indoeuropean.
Accentul muzical sau intensiv
– Acesta presupune rostirea unei silabe pe un ton mai înalt sau mai jos.
– Greaca are accent muzical: e vizibil (circumflex, ascuțit). Accentul grav nu ne este
prea limpede, nu prea știm ce rol avea.
– Accentul ascuțit presupune ridicare a tonului, iar cel circumflex indică o urcare și
coborâre a tonului. Aceste două tipuri de accent demonstrează clar că limba greacă
are accent muzical.
– În latină, se presupune că a existat o etapă în care accentul era intensiv.
Foneticienii au ajuns la concluzia că, în diversele limbi, accentul muzical și cel
intensiv coexistă.
Accentul mai poate fi explicat și din perspectiva locului în care se află :
a. liber: când accentul poate sta pe toate pozițiile cu putință (pe toate silabele);
b. fix: când accentul poate sta numai p e o silabă;
c. limitat: o variantă a accentului fix, atunci când accentul se limitează la două –
trei silabe (latina și greaca au accent limitat).
– Scandarea presupune rostirea unei succesiuni de silabe într -un vers cu rostirea
intensivă a unor anumite silabe (i ctus)
– Ictusul și accentul natural trebuie să se îmbine. Acest lucru arată că accentul
latinesc era muzical.

Subiectul al III -lea: Inscripții

1. MANIOS.MED.VHE.VHAKED.NVMASIOI
 Textul inscrip ției este orientat spre stânga și prezintă separarea cuvintelor, inclusiv
separarea reduplicației de verb; asupra redării fonemului latinesc [f] prin
digrafemul VH (mai exact: digamma i semnul fricativei laringale).
 Este o inscripție aezată la începuturile latinităț ii (sec. al VII -lea): Fibula
Praenestina . A devenit celebră în 1887, datorită lui Wolfgang Helbig, pe atunci
directorul Institutului German din Roma, și vreme de aproape un secol a fost
nelipsită din manualele și tratatele de limbă latină, de lite ratură , istorie și epigrafie.
 Autenticitate a ei este în continuare susținută , în special de școala germană de
filologie clasică, dar este contestată de un numă r crescând de filologi, în fruntea
cărora se află specialista în epigrafie Margherita Guarducci.
 Cu toate bănuielile care planează asupra sa, fibula ră mâne un set c oncentrat de
reguli de gramatică istorică latină .
 Transpunere în latina clasică: Manius me fecit Numerio .
 Se traduce : „Manius m -a făcut pentru Numerius” .
 Comentariu :
 MANIOS : subst . sg., Mānius, vocala scurtă în silabă închisă este fără
apofonie -os (˃ -us). Acest nume propriu este derivat din adjectivul arhaic
mānus „bun”.
 MED : mē, ac . sg. -D în MED este de origine obscură
 VHE VHAKED : persoana a III -a sg., formă de dialect perfect (din
Praenestina ), cu repetare, cu finalizare sonoră (-d) și cu un radical a (grad
zero al rădăcinii ide. * dheh1 -). Acesta corespunde formei romane FECED
(gradul complet al rădăcinii ide. * Dheh1 -), fēcit, al inscripției numite
„duenos ”. Verbul facio poate de semna producătorul sau cel care a
comandat lucrarea , caz în care are un sens cauzativ (factitiv): „făcut pentru
a face”.
 NVMASIOI : dat. sg., Numeriō . Vocala scurtă -ă- în silabă interioară fără
apofonie (˃ e) ; absența rotacismului pentru -s- intervocalic; p rimul element
lung diftong -ōi (> ō) păstrează -i final. Forma acestui nume a fost
confirmată recent de o inscripție etruscă, care poartă Numasianas.

2. POVBLILIA TVRPILIA CN VXOR HOCE SEIGNVM PRO CN FILIOD
DIANAI DONVM DEDIT
 Inscripția se numește Dedicare pentru Diana ;
 Găsit într -un zăcământ votiv aparținând faimosului sanctuar al lui Diana
Nemorensis („Diana lemnului”), care se afla pe malul nordic al stâncii de deasupra
lacului ( lacus Nemorensis , mod. Lacul Nemi), lângă Arica. Dian a fost nu numai o
zeiță a vânătorii, ci și zeița care a garantat descendenții, ajutând viitoarele mame să
nască.

 Transpunere în latina clasică: Publilia Turpilia, Gn(aei) uxor, hoc signum pro
Gn(aeo) filio Dianae donum dedit.
 Traducere : Publilia Turpilia, soția lui Gnaeus, a dat această statuie în dar Diane i,
pentru a -i mulțumi pentru nașterea fiului ei Gnaeus.
 Comentariu:
 POVBLILIA TVRPILIA : subst. sg. ; diftongul ou evoluează în ū, dar u în
substantivele luate din Popli -> Pŭbli – este în mod normal scurt ( Pŭblius și
Pŭblilius ). Notarea OV poate fi o „pseudo -diftongare” (Wachter) care apare
la schimbarea de la o la u. Turpilia este un gamonim, prenumele soțului
este furnizat în apoziție ( GN VXOR „soția lui Gnaeus). Este o anume
Publilia, căsătorită cu Gnaeus Turpilius.
 HOCE : ac. sg. al pronumelui demonstrativ neutru, cl. hōc (din * hod -ce).
Vocala finală a particulei deictice -ce este păstrată, fără apocop ă.
 SEIGNVM : clasicul sĭgnum (<* seknom ) "statuie". La fel ca în cazul
POVBLI -, o vocală scurtă, urmată de o oclusivă surdă + sonantă, este
prezentat ca diftong ; EI este probabil o ortografie defectă pentru I. Se reține
finalul cu apofonie -um (< -om), la fel ca în cazul DONVM ac. sg. Hoc
signum este obiectul dedit, donum , atributul său.
 PRO CN FILIOD : prō Gnaeō (Gnaeī) fīliō , abl. sg. cu -d-ul final.
Abrevierea CN poate corespunde genitivului Gnaeī – caz în care ar fi o
referință la soț – sau, mai probabil, la ablativul Gnaeō pentru a indica
prenumele fiului (Wachter).
 DIANAI : dat. sg., Diānae, cu vechiul diftong ai (˃ ae) menținut.

3. DIANA M LIVIO M F PRAITOR DEDIT
 Transpunere în latina clasică: Dianae Marcus Livius Marci Filius Praetor
dedit.
 Comentariu:
 DIANA notează dativul feminin.
 M LIVIO notează nominativul cu –o, înainte să se închidă la –u și fără –s
final.
 PRAITOR – se remarcă grafia AI pentru diftongul clasic AE, cu o mică
diferență de pronunție.

4. HERCOLEI SACROM M MINVCI C F DICTATOR VOVIT
 Această dedicație pentru Hercule este gravată pe o bază care susținea un dar
votiv.
 Textul acestei inscripții necesită o scur tă explicație a faptelor istorice.
 Marcus Minucius Rufus (porecla nu apare în inscripție), consul în 221, a fost
conducătorul cavaleriei (magister equitum) în timp ce Quintus Fabius
Maximus, numit Cunctator („Cronometrul”) din cauza tacticii sale militar, a
fost investit cu dictatura în 217.
 Chemat la Roma, Fabius a încredințat armata locotenentului său Minucius.

 În timpul absenței sale, Minucius l -a atacat pe Hannibal lângă Geronium (în
Apulia) și a provocat pierderi grave armatei sale.
 Soldații romani , nemulțumiți de practicile lui Fabius, l -au ridicat pe Minucius
la rangul de dictator (dictator).
 Din această perioadă datează jurământul lui Minucius. Cu toate acestea,
Hannibal a făcut o ambuscadă și datorită lui Fabius, care a sosit la timp cu
restul armatei, Minucius a fost salvat de înfrângere. Și -a reluat funcția de șef de
cavalerie. A fost ucis în bătălia de la Cannes din 216.
 Transpunere în latina clasică: Hercoli sacrum M(arcus) Minuci(us), G(ai) filius,
dictator uouit .
 Comentariu :
 HERCOLEI : dat. sg., Herculī, cu diftongul conservat -ei (> ī) .
 SACROM : subst. sg. , sacrum , fără a pofonia o. Acest cuvânt este folosit
ca atribut în sensul „(a fost) consacrat”, adică acest dar a fost obiectul
consacrării oficiale. Nu are legătură sintactică cu HER CVLEI (caz în
care sensul ar fi „dedicat lui Hercule”).
 MINVCI : subst . sg., formă „scurtă” cu omisiunea (pentru economie) a
lui -us, pentru Minucius .
 VOV [it]: pers. a III-a sg., ind. perfect, cl. uōuit .

5. L. CORNELIO L. F. SCIPIO AIDILES COSOL CESOR
HONC•OINO•PLOIRVME•COSENTIONT•R[OMAI]
DVONORO•OPTVMO•FVISE•VIRO
LVCIOM•SCIPIONE• FILIOS•BARBATI
CONSOL•CENSOR•AIDILIS HIC•FVET•A[PVD VOS]
HEC•CEPIT•CORSICA•ALERIAQVE•VRBE
DEDET•TEMPESTATEBVS•AIDE•MERETO [D]
 Elogiul funerar al lui Lucius Cornelius Scipio, fiul (consul în 259, cenzor în
260), constă dintr -un titlu ( titulus ), pictat în roșu, pe un fragment de sarcofag și
un elogiu (carmen) din șase versuri saturniene, gravate pe partea din față a unui
sarcofag.
 Are aceeași structură ca și cea a lui L. Cornel ius Scipio Barbatus : indicația
numelui personajului, calitățile sale, cursul său honorum și realizările sale, care
datează din Primul Război Punic. Printre acestea se numără capturarea Corsei
și a orașului Aleria.
 În timpul unei bătălii navale din 259, Co rnelius Scipio a dedicat un templu
Zeițelor Timpului ( Tempestate ) care i -au acordat protecție. Textul care ar
trebui, desigur, să fie ult erior elogiului l ui Scipio Barbatus are mai multe
arhaisme decât acesta din urmă. Aceste arhaisme, care se freacă de fo rme
„moderne”, sunt probabil intenționate să confere textului un aspect serios și
maiestuos.
 Transpunere în latina clasică:
L(ucius) Cornelius, L(uci) f(i lius), Scipio, aedilis, consul, censor.
(1) Hunc unum plurimi consentiunt Romae

bonorum optimum fui sse uirum,
Lucium Scipionem. Filius Barbati,
consul censor aedilis hic fuit apud uos.
(5) Hic cepit Corsicam Aleriamque urbem,
dedit Tempestatibus aedem merito.
 Traducere:
Lucius Cornelius, fiul lui Lucius, Scipio, edil, consul, cenzor.
(1) Majoritatea oamenilor din Roma sunt de acord că acesta, Lucius Cornelius
Scipio, este singurul care a fost cel mai bun om din cei buni. Fiul lui Barbatus,
a fost consul, cenzor, edil printre voi. (5) A luat Corsica și orașul Aleria, a
dedicat pe bună d reptate un templu zeițelor Timpului.
 Comentariu:
 Titlul ( titulus ):
 CORNELIO : subst . sg., cl. Cornēlius , fără notația finală; scurta o în
silabă finală închisă rămâne în afara apofoniei.
 AIDILES : subst . sg., cl. aedīlis ; vechiul diftong ai se menține (>
ae); scurta e din silaba finală rămâne în afara apofoniei.
 COSOL, CESOR : sub st. sg., cl. cōnsul, cēnsor . Aceste forme
prezintă reducerea grupului de la -ns- la -s- spre deosebire de
CONSOL, CENSOR , care este prezentat în laudă în sine. Se menține
grupul -ol (˃ ul) ; apofonia nu apare în grupul -or. Acesta este un
vechi * -ōr, cu abrevierea recentă în finală, înainte de altă consoană
decât -s.
 Elogiul ( carmen ):
 Prima propoziție a elogiului include o clauză de infinitiv
dependentă de COSENTIONT consentiunt „a se pune de acord ” care
are ca subiect PLOIRVME corespunzător plurimi „cel mai”. Este
necesar să se construiască: plurimi consentiunt hunc unum fuisse
optimum uirum bonorum ; hunc este subiectul propoziției infinitive,
uirum optim este atributul subiectului; unum este un alt atribut,
„predicativ”: „acesta, singur, a fost cel mai bun om al oamenilor
buni”. Lucium Scipionem (3) este un memento (de la hunc ), un fel
de apoziție la sfârșitul unei propoziții.
 HONC : ac. sg., cl. hunc. Această formă provine de la * hom + ce
unde particula deictică -ce suferă apocopul sau pierderea scurtei
finale e (> -c).
 OINO : ac. sg., cl. ūnum , cu diftongul oi menținut ( > ū). O scurtă în
silabă finală fără apofonie, -m final nu este notat .
 PLOIRVME : subst . pl. corespunzător plūrimī (substantiv. pl.) „cel
mai mult”, diftongul oi se termină cu ī. E final denotă un ī lung,
derivat din ei. V reprezintă un u / i în fața nazalei m.
 COSENTIONT : pers. a III -a sg., ind. prez., cl. consentiunt , cu
grupul -ns- redus și o fără apofonie.

 DVONORO : gen. pl., cl. bonōrum , adjectiv substantivizat „de bine”,
complement al superlativului OPTVMO . Du-ul inițial se schimbă în
b- în latina clasică. -ORO final> -ōrum , fără notare lui -m final și
fără apofonie a scurtei o. Aceleași fenomene se regăsesc în
următoarele cuvinte.
 OPTVMO VIRO : acc. sg., optim , cu u în fața labialului.
 VIRO acc. sg., uirum .
 LVCIOM SCIPIONE : ac . sg., Lūcium Scipionem , apoziție la
sfârșitul propoziției.
 FVET : pers. a III-a sg., indicativ perfect, cl. fuĭt. E denotă un scurt ĭ;
în mo d similar, HEC , subst . sg., hĭc „acesta” și DEDET dedĭt.
 CORSICA ALERIAQVE VRBE : ac. sg., Corsicam, Aleriamque
urbem , fără finalul -m.
 TEMPESTATEBVS : dat. pl. Tempestātibus . E denotă un scurt ĭ; la
fel, MERETO [d] , meritō „pe bună dreptate”, unde editorii redau –
d-ul final al ablativului singular. Meritō înseamnă „în schimbul
beneficiilor primite”.
 AJUTOR: ac . sg., cl. aedem , cu diftongul ai și fără -m final.

6. Q MARCIVS L F S POSTVMIVS L F COS SENATVM CONSOLVERVNT N
OCTB A PVD AEDEM DVELONAI SC ARF M CLAVDI M F L VALERI P F Q
MINVCI C F […] IN AGRO TEVRANO
 Acest decret al Senatului referitor la bachanalia arată cele mai vechi dovezi ale
latinei non -literare de lungime semnificativă. Acest document oferă t extul unei
scrisori, scrisă pe masă (tabellae), întocmită de consuli și trimisă autorităților
locale pentru a le notifica dispozițiile unui decret al senatului (senatus
consultum) referitor la bachanalia . Masa de bronz care a ajuns până la noi a
fost gravată pe loc, în Ager Teuranus .
 Bacchanalia (Bacchanalia) erau festivaluri religioase grecești, legate de
misterele dionisiene, sărbătorite în cinstea lui Bacchus, zeul vinului.
 Când practicile asociațiilor bacchice au ieșit la iveală – a fost „scandalul
Bacanaliei” – Senatul a luat măsuri severe. Procesul împotriva bacanților și
reprimarea severă care a urmat au fost motivate de acuzația de „conspirație”
coniuratio. De fapt, în secolul al II -lea, cultul bacchic a ajuns să reprezinte o
mișcare în care s -au format grupuri politico -religioase care au scăpat de sub
control și care ar putea destabiliza funcționarea statului. Un număr mare de
cetățeni s -au orientat către această religie în loc să intre în viața civică activă și
s-au înrolat într -o societate diferită și au refu zat modelul roman standard .
 Textul senatus -consultum , înscris pe masa de bronz, ne informează despre
interzicerea ceremoniilor și întâlnirilor lui Bacchus fără permisiunea prealabilă,
despre necesitatea demolării lăcașurilor de cult ale lui Bacchus și desp re
pedeapsa aplicată infractorilor. Permisiunea de a practica închinarea este
acordată numai în cazul închinării antice la Liber / Bacchus , pentru care
numărul participanților este limitat la cinci persoane și pentru care obiectele

sacre sunt scutite de di strugere. Această măsură arată că nu a fost,
fundamental, o represiune religioasă, ci o represiune a practicilor criminale.
 Transpunere în latina clasică : Quintus Marcius, Luci filius, Spurius
Postumius, Luci filius, consules, senatum consuluerunt nonis Oc tobribus, apud
aedem Bellonae. Scribendo adfuerunt Marcus Claudius, Marci filius, Lucius
Valerius, Publi filiu s, Quintus Minucius, Gai filius (…) In agro Teurano.
 Traducere: Consulii Quintus Marcius, fiul lui Lucius, și Spurius Postumius,
fiul lui Lucius, au consultat Senatul la nonele lui octombrie la templul de la
Bellona. Au fost prezenți Marcus Claudius, fiul lui Marcus, Lucius Valerius,
fiul lui Publius, și Quintus Minuci us, fiul lui Gaius. ..În pământul Teuranus
 Comentariu:
 Acest text conține un număr mare de elemente arhaice referitoare, în
special, la fonologie și morfologie. Cu toate acestea, ele coexistă cu
forme mai recente, de exemplu, COSOLERETVR arată reducerea
grupului -ns-, dar în CONSOLVERVNT , -ns- este restabilit. Reținem , de
asemenea, că terminațiile -us < -os MARCIVS și -um < -om VRBANVM
sunt apofonice. Arhaismele par a fi folosite intenționat pentru a conferi
textului normativ un aspect vechi: grav și maiestuo s.
 Q. MARCIVS, L. F., S. POSTVMIVS, L. F., COS. SENATVM
CONSOLVERVNT N OCTOB APVD AEDEM DVELLONAI : această
indicație furnizează cheia pentru datarea documentului. Numele
consulilor responsabili determină anul: 186 – Fasti consulares (liste
cronologice ale consulilor) constituie calendarul oficial pentru datarea
unui eveniment. De asemenea, trebuie remarcat faptul că consulii sunt
numiți oficial, fără cognomina ; numele lor complete sunt: Quintus
Marcius Philippus și Spurius Postumius Albinus . Indicația Nonis
Octobribus oferă ziua: 7 octombrie . Senatul roman, care în epoca
republicană avea 300 de membri, s -a întâlnit de obicei în Curia la
Forumul Roman. Întâlnirile pot fi ținute și într -un templu (care este un
spațiu augural). Cu această ocazie, el a fost chemat la templul Bellonei,
zeița războiului, un templu situat lângă circul Flaminius, dedicat d e
Appius Claudius Caecus în 296. Această alegere simbolică reflectă
pericolul situației – Cicero, în 63, va convoca senatul în același loc după
descoperirea con spirației Catilinei.
 CONSOLVERVNT – cl. consuluērunt , pers. a III-a pl., indicativ perfect.
Vocala veche ŏ este păstrat ca o silabă interioară în grupurile -ŏl-> -ŭl-,
cf. CONSOLERETVR consulerētur , pers. a III -a pl., conjunctiv
imperfect, OQVOLTOD occultō abl. sg. și TABOLAM tabulam , ac. sg.
 APVD AEDEM : senatul se întrunește intern, cf. senatum in aede
Bellonae , a adunat senatul în templul Bellonei. Găsim și prepoziția ad
prin urmare, prin extensie, apud . Deoarece templele sunt locuințele
zeilor, alegerea ad și apud reflectă probabil ideea întâlnirii „la
Bellona”.

 IN AGRO TEVRANO : acest text nu face parte din scrisoarea consulilor;
indică locul în car e masa a fost gravată și expusă .

Bibliografie :

 Maria Pârlog, Gramatica limbii latine, București, Editura Didactică și Pedagogică,
1966.
 Dan Slușanschi, Sintaxa propoziției latine, București, Editura Universității, 1984.
 Dan Slușanschi, Sintaxa limbii latine (vol. II, Sintaxa frazei), București, Editura
Universității , 1994.
 Olga Spevak, Le latin archaïque et préclassique , 2017 (format pdf)
 Toma Vasilescu, Curs de sintaxă istorică a limbii latine, București, Editura Didactică
și Pedagogică, 1962