.subiectele Raportului de Drept Constitutional
INTRODUCERE
CONSIDERAȚII PRELIMINARE
Subiectele de drept sunt: persoane fizice și persoane juridice. Calitatea de subiect de drept nu este definită automat sau din oficiu; ea este conferită de stat cu respectarea anumitor condiții. Aceste condiții, pe care trebuie să le îndeplinească o persoană fizică sau juridică pentru a i se recunoaște calitatea de subiect de drept, diferă, în general, de la un stat la altul și de la o perioadă istorică la alta.
Fiecare stat suveran deține prerogativa de a stabili condițiile necesare recunoașteri calității de subiect de drept. Într-o formulare generală se poate considera că atribuirea calității de subiect de drept în anumite raporturi juridice presupune recunoașterea de către stat a capacității juridice, adică a posibilității de a fi titular de drepturi și obligații și de a le exercita în mod nemijlocit.
Capacitatea juridică a unui subiect de drept poate avea un caracter general (constă în posibilitatea legală de a avea drepturi și obligații) sau un caracter special (constă în posibilitatea legală de a avea și exercita anumite drepturi și obligații care formează statutul persoanei fizice sau juridice). Din această perspectivă putem distinge capacitatea juridică a alegătorului de cea a candidatului la o funcție electivă, capacitatea juridică a militarilor, cea a miniștrilor, cea a membrilor Parlamentului, etc.
Subiectele de drept sunt oameni luați individual sau în considerarea funcțiilor în cadrul unei ierarhii sociale, politice, profesionale, confesionale, și altele, precum și persoanele juridice. Și unii și alții sunt participanți la anumite raporturi juridice și dispun de capacitate juridică, adică sunt titulari de drepturi și obligații specifice acestora.
Subiectele dreptului constituțional sunt: poporul; statul și anumite organisme ale statului; partidele și formațiunile politice legal constituite; Avocatul poporului; cetățenii grupați în circumscripții electorale, precum și un număr de 250.000 și respectiv 500.000 de cetățeni cu drept de vot, cărora li se recunoaște dreptul de inițiativă legislativă sau de revizuire a Constituției; cetățeanul în anumite ipostaze (alegătorul, destinatar al drepturilor și îndatoririlor fundamentale); candidații propuși de formațiunile și partidele politice legal constituite, precum și candidații independenți la funcția de președinte al României, deputat sau senator, ori în funcții elective pe plan local (primari și membrii ai consiliilor locale); organizații neguvernamentale legal constituite care au ca unic scop apărarea drepturilor omului (în raporturi juridice cu caracter electoral); deputații și senatorii.
Poporul este principalul subiect al raportului de drept constituțional. Capacitatea sa juridică este consfințită chiar în Constituție. Ca atare, practic, nu există un act de recunoaștere a capacității sale juridice, aceasta este subînțeleasă, deoarece poporul este chiar titularul, exclusivul titular al puterii.
Statul, în întregul său, sau organismele sale sunt subiecte de drept constituțional în raporturile juridice specifice acestei ramuri de drept.
În statele federative, statele componente ale acesteia și statul federal propriu-zis, au calitatea de subiect de drept constituțional, atribuțiile sau prerogativele acestora fiind prevăzute în Constituție. Într-un stat de drept, întemeiat pe principiile pluralismului politic, partidele politice sunt cele care de fapt declanșează toate procesele politice. Practic, nu există procese politice în care să nu fie implicate într-un fel sau altul partidele politice. Principiul pluralismului politic este consfințit în Constituție. Din punct de vedere al raporturilor de drept constituțional, partidele politice legal constituite au vocație de subiect de drept constituțional; depun candidaturi pentru mandatele de deputați și senatori, pentru funcția de Președinte al Republicii.
În general, cetățenii capătă periodic calitatea de subiect de drept constituțional (cu ocazia campaniilor electorale).
CAPITOLUL I
POPORUL
Ca subiect de drept, poporul este constituit din totalitatea cetățenilor români. Capacitatea sa juridică este consfințită chiar în Constituție. Ca atare, practic, nu există un act de recunoaștere a capacității sale juridice; aceasta este subînțeleasă, deoarece poporul este titularul, exclusivul titular al puterii. Într-o clasică formulare constituțională, cu valoare de principiu constituțional, se spune că “puterea emană de la popor”.
Constituția recentă a României aplică acest principiu, prevăzând în articolul 2 că: ”suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum”. Mai mult chiar, Constituția precizează în același articol că “nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu”. Legea fundamentală nu se referă în articolul menționat, în mod concret la “puterea poporului”, ci la unul dintre caracterele esențiale ale acesteia: caracterul suveran al puterii. Prin urmare, Constituția nu face o emisiune sau o înlocuire de termeni, ci dimpotrivă, subliniază cel mai important caracter al puterii. Din acest caracter al puterii izvorăște și trăsătura statului român ca stat suveran și independent.
1. SUVERANITATEA
Suveranitatea este dreptul statului de a conduce societatea, de a stabilii raporturi cu alte state. Ea are două laturi: una internă și alta externă. Latura internă suveranității statului privește puterea sa de comandă în interior și se concretizează în elaborarea unor norme cu caracter general – obligatoriu și în urmărirea aplicării lor în practica socială (realizarea ordinii de drept). În temeiul suveranității sale, puterea de stat dispune de modul organizării sale interne, stabilește regimul de funcționare a puterii publice, statutul juridic al cetățeanului, hotărăște amploarea obiectivelor economice care sunt de importanță strategică, organizează cadrul legal general al activității tuturor agenților economici. În interior nici o altă autoritate nu este superioară puterii statului. Pentru acest motiv această latură mai este denumită și supremația puterii de stat. Cealaltă latură a suveranității, latura externă, privește comportamentul statului în societatea națiunilor, raporturilor sale cu celelalte state. Latura externă a suveranității este denumită și independența puterii sau neatârnarea acesteia. În baza suveranității sale, statul își organizează relațiile internaționale, fără nici un amestec din exterior, cu respectarea drepturilor suverane ale altor state și în considerarea principiilor și normelor unanim admise ale dreptului internațional.
Transpunând în norme de drept obiective cele mai importante ale dezvoltării social-economice și politice, statul instituie, în virtutea suveranității sale, o ordine juridică menită să-i ocrotească și să-i consolideze valorile fundamentale pe care se întemeiază și pe care este interesat să le promoveze și să le apere, relațiile sociale corespunzătoare acestor valori.
Reglarea normativă și optimizarea relațiilor sociale prin intermediul normelor de drept, instituirea unei norme periodice constituie, una dintre caracteristicile definitorii ale suveranității puterii de stat, singura îndreptățită să îmbrace în haina normativă voința poporului și să-i confere acesteia, la nevoie prin forța de constrângere a statului, autoritate și obligativitate generală.
Legătura indisolubilă dintre suveranitatea puterii de stat în ordinea juridică, dintre stat și drept are rădăcini istorice adânci, apariția și cristalizarea diferitelor formațiuni sociale desfășurându-se ca un proces istoric complex, în care latura politică a activității sociale, rolul statului suveran s-au împletit armonios cu elaborarea și aplicarea normelor de conduită.
Puterea sprijină ordinea fundamentală a societății și organizarea socială în cadrul ei. Fără putere nu există nici organizare și nici ordine.
Sintetizând cerințele sociale fundamentale și prefigurând, pe plan legislativ, un anumit comportament uman corespunzător acestora, autoritatea publică, în virtutea suveranității sale, stabilește o ordine juridică potrivit intereselor sale majore.
Din perspectivă istorică se poate spune că suveranitatea puterii de stat, ca fenomen social-politic, ca realitate a vieții și practicii social-economice, a apărut cu mult înainte de cristalizarea sa ca o noțiune teoretică, în urma unei profunde necesități istorice reflectând caracteristicile fundamentale ale statului: autoritatea supremă exercitată pe un anumit teritoriu, dreptul exclusiv de a se organiza de sine stătător – economic, politic, militar, administrativ – de a elabora și impune la nevoie prin forța sa de constrângere legi, norme obligatorii pentru întreaga colectivitate. Aceasta își explică și de ce puterea de stat suverană, în concepția marilor gânditori din perioada de formare și cristalizare a relațiilor de producție și sociale burgheze (când s-a fundamentat teoretic și practic conceptul de suveranitate) – Jean Bodin, Hugo Gratius, Thomas Hobbes și mai târziu Spinoza, Machiavelli, etc., – este inreparabil legată de drept, de stabilirea unei ordini periodice ferme.
Acești gânditori au înțeles ca fapt fundamental că prin intermediul dreptului, puterea de stat se impune întregii societăți ca putere suverană. Într-un anume sens, comunitatea socială este sinonimă cu ordinea iar autoritatea servește drept fundamente pentru instituirea ordinii pe care societatea o reclamă.
Puterea, în concepția lui Hugo Gratius, aparține, în principiu, uniunii oamenilor care au format statul dar în fapt poporul încredințează acest mandat unui singur individ, care este monarhul. Așadar, pe de o parte statul este proprietatea cetățenilor legați printr-un contract, iar pe de altă parte poporul transmite aproape întotdeauna puterea sa monarhului. Gratius ajunge astfel să apere cauza absolutismului, acesta fiind numai una din consecințele logice care decurg din explicarea principiului dreptului natural, înțeles ca sistem al legilor naturii pe care Dumnezeu le impune tuturor oamenilor ca mijloc de realizare a fericirii pe care ei le pot recunoaște cu ajutorul rațiunii. Contractul, în acest sens, este “figura juridică clasică utilizată de dreptul natural pentru a legitima dominația. El explică de ce dominații au renunțat la libertatea lor în schimbul protecției.
Thomas Hobbes, spre deosebire de Gratius, nu deduce necesitatea contractului din sociabilitatea oamenilor, ci dimpotrivă, omul nu se caută decât pe sine însuși, el nu dorește ceea ce lui îi este util, își urăște aproapele din principiu, binele celuilalt ca și spaima de a întâlni un altul mai puternic decât el îi dau insomnii, fiecare se află angajat întrucâtva în nesfârșitul bellum omnium contra omnes. Conștienții însă că această stare de lucruri marcată de violență este împotriva binelui fiecăruia, contestații se văd obligați să subscrie la pactul social, care nu este altceva decât voința tuturor transmisă unei terțe persoane care devine astfel deținătorul dreptului tuturor. “Toți cetățenii luați împreună nu sunt ceea ce se numește statul. Numai datorită reuniunii acestora într-o singură persoană statul există”. Cel care întruchipează voința colectivă este suveranul, care stă la baza unității statului.
Rousseau a formulat, în modul cel mai articulat și mai complet, teoria clasică a suveranității, în “Contractul social sau principiile dreptului politic”, operă la care autorul a lucrat în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea. La temelia teoriei clasice a suveranității este pactul social. Rousseau nu a afirmat că un asemenea pact s-ar fi încheiat, în realitate, în forma unui contract între indivizi izolați. Pentru el, contractul social a fost un efort mintal pentru a explica sursa puterii publice. În lucrarea citată, Rousseau afirmă că oamenii au ajuns, pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății, la obstacole care nu mai puteau fi trecute în starea lor primitivă. A găsi o formă de asociație, care să apere și să protejeze cu toatăiului dreptului natural, înțeles ca sistem al legilor naturii pe care Dumnezeu le impune tuturor oamenilor ca mijloc de realizare a fericirii pe care ei le pot recunoaște cu ajutorul rațiunii. Contractul, în acest sens, este “figura juridică clasică utilizată de dreptul natural pentru a legitima dominația. El explică de ce dominații au renunțat la libertatea lor în schimbul protecției.
Thomas Hobbes, spre deosebire de Gratius, nu deduce necesitatea contractului din sociabilitatea oamenilor, ci dimpotrivă, omul nu se caută decât pe sine însuși, el nu dorește ceea ce lui îi este util, își urăște aproapele din principiu, binele celuilalt ca și spaima de a întâlni un altul mai puternic decât el îi dau insomnii, fiecare se află angajat întrucâtva în nesfârșitul bellum omnium contra omnes. Conștienții însă că această stare de lucruri marcată de violență este împotriva binelui fiecăruia, contestații se văd obligați să subscrie la pactul social, care nu este altceva decât voința tuturor transmisă unei terțe persoane care devine astfel deținătorul dreptului tuturor. “Toți cetățenii luați împreună nu sunt ceea ce se numește statul. Numai datorită reuniunii acestora într-o singură persoană statul există”. Cel care întruchipează voința colectivă este suveranul, care stă la baza unității statului.
Rousseau a formulat, în modul cel mai articulat și mai complet, teoria clasică a suveranității, în “Contractul social sau principiile dreptului politic”, operă la care autorul a lucrat în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea. La temelia teoriei clasice a suveranității este pactul social. Rousseau nu a afirmat că un asemenea pact s-ar fi încheiat, în realitate, în forma unui contract între indivizi izolați. Pentru el, contractul social a fost un efort mintal pentru a explica sursa puterii publice. În lucrarea citată, Rousseau afirmă că oamenii au ajuns, pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății, la obstacole care nu mai puteau fi trecute în starea lor primitivă. A găsi o formă de asociație, care să apere și să protejeze cu toată forța comună, persoana și bunurile fiecărui asociat și, în cadrul căreia fiecare dintre ei, unindu-se cu toții, să nu asculte totuși decât de el însuși și să rămână atât de liber ca și mai înainte, a fost problema care a fost soluționată prin contractul social. Clauzele acelui contract ar fi fost atât de mult determinat prin natura actului, încât cea mai mică modificare le-ar fi făcut să devină zadarnice și fără efect; astfel că, deși poate ele nu au fost niciodată enunțate formal, sunt peste tot aceleași, admise și recunoscute în mod tacit, pretutindeni, până în momentul când, pactul social fiind violat, fiecare reclamă în drepturile sale inițiale și își recapătă libertatea naturală. Toate acele clauze s-ar fi redus la una singură și anume înstrăinarea totală a fiecărui asociat, cu toate drepturile sale, în favoarea întregii comunități, căci, în primul rând, fiecare dăruindu-se în întregime, condiția este aceeași pentru toți. De aceea, fiind egală pentru toți, nimeni nu are interes să o facă să devină mai oneroasă pentru ceilalți. Mai mult, înstrăinarea făcându-se fără rezerve, unirea a fost cât se poate de perfectă și, de aceea nici un asociat nu ar putea avea nimic de reclamat. Fiecare dăruindu-se tuturor, nu s-ar dărui nimănui, și cum nu există nici un asociat în privința căruia individul, luat în sine, să nu aibă un drept echivalent cu acela pe care l-a creat, fiecare asociat a câștigat prin pactul social, echivalentul a tot ceea ce a pierdut cu ceva care s-a adăugat și anume mai multă forță este acum organizată pentru ca individul să păstreze ceea ce avea.
Contractul social se reduce la termenii următori: “Fiecare din noi pune în comun persoana și toată puterea lui sub puterea lui sub conducerea supremă a voinței generale, și primim în corpore pe fiecare membru ca parte indivizibilă a întregului”. Pactul fundamental, în loc să fi distrus egalitatea naturală, dimpotrivă a înlocuit, printr-o egalitate morală și legitimă, totala inegalitate fizică dintre oameni. Astfel, putând fi inegali, ca forță și ca geniu, oamenii au devenit toți egali prin convenție și prin drept.
Rousseau a conchis raționamentul său despre sursa suveranității cu concluzia că, odată organizată, în societatea civilă, prin încheierea contractului social, în locul persoanei particulare a fiecărui contractant, s-a născut un corp moral și colectiv, care ar fi fost alcătuit din toți atâția membri câte voturi erau în adunarea prin care societatea își exprima voința, corp care prin însuși acest act, a căpătat o unitate, un eu colectiv, o viață și o voință a sa. “Această persoană publică formeată prin unirea tuturor celorlalte persoane, purta odinioară numele de cetate, iar astăzi poartă numele de republică sau corp politic, fiind numit, de către membrii săi, stat, atunci când este pasiv, suveran când este activ și putere când este comparat cu alte formațiuni asemănătoare. Asociații (în sensul larg poporul) pot fi în același timp cetățeni (în măsura în care participă la autoritatea suverană) și supuși (întrucât se supun legilor statului).
Suveranul, nu poate niciodată să oblige, nici chiar față de un alt suveran, la nimic care ar deroga de la contractul social, cum ar fi să înstrăineze o parte din el însuși, sau să se supună unui alt suveran. Prin aceasta el ar viola actul în virtutea căruia există și, de aceea s-ar nimicii pe el însuși, iar ceea ce este nimic nu produce nimic. În acest fel a raționalizat Rousseau indivizibilitatea și invariabilitatea suveranității. Cu alte cuvinte dacă puterea a fost transmisă guvernanților, aceasta nu înseamnă că ei pot desconsidera voința suveranului. Ei trebuie să respecte această voință. Desigur că voințele guvernanților pot să treacă dreptatea voinței generale, dar numai atâta timp cât, suveranul liber de a li se opune, nu o face. În asemenea cazuri, tăcerea generală permite să se prezume consimțământului poporului.
Rousseau a găsit că aceleași cauze care fac suveranitatea inalienabilă o fac și indivizibilă, căci voința sau este generală sau nu este generală. Pentru ca o voință să fie generală nu este întotdeauna necesar ca ea să fie unanimă, dar este necesar ca toate valorile să fie numărate; orice excludere formală anulează generalitatea. Puterile statului nu sunt părți ale autorității suverane; ele reprezintă numai emanații ale ei. Rousseau a recunoscut că suveranitatea își are totuși propriile limite, chiar dacă nici o lege fundamentală, nici chiar contractul social, nu ar putea fi obligatorie pentru suveran.
Ca o consecință a pactului social, cetățeanul a ajuns să datoreze statului serviciile pe care i le poate face, de vreme ce suveranul le cere. Nici suveranul nu poate, la rândul lui, să-i împovăreze pe supuși, cu nici un lanț care ar fi inutil comunității. Dacă ar face-o, supușii n-ar avea nici un interes să se supună. Angajamentele care leagă pe aceștia de corpul social nu sunt obligatorii decât pentru că sunt naturale, ele sunt de așa natură, încât îndeplinindu-le unii indivizi nu poate lucra pentru altul fără a lucra deopotrivă și pentru el. De aceea puterea suverană oricât de absolută, de sacră și de invariabilă ar fi, nu trece și nu poate trece peste limitele convențiilor generale, adică nu poate să coboare până la chestiuni particulare interesând fiecare cetățean.
Cu alte cuvinte fiecare cetățean poate să dispună pe deplin de ceea ce i-a fost lăsat, prin aceste convenții din bunurile și din libertatea lui. Astfel suveranul nu are niciodată dreptul să încalce pe supușii lui mai mult decât pe altul, pentru că atunci problema a devenit particulară, puterea lui depășește limitele componenței sale.
În prezent, analiza realităților internaționale dovedește interdependența statelor nu este contrapusă suveranității, care nu reprezintă un obstacol în calea cooperării internaționale, ci “o afirmare a ceea ce s-ar putea numi demnitatea statală”. Prin urmare, suveranitatea-fenomen social-politic obiectiv, viabil – se caracterizează prin exclusivitate, indivizibilitate, inalienabilitate, având un caracter originar și plenar.
Conținutul său este prefigurat de două prerogative majore ale puterii de stat – supremația sa în plan intern și independența în plan internațional, dimensiuni complementare și interdependente.
Suveranitatea, în plan internațional, nu poate fi însă absolută, tocmai pentru că ea trebuie să asigure toleranță și respect pentru suveranitatea altor state. De altfel, dreptul la respect este considerat în doctrina clasică a fi unul din drepturile fundamentale ale statelor.
Recunoașterea suveranității determină anumite consecințe juridice cum ar fi: capacitatea statelor de a-și alege sistemul politic, economic, social, cultural și capacitatea lor de a-și asuma obligații în plan internațional, interzicerea amestecului în afacerile interne, recunoașterea unor imunități a statelor. Referindu-se la suveranitate, Nicolae Titulescu afirma că: “concepută odinioară ca o forță atât de absolută încât unii gânditori s-au crezut nedreptățiți să nege existența unui adevărat drept internațional, suveranitatea este astăzi concepută ca o voință care se îngrădește ea însăși în virtutea propriei ei puteri independente.
2. PUTEREA DE STAT.
Exercitarea puterii; organizarea canalelor prin care circulă puterea sunt încredințate statului; în planul activității statale are loc o divizare, o separare a puterilor.
Separarea puterilor se realizează în scopul echilibrării lor, pentru a se împiedica abuzul de putere. Ideea unor puteri multiple își are rădăcini în antichitate. Aristotel vorbea despre cele trei părți ale guvernământului pure și anume: regalitatea, aristocrația și republica. El a indicat, de asemenea, trei derivații ale acestora: tirania pentru regalitate, oligarhia pentru aristocrați și demagogia pentru republică. Făcând o caracterizare a celor trei forme de guvernământ, Aristotel a scris: “Când monarhia sau guvernământul unuia singur, are drept obiect interesul general, se numește vulgar regalitate. Cu aceeași condiție, guvernământul majorității, dacă nu e redusă la o singură persoană, este aristocrație, astfel denumită, fie pentru că puterea este în mâna celor mai buni fie pentru că scopul ei este cel mai mare bine al statului și al asociaților. În sfârșit, când majoritatea guvernează în sensul general, guvernul primește ca nume special, numele generic al tuturor guvernămintelor și se numește (politic) republică”. Referindu-se apoi la deviațiile celor trei forme de guvernământ, Aristotel a precizat că tirania este guvernământul unuia singur, care domnește ca un stăpân peste asociația politică, oligarhia este predominarea politică a bogaților, iar demagogia este din contră, predominarea săracilor, cu înlăturarea bogaților. Aristotel a atras atenția asupra faptului că, dacă majoritatea stăpână a statului este alcătuită din bogați și dacă guvernul majorității se numește democrație, sau, invers, dacă săracii, în minoritate față de bogați, sunt cu toate acestea, grație superiorității forței lor, stăpâni ai statului, și dacă guvernământul minorității trebuie să se numească oligarhie, definițiile date devin inexacte. J. Loke amintește de puterea legislativă, executivă și confederativă (puterea de a pune în mișcare legile).
În forma sa cunoscută și astăzi, teoria separației puterilor a fost fundamentată de către Montesquieu în lucrarea sa “Despre spiritul legilor”. Potrivit concepției sale în stat există trei puteri: puterea legiuitoare, puterea executivă și puterea judecătorească. Fiecare putere trebuie să se exercite independent, trebuie să se autolimiteze pentru a se evita abuzul de putere. Libertatea politică nu există decât în statele în care cele trei puteri nu sunt concentrate în mâna aceleași persoane.
“Nu există libertate – notează Montesquieu – dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă și cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată de puterea legislativă, puterea asupra vieții și libertății cetățenilor ar fi arbitrară, căci judecător ar fi și slujitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar avea forța unui opresor”. Statul ar fi pierdut dacă același om sau același corp ar exercita trei puteri; același corp de dregători ar poseda, ca executor, puterea care și-a dat-o ca legiuitor. Separația puterilor apare astfel ca o condiție indispensabilă realizării unei guvernări moderate.
Separația puterilor a fost inclusă în ideologia revoluțiilor burghezo-democratice și a pătruns în practica statală prin îmbrățișarea sa ca o teză constituțională. În acest fel, laturile conținutului statului sunt puterile diferite, funcțiile și activitățile lor. Separația puterilor nu înseamnă lipsa de corespondență între ele. Puterile statului trebuie să fie distincte, dar fiecare alcătuiește în sine un întreg. Acest principiu, al separației puterilor, nu trebuie să introducă o atare independență absolută care să constituie raportul puterilor ca ceva negativ, în sensul că tot ceea ce face una față de cealaltă, devenind ostilă, cu destinația să i se împotrivească. În ameliorarea unei asemenea viziuni un rol important revine dreptului, prin fixarea cadrului legal de funcționare a fiecărei puteri, cadru în care trebuie să se regleze și raporturile firești de cooperare a puterilor și de integrare a acestora în sistemul social-politic de organizare socială. Statul nefiind unica entitate politică, problema majoră ce se ridică în fața bunei funcționări a organismului social este ceea a integrării sale în acest organism și a clasificării legăturilor sale cu restul instituțiilor sociale și politice. Dreptul vine să confere stabilitatea și siguranța acestor legături încadrându-le în limite de ordine.
Este esențial ca puterea să fie legitimă și să se exercite în cadrul legislației constituționale adaptate în mod democratic. O putere devine ilegitimă prin contestarea de către întreaga națiune sau de către majoritatea populației. O condiție a legitimității este respectarea de către putere a Constituției.
Astfel un guvern desemnat legal, poate deveni ilegitim datorită activității sale. Lipsa de legitimitate într-o asemenea situație se exprimă prin pierderea de către guvern a suportului popular sau prin retragerea sprijinului partidelor parlamentare.
În primul caz, ilegitimitatea guvernului are conotații moral-politice și evidențiază că poporul nu mai are încredere în echipa guvernamentală și în programul acesteia de guvernare. În al doilea caz, legitimitatea este pusă în discuție chiar de către parlament. Însă, contestarea publică a unor activități statale nu are ca rezultat automat invocarea acestora și înlocuirea cu altele.
Elementele legitimității puterii sunt: legalitatea instituirii puterii (cu respectarea Constituției) și corecta folosire a acestei puteri (în conformitate cu legile statului).
În numele legitimității sale, instituția politică exercită dominația socială. La rândul său, populația se supune și ordinelor primite de la guvernant, în numele aceleiași legitimități, regulă pe care de altfel, i-a conferit-o prin sprijinul său electoral.
Pentru justificarea legitimității de comandă exercitată de guvernant s-au invocat mai multe teorii. Dintre acestea se remarcă în mod deosebit cea formulată de sociologul german Max Weber. Potrivit acestuia există trei tipuri de legitimare a puterii în numele căruia liderul exercită dominația: calitățile personale ale liderului (dominația charismatică), tradiția (dominația este acceptată de populație ca un obicei intrat în conștiința publică), legală (poporul se supune ordinelor și legilor adoptate de autoritățile publice pe care el le-a investit în mod legal cu atribuții de guvernare). Din punct de vedere sociologic legitimitatea a fost definită ca fiind caracteristica puterii, a sursei, a naturii și a organizării sale de a fi conformă cu ceea ce se crede preferabil sau corespunzător potrivit anumitor norme juridice morale sau unor tradiții consacrate.
Din punct de vedere politologic, legitimitatea este considerată un principiu de întemeiere și justificare a unui sistem de guvernământ care presupune, pe de o parte conștiința guvernanților că au dreptul de a guverna și pe de altă parte o anumită recunoaștere a acestui drept de către guvernanți.
CAPITOLUL II
STATUL
Statul apare ca subiect al raporturilor de drept constituțional în calitatea sa de purtător al comunității poporului.
În art.6 al Constituției, se arată ca statul trebuie sa asigure garantarea suzeranității naționale și a integrității teritoriale.
În art.8, alin.1 din Constituție arată că statul garantează dreptul la păstrarea și la exprimarea identității tuturor minorităților naționale în toate domeniile vieții economice, politice, culturale, religioase, juridice și sociale.
În vederea realizării acestor țeluri se stabilesc raporturi de drept în care statul apare ca unul din subiecții de drept.
Statul, părțile componente ale acestuia pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituțional.
De exemplu în statele federale în cadrul raporturilor ce se stabilesc între federații și statele membre unul din subiecți este statul federal în întregime, iar celelalte subiecte sunt statele federale părți componente ale federației.
Una din bazele organizării puterii de stat (statale) este teritoriul. Teritoriul situează dreptul constituțional în primul rând sub aspectul structurii de stat.
Structura de stat nu este altceva decât organizarea de ansamblu a puterii în raportul teritoriului, ea indicându-ne dacă un stat este constituit din unul sau mai multe state membre.
Structura de stat formează obiect de cercetare, atât dreptul internațional public cât și pentru dreptul constituțional.
Dreptul internațional public este interesat în cercetarea structurii de stat îndeosebi pentru identificarea subiectelor raporturilor de drept internațional.
Pentru dreptul constituțional interesul științific ce-l prezintă structura de stat trebuie căutat în realitatea că teritoriul este o bază a organizării puterii, că structura de stat este organizarea puterii în raport cu teritoriul și că dreptul constituțional reglementează acele relații sociale ce apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării statale a puterii.
Forma de stat, sub aspectul organizării statelor în state unitare și federale, sau simple și compuse, sau în asociații de state, a format și formează obiect de cercetare a unei vaste literaturi de specialitate, lucru firesc datorat implicațiilor profunde ale acestor aspecte. Analizată sub titluri diferite precum structura de stat (G.Burdeau, N.Prisca, I.Umanski), formele statului (G.Burdeau) diferite specii de stat (A.Haurian), instituții integrante și agregative (M.Prelot), organizarea statelor în state federative și unitare este prezentă în literatura juridică.
Dacă în lucrările autorilor menționați se regăsesc nuanțe comune de ordin tehnic juridic trebuie să observăm însă și deosebiri atât de conținut cât și de terminologie.
În explicarea formelor de organizare a puterii în raport cu teritoriul se ivesc multe dificultăți de ordin teoretic și practic datorate complexității implicațiilor juridice și politice.
Dificultățile în studierea și sistematizarea statului se datorează chiar evoluției formelor de stat determinate de evoluția tipurilor de stat, se datorează tendințelor de dezvoltare a proceselor interne.
Mai mult decât atât, așa cum deseori se subliniază în lucrările de specialitate indicațiile vocabularului curent, și de asemenea oficial, trebuie reținute cu mare prudență, căci adeseori o denumire ce nu este prea justificată științific este totuși menținută pentru rațiuni politice.
Astfel, de exemplu, Elveția contemporană deși este o federație, continuă să se numească confederație.
Ținând cont de dimensiunile logic determinate ale unui privilegiu universitar, cercetarea structurii de stat va cuprinde doar unele aspecte de mare generabilitate în măsura în care sunt necesare explicării structurii statului român.
Vom observa, în primul rând, că în cadrul formelor structurii statului urmează a fi cuprinse numai statele unitare și federale, deoarece cât privește alte forme ele sunt încadrate în categoria asociațiilor de state. Vom mai adăuga însă că nu este lipsită de substanță științifică ideea că și uniunile reale pot fi considerate forme ale structuri de stat, urmând ca la momentul potrivit să dăm explicațiile necesare. Grupa statelor unitare și federale distinct de asociațiile state, se explică prin aceea că primele sunt fenomene ale vieții statale interne, sunt subiecte unitare de drept, în timp ce asociațiile de state, sunt fenomene ale vieții internaționale, iar statele membre ale asociațiilor continuă să rămână subiecte individualizate de drept. De altfel deosebirile n-ar reușii mai pregnant din analiza concretă a acestor forme de organizare a puterii de stat.
1. FORMELE STRUCTURII DE STAT
În formele structurii de stat cuprindem statul unitar și statul federativ. Statul unitar mai este denumit în literatura de specialitate și statul simplu, iar statul federativ mai este analizat și sub denumirea de stat compus sau complex, alături de asociațiile de state.
a) Statul unitar sau simplu, ca formă a structurii de stat, statul unitar se caracterizează prin existența unei fracțiuni statale unice și prin existența unui singur rând de organe centrale de stat (un singur organ legiuitor, un singur guvern, un singur organ judecător suprem). De asemenea cetățenii statului unitar au o singură cetățenie, în organizarea administrativă a teritoriului este astfel făcută încât, de principiu, organele de stat din unitățile administrative teritoriale se subordonează uniform față de organele de stat centrale.
State unitare sunt: România, Bulgaria, Suedia, Italia.
Unii autori merg mai departe în analiza statului unitar, identificând două categorii de state unitare și anume statul unitar simplu și statul unitar complex.
b) Statul federativ, compus sau unional. Spre deosebire de statul unitar, statul federativ este format din două sau mai multe state membre, prin unirea cărora apare un nou stat, federația – ca subiect unitar de drept. El se caracterizează prin existența a două rânduri de organe centrale de stat și anume organele federației (Parlament, Guvern, organ judecător), și organele statelor membre, în sensul că fiecare stat membru are un Parlament, un guvern și un organ judecătoresc suprem proprii.
Rezultând din unirea statelor membre, care-și mențin totuși o anumită independență (se vorbește chiar de suzeranitatea membrilor federației), federația se caracterizează și printr-o structură aparte a organelor de stat federative.
Astfel, Parlamentul federal este un parlament bicameral, aici impunându-se cu necesitate existența unei a doua camere care să reprezinte statele membre (Comitetul statelor în Elveția, S.U.A. Senatul).
Desigur sunt și state unitare în care Parlamentul are o structură bicamerală, dar aici bicameralismul este justificat de “oportunitatea politică și ingeniozitatea constituțională”, sau de nevoia realizării unui democratism și a unui echilibru în legiferare.
Raporturile dintre statele membre ale federației sunt raporturi de drept intern, federația formând o uniune de drept constituțional spre deosebire de asociațiile de state care formează uniuni de drept internațional. De aceea, dacă aceste raporturi sunt reglementate în cadrul federației prin constituția federației, ele sunt reglementate în celălalt caz prin tratatele internaționale.
Trebuie menționată, de asemenea și o altă caracteristică a statului federal și anume existența a două cetățenii, care însă se implică reciproc.
Cetățenii au cetățenia statului membru, precum și cetățenia statului federal, afară de cazul în care statele membre ale federației decid altfel. Această situație, firească, trebuie deosebită de situația dublei cetățenii care se poate ivi datorită conflictelor legilor privitoare la cetățenie, sau îngăduirii sale prin legislație.
Astăzi forma de stat federală este regăsită în multe state.
În continentul american au structură federală Statele Unite, Canada, Mexicul, Brazilia, Argentina, Venezuela. În Europa sunt state federative Elveția, Germania, iar în Asia și Oceania, India, Australia.
Observând statele cu structură federală existente astăzi în lume vom constata o diversitate de state determinate de diversitatea de soluții ce s-au impus în timp.
Cercetând statul federativ, ca formă a structurii de stat, se impune identificarea subiectelor de federația și a formelor de autonomie.
Subiecte de federație sunt numai statele membre ale federației, numai statele din uniunea cărora a luat naștere federație.
Numai subiectele de federație păstrează o anumită independență sau suveranitate, numai ele au, de principiu, dreptul de a se desprinde din federație.
În afara subiectelor de federație mai pot fi identificate și unele forme de autonomie, determinate de necesitatea rezolvării unor probleme naționale locale.
Astfel, se pot întâlnii ca forme de autonomie în federație, republicile autonome, regiunile autonome, districtele naționale, provinciile autonome.
O altă problemă teoretică de mare generalitate, privește tendințele de dezvoltare a statului federativ.
Statul federativ este supus, în principiu, la două tendințe opuse, tendințe care nu sunt ușor de identificat, și care se manifestă diferit în funcție de diferitele federații, de esența statelor, de rezolvarea problemei naționale de ideologia ce stă la baza statului. Una din aceste tendințe este de centralizare, de trecere la statul unitar și cealaltă de descentralizare, de menținere a federației.
Aceste tendințe sunt condiționate de problemele economice, care nu pot fi de principiu rezolvate la nivelul statelor membre, de distribuirea energiei și combustibilului, de realizarea unor programe de radio și televiziune, de mișcarea forței de muncă, de necesitatea existenței unor servicii sociale, de asistență.
Complexitatea problemelor care determină sau condiționează aceste două tendințe, varietatea lor, impun implicit soluții variate, corespunzătoare intereselor concrete ale statelor federative luate individual. Aceste tendințe explică transformările structurale produse în unele state federative după anul 1900.
În fine, un interes aparte (teoretic) prezintă Belgia, ca stat federativ nou, aici regulile generale pe care le-am expus aplicându-se doar parțial, motiv pentru care vorbind de un federatism informal. Din anul 1993 Belgia este un stat federal compus din trei comunități (comunitatea franceză, comunitatea flamandă, comunitatea germanofonă) și din trei regiuni (Regiunea Valonă, Regiunea Flamandă, Regiunea Bruxelleză). De asemenea există patru regiuni lingvistice (de limbă franceză, de limbă neerlandeză, regiunea bilingvă Bruxelles – Capitală, de limbă germană).
2. ASOCIAȚIILE DE STATE.
În cadrul asociațiilor de state sunt cercetate obișnuit uniunea personală, uniunea reală și confederația. Unii autori mai adaugă la această enumerare și comunitatea de națiuni (Commanwealth) și uniunea franceză, în timp ce alții, studiind uniunile și confederația sub noțiunea mai largă de state compuse, în care cuprinde și federația, includ în asociația de state numai comunitatea de națiuni și uniunea franceză.
Asociațiile de state nu constituie forme de structuri de stat, ele nedând naștere la state noi și deci, implicit, la noi subiecte de drept. Ele sunt forme ale vieții internaționale, constituind și funcționând pe baza tratatelor internaționale, statele membre păstrându-și independența (este adevărat, formală uneori), și intrând între ele nu în raport de drept constituțional (drept intern), ci în raporturi de drept internațional.
a) Uniunea personală este o asociație de două sau mai multe state independente, care au în comun doar șeful statului. Ea nu poate fi formă a structurii de stat deoarece nu este un stat nou.
Uniunea personală a fost consecința legilor de succesiune la tron sau alegerii unui șef de stat comun. Uniuni personale cunoscute în istorie sunt: Anglia și Regatul Hanovra între 1714 (anul înscăunării pe tronul Angliei a reginei Victoria); Olanda și marele ducat de Luxemburg între anii 1880-1915;
b) Uniunea reală este o asociație de state în care pe lângă șeful statului există și alte organe de stat comune.
De obicei aceste organe de stat comune sunt în domeniul afacerilor externe, armatei, finanțelor.
Așa cum se precizează în literatura de specialitate, în cazul uniunilor reale s-a putut vorbi într-adevăr de o formă a structurii de stat, nu numai în general li s-a recunoscut dreptul de a acționa în relațiile internaționale ca un singur stat, dar și ca o consecință a faptului că ele aveau și alte organe comune decât șeful statului. Am adăugat la aceasta și faptul că în unele cazuri uniunea reală a fost o etapă spre formarea statului unitar, ceea ce pune într-o lumină specifică, proprie, raporturile dintre statele membre de uniunile reale (de exemplu, Principatele Unite).
Uniuni reale cunoscute în istorie sunt : Principatele Unite între 24 ianuarie 1959 și 24 ianuarie 1862, Austria și Ungaria între 1867-1918; Norvegia și Suedia între 1815-1905.
c) Confederația de state este o asociație de state independente determinată de considerente economice și politice atât de ordin intern cât și de ordin extern, care nu dă naștere unui alt stat nou, ca subiect individualizat de drept.
Statele ce formează confederația urmăresc realizarea unor scopuri comune economice, financiare, politice, de apărare. În vederea discutării și hotărârii în probleme comune, statele confederate își aleg un organism comun, denumit dietă sau congres, unde sunt reprezentate toate statele membre, care i-au hotărâri numai în unanimitate de voturi. Hotărârile acestui organism obligă statele numai dacă sunt aprobate ulterior de către stat. La baza confederației stă tratatul internațional. Confederațiile cunoscute în istorie au constituit o etapă spre realizarea statului federal. În istorie s-au cunoscut următoarele confederații: Confederația statelor americane între anii 1778-1787; Confederația statelor germanice între 1815-1871.
3. ROMÂNIA, STAT NAȚIONAL, UNITAR ȘI INDIVIZIBIL
Sub aspectul structurii de stat, România se prezintă ca un stat unitar. În cadrul statului nostru vom identifica deci trăsăturile statului unitar. Astfel pe teritoriul României este organizată o singură funcțiune statală. De aici, existența unui singur rând de autorități publice centrale.
Astfel, în țara noastră există un singur Parlament. De asemenea există un singur Guvern și un singur for judecătoresc suprem.
Cetățenii au o singură cetățenie, cetățenia română. Teritoriul țării este organizat în unități administrativ teritoriale (județe, orașe și comune), iar autoritățile publice din aceste unități sunt subordonate uniform, față de cele centrale.
Întreaga organizare este stabilită prin Constituție.
Caracterul național al statului român exprimă unul din elementele constitutive ale acestuia, știind fiind că, în accepțiunea largă, statul este constituit din trei elemente și anume; teritoriu, populație și suveranitate. Se preferă însă în contextul explicării caracteristicilor statului termenul național, pentru că din punct de vedere riguros, științific națiunea este elementul constitutiv al statului, el putând fi definită ca populația de ieri, de azi și de mâine. Națiunea exprimă istoria, continuitatea și mai ales comunitatea spirituală și materială. În populație de regulă distingem trei categorii și anume cetățenii, străinii și apatrizii, ori aceste categorii de la urmă nu-s încorporate în categoria națiune.
Formarea statului român ca stat național unitar este rodul unui proces istoric îndelungat, proces dominat de lupta poporului român pentru unitate și independență, pentru eliberarea națională și socială. Formarea statului național român a fost mult timp întârziată deoarece în această parte a Europei capitalismul s-a dezvoltat mult mai târziu și mai lent decât în apus.
Un moment important în formarea statului unitar român la constituit unirea Moldovei cu Țara Românească, în 1859. Desăvârșirea statului unitar român s-a realizat în 1918 prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România. Formarea statului național a fost opera întregului popor, a întregii națiunii.
Forma unitară corespunde conținutului statului precum și compoziției naționale a poporului român.
De aceea Constituția României, stabilește prin articolul I că România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil.
4. ROMÂNIA, STAT SUVERAN ȘI INDEPENDENT.
Înțelegerea suveranității de stat a României impune o succintă prezentare a noțiunii de suveranitate. Pentru explicarea suveranității este necesară luarea în considerație a cel puțin trei probleme teoretice și anume: evoluția istorică a conceptului de suveranitate, existența a trei noțiuni care deși se găsesc într-o strânsă corelație sunt totuși noțiuni distincte și anume: suveranitatea poporului, suveranitatea de stat și suveranitatea națională; problema titularului suveranității.
Suveranitatea ca atribut al statului a apărut odată cu apariția acestuia, dar ideile și concepțiile despre suveranitate apar mult mai târziu, ele fiind situate spre sfârșitul evului mediu.
Pregnant, independența statelor apare și este susținută de Francesca Vittoria, Francesca Luarez (1548-1617). Se consideră că primul care a clarificat conceptul de suveranitate a fost Jean Bodin (1530-1595) în cunoscută sa lucrare Les six livres de la Republique (1576), care considerând suveranitatea de origine divină a definit-o ca puterea absolută a statului, inalienabilă, constantă, imprescriptibilă și indezirabilă.
În decursul istoriei s-au emis numeroase concepții, opinii diferite asupra suveranității, mergându-se de la afirmarea și justificarea suveranității ca realitate și principiu, la negarea suveranității, la considerarea acestuia ca ceva învechit, demodat și mai mult chiar până la considerarea acestuia ca sursă a conflictelor dintre state.
Uneori, în doctrina juridică mai veche, suveranitatea este considerată unul și același lucru cu puterea de stat. Problemă de mare importanță și actualitate suveranitatea de stat se impune și astăzi ca una din marile realități ale lumii contemporane.
Ideea de bază ce trebuie subliniată este aceea că, în decursul istoriei, conceptul de suveranitate a evoluat în funcție de scopurile societății de interesele și valorile ce trebuiau protejate.
Conținutul suveranității se deosebește de la orânduire socială la alta, deoarece chiar aceste orânduiri se deosebesc între ele. Așa cum se subliniază în literatura juridică conținutul suveranității, adică domeniile în care se resuscită, s-au extins de la politic la economic, cu precizarea că însuși politicul și-a schimbat în timp semnificația.
Putem observa în stabilirea conceptului de suveranitate, că trebuie și alte două națiuni, des întâlnite atât în literatura juridică și mai ales în cea politică, și anume suveranitatea poporului și suveranitatea națională.
Prin suveranitatea poporului se înțelege dreptul poporului de a decide asupra sorții sale, de a stabilii linia politică a statului și alcătuirea organelor lui, precum și de a controla activitatea acestora.
În societatea în care puterea de stat aparține întregului popor, suveranitatea poporului se identifică ca suveranitatea de stat. Suveranitatea poporului legitimează dreptul acestuia la insurecție.
Prin suveranitatea națională se înțelege dreptul la autodeterminare și la dezvoltarea independentă a fiecărei națiuni, care îi aparține fie că posedă sau nu o organizație proprie de stat.
Bineînțeles că, atunci când națiunea s-a constituit într-un stat suveran și independent, suveranitatea națională se identifică cu cea de stat.
Apare, evidentă atât deosebirea cât și legătura între suveranitatea de stat, pe de o parte și suveranitatea națională pe de altă parte. Se observă că numai suveranitatea de stat este o caracteristică generală a puterii de stat. Realitatea că deseori aceste trei noțiuni se regăsesc înmănuncheate într-una singură, atotcuprinzătoare, nu ne poate duce la ideea negării existenței a trei noțiuni distincte. Ar însemna să negăm existența unor noțiuni de largă circulație și rezonanță politică, și practic, să simplificăm nejustificat explicațiile despre suveranitate.
Odată aceste aprecieri făcute, urmează observarea că în obiectul de cercetare a științei dreptului constituțional intră suveranitatea de stat ca una din trăsăturile generale ale puterii ale statului.
Precizând că suveranitatea este o trăsătură generală a puterii de stat, vom observa că nu se poate vorbi de un titular al suveranității decât în măsura în care am pune semnul egalității între puterea de stat și suveranitate.
De aceea vorbim de deținătorul puterii statale, pentru care este suverană. Iar deținătorul (titularul) puterii este poporul în societatea real democratică.
În doctrina juridică pot fi identificate două moduri în definirea suveranității de stat. În aceste două moduri se regăsesc, aproape cu mici excepții toate definițiile date suveranității de doctrina juridică. Caracteristic definițiilor date este definirea suveranității ca dreptul statului de a decide liber în treburile sale interne și externe.
Deosebirile, fără a lua în seamă, desigur, nuanțele terminologice extrem de variate, se manifestă însă în faptul că pornindu-se de la teza corectă de altfel, a reciprocității, în relațiile dintre state, unii autori dau suveranității de stat o definiție cu condiții.
În această categorie de definiții suveranitatea de stat este considerată a fi acea caracteristică a puterii de a fi supremă pe teritoriul statului și independentă față de orice putere străină, caracteristică exprimată în dreptul statului de a-și rezolva liber treburile interne și externe, cu excluderea oricărui amestec al altor state și cu respectarea drepturilor corespunzătoare ale acestora și a regulilor general admise ale dreptului internațional.
Este foarte adevărat că din modul cum sunt formulate aceste definiții nu reiese întotdeauna în mod expres că este vorba de două condiții alăturate supremației și independenței, dar o asemenea interpretare este posibilă.
Cei care definesc suveranitatea în modul mai sus arătat pleacă de la ideea reciprocității în relațiile dintre state. Le arată, corect de altfel, că suveranitatea exclude arbitrarul, încălcare suveranității altor state, că ea nu trebuie să fie un privilegiu al altor statelor mari și puternice în dauna altor state.
Statul suveran este obligat să respecte drepturile altor state, normele unanim admise ale dreptului internațional, să respecte principiul egalității suverane a statelor.
Menționarea însă în definiția suveranității de stat a obligației de a respecta drepturile altor state, precum și normele dreptului internațional, poate fi interpretată în sensul de condiții pentru existența suveranității ceea ce este bineînțeles criticabil. Pentru că așa se arată în literatura de specialitate, practica internațională a cunoscut exemple de încălcare a drepturilor statelor din partea unor state puternice, dar acesta nu poate conduce la concluzia că aceste state care au încălcat drepturile altora nu sunt suverane.
Un al doilea mod de definire a suveranității este acela în care nu sunt reținute în definiție, ca nefiind elemente constitutive ale suveranității, obligațiile de respectare a dreptului internațional și a drepturilor altor state. Nu înseamnă însă că acești autori nu dau importanță cuvenită egalității suverane a statelor, reciprocității în viața internațională.
Suveranitatea, trăsătură generală a statului, este supremația și independența puterii în exprimarea și realizarea voinței guvernanților ca voință obligatorie pentru întreaga societate.
În literatura juridică se subliniază faptul că definirea conținutului suveranității prin supremație și independență nu înseamnă divizarea suveranității în părțile distincte, de sine stătătoare, deoarece o asemenea împărțire ar avea un caracter artificial față de caracterul unic și individual al suveranității.
Este vorba de fapt de definirea modului de existență și realizare a puterii ca putere suverană.
Definirea suveranității numai prin supremație sau numai prin independență este insuficientă, căci în timp ce supremația evocă acea însușire a puterii de stat de a fi superioară oricărei alte puteri în raporturile cu populația, cuprinsă în limitele frontierelor statului, independența evocă acea trăsătură a puterii de a nu fi îngrădită, limitată, în realizarea scopurilor sale, de nici o altă putere de stat străină. Trebuie adăugat desigur că acesta nu poate duce la ideea contrară ordinii internaționale în sensul căreia statele în virtutea suveranității, ar putea avea comportări arbitrare în viața internațională. În același timp, suveranitatea este incompatibilă cu orice limitare a drepturilor suverane ale statelor.
În zbuciumata sa istorie, poporul român, a fost lipsit de dreptul de a decide liber de destinele țării, căci dominația străină s-a manifestat secole în șir, iar cucerirea independenței de stat în urma războiului româno-ruso-turc din 1877 deși a permis afirmarea tot mai riguroasă a poporului nostru ca națiune de sine stătătoare, a însemnat numai un pas în cucerirea suveranității depline. România a continuat să fie aservită economic și politic, puterilor străine.
Evenimentele istorice, printre care cele două războaie mondiale nu pot să nu fie menționate, au afectat, prin desfășurarea și urmările lor, suveranitatea României.
Constituțiile române au consacrat, în formulări din ce în ce mai clare, suveranitatea și independența. Suveranitatea și independența României își găsesc și trebuie să-și găsească garanțiile în economia românească, în existența forțelor armate, în capacitatea de apărare a țării.
Totodată se constituie ca garanții eficiente pentru suveranitatea și independența țării, climatul internațional de destindere, cooperare, încredere și securitate, organismele internaționale (O.N.U.) apoi Consiliul Europei, alte organisme internaționale la care țara noastră participă.
Statul se constituie ca subiect de drept în raportul de cetățenie.
Constituția și legile conferă cetățenilor toate drepturile (inclusiv cele politice), în timp ce persoanelor care nu au această calitate nu le conferă decât o parte din aceste drepturi. Străini și persoanele fără cetățenie nu se pot bucura de drepturile politice, deoarece numai cetățenii exercită puterea și astfel numai ei pot participa la guvernarea societății din care fac parte și de destinele căruia sunt legați. Totodată, numai cetățenilor le incumbă anumite obligații, cum ar fi de exemplu obligația de apărare a patriei, de satisfacere a stagiului militar.
Noțiunea de cetățenie este utilizată atât în sens juridic, cât și într-un sens politic atunci când este privită ca o apartenență a unui individ la o colectivitate umană (națiune, stat), organizată în stat.
Noțiunea de cetățenie are în știința dreptului constituțional două accepțiuni.
În primul rând, noțiunea de cetățenie este utilizată pentru a desemna o instituție juridică, adică o grupă de norme juridice.
Dar noțiunea de cetățenie este folosită și pentru a concretiza evoluția juridică ce se creează acelor persoane care au calitatea de cetățean. În această a doua accepțiune, cetățenia se așează în jurul ideii de subiect de drept și numai aici se vorbește de cetățenia unei persoane, dobândirea și pierderea cetățeniei. Această accepțiune interesează în mod deosebit, ea constituind obiectul controverselor în literatura juridică.
În literatura juridică, cetățenia a fost concepută, de regulă, fie ca o legătură “între individ și stat”, fie ca o “legătură politică și juridică“, ca o “apartenență juridică” sau ca o calitate a persoanei.
Într-o opinie, cetățenia era privită ca legătura care naște un individ, un grup sau anumite bunuri cu un stat anumit. Această opinie este caracteristică unor autori care considerau că raporturile juridice se pot stabilii și între persoane și bunuri, nu numai între persoane.
Teza era principial greșită, neștiințifică, întrucât raporturile juridice se pot stabilii numai între oameni, uneori ele încheindu-se cu privire la bunuri. Niciodată raporturile juridice nu pot lua naștere între oameni și bunuri.
Într-o altă opinie, se pleacă la definirea cetățeniei de la teza conform căreia statul ar fi suma celor trei elemente: teritoriu, populație și suveranitate. Între părerile acestor autori nu există decât deosebiri de nuanță, în esență ei definind cetățenia ca o legătură politică sau juridică sau ca o calitate a persoanei, în virtutea căreia persoana face parte din populație, care ar fi unul din elementele constitutive ale statului.
O definiție considerată exactă privește cetățenia ca fiind legătura politică și juridică permanentă dintre o persoană fizică și un anumit stat. Această legătură se exprimă prin totalitatea drepturilor și obligațiilor reciproce dintre o persoană și statul al cărui cetățean este, și mai mult, este o legătură juridică specială, reflectată pe plan extern, păstrată și prelungită oriunde s-ar găsii persoana, în statul de origine, în alt stat, pe mare, în cer sau în cosmos.
Pentru a definii cetățenia română trebuie să pornim de la faptul că cetățenia are un conținut și o finalitate care se corelează cu realitățile economice, sociale și culturale concrete, într-o societate dată.
Vom remarca astfel că titlul de cetățean dovedește apartenența cetățeanului la statul român, stat în care suveranitatea națională aparține poporului.
Cetățenii se bucură de drepturi și libertăți democratice, drepturi care nu sunt numai proclamate ci și garantate în exercitarea lor efectivă.
Beneficiari ai drepturilor și libertăților cetățenii români sunt în același timp și titularii unor îndatoriri. Titlul de cetățean român impune devotament și fidelitate față de patrie, slujirea intereselor poporului, precum și îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor înscrise în Constituție și în legile țării.
Egal în drepturi și îndatoriri., cetățenii români sunt răspunzători deopotrivă pentru dezvoltarea economică și socială a țării, pentru apărarea suveranității și independenței naționale.
În definirea cetățeniei române trebuie să plecăm de la faptul că ea reprezintă expresia relațiile social economice, politice și juridice dintre persoanele fizice și statul român.
Privită astfel, apare deosebit de limpede ideea că cetățenia română nu este o simplă legătură politică sau juridică între individ și colectivitatea politicește organizată, ci este o integrare angajată în sânul acestei colectivități.
Totodată vom remarca faptul că numai persoanele fizice au cetățenie. În nici un caz persoanele juridice sau bunurile nu au cetățenie, în sensul pe care-l dăm noi acestei categorii juridice.
Astfel cetățenia română trebuie considerată ca acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relațiile permanente social economice, politice și juridice dintre persoana fizică și stat, dovedind apartenența sa la statul român și atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor și îndatoririlor prevăzute de Constituție și de legile României.
În fine, pentru explicarea conceptului de cetățenie se impun câteva precizări privind terminologia. Astăzi, cele mai multe constituții și legi folosesc termenul cetățenie pentru a desemna această apartenență.
Inițial cetățenia a fost desemnată prin termenul naționalitate, termen ce îl întâlnim și astăzi, de exemplu în Constituția Franței, în art.34.
Dacă enumerăm câteva din reglementările juridice din România vom putea observa că în anul 1877 s-a adoptat legea pentru acordarea cetățeniei române ofițerilor de origine română care au servit în armată străină (M.Of.nr.117 din 26.05.1877); în anul 1924 s-a adoptat legea privitoare la dobândirea și pierderea naționalității române (M.Of.nr.41 din 24.02.1924), urmată de două regulamente, unul privitor la constatarea naționalității române și altul privitor la dobândirea naționalității române prin naturalizare și la redobândirea acestei naționalități, în anul 1939 s-a adoptat legea privitoare la dobândirea și pierderea naționalității române (M.Of.nr.16 din 19.01.1939); începând cu anii 1948 legile s-au referit la
cetățenia română (Decretul nr.125 din 1948, Decretul nr.33/1952, Legea nr.21/1991).
Renunțarea în timp la termenul de naționalitate poate fi explicată prin aceea că naționalitatea este o categorie politică, ea indică apartenența la națiune.
Pentru a se evita confuziile și mai ales speculațiile posibile, din punct de vedere juridic, s-a preferat cuvântul cetățenie, el exprimând un anumit statut juridic al omului.
Aceste explicații prezintă interes pentru cel care dorind să rezolve probleme juridice privind apartenența juridică a unei persoane la un anumit stat, trebuie să identifice conținutul reglementărilor juridice de tipul la care se referă.
5. NATURA JURIDICĂ A CETĂȚENIEI.
Una din cele mai controversate probleme privitoare la cetățenie este natura juridică a acesteia.
Cetățenia este definită, de obicei, fie ca “o legătură între individ și stat”, fie ca o “legătură politică între individ și stat”, fie ca o “legătură politică și juridică”, fie ca o “legătură juridică”, sau ca o calitate a persoanei.
Fără a examina aceste opinii vom arăta totuși că cetățenia a fost considerată ca fiind fie: “un statut personal”, un contract tacit sinalagmatic; un act unilateral de putere publică; o situație juridică; un raport contractual; un raport juridic (după unii de supușenie); o parte a stării civile a persoanei.
În stabilirea naturii juridice a cetățeniei trebuie să se plece de la categoria relațiilor raporturilor juridice. Deși plecând de la această idee nu este posibil ca cetățenia să fie considerată o situație juridică, mai ales pentru că noțiunea situație juridică nu este suficient determinată.
Plecând de la categoria juridică “subiect de drept”, considerăm că cetățenia este un subiect, o parte componentă a capacității juridice.
Cei care consideră capacitatea juridică ca o prerogativă abstractă iau ca punct de plecare capacitatea de folosință în dreptul civil fără a privi și analiza capacitatea juridică așa cum se prezintă ea în celelalte ramuri ale dreptului.
Trebuie stabilit prin subiecte de drept se înțeleg participanții la raporturile juridice care au, ca atare, calitatea de a fi titulari ai drepturilor și obligațiilor ce formează conținutul raportului juridic.
Ca subiecte ale raporturilor juridice sunt persoanele fizice și colectivele de persoane fizice. Persoanele fizice apar ca subiecte ale raporturilor juridice ca cetățeni, ca străini sau ca apatrizi. Se remarcă că în anumite condiții străinii sau apatrizii nu pot fi subiecte.
Străinii și apatrizii nu pot fi titulari ai unor drepturi și obligații, fiindcă lor le lipsește o parte din ce-ți permite să fii subiect în toate raporturile juridice și anume o parte din capacitatea juridică.
Capacitatea juridică este posibilitatea de a fi subiect de drept și de a avea anumite drepturi și obligații. Determinată de lege, capacitate juridică, după cum este bine cunoscut, poate să se deosebească de la o ramură de drept la alta.
În unele ramuri de drept, capacitatea juridică a persoanelor fizice se divide în capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.
În dreptul constituțional nu putem vorbi de o diviziune a capacității, deoarece dacă distincția dintre capacitatea de folosință și de exercițiu are o mare importanță în dreptul civil, ea este lipsită de însemnătate practică și teoretică în acele ramuri ale dreptului în care capacitatea de exercițiu a cetățeanului se naște odată cu capacitatea de folosință și în aceleași condiții cu ea.
Capacitatea juridică se poate divide în capacitate de exercițiu și de folosință, numai în acele ramuri de drept unde drepturile pot aparține unui titular fără să necesite în același timp și exercițiul lor de către același titular.
În cazul acelor drepturi care presupun neapărat și exercitarea lor de către titular, ca de exemplu în cazul drepturilor politice, împărțirea capacității în capacitate de folosință și de exercițiu nu este posibilă.
Capacitatea juridică este condiția necesară, premiza pentru a putea dovedii subiect al raportului juridic și pentru a-și asuma în cadrul raportului juridic drepturile subiective și obligațiile corespunzătoare.
Capacitatea juridică este o categorie social-istorică. Ea a cunoscut și cunoaște schimbări de conținut, în funcție de orânduirile social-economice, de transformările mai importante survenite.
Elementele ce compun capacitatea juridică determină sfera subiectelor raporturilor juridice.
Astfel sunt subiecte de raporturi juridice cei cărora legea le recunoaște capacitatea de a fi subiecte de drepturi și obligații în anumite domenii de rapoarte juridice.
Deci guvernanții, pentru că legea este exprimarea voinței acestora stabilesc, în funcție de preferințele social politice, de interesele lor, care sunt elementele care formează capacitatea juridică, stabilind astfel dacă un individ sau un grup de indivizi pot sau nu, să fie subiecte ale unor raporturi juridice, al căror conținut îl formează anumite drepturi și obligații.
În sclavagism, sclavii nu erau subiecte de drepturi juridice, ci erau obiecte ale acestora (bunuri). Sclavii aveau capacitatea de a fi subiecte ale raporturilor juridice deoarece lor nu le era recunoscută calitatea de persoană (de om), care este unul din elementele capacității juridice. Un prim element al capacității juridice este calitatea de persoană fizică (sau juridică dacă ne referim la colective) fiindcă altfel am putea ajunge la concluzia că și bunurile ar putea fi subiecte ale raporturilor juridice.
Legile au restrâns capacitatea juridică în anumite categorii juridice și pentru străini sau apatrizi, dând o capacitate juridică deplină numai cetățenilor. Astfel, apar un al doilea element al capacității juridice: cetățenia.
Capacitatea juridică, în dreptul constituțional este deplină în cazul străinilor și apatrizilor. Trebuie adăugat că împărțirea în capacitatea juridică deplină și restrânsă nu trebuie să fie confundată cu împărțirea în capacitate de exercițiu deplină și restrânsă, întâlnită în unele ramuri ale dreptului. Dacă în aceste situații, împărțirea se face ținând cont de faptul că dacă subiectul raportului juridic are sau nu nevoie de încuviințarea în prealabil a părinților sau a tutorelui, cerută de lege pentru ocrotirea intereselor sale, împărțirea în capacitate juridică deplină și restrânsă, despre care vorbim se referă la posibilitatea persoanei fizice de a fi subiect al tuturor raporturilor juridice, sau numai a unora atunci când nu este cetățean.
Persoana fizică, cetățean, poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice, adică al acelor raporturi juridice ale căror conținut îl formează drepturile și îndatoririle fundamentale, și îl special drepturile politice.
Fiecare cetățean este în drept un subiect unitar, dar aptitudinea sa de a fi subiect de drept poate indica aspecte diferite în funcție de caracterul raporturilor juridice în care poate figura ca parte. Legea recunoaște pe fiecare cetățean al statului ca subiect de drept, dar aceasta nu înseamnă că îi recunoaște capacitatea de a fi titular de drepturi și obligații în orice domeniu al raporturilor juridice, independent de caracterul acestor raporturi și de condițiile care trebuie întrunite pentru a recunoaște cetățeanului capacitatea de a fi titular de drepturi și obligații într-un anumit domeniu al raporturilor juridice.
De aceea, când am definit cetățenia română ca o calitate a persoanei, am plecat de la ideea că ea este o calitate a persoanei numai în măsura în care considerăm această calitate ca un element constitutiv al capacității juridice, așa cum este și calitatea de persoană fizică.
În această ordine de idei, noi socotim, deci, că cetățenia este un element al capacității juridice, dar al capacității juridice cerute subiectelor raporturilor juridice de drept constituțional.
Reglementarea juridică a cetățeniei române și principiile ce se degajă din normele juridice privitoare la cetățenie.
Ca bază a organizării puterii de stat, populația interesează cum este și firesc, dreptul constituțional. Aspectul sub care își găsește reflectarea în aceasta este cetățenia. Plecând de aici, vom remarca că normele care reglementează cetățenia sunt norme ale dreptului constituțional, ele formând o instituție a acestei ramuri de drept.
Aceasta impune ca aceste norme care formează instituția juridică a cetățeniei să fie studiate, în primul rând, de știința dreptului constituțional.
În această ordine de idei vom observa că norme privitoare la cetățenie se găsesc în Constituție, care este izvorul principal al dreptului constituțional precum și în legea cetățeniei române.
Legile care au reglementat cetățenia română pleacă de la ideea, fundamentală de altfel, că cetățenia este expresia relațiilor social-economice, politice și juridice dintre persoanele fizice și statul român, constituind un atribut de onoare, de responsabilitate civică. Așa cum mai arătam și cu ocazia explicării noțiuni de cetățenie, legea pleacă de la realitatea că cetățenia română înseamnă apartenența persoanei fizice la patria română, că ea implică pentru cetățean atât drepturi cât și obligații.
Analiza normelor juridice care formează instituția juridică a cetățeniei, permite formularea unor principii care stau la baza cetățeniei române.
1. Numai cetățenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituție și legi. În această privință se impune încă de la început să observăm că, de regulă, acesta nu este considerat un principiu în lucrările de specialitate, dar problema, ca atare, prezentând o deosebită importanță teoretică și practică, este totuși analizată, deși distinct de principiile cetățeniei. Cu toate acestea, această regulă se impune ca o regulă de bază a cetățeniei române, ea străbătând întreaga legislație în acest domeniu. Cât privește formularea ce am dat-o acestui principiu, ea ni se pare a fi potrivită deoarece sugerează că persoanele care nu au calitatea de cetățeni români nu se pot bucura – în condițiile legii – decât de o parte din drepturile și îndatoririle prevăzute de constituția și legile țării noastre.
În această ordine de idei trebuie să arătăm că din drepturile înscrise în constituție și legile țării unele pot fi exercitate numai de cetățeni, străinii sau apatrizii neavând acces la ele. Există deci o diferență între sfera drepturilor pe care le pot exercita cetățenii români și sfera drepturilor pe care le pot exercita persoanele care nu au această calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru. Aceste drepturi, care nu pot fi exercitate și de străini sau apatrizii sunt atât drepturi fundamentale cât și drepturi subiective obișnuite. În grupa acestor drepturi sunt incluse:
a) Dreptul de a alege și dreptul de a fi ales în organele reprezentative. Aceste drepturi, fiind prin excelență drepturi politice aparțin în exclusivitate numai cetățenilor;
b) Dreptul de a domicilia pe teritoriul României și a se deplasa nestânjenit pe acest teritoriu;
c) Dreptul de a fi proprietar de terenuri în România;
d) Dreptul de a fi angajat în orice funcție pentru care îndeplinește condițiile cerute de legile țării. Trebuie arătat că, pentru anumite funcții, legile cer în mod expres ca persoana să aibă calitatea de cetățean român. De exemplu, pentru ocuparea funcției de judecător;
e) Dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România. Cetățeanul român nu poate fi extrădat la cererea unui stat străin în vederea urmăririi sau judecării într-o cauză penală ori în vederea executării pedepsei. De asemenea, el nu poate fi expulzat din România;
f) Dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află în străinătate. Cetățenia română implică pentru statul român obligația de a-și proteja cetățenii săi atunci când aceștia, aflându-se în afara granițelor – vremelnic sau domiciliind -, au nevoie de asemenea ajutor împotriva încălcării drepturilor lor.
2. Numai cetățenii sunt ținuți a îndeplinii toate obligațiile stabilite prin Constituție și legile țări.
Reținând aceleași remarci pe care le-am făcut la primul principiu, vom arăta că cetățeanul român, titular de drepturi și libertăți, este în același timp obligat să îndeplinească și îndatoririle prevăzute de Constituția și legile țării. Aceasta cu atât mai mult cu cât cetățenia română presupune responsabilitate civică.
În conformitate cu acest principiu, unele obligații prevăzute de Constituție și legi aparțin în exclusivitate cetățenilor români, căci numai ei pot fi titularii tuturor drepturilor și obligațiilor. Persoanele care nu au această calitate nu sunt ținute a îndeplinii anumite îndatoriri, ce revin numai cetățenilor români, singurii răspunzători pentru dezvoltarea economică și socială a României, pentru apărarea independenței, suveranității și integrității sale. Aceste obligații sunt următoarele:
a) Obligația de fidelitate față de țară;
b) Obligația de a satisface serviciul militar;
c) Îndatorirea de apărare a patriei.
3. Cetățenii români sunt egali în drepturi și îndatoriri, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, de avere sau origine socială și indiferent de modul în care au dobândit cetățenia.
4. Cetățenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiu se desprinde cu deosebită claritate din dispozițiile constituționale și legale conform cărora stabilirea drepturilor și îndatoririlor cetățenilor români, a modurilor de dobândire și de pierdere a cetățeniei române, constituie un atribut exclusiv al statului.
5. Căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetățeniei soților. Acest principiu se desprinde din dispozițiile exprese ale legii cetățeniei române conform cărora încheierea căsătoriei între un cetățean român și un străin nu produce nici un efect asupra cetățeniei soțului care a dobândit cetățenia română în timpul căsătoriei.
6. Schimbarea cetățeniei unuia din soți nu produce nici un efect asupra cetățeniei române a celuilalt soț.
Dobândirea și pierderea cetățeniei române.
Legea cetățeniei române reglementează modurile de dobândire cât și cele de pierdere a cetățeniei române, stabilind în același timp atât condițiile cât și procedura după care ele se realizează.
Modurile de dobândire a cetățeniei
Dobândirea cetățeniei, în general, cunoaște două sisteme și anume: sistemul care are la bază principiul jus sagvinis (dreptul sângelui) și un alt sistem, care are la bază principiul jus soli (dreptul locului, adică al teritoriului pe care s-a născut o persoană). Aceste două moduri de dobândire a cetățeniei, denumite și originare, se regăsesc astăzi în lume, fiind aplicate de către state sau combinat sau separat, explicațiile alegerii unuia sau altuia din aceste două sisteme găsindu-se în interesele concrete pe care le au națiunile sau popoarele respective.
Conform sistemului jus sagvinis, copilul devine cetățeanul unui stat dacă se naște din părinți care, amândoi sau numai unul, au cetățenia statului respectiv. Conform sistemului jus soli, copilul devine cetățeanul unui stat dacă se naște pe teritoriul statului respectiv. Cât privește acest sistem, se consideră că ar avea serioase neajunsuri, întrucât, atunci când părinții nu au cetățenia statului unde s-a născut copilul, este puțin probabil ca acesta să dorească într-adevăr să rămână cetățean al statului respectiv, el fiind atașat prin familia sa unui alt stat.
În dreptul român a fost adoptat sistemul care are la bază jus sangvinis, acesta fiind din toate punctele de vedere cel mai potrivit sistem, el fiind expresia legăturii dintre părinți și copii, a continuități neîntrerupte pe pământul strămoșesc a generațiilor care au luptat pentru împlinirea idealurilor de libertate socială și națională.
Legea cetățeniei române stabilește 4 moduri în care cetățenia română poate fi dobândită, adăugând pe lângă modul originar jus sagvinis și unele moduri derivate care să înlesnească persoanelor ce nu s-au născut din părinți cetățeni români să se integreze în societatea românească, dacă cer acest lucru și li se autorizează.
1. Dobândirea cetățeniei române prin naștere.
Făcând aplicația sistemului jus sangvinis, legea cetățeniei române stabilește că este cetățean român copilul care se naște din părinți cetățeni români. De asemenea, este cetățean român copilul născut dintr-un părinte cetățean român și un părinte străin sau fără cetățenie. În toate aceste cazuri, teritoriul pe care s-a născut sau unde domiciliază unul sau ambi părinți, nu influențează, nici într-un fel, cetățenia copilului.
2. Dobândirea cetățeniei române prin repatriere.
Un alt mod de dobândire a cetățeniei române prevăzut de lege este dobândirea prin repatriere. Înscrierea în lege a acestui mod de dobândire a cetățeniei române a răspuns necesității de a se da o reglementare corespunzătoare situațiilor în care persoanele care au fost cetățeni români, au pierdut cetățenia română ca urmare a stabilirii lor în străinătate, dar doresc să se reintegreze în societatea românească. În cazul repatrierii este vorba de persoane care sunt legate de poporul român și care, din diferite motive, au întrerupt pentru anumite perioade de timp contactul lor cu societatea românească. Așa se explică de ce legea consideră repatrierea ca un mod de dobândire a cetățeniei române.
Prin acest mod de dobândire a cetățeniei române, persoana care a primit cetățenia română o redobândește ca efect al repatrierii. Întrucât repatrierea unei persoane ridică, cum este și firesc, o serie de probleme privind familia acesteia, legea reglementează și situațiile posibile.
Plecând de la principiul că dobândirea cetățeniei române de către unul din soți nu are nici o consecință asupra cetățeniei celuilalt soț, se stabilește că soțul cetățean străin poate cere dobândirea cetățeniei române în condițiile legii.
Cât privește copilul minor al repatriatului, legea prevede că părinți hotărăsc pentru copiilor minori cu privire la cetățenie și că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani trebuie să-și exprime separat consimțământul. Dacă părinții nu cad de acord, va decide tribunalul de la domiciliul minorului, ținând cont de interesele acestuia. Cererile de repatriere se depun la Ministerul Justiției. Aprobarea acestor cereri revine Guvernului la propunerea ministrului justiției.
3. Dobândirea cetățeniei române prin adopție.
Un alt mod de dobândire a cetățeniei române este adopția. Așa cum stabilește legea, cetățenia română se dobândește de către copilul cetățean străin sau fără cetățenie, prin adopție, dacă adoptatorii sunt cetățeni români sau, atunci când adopția se face de o singură persoană, dacă acesta este cetățean român, iar în toate cazurile, cel adoptat nu a împlinit 18 ani. În cazul în care dintre cei doi adoptatori, numai unul este cetățean român, cetățenia va fi hotărâtă, de comun acord, de către ei, iar în caz de dezacord va decide instanța de judecată în funcție de interesul adoptatului.
Soluția legii cetățeniei române s-a impus datorită faptului că adopția făcându-se întotdeauna numai în interesul adoptatului, urmărește integrarea deplină a acestuia în noua sa familie. Desigur, și copilul străin adoptat de cetățeni români trebuie să se integreze în noua sa familie. În cazul în care el nu ar dobândii și cetățenia română odată cu adopția, întotdeauna ar trăi cu sentimentul că este încă tratat ca un străin, ceea ce i-ar crea unele complexe de inferioritate sau de instabilitate în noua sa familie. Desigur, copilului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimțământul.
S-ar părea că deși cetățenia este incontestabil o problemă de stat, ea ar înceta să mai aibă acest caracter în cazul dobândirii prin adopție, deoarece adopția se face de către persoane fizice, prin acordul lor de voință. Trebuie să adăugăm însă că cetățenia și în această situație rămâne o problemă de stat, deoarece adopția unui străin de către părinți cetățeni români nu se poate face decât cu încuviințarea unei autorități statale. Desigur problemele adopție se vor explica la Dreptul familiei. Pentru reținerea clară a terminologiei, în acest domeniu este necesar să precizăm că prin Legea nr.11/31 iulie 1990 privind încuviințarea înfierii (Monitorul Oficial nr.95 din 1 august 1990) se stabilește că, încuviințarea înfierii este de competența instanțelor judecătorești. Legea nr.48 din 16 iulie 1991 pentru completarea și modificarea unor dispoziții legale privind înfierea (Monitorul Oficial nr.147 din 17 iulie 1991) înființează Comitetul Român pentru Adopții căruia i-a stabilit și atribuțiile. Legea nr.11/1990 este republicată sub denumirea de Legea nr.11/1990 privind încuviințarea adopției (Monitorul Oficial nr.159 din 26 iulie 1991). Potrivit art.1 (republicat) încuviințarea adopției este de competența instanțelor judecătorești.
4. Dobândirea (acordarea) cetățeniei române la cerere.
Cel de-al patrulea mod de dobândire a cetățeniei române este acordarea la cerere. Acest mod de dobândire a cetățeniei privește pe cetățenii străini sau persoanele fără cetățenie care-și manifestă dorința de a se integra în societatea românească.
Față de situația că, prin acest mod, se urmărește integrarea în societatea românească a unor cetățeni străini sau a unor persoane fără cetățenie, legea reglementează pe larg, cum este și firesc, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cei ce solicită cetățenia română, procedura de urmat, organul competent a adoptat cererea, precum și natura actului prin care se acordă cetățenia română.
Astfel, persoana care solicită acordarea cetățeniei române trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
a) S-a născut și domiciliază la data cererii pe teritoriul României, ori deși nu s-a născut pe acest teritoriu domiciliază pe teritoriul statului român de cel puțin 5 ani, sau de cel puțin 3 ani în cazul în care este căsătorit cu un cetățean român. Pentru motive temeinice, aceste termene pot fi reduse.
Vom remarca imediat că legea distinge, așa cum se vede, între persoanele care s-au născut pe teritoriul României și celelalte. În primul caz, legea nu mai pune condiția de a fi domiciliat un anumit timp pe teritoriul României, ci numai de a domicilia în timpul cererii, considerându-se că legăturile acestei persoane cu societatea românească sunt mult mai strânse decât în situația unei persoane născute în străinătate.
b) Dovedește, prin comportarea și atitudinea sa, atașament față de statul și poporul român.
c) A împlinit vârsta de 18 ani.
d) Are asigurate mijloacele legale de existență.
e) Este cunoscut cu o bună comportare și nu a fost condamnat în țară sau în străinătate pentru o infracțiune care-l face nedemn de a fi cetățean român.
f) Cunoaște limba română în măsură suficientă pentru a se integra în viața sociale.
Legea cetățeniei române reglementează două situații în cazul acordării cetățeniei la cerere. Astfel, se poate acorda cetățenia română persoanei care a avut această cetățenie și care cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate. În al doilea rând, se reglementează acordarea cetățeniei române persoanei care nu a avut niciodată această cetățenie, dar o cere. Existența acestor două categorii de persoane care cer (redobândirea și dobândirea) cetățenia română, nu rămâne fără efecte juridice cât privește condițiile ce trebuiesc îndeplinite (vezi art.11). Astfel, poate dobândi cetățenia română continuând să domicilieze în străinătate numai persoana care a mai avut această cetățenie, dar a pierdut-o într-un mod sau altul. De asemenea, această persoană depune jurământul de credință în fața șefului misiunii diplomatice sau consulare a României din țara în care domiciliază. În situația persoanelor care cer acordarea cetățeniei române și care nu au mai avut această calitate, legea impune domicilierea în țară și obligația depunerii jurământului în țară. Data la care se dobândește cetățenia română este cea în care s-a depus jurământul de credință.
Legea reglementează toate situațiile posibile în cazul cererii de acordare a cetățeniei române. Astfel, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, născut din părinți cetățeni străini sau fără cetățenie dobândește cetățenia română odată cu părinții săi. Dacă însă numai unul din părinți dobândește cetățenia română, cetățenia română o vor hotărî părinți de comun acord, iar în caz de dezacord tribunalul de la domiciliul minorului, ținând cont de interesele acestuia.
Consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar, iar cetățenia se dobândește pe aceeași dată cu părintele său.
Cererea de acordare a cetățeniei române se face personal sau prin mandatar cu procură specială și autentică și se adresează comisiei pentru constatarea condițiilor de acordarea a cetățeniei, de pe lângă Ministerul Justiției. Componența, împuternicirile și procedura de lucru a comisiei sunt detaliat prevăzute prin lege (vezi art.12-21). Comisia, în urma examinării documentelor va întocmii un raport pe care-l va înainta ministrului justiției. Dacă în raport se arată că nu sunt întrunite condițiile legale pentru acordarea cetățeniei ministrul justiției va comunica aceasta petiționarului. Dacă sunt îndeplinite condițiile, ministrul justiției va prezenta Guvernului proiectul de hotărâre pentru acordarea cetățeniei.
Acordarea cetățeniei române se face prin hotărâre a Guvernului care se publică în Monitorul Oficial.
5. Cetățenia copilului găsit pe teritoriul României.
O situație ce poate fi întâlnită în practică și care și-a găsit o reglementare corespunzătoare în lege, este cea a copilului găsit pe teritoriul României. Cum este și firesc, copilului găsit pe teritoriul țării noastre și ai cărui părinți sunt necunoscuți, trebuie să i se stabilească o anumită stare civilă, să i se dea un nume și un prenume, să i se elibereze un certificat de naștere, etc. În același timp trebuie să i se stabilească și apartenența sa la un stat sau altul, căci cetățenia îi dă posibilitatea să se bucure de deplinătatea drepturilor și obligațiilor.
Potrivit legii române, copilul găsit pe teritoriul român este cetățean român dacă nici unul din părinți nu este cunoscut. Această soluție se întemeiază tot pe principiul jus sangvinis, prezumându-se că cel puțin unul din părinți a fost cetățean român. În cazul în care filiația copilului găsit pe teritoriul României a fost stabilită înainte ca aceasta să îndeplinească vârsta de 18 ani, față de ambii părinți, iar aceștia sunt de cetățenie străină, el pierde cetățenia română.
Acest lucru se întâmplă și în cazul în care filiația copilului găsit a fost stabilită numai față de un părinte cetățean străin, iar celălalt părinte a rămas necunoscut.
6. Jurământul de credință față de România. Efecte juridice.
Din examinarea legii cetățeniei române se observă că în cazul dobândirii cetățeniei române la cerere sau prin repatriere, se cere depunerea unui jurământ de credință față de România. Prin conținutul său, jurământul de credință este o afirmare solemnă a dorinței persoanei respective de a fi devotat patriei și poporului român, de a apăra drepturile și interesele naționale, de a respecta constituția și legile țării.
Obligația depunerii jurământului incumbă persoanei care redobândește cetățenia română ca efect al repatrierii, precum și persoanei căreia i se acordă cetățenia română la cerere.
Jurământul de credință trebuie depus în termen de 6 luni de la data comunicării hotărârii prin care s-a acordat cetățenia română.
Jurământul se depune în fața ministrului justiției sau a subsecretarului de stat delegat anume în acest scop. După depunerea jurământului, ministrul justiției, ori după caz, șeful misiunii diplomatice sau consulare, va elibera persoanei căreia i s-a acordat cetățenia certificatul constatator.
Jurământul de credință are ca efect faptul că cetățenia română se dobândește pe data depunerii sale. El este deci o fază obligatorie în procedura după care cetățenia română se dobândește la cerere sau prin repatriere, faza cu care de altfel, această procedură se încheie.
Modurile de pierdere a cetățeniei române
1. Retragerea cetățeniei române. Trebuie să remarcăm că retragerea cetățeniei române apare ca o sancțiune.
De asemenea, trebuie avut în vedere că potrivit art.5(2) din Constituție, cetățenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naștere. Ca atare dispozițiile legii cetățeniei nu privesc această categorie.
Se poate retrage cetățenia română celui care:
a) aflându-se în străinătate, săvârșește fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României;
b) aflându-se în străinătate, se înrolează în forțele armate ale unui stat cu care România a rupt relațiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
c) a obținut cetățenia română în mod fraudulos.
Analiza dispozițiilor din legea cetățeniei române permite formularea unor concluzii cu privire la cazurile în care se poate retrage cetățenia română. În primul rând, se constată că nu se poate retrage cetățenia română decât persoanelor care se află în afara granițelor țării. Cetățeanului român care domiciliază pe teritoriul României nu i se poate retrage cetățenia română decât atunci când a obținut-o în mod fraudulos.
În al doilea rând, fiind vorba de o sancțiune, retragerea cetățeniei române se pronunță numai împotriva persoanei vinovate, aflate în una din situațiile prevăzute de lege și menționate mai înainte și nu produce nici un efect juridic asupra cetățeniei soțului sau copiilor.
Retragerea cetățeniei române se pronunță de către Guvern, prin hotărâre, la propunerea ministrului justiției. Cetățenia română în aceste cazuri se pierde pe data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii de retragere.
2. Renunțarea la cetățenia română.
Renunțarea la cetățenia română se deosebește evident de retragerea cetățeniei române, ea fiind un mod amiabil de rezolvare a unor probleme ce țin de statutul juridic al persoanei. Renunțarea la cetățenia română a fost înscrisă ca mod de pierdere a cetățeniei române deoarece se pot ivi situații în care o persoană, cetățean român, dorește să se stabilească în străinătate și să obțină cetățenia statului unde se stabilește. Legea reglementează în amănunt condițiile în care se poate renunța la cetățenia română, organul competent a aproba renunțarea. În această ordine de idei, legea stabilește că se poate aproba renunțarea la cetățenia română numai cetățeanului român care a împlinit vârsta de 18 ani și numai pentru motive temeinice. Poate cere renunțarea la cetățenia română cel care:
a) nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală;
b) nu este urmărit pentru debite către stat sau față de persoane juridice ori fizice din țară sau, având asemenea debite le achită, ori prezintă garanții corespunzătoare pentru achitarea lor.
Aprobarea cererii de renunțare la cetățenia română – cerere care trebuie să fie individuală – revine Guvernului la propunerea ministrului justiției. Depunerea și rezolvarea cererii sunt supuse acelorași reguli ca cele stabilite pentru cererile de dobândire a cetățeniei române.
Cetățenia se pierde în acest caz pe data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii de aprobare a renunțării la cetățenia română.
Cererea de renunțare la cetățenia română, fiind o cerere individuală, nu produce efecte decât față de cel ce o face și nu și față de soț sau copii, așa cum de altfel am precizat și la principiile cetățeniei române.
Cu toate acestea, dovedind grija pentru integritatea familiei, legea română prevede că în cazul când ambii părinți (sau unul, dacă numai acesta e cunoscut sau în viață) obțin aprobarea renunțării la cetățenia română iar copilul minor se află împreună cu ei în străinătate, ori părăsește împreună cu ei țara, copilul pierde cetățenia română la date diferite, pe ultima din aceste date. De asemenea, copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate, părăsește țara după ce ambii părinți au pierdut cetățenia română, pierde cetățenia română pe data plecării sale din țară. Legea cere și consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani.
3. Alte cazuri de pierdere a cetățeniei române.
În afara modurilor de pierdere a cetățeniei române explicate mai înainte, legea română mai prevede unele situații în care cetățenia se pierde, situații care privesc însă numai copii minori, copii care de regulă urmează condiția juridică a părinților. Din analiza dispozițiilor legii cetățeniei române se desprind trei asemenea cazuri de pierdere a cetățeniei române:
a) Adopția unui copil minor, cetățean român de către cetățeni străini. Din moment ce legea română a stabilit că adopția produce efecte juridice în materie de cetățenie, ea fiind un mod de dobândire a cetățeniei române, era firesc ca aceste efecte să fie similare și în cazul pierderii cetățeniei române. Astfel, legea prevede că, în cazul în care un copil minor, cetățean român este adoptat de un cetățean străin, pierde cetățenia română dacă adoptatorul solicită aceasta în mod expres și dacă adoptatul este considerat, potrivit legii străine, că a dobândit cetățenia străină. Observăm că legea pretinde ca adoptatorul să solicite în mod expres pierderea cetățeniei române de către cel adoptat. În grija sa pentru copilul minor, legea merge mai departe și mai impune o condiție și anume ca, potrivit legii străine (a adoptatorilor), copilul să fie considerat că a dobândit cetățenia străină. Această condiție este deosebit de importantă, deoarece se evită situația neplăcută în care minorul adoptat ar putea rămâne fără nici o cetățenie.
Dar adopția, din anumite motive, poate fi declarată nulă sau anulată. Aceasta, cum este și firesc, nu poate rămâne fără efecte juridice față de cetățenia copilului minor. Astfel, dacă adopția a fost declarată nulă sau anulată, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetățenia română.
b) Stabilirea filiației copilului găsit pe teritoriul României duce, de asemenea, la pierderea cetățeniei române, dacă părinții sunt cetățeni străini.
c) Anularea, declararea nulității sau desfacerea adopției unui minor de către cetățeni români. Dacă un copil străin a fost adoptat de cetățeni români, iar această adopție a fost anulată sau declarată nulă este firesc ca acesta să piardă și cetățenia română pe care o dobândise ca efect al adopției sale. Legea prevede în acest sens că anularea sau declararea nulității adopției în cazul în care copilul nu a împlinit vârsta de 18 ani și domiciliază în străinătate sau părăsește țara pentru a domicilia în străinătate duc la consecința că minorul e considerat că nu a fost niciodată cetățean român. Situația se prezintă în același mod și în cazul desfacerii adopției, singura deosebire fiind că de această dată copilul pierde cetățenia română pe data când a fost desfăcută adopția.
Dovada cetățeniei române. Cetățenia de onoare. Dubla cetățenie
Legea cetățeniei române stabilește clar ce anume înscrisuri dovedesc cetățenia română în țară, cât și în afara hotarelor. Prima regulă este că dovada cetățeniei se face pe baza buletinului de identitate. Cât privește copii până la vârsta de 14 ani, ei dovedesc cetățenia cu certificatul de naștere însoțit de buletinul de identitate al oricăruia dintre părinți sau, în cazul în care copilul este înscris în buletinul de identitate al unuia dintre părinți, numai cu acest buletin. Copii până la vârsta de 14 ani, mai pot dovedii cetățenia română și cu certificatul eliberat de organele de evidență a populației, dacă nu se poate face dovada în condițiile amintite mai sus.
Cât privește dovada cetățeniei copiilor până la 14 ani găsiți pe teritoriul României, ea se face prin certificatul de naștere, deoarece părinții în această situație sunt necunoscuți.
Dovada cetățeniei se poate face și cu certificatul constatator.
În străinătate, dovada cetățeniei române se face prin actul valabil de trecere a frontierei emis de autoritățile române. Cât privește cetățenii români aflați în străinătate, lor li se pot elibera, la nevoie, de către misiunile diplomatice sau oficiile consulare române dovezi de cetățenie.
Cetățenia de onoare. Potrivit legii, se poate acorda, unor străini care au adus servicii deosebite țării și națiunii române, cetățenia de onoare. Aceasta se acordă de către Parlamentul României – la propunerea Guvernului. Beneficiarul cetățeniei de onoare se bucură de toate drepturile civile și politice recunoscute cetățenilor români, cu excepția drepturilor electorale și de a ocupa o funcție publică.
Dubla cetățenie. Legislația română de după 1989 îngăduie dubla cetățenie. Soluția s-a impus pentru a permite rezolvarea problemelor multor cetățeni români care în perioada 1944-1989 locuind în afara granițelor țării au pierdut și cetățenia română. Astfel prin Decretul-Lege nr.137/1990 s-a stabilit că foștii cetățeni români, care înainte de 22 Decembrie 1989 au pierdut cetățenia română din diferite motive o pot redobândii la cerere, în baza unei declarații autentificate, în străinătate, la reprezentanțele diplomatice sau consulare ale României, iar în țară la Notariatul de Stat al Municipiului București, chiar dacă au o altă cetățenie și nu își stabilesc domiciliul în România. Legea din 1991 a păstrat aceste reglementări.
Desigur soluția legii române este solid motivată istoric. Trebuie însă reținut că statele în general nu agreează dubla cetățenie în statele unitare deoarece această situație poate genera unele implicații nedorite.
Străinii și apatrizii.
În afara cetățenilor români, pe teritoriul României există și străini precum și apatrizi. Străin în România este persoana care are cetățenia unui alt stat. Apatridul este persoana care nu are nici o cetățenie, fiind desemnat în general prin expresia cetățean al lumii. Regimul juridic al străinilor în România rezultă atât din Constituție cât și din legea specială privitoare la aceștia. Legea stabilește până la detalii condiția juridică a străinilor.
CAPITOLUL III
PARTIDELE POLITICE
Partidele politice ocupă un loc important în sistemul democratic din țara noastră.
În ceea ce privește evoluția partidelor politice de la apariția lor până în prezent putem considera că a fost spectaculoasă.
Plecând de la conceptul: partidul politic reprezintă grupuri, clase, ideologii, s-a ajuns uneori la aprecierea că partidele politice întruchipează statul, națiunea.
Astăzi partidele politice au caracterizări multiple mergând de la: “motor al vieții politice”, motiv al îmbătrânirii clasicei teorii a reparației puterilor, până a fi caracterizate ca “un rău necesar”. Din acest punct de vedere legislațiile contemporane care privesc structurile constituțional-politice merg cu reglementările privind partidele politice până la detalii.
Astăzi partidele politice sunt în constituții.
În acest sens o constituie nouă ce se adoptă și care nu ar cuprinde reglementări privind partidele politice i se pune foarte serios problema veridicității.
În cazul explicării partidelor politice prima fază o constituie mai întâi clarificarea locului și rolului lor în cadrul asociațiilor. În catalogul libertăților publice este trecută firesc libertatea de asociere. Dar asociații se pot înființa nu numai în exercițiul acestor libertăți.
Se constată cel puțin două categorii de asociații:
a) cele create în baza dreptului de asociere, ca drept fundamental cetățenesc;
b) cele create pe temeiuri contractuale (societăți, fundații, regii, asociații economice) sau în exercitarea libertății comerțului (art.134, alin.2, lit. “a” din Constituție).
Luând în considerare acest punct de plecare vom observa că partidele politice se încadrează în prima categorie de asociații iar acest lucru nu este lipsit de semnificații juridice, lor aplicându-li-se prioritar regimului juridic constituțional.
Stabilitatea conceptului de partid politic este necesară pentru explicarea, interpretarea și aplicarea procedurii constituționale și legale.
Constituția utilizează noțiunea de partide politice în art.8(2), art.37(3), în art.72(3), litera “b”, în art.134 litera “i”; partide în art.37(2), în art.84(1), în art.102(1); sindicate în art.9, în art.72(3) litera “l”; alte forme de asociere în art.87(1); organizații în art.37(2), art.59(2); asociații în art.37(4); configurație politică în art.61(5).
Asemenea noțiuni sunt întâlnite și în legi, iar legile electorale au resimțit nevoia de a arăta uneori că “organizațiile minorităților naționale… se consideră similar formațiunilor politice, dacă presupun liste de candidați din partea minorităților respective”, sau că “organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale care participă la alegeri sunt echivalente juridic, în ce privește operațiunile electorale, cu partidele politice”.
Examinând prevederile constituționale și legale se poate lesne observa că numai partidele politice au anumite drepturi.
Astfel: partidul politic care are majoritatea absolută în Parlament sau, în lipsa acestei majorități partidele politice reprezentate în Parlament sunt consultate de către președintele României atunci când acesta desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru (art.102, alin.1 din Constituție); candidaturile pentru alegerile parlamentare se propun pe liste de candidați numai de partide și alte formațiuni politice pot desemna reprezentanți în birourile electorale; numai partidele politice și formațiunile politice care participă la campania electorală pot primi, prin lege specială o subvenție de la bugetul de stat (legislație electorală).
Totodată, Constituția stabilește pentru partidele politice anumite reguli. Aceste reguli cuprind precizări ale scopului partidelor (art.8) sau cauzele care le pot aduce la declararea lor ca neconstituționale (art.37, alin.2).
Constituția stabilește că unele integrări de persoane nu se pot asocia în partidele politice și anume: judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiști și alte categorii de funcționari publici., stabilite prin lege organică.
În șirul prevederilor constituționale și legale trebuie menționate cele care privesc înregistrarea partidelor politice cele care condiționează crearea unui partid de un număr minim de membrii, cele care nu admit alegerea în autoritățile reprezentative a persoanelor cărora le este interzisă asocierea în partidele politice (art.35, alin.1 din Constituție).
Conceptul de partid politic trebuie să permită o clară delimitare de alte grupări politice cunoscute în evoluția politică a statelor, toate denumite generic partide precum: fracțiunile (care au divizat republicile antice); cluburi (în care intrau deputații adunărilor revoluționare); clanuri (italieni); vastele organizații populare care cuprind opinia publică în democrațiile moderne.
Deși toate aceste grupări și asociații aveau ca scop (și au și acum), cucerirea și exercițiul puterii politice, ele nu sunt același lucru cu partidele politice, acestea din urmă existând de mai puțină vreme, de aproximativ un secol și jumătate.
În 1850 nici o țară din lume în afară de SUA nu cunoaște partidele politice în sensul modern al cuvântului; se găseau opinii, cluburi populare, asociații de gânditori, grupuri parlamentare, “însă nu partide politice în adevăratul sens al cuvântului”.
Se pune astfel întrebarea ce este deci partidul; politic în raport cu aceste structuri politice?
Vom susține că în stabilirea conceptului de partid politic pot fi avute în vedere și originea partidelor, precum și deosebirile dintre partide, dar aceasta explică mai mult evoluția lor și corelațiile cu alte structuri decât conținutul noțiunii ca atare.
Stabilirea conceptului de partid politic permite corecta interpretare a prevederilor art.8 din Constituție, în sensul cărora partidele politice contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor. De altfel, așa cum se poate vedea și mai departe, constituțiile care reglementează partidele politice conțin și ele dispoziții similare.
Definirea științifică a partidului politic se impune în ideea explicării corecte a raporturilor partide-parlament și mai ales a distincției ce trebuie făcute aici între raporturile politice parțial-aleși (deputat, senator) și raporturile juridice.
Aceste distincții sunt deosebit de importante în sistemele constituționale care se fundamentează pe mandatul reprezentativ.
Fără îndoială definirea partidului politic trebuie să înceapă cu menționarea faptului că este o asociație.
Prin aceasta se exprimă atât modul de formare (prin exercitarea de către cetățeni a dreptului de asociere) cât și compoziția (este o grupare de cetățeni, un colectiv).
Partidele politice sunt rezultatul asocierii libere a cetățenilor. Ca orice asociație partidul politic rezultă din exercitarea de către cetățeni a dreptului de asociere, ca manifestare liberă a variației lor de a se constitui într-un partid.
Această trăsătură rezultă expres din art.37(1) al Constituției care stabilește că “Cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate și în alte forme de asociere”.
Prin asociere cetățenii devin membrii de partid. Va trebui să observăm că această calitate prezintă interes aparte pentru definirea partidului politic ea trebuind a fi deosebită de alte calități și cele de aderenți și de simpatizanți.
Asocierea în partidele politice este un drept al cetățenilor. În acest sens constituțiile se pronunță explicit. Astfel de prevederi se identifică în constituțiile României (art.37), Germaniei (art.9 și art.21), Italiei (art.18 și 49).
Fără a face din aceasta o regulă universală vom observa că față de scopul partidului politic ( de a-și apropia puterea și de a o exercita, de a guverna astfel spus), calitatea de cetățean pentru a fi membru al unui partid politic se impune. Aceasta pentru că este îndeobște recunoscut și admis că participarea la guvernare este prin excelență rezervată numai cetățenilor statului deoarece ei sunt legați de destinele acestuia.
Definirea partidului politic nu poate fi concepută prin nominalizarea scopurilor (scopului) acestuia. Este firesc să nu se explice în ce scop cetățenii se asociază în partide.
Dacă trăsăturile examinate permit încadrarea partidelor în categoria mare a asociațiilor, scopurile lor le identifică și le diferențiază în cadrul acestor. Sub acest aspect selectarea unor idei din doctrina juridică și a unor prevederi constituționale prezintă un interes incontestabil.
În doctrină scopurile partidelor sunt prezentate ca fiind: promovarea prin eforturi comune ale membrilor a interesului național pe baza unui oarecare principiu particular asupra căruia ei sunt de acord, să procure șefilor lor puterea în sânul unui grup și militanților activi șanse ideale sau materiale de a urmări scopuri obiective, de a obține avantajele personale sau de a le realiza pe amândouă, realizarea unui program politic; urmărirea realizării unei filozofii sau ideologii, cu finalitatea cuceririi și exercițiului puterii; contribuția la exprimarea sufragiului propunând programe și prezentând condiții în alegeri
Constituțiile reglementând scopurile partidelor politice stabilesc că acestea sunt: contribuția, după metoda democratică, la determinarea politicii naționale (Italia, art.49); contribuția la formarea voinței politice a poporului (Germania, art.21), contribuția la exprimarea sufragiului (Franța, art.4); contribuția la formarea și manifestarea voinței populare, fiind instrumentul fundamental al participării politice (Spania, art.6); contribuția la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor (România, art.8).
Rezultă din cele spuse mai sus că scopurile partidelor sunt eminamente politice, iar evidența caracterului acestor scopuri face ca astăzi să se vorbească tot mai insistent de statul partidelor.
Aceste scopuri exprimă strategii, filozofii, interese.
Dar toate acestea se fac în încercarea de a fi realizate prin cucerirea și exercițiul puterii.
Orice partid are și trebuie să aibă vocația și aptitudinea guvernării.
Pentru acestea, se afirmă în doctrină, partidele servesc de întrevederi între popor și partid, și-și asumă de asemenea, atunci când reușesc să cucerească puterea, direcția politicii naționale.
Rezultă că scopurile partidelor sunt de a exprima, definii, determina:
sufragiul, politica națională, voința politică a cetățenilor, voința populară.
Cea mai cuprinzătoare apreciere a scopurilor partidelor politice este exprimarea voinței politice a cetățenilor.
Fundamentându-și scopurile pe o anumită ideologie, filozofie, bază teoretică, partidele încearcă să atragă cetățenii, să-i facă să recepteze fundamentele lor teoretice.
Viața partidelor nu se reduce numai la sfera membrilor lor ci tinde a cuprinde cât mai multe țări, care receptând platformele și ideologiile urmează să le sprijine în aplicare acestor platforme, o aplicare eficientă, practică și care să poată înfăptui în măsura în care partidul este semnificativ în structurile de guvernare.
Partidele trebuie să-și asigure o bază electorală solidă care să le permită propulsarea lor marcați în sfera guvernării, mai ales în Parlament.
Partidele care devin partide de guvernământ dispun de pârghiile eficiente (pârghiile puterii) prin care-și pot instituționaliza platformele lor, politica lor putând devenii politică de stat, voința lor putându-se impune ca voință obligatorie pentru societate.
Această voință politică va exprima juridic prin legi.
Definirea partidului nu se poate face prin abstracție de necesitatea existenței unor coordonate juridice cât privește scopurile și activitatea.
Aceste coordonate juridice sunt prevăzute în constituții și legi, în funcție de ele apreciindu-se constituționalitatea partidului politic.
În ordinea constituțională a unui stat există vederi politic, morale și juridice față de care nici un atentat nu este admis.
Ca atare partidele care prin scăpări și activități neagă valori sau își propune distrugerea lor este apreciat ca nelegal.
Alte aspecte juridice care privesc sau sunt în legătură cu partidele politice sunt finanțarea partidelor politice, personalitatea lor juridică. Aceste aspecte țin mai mult de dimensiunile și de realizarea scopului dar nu sunt definitorii pentru partidul politic.
Considerațiile de până acum sunt în măsură să contureze o definiție a partidului politic.
Pentru aceasta este interesant să observăm și definițiile altor juriști, politologi care s-au aplecat cu precădere asupra partidelor politice.
Astfel R.S.Schwarthzenberg consideră că un partid politic este o organizație durabilă, organizată la nivel național și local, urmărind să cucerească și să exercite puterea și căutând, în acest scop susținerea populară.
Același autor, analizează o definiție mai amplă formulată de către Joseph Palombara și Mylon Weiner, și în care sunt cuprinse următoarele patru trăsături:
1. o organizație durabilă, altfel spus o organizație a cărei speranță de viață politică să fie superioară celei a conducătorilor săi.
2. organizare locală bine stabilită și aparent durabilă, întreținând raporturi regulate și variate cu eșalonul național.
3. voința deliberată a conducătorilor naționali și locali ai organizației de a lua și a exercita puterea singură sau împreună cu alții și nu numai de a influența puterea.
4. preocuparea, în fine, de a căuta un sprijin popular în alegeri sau în altă împrejurare.
Din aceste puncte de vedere partidele politice pot fi definite ca fiind asociații libere ale cetățenilor prin care se urmărește, pe baza unei platforme (program), definirea și exprimarea voinței politice a cetățenilor, asociații care au, și-și afirmă clar și deschis, vocația și aptitudinea guvernării.
1. FUNCȚIILE PARTIDELOR POLITICE
P.P.Negulescu, arătând că asocierea în partide este un fenomen social, scria că înțelegem mai bine formarea partidelor dacă cercetăm “motivele care pot să determine hotărârea cetățenilor de a-și îndrepta activitatea politică pe un drum sau altul”.
Aceste motive, spune autorul, sunt numeroase, dar ele pot fi reduse la două categorii: una de ordin logic, alta de ordin psihologic.
Prima categorie privește redarea generală a ideilor în jurul cărora se formează grupările politice iar a doua folosul personal, pe care membrii lor pot să-l tragă, direct sau indirect, individual sau ca unități ale unei categorii sociale.
Printre motivele și scopurile ce se menționează în general ar fi următoarele: asigurarea binelui general; asigurarea fericirii tuturor; instituția la dezvoltarea corpului social, ușurându-i și grăbindu-i progresul; datoria de a conserva existența politică a poporului; medierea între poporul suveran, altfel spus corpul electoral și poporul guvernant, altfel spus Parlamentul.
Funcțiile partidelor politice sunt tot mai des înscrise chiar în constituții.
Sub acest aspect este interesant de subliniat că ar fi o interpretare restrictivă a constituției dacă am considera că partidele au numai acele funcții prevăzute în textul constituțional.
Este în spiritul unei interpretări concrete a constituții ideea, potrivit căreia într-o constituție se consacră numai ce este esențial pentru partidele politice.
Nu înseamnă că partidele politice nu au și alte funcții care însă sunt dominate, de niște scopuri constituționale.
R.G.Schwartzenberg interpretează articolul 4 din Constituția franceză în sensul că este foarte restrictiv, deoarece a definii partidele ca având rolul de a concura la exprimarea sufragiului înseamnă a limita rolul lor la cristalizarea voinței populare la singurul moment al alegerilor.
Exigențele reglementărilor lasă deci mari zone reglementărilor legale.
În legătură cu funcțiile propriu-zise Schwartzenberg consideră că acestea ar fi următoarele: formarea opiniilor; selectarea candidaților; coordonarea aleșilor. Aceste lucruri pun accentul pe aspectul electoral și parlamentar.
Același autor consideră mai avantajoasă teoria potrivit căreia un partid îndeplinește 3 funcții principale: funcția electorală; funcția de control și de orientare a organelor politice; funcția de definire și exprimare a pozițiilor politice.
Pierre Poctet consideră că două ar fi funcțiile partidelor politice: intermediari între popor și putere; a-și asuma când sunt la putere, direcționarea politicii naționale.
2. CATEGORII ȘI VARIANTE DE PARTIDE POLITICE
Orice încercare de a clarifica partidele politice și mai ales de a încadra un caz concret într-o categorie sau alta implică un risc teoretic și rămâne permanent discutabilă.
Acest fapt are cel puțin două motivații. Prima este chiar rezultatul diversității fenomenului. Cea de a doua motivație rezultă din evoluția partidelor politice, atât în general cât și în concret.
În această evoluție nuanțele politice și denumirile acestora au cunoscut și cunosc o firească schimbare pentru că lupta pentru putere, ea însăși, are specificul ei în fiecare etapă și în fiecare țară.
De aceea transformări, chiar spectaculoase, produse în viața unor partide politice, fac dificilă încadrarea lor într-o anumită categorie și impun celui ce o face o anumită prudență.
Printre curiozitățile privind denumirile partidelor politice interesante sunt cele referitoare la partidele engleze. Astfel gruparea Tary, care a fost învinsă în 1688 își trage numele de la o injurie de origine irlandeză. Un tary, este un hoț de drumul mare, un fel de gangster. Grupul Whig, care a triumfat în 1688, este de asemenea un cuvânt derivat din scoțiană și care semnifică conducător de cai sau de vite.
1. Partidele confesionale, partide regionale, partide naționale, partide de clasă, partide etnice. Asemenea diferențiere se poate face pe criteriul apartenenței și orientării membrilor ce le compun și platformelor lor.
a) Partidele confesionale au drept de criteriu de constituire credințele religioase.
În mod deosebit sunt nominalizate în această categorie partidele formate de protestanți și catolici, în a doua jumătate a secolului XVII, Partidul Catolic din Belgia (1830), Partidul popular Italian (constituit după primul război mondial).
În concepția lui P.P.Negulescu, partidele confesionale nu întrunesc condițiile esențiale pe care trebuie să le îndeplinească partidele politice.
b) Partidele regionale sunt expresia unui “egoism local rău înțeles” (P.P.Negulescu), reprezentând interesele locale ale diferitelor regiuni ale unui stat unitar sau ale diferitelor părți ale unui teritoriu național neajuns încă la unificare. În această categorie intră partidele din S.U.A. de la sfârșitul secolului XVIII, fracțiunea liberă și independentă de la Iași, după unirea Principatelor Române.
c) Partidele naționale au apărut în secolul XIX odată cu confirmarea principiului naționalităților.
În aceeași categorie sunt nominalizate partidele din imperiul austro-ungar, Partidul Național Liberal din Prusia (1866-1870), Partidul Popular Slovac al lui Andrei Hlinka. P.P.Negulescu sublinia că partidele naționale nu sunt partide politice propriu-zise, ci organe de protestare în contra structurii statelor în care i-au naștere, cu tendința manifestă de a ajunge prin luptă la independența noțiunilor pe care le reprezintă.
d) Partidele de clasă, o spune chiar denumirea, exprimă interesele unei clase sociale. Au apărut în secolul XIX iar în această categorie sunt nominalizate partidele socialiste, partidele agrariene, partidele țărănești.
Aici se include și clasificarea, ca a dominat de aproape un secol în partide burgheze și partide muncitorești.
e) Partidele etnice, sunt specifice continentului african, având în vedere că aici formarea națiunilor nu a precedat formarea statelor independente ci formarea statelor a fost considerată de către conducătorii africani ca în final cel mai bun mijloc pentru crearea națiunilor.
Cele mai multe partide politice congoleze au avut o bază etnică, printre acestea fiind nominalizați: Alianța Bakongo, Confederația Asociațiilor din Katanga.
2. Partidele democratice, partidele liberale, partidele conservatoare, partidele social-democratice, partide de stânga, partide de centru, partide de dreapta.
Potrivit lui Français Barella distincția politică între dreapta și stânga s-a născut în Franța în anul 1789 în legătură cu discuția privind puterea politică a regelui în viitoarea constituție.
3. Partidele de cadre și partidele de mase. Este o clasificare des evocată. Criteriul este al compoziției partidelor.
a) Partidele de cadre unesc notabilitățile, reprezentanții elitelor sociale.
Stau la baza democrației în epoca votului restrâns. Universul lor politic este centrul (radicalii) și mai ales dreapta. Sunt descentralizate și slab organizate. Mai sunt denumite și partidele patronilor (Partidul Radical Francez).
b) Partidele de mase sunt efectul introducerii votului universal, cuprind un mare număr de membrii. De aceea au o organizare internă mai rigidă decât a partidelor de cadre, sunt centralizate și puternic articulate.
În această categorie sunt nominalizate partidele socialiste, partidele comuniste, majoritatea partidelor africane și anumite partide democrat-creștine.
Potrivit lui R.G.Schwartzenberg, cu excepția partidelor fasciste, noțiunea de partid de masă este străină dreptei.
4. Partidele suple și partidele rigide. Este o clasificare explicată de Schwartzenberg, realizată pe criteriul disciplinei votului. Partidul este suplu dacă permite parlamentarilor săi să voteze cum vor și este rigid dacă impune acestora să voteze numai într-un anumit sens.
5. Partide unice, partide unificate, partide dominante.
Distincția se face mai ales de către cei care au examinat partidele politice (Lawraff). Africa neagră a crezut că a găsit propria sa cale cu partidul mic sau unificat. Din anul 1962 s-a manifestat tendința de unificare a partidelor.
Africanii au prezentat partidul unic drept consecința problemelor lor particulare susținând că este vorba de ceva original. Lawarff distinge între partidul mic și unificat.
Partidul unificat este o uniune de partide politice, care regrupate într-un cadru nou, acceptă un program comun, adesea puțin elaborat.
Partidul dominant poate exista acolo unde unui partid i se recunoaște (sau i se stabilește) poziția dominantă. Desigur ies din discuție sistemele cu partide unice și rămân numai sistemele pluraliste cu, desigur, limitele inerente, datorate unei dominări politice.
3. SISTEME DE PARTIDE POLITICE.
Prin aceasta urmează a se explica ansamblul de raporturi ce există în fiecare sistem constituțional. Cea mai răspândită clasificare a sistemelor de partide distinge: partidul mic, bipartidismul (dualismul) și multipluralismul.
Bipartidismul se înscrie în cadrul democrației pluraliste și liberale. El oferă cetățenilor o alegere clară și suficientă iar la nivelul puterii o majoritate netă.
Bipartidismul presupune acordul celor două partide asupra problemelor fundamentale ale societății. El poate funcționa normal numai dacă este sigur că un partid va profita de perioada cât va guverna pentru a schimba regimul politic.
Multipartidismul este forma frecvent folosită în democrațiile pluraliste și liberale. La nivelul alegătorilor oferă fiecăruia o alegere mai largă și mai bine adaptată la gama opiniilor ce pot exista într-o societate. La nivelul puterii are efecte diferite în funcție de modalitățile de practicare.
Pentru constituirea echipei guvernamentale, de regulă, sunt necesare coalițiile de partide.
Deseori însă multipartidismul antrenează instabilitate guvernamentală.
4. PARTIDELE POLITICE ÎN ROMÂNIA DUPĂ REVOLUȚIA DIN DECEMBRIE 1989
România se caracterizează prin existența unui număr foarte mare de partide. O analiză a acestui fenomen, desigur, excede preocupările noastre. Totuși nu putem să nu observăm că, deocamdată, nimic nu ar fi mai dificil și mai hazardant decât încercarea de a da caracterizări științifice. Este, am putea spune, prea devreme. Fenomenul partide politice la noi este încă în curs de cristalizare. Suntem încă, și probabil vom fi și în viitor, într-o perioadă de căutări de soluții, de definiri politice, de prospectare, deși se pare că știm ce vrem.
Partidele politice din România au o istorie a lor, începută înaintea primului război mondial, continuată apreciabil între cele două războaie mondiale până când prin Decretul-Lege pentru dizolvarea tuturor asociațiilor, grupărilor sau partidelor politice s-a stabilit că toate: asociațiile, grupările sau partidele actualmente în ființă și care s-au constituit în vederea propagării ideilor politice sau a realizării lor, sunt și rămân dizolvate: nici o nouă organizație politică nu va putea activa decât în condițiile și cu formele prevăzute într-o lege specială, ce se va întocmi în acest scop. “Este nevoie așadar de o perioadă de liniște, de pacificare a spiritelor. Este nevoie de o epocă de revizuire a conștiinței și de adaptare la noua stare de lucruri”.
A urmat apoi suspendarea Constituției, războiul, armistițiul cu Națiunile Unite. Decretul numărul 1626/1944 a repus în vigoare Constituția din 1923, dar rezerva privind puterea legiuitoare (care s-a organizat abia în 1946) a lipsit partidele politice de scopul esențial. Încercările de reconsiderare și refacere a partidelor politice au fost înfrânte brutal, iar sfârșitul anului 1947 anunță desființarea pluralismului politic și perspectiva partidului unic. Iar partidul politic unic, muncitoresc, apoi comunist, un timp, a dominat nu numai viața politică ci și statul și întreaga societate. Revoluția din Decembrie 1989 a descătușat viața politică, iar legile adoptate au reafirmat pluralismul politic.
În baza Decretului-Lege numărul 8/1989 s-a organizat un număr foarte mare de partide politice. În linii generale, viața partidelor politice existentă la noi este explicabilă dar nu și lăudabilă. Multe partide au programe și platforme politice asemănătoare, multe se declară social-democrate. Aceste platforme și programe par însă neputincioase în oferirea de soluții eficiente și viabile pentru gravele probleme economice și sociale cu care se confruntă țara.
Dacă toate partidele politice, prin definiție, încearcă să-și valorifice vocația puterii, cele mai multe imprimă vieții politice mai mult un aspect de război decât de competiție, exprimând prin acțiunile lor mai mult intoleranța dintre liderii lor decât între platforme și programe. Desigur fenomenul poate fi privit ca normal într-o perioadă de tranziție.
Pentru găsirea unei soluții nu se pare interesantă constatarea lui Pierre Poctet.
Discutând ideologia partidelor, autorul consideră că acestea trebuie să dea expresie unei concepții despre om și societate și să lupte pentru cucerirea puterii cu sprijinul electoratului.
Pentru aceasta Poctet face trei observații: 1) în aceeași țară pot coexista mai multe partide dintre care unele sunt în dezacord cu altele nu numai asupra exercitării guvernării ci în mod egal asupra formei regimului, cea ce pune întotdeauna probleme diferite; 2) toate partidele pot fi de acord asupra datelor fundamentale ale regimului, însă în dezacord asupra exercițiului guvernării; 3) se poate ajunge ca partidele, nu numai să fie de acord asupra regimului, dar și asupra exercițiului puterii, cu câteva mici diferențieri.
În România, sunt înregistrate și funcționează legal un număr mare de partide politice. Desigur, din 1990 până în prezent s-au realizat și multe unificări de partide, schimbări de denumiri. Fără a intra în detalii câteva aspecte de suprafață pot fi evidențiate. Dacă majoritatea se definesc partide, unele au și alte denumiri precum: partide, fronturi, ligi, uniuni, forumuri, mișcări, alianțe. Majoritatea denumirilor includ și cuvântul democrat. Foarte multe se declară de orientare social-democrată.
Partidele politice s-au organizat în baza Decretului-Lege nr.8 din 1989 31 decembrie, privind înregistrarea și funcționarea partidelor politice și a organizațiilor obștești din România.
Chiar dacă majoritatea parlamentară este formată din anumite partide este riscant să se afirme cu certitudine că un anumit partid este cel mai puternic și influențează decisiv viața politică.
Față de rolul partidelor politice se impun în mod firesc anumite exigențe constituționale și legale în materie. Cel puțin două dintre aceste exigențe trebuiesc precizate.
1. Sporirea rolului partidelor politice, marea lor forță de influențare a electoratului și de aici (sau prin această cale) determinarea conținutului și trăsăturile guvernării, nu pot rămâne fără importante semnificații de ordin juridic și statal. De aceea, într-un stat de drept și democratic consacrarea prin constituție a unor reguli privind partidele politice devine obligatorie. Este o exigență a timpurilor noastre știut fiind că în concepția clasică partidele reprezentau un fenomen extern Constituției.
Astăzi însă recunoașterea lor constituțională devine o regulă de bază.
Constituția trebuie să exprime juridic scopurile partidelor politice și coordonatele în care se pot organiza și funcționa.
Constituția României intrată în vigoare în anul 1991, reglementează partidele politice în mai multe articole.
Textele de bază rămân cele din art.8 potrivit căruia: 1) Pluralismul în societatea românească este o condiție și o garanție a democrației constituționale.
2) Partidele politice se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile legii. Ele contribuie la definirea și exprimarea voinței politice a cetățenilor, respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației, precum și din articolul 36 potrivit căruia: “Cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate și în alte forme de asociere.
2) Partidele politice sau organizațiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului, a principiilor statului de drept ori a suveranității, a independenței României sunt neconstituționale.
3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, membrii activi ai armatei și poliției și alte categorii de funcționari publici stabiliți prin lege organică.
4) Asociațiile cu caracter secret sunt interzise.
Dispozițiile constituționale trebuie să fie detaliate printr-o lege a partidelor politice. Desigur acest lucru se face de mult existând experiență și tradiții care pot fi valorificate. Dar și acest lucru este important, și anume că legea trebuie să conțină obligația că prin statutul care-l prezintă cu prilejul înregistrării să se specifice explicit calitatea de partid politic. Altfel spus să existe obligația legală, că la înregistrare asociațiile sau organizațiile ce vor să se organizeze ca partide politice să declare oficial și expres acest lucru.
Legea partidelor politice din România dă o reglementare până la detalii aspectelor privind asocierea în partide, funcțiile și organizarea acestora, problemele financiare.
În mod firesc legea definește partidele ca asociații realizate prin unirea liberă a cetățenilor cu drept de vot, asociații ce sunt persoane juridice de drept public.
Se stabilește că un cetățean român nu poate face parte în același timp din două sau mai multe partide politice.
Stabilim funcțiile partidelor, legea redă textul constituțional adăugând că acestea îndeplinesc o misiune publică garantată de Constituție și promovează valorile și interesele naționale, precum și pluralismul politic, contribuind la educarea politică a cetățenilor și încurajând participarea acestora la viața politică.
De asemenea partidele influențează formarea opiniei publice, formează cetățeni capabili de a-și asuma responsabilități politice, participă cu candidați în alegeri și unde este cazul, potrivit legii, la constituirea autorităților publice, stimulează participarea cetățenilor la scrutinuri și organizează inițiativa legislativă a cetățenilor.
În legătură cu activitatea sunt admise numai acele partide care acționează în respectul suveranității, independenței și unității statului, a integrității teritoriale, a ordinii de drept și a principiilor democrației constituționale.
Sunt interzise partidele politice care: prin statutul, programele, propaganda de idei, ori prin alte activități pe care le organizează încalcă prevederile articolul 30, alin.7, art.37, alin.2 din Constituție; sunt asociate la organizații din străinătate ale căror dispoziții sunt imperative. Partidele nu pot organiza activități militare sau paramilitare.
Cât privește membrii de partid există câteva reguli primordiale: pot fi membrii de partid numai cetățenii români; anumite categorii de funcționari nu pot face parte din partide politice; un cetățean român nu poate face parte din două sau mai multe partide în același timp; nu există nici o îngrădire sau privilegiu legate de calitatea de membru de partid.
În ce privește structurile de partid legea stabilește că: sunt organizate și funcționează numai pe teritoriul administrativ-teritorial; în teritoriu se pot organiza structuri care se vor ocupa de problemele specifice unei anumite categorii sociale sau profesionale; se pot organiza și structuri de tineret; fiecare partid trebuie să aibă denumire, însemn, semne electorale. Aceste semne nu pot reproduce sau combina simbolurile naționale ale statului român, ale altor state, ale organismelor internaționale, ori ale cultelor religioase.
Organizarea partidelor politice este supusă exigențelor existenței unui statut și program propriu. Legea stabilește marile reguli ce sunt obligatorii pentru fiecare statut (denumire, însemn, semn electoral, sediu, obiectivele exclusiv politice, membri organelor de conducere).
Înregistrarea partidelor politice se face numai la Tribunalul Municipiului București pe baza următoarelor acte: statutul și programul partidului, actul de constituire împreună cu lista semnăturilor de susținere a numărului de membrii fondatori, domiciliați în cel puțin 15 dintre județele țării, dar, nu mai puțin de 300 în fiecare județ, însoțit de o declarație autentificată a conducătorilor organului executiv al partidului privind autenticitatea semnăturilor, listele membrilor partidului, din organizațiile județene sau ale municipiului București, necesare înregistrării partidelor, care vor cuprinde numele, inițiala tatălui, prenumele, anul nașterii, domiciliul, actul de identitate, semnătura; o declarație privitoare la sediul și la patrimoniul partidului, dovada deschiderii contului bancar.
Cererea de înregistrare se semnează de conducătorul organului executiv al partidului politic și de cel puțin trei membrii fondatori; care vor fi citați în instanță.
Ea se afișează la sediul Tribunalului timp de 15 zile și se face publică într-un ziar central de mare tiraj. Examinarea cereri se face în ședință publică cu participarea procurorului. Pronunțarea trebuie să se facă în cel mult 15 zile de la expirarea termenului de afișare. Împotriva deciziei se poate face contestație la Curtea de Apel București, în termen de 5 zile de la comunicare, iar aceasta are obligația de a o examina în cel mult 15 zile de la înregistrarea acesteia. Decizia Curții de Apel este definitivă. Partidul politic se înscrie în registrul partidelor politice la Tribunalul Municipiului București, iar decizia de admitere se publică în Monitorul Oficial al României. Legea cuprinde reguli privind modificarea statutului sau programului partidului.
Alianțe politice și alte forme de asociere.
Viața politică impune realizarea de coaliții sau asociere, de cele mai multe ori legate de alegerile de reprezentanți (deputați, senatori, șefi de stat, etc.). Legea răspunde acestor realități reglementând formele de asociere și anume: alianțe politice și alte forme de asociere. Alianțele politice se pot realiza numai între partide politice, pe baza unui protocol, ce se depune la Tribunalul Municipiului București, solicitându-se înscrierea în Registrul de evidență a alianțelor politice.
Potrivit art.25 din lege protocolul de constituire trebuie să menționeze: denumirea, însemnul și semnul electoral, partidele politice aliate, obiectivele alianței, modul de organizare, factorii de decizie.
În fine legea prevede că în cazul în care alianța politică se va prezenta în alegeri cu liste comune, candidații trebuie să facă parte dintr-un partid politic legal constituit, membru al alianței.
Alte forme de asociere.
Pot fi formate din partide, alianțe și formațiuni nepartidice, legal constituite, cu scopul promovării unor obiective comune. Se realizează tot printr-un protocol care trebuie să cuprindă în principiu aceleași elemente ca și la alianțe, protocol ce trebuie depus la Tribunalul Municipiului București pentru a fi înscris în registrul altor forme de asociere. Formațiunile nepartidice pot aduce un aport financiar care însă nu poate depășii într-un an suma de 500 de salarii minime pe economie.
Încetarea activității partidelor politice poate fi voluntară prin autodizolvare sau ordonată în cazul: dizolvării decisă pe cale judecătorească sau de către Curtea Constituțională; inactivității. Încetarea prin inactivitate intervine în situația în care un partid politic nu desemnează candidați, singur sau în alianță, în două campanii electorale legislative succesive, în cel puțin zece circumscripții sau nu a ținut nici o adunare generală timp de 5 ani. Încetarea activității unui partid, în toate cazurile, este constatată de Tribunalul Municipiului București.
Resursele financiare ale partidelor politice sunt detaliat reglementate și ele provin din: donații și legate, cotizații, activități proprii, subvenții de la bugetul de stat. Este bine să menționăm că legea interzice primirea de donații de la alte state ori organizații din străinătate, că interzice desfășurarea de activități specifice societăților comerciale (cu unele excepții prevăzute la art.37), că prevede obligația autorităților locale de a asigura cu prioritate spații pentru sediile partidelor politice.
CAPITOLUL IV
ORGANELE STATULUI
Pentru realizarea funcțiilor sale, statul își organizează un sistem de instituții, de organe, care dau expresie concretă puterii publice. Modul lor de funcționare, repartizează competenților, atribuirea unor prerogative specifice, sunt conținute în legi, în Constituție, în legile organice și în legile subsecvente acestora.
Statul n-ar putea exista fără aparatul său. El este uneori definit ca fiind unitatea puterii și mecanismul său. “Instituțiile, – scria Hegel – alcătuiesc orânduirea statului și de aceea ele sunt baza solidă a statului, coloanele care susțin libertatea publică”.
Elementul de bază al mecanismului statului îl constituie organul de stat. În dreptul public își găsește o largă dezvoltare teoria organului de stat. În esență, organul de stat este acea parte componentă a aparatului de stat, investită cu competență și putere și care se caracterizează prin aceea că cei care o compun au o calitate specifică – deputați, funcționarii de stat sau magistrați. Potrivit criteriilor ce stau la baza separațiilor puterii, se poate vorbi despre organe de stat legislative, executive și judecătorești. Fiecare categorie de organe aduce la îndeplinire o anumită formă de activitate în teritoriul competenței ce-i este rezervată prin lege. Actele acestor organe pot fi realizate în caz de nevoie prin constrângere.
În cursurile de drept constituțional este folosită noțiunea de “instituție politică”, iar acest fapt este îndreptățit deoarece, ca ramură a sistemului de drept, dreptul constituțional reglementează raporturile sociale din domeniul cuceririi și exercitării puterii politice. Astfel spus, dreptul constituțional stabilește între altele modul de organizare și funcționare precum și atribuțiile instituțiilor prin intermediul cărora se exercită puterea politică. În acest fel, mai mult decât orice altă ramură de drept, dreptul constituțional are cele mai diverse și mai substanțiale legături cu sfera politicii. Privit ca o ramură a științei juridice, dreptul constituțional are strânse legături cu politologia și sociologia politică.
În sens larg, conceptul de instituție politică, se raportează la stat, organismele de guvernare (parlament, președinte de republică sau monarh, guvern, prim-ministru) și partide politice.
Toate organismele enunțate întrunesc calitatea de instituție politică întrucât au un rol bine definit în procesul de dobândire și de exercitare a puterii politice. Corespunzător acestui rol, fiecare dintre ele are anumite funcții, o organizare proprie și metode specifice de activitate prin care participă la procesul de guvernare.
În sens restrâns, conceptul de instituție politică se raportează exclusiv la stat, parlament, șeful statului, guvern și primul-ministru. Rezultă că în accepțiunea restrânsă a termenului de instituție politică sunt excluse partidele politice.
Ceea ce oferă specificitate instituțiilor politice este calitatea lor de a participa nemijlocit la exercitarea propriu-zisă a puterii politice. Din acest punct de vedere, partidele politice nu sunt considerate ca fiind instituții politice.
Instituțiile politice sunt investite prin lege cu autoritate sau putere de comandă generală. Ele au dreptul de a exprima voința generală a poporului și de acționa pentru realizarea și respectarea acesteia. În virtutea acestui drept instituțiile politice transpun voința poporului în norme de conduită general-obligatorii sau acționează în modalități și cu instrumente specifice pentru aplicarea și respectarea acestora. Astfel, numai organismele investite cu prerogative de putere la nivel general sunt îndreptățite să fie denumite instituții politice. Spre deosebire de ele, partidele politice participă la exercitarea puterii în mod mijlocit prin intermediul parlamentului sau a guvernului. Este vorba în acest caz de partide parlamentare (partide reprezentate în parlament) și respectiv de partide care dețin fotolii guvernamentale.
Desigur, partidele (ca forțe politice) au rolul de a contribui la definirea și exprimarea voinței politice a poporului, de a influența procesul de guvernare. Ponderea influenței ca și mijloacele folosite în acest sens diferă însă de la un partid la altul în funcție de legitimitatea electorală a fiecăruia. Din punct de vedere juridic, partidele sunt organisme înființate din inițiativă particulară, ele se constituie, se organizează și funcționează potrivit voinței fondatorilor și membrilor lor exprimată în platforme sau programe politice și ideologice.
Spre deosebire de partide, instituțiile politice sunt organisme înființate expres prin lege. De asemenea, atribuțiile și prerogativele acestora sunt stabilite de forul legislativ. Există însă și unii autori care consideră că partidele politice sunt instituții politice întrucât concură la exercitarea puterii. De fapt, nu numai partidele “concură” la exercitarea puterii. În acest sens se poate considera că și presa, sindicatele, unele organizații neguvernamentale concură la procesul de exercitare a puterii dar nu convertesc voința poporului în acte de comandă socială.
Unii autori fac distincție între “instituții politice-organe” și “instituții politice-mecanisme”. În prima categorie ar intra toate organismele sociale create prin voința indivizilor și care se caracterizează prin permanență și prin vocația de a-i uni pe oameni. În a doua categorie ar trebui incluse mecanismele instituționale (reguli, metodele) care reglementează funcționarea instituțiilor politice propriu-zise.
Practic, raporturile între cele două accepțiuni ale noțiunii de instituție politică sunt foarte strânse și complementare. Potrivit unei asemenea perspective se poate vorbi atât de Parlament și Guvern ca două instituții politice separate (instituții politice-organe), dar și de votul de investitură acordat de Parlament Guvernului sau de responsabilitatea politică a
Guvernului față de Parlament ca instituție politică (instituții politice-mecanisme).
Se poate conchide că, prin termenul de instituție politică sunt desemnate organismele sau instituțiile care concură individual și toate împreună la exercitarea unitară a puterii politice. Ele sunt totodată forme de manifestare a fenomenelor politice înțelese ca exteriorizarea cea mai generală și abstractă a raporturilor între conduita socială (politică) a indivizilor și statul ai căror cetățeni sunt.
Instituțiile politice sunt inseparabil legate de stat care la rândul său este considerat o autentică instituție politică integratoare ale tuturor celorlalte instituții.
Pentru a ne afla în preajma unei instituții politice trebuie să fie întrunite două condiții de fond:
a) instituția respectivă să fie investită în mod expres prin constituție sau prin lege cu prerogative de a exercita puterea politică. Faptul că instituția politică este prevăzută expres în constituție sau într-o lege, îi conferă acesteia legitimitate întrucât constituția și lege depozitează voința suverană a poporului.
b) instituția politică trebuie să beneficieze de o deplină libertate de acțiune în exercitarea misiunii sale. Aceasta nu înseamnă, desigur, separarea absolută a instituțiilor una de alta și a tuturor față de celelalte autorități statale.
Instituția politică ca atare, se formează ca rezultat al conlucrării mai multor factori:
a) instituționalizarea și automatizarea unor relații și activități politice prezentând similitudini și o importanță socială deosebită pentru viața socială, îndeosebi pentru conducerea politică a societății
b) specializarea organismelor care desfășoară un anumit tip de activități și unirea tuturor acestora într-un sistem unitar și coerent.
c) conferirea unei haine juridice acestui sistem unitar prin stabilirea unor norme general-obligatorii care reglementează desemnarea și funcționarea instituțiilor politice, precum și a unor norme care sancționează orice atingere adusă funcționării instituțiilor politice respective. Instituțiile politice ca și cele juridice trebuie să fie stabile.
Numai astfel ele pot înfăptui o guvernare armonioasă. Pentru rațiuni de ordin practic, instanțele judecătorești nu trebuie incluse în categoria instituțiilor politice, întrucât sunt corpuri independente față de parlament, de șeful statului, guvern ș.a. Instanțele judecătorești nu desfășoară o activitate de conducere politică propriu-zisă, nu participă în mod efectiv și permanent la exercițiul puterii, ele sunt sesizate doar în cazul unor litigii rezultate din încălcarea legii.
În general, constituțiile nu folosesc conceptul de instituție politică ci termenul de autoritate publică, înțelegând prin acesta, în primul rând, parlamentul, șeful statului, guvernul, și în al doilea rând alte organisme instituite cu autoritate și putere de comandă cum ar fi de pildă, Curtea Constituțională, Consiliul Legislativ, Consiliul Suprem de Apărare a Țării ș.a.
Constituția României folosește în art.151, termenul “instituțiile Republicii”, înțelegând prin aceasta autoritățile publice având prerogative în procesul de înfăptuire a puterii. De asemenea, Titlul III al Constituției României reglementează între altele modul de organizare și funcționare al autorităților administrației publice, instanțele judecătorești, ministerul public ș.a. De pildă, prefectul, primarul și consiliul local nu constituie instituții politice ci autorități ale administrației publice locale.
Instituțiile politice mai sunt denumite și organisme de suveranitate națională întrucât prin intermediul lor puterea politică se personalizează. În legea fundamentală sunt prevăzute rolul și funcțiile acestor organisme. Art.58 prevede că “parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării”.
Parlamentul, deși este organul reprezentativ al poporului român, reprezintă de fapt numai pe cetățenii români cu drept de vot, care participă la alegerea sa.
În art.80 “Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării”, în art.101, “Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice”, iar art.125 din Constituție pretinde că “Justiția se realizează prin Curtea Supremă de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”.
Stabilirea unui anumit model de organizare și funcționare a unei instituții de guvernare (autorități publice) trebuie să țină seama de tradițiile politice ale statului respectiv ca și realitățile concrete existente în momentul opțiunii pentru un model sau altul. Astfel spus autoritatea respectivă trebuie să se potrivească firii poporului respectiv, temperamentul său politic, intereselor sale naționale sau de altă natură.
Această cerință se impune în privința tuturor instituțiilor de guvernare. Dacă nu se ține seama de aceste cerințe, pot apărea disfuncționalități și chiar tulburări sociale sau politice. Din această perspectivă, se poate discuta dacă crearea Corpului Ponderator în cele două Principate Românești în 1864 – și stabilirea în acest fel a structurii bicamerale a Parlamentului – a corespuns sau nu tradiției poporului nostru în ceea ce privește unicameralitatea Corpului Reprezentativ (Parlamentul). În aceeași ordine de idei poate fi discutabilă revenirea la modelul bicameral al Parlamentului prin Constituția din 1991.
Oricum, trebuie reținut că, opțiunea pentru un anumit model, indiferent care ar fi acesta, trebuie să întrunească adeziunea poporului.
CAPITOLUL V
CETĂȚENII
1. PARTICIPAREA CETĂȚENILOR LA EXERCITAREA PUTERII POLITICE.
Membrii oricărei colectivități sociale au tins sau au năzuit la un statut politic care să le confere condiții prielnice pentru a se autoguverna sau, cel puțin pentru a participa prin reprezentare la procesul de conducere socială. În dezvoltarea istorică a fiecărui popor pot fi identificate diverse forme prin care membrii colectivității participau, sau erau atrași într-un fel sau altul, la exercitarea unor atribute de conducere.
Emanciparea politică a individului, văzută în plan geografic și social-istoric, a marcat o treaptă superioară pe calea progresului umanității, devenind una din piesele de bază ale sistemului universal de valori social-umane.
Însuși noțiunea de democrație în care filozofii greci din secolele V-IV î.e.n. au asimilat și concretizat din punct de vedere politic o anumită năzuință, a exprimat în polisurile grecești, forma de guvernare în care puterea era exercitată de către popor sau cu participarea substanțială a acestuia. În vremurile străvechi poporul constituia doar o categorie, un segment militar sau politic din totalitatea populației. Chiar și în condițiile democrației sclavagiste ateniene, din categoria socio-politică de popor erau excluși metecii, adică străinii stabiliți pe teritoriul statului atenian, femeile și sclavii.
Fenomenul de reducere a poporului – privit ca o categorie sociologică distinctă de nobilime – a fost preluat și în Evul Mediu și a fost evident, îndeosebi, în “republicile burgheze”.
Mult mai târziu, în prima fază de dezvoltare a statelor socialiste (perioada cuceririi puterii), termenul sociologic de popor i s-a conferit o conotație politică. Astfel, din categoria politică de popor au fost excluși exponenții claselor sociale înlăturate de pe scena politică prin fraude electorale, abuzuri administrative, forță represivă, chiar armată a aparatului de stat comunist. Acestora, li s-a refuzat, o vreme, accesul la drepturile electorale, dreptul de asociere în partide politice, deși prevederi constituționale stipulau că puterea de stat “emană de la popor și aparține poporului”
În aceste condiții noțiunea de popor a primit o conotație sociologică restrictivă “poporul muncitor”, iar pe plan politic a fost instaurată dictatura proletariatului – regim politic profund nedemocratic și antiumanist. În ultima fază de evoluție a societății socialiste noțiunea de popor a fost extinsă practic la întreaga populație, dar din punct de vedere social și politic, poporul a fost marginalizat de către structurile de partid și de stat și lipsit de drepturi politice.
În filozofia grecească din secolele V-IV î.e.n. reprezentată de gândirea lui Pericle, Platon, Aristotel, Demostene, puterea politică se exercita prin intermediul unor adunări ale cetățenilor, fiecare dintre ei fiind datori să exercite această putere potrivit principiului că cetățenii sunt datori să participe în măsură egală la rezolvarea treburilor politice ale Cetății, întreaga gândire politică a Greciei antice este așezată în jurul ideii și practicii democrației. Imaginând în secolul al IV-lea î.e.n. un “Stat ideal”, Aristotel, titanul filozofiei politice a lumii grecești în epoca sclavagistă, punea accentul pe capacitatea și disponibilitatea cetățenilor de a îndeplini o funcție socială conferită de Adunarea Poporului, dar și de a se supune fără rezerve autorității acesteia. Edificiul statal imaginat de filosoful grec, se întemeia pe ideea că fiecare cetățean trebuie să fie succesiv guvernant și supus.
Dacă gânditorii democrației sclavagiste grecești au excelat în formularea unor concepte teoretice devenite teme de referință chiar în epoca lor, nu este puțin adevărat că și la alte popoare au fost instituționalizate forme embrionare de putere sau de autoritate publică bazate pe principiul participării cetățenilor la conducerea statului.
În Evul Mediu în cele două țări românești poporul participa nu numai la alegerea Domnului dar și atunci când este vorba de luarea unor hotărâri de politică externă privitoare la întreaga îndreptare a Statului; o politică de “instinct național” ce se rezumă pe o consultare reală a unui instinct manifestat în forme tradiționale.
După mai mult de un mileniu și jumătate în care în Europa, conceptul și practica democrației s-au cufundat în unitate, doctrina constituțională a reușit să îmbrace într-o formă publicistică atrăgătoare o realitate socială frapantă de care conștienți au devenit, chiar și silit, monarhul absolut și clasa nobiliară, suveranitatea nu poate aparține Regelui și, deci nu poate fi exercitată exclusiv de acesta, deoarece izvorăște de la Națiune. În consecință, Națiunea este îndreptățită să participe la exercitarea puterii politice fie prin reprezentanții ei, fie în mod direct.
Astăzi, problematica democrației – a celei reprezentative ca și a celei directe – cunoaște o revigorare deosebită. Nici o constituție nu poate ignora afirmarea într-o formă sau alta a dreptului poporului de a participa la exercitarea puterii.
Din punct de vedere al problematicii accesului popular la exercitarea puterii politice, prin termenul de popor se înțelege ansamblul indivizilor cărora statul le recunoaște calitatea de cetățeni ai acestuia, și în această calitate, aptitudinea de a participa la diferite proceduri electorale prin care se exprimă voința națională. Din acest punct de vedere, noțiunea de “popor” este circumscrisă noțiunii de “electorat” sau “corp electoral”. Forma clasică de manifestare a dreptului de participare la guvernare, consacrat în toate constituțiile statelor moderne, constă în dreptul de a alege și dreptul de a fi ales.
Dacă în comunitățile sociale antice era posibilă democrația directă prin întrunirea cetățenilor și adoptarea în comun a unor hotărâri majore, în statele moderne, democrația directă nu mai este posibilă în formele pe care le-a cunoscut antichitatea. Iată de ce accesul la exercițiul democratic în epoca contemporană se face prin reprezentare care oferă conceptului participării maselor la exercitarea puterii, un conținut concret, material. Sigur că formele de participare sunt diferite, de la un stat la altul, potrivit regimului politic, condițiilor concret-istorice, tradițiilor democratice, culturii politice a cetățenilor, intereselor forțelor și cercurilor politice care își dispută opțiunile electoratului. Este necesar ca această participare să fie autentică, reală. Caracterul autentic al exercițiului democratic este conferit de garanțiile materiale, politice și juridice acordate de stat pentru ca cetățenii să-și exercite liber și deplin dreptul lor suveran de a participa la conducere.
Cele mai importante garanții juridice pentru exercitarea acestui drept sunt stabilite prin sistemul electoral. Conceptul de sistem electoral este, însă, controversat în doctrina constituțională. În literatura politologică și juridică occidentală, se folosește îndeobște noțiunea de drept de vot sau cea de drepturi electorale.
2. DREPTUL DE A VOTA
Dreptul de a vota poate fi definit ca dreptul recunoscut tuturor cetățenilor de a-și exprima în mod liber, direct sau indirect, opțiunea electorală pentru un anumit partid politic sau candidat propus de o grupare politică sau pentru un candidat independent. Dreptul de a vota se exprimă în mod obișnuit prin completarea unui buletin de vot și depunerea acestuia în urnă. Exercitarea acestui vot are ca scop alegerea membrilor parlamentului sau a președintelui, ai consiliilor locale și ai primarilor, prin urmare contribuie la constituirea structurii de guvernare la nivel central și local într-un anumit stat.
Constituțiile moderne stabilesc două modalități de exercitare a dreptului de vot: dreptul de vot pentru alegerea membrilor parlamentului (aceasta fiind forma clasică) și referendumul.
Dreptul de vot se exercită în modalități diverse, practic, fiecare stat stabilind în mod distinct într-o lege procedurile electorale. Esențial este ca votul să fie exprimat în mod liber, fără nici o constrângere sau presiune, deci să fie manifestarea neviciată a voinței personale și a conștiinței politice și civice a alegătorului.
În prezent, practica constituțională generală a consacrat votul universal (votul recunoscut tuturor cetățenilor cu anumite excepții prevăzute expres de lege). În evoluția constituțională a statelor pot fi identificate sisteme care au limitat exercitarea dreptului de a vota în funcție de avere, de pregătire sau capacitate intelectuală, de apartenență la anumite clase sociale, de calitatea de membru al unor partide sau formațiuni politice, de apartenență la o comunitate etnică sau religioasă. Într-un sens general, toate aceste restrângeri ale dreptului de a vota sunt apreciate ca discriminări. Anumite restricții impuse exercitării drepturilor electorale prezintă o gravitate deosebită, fiind adevărate încălcări ale dreptului natural. Practic în toate țările socialiste adversarii regimului comunist au fost excluși de la exercitarea drepturilor electorale până în momentul când liderii politici comuniști au considerat că poziția politică a fost lichidată sau îngenuncheată și silită să se conformeze ideologiei și practicii sociale comuniste.
În unele sisteme constituționale și în anumite etape, au fost excluse de la dreptul de a vota, femeile sau cei care nu au împlinit o anumită vârstă. Motivându-se principiul, valabil și astăzi, că militarilor le este interzis să participe la viața politică, aceștia au fost excluși multă vreme de la dreptul de a vota. În prezent cele mai multe state recunosc acest drept militarilor.
Este în general admis că votul sau sufragiul universal este egal, direct (sau indirect) și secret. Pe lângă cele trei caracteristici menționate, Constituția României stabilește că votul este liber exprimat.
Votul egal înseamnă că fiecare alegător dispune de un singur vot. Pentru a se garanta egalitatea votului, fiecare stat adoptă măsuri corespunzătoare tradițiilor sale electorale.
Votul secret are ca fundament apărarea alegătorului împotriva oricăror represiuni pentru opțiunea sa electorală.
Votul direct este votul exprimat nemijlocit de către alegător care alege pe un anume candidat. Votul indirect constă în desemnarea de către alegători, prin vot direct a altor alegători denumiți “alegători de gradul 2” sau “mari electori”. Aceștia votează, la rândul lor pe candidații propuși de partidele politice sau pe candidații independenți. Votul direct este un procedeu încă răspândit. Senatorii parlamentului francez sunt desemnați prin vot indirect. Președintele S.U.A. este și el ales prin vot indirect. Membrii consiliilor județene în sistemul nostru constituțional sunt, de asemenea, desemnați prin vot indirect.
În general, exercitarea dreptului de vot este obligatorie, deși nu se prevede o sancțiune în cazul în care un alegător ar refuza să voteze. Se consideră că prezentarea în fața urnelor și votarea constituie o îndatorire cetățenească și o dovadă de responsabilitate politică din partea alegătorilor.
CAPITOLUL VI
STRĂINII ȘI APATRIZII.
Se consideră că și aceștia pot apărea ca subiecte ale raporturilor de drept constituțional în raporturile ce se nasc cu privire la acordarea cetățeniei române, a azilului politic.
Cetățenii străini și apatrizi se bucură în România de protecție juridică.
Constituția României cuprinde și unele reglementări privind străinii și apatrizii aflați pe teritoriul României.
În art.18 ne arată:
1) Cetățenii străini și apatrizi care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor și averilor garantată de Constituție și de alte legi.
2) Dreptul de azil se acordă și se retrage în condițiile legii, cu respectarea tratatelor și convențiilor internaționale la care România este parte.
Asemenea dispoziții sunt necesare, știut fiind faptul că populația unui stat cuprinde, în afara cetățenilor, și străini și apatrizi. Sistemul juridic și Constituția, nu pot să nu recepteze această realitate și să nu reglementeze, plecând de la categoria generală de om (sau ființă umană) statutul juridic al tuturor persoanelor fizice.
În reglementarea constituțională a statutului străinilor și apatrizilor din România se au în vedere:
a) străinii și apatrizii, în calitatea lor de oameni au anumite drepturi naturale, inalienabile și imprescriptibile (la viață, la demnitate, la libertate, la conștiință);
b) din punct de vedere strict juridic, anumite drepturi pot aparține numai cetățenilor români, care prin cetățenie sunt atașați destinelor statului român.
Există, în toate sistemele constituționale, regula potrivit căreia numai cetățenii au drepturi politice (de a alege sau de a fi ales) pentru că numai ei pot și trebuie să participe la guvernarea statului propriu. De asemenea, pentru exercitarea anumitor drepturi, Constituția sau legile cer, ca o condiție indispensabilă și calitatea de cetățean român. Este suficient să amintim că această calitate este expres cerută pentru a putea fi proprietar de terenuri în România sau pentru ocuparea funcției de magistrat.
Cetățenii proprii nu pot fi extrădați la cererea unui stat străin;
c) în afara drepturilor naturale, care aparțin oricărei ființe umane, în calitatea sa de om, există și alte drepturi subiective a căror dobândire și exercitare legea nu o condiționează de calitatea de cetățean.
Asemenea drepturi trebuie acordate și străinilor și apatrizilor care domiciliază în România.
Este deci de netăgăduit că și străinii și apatrizii trebuie să aibă anumite drepturi și libertăți și, bineînțeles, obligațiile corespunzătoare.
Formularea constituțională este generoasă și cuprinzătoare. Practic străinii și apatrizii din România se pot bucura de toate drepturile și libertățile, afară de acelea pe care Constituția sau legea impun calitatea de cetățean român.
În mod firesc art.18 din Constituție reglementează și dreptul de azil, știut fiind că azilul este prin excelență un drept care aparține străinilor și apatrizilor.
Dreptul de azil cuprinde de fapt găzduirea și protecția statului român acordate acestor persoane, deoarece în statutul lor de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activități desfășurate în favoarea umanității, progresului și a păcii.
Azilul se acordă numai celor urmăriți pentru activități politice (se numește și azil politic) și nu pentru fapte de drept comun.
Persoanele cărora li se acordă azil de către România se bucură de toate drepturile și au toate obligațiile, cu excepția celor care aparțin în exclusivitate cetățenilor români.
În același timp, aceste persoane nu pot fi extrădate.
Potrivit documentelor internaționale în materie, azilul este un act pașnic și umanitar și nu poate fi considerat ca un act inamical față de un alt stat.
De asemenea, principalele documente juridice internaționale, precum și practica statelor în acest domeniu, consideră că orice persoană are dreptul de a cere azil și de a obține azilul într-o altă țară.
Un asemenea drept nu poate fi invocat de persoanele asupra cărora există rațiuni serioase că au comis o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă împotriva umanității, în sensul instrumentelor internaționale care au dispoziții referitoare la astfel de crime.
În fine aprecierea asupra motivației azilului revine statului care îl acordă în exercițiul suveranității sale.
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .subiectele Raportului de Drept Constitutional (ID: 125531)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.