Subiectele Dreptului International

Considerații generale

Dreptul internațional public constituie un ansamblu de norme juridice care guvernează raporturile care se stabilesc în cadrul societății internaționale, un ansamblu al statelor și al altor entități angajate în raporturi pe plan internațional (organizații internaționale guvernate de normele dreptului internațional public, formând societatea sau comunitatea internațională). Procesul de constituire și de aplicare a normelor dreptului internațional public în cadrul comunității internaționale reprezintă ordinea juridică internațională. Astfel că prin definiția dreptului internațional public putem defini totalitatea normelor juridice create de către state pe baza acordului de voință, exprimate in forme juridice specifice (tratate și cutuma) pentru a reglementa relațiile dintre ele privind pacea, securitatea și cooperarea internațională, norme a căror aplicare poate fi realizată prin respectarea normelor de bună voie, iar în caz de necesitate prin sancțiune individuală sau colectivă a statelor.

Din definiția de mai sus reiese astfel că obiectul dreptului internațional public il constituie reglementarea raportului dintre state, precum și între acestea și alte subiecte de drept internațional precum și stabilirea competențelor, a drepturilor și obligațiilor subiectelor dreptului internațional public în relațiile internaționale.

Dreptul internațional public nu reprezintă o categorie statică, abstractă, pentru că orice schimbare care intervine în societatea internațională se reflectă în prevederile sale, dreptul internațional public fiind și un instrument al politicii internaționale.

Subiectul dreptului internațional sunt acele entități care au calitatea de destinatari direcți ai normelor internaționale, ele având capacitatea de a exercita drepturi și de a dobândi obligații in ordinea juridică internațională. Din punct de vedere istoric, statele sunt subiectele originare ale dreptului internațional. Ca urmare a constituirii, creșterii numărului și a insemnătății organizațiilor internaționale, sunt înzestrate cu personalitate juridică internațională proprie, distinctă de ce a statelor membre.

Personalitatea juridică

În orice sistem legislativ, anumite entități, fie că sunt individuale sau companii, vor fi privite ca având drepturi și obligații care decurg din lege. Cele individuale pot da în judecată sau pot fi date în judecată pentru diferite motive iar companiile pot intenta proces pentru încălcarea unui contract. Ele pot face asta pentru că legea le recunoaște ca “persoane legale” (juridice) posedând capacitatea de a avea și a-și menține anumite drepturi și fiind subiecte care au de îndeplinit obligații specifice. Care persoane vor avea ce drepturi și-n care circumstanțe depinde de scopul și caracterul legii. Dar este funcția legii să atribuie asemenea drepturi și obligații unor asemenea entități așa cum consideră că acestea li se potrivesc mai bine. Personalitatea juridică este de o importanță crucială. Fără aceasta, instituțiile și grupurile nu pot funcționa pentru că au nevoie să-și poată menține și susține cererile (plângerile). În dreptul fiecărui stat, individualitățile, companiile limitate (private) și corporațiile publice sunt recunoscute ca posedând fiecare o personalitate juridică distinctă în termenii prevăzuți legislației în vigoare. Este legea cea care va determina scopul și natura fiecărei personalități juridice. Personalitatea implică cercetarea unor anumite concepte de drept, statutul, capacitatea, competența, precum și natura și întinderea drepturilor și obligațiilor fiecăreia. Statutul unei entități particulare poate fi determinant pentru stabilirea unor drepturi și obligații anume, în timp ce capacitatea va lega direct statutul unei persoane, de drepturile sale și obligațiile sale particulare. Întregul proces operează în cadrul unui sistem legal care se circumscrie personalității, naturii și definiției fiecărei entități în parte. Aceasta se întâmplă în special în dreptul internațional. Un punct de vedere particular adoptat de sistem va fi reflectat invariabil asupra naturii sau identității persoanelor juridice internaționale.

Personalitatea juridică în dreptul internațional necesită considerarea relațiilor (legăturilor) dintre drepturile și obligațiile permise de sistemul internațional și capacitatea de a le promulga drepturile (revendicările). Este nevoie de o studiere atentă a regulilor dreptului internațional pentru a determina cu precizie natura capacității entității în cauză. Există anumite probleme preliminare care trebuie rezolvate. Se pune problema de exemplu, dacă personalitatea juridică a unei entități private depinde de posedarea unei capacități de a avea drepturi, a acesteia. Este într-adevăr pusă problema naturii promulgării sau chiar și cea mai restrictivă formă de operare (funcționare) pe scena internațională, este suficientă? O opinie sugerează, de exemplu, că, gradul de responsabilitate pentru încălcarea unei legi, de regulă, coexistă cu, capacitatea de a introduce o cerere (o plângere) împotriva unei încălcări a drepturilor sale de către orice persoană legală, și având aceste posibilități se poate considera că are și calitatea de personalitate juridică. Alți scriitori, pe de altă parte, subliniază rolul esențial jucat de promulgarea drepturilor în sistemul internațional.

Totuși, o categorie de factori trebuie luați în considerare pentru a determina dacă o entitate are personalitate juridică, și dacă are, ce drepturi, obligații și competențe se aplică fiecărui caz în parte. Personalitatea este un fenomen relativ, variind în funcție de circumstanțe. Una dintre caracteristicile distinctive ale dreptului internațional contemporan este că are un număr mare de categorii de participanți (subiecte). Aceștia include statele, organizațiile internaționale, organizațiile regionale, organizațiile non-guvernamentale, companiile publice și private și indivizii. Nu toate aceste entități vor dobândi personalitate juridică totuși ele vor avea într-o oarecare măsură o influență pe plan internațional. Personalitatea juridică internațională presupune participarea pe scena internațională plus acceptarea din partea comunității internaționale. Ultimul element va depinde de mai mulți factori, incluzând tipul de personalitate în cauză. Se poate manifesta în mai multe forme iar în anumite cazuri poate fi dedusă din practica judiciară. Va reflecta de asemenea o nevoie (o necesitate). Ramurile particulare ale dreptului internațional joacă aici un rol crucial. Legile privitoare la drepturile omului, legile referitoare la conflictele armate și dreptul internațional economic, în special este important pentru generarea și reflectarea participării crescânde și a rolului personalității juridice în dreptul internațional.

Statele, elementele lor constitutive și suveranitatea

Statul reprezintă subiectul originar, direct si nemijlocit al dreptului internațional avand capacitatea deplina de a-și asuma totalitatea drepturilor și obligatiilor cu caracter internațional. Statele sunt entități egale din punct de vedere juridic, indiferent de întindere, populație, dezvoltare sau forță militară.

Pentru ca o entitate să dobândească o personalitate juridică de tip statal se cer întrunite anumite conditii: populația (care reprezintă o colectivitate permanentă, organizată și relativ numeroasă), teritoriul (care este cadrul spațial de asezare al colectivității umane amintite, o autoritate guvernamentală independentă in luarea deciziilor (care să dispuna de atribute ale puterii pe un anumit teritoriu si asupra populației stabilite), și “capacitatea de a intra în relații cu alte state” – conditie prevăzută de convenția privind drepturile și obligațiile statelor de la Monte Video din 1933.

O altă condiție impusă de unii autori o reprezintă și suveranitatea statului. In realitate, aceasta reprezintă caracteristica esențială a statului care-I confera acestuia calitatea de subiect al dreptului internațional. Statul reprezintă singurul subiect de drept internațional care deține atributele suveranității, și in consecință suveranitatea este mai mult decât un simplu element, suveranitatea este chiar baza politică și juridică calității statului de subiect al dreptului internațional.

Autodeterminarea și formarea statului

Este criteriul guvernării care, așa cum s-a sugerat mai sus, a fost afectat de dezvoltarea dreptului legal la autodeterminare. Tradiționala prezentare a criteriului s-a concentrat asupra stabilității și eficienței de care este nevoie pentru ca acest factor să fie realizat, în timp ce natura reprezentativă și democratică a guvernării a fost formulată de asemenea ca o cerință. Evoluția autodeterminării a fost afectat de nivelul (standardul) necesar exercitării autorității, dar se pare că un nivel scăzut de eficiență al acesteia precum în situațiile decolonizării, a fost acceptat. Acest lucru poate fi ilustrat în referirea la câteva cazuri.

Fostul Congo Belgian a devenit independent în 30 iunie 1960 în mijlocul răspândirii luptelor tribale care au ajuns până la capitală. În câteva săptămâni, Forțele Publice s-au răsculat, trupele Belgiene intervenind iar provincia Katanga și-a anunțat secesiunea. Totuși ruperea virtuală a guvernării, nu a împiedicat recunoașterea Congo-ului de către un mare număr de state ca fiind independent și a fost admis de națiunile Unite ca membru fără nici o opoziție. Într-adevăr, în timpul rezoluției Adunării Generale din Septembrie 1960, două facțiuni diferite ale guvernării din Congo au căutat să fie acceptate de Națiunile Unite ca fiind reprezentante legitime ale statului. La eveniment, delegația autorizată de șeful statului a fost acceptată iar cea a Primului ministru, respinsă. Un episod diferit a avut loc cu privire la colonia portugheză Guinea-Bissau. În 1972, o Misiune Specială a Națiunilor Unite a fost trimisă pe unele teritorii eliberate și a concluzionat că puterea colonială își pierduse eficiența administrativă în controlarea unor largi porțiuni de teritoriu. Observatorii străini au părut să accepte cererea lui PAIGC, mișcarea de eliberare locală de control a două treimi și trei pătrimi din teritoriu. Locuitorii acestor teritorii, declarând Misiunii, că susțin PAIGC care exercita efectiv de facto controlul administrativ. În septembrie 1973, PAIGC a proclamat Republica Guinea-Bissau, stat independent. Problema ocupației ilegale de către forțele militare portugheze a unei porțiuni a Republicii Guinea-Bissau a apărut în fața Marii Adunări și un număr de state au afirmat validitatea independenței noului stat conform dreptului internațional. Statele vestice au negat că, criteriul formării statale a fost împlinit. Totuși, 93 de state au votat în favoarea rezoluției 3061 a Adunării care menționa că recenta dobândire a independenței a populației din Guinea-Bissau a dus la crearea unui stat suveran, Republica Guinea-Bissau. Multe state au protestat față de această abordare, pentru că o largă porțiune de teritoriu fusese efectiv controlată de PAIGC, deși aceasta n-a controlat nici majoritatea populației, nici marile orașe.

Ca o adăugare la modificarea principiului tradițional privitor la eficiența guvernării în anumite circumstanțe, principiul autodeterminării poate fi de asemenea relevant ca un criteriu adițional la formarea statului. În cazul Rhodesia, rezoluțiile Națiunilor Unite, au negat validitatea declarației unilaterale de independență din 11 noiembrie 1965 și au cerut statelor membre să nu o recunoască. Nici un stat n-a recunoscut Rhodesia iar războiul civil care a urmat a dus la recunoașterea statului Zimbabwe. Rhodesia ar fi putut fi privită ca un stat în virtutea satisfacerii de fapt a cerințelor statalității dar această teorie este îndoielnică. Dovada unei complete ne-recunoașteri, încordatele denunțări ale pretinsei independențe de către comunitatea internațională și extinderea războiului civil au militat puternic împotriva recunoașterii independenței. S-ar putea susține pe de altă parteată iar cea a Primului ministru, respinsă. Un episod diferit a avut loc cu privire la colonia portugheză Guinea-Bissau. În 1972, o Misiune Specială a Națiunilor Unite a fost trimisă pe unele teritorii eliberate și a concluzionat că puterea colonială își pierduse eficiența administrativă în controlarea unor largi porțiuni de teritoriu. Observatorii străini au părut să accepte cererea lui PAIGC, mișcarea de eliberare locală de control a două treimi și trei pătrimi din teritoriu. Locuitorii acestor teritorii, declarând Misiunii, că susțin PAIGC care exercita efectiv de facto controlul administrativ. În septembrie 1973, PAIGC a proclamat Republica Guinea-Bissau, stat independent. Problema ocupației ilegale de către forțele militare portugheze a unei porțiuni a Republicii Guinea-Bissau a apărut în fața Marii Adunări și un număr de state au afirmat validitatea independenței noului stat conform dreptului internațional. Statele vestice au negat că, criteriul formării statale a fost împlinit. Totuși, 93 de state au votat în favoarea rezoluției 3061 a Adunării care menționa că recenta dobândire a independenței a populației din Guinea-Bissau a dus la crearea unui stat suveran, Republica Guinea-Bissau. Multe state au protestat față de această abordare, pentru că o largă porțiune de teritoriu fusese efectiv controlată de PAIGC, deși aceasta n-a controlat nici majoritatea populației, nici marile orașe.

Ca o adăugare la modificarea principiului tradițional privitor la eficiența guvernării în anumite circumstanțe, principiul autodeterminării poate fi de asemenea relevant ca un criteriu adițional la formarea statului. În cazul Rhodesia, rezoluțiile Națiunilor Unite, au negat validitatea declarației unilaterale de independență din 11 noiembrie 1965 și au cerut statelor membre să nu o recunoască. Nici un stat n-a recunoscut Rhodesia iar războiul civil care a urmat a dus la recunoașterea statului Zimbabwe. Rhodesia ar fi putut fi privită ca un stat în virtutea satisfacerii de fapt a cerințelor statalității dar această teorie este îndoielnică. Dovada unei complete ne-recunoașteri, încordatele denunțări ale pretinsei independențe de către comunitatea internațională și extinderea războiului civil au militat puternic împotriva recunoașterii independenței. S-ar putea susține pe de altă parte, că-n absența recunoașterii, nici o entitate nu poate deveni stat dar această teorie constitutivă a recunoașterii nu este acceptabilă. Cea mai bună abordare a problemei, este acceptarea dezvoltării autodeterminării ca un criteriu adițional al formării statului, refuzarea acesteia putând eluda statalitatea. Aceasta poate fi recunoscută doar în situațiile de autodeterminare dar nu va opera, de exemplu, în cazuri de secesiune între state. Cu alte cuvinte, în cazul în care o entitate încearcă să devină stat și să fie acceptată de comunitatea internațională ca fiind îndreptățită să-și exercite dreptul de autodeterminare este necesar să demonstreze că cerințele de ordin intern ale principiului autodeterminării n-au fost încălcate. Cineva nu poate defini această condiție prea riguros în viziunea practicii unui stat dar poate apărea ca o presupunere că sistematica și instituționalizata discriminare poate invalida cerința de creare a unui stat.

Se poate atrage atenția asupra practicii comunității internaționale privitor la statele noi formate din fosta Iugoslavie. Comunitatea Europeană a adoptat Îndrumările Recunoașterii de către noile state est-europene și Uniunea Sovietică în 16 decembrie 1991, care constituiau poziția comună în procesul de recunoaștere a noilor state și au făcut referire în special la principiul autodeterminării. Îndrumările au subliniat nevoia de respectare a legilor, democrației și drepturilor omului și au menționat cerința specifică de garantare a drepturilor minorităților naționale. Totuși, aceste Îndrumări au avut de rezolvat problema recunoașterii, nu ca fiind un criteriu al formării statului, cele două fiind intercondiționate, cerințele pentru recunoaștere în circumstanțele respective fiind aceleași, exprimate în termenii generali și nu specifici, în practică fiind adesea interpretați în completarea criteriului de formare a statului.

Suveranitatea statului

Statul suveran ocupă o poziție dominantă între subiectele dreptului internațional pentru că este singurul care posedă capacitatea de a-și asuma totalitatea drepturilor și obligațiilor atât pe plan intern cat si internațional. Suveranitatea este cea care oferă statului personalitate juridică internațională, adică aptitudinea de a acționa in cadrul comunității internaționale prin exercitarea drepturilor și asumarea de obligații, ea este un “atribut al puterii de stat”. În virtutea atributului de suveranitate, statul își exercită autoritatea pe 2 planuri: pe plan intern, el are dreptul de a-și exercita puterea asupra cetățenilor săi, precum si asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul sau și sub jurisdicția sa, aplicând legi sau sancțiuni în cadrul nerespectării lor, iar pe plan extern are dreptul de a reprezenta națiunea și a o angaja in raportul cu alte națiuni.

Pentru ca o entitate să poată constitui un stat este nevoie de o populație permanentă, un teritoriu determinat, un guvern independent, și o ordine socială politica si juridică.

Drepturile și obligațiile statelor

Drepturile fundamentale ale statelor

Drepturile fundamentale ale statelor există în virtutea ordinii dreptului internațional care este capabil, ca și în cazul altor ramuri de drept, să definească caracteristicile subiectelor sale.

Independența

Probabil că cea mai evidentă caracteristică a statului este independența sau suveranitatea. Acesta a fost definită în Proiectul Declarației Drepturilor și Obligațiilor Statelor pregătit în 1949 de Comisia Dreptului Internațional, ca fiind capacitatea unui stat de a-și asigura bunăstarea și libera dezvoltare fără amestecul (dominația) altor state iar acestea neputând să-i slăbească sau violeze drepturile sale legitime. Prin independență se face referire la conceptul legal și nu este o deviere de la independență să fii considerat subiect de drept internațional. Orice dependență politică sau economică, care ar putea să existe în realitate nu afectează independența legală a statului doar dacă statul este silit să se supună unor pretenții (cereri) ale unui stat superior, caz în care este dependent de acest din urmă stat.

O discuție despre sensul și natura independenței, a avut loc în cazul Uniunii Comune Austro-Germane în fața Curții Permanente Internaționale de Justiție în 1931. Acesta a avut loc în legătură cu, crearea unor libere schimburi comune ale uniunii între cele 2 țări vorbitoare de limbă germană și dacă acest lucru este incompatibil cu Tratatele de Pace din 1919 (împreună cu protocolul subsecvent din 1922), angajând Austria să nu acționeze pentru a-i compromite independența. Având în vedere circumstanțele acestui caz, Curtea a susținut că propusa uniune ar avea efect negativ asupra suveranității Austriei. Judecătorul Auzilotti, a notat, că restricțiile asupra suveranității unui stat chiar decurgând din dreptul comun sau din tratatele obligatorii nu afectează independența statului. Atâta timp cât asemenea restricții nu plasează un stat sub autoritatea legală a unui alt stat, își menține statutul său de țară independentă.

Curtea Permanentă a arătat în cazul Lotus că restricțiile referitoare la independența unui stat nu se pot prezuma. Un punct de vedere similar dar în circumstanțe diferite a fost prezentat de Curtea Internațională de Justiție în cazul Nicaragua, unde s-a statuat că în dreptul internațional nu există legi altele decât acelea care pot fi acceptate de statele-n cauză prin tratate sau alte modalități, prin care nivelul înarmării unui stat suveran poate fi limitat iar aceste principii sunt valabile pentru toate statele fără excepție. Curtea de asemenea a subliniat în Legalitatea amenințării și folosirii armelor nucleare că practica statelor arată, că ilegalitatea folosirii unor anumite arme nu rezultă din absența unei autorizări ci dimpotrivă, este formulată în termeni prohibitivi. Începutul luării în considerare a drepturilor și obligațiilor statelor în cadrul sistemului dreptului internațional este marcat de faptul că dreptul internațional permite libertatea de acțiune a statelor în afara cazului în care există o lege care să interzică acest lucru. Totuși, o asemenea libertate există înăuntrul și nu în afara sistemului dreptului internațional și este dreptul internațional cel care dictează scopul și conținutul independenței statelor iar nu statele însuși în mod individual și unilateral.

Noțiunea de independență în dreptul internațional implică un număr de drepturi și obligații, de exemplu, dreptul unui stat de a-și exercita jurisdicția asupra propriului teritoriu și a populației permanente sau dreptul de a se angaja (implica) într-un act de autoapărare, în anumite situații. Implică de asemenea datoria (obligația) statului de a nu interveni în treburile interne ale statelor suverane. Ceea ce reprezintă “treburile interne” ale unui stat este un subiect deschis pentru discuții și de aceea orice eveniment poate schimba în mod constant standardul. S-a susținut de către puterile vestice pentru mulți ani că orice discuție sau acțiune a Națiunilor Unite cu privire la posesiile coloniale sunt contrare dreptului internațional.

Totuși, acest argument al puterilor coloniale europene, n-a avut succes și Națiunile Unite au examinat multe situații coloniale. Problemele legate de drepturile omului și opresiunea rasială nu intră în categoria închisă a jurisdicției interne. S-a statuat din partea Comunității Europene că “protecția drepturilor omului și libertățile fundamentale nu pot fi considerate ca o intervenție în treburile interne ale statului”. Referirea s-a făcut de asemenea cu privire la “dreptul moral de a interveni atunci când drepturile omului sunt violate”. Această (problemă) obligație, de a nu interveni în problemele de jurisdicție internă a oricărui stat a fost inclusă în Declarația de Principii a dreptului internațional privitoare la relațiile de prietenie și cooperare între state în octombrie 1970 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite. S-a arătat că: “nici un stat sau un grup de state nu are dreptul să intervină direct sau indirect pentru nici un motiv în treburile interne sau externe ale unui alt stat. În consecință, intervenția armată sau alte forme de intervenție sau încercări de amenințare împotriva persoanei unui stat sau împotriva elementelor sale economice, politice sau culturale este o violare a dreptului internațional”.

Interdicția se referă de asemenea la orice asistență, sau ajutor acordat unor elemente subversive care doresc înlăturarea prin violență a guvernării unui stat. În special, folosire forței pentru a priva populația de identitatea sa națională duce la o încălcare a principiului ne-intervenirii în treburile interne ale unui stat. Principiile asemănătoare celui al suveranității, precum ne-intervenția în treburile interne sunt esențiale pentru menținerea unui sistem rezonabil de stabil a rivalității statelor. Stabilirea unor limite în ceea ce privește puterea statelor în comparație cu alte state contribuie la mărirea gradului de stabilitate și ordine legală. Așa cum, Curtea Internațională de Justiție a arătat în cazul Canalului Corfu în 1949, între statele independente, respectul pentru suveranitatea teritorială este fundamentul relațiilor internaționale”.

Un stat nu poate să-și impună aplicarea legilor pe teritoriul altui stat, fără acordul statului respectiv. Totuși, dreptul internațional a părut să permită în anumite circumstanțe ca un stat să continue să-și exercite jurisdicția în ciuda ilegalității temerii. Urmează ca prezența unor trupe străine pe teritoriul unui stat suveran să necesite consimțământul acelui stat.

Egalitatea

Celălalt principiu crucial este egalitatea legală a statelor, adică o egalitate în drepturi și obligații. Statele, indiferent de mărime și putere, au aceleași funcții și capacitate juridică și sunt la fel îndreptățite la un vot în Adunarea Generală a Națiunilor Unite. Doctrina egalității în drepturi a statelor este o categorie “umbrelă” pentru că include în scopul său, drepturile și obligațiile recunoscute care “cad” asupra altor state.

Aceasta a fost recunoscută în 1970 în Declarația principiilor dreptului internațional. Aceasta arată că: “Toate statele se bucură de suveranitate în mod egal. Au drepturi și obligații egale și sunt membri egali în comunitatea internațională în ciuda diferențelor de ordin politic, economic sau de altă natură. În special, egalitatea suveranității cuprinde următoarele elemente: statele să fie din punct de vedere juridic egale; fiecare stat se bucură de drepturile moștenite în deplină suveranitate; fiecare stat are datoria (obligația) de a respecta personalitatea celorlalte state; integritatea teritorială și independența politică sunt inviolabile; fiecare stat este liber să-și aleagă și dezvolte domeniul politic, social, economic și cultural; fiecare stat are datoria de a-și îndeplini complet și cu bună credință obligațiile internaționale și să trăiască în pace cu celelalte state”.

În multe sensuri, această doctrină își are originile în gândirea Dreptului Natural. Așa cum egalitatea a fost privită ca esența umanității iar filozofic la fundamentarea statului, la fel scriitorii naturaliști și-au tratat egalitatea ca pe o condiție naturală a existenței statului. Odată cu apariția pozitivismului, părerile (susținerile) s-au alterat mai degrabă decât să mențină o regulă generală aplicabilă pentru toate, din care să poată fi deduse o serie de drepturi și obligații, juriștii internaționali și-au concentrat atenția asupra suveranității fiecărui stat în parte și pe necesitatea ca dreptul internațional să fie fondat pe acordul dintre state.

Noțiunea de egalitate în fața legii a fost acceptată de către state în sensul egalității personalității legale și a capacității. Totuși n-ar fi corect să vorbim de termenii egalității statelor în dreptul actual. Statele importante vor avea întotdeauna o influență corespunzătoare cu statutul lor numai din cauză că, sunt mult mai extinse concernele lor, interesele mult mai profunde (mai mari), iar puterea lor mult mai eficientă.

Prin Adunarea Generală a Națiunilor Unite, doctrina egalității este menținută de legea unui singur stat, un singur vot. Totuși n-ar trebui să fie ignorat veto-ul deținut de SUA, Rusia, Franța, China și Marea Britanie în Consiliul de Securitate.

Co-existența pașnică

Acest concept a fost formulat diferit, din diferite puncte de vedere, inclusiv a naturii sale legale în URSS, China și Lumea a treia. S-au elaborat în 1954 cinci Principii de Co-existență Pașnică, de către India și China și privesc respectul reciproc pentru integritatea și suveranitatea celorlalte state, ne-agresiunea reciprocă, ne-intervenirea în treburile interne ale celorlalți și principiul egalității.

Ideea a fost extinsă într-un număr de documente internaționale precum comunicatul final al Conferinței Bandung din 1955 și în numeroasele rezoluții ale Națiunilor Unite. Elementele sale componente recunoscute, apar de asemenea în lista Principiilor Cartei Organizației Unității Africane. Printre punctele enumerate se află conceptele de suveranitate și egalitate, de ne-intervenire în treburile interne ale statelor, de respect față de suveranitatea și integritatea teritorială ale altor state și de asemenea, de condamnare a activităților de răsturnare a guvernării unui stat de către alt stat. Alte concepte au fost incluse în categoria aceasta, cuprinzând principiile de neagresiune și de executare cu bună-credință a obligațiilor internaționale. Uniunea Sovietică și-a exprimat de asemenea punctul de vedere potrivit căruia, co-existența pașnică constituie un principiu călăuzitor în dreptul internațional contemporan.

Unele dintre drepturile și obligațiile fundamentale ale statelor au fost menționate în convenția de la Monte Video (1933), care a reprezentat actul constitutiv al organizației statelor americane și în Charta dreptului și obligațiilor economice ale statelor O.N.U. Dintre drepturile acestor state se rețin:

dreptul la existență și suveranitate;

dreptul la pace și securitate;

egalitatea în drepturi;

dreptul de a participa la viața internațională;

dreptul la legitimă apărare in cazul comiterii unui act ilicit sau al unui act de agresiune din partea altor state;

dreptul la autodeterminare, implicând dreptul de a alege și de a organiza in mod liber sistemul politic și de a dispune nestingherit de resursele sale economice si naturale;

dreptul la dezvoltare și progres;

Conform reglementărilor, normelor de drept internațional, statele beneficiază de o imunitate de jurisdicție a lor si a bunurilor lor, în fata organelor judecătorești ale altor state, iar aceasta reprezintă un drept la care statul poate să renunțe în anumite împrejurări. Obligația statelor au la bază in primul rând nevoia respectării principiilor fundamentale ale dreptului internațional public care constă în:

obligația de a nu recurge la folosirea forței sau la amenințarea cu forța in relațiile interstatale;

obligația de a respecta inviolabilitatea frontierelor;

obligația de a rezolva orice diferent pe cale pașnică;

obligația de a indeplini cu buna credință obligațiile internaționale rezultând din tratate

obligația de a proteja mediul.

Tipuri de state

In societatea internațională există mai multe tipuri de state:

state unitare, cele care au un sistem unic de organe supreme ale puterii și administrației de stat și reprezintă subiecte unice de drept.

uniuni de state reprezentând forme de asociere a 2 sau mai multe state independente, cele mai reprezentative uniuni de state fiind confederațiile și federațiile.

statul permanent neutru care are un statut propriu.

Confederațiile reprezintă acele uniuni de state in cadrul cărora statele membre își păstrează calitatea de subiect de drept fiind state independente care își conduc singure relațiile internaționale. De cele mai multe ori, confederația este o formă de tranzitie înspre constituirea unei federații. Este cazul S.U.A., care înainte de a deveni un stat federativ a prezentat forma unei confederații.

Federațiile reprezintă uniuni de state care au renunțat la independența lor, transferând calitatea de subiect de drept statului federal. Statele membre își păstrează competența de a administra strict probleme de interes local, statul federal fiind cel care le conduce relațiile externe.

O situatie particulară este acea a statului permanent neutru care dispune de o capacitate limitată de a-și asuma drepturi și obligatii, determinată de statutul său specific. Statele cu neutralitate permanentă sunt Elvetia și Austria. Neutralitatea unui stat trebuie să rezulte din actele interne ale acestuia, respectiv legi și dispoziții constituționale. Statului neutru îi revin obligațiile specifice: de a nu participa la alianțe militare, politice sau economice care urmăresc pregătirea unui război; de a nu permite folosirea teritoriului lor drept teatru al unor operațiuni militare sau ca loc de depozitare a munițiilor, armamentului și a trupelor militare; de a colabora activ cu celelalte state pentru asigurarea păcii și a securității internaționale.

Statul neutru are dreptul la auto-apărare individuală și colectivă, precum și de a acorda sprijin statului victimă, în cazul unui război. Acest din urmă drept îi este recunoscut statului neutru, care in societatea contemporană nu mai este ținut de obligația de imparțialitate.

a).Recunoașterea statelor

Recunoașterea statelor reprezintă un act unilateral semnat în condițiile apariției unui nou subiect de drept internațional sau a unui eveniment, având drept consecințe în raporturile juridice internaționale, prin care un stat își manifestă poziția, constatându-l și acceptându-l sau neacordându-i atenție.

Atât constatarea evenimentului și acceptarea lui cu aprecieri și considerații proprii sau în absența lor, precum și atitudinea neutră, concretizată chiar în ignorarea evenimentului respective, constituie opțiuni ale unui stat, acte unilaterale ale acestuia.

Cu toate că recunoașterea statelor nu este un act juridic propriu-zis, ea creează premiza unor importante acte juridice ulterioare, de aceea analiza formelor și cunoașterea modalităților recunoașterii în dreptul internațional prezintă o importanță deosebită.

b).Recunoașterea statelor noi

In dreptul internațional, statele noi sunt acelea care apar pentru prima oară ca subiecte ale raporturilor juridice internaționale. În secolul XX au apărut peste 100 de state noi, ca urmare a prăbușirii sistemului colonial sau ca urmare a dezmembrării unor state mari sau separării unor provincii.

Recunoasterea poate fi de jure si de facto, precum si expresă sau tacită.

Recunoasterea de facto are un caracter limitat și provizoriu, ea putând fi revocată oricând, prin aceste acte de recunoastere de facto sunt acceptarea statului respective la unele conferinte internaționale sau participarea la unele tratate internaționale.

Recunoasterea de jure are un caracter definitiv și deplin, iar aceasta este irevocabilă și efectele ei nu dispar decât în cazul în care statul recunoscut încetează să mai aibă calitatea de subiect al raporturilor juridice internaționale.

Recunoasterea expresă este o recunoastere care se face printr-un act al organului de stat competent: declarația de recunoaștere sau notificarea de recunoaștere. Prin aceste documente se aduce expres, la cunoștiința noului stat hotarârea de a fi recunoscut.

Recunoasterea tacită este dedusă din faptele concludente ale unui stat, cum ar fi încheierea unui tratat bilateral sau stabilirea de relații diplomatice.

c).Recunoasterea guvernelor

Problema recunoasterii guvernelor apare in dreptul international in situatia in care noul guvern se formeaza altfel, decat pe cale constitutionala, de pilda printr-o miscare populara, o revolutie sau o lovitura de stat. Recunoasterea guvernelor este similara cu aceea a recunoasterii noilor state, adica ea poate fi o recunoastere expresa sau tacita, de jure sau de facto.

Recunoasterea survine si in cazul schimbarii regimului politic, exemplul cel mai bun fiind acela din tarile Central si Est Europene, in anii 1989-1991. In cazul Romaniei, noua putere a fost recunoscuta expres in baza Revolutiei proclamate in maxim 24 de ore de catre majoritatea statelor lumii.

Fiind un act unilateral, recunoașterea nu reprezinta o obligatie, dar evitarea sa este vazuta ca un act inimical, mai cu seama atunci cand statul sau noul guvern au fost recunoscute de o majoritate confortabila de state.

Succesiunea statelor

Succesiunea poate fi definită ca fiind transmiterea unor drepturi și obligații ale unui stat către un alt stat. Succesiunea statelor însumeaza regulile de drept aplicabile in cazul unor schimbari de suveranitate asupra unui anumit teritoriu. Aceste modificari survin ca urmare a cesiunii, anexiunii teritoriului sau separarii. Schimbarile survin, de asemenea, si in cazul aparitiei unui nou regim politic sau a unor noi forme de guvernamant.

Pentru a defini succesiunea statelor au fost formulate doua teorii.

a).Cea a succesiunii de drept civil, care asimileaza succesiunea statelor cu succesiunea unui individ.

b).Cea a succesiunii de drept public, care inlaturand conceptia succesiunii asimilate mostenirii din dreptul intern, sustine ca succesiunea trebuie privita prin prisma relatiilor intre state a raporturilor de suveranitate si in lumina principiului pacta sunt servanda.

Definitia succesiunii statelor a facut obiectul unor ample dezbateri in Comisia de Drept International, incepand din 1962 iar in urma acestor dezbateri, in Preoiectul de articole din 1972, s-a renuntat la formula propusa de raportorul special, H.Waldock, prin care Comisia de Drept International a definit succesiunea ca “substituirea de catre un stat altuia in responsabilitatea privind relatiile internationale ale unui teritoriu”.

Sub egida Natiunilor Unite, au fost adoptate doua conventii in materie de succesiuni:

a).Conventia de la Viena privind succesiunea statelor la tratate.

b).Conventia de la Viena privind succesiunea statelor la bunuri, arhive si datorii.

Succesiunea statelor nou create pe teritoriul fostelor colonii

Referitor la statele noi create pe teritoriul fostelor colonii s-a apreciat ca fiind vorba de noi entitati, aceste nu pot fi obligate sa preia in mod automat vechile obligatii stipulate in tratatele incheiate de puterile coloniale. In urma Conventiei din 1978, statele nou create au fost exonerate de orice obligatii asumate de statul colonial ca o consecinta a incetarii efectelor tratatelor prin care este instituita tutela sau protectoratul.

Noile reguli instituite sant acelea potrivit careia nu sant transferabile tratatele politice, militare sau de asistenta reciproca. In privinta celorlalte tratate de colaborare internationale, unele state au incheiat acorduri de succesiune, iar altele au renegociat tratatele bilaterale anterioare.

Succesiunea in cazul fuziunii sau dezmembrarii

In cazul fuziunii sau dezmembrarii s-a aplicat de regula pricipiul continuitatii la tratatele incheiate anterior. Acest principiu raspunde cerintei stabilitatii care trebuie mentinuta in relatiile internationale. De exemplu, in cazul fuziunii Republicii Federale Germania cu Republica Democrata Germana, tratatele la care participa Republica Federala Germana, s-a extins si asupra teritoriului fostei Republici Democrate Germane.

In urma dezmembrarii U.R.S.S., au aparut si o serie de probleme referitoare la succesiunea bunurilor, arhivelor, a datoriei de stat, care a facut obiectul incheierii unor acorduri intre Federatia Rusa si noile state aparute in urma dezmembrarii. In privinta fostei Iugoslavii, statele care s-au separat de federatie nu au contestat tratatele care erau aplicabile pe intreg teritoriu federal.

In legatura cu succesiunea U.R.S.S. la calitatea de membru al organizatiilor internationale, Federatia Rusa a fost considerate continuatoarea fostei Uniuni Sovietice desi, regula generala aplicata in cazul noilor state o reprezinta “parcurgerea procedurilor prevazute in actul constitutiv al organizatiei respective”.

Succesiunea in cazul revolutiilor sociale

Succesiunea la tratatele internationale in cazul revolutiilor sociale, a facut obiectul unor ample dezbateri in urma carora au rezultat doua teze:

a).Teza discontinuitatii, a respingerii noilor tratate;

b).Teza continuitatii si aplicarii tratatelor existente.

Teza discontinuitatii a fost sustinuta in legatura cu schimbarile produse de revolutia socialista. Totodata, s-a sustinut in literature de specialitate ca identitatea si continuitatea noului stat – ca subiect de drept international – in raport cu vechiul stat burghez pe care il inlocuieste “exclude problema succesiunii pentru statul de tip nou”.

Teza continuitatii se defineste prin faptul ca prin actul revolutionar, “s-a schimbat regimul politic”, dar nu a aparut un nou subiect al raporturilor juridice internationale. Prin urmare, nu poate fi vorba de succesiune, ci de continuitate. De exemplu, prin Revolutia din decembrie 1989, noua Putere a mentinut drepturile si obligatiile asumate de Romania prin acordurile si conventiile internationale la care era aliata.

Organizatiile internaționale guvernamentale

Organizatiile internationale sunt subiecte ale dreptului international, fiind titulare de drepturi si obligatii in conformitate cu norme internationale. Spre deosebire de state, subiecte originare ale dreptului international, organizatiile internationale sunt subiecte derivate create de state prin acorduri incheiate intre ele inafara organizatiilor internationale guvernamentale, au fost infiintate si numeroase organizatii neguvernamentale care se constituie in conformitate cu dreptul intern al statului pe teritoriul caruia vor functiona.

Definitia organizatiior internationale propusa de comisia de drept international este urmatoarea: “o asociere de state constituita printr-un tratat, inzestrata cu o constitutie si organe comune si posedand o persontalitate juridica, distincta de cea a statelor membre care o compun”. La conventia din 1969 privind dreptul tratatelor cat si la conventia din 1975 privind reprezentarea statelor in relatiile lor cu organizatiile internationale avand un caracter universal articolul 2 defineste organizatiile internationale ca fiind organizatii interguvernamentale. Calitatea organizatie internationale de a fi o asociere de state primul element constitutiv are rolul de a o distinge de organizatiile internationale neguvernamentale care sunt alcatuite din persoane fizice sau juridice de drept intern. Aceasta asociere se face de regula in temeiul unui tratat constitutiv care poate purta diverse denumiri (charta, constitutie, statut si pact) si care prevede structura de organe a organizatiei precum si faptul ca organizatia poseda o personalitate juridica proprie distincta de cea a statelor membre ceea ce determina o anumita autonomie functionala care caracterizeaza calitatea sa de subiect distinct si derivat de dreptul international fata de statele componente. Organizatiile internationale au personalitate juridica proprie, conform normelor de drept international si impreuna cu statele sunt subiecte care creaza ordinea juridica internationala apartinand in acelasi timp acestui ordin.

Personalitatea juridică de drept internațional

Organizatiile internationale care au capacitatea de a actiona conform dreptului international sunt persoane juridice de drept international. Curtea Internationala de Justitie a recunoscut spre exemplu personalitatea internationala a O.N.U. fara de membrii ei. Curtea Internationala de Justitie a ajuns la concluzia ca organizatia internationala reprezinta o persoana internationala invocand 4 elemente in speta privind repararea prejudiciilor suferite in serviciul natiunilor unite (C.I.J. rec. 1949, pag 178-179):

pentru atingerea scopurilor O.N.U., atribuirea personalitatii internationale este indispensabila, organizatia are o structura proprie indeplinind sarcini speciale

Charta a definit pozitia statelor membre in raport cu O.N.U. cerandu-le intre altele sa sprijine si sa sustina hotararile consiliului de securitate, conferind O.N.U. capacitate juridica, privilegii si imunitati

organizatia exercita si dispune de functii si drepturi care nu pot fi explicate decat pe baza dobandirii intr-o larga masura a unei personalitati internationale si a capacitatii de a actiona pe plan international.

In prezent se stie ca toate organizatiile internationale guvernamentale au o anumita personalitate juridica limitata la domeniile in care sunt abilitate sa actioneze. Personalitatea internationala nu rezulta automat in urma existentei organizatiei internationale, ea trebuind sa fie conferita de statele membre, direct sau indirect, astfel ca, marea majoritate a tratatelor constitutive prevad ca “organizatia are personalitate juridica” sau “are personalitate internationala” de exemplu in cazul comunitatii economice europene sau a comunitatii europene a energiei atomice.

Personalitatea juridica de drept intern

Deoarece organizatiile internationale nu au un teritoriu propriu, ele isi exercita activitatea pe teritoriul statelor membre, numai prin dobandirea unei personalitati juridice in dreptul intern, calitatea necesara cu scopul de a dobandi imobile si bunuri mobile, cat si pentru a incheia acte juridice in planul dreptului intern al statului unde-si desfasoara activitatea.

Recunoasterea personalitatii de drept intern a organizatiilor internationale este consacrata de obicei in actele constitutive ale acestora prin dispozitie expres. Pot exista situatii in care organizatia internationala sa nu posede prin actul sau constitutiv decat personalitate juridica interna. Un astfel de exemplu il poate constitui banca reglementelor internationale creata in 1930 cu sediul la Bâle care a fost conceputa ca un cadru de concertare intre reprezentantii diverselor banci centrale de emisiune si pe de alta parte cu functii pur bancare, neputand insa prin statut sa deschida conturi curente pentru guvern. Desi internationala (interguvernamentala) prin scop si compozitie ea nu are personalitate juridica internationala ca si F.M.I. de exemplu neposedand decat personalitatea in dreptul intern al fiecarui stat membru.

Capacitatea juridica a organizatiilor internationale

In urma conventiei curtii internationale de justitie din 1948, reiese ca, capacitatea unei organizatii de a incheia tratate este reglementata de regulile organizatiei care desemneaza mai ales actele constitutive, deciziile si rezolutiile adoptate conform acestora si practica bine stabilita a organizatiei. Prin urmare, rezulta cateva drepturi care formeaza continutul capacitatii juridice a organizatiilor internationale.

a).Incheierea de tratate

Conventia de la Viena din 1986 cu privire la dreptul tratatelor incheiate intre state si organizatii internationale codifica dreptul cutumiar al organizatiilor internationale. In aceasta conventie este stipulata de asemenea norma juridica potrivit careia “capacitatea unei organizatii internationale de a incheia tratate este carmuita de regulile pertinente ale organizatiei”.Un mare numa dintre aceste tratate se refera la statutul organizatiei ca atare cum ar fi acordurile referitoare la imunitati si privilegii, statutul sediului organizatiei si schimbul de informatii intre organizatiile internationale.

Deasemenea organizatiile internationale sunt parti la tratatele multilaterale alaturi de state cum este de exemplu cazul Uniunii Europene care si participa printre altele la acordul de comert sau la cele referitoare la produse de baza. De exemplu Uniunea Europeana este parte contractanta la conventia de la Sofia privind cooperarea pentru protectia si folosirea durabila a fluviului Dunare semnata la 29 iunie 1994 si intrata in vigoare in octombrie 1998 fiind tot odata membru O.N.U. comisia internationala creata la Viena, intemeierea acestei conventii, exemplu inedit al unei organizatii care este membrul alteia.

b).Dreptul organizatiilor internationale de a-si stabili relatii diplomatice (dreptul de legatie activ si pasiv)

Fiecare organizatie internationala poate stabili relatii cu misiunile permanente ale statelor membre care sunt adevarate misiuni diplomatice acreditate pe langa una sau mai multe organizatii. Importanta relatiilor diplomatice dintre organizatiile internationale si statele reprezentate de acestea a determinat necesitatea codificarii lor astfel ca prin conferinta de la Viena din 1975 s-a adoptat in acelasi an conventia natiunilor unite privind reprezentarea statelor in relatiile cu organizatiile internationale guvernamentale.

c).Dreptul de a prezenta reclamatii internationale pentru pagube suportate

Prin proteste, cereri de ancheta, negocieri sau prin solicitarea unei proceduri arbitrare sau juridice se poate exercita deasemenea o competenta decurgand din personalitatea internationala a unei organizatii dupa cum s-a mentionat in cauza convocata mai sus. Acest drept evidentiaza existenta in beneficiul organizatiilor internationale, a unei competente personale cu privire la functionarii lor ce se manifesta si in acordarea de legitimatii sau unele titluri pentru calatorii. O competenta personala a unei organizatii internationale consta si in capacitatea ei de a exercita controlul asupra navelor, aeronavelor sau vehiculelor spatiale inmatriculate de o asemenea organizatie.

d).Dreptul de a recunoaste alte subiecte de drept international

Organizatiile internationale pot si ele sa recunoasca noi subiecte de drept international avand vocatia la acest drept. Astfel ca de exemplu prin admiterea unui stat ca membru cu drepturi depline in O.N.U. poate fi considerata mai importanta decat recunoasterea de catre un anumit stat deoarece recunoasterea de catre O.N.U. exprima pozitia de principiu a comunitatii internationale. Insa aceasta recunoastere nu poate fi luata in vedere de catre state decizia fiind luata de catre state in calitate de membre ale O.N.U. in acest mod O.N.U indeplinind un rol important in recunoasterea noilor state. Organizatiile regionale au si ele rolul de a recunoaste un stat facand parte din “regiune”.

e).Autonomie financiara a organizatiei

Organizatiile internationale au dreptul la un buget propriu independent de modul finantarii (respectiv contributii ale statelor sau resurse proprii) care constituie o consecinta si o garantie a personalitatii lor internationale. La acesta s-ar mai putea adauga si dreptul protectiei functionale a reprezentantilor si functionarilor sai, cel de a elabora norme si reguli de drept intern al organizatiei, independent sau impreuna cu statele membre, dreptul de control si sanctionarea in raport cu statele membre. Obligatia fundamentala generala a organizatiilor internationale este fara indoiala cea de respectare a dreptului international.

Membri si alti participanti la organizatiile internationale

Membri ai organizatiilor pot fi de regula statele dar sunt in mod exceptional si unele organizatii internationale mai mari precum Uniunea Europeana care are atributii pe planul relatiilor internationale desi are un caracter supranational in timp ce coloniile care se guverneaza singure puteau dobandi calitatea de membru a societatii natiunilor indeplinind anumite conditii. Exemple pot fi date acele state care au manifestat miscari de liberare nationala precum Palestina, Israel sau Vatican, etc.

Dobandirea calitatii de membru are loc de regula pe 2 cai: fie prin participarea la elaborarea urmata de intrarea in vigoare a documentului constitutiv (este situatia membrilor fondatori a Uniunii Europene), fie prin aderare (indeplinirea diverselor proceduri, prevazute in actul constitutiv).

Pierderea calitatii de membru poate sa se produca deasemenea pe 2 cai: prin excludere, ca sanctiune sau prin retragere voluntara care echivaleaza cu o denuntare a tratatului constitutiv.

In afara membrilor cu drepturi depline ai organizatiilor internationale si activitatea altor participanti poate fi permisa. Aici se poate mentiona situatia membrilor asociati care nu indeplinesc toate conditiile pentru a fi membri cu drepturi depline a observatorilor care pot fi state nemembre, miscari de eliberare nationala, organizatii internationale, Vatican, etc.

Organizatia Natiunilor Unite

Cea mai importanta organizatie internationala, atat prin caracterul sau universal – cuprinzand aproape toate statele lumii, cat si prin scopurile ce i-au fost conferite, prin vastitatea si multitudinea activitatilor sale, este Organizatia Natiunilor Unite, instituita in 1945, dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial.

Organizatia Natiunilor Unite a fost creata pentru remedierea “defectelor” Societatii Natiunilor ( creata dupa primul razboi mondial ) si pentru stabilirea unei noi ordini internationale, atat in planul asigurarii pacii si eliminarii fortei din relatiile internationale, cat si in cel al dezvoltarii economice, sociale, culturale si umanitare. Aceste obiective sunt formulate in articolul 1 din Carta O.N.U, care prevede ca scopurile Natiunilor Unite sunt urmatoarele:

“1. Sa mentina pacea si securitatea internationala si, in acest scop, sa ia masuri

colective eficace pentru prevenirea si inlaturarea amenintarilor impotriva pacii si sa infaptuiasca, prin mijloace pasnice si in conformitate cu principiile justitiei si dreptului international, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situatiilor cu caracter international care ar putea duce la o violare a pacii.

2. Sa dezvolte relatii prietenesti intre natiuni, intemeiate prin respectarea principiului egalitatii in drepturi a popoarelor si dreptul lor la autodeterminare, si sa ia oricare alte masuri potrivite pentru consolidarea pacii mondiale.

3. Sa realizeze cooperarea internationala, rezolvand problemele internationale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, promovand si incurajand respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie.

4. Sa fie un centru in care sa se armonizeze eforturile natiunilor spre atingerea acestor scopuri comune.”

Alte organizatii internationale cu caracter universal

In sistemul O.N.U exista 19 institutii specializate, dintre care 17 actioneaza de jure, fiind “legate” direct de E.C.O.S.O.C potrivit art.63 din Carta. Institutiile specializate sunt: Organizatia Internationala a Muncii ( O.I.M ), Organizatia Natiunilor Unite pentru Alimentatie si Agricultura ( F.A.O ), Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura ( U.N.E.S.C.O ), Organizatia Mondiala a Sanatatii ( O.M.S ), Fondul Monetar International ( F.M.I ), Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare

( B.I.R.D ), Asociatia Internationala pentru Dezvoltare ( I.D.A ), Societatea Financiara Internationala ( S.F.I ), Organizatia Aviatiei Civile Internationale ( O.A.C.I ), Organizatia Maritima Internationala ( O.M.I ), Uniunea Postala Universala ( U.P.U ), Uniunea Internationala a Telecomunicatiilor ( U.I.T ), Organizatia Mondiala de Meteorologie (O.M.M ), Organizatia Mondiala pentru Proprietatea Intelectuala ( O.M.P.I ), Asociatia Internationala pentru Energie Atomica ( A.I.E.A ) si Organizatia Natiunilor Unite pentru Dezvoltare Industriala ( O.N.U.D.I ).

Organizatii internationale regionale de pe continentul european

In Europa au fost infiintate importante organizatii regionale avand variate si intinse sfere de activitate.

Cea mai veche este N.A.T.O, infiintata in 1948, pentru combaterea unor eventuale pericole din Est, avand ca membri si Statele Unite si Canada, alaturi de un grup de state europene, pentru protectia indeosebi a Europei de Vest ( desi au fost incluse si Grecia si Turcia ).

Cei 19 membri actuali ai N.A.T.O sunt, in ordine alfabetica: Belgia, Canada, Danemarca, Franta, Germania ( din 1955 ), Grecia ( din 1952 ), Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania ( din 1982 ), Turcia ( din 1952 ), Cehia (din 1999 ), Polonia ( din 1999 ), Ungaria ( din 1999 ), Marea Britanie si S.U.A.

Conform Tratatului de la Washington, incheiat la 4 aprilie 1949, de constituire a N.A.T.O, partile au consimtit ca, in cazurile in care integritatea teritoriala, independenta politica sau securitatea vreuneia dintre ele ar fi periclitata, sa se consulte si au convenit ca orice atac indreptat impotriva unui stat membru sa fie considerat ca un atac impotriva tuturor.

Organizatia, care este echivalenta cu o alianta militara, are un consiliu, care este organul suprem in care toti membrii sunt reprezentati, precum si comitetele care acopera toate domeniile privind asigurarea securitatii statelor membre.

Dupa incetarea razboiului rece si crearea multipolaritatii, N.A.T.O s-a extins treptat si in zona Europei Centrale si de Est prin formula Parteneriatului pentru Pace, partenerii avand insa drepturi mai reduse decat statele fondatoare ale organizatiei. Dupa Summit-ul N.A.T.O de la Madrid ( iulie 1997 ), cand s-a luat decizia largirii organizatiei cu trei noi membri ( Cehia, Polonia, Ungaria ), o importanta desosebita a avut-o Summit-ul de la Washington ( aprilie 1999 ), ocazie cu care a fost adoptat noul concept strategic al Aliantei prin care se extinde aria de interes strategic de la teritoriul statelor membre la zonele din jurul regiunii euro-atlantice, precum si la noile riscuri si amenintari de securitate: dispute entice, religioase, teritoriale, abuzuri asupra drepturilor omului etc., care se adauga misiunii clasice de raspuns fata de o agresiune conventionala.

In calitate de cadru de consultari politice legate de securitate si de cooperare intarita, sub egida Parteneriatului pentru Pace functioneaza din mai 1997 ( in urma reuniunii de la Sintra, Portugalia ), Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic ( C.P.E.A ), care inlocuieste Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic ( creat in 1991 pentru a constitui un cadru de dialog cu statele din Europa Centrala si de Est si desprinse din fosta U.R.S.S). C.P.E.A are 44 de membri ( cei 19 membri N.A.T.O, plus statele participante la Parteneriatul pentru Pace.

Consiliul Europei

A fost creat la 4 mai 1949, de catre 10 state; in prezent are 41 de state membre, 4 state cu statut de invitat special ( Armenia, Azerbaijan, Belarus – in prezent suspendat, Bosnia-Hertegovina ) si 5 state cu statut de observator ( Canada, Israel, Japonia, S.U.A, Vatican ).

Comunitatiile Europene ( Uniunea Europeana )

Au fost infiintate prin urmatoarele tratate:

1951 – Paris C.E.C.O – Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului;

1957 – Roma E.U.R.A.T.O.M – Comunitatea Europeana pentru Energie Atomica si

1957 – Roma C.E.E – Comunitatea Economica Europeana.

C.E.E a uramarit sa creeze o adevarata piata comuna, cu tarife externe comune si eliminarea tarifelor interne si sa promoveze libera circulatie a capitalului si a fortei de munca. S-a elaborat, de asemenea, o politica agricola comuna si s-au incheiat acorduri de asociere, pe baza conventiilor de la Yaounde, Arusha si Lome, cu tari din “lumea a treia”.

Institutiile sau organelle C.E.E sunt:

– Parlamentul European – creat la 25 martie in temeiul articolelor 137-144 ale Tratatului de la Roma, care este ales prin vot universal direct ( din 1979 ), prin diverse proceduri electorale conforme normelor juridice ale statelor membre, pentru un mandat de 5 ani. Cele cinci “puteri” ( competente ) ale Parlamentului European sunt: puterea de cenzura, puterea de consultare si cooperare, procedura acordului ( sau puterea de a refuza noi membrii ), puterea de vot asupra bugetului si puterea de interpelare a consiliului si a comisiei ( in scris sau verbal, cu sau fara dezbateri ).

– Consiliul de Ministrii – creat in temeiul articolelor 145-154 ale Tratatului de la Roma, este organismul politic al Uniunii Europene, care adopta decizii finale in baza propunerilor comisiei si ii protejeaza interesele nationale.

– Comisia Europeana – este subordonata consiliului si supusa controlului Parlamentului, denumita si “coloana vertebrala” a Uniunii Europene, in fapt, executivul European.

– Curtea de Justitie – este organul judiciar al Uniunii Europene, alcatuita, pe baza articolelor 164 si 188 din Tratatul de la Roma, din 15 judecatori asistati de 9 avocati generali, numiti pentru un mandat de 6 ani. Ca autoritate judecatoreasca suprema a Uniunii Europene, Curtea de Justitie asigura compatibilitatea cu dreptul comunitar.

– Curtea de Conturi – constituita prin Tratatul de la Bruxelles, este formata din 15 membri alesi pentru un mandat de 6 ani, avand competenta de a verifica prin control extern cheltuielile publice ale institutiilor Uniunii Europene.Ea avizeaza planurile financiare si bugetare ale Uniunii.

– Consiliul European – a fost instituit prin Actul Unic European ca principal organism de impulsionare politica.

Cele patru evenimente importante in constructia Europei au fost:

Actul de la Bruxelles, din 20 septembrie 1976, stabilind alegerea unui Parlament European prin vot universal;

intrarea in vigoare, la 1 iunie 1987, a Actului Unic European, care intareste competentele si puterile institutiilor europene;

revizuirea tratatelor comunitare prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeana ( care a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993 ), care devine o uniune politica si economica inclusiv monetara;

o noua revizuire, prin Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 decembrie 1997, ca rezultat al Conferintei Interguvernamentale ( martie 1996 – iunie 1997 ) si intrat in vigoare la 1 mai 1999, prin care se modifica atat Tratatul de la Maastricht, cat si tratatele constitutive si alte acorduri conexe. Prin Tratatul de la Amsterdam s-a urmarit acordarea unei atentii sporite problematicii sociale ( crearea de noi locuri de munca si securitatea sociala ), inlaturarii ultimelor obstacole in calea liberei circulatii a persoanelor, Politicii Externe si de Securitate Comuna ( P.E.S.C ), reformei institutionale. Recent inaugurata ( Bruxelles, 15 februarie 2000 ) Conferinta Interguvernamentala urmareste sa solutioneze, in perspectiva largirii Uniunii, aspectele legate de reforma institutionala nerezolvate de Tratatul de la Amsterdam ( componenta Comisiei, reponderarea voturilor in Consiliu, extinderea domeniilor in care sa se ia decizii cu majoritate calificata ).

Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa ( O.S.C.E )

Aparuta in 1975 sub numele de Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa, C.S.C.E a fost initial un forum de negocieri si consultari multilaterale Est-Vest in perioada 1975-1990. Prin semnarea Actului Final de la Helsinki, care cuprinde decalogul pricipiilor fundamentale ale dreptului international, precum si un set de obligatii cu caracter politic impartite pe trei “cosuri” ( probleme privind aspectele politico-militare ale securitatii; probleme privind cooperarea in domeniul economic, tehnico-stiintific si al mediului inconjurator; problema privind cooperarea in domeniul umanitar ), are loc crearea procesului C.S.C.E.

Prin semnarea Cartei de la Paris pentru o noua Europa ( noiembrie 1990 ) s-a deschis drumul institutionalizarii C.S.C.E, care s-a realizat in urma Conferintei la nivel inalt de la Budapesta ( 1994 ) care decide adoptarea denumirii de Organizatie pentru Securitate si Cooperare in Europa. O.S.C.E numara in prezent 55 de membrii ( toate statele europene, S.U.A, Canada, toate statele desprinse din fosta U.R.S.S ). R.F. Iugoslavia este suspendata din O.S.C.E din anul 1992.

Caracteristic organizatiei este nu numai numarul de membri, dar si consensul ca modalitate de luare a deciziilor, abordarea atotcuprinzatoare a securitatii, o serie de instrumente si mecanisme specifice de prevenire a conflictelor si altele. Carta pentru securitate europeana, adoptata la Summit-ul O.S.C.E de la Instanbul ( 1999 ) stabileste, ca prioritati ale O.S.C.E : consolidarea valorilor comune si asistarea statelor membre in edificarea unei societati democratice, bazate pe statul de drept, prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilitatii si pacii in zonele de tensiune si conflict, eliminarea deficitelor de securitate si evitarea crearii de noi diviziuni politice, economice sau sociale prin promovarea unui sistem de securizare prin cooperare.

Organizatii internationale regionale de pe alte continente

Organizatia Statelor Americane

Pe continentul american a fost infiintata, dupa cel de-al doilea razboi mondial, Organizatia Statelor Americane ( O.S.A ), care are la baza Tratatul interamerican de asistenta reciproca ( tratatul de la Rio de Janeiro din 1947 ), care instituie un system de autoaparare colectiva, si Pactul de la Bogota din 1948, care reprezinta Carta originara a O.S.A si care a fost modificata prin Protocolul de la Buenos Aires din 1967.

Prin aceste tratate s-a stabilit un sistem de securitate colectiva, atacul impotriva unui stat membru al organizatiei fiind considerat ca un atac impotriva tuturor statelor membre.

O.S.A a succedat Uniunii Internationale a Republicii Americane, infiintata in 1890, cu scopul declarat de a intari pacea, securitatea, intelegerea mutuala si cooperarea intre statele din emisfera vestica. In prezent cuprinde 35 de state membre, 31 de state si organizatii internationale de pe alte continente, cu statut de observatory permanenti; Cuba a fost suspendata din O.S.A in 1962.

Din punct de vedere institutional, O.S.A este compusa din: Adunarea Generala, organul supreme care se intruneste annual ori de cate ori este convocata; Reuniunile consultative ale ministrilor afacerilor externe, desfasurate la solicitarea oricarui stat membru; Consiliul permanent, format din reprezentanti cu grad de ambasador ai statelor membre, fiind organismul consultativ care suprevegheaza mentinerea unor relatii amicale intre statele membre; Consiliul economic si social interamerican, format din din ministrii finantelor si ai economiei statelor membre, cu scopul de a accelera dezvoltarea economica si sociala si de a acorda asistenta de specialitate; Consiliul interamerican pentru educatie, stiinta si cultura, format din ministrii educatiei din statele membre, precum si o Comisie si o Curte interamericana pentru drepturile omului, infiintate in 1960, respective 1978, pentru protejarea drepturilor omului ( in vigoare din 1978 ). Organul central si permanent al organizatiei, care indeplineste obligatiile incredintate de Adunarea Generala, Consiliul permanent si Reuniunile consultative ale ministrilor afacerilor externe, este Secretariatul General. Limbile oficiale sunt engleza, franceza, spaniola si portugheza.

Dintre evenimentele in care si-a facut simtita prezenta O.S.A, amintim conflictul dintre Argentina si Marea Britanie in disputa asupra insulelor Malvine ( Faulkland ), medierea in conflictul din Nicaragua in 1988, rolul de observator in organizarea si desfasurarea alegerilor ulterioare din Nicaragua, Surinam si Paraguay, contactele diplomatice in conflictul din Haiti.

Liga Statelor Arabe

Liga Statelor Arabe, cunoscuta sub numele de Liga Araba ( L.A ), este o asociatie voluntara de state arabe suverane, desemnata a intari legaturile dintre ele si a le coordona activitatile in sensul binelui comun al Lumii Arabe. A fost infiintata in martie 1945 si este formata din 21 de state, intre care si Palestina, considerata, in anexa Pactului Ligii Statelor Arabe ( semnat la 22 martie 1945 ), drept un stat independent si deci un membru cu drepturi depline al L.A. Pactul L.A combina principiul unitatii arabe cu individualitatea suverana a fiecarui stat.

Organizatia Unitatii Africane

Istoria acestei organizatii incepe cu tentativele de constituire a unei federatii panafricane inca din 1958 cand Ghana si Guineea ( urmate mai tarziu de Mali ) au format Uniunea Statelor Africane ( care ulterior a fuzionat cu O.U.A ). In perioada 1961-1963 au avut loc mai multe conferinte care au culminat cu cea de la Addis Abeba din 1963 unde, in ciuda diferentelor regionale, politice si lingvistice, s-a dovedit a se impune ideea promovarii unitatii si solidaritatii tuturor statelor africane. Carta Organizatiei Unitatii Africane, semnata la 25 mai 1963 de reprezentantii a 30 de state, este un compromis intre gruparea progresista de la Casablanca ( in special Ghana ) si grupul conservator francofon ( numit si Brazaville ).

Parlamentul European

P.E. este organismul parlamentar al Uniunii Europene ( U.E. ). A fost creat in martie 1958, fiind format, la vremea respective, din 142 de parlamentari din cele sase tari membre ale Comunitatilor Economice Europene ( C.E.E. ). Dupa aderarea Austriei, Finlandei si Suediei, P.E. numara 626 parlamentari din cele 15 state membre ale U.E. Conform Tratatului de la Amsterdam, P.E. nu va putea depasi 700 de membri, ceea ce inseamna ca, odata cu primirea de noi membri, va avea loc o redistribuire a numarului de parlamentari pe fiecare tara, in limita celor 700 de locuri.

Membri P.E. sunt alesi prin vot universal direct de catre cetatenii din tarile membre ale U.E. Durata mandatului este de 5 ani. P.E. are urmatoarele atributii principale: participarea la activitatea legislativa a U.E.; legiferarea bugetului U.E., dupa stabilirea acestuia de comun acord cu Comisia Europeana; exercitarea unui control general asupra activitatii institutiilor comunitare; impulsionarea politica a procesului de integrare in uniune a tarilor membre.

Rolul organizatiilor internationale in formarea dreptului international. Competentele normative.

Codificarea si dezvoltarea progresiva a dreptului international

Pentru indeplinirea atributiilor prevazuta in Carta O.N.U., Adunarea Generala a infiintat, in 1947, un organ subsidiar permanent, Comisia de Drept International ( C.D.I. ), avand ca scop declarat “codificarea si dezvoltarea progresiva a dreptului international”. In fapt, C.D.I. a constatat ca cele doua activitati mai sus amintite nu pot fi disociate. Adunarea Generala a O.N.U. a aplicat astfel articolul 13 alineatul 1 (a) din Carta, potrivit caruia trebuie sa initieze studii si sa faca recomandari, incurajand astfel dezvoltarea progresiva a dreptului international si codificarea sa.

In statutul C.D.I. din 1960, dezvoltarea progresiva se referea la elaborarea de proiecte in materii nereglementate de dreptul international sau in privinta carora practica statelor, precedentele si doctrina au fost mult extinse.

Elaborarea conventiilor multilaterale generale, altele decat cele codificate

Aceste conventii sunt elaborate si adoptate in cadrul unor conferinte diplomatice deschise participarii tuturor statelor, frecvente in ultimele decenii. La fel ca si conventiile de codificare, conventiile multilaterale general au ca scop elaborarea unor norme juridice care sa fie cuprinse in conventia propusa ratificarii generale.

Caracteristica esentiala a acestor conventii multilaterale, fara caracter de codificare, consta in faptul ca ele urmaresc, de obicei, sa satisfaca noile necesitati de reglementare internationala; de exemplu, Tratatul privind principiile care guverneaza activitatea statelor in domeniu exploatarii si utilizarii spatiului extraatmosferic, inclusiv Luna si celelalte corpuri ceresti ( 1967 ), care stabileste statutul spatiulul extraatmosferic, sau elaborarea, in perioada 1973 – 1982, a Conventiei privind dreptul marii, semnata la Montego Bay ( Jamaica ), in 1982 si intrata in vigoare in noiembrie 1994.

Organizatiile internationale si folosirea fortei

Introducere

Interzicerea folosirii fortei si amenintarii cu forta constituie obiectivul esential al Organizatiei Natiunilor Unite. Articolul 2 din Carta, in paragraful 4, stipuleaza: “Toti membrii organizatiei se vor abtine, in relatiile lor internationale, de a recurge la amenintarea cu forta sau la folosirea ei, fie impotriva integritatii teritoriale ori independentei politice a vreunui stat, fie in orice alt mod incompatibil cu scopurile Natiunilor Unite”.

Atributiile Consiliului de Securitate si obligatiile statelor membre

Principalele prevederi ale Cartei O.N.U.

Consiliul de Securtate poate hotara luarea de masuri fara folosirea fortei armate, cu scopul de a se da urmare hotararilor sale, si poate cere membrilor Natiunilor Unite sa le aplice ( art. 41, Carta O.N.U. ). Potrivit textului Cartei, aceste masuri, sau mai exact sanctiuni, pot fi: intreruperea totala sau partiala a relatiilor economice ( embargo ) sau a comunicatiilor feroviare, maritime, aeriene, postale, telegrafice, prin radio si a altor mijloace de comunicatie sau ruperea relatiilor diplomatice.

In cazul cand Consiliul considera ca asemenea masuri nu ar fi adecvate ori s-au dovedit neadecvate, acesta poate decide o serie de masuri care implica folosirea fortei in temeiul articolului 42 din Carta. Consiliul poate intreprinde, cu fortele aeriene, navale sau terestre, orice sanctiune pe care o considera necesara pentru mentinerea sau restabilirea pacii si securitatii internationale. Astfel de actiuni pot cuprinde demonstratii, masuri de blocada, si alte operatiuni executate de forte aeriene, maritime sau terestre, ale membrilor Natiunilor Unite ( art. 42, Carta O.N.U. ). Toti membrii Natiunilor Unite, spre a contribui la mentinerea pacii si securitatii internationale, se obliga sa puna la dispozitia consiliului, in conformitate cu acordurile speciale in materie, forte armate, asistenta si inlesnirile necesare, inclusiv dreptul de tranzit, necesare mentinerii pacii.

Principalele actiuni armate ale O.N.U.

In conflictul coreean ( 1950 – 1953 ), rezolutiile Consiliului de Securitate, constatand ca a fost comisa o violare a pacii, au recomandat acordarea de asistenta a autoritatilor sud–coreene si au stabilit un Comandament unificat al O.N.U.

In situatia statului Congo ( 1960 – 1964 ), actiunile Consiliului de Securitate ( rezolutiile din 12 si 22 iulie si 9 august 1960 ) au constat in acordarea de asistenta militara cu scopul de a se mentine starea de drept si ordinea in legatura cu retragerea trupelor belgiene. Dupa retragere, Forta Natiunilor Unite a fost mentinuta in Congo pentru aceleasi motive si, in special, in scopul de a preveni izbucnirea unui razboi civil si de a reduce luptele intre triburi. Sensul actiunii Consiliului de Securitate a fost legat de pericolul ca luptele interne din Congo sa se deterioreze, transformandu-se intr-o amenintare la adresa pacii internationale.

Folosirea fortei de catre organizatiile internationale

Prevederile Cartei O.N.U.

Conform articolului 53 din Carta, Consiliul de Securitate al O.N.U., va folosi, acolo unde este cazul, organisme regionale, pentru aplicarea sanctiunilor de constrangere sub autoritatea sa. In conformitate cu aceste prevederi, diferite organizatii internationale, au desfasurat activitati avand acest caracter.

Sistemul interamenican

Organizatia Statelor Americane ( O.S.A. ), infiintata in 1948, are ca scop principal garantarea pacii si securitatii pe contintentul american si organizarea unei actiuni solidare a membrilor sai in cazul unei agresiuni. Tratatul are caracterul unei aliante militare si organizatia are o anumita experienta in efectuarea de operatiuni pentru mentinerea pacii. De exemplu, in situatia creata in Republica Dominicana in 1965 datorata unui conflict armat intern, s-a recurs la astfel de operatiuni. Potrivit unei declaratii a O.S.A., s-a considerat ca organizatia este compententa sa ajute statele membre, sa apere pacea si sa restabileasca ordinea democratica si, ca urmare, ea poate sa ofere mijloacele cerute de realitate si de circumstante ( Rezolutia nr. III din 6 mai 1965 a O.S.A.)

Entitățile teritoriale sui generis

Teritoriile delegate și încredințate

După Primul Război Mondial și prăbușire Axei și a imperiului Rus, Aliații au stabilit un sistem pentru a trata cu, coloniile puterilor învinse care nu s-au implicat în anexare. Aceste teritorii vor fi guvernate potrivit principiului “bunăstării și dezvoltării acestor popoare cu civilizații sacre”. Modul în care principiul va putea avea efect ar fi să încredințeze tutela acestor popoare “unor națiuni dezvoltate (avansate) care datorită resurselor lor, experienței și poziției geografice” ar putea prelua responsabilitatea. Aranjamentul ar fi fost realizat ca state mandatare în interesul Ligii.

După încheierea Celui De-al Doilea Război Mondial și demisia Ligii, sistemul mandatar s-a transformat în sistemul tutelar al Națiunilor Unite conform Capitolului XII și XIII al Cartei Națiunilor Unite. Teritoriul strategic încredințat al Pacificului luat Japoniei, puterea mandatară va constitui un subiect special al Consiliului Securității, mai degrabă decât al Consiliului Tutelar, din motive de securitate, în timp ce Africa de Sud a refuzat să-și plaseze teritoriile mandatate în acest sistem. Chiar cine deținea suveranitatea acestor teritorii a fost un subiect pentru dezbateri extinse de-a lungul mai multor decenii.

În privința teritoriilor încredințate ale Pacificului, Statele Unite au semnat Convenția cu Uniunea Insulelor Mariana de Nord și Acorduri de Liberă Asociere cu Statele Federale ale Microneziei și cu Republica Insulelor Marshall. După intrarea în forță din toamna lui 1986, s-a stabilit că sistemul tutelar a luat sfârșit. Această procedură ducând l uniunea politică a Statelor Unite a fost acceptată de Consiliul Tutelar ca un exercițiu legitim de autodeterminare. Totuși, propusele Acorduri de Liberă Asociere cu Republica Palau (ultima parte încredințării teritoriilor) n-a intrat în forță ca rezultat al dezacordului privitor la tranzitul vaselor înarmate (încărcate) nuclear și a avioanelor înarmate prin apele și spațiul aerian al acestui stat și de aceea, Statele Unite au continuat să acționeze ca o autoritate administrativă sub acordurile acestui sistem tutelar. Aceste dificultăți au fost în cele din urmă rezolvate.

Africa de Sud-Vest a fost administrată după sfârșitul Primului Război Mondial de către Africa de Sud care a refuzat după cel de-al Doilea Război Mondial să plaseze teritoriile sub sistemul tutelar. În consecință, Curtea Internațională de Justiție în 1950, în Opinia sa Recomandată privind Statutul Internațional al Africii de Sud-Vest a statuat că, deși nu există o obligație impusă de Carta Națiunilor Unite de transferare a teritoriilor mandatate în sistemul tutelar, Africa de Sud este totuși încă legată de termenii acordului de mandat și de Convenția Ligii Națiunilor și de obligațiile asumate la acea dată. Curtea a arătat că Africa de Sud singură nu are capacitatea de a modifica statutul internațional al unui teritoriu. Această competență a avut-o Africa de Sud, acționând cu aprobarea Națiunilor Unite, acestea din urmă fiind succesorul Ligii Națiunilor. Logic decurgând din această decizie era abilitatea Națiunilor Unite de a audia petiționarii acestor teritorii în consecința refuzului Sud-Africii de a da atenție deciziilor Națiunilor Unite și practicii Ligii Națiunilor Unite.

În 1962 Curtea Internațională de Justiție a audiat cazul Etiopiei și Liberiei, două membre africane ale Ligii, statuând că Africa de Sud a încălcat mandatul și implicit a violat dreptul internațional. Curtea a susținut că are jurisdicția de a audia meritele acestei dispute. Totuși, în faza a doua a acestui caz, Curtea (compunerea sa a fost schimbată între timp) a decis că Etiopia și Liberia nu au nici un interes legal în această problemă (existența și supravegherea mandatului asupra Africii de Sud-Vest) și potrivit discuțiilor au fost respinse. Declarând acestea în lipsa numitelor (celor două) state africane, Curtea n-a discutat nici unul din subiectele problemelor ridicate în fața sa.

Această judecare a atras multe opinii în special din partea Lumii a Treia și a provocat o schimbare a modului de rezolvare a acestor probleme a teritoriilor în chestiune.

Adunarea Generală a hotărât în octombrie 1966 că din moment ce Africa de Sud nu și-a îndeplinit obligațiile, mandatul se consideră încheiat. Africa de Sud-Vest (sau Namibia, cum a fost numită) urma să intre direct în responsabilitatea Națiunilor Unite. În concordanță cu acest lucru, Consiliul a urmat să supravegheze teritoriul și pe Înaltul Reprezentant Guvernamental ales. Consiliul de Securitate, printr-un număr de rezoluții a susținut acțiunile Adunării și a cerut Africii de Sud să-și retragă administrația din teritoriu. A cerut de asemenea celorlalte state să se abțină de la a trata cu Africa de Sud în ceea ce privește Namibia. Consiliul de Securitate a apelat la Curtea Internațională, cerând o Opinie Recomandată în ceea ce privește Consecințele Legale suportate de state pentru continuarea prezenței Africii de Sud în Namibia.

Curtea a concluzionat că prezența Africii de Sud în Namibia este evident ilegală având în vedere circumstanțele, inclusiv rezoluțiile Națiunilor Unite pe motive de lipsă a tratatului (un acord de mandatare) al Sud Africii și că “determinare (hotărârea) obligatorie făcută de organele competente ale Națiunilor Unite arată că această situație este ilegală și nu poate rămâne fără consecințe”. Africa de Sud a fost obligată să-și retragă administrația din teritoriu iar celelalte state, membre ale Națiunilor Unite au fost obligate să recunoască ilegalitatea și invaliditatea acțiunilor Africii de Sud cu privire la acel teritoriu și să sprijine Națiunile Unite în eforturile sale de a rezolva această problemă.

Opinia a fost aprobată de Consiliul de Securitate, prin rezoluția 301 (1971) care a reafirmat unitate națională și integritatea teritorială a Namibiei. În 1978 Africa de Sud a anunțat că acceptă propunerile negociate de cele 5 puteri vestice (UK, SUA, Franța, Canada și Vestul Germaniei) pentru independența Namibiei implicând supravegherea alegerilor de către Națiunile Unite și forțele pentru păstrarea păcii. După unele dificultăți, Namibia și-a obținut în final independența în 23 aprilie 1990.

Germania 1945

Odată cu înfrângerea Germaniei în 5 iunie 1945, Puterile Aliate și-au asumat “suprema autoritate” cu respect față de țară, având intenția de anexare. Germania a fost împărțită în 4 zone de ocupație, cu patru puteri de control asupra Berlinului. Controlul Consiliului stabilit de Aliați a acționat în beneficiul Germaniei și având o asemenea capacitate a încheiat acorduri legale obligatorii. Statul, Germania, a continuat să existe, totuși situația, precum s-a văzut, se înrudea cu reprezentarea legală sau un mijloc de necesitate. Sub Tratatul din 1952 între 3 puteri vestice și Republica Federală Germania, deplinele puteri suverane au fost recunoscute inclusiv capacitatea de a încheia tratate de pace iar în 1972, Republica Federală Germania și Republica Democrată Germană, înființată în 1954 de Uniunea Sovietică în zona sa de influență, și-au recunoscut reciproc suveranitatea.

Totuși, desfășurarea unor serii de evenimente dramatice în 1989 în Europa Centrală și de Est, derivând în esență din retragerea controlului Sovietic, au făcut ca pornirea pentru reunificare a Germaniei în 1990 să devină de neoprit. Un Tratat pentru unificarea economică, monetară și socială a Germaniei a fost semnat de Ministerele Finanțelor celor două Germanii în 18 mi și și-a produs efectele la 1 iulie. Un Tratat de Unificare a fost semnat pe 31 august, pentru unificarea din 3 octombrie prin adăugarea Republicii Federale Germania la Landul Republicii Democrate Germania sub art. 23 al Legii de Bază a Republicii Federale, cu Berlinul ca și capitală. Obstacolul extern al unității a fost înlăturat prin semnarea la 12 septembrie a Tratatului de Așezare Finală cu Respectarea Germaniei, între cele două state germane a celor patru aliați de război (UK, USA, URSS și Franța). Sub acest tratat, Germania reunificată a fost de acord cu prezenta Oder-Nisa, graniță cu Polonia și să-și limiteze forțele armate la 370.000 de persoane, angajându-se să nu primească (acționeze) arme atomice, chimice sau biologice. Acordul de rezolvare a anumitor probleme legate de Berlin între Republica Federală și cele trei puteri vestice din 25 septembrie 1990 cerea renunțarea la drepturile Aliaților în privința Berlinului.

Condominium

Acesta se explică prin exercitarea suveranității în mod egal de către două sau mai multe state cu respectarea teritoriului și a locuitorilor. S-a argumentat în legătură cu relația dintre aceste state, identitatea suveranității în scopuri teritoriale și natura competențelor implicate. În cazul Noilor Hibrizi, o serie de acorduri anglo-franceze, au stabilit o regiune de influență cumulată, fiecare putere în parte menținându-și suveranitatea asupra populației sale și nici una din ele neexercitând o autoritate separată asupra întregului teritoriu. Un protocol a enumerat funcțiile guvernării condominiale și a investit pentru rezolvarea problemelor comune, un Înalt Comisar britanic și francez. Această putere a fost delegată comisionarilor rezidenți care vor trata cu populația lor. Trei sisteme guvernamentale în conformitate cu aceasta au coexistat cu lipsuri legale în ce privește stăpânirea teritoriului și schimburile civile ale populației indigene. Procesul acesta a condus la independență teritorială reflectată și în statutul unic al condominiului. S-a notat că obișnuita independență prevăzută de Lege nu s-ar fi potrivit din moment ce Noii Hibrizi nu erau colonii britanice. Statutul legal al condominiului anglo-francez fusese înființat printr-un acord internațional și putea doar să ia sfârșit în același fel. Natura condominiului a presupus ca două puteri mari să acționeze întotdeauna împreună iar acțiunile unilaterale nu erau prevăzute în documentele constituționale de bază. Teritoriul a devenit independent pe 30 iulie 1980 ca statul Vanuatu. Entitatea implicată a depășit limitele tratatului internațional în ceea ce privește independența și s-a înființat o entitate administrativă distinctă față de guvernarea metropolitană dar operând mai mult ca o formă de agenție comună cu rangul de putere delegată.

Curtea Centrală Americană de Justiție în 1917 susținut că, condominiul a existat cu respectarea Golfului Fonseca militând pentru dreptul de coproprietate ale celor 3 state de coastă: Nicaragua, El Salvador și Honduras. Problema s-a ridicat în cazul El Salvador Honduras înainte de acord fiind “un sistem structurat pentru exercitarea în comun a suveranității de către puterile guvernamentale asupra teritoriului” fiind normal creat prin acordul între statele interesate, totuși a putut fi creat ca o consecință juridică a succesiunii statelor (ca și situația Golfului Fonseca, în sine), fiind una din modalitățile prin care suveranitatea putea trece de la un stat la altul. Curtea a hotărât ca apele Golfului Fonseca dincolo de trei mile de mare teritorială erau ape istorice și subiect de unire a suveranității celor 3 state de coastă. Decizia s-a bazat în afară de hotărârea din 1917 pe caracterul istoric al apelor Golfului pe pretențiile consistente ale celor 3 state de coastă și pe absența protestului din partea altor state.

Teritoriile internaționale

În asemenea cazuri, anumite teritorii sunt supuse unui regim internațional dar condițiile sub care se desfășoară au variat foarte tare de la teritorii autonome de state la entități relativ independente. Națiunile Unite sunt capabile să-și asume administrația acestor teritorii în circumstanțe specifice. Sistemul tutelar avea la bază rolul supraveghetor al Națiunilor Unite, în cazul Africii de Sud-Vest, Adunarea Generală susținută de Consiliul de Securitate punând capăt mandatului Africii de Sud și afirmându-și competența în a administra aceste teritorii în circumstanțe (specifice) nehotărâte. În afară de aceasta, organele Națiunilor Unite exercitându-și puterile, pot să-și asume o varietate de funcții administrative asupra anumitor teritorii referitor la care s-au ridicat probleme de drept internațional. Încercări de a se crea un asemenea regim au existat în privința Ierusalimului sub rezoluția de despărțire de Palestina, a Adunării Generale, în 1947 ca un “corpus separatum, sub un regim internațional special … administrat de Națiunile Unite” dar aceste încercări nu s-au materializat niciodată pentru un număr de motive, Consiliul de Securitate în 1947 a adoptat un Statut Permanent pentru eliberarea teritoriului Trieste și Consiliul a fost desemnat ca autoritate supremă administrativă și legislativă a teritoriului.

Mai recent, Națiunile Unite s-au implicat mai mult într-o serie de funcții administrative, autoritatea derivând de la un amestec de acorduri internaționale, acorduri interne iar autoritatea Consiliului de Securitate sub Capitolul VII de a adopta decizii obligatorii privitoare la pacea și securitatea internațională, după caz. De exemplu, în 1991 Acordurile de pace de la Paris, între cele patru fracțiuni ale Cambodgiei autorizate de Națiunile Unite pentru stabilirea funcțiilor civil-administrative în acea țară nerezolvând problema alegerilor și adoptarea unei noi constituții. Acest lucru s-a realizat prin Autoritatea Tranzițională a Națiunilor Unite în Cambodgia (UNTAC), căreia i-au fost delegate “toate puterile necesare pentru a asigura implementarea” tratatelor de pace și care avea și competență în probleme externe, apărare, finanțe și așa mai departe.

Anexa 10 a Cadrului General al Acordului de Pace în Bosnia și Herțegovina a stabilit postul de Înalt Reprezentant cu puteri extinse privind implementarea pentru populația civilă a acordului de pace și cu autoritatea finală de a interpreta aspectele civile ale acordurilor. Aceasta a fost introdus și confirmat de Consiliul de Securitate în rezoluția obligatorie 1031 (1995). Autoritatea Înaltului Reprezentant s-a manifestat în privința celor 55 membri a Consiliului de implementare a păcii care reconsideră progresul privitor la aplicarea tratatelor de pace. Această structură neobișnuită cu privire la un stat independent este rezultatul amestecului între acordurile părților și obligativitatea Capitolului VII privind activitatea Consiliului de Securitate.

În Rezoluția 1244 (1999), Consiliul de Securitate a autorizat pe Secretarul General să stabilească un interimat al prezenței internaționale civile în Kosovo (UNMIK) urmând retragerea trupelor iugoslave de pe acea parte a țării consecventă acțiunii NATO. Prin această rezoluție interimatul va îndeplini un mare număr de funcții administrative, inclusiv sănătate și educație, finanțe, bănci, poștă, telecomunicație, legi și ordine. A fost însărcinat “inter alia” să promoveze (înființarea) stabilirea unei autonomii și o auto-guvernare în Kosovo, care să coordoneze ajutoarele umanitare și în caz de dezastre, susținea reconstrucției infrastructurii, menținerea ordinii și legilor civile, promovarea drepturilor omului și asigurarea întoarcerii refugiaților. Structurile administrative au fost stabilite și alegerile s-au ținut. Prima reglementare adoptată de Reprezentantul Special al Națiunilor Unite, Secretarul General numit prin rezoluția 1244 a stabilit toate autoritățile legislative și executive în Kosovo pe timpul interimatului (UNMIK) exercitat de Reprezentantul Special. Această rezoluție a stabilit de asemenea, că legea teritoriului era în ființă atâta timp cât nu intră în conflict cu standardele internaționale cuprinse în rezoluție, în secțiunea a 2-a pentru îndeplinirea mandatului dat de UNMIK sub rezoluția 1244 ori a altor rezoluții realizate de UNMIK. Cadrul Constituțional pentru autoguvernarea provizorie a fost promulgat de Reprezentantul Special în mai 2001. Această competență administrativă cuprinzătoare este fundamentată pe reafirmarea suveranității Iugoslaviei și a integrității sale teritoriale (numele teritoriului păstrându-se în provincie) și pe cerința pentru o “autonomie substanțială și o autoadministrare intenționată pentru Kosovo. Ca urmare, acest aranjament ilustrează o completă separare (divizare) între (titlu) dreptul teritoriului și exercițiul puterii și al controlului asupra acestuia. Rezultă din rezoluția obligatorie a Consiliului de Securitate acordul Iugoslaviei față de principiile esențiale cuprinse în aceasta.

Administrarea temporară a Timorului de Est de către Națiunile Unite (UNTAET) a fost înființată prin rezoluția 1272 (1999) a Consiliului de Securitate sub îndrumările Capitolului VII. S-a îmbogățit cu o responsabilitate globală pentru administrarea Timorului de Est” și “împuternicită (Națiunile Unite) să exercite toată autoritatea legislativă și executivă incluzând administrarea justiției”. Mandatul său extins a inclus, în completarea administrării publice, responsabilitățile umanitare și o componentă militară și au fost autorizate (Națiunile Unite) să ia toate măsurile necesare pentru a-și împlini mandatul. Mandatul pentru administrarea Timorului de Est (UNTAET) s-a extins până-n 20 mai 2002, la dat când Timorul de Est și-a dobândit independența, devenind un nou stat Timor-Leste. Abia după aceea, a urmat crearea Misiunii Națiunilor Unite de Susținere a Timorului de Est (UNMISET).

Taiwan

Acest teritoriu a fost cedat de China, Japoniei în 1895 prin tratatul Shimonoscki și a rămas sub ocupația acesteia din urmă până-n 1945. Japonia a preluat această capitulare nu pentru a avea suveranitate asupra Taiwanului și acest lucru s-a afirmat prin Tratatul de Pace din 1951 între Puterile Aliate (fără URSS și China) și Japonia prin care se renunța la toate drepturile asupra insulei fără a se primi altceva în schimb. După Războiul Civil Chinez, forțele comuniste au preluat puterea pe continent iar regimul naționalist a fost instalat în Taiwan (Formosa) și Pescadores. Statele Unite și UK au observat că suveranitatea asupra Taiwanului este una nesigură și nedeterminată. Problema care afecta statutul acestui stat era că ambele guvernări au pretins că reprezintă întreaga Chină. Nici o cerere de separare a acesteia față de Taiwan n-a fost făcută astfel că a fost dificil să se susțină că un asemenea statut al Taiwanului există. Totală lipsă a recunoașterii Taiwanului ca stat independent este evidentă. În 1979 Statele Unite recunoscuseră poporul Republicii China ca singurul și legitimatul să guverneze China. De aceea, Taiwanul apărea ca un non-stat, o entitate teritorială care este capabilă de a-și manifesta independența pe scena internațională, dar este probabil o parte de jure a Chinei. E interesant de observat că, în 1990 Taiwanul s-a aliniat Acordului General pentru schimburi și tarife (GATT) prin Cererea de înregistrare a celor care intră în Taiwan, Penghu, Kimmen și Matsu evitându-se afirmarea statalității. Alăturarea Taipei-ului chinez la Organizația Mondială de Schimburi a fost aprobată de Conferința Ministerială în noiembrie 2001.

Republica Turcă a Ciprului de Nord

În 1974, după o lovitură de stat în Cipru, susținute de un regim militar în Grecia, forțele turce au invadat insula, Consiliul de Securitate, în rezoluția 333 (1974) a cerut tuturor statelor să respecte suveranitatea, independența și integritatea teritorială a Ciprului și a pretins să se pună capăt imediat intervenției militare străine pe insulă care era contrară unui asemenea respect. Pe 13 februarie 1975 Statul Federal Turcesc al Ciprului a fost proclamat ca aflându-se în aria teritorială ocupată de forțele militare turce. O rezoluție adoptată la aceeași întâlnire a Consiliului de Miniștri și a Adunării legislative a administrației autonome turco-cipriote la care proclamația a fost făcută, a arătat hotărârea de a “se opune în mod hotărât tuturor atentatelor împotriva independenței Ciprului și împărțirii lui sau unirii lui cu alt stat” și a încercat să pună bazele unei administrații separate până în 1960 când, Constituția Ciprului a fost modificată în sensul punerii bazelor unei republici federale.

Pe 15 noiembrie 1983, turcii ciprioți și-au proclamat independența ca Republica turcă a Nordului Ciprului. Aceasta a fost declarată ilegal constituită de Consiliul de Securitate prin rezoluția 541 (1983) și a cerut desființarea sa. Se cerea tuturor statelor să nu recunoască “presupusul stat” sau să-l ajute în orice fel. Aceasta a fost reluată în rezoluția Consiliului de Securitate 550 (1984). Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a decis c guvernarea Republicii Cipru să fie singura formă de guvernământ legitimată în Cipru și a cerut respectarea independenței și integrității teritoriale a Ciprului. Curtea Europeană a drepturilor omului în hotărârea din 10 mai 2001 în cazul Cipru V. Turcia, a concluzionat că, “este evident din practica internațională… că, comunitatea internațională nu recunoaște TRNC ca fiind un stat sub dreptul internațional” și a declarat că “Republica Cipru a rămas singura formă legitimă de guvernare a Ciprului”. Astfel că, greaua dependență a teritoriului față de Turcia, nu a putut fi privită ca pe un stat suveran ci a rămas de facto o entitate administrată cu recunoscuta îngrădire a Republicii Cipru și dependentă de ajutorul Turciei.

Republica Democratică Arabă Sahara

În februarie 1976, mișcarea de eliberare Polisario, conducând războiul de eliberare a teritoriului de Vest al Saharei de sub controlul Marocului a declarat independența statului suveran Republica Democrată Arabă Sahara. În anii următori, multe state au recunoscut nou entitate incluzând majoritatea membrilor Organizației Uniunii Africane. În februarie 1982 Secretarul general al OAU a căutat să așeze (să stabilească) o delegație a SADR pe acel teritoriu dar a provocat protestul a nouăsprezece state și o criză majoră. Totuși, în noiembrie 1984 Adunarea șefilor de state și Guvernul OAU au fost de acord pentru stabilirea unei delegații SADR în ciuda amenințării cu retragerea din organizație a Marocului. Acest lucru poate fi privit ca o recunoaștere a statului din partea OAU, și asta are o importanță deosebită. Într-adevăr, redusa importanță a eficienței controlului în manifestarea auto-determinării, un argument puternic poate fi adus privind crearea Statului SADR (Republica Democrată Arabă Sahara), totuși problema este controversată în special în privința continuării ostilităților.

Asociațiile de state

Există un număr de modalități prin care statele pot formal să se asociez unele cu altele. Asemenea asociații nu sunt state dar au anumite efecte în dreptul internațional. Confederațiile, de exemplu, sunt probabil cea mai apropiată formă de cooperare și ele implică în general câteva state care acționează în virtutea unui acord internațional și au instituții centrale cu funcții limitate. Aceasta este diferența față de federații. O federație este un stat cu organe puternic centralizate și cu o birocrație cu puteri extinse în privința cetățenilor statului, deși puterile în stat sunt împărțite între unitățile federației. Cu toate astea, un stat poate fi compus din mai multe unități cu puteri extensive.

Ca adăugare, anumite “asociații de state” care datorită teritoriului lor mic și a lipsei lor de dezvoltare au o relație strânsă cu alte state. De exemplu, este o strânsă legătură între Insulele Cook și Noua Zeelandă unde autoguvernarea internă este strâns legată de dependența externă. Un alt exemplu, ar fi un grup de insule care au constituit Statele Asociate ale Indiilor de Vest. Acestea au fost legate de Marea Britanie potrivit termenilor Actului Indiilor de Vest din 1967 care a arătat că UK exercita un control cu privință la străini și probleme de apărare. Totuși, asemenea state au fost capabile și au reușit să-și cucerească independența.

Statutul asemenor entități într-o relație de asociere cu alte state va depinde de natura constituțională a acordului și poate implica în anumite circumstanțe personalități distincte de statul metropolitan depinzând și de acceptarea internațională. Trebuie totuși, notat, că un asemenea statut este unul al modalităților acceptate de Națiunile Unite, de exercitare a dreptului de autodeterminare. Asta înseamnă că unele atribuții (puteri) până la un nivel acceptabil, inclusiv cele privitoare la afacerile interne rămân la statul asociat iar acesta poate fără nici o problemă să revoce acordul, un grad de personalitate (superioritate) fiind de dorit și chiar acceptabil.

Uniunea Națiunilor (fosta Uniune Britanică) este probabil cea mai cunoscută liberă asociație care a grupat state străine pe baza intereselor comune și a legăturilor istorice. Membrii săi sunt total independenți și cooperează cu asistența (ajutorul) Secretariatului Uniunii și periodicele conferințe ale șefilor de guvern. Întâlnirile regulate ale unor anumiți miniștri, au loc de asemenea. Uniunea nu reprezintă o relație legal obligatorie ci funcționează ca un forum deschis pentru discuții. Relațiile dintre membrii Uniunii au caracteristici speciale, de exemplu, ambasadorii sunt numiți Înalți Comisari. Ar părea puțin probabil ca în aceste circumstanțe să se păstreze personalitățile internaționale distincte. Totuși, cu cât mai mare este dezvoltarea instituțiilor distinctive ale Uniunii, și stabilește politici comune cu capacitatea de a adopta decizii obligatorii, cu atât mai mult poate fi adus argumentul unei personalități legale internaționale. Urmând dizolvarea Uniunii Sovietice și proclamarea independenței republicilor constituente, cu Federația Rusă fiind considerată continuarea Uniunii Sovietice, s-a decis să se înființeze Uniunea Statelor Independente. Inițial formată din Rusia, Belarus și Ucraina în 8 decembrie 1991, s-a mărit pe 21 decembrie 1991 incluzând 11 foste republici ale URSS. Georgia s-a alăturat CIS în 8 octombrie 1993. Toate fostele state sovietice, excluzând cele 3 state baltice sunt acum membre ale acestei organizații. Acordul de înființare a CIS (Uniunea Statelor Independente) a promovat respectul pentru drepturile omului și alte principii și a cerut coordonarea (cooperarea) între statele membre. Carta CIS a fost adoptată pe 22 iunie 1993 ca fiind un tratat internațional obligatoriu statuând o serie de principii de la respectul pentru suveranitate și integritate teritorială a statelor, autodeterminarea popoarelor, la interzicerea folosirii sau amenințărilor prin forță și rezolvarea disputelor prin mijloace pașnice. S-a notat că, CIS n-a fost un stat, și n-a fost “supranațională” (art. 1) ci înființarea unor instituții comune, coordonate. În special, Consiliul Șefilor de State este “organul superior al Uniunii” și “poate lua decizii în principalele probleme legate de activitatea de membru al fiecărui stat în domeniul intereselor lor comune” (art. 21), în timp ce Consiliul Șefilor de Guvernare are funcția de coordonare și cooperare între organele executive ale statelor membre (art. 22). Amândouă Consiliile pot lua decizii pe baza consensului (art. 23). Un Consiliu de Miniștri Străini a fost înființat odată cu Comitetul Consultativ și de cooperare, ca organ executiv permanent și coordonator al Uniunii. CIS a adoptat un Tratat de uniune economică și o Convenție a Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale. Dezvoltarea crescândă a CIS ca o instituție internațională sugerează posesia unei personalități internaționale.

Uniunea Europeană este o asociație a 15 state care a înființat o varietate de instituții comune și care are competența de a adopta nu numai acte legale obligatorii pentru statele membre ci acțiunile sale au un efect direct în sistemele legislative interne ale statelor. Uniunea este formată esențial din Comunitatea Europeană (un amestec al Comunității Europene al Cărbunelui și Oțelului, EURATOM și Comunitatea Europeană Economică) și doi piloni adiționali, Comunitatea Străinilor și Poliția de Securitate, Justiție și Afaceri Interne. Numai Tratatul CECO a adus în discuție explicit personalitatea internațională legală a Uniunii (art. 6) dar legile – cazuri ale Curții Europene de Justiție demonstrează încrederea că și celelalte două comunități (EURATOM și CEE) au o asemenea personalitate. S-a stabilit, de asemenea că dreptul comunității este superior dreptului intern. Curtea Europeană de Justiție a arătat devreme în istoria Comunității că, Comunitatea constituia “o nouă ordine legală internațională”. În asemenea circumstanțe este greu de negat că, Comunitatea are personalitate legală internațională dar este puțin probabil că procesul de cooperare implicat în alăturarea (adăugarea) celor 2 piloni este înzestrat de asemenea cu aceleași prerogative.

Concluzii

Dacă entitățile în discuție sunt sau nu subiecte de drept internațional sau sunt într-adevăr state sau numai părți al altor subiecte de drept internațional este o problemă care trebuie privită în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte, în special cererile făcute de o asemenea entitate, faptele de bază privitoare la o a treia parte (terță parte) care-și manifestă controlul asupra entităților, reacția celorlalte state și gradul de eficiență al administrației acestora. Importanța recunoașterii internaționale, și a acceptării din partea celorlalte state este de la sine înțeleasă. Acceptarea unor personalități internaționale nu e nevoie să fie obiectivă la fel și obligarea statelor care nu și-au dat acordul și nici nelimitate ca timp sau ca factori componenți. Aceste elemente vor fi discutate mai jos. Ar trebui să se noteze că, comunitatea internațională în sine are nevoie și interese asupra acestei probleme a statului internațional. Acest lucru se întâmplă în special cu privire la problemele de responsabilitate și protecție a persoanelor împotriva regulilor de guvernare la care s-a recurs și soluționarea conflictelor armate.

Cazuri speciale

Orânduirea suveranității în Malta

Ordinul (orânduirea) înființat pe timpul Cruciadelor ca o asociație militară și medicală a condus Rhodes din 1309 până-n 1522 și a fost instaurat în Malta prin tratatul cu Charles V în 1530 ca un domeniu al Regatului Siciliei. Această suveranitate a fost pierdută în 1798 iar în 1834 Ordinul și-a stabilit centrele de conducere la Roma ca pe niște organizații umanitare. Ordinul avea deja personalitate internațională la momentul preluării controlului asupra Maltei și chiar și când a trebuit să părăsească insula a continuat să schimbe legații diplomatice cu majoritate statelor Europei. Curtea italiană de Casație în 1935 a recunoscut personalitatea internațională a Ordinului notând că “teoria modernă a subiectelor de drept internațional recunoaște un număr de unități colective a căror alcătuire este independentă de naționalitatea membrilor săi constituenți și al căror scop transcede în virtutea caracterului lor universal granițele oricărui stat în parte. Acesta este predicatul (funcția) nevoilor funcționale ale entității fiind acceptat de terți. S-a notat, de exemplu, că Ordinul menține relații diplomatice cu peste patruzeci de state

Vaticanul, ca subiect de drept international

Caracteristici

Pana in anul 1870, cand a avut loc ocuparea Romei de catre trupele italiene si proclamarea sa, la 20 septembrie 1870, in calitate de capitala a Italiei, Vaticanul a existat ca stat.

Intre 1870 si 1929, Vaticanul a beneficiat de statutul acordat de guvernul italian prin Legea de garantie din 13 mai 1871 ( prin care se garantau papei suveranitatea si libera exercitarea a autoritatii sale spirituale ).

Prin Acordurile incheiate la Laterano, la 11 februarie 1929, in vigoare si astazi si reconfirmate prin articolul 7 al Constitutiei italiene din 26 martie 1947, statul italian recunoaste proprietatea exclusiva si jurisdictia suverana a Vaticanului asupra a 44 de hectare din teritoriul Romei, inviolabilitatea acestuia, si sunt conferite o serie de prerogative internationale: dreptul de reprezentare diplomatica prin nuntii papali, care in multe state, inclusiv in Romania indeplinesc calitatea de decani ai corpului diplomatic; dreptul de a incheia tratate ( concordatele – considerate ca veritabile tratate in practica internationala, cel mai vechi datand din anul 1122, incheiat intre papa Calixt al II-lea si imparatul Henric al V-lea ). Aceleasi acorduri prevad “obligatia imperioasa de a respecta o neutralitate perpetua”. Vaticanul mai este membru al unor organizatii internationale ca A.I.E.A., O.M.P.I., U.I.T., U.P.U., etc. si observator in altele.

Se considera ca Vaticanul nu poate fi considerat stat ( in ciuda denumirii oficiale – Statul orasului Vatican ), neintrunind toate elementele deplinei statalitati.

Vaticanul poseda jurisdictie suverana, dar nu suveranitate deplina asupra teritoriului sau ( care corespunde, ca regim, unei proprietati private ), are o organizare administrativa in probleme religioase, serviciile publice fiind mare parte asigurate de statul italian ( de exemplu, autorul atentatului din 13 mai 1981, la adresa papei Ioan Paul al II-lea, a fost judecat de instantele judecatoresti italiene dupa propriile proceduri ), foloseste moneda italiana pe teritoriul sau, cetatenia sa este speciala si functionala ( in sensul ca se dobandeste in anumite conditii, determinate de rang si domiciliu, si se pierde la disparitia acestor conditii, fara ca cetatenia originara sa fie afectata ).

Romania si Vaticanul

Contacte initiale in vederea stabilirii relatiilor diplomatice cu Vaticanul au avut loc in timpul Primul razboi mondial. In aceste demersuri au fost implicati diplomati ramani din partea Regelui Ferdinand I, iar – -din partea Vaticanului – nuntiul Eugenio Pacelli, devenit, apoi, Papa Pius al XII-lea.

Popoarele si miscarile de eliberare nationala

Caracteristici. Conditii de recunoastere si drepturi

Notiunea de “popor”, este introdusa in dreptul international prin Carta O.N.U. ( de exemplu, art. 1 alin. 2 si art. 55 ), iar calitatea sa de subiect de drept international este consacrata prin afirmarea principiului autodeterminari ca principiu fundamental al dreptului international. Dupa al doilea razboi mondial odata cu declansarea procesului de decolonizare, se recunoaste si miscarilor de eliberare nationala, calitatea de subiect de drept international. Este de mentionat aici Declaratia 1514 a Adunarii Generale O.N.U. din 1960 asupra acordarii independentei tarilor si popoarelor coloniale. Cadrul oferit de Organizatia Unitatii Africane a avut o importanta contributie in acest sens.

Pentru ca o entitate sa poata fi considerata un popor, doctina a avansat necesitatea existentei urmatoarelor caracteristici: entitatea sociala in cauza sa fie clar determinata cu o identitate evidenta si trasaturi proprii si sa aiba legatura cu un teritoriu, chiar daca a fost inlaturata ilicit de pe acel terioriu si inlocuita prin colonizare artifiala cu alte popoare.

De o deosebita importanta este afirmarea si pastrarea normei potrivit careia minoritatile nationale nu trebuie si nu pot fi considerate popoare, titularii exercitarii dreptului la autodeterminare fiind numai popoarele.

Definiția autodeterminării

Dacă acest principiu există ca unul legal așa cum s-ar crede, atunci problema este doar determinarea scopului și aplicației sale. Așa cum am notat mai sus, formulările principiului de către Națiunile Unite din 1960 odată cu Declarația Colonială până-n 1970 odată cu Declarația Principiilor Internaționale a Dreptului și cu, Convențiile Internaționale ale Drepturilor Omului accentuează faptul că este un drept al “tuturor popoarelor”. Dacă este așa atunci popoarele vor deveni prin acest fapt subiecte de drept internațional și depozitare ale drepturilor internaționale iar în definirea folosită de “populație” se înțelege una politico-socială, o majoră reorientare a percepțiilor dreptului internațional având loc. În fapt acest lucru nu s-a întâmplat și un concept de drept internațional a ceea ce reprezintă o populație a fost transformat așa încât problema în sine trebuie determinată în cadrul acceptat al teritoriilor coloniale. Încercările de a extinde acest subiect n-au fost de succes iar Națiunile Unite s-au opus oricărei încercări totale sau parțiale de distrugere a unității naționale și a integrității teritoriale a unei țări. Națiunile Unite și-au bazat politica pe prezumția că “teritoriul unei colonii sau a unui alt teritoriu care nu are o autoguvernare (guvernare proprie) are conform Cartei un statut separat și distinct de al teritoriului statului care-l administrează și “un asemenea statut va exista până când populația teritoriului respectiv nu-și va exercita dreptul la autodeterminare”. Autodeterminarea a fost folosită de asemenea în legătură cu principiul integrității teritoriale așa că pentru a proteja cadrul teritorial în perioada colonială în procesul de decolonizare și pentru a preveni permiterea de către o lege a secesiunii de către statele independente. Curtea Supremă Canadiană nota în cazul Quebec că “dreptul internațional pretinde ca dreptul la autodeterminare să fie exercitat de populații în cadrul unor state suverane existente și cu menținerea consistentă a integrității teritoriale a acestor state”. Autodeterminarea ca și concept se poate extinde până la a include dreptul de secesiune de la statele existente, dar acest lucru nu s-a întâmplat până la a deveni convingător. Se aplică în context, totuși, decolonizarea imperiilor europene arată că populațiile acestor teritorii aveau un grad de personalitate internațională.

Principiul autodeterminării arată că populația de pe un anumit teritoriu colonizat își poate determina în mod liber propriul statut politic. O asemenea determinare poate fi rezultatul independenței, integrării cu un stat vecin, liberei asocieri cu un stat independent sau cu orice alt statut politic liber ales a populației în cauză. Autodeterminarea are un rol în crearea unui stat, păstrând suveranitatea și independența statelor și aducând o rezolvare în disputele statelor în domeniul suveranității permanente a statelor asupra resurselor naturale.

Organizatiile internationale neguvernamentale

Discutie privind calitatea de subiect de drept international

Organizatiile internationale neguvernamentale sunt asociatii fara scop lucrativ, constituite din persoane fizice sau juridice de drept intern cu nationalitati diferite, in conformitate cu dreptul intern al statului pe al carui teritoriu isi au sediul.

Ele sunt deci create si administrate de catre persoane fizice. Pentru a dobandi recunoasterea personalitatii lor juridice, ele trebuie sa fie constituite, conform legilor unui anumit stat, legea sediului fiind aplicabila oricarei asemenea organizatii. De cele mai multe ori, sunt considerate de state ca asociatii interne.

Avand in vedere importanta pe care o au aceste entitati, in cadrul Consiliului Europei a fost adoptata in 2006 o Conventie privind recunoasterea personalitatii juridice a organizatiilor internationale non-guvernamentale care stabileste conditiile recunoasterii acestora dupa cum urmeaza:

trebuie sa aiba un scop nelucrativ de utilitate internationala;

sa fi fost create printr-un act de drept intern al unei parti;

sa exercite o activitate efectiva in cel putin 2 state;

sa aiba sediul statutar pe teritoriul unei parti si sediul real pe teritoriul aceleasi parti sau al altei parti ( art.1 ).

Sunt exceptate de la recunoastere ( chiar daca indeplinesc aceste conditii ) acele entitati care, prin obiectul, scopul sau activitatea efectiv desfasurata contravin securitatii nationale, securitatii publice, apararii ordinii si prevenirii crimei, protejarii sanatatii sau moralei, protejarii drepturilor si libertatilor omului sau compromit relatiile cu alt stat ori mentinerea pacii si securitatii internationale.

Societatiile transnationale

Consideratii generale

In legatura cu societatile transnationale, definite in 1977 de Institutul de Drept International ca “intreprinderi formate dintr-un centru de decizie localizat intr-o tara si centre de activitate inzestrate sau nu cu personalitate juridica proprie situate in una sau mai multe tari “, s-au purtat de asemenea discutii privind calitatea sau nu de subiect de drept international. Mai multe aspecte privind criteriile S.T.N.-urilor si dreptul care le este aplicabil vor fi abordate in capitolul privind Dreptul relatiilor economice internationale.

Retinem, pentru scopurile acestei sectiuni, ca, desi ( la fel ca O.N.G.-urile internationale ) influenta pe care o au S.T.N.-urile in planul relatiilor internationale este in vadita crestere, ele nu pot fi astazi considerate subiecte de drept international.

Pozitia individului in dreptul international

Argumentele pentru si contra tezei “individul – subiect de drept international”

Dreptul international public – drept esentialmente interstatal – nu recunoaste persoanei fizice calitatea de subiect de drept în ordinea internationala. Se apreciaza, în literatura de specialitate ca participarea individului la viata internationala este mediatizata de catre stat. Statul, prin semnarea si ratificarea tratatelor internationale constituie în favoarea individului drepturi si obligatii, exprimându-si în acest mod consimtamântul ca persoana fizica sa actioneze în cadrul relatiilor internationale. Problema recunoasterii calitatii de subiect de drept în favoarea individului se mentine controversata. Rolul individului în dreptul international se discuta în legatura cu domeniul dreptului international penal si al dreptului international al drepturilor omului.

a) Astfel, individul poate fi subiect al raspunderii penale în cazul comiterii unor fapte, considerate infractiuni prin conventiile internationale (de exemplu, genocidul), prin care statele se obliga sa incrimineze si sa pedepseasca aceste fapte în legea interna. În baza unor astfel de reglementari persoana fizica se supune de fapt jurisdictiei interne a statului. Însa pentru comiterea crimelor de razboi sau a crimelor împotriva pacii si umanitatii, care constituie infractiuni cu caracter international, raspunderea individului se angajeaza pe plan international, în fata instantelor jurisdictionale.

b) Doar dreptul international al drepturilor omului recunoaste subiectelor de drept intern – persoane fizice, juridice sau grupuri de particulari – personalitatea juridica internationala, manifestata prin dreptul acestora de a actiona la nivel international, prin intermediul petitiilor, al comunicarilor sau al recursurilor cu caracter contencios, înaintate unor institutii jurisdictionale sau altor organe internationale. În fata Curtii Europene a Drepturilor Omului individul se poate adresa direct cu o plângere împotriva unui stat, din momentul ratificarii de catre acesta a Conventiei Europene a Drepturilor Omului (1950). În fata acestei institutii jurisdictionale individul este tratat de pe pozitii de egalitate cu statul.

Astazi, individul ( persoana fizica ) nu este recunoscut ca subiect de drept international, desi problema se pune cu o acuitate din ce in ce mai mare in teoria si practiva dreptului international. Fata de studiile care au fost scrise in materie pana in prezent putem cu certitudine sa concluzionam ca problema in centrul preocuparilor doctrinarilor dreptului international pe masura ce raportul individ – stat a evoluat de-a lungul istoriei relatiilor internationale.

Astfel, in aceasta perspectiva, pe masura ce societatea omeneasca a evoluat de la crearea statului si pana in prezent, “conflictul”, la inceput neobservabil, laten, a devenit apoi din ce in ce mai evident intre “cele doua legitimitati” ( dupa cum afirma Philippe Delmas, in studiul sau “Suveranitatea este o intoleranta?” din “revue de deux mondes”, nov.-dec. 1999): a statului si a individului. Daca la inceputuri statul s-a pretins ca unica legitimitate ( caci antichitatea a confundat odata cu aparitia dreptului natural, prin crestinism, si mai ales ca urmare a trezirii constiintelor individuale, prin Reforma, balanta a inceput sa se incline in favoare individului. Odata cu proclamarea, la Philadelphia, in 1776, a drepturilor naturale ale omului la viata, libertate si fericire, acest curs nu a mai putut fi schimbat.

La inceputul secolului XX s-a ajuns pana acolo incat insusi statul, cu corelativul sau esential – suveranitatea, au fost puse in discutie. Astfel, teoriile solidariste ale lui George Scelle apreciaza ca statul, ca persoana fizica, este o fictiune, singura realitate fiind reprezentata de persoana juridica luata individual si relatiile interindividuale bazate pe asa-numita “solidaritate sociala”, astfel incat relatiile internationale devin relatii intre indivizi si grupuri de indivizi. La randul sau, Leon Duguit considera ca statul nu este nici persoana juridica, nici persoana suverana, fiind produsul istoric al unei diferentieri sociale intre cei puternici si cei aflati intr-o societate data, adica intre guvernanti si guvernati, care sunt indivizi. Faptele nu indica, conform lui Duguit, existenta unei alte personalitati ( a statului ) distincta de indivizi.

Problema este, insa, susceptibila de viitoare evolutii, caci individului nu-I poate fi ignorat si negat sau retras beneficiul unui anume statut in dreptul international. Prin stat, ce nu poate fi altfel conceput decat ca un mecanism functional de organizare a societatii umane si in nici un caz ca o bariera, indivizii participa si la crearea dreptului international. In dreptul comunitar ( calificat de profesorul Giuseppe Sperduti ca ordine juridica derivata a dreptului international ), persoana fizica este recunoscuta ca subiect de drept; nu pot fi, de asemenea, ignorate evolutiile recente legate de crearea noii Curti penale internationale cu caracter permanent.

Legătura dintre stat și individ în dreptul internațional a fost din punct de vedere istoric conceptul de naționalitate. Acest lucru a fost și rămâne crucial în special în sferele jurisdicției și a protecției internaționale a individului de către stat. S-a notat adesea că plângerea unui individ împotriva unui stat străin, de exemplu, devine o parte componentă a statului național propriu. Fiecare stat are capacitatea de a determina care sunt naționalii săi și acest lucru este recunoscut de celelalte state și deci în dreptul internațional deși, pentru ca celelalte state să accepte această naționalitate trebuie să existe o legătură adevărată între individ și statul respectiv.

Indivizii ca și regulă generală nu pot afirma că s-a violat vreun tratat internațional în absența protestului statului lor național făcut în acest sens, deși statele pot conveni să recunoască indivizilor anumite drepturi particulare care pot fi promulgate în dreptul internațional independent de dreptul statului respectiv. Conform art. 304(b) a Tratatului de la Versailles în 1919, de exemplu, naționalii Aliaților și a Puterilor Prietene (Partenere) puteau aduce cazuri împotriva Germaniei în fața Tribunalului Mixt Arbitral în nume propriu pentru a cere compensații, în timp ce Tratatul din 1907 între 5 state ale Americii Centrale a înființat Curtea Centrală Americană de Justiție care a arătat că indivizii pot aduce cazuri direct în fața Curții.

Această afirmație a fost reluată în cazul Căii ferate oficiale de Curtea Permanentă Internațională de Justiție care a arătat că deși tratatele internaționale nu creează asemenea drepturi directe sau obligații pentru indivizi, totuși tratatele speciale ar putea să prevadă adoptarea unor drepturi și obligații individuale care să fie promulgate de curțile naționale, iar aceasta a fost intenția părților contractante. În prevederile privitoare la protecția minorităților în Tratatele de Pace din 1919 a fost posibilă înfățișarea indivizilor direct în fața curților internaționale în cazuri particulare. La fel, Tribunalul înființat sub Convenția Silesiei de Nord în 1922 a decis că era competent de a soluționa cazurile naționalilor unui stat împotriva acelui stat.

De atunci, un număr mare de alte tratate au arătat că indivizii au drepturi directe sau nu au acces direct la curțile internaționale sau tribunalele internaționale. Se poate menționa ca exemplu, Convenția Europeană a Drepturilor Omului din 1959; tratatele Comunității Europene, 1957; Convenția Inter-Americană a Drepturilor Omului din 1969; Protocolul Opțional al Convenției Internaționale pentru Drepturi Civile și Politice în 1966; Convenția Internațională pentru Eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 1965; și Convenția pentru rezolvarea disputelor în domeniile investițiilor în 1965.

Responsabilitatea penală internațională

Evoluția problemei responsabilității penale internaționale marchează unirea elementelor de drept internațional tradițional cu cele ale drepturilor omului și implică considerații ale mecanismelor de drept intern în aceeași măsură cu ale celui internațional. În ceea ce privesc obligațiile, dreptul internațional și-a impus responsabilitatea asupra indivizilor în anumite situații specifice. În cazuri de piraterie sau sclavie, infractorii sunt vinovați de o crimă împotriva societății (comunității) internaționale și vor fi pedepsiți de tribunalele internaționale sau de orice stat. Jurisdicția care preia cazul nu este de exemplu, limitată la statul pe al cărui teritoriu a avut loc infracțiunea sau la statul celui lezat în drepturile sale.

Tratatul de la Versailles din 1919 nota că, guvernarea germană a recunoscut dreptul Aliaților și al Puterilor Partenere (Aliate) de a aduce indivizii acuzați de crime de război în fața tribunalelor militare (articolul 228) și de a stabili responsabilitatea individuală (personală) a Kaiser-ului (art. 227). Prin urmare, numai câteva procese au fost judecate de curțile germane în Leipzig. O varietate de alte instrumente internaționale au fost de asemenea relevante pentru stabilirea responsabilității individuale cu privire la probleme specifice.

Carta anexată Acordului pentru Acuzarea și Pedepsirea Marilor Criminali de Război din 1945 a avut prevederi speciale pentru responsabilitatea individuală pentru crime împotriva păcii, crime de război și crime împotriva umanității. Tribunalul de la Nuremberg a arătat că “legea internațională impune obligații și datorii atât indivizilor cât și statelor”. Aceasta din cauză că, “crimele împotriva dreptului internațional sunt comise de oameni nu de entități abstracte și numai prin pedepsirea indivizilor care comit asemenea crime pot aceste prevederi ale dreptului internațional să aibă forță juridică”. Incluse într-o categorie relevantă care atrage responsabilitatea individuală sunt crimele împotriva păcii, crimele de război și crimele împotriva umanității.

Prevederile Cartei de la Nuremberg pot fi acum privite ca făcând parte din dreptul internațional în special de când Adunarea Generală în 1946 a afirmat principiile acestei Carte și decizia Tribunalului. Adunarea a statuat de asemenea că genocidul este o crimă de drept internațional atrăgând responsabilitatea individuală. Acest lucru a fost reafirmat la Convenția împotriva genocidului din 1948, în timp ce Convenția Internațională pentru suprimarea și pedepsirea crimei de apartheid din 1973 declară discriminarea rasială (apartheid-ul) ca fiind o crimă internațională implicând (atrăgând) direct răspunderea penală individuală.

Răspunderea individuală a fost de asemenea confirmată privind încălcarea a 4 Convenții ale Crucii Roșii de la Geneva din 1949 și Protocolul adițional I și II din 1977 în privința conflictelor armate. S-a arătat în special că Acordul Marilor Partide a încercat să promulge toată legislația necesară pentru a asigura eficiența sancțiunilor penale pentru persoane care au comis sau vor să comită oricare din aceste grave infracțiuni. Asemenea grave infracțiuni cuprind omorul intenționat, tortura, tratamentele inumane, distrugerea gravă (extinsă) sau însușirea unor proprietăți (lucruri) nejustificate de necesitatea militară, comportamentul infracțional și nesăbuit, deportarea ilegală sau transferul unor persoane aflate sub protecție și luarea de ostatici. Protocolul I din 1977 extinde lista aceasta, incluzând de exemplu, transformarea populației civile în obiectul unui atac sau începerea unui atac împotriva unor lucrări sau instalații care au componente periculoase știind că un asemenea atac ar cauza pierderi excesive de vieți omenești și distrugeri masive pentru populația civilă și proprietățile acesteia și este comis cu intenție cauzând moartea populației și serioase distrugeri; alte activități precum mutarea populației civile de pe un teritoriu al unei puteri ocupante pe un teritoriu sub o altă ocupație sau deportarea oamenilor; apartheid-ul și discriminarea rasială, atacarea intenționată a unor monumente istorice, lucrări sau lăcașuri de cult pot fi de asemenea infracțiuni grave când sunt comise cu intenție. Orice individ, indiferent de rang sau statut politic (guvernamental) va răspunde personal pentru orice crimă sau infracțiune gravă comisă, iar principiul autorității (de comandă sau superior) responsabilității înseamnă că orice persoană care are autoritatea de a comanda comiterea unei crime de război sau a unei infracțiuni grave va fi răspunzător ca și subordonatul care a comis-o. Acest tratament se aplică și în situația în care cel care se află la comandă nu reușește să exercite un control suficient asupra forțelor care comit asemenea infracțiuni. Necesitatea de ordin militar nu poate fi invocată în apărare sau îndeplinirea unui ordin nu aduce o apărare împotriva condamnării totuși ar putea fi mai blândă pedeapsa aplicată, în funcție de circumstanțe.

Comisia Internațională a Dreptului în 1991 a adoptat provizoriu un Proiect de Cod Penal pentru crimele împotriva păcii și securității omenirii care a fost revizuit în 1996. Proiectul de Cod din 1996 face referire la responsabilitatea penală cu privire la agresiune, genocid, crime împotriva umanității, crime împotriva Națiunilor Unite și a personalului angajat al acestei organizații și crime de război. Faptul că un individ poate fi tras la răspundere pentru aceste infracțiuni nu afectează problema responsabilității statului respectiv.

Consiliul de Securitate în două rezoluții referitoare la situația Somaliei în anii 1990 a condamnat cu unanimitate lipsurile (carențele) drepturilor omului (umanitar) și a statuat că autorii unor asemenea carențe sau aceia care le-au ordonat ar trebui să fie în mod individual responsabili pentru acestea. Evenimente din fosta Iugoslavie, în special, au îndemnat la reînnoirea intereselor în înființarea unei curți internaționale de drept penal care fusese de mult luată în considerație. În 1994 Comisia de Drept Internațional a adoptat un Proiect de Statut pentru o Curte Internațională Penală. Acest proiect a fost baza unei lucrări care a culminat cu adoptarea Statutului Romei în 1998 la o conferință internațională. Statutul arată că jurisdicția Curții Internaționale Penale se limitează la “cele mai serioase crime (infracțiuni) care privesc comunitatea internațională ca pe un întreg”, fiind genocidul, crimele împotriva umanității, crimele de război și agresiunile și că o persoană care comite o crimă care este de jurisdicția Curții ”ar trebui să fie individual răspunzătoare și susceptibilă de pedeapsă” în conformitate cu Statutul. Experiența din Iugoslavia și masacrele din Rwanda din 1994 au condus de asemenea la înființarea a două tribunale pentru crimele de război prin folosirea autorității Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, adoptându-se decizii obligatorii pentru toate statele membre ale organizației conform Capitolului VII din Cartă mai degrabă decât de o conferință internațională așa cum a fost cazul înființării Curții Internaționale Penale. Această metodă a fost folosită pentru a da posibilitatea tribunalului în cauză să funcționeze (să opereze) cât mai curând posibil și să asigure faptul că părțile implicate în cazul de crime de război ar trebui legate independent de consimțământ (cum ar fi necesar în cazul unei curți înființate printr-un acord internațional).

Consiliul de Securitate a adoptat rezoluția 808 (1993) prevăzând înființarea unui tribunal internațional care să judece “persoane responsabile pentru serioase violări ale dreptului internațional umanitar (pe probleme ale drepturilor omului) comise pe teritoriul fostei Iugoslavii din 1991. Secretarul General al Națiunilor Unite a editat un raport ce cuprinde un proiect de statut împreună cu un comentariu al său, iar acesta a fost adoptat de Consiliul de Securitate prin rezoluția 827 (1993) respectând prevederile Capitolului VII al Cartei Națiunilor Unite.

Tribunalul Internațional pentru Acuzarea Persoanelor responsabile pentru serioase Violări ale Dreptului Umanitar Internațional comise pe teritoriul fostei Iugoslavii din ianuarie 1991 (până la data fixată pentru încheierea păcii) constă în două Camere de Judecată și o Cameră pentru Recursuri iar un Procuror și o Arhivă servesc în același timp Camerele și Procuratura. Art. 2 până la 5 din Statut prezintă infracțiunile în privința cărora Tribunalul își poate exercita jurisdicția. Art. 7 stabilește că persoanele care “au plănuit, instigat, ordonat, comis sau ajutat și tăinuit infracțiunile cuprinse în articolele 2 până la 5 vor fi responsabile individual pentru aceste infracțiuni”. Acest articol arată de asemenea că poziția oficială a oricărei persoane acuzate nu o eliberează de responsabilitatea sa penală și nu-i micșorează pedeapsa, iar faptul că un subordonat a comis o infracțiune nu-l eliberează pe superiorul său de responsabilitate dacă acesta din urmă știa sau putea să știe că subordonatul său urma să comită sau a comis infracțiunea iar superiorul n-a luat măsurile necesare și impuse a preveni acțiunea sau n-a pedepsit pregătirea acestor acțiuni. S-a arătat de asemenea, că, faptul că persoana acuzată a acționat la ordinul guvernului sau al unui superior nu-l vor elibera de răspunderea penală, deși aceasta ar putea constitui un factor de micșorare a pedepsei dacă Tribunalul decide că legea o cere (justiția). Camera de Recurs a Tribunalului în cazul Tadic a confirmat că dreptul cutumiar internațional a impus răspunderea penală pentru violări serioase ale dreptului umanitar guvernând conflictele armate interne și internaționale.

După evenimentele din Rwanda în 1994 și masacrul populației care a avut loc, Consiliul de Securitate a decis în rezoluția 955 (1994) să înființeze un Tribunal Internațional pentru Rwanda cu atribuția de a pune sub acuzare persoanele responsabile pentru serioasele violări ale dreptului umanitar comise pe teritoriul Rwandei și a cetățenilor Rwandei responsabili pentru asemenea violări comise pe teritoriul statelor vecine între 1 ianuarie 1994 și 31 decembrie 1994. Statutul acestui Tribunal a fost anexat rezoluției Consiliului de Securitate. Acesta are multe similarități cu Statutul Tribunalului Iugoslav constând, de exemplu, în două Camere de Judecată, o Cameră de Recurs, Procuratură și Arhivă. Articolele 2 la 4 stipulează (arată) infracțiunile asupra cărora Tribunalul are jurisdicție. Răspunderea penală individuală este prevăzută pentru persoane care planifică, ordonă, comit sau ajută la înfăptuirea infracțiunilor menționate iar prevederile similare celor din Statutul Tribunalului Iugoslav cu privire la poziția oficialităților, a relației superiorului/subordonatului și a ordinelor superiorului, se aplică.

Curtea Specială Sierra Leone a fost înființată ca o instituție-hibrid în virtutea unui acord între Națiunile Unite și Sierra Leone la 16 ianuarie 2002 urmând rezoluției 1315 (2000) a Consiliului de Securitate pentru punerea sub acuzare a persoanelor care au “cea mai mare responsabilitate pentru serioase violări ale dreptului internațional umanitar iar legea din Sierra Leone se aplică pe teritoriul Sierra Leone din 30 noiembrie 1996 pe baza unei răspunderi individuale penale. Doi din cei trei judecători a Camerei de Judecată și trei din cei cinci judecători ai Camerei de Recurs sunt numiți de Secretarul General al Națiunilor Unite în urma nominalizărilor acestora înaintate de către state, în special statele membre ale Comunității Economice ale Statelor Vest-Africane și ale Commonwealth-ului (Comunitatea Națiunii Britanice). Jurisdicția Curții Speciale al cărui sediu este în Sierra Leone oglindește natura hibridă a componenței sale și a personalului său. Curtea are jurisdicție cu privire la crimele împotriva umanității, violări ale articolului 3 a Convenției de la Geneva și a Protocolului II Adițional; alte serioase violări ale dreptului umanitar internațional precum și anumite infracțiuni prevăzute de legea din Sierra Leone.

Organizatia Natiunilor Unite(O.N.U)

Pana la crearea Organizatiei Natiunilor Unite, in literatura de drept international au existat putine opinii in legatura cu statutul organizatiilor internationale, si anume, daca ele au sau nu personalitate juridica. Referindu-se la Comisia pentru reparatii creata in urma primului razboi mondial, J. F. Williams afirma: “Intregul comportament al Comisiei a fost in concordanta cu teoria beneficiului unei personalitati distincte in lumea internationala. Ar fi fost prin urmare dificil sa te indoiesti de faptul ca ea poseda personalitate internationala. Vechea dogma potrivit careia statele sunt singurele subiecte de drept international poate fi sustinuta in continuare”.

Un pas inainte pe linia recunoasterii personalitatii acestor organizatii s-a facut prin modusul vivendi din 1926 incheiat intre guvernul elvetian si Liga Natiunilor, care statua ca “Liga, posedand personalitate internationala si capacitate juridica, nu poate fi, in principiu, potrivit regulilor dreptului international, chemata in fata tribunalelor elvetiene fara consimtamantul sau expres”.

Autorii Cartei Natiunilor Unite s-au preocupat de precizarea statutului Organizatiei inca din perioada redactarii ei, la Dumbarton Oaks. Un amendament prezentat de Belgia in cadrul lucrarilor Comitetului IV/2 pleda in favoarea recunoasterii exprese a personalitatii juridice a Organizatiei, acesta fiind formulat astfel: “Partile la prezenta Carta recunosc ca Organizatia pe care o creaza poseda personalitate internationala, cu drepturile care decurg din aceasta”. Dorindu-se se pare, sa se evite posibilitatea considerarii Organizatiei ca fiind un suprastat, s-a ajuns in final la un compromis, astfel cum se prezinta articolul 104 al Cartei, si anume ca “Organizatia se va bucura pe teritoriul fiecarui membru al sau de capacitatea juridica necesara pentru exercitarea functiunilor si indeplinirea scopurilor sale”.

Unicul act constutiv care consacra in mod expres alaturi de capacitatea juridica si personalitatea internationala a Organizatiei este Conventia de la Chicago din 1944 de creare a Organizatiei Aviatiei Civile internationale ( O.A.C.I. ), in care se prevede ca “Organizatia se va bucura pe teritoriul fiecarui stat contractant de capacitatea juridica necesara exercitarii functiunilor sale. Ea va avea personalitate juridica deplina pretutindeni unde Constitutia si legile statului interesat o vor permite.”

Conventia generala asupra privilegiilor si imunitatilor O.N.U. din 13 februarie 1946, ca si Conventia privind privilegiile si imunitatile institutiilor specializate din 21 noiembrie 1947 consacra de asemenea in mod expres personalitatea juridica a O.N.U. si a institutiilor specializate.

Dupa avizul Curtii Internationale de Justitie din 1949 in problema repararii pagubelor suferite de serviciul Natiunilor Unite personalitatea juridica internationala a O.N.U. nu a mai fost contestata, la opinia Curtii reliindu-se toti autorii.

In avizul sau C.I.J. arata ca “personalitatea este indispensabila pentru indeplinirea scopurilor si principiilor din Carta si ca functiile si drepturile Organizatiei pot fi explicate numai pe baza existentei, intr-o masura larga, a personalitatii internationale”.

In continuare, referindu-se la natura O.N.U., Curtea a declarat ca “aceasta nu este acelasi lucru cu a spune ca ea este un stat, ceea ce cu siguranta nu este sau ca personalitatea sa jurica, drepturile su indatoririle sale sunt aceleasi ca si ale unui stat. Aceasta inseamna ca ea este un subiect de drept international capabil sa aiba drepturi si obligatii internationale, precum si capacitatea de a-si realiza drepturile sale pe calea unei reclamatii internationale”.

Capacitatea de a prezenta reclamatii internationale este inerenta personalitatii internationale.

Unul dintre argumentele invocate de Curte in sprijinul opiniei sale se referea la capacitatea Organizatiei ( art. 43, 57, 63 din Carta ) de a incheia tratate internationale, parere impartasita de altfel si de Comisia de drept international care considera ca “toate entitatile ce au capacitatea de a incheia tratate au in mod necesar si personalitate internationala”. Aceasta nu inseamna insa, dupa cum arata D. W. Bowett, ca este adevarata si cealalta posibilitate, ca personalitatea juridica internationala confera prin ea insasi capacitatea de a incheia tratate internationale. Aceasta aptitudine se poate determina numai pe baza dispozitiilor actelor constitutive ale acestor organizatii.

Desi Carta nu defineste natura Organizatiei din punct de vedere al dreptului international, anumite atributii pe care i le confera, indeosebi capacitatea de a incheia tratate cu statele membre si cu alte organizatii internationale, presupun existenta personalitatii juridice a O.N.U.

Cresterea numarului si a importantei organizatiilor internationale s-a rasfrant in nemijlocit si asupra modului lor de activitate, ele evoluand de la “cadru de reflectie colectiva” catre mecanisme de actiune in viata internationala. Necesitatea indeplinirii scopurilor statutare pentru care ele au fost infiintate a impus acestora stabilirea unor relatii cu caracter juridic cu alte subiecte de drept international ( state sau organizatii internationale ).

Recunoasterea lor drept subiecte de drept international implica determinarea in prealabil a capacitatii lor de a participa in nume propriu la asemenea raporturi juridice internationale, individualitatea lor structurala fiind doar unul dintre elementele care trebuie avute in vedere la aprecierea acestei calitati

Masura in care acestea vor putea apare in raporturile juridice internationale, in relatii cu alte subiecte de drept internationale, este hotaratoare pentru recunoasterea personalitatii lor juridice. Daca pentru state stabilirea de raporturi juridice cu alte subiecte de drept internationale este o fost ma de manifestare a personalitatii lor, situatia organizatiilor internationale este din acest puct de vedere diferita. Personalitatea lor internationala este conditionata de existenta posibilitatii pentru ele de a lua parta la asemenea raporturi tocmai in virtutea personalitatii lor, in timp ce personalitatea organizatiilor internationale poate exista doar ca o consecinta a acestei posibilitati de a participa la asemenea raporturi.

Competenta lor statala si natura scopurilor pe care le urmaresc, care proclama drept mijloc de realizare cooperarea dintre state, confera prin urmare acestor organizatii dreptul de a participa la raporturile internationale, ele fiind prin esenta lor atat un cadru de apropiere intre state, cat si un instrument de infaptuire a acestei apropieri. Este neindoielnic faptul ca atunci cand actioneaza in aceasta ultima calitate, ele apar in raporturile juridice internationale in nume propriu, ca entitati distincte.

Este adevarat insa ca organizatiilor internationale li se va putea recunoaste aceasta capacitate de a participa in nume provizoriu la raporturile juridice internationale doar in masura si limitele in care ele au nevoie ( pentru indeplinirea scopurilor lor ) de a intra in relatii juridice cu alte subiecte de drept international.

Tocmai aceasta face ca personalitatea lor juridica internationala, calitatea lor de subiecte de drept international sa fie limitata, derivata si secundara. Urmarind, potrivit actelor lor constitutive, sa indeplineasca anumite functii, personalitatea lor are in acelasi timp un caracter functional, in sensul ca aceasta este atribuita de catre state in scopul realizarii unor functii precise si determinate. Orice incalcare sau indepartare de la acestea va fi in ultima instanta contrara vointei statelor membre.

In aprecierea personalitatii juridice internationale a organizatiilor trebuie sa se aiba de asemenea in vedere caracterul raporturilor juridice internationale la care acestea pot participa, capacitatea lor de actiune fiind, dupa cum s-a aratat, limitata.

Organizatiile internationale, subliniaza Gr. Geamanu, pot deveni subiecte de drept numai in raporturile juridice internationale strict necesare realizarii scopurilor pentru care au fost create.

Sfera acestor raporturi este asadar conditionata de scopurile pentru care au fost create, de unde rezulta in consecinta ca si personalitatea lor juridica este supusa acelorasi restrangeri.

Dupa parerea autorului britanic I. Brownlie, criteriile care stau la baza personalitatii juridice a organizatiilor internationale sunt:

asociatie permanenta de state;

distinctia din punct de vedere a capacitatii juridice si scopurilor intre organizatii si statele care le compun;

existenta unei capacitati juridice ce ar urma sa se exercite pe plan international si nu doar in cadrul national al unuia sau unor state.

Potrivit unei alte opinii, la considerarea unei organizatii internationale drept persoana juridica trebuie avute in vedere, in mod cumulativ, urmatoarele criterii:

componenta sa statala;

existenta unor scopuri ce intereseaza un numar insemna de state;

izvorul ei international ( tratatul pe baza caruia a fost infiintata);

posibilitatea de a participa la raporturi de drept international.

Acestor elemente trebuie sa li se adauge, dupa parerea noastra, capacitatea unei organizatii internationale de a exprima in relatiile sale cu alte subiecte de drept o vointa proprie.

Acordurile incheiate de O.N.U. ( precum si de catre celelalte institutii specializate ) cu un mare numar de state, inclusiv cu state care nu fac parte din Organizatie, atesta aptitudinea sa de a exprima o astfel de vointa. In limitele deja aratate, organizatiile internationale se bucura de anumite drepturi proprii, care le sunt necesare pentru indeplinirea functiunlor lor. Intre aceste drepturi se numara si privilegiile si imunitatile de care se bucura ele pe teritoriul statelor membre. Acordarea acestor privilegii si imunitati constituie un alt criteriu pentru recunoasterea calitatii lor de sibecte de drept international, a personalitatii lor juridice internationale.

In incercarile de a pune pe picior de egalitate organizatiile internationale cu statele si de a promova in acest fel ideea necesitatii unei organizatii suprastatale, ca mijloc de a impune respectarea normelor dreptului international, de a asigura pacea si securitatea, o serie de autori din occident nu ezita sa se foloseasca si de aceste element – personalitatea juridica internationala a organizatiilor internationale – ca argument in sprijinul tezelor lor. Este frecvent citata in aceste sens opinia juristului norvegian F. Seyersted care sustine ca “o organizatie internationala odata creata este subiect de drept international si in aceasta calitate ea are aceleasi capacitati, potrivit normelor dreptului inernational, ca si orice alt subiect de drept international, afara doar daca este exclusa prin anumite reguli speciale sa inteplineasca unele acte.”

Admiterea unui asemenea teze contrazisa si de avizul C.I.J. din 1949 ( care subliniaza ca recunoasterea personalitatii juridice a O.N.U. nu inseamna, sub nici o forma, a-i conferi caracterul unui suprastat) s-ar putea face doar prin negarea deosebirilor fundamentale care exista intre state si organizatiile internationale.

Tratatele internationale și dreptul tratatelor

Tratatul reprezinta “actul juridic care exprima acordul de vointa între doua sau mai multe state, sau alte subiecte de drept international în scopul de a creea, modifica sau stinge drepturi si obligatii în raporturile dintre ele” . Ansamblul normelor care reglementeaza încheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea, cazurile de nulitate si de încetare a tratatelor constituie dreptul tratatelor.

Regimul juridic al tratatelor este reglementat în doua documente internationale de referinta – Conventia privind dreptul tratatelor încheiate de catre state (Viena, 1969) si Conventia privind dreptul tratatelor încheiate de catre state si organizatii internationale (Viena, 1986). Conform primei Conventii, tratatul reprezinta “un acord international încheiat între state în forma scrisa si guvernat de dreptul international, fie ca este consemnat într-un singur instrument sau în doua, ori mai multe instrumente conexe si oricare ar fi denumirea sa particulara” (art.2.a).

În perioada de început a evolutiei dreptului international public, cutuma reprezenta mijlocul principal de exprimare a normelor sale juridice, dar dupa cel de-al doilea razboi mondial, ca urmare a încheierii unui mare numar de tratate internationale care au marcat sfârsitul razboiului, tratatul devine mijlocul cel mai frecvent de exprimare a normelor dreptului international. Primatul acestei categorii de izvoare (tratatele) asupra altora reprezinta si un efect al aparitiei de noi state si organizatii interguvernamentale pe scena vietii internationale, raporturile între acestea concretizându-se în tratate. Totodata, s-a extins numarul tratatelor multilaterale, cu caracter universal, care reglementeaza din punct de vedere juridic, domenii de interes general al comunitatii internationale, cum sunt cel al pacii si securitatii internationale (Carta O.N.U), al drepturilor fundamentale ale omului (Pactele O.N.U. din 1996), al dezvoltarii economice si comertului international (Statutele F.M.I. si B.I.R.D).

Dintre tratatele internationale multilaterale, Carta O.N.U. – actul constitutiv al Organizatiei – a fost considerat un act cu valoare deosebita, care se manifesta sub mai multe aspecte:

în cazul unui conflict între dispozitiile Cartei O.N.U. si cele ale unui alt tratat international, vor prevala cele dintâi;

Carta O.N.U este în masura sa creeze drepturi si obligatii nu numai pentru statele-parti al aceasta, ci si pentru state terte, fapt care constituie o exceptie de la principiul de drept international conform caruia tratatele “leaga” doar statele –parti la un tratat.

Elementele tratatului si denumirea

Elementele esentiale ale tratatului sunt:

subiectele sau partile tratatului, respectiv statele sau alte subiecte de drept international;

vointa partilor, liber exprimata;

obiectul tratatului.

Tratatul este guvernat de normele dreptului international. Statele pot sa încheie între ele acte guvernate de dreptul lor intern, însa asemenea acte nu intra în categoria tratatelor (de exemplu, contractele).

Denumirea generala care se refera la orice tip de acord încheiat între state este cea de “tratat”. Acordurile pot sa fie încheiate si sub alte denumiri, fara ca acest lucru sa influenteze natura juridica a actului: conventie, acord, pact, protocol, act final, statut etc.

Clasificarea tratatelor internationale

Clasificarea tratatelor internationale se poate face dupa mai multe criterii:

dupa numarul partilor contractante: tratate bilaterale si multilaterale;

dupa obiectul lor de reglementare: tratate politice, acorduri economice, culturale, sau juridice etc.;

dupa durata valabilitatii lor: tratate cu termen si tratate pe durata nedeterminata (de exemplu, tratatele de pace);

dupa posibilitatea de aderare la tratat: tratate deschise si tratate închise;

dupa calitatea partilor contractante: tratate încheiate numai de state, tratate încheiate între alte subiecte de drept international;

dupa continutul material: tratate –contract (care urmaresc realizarea unei operatii juridice, cum sunt tratatele de comert) si tratate – lege (cele prin care se stabilesc reguli de drept, cum este Carta O.N.U.).

Rebelii și beligeranții

Dreptul internațional a recunoscut asemenea entități în anumite circumstanțe, dependente de administrația de facto a anumitor teritorii care au încheiat acorduri valabile. Ca adăugare, ele vor fi legate de regulile dreptului internațional cu respectarea conduitei pe timp de război (ostilități) și poate în curs de a fi recunoscute ca, guvernări. Dreptul tradițional este în curs de modificare ca rezultat al dreptului la autodeterminare și a altor principii legale precum integritatea teritorială, suveranitatea, egalitatea și neintervenția în treburile interne ale altor state în completarea recunoașterii care va trebui luată în considerare.

Mișcările de eliberare națională (NLMS)

Problema dacă mișcările de eliberare națională constituie sau nu subiecte de drept internațional și dacă sunt, în ce limite, este legată de dezvoltarea dreptului în legătură cu non-autoguvernarea teritoriilor și cu principiul autodeterminării. Sistemul tutelar a permis petiționarilor individuali și aceasta s-a extins până la teritoriile coloniale. În 1977 Adunarea Generală al celui de-al patrulea Comitet a votat permiterea reprezentanților anumitor NLMS din teritoriile africane ale Portugaliei să participe în lucrările lor pentru tratarea cu asemenea teritorii Adunarea Generală a sprijinit ideea de a fi observator al statutului mișcărilor pentru eliberare națională recunoscut de Organizația Unității Africane în rezoluția 2918 (XVII). În rezoluția 3247 (XXIX), Adunarea a acceptat că NLMS recunoscute de OAU (Organizația Unității Africane) ori de Adunarea Arabă ar putea participa la sesiunile Adunării, la conferințele ce-au avut loc sub auspiciile Adunării și la întrunirile Națiunilor Unite, a agențiilor sale specializate și ale variatelor organe ale Adunării.

Includerea cerinței de recunoaștere regională a fost făcută cu intenția de a avea un nivel minim de eficiență cu privire la organizația în cauză înainte de acceptarea sa de către Națiunile Unite și de a exclude mișcările secesioniste. Comitetul Economic și Social al Națiunilor Unite a adoptat de asemenea o abordare similară și sub regulile sale procedurale poate invita orice NLM recunoscută de Națiunile Unite sau în acord cu Adunarea Generală (cu rezoluțiile sale) să ia parte la dezbaterile mai importante fără drept de vot.

Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a permis de asemenea, Organizației de Eliberare a Palestinei (PLO) să participe la dezbaterile sale cu aceleași drepturi de participare ca acelea ale unui stat membru, nu ca membru al Consiliului de Securitate, totuși acest lucru a ridicat serioase întrebări (probleme) de natură constituțională.

Posibilitatea de a observa statutul unei entități în cadrul Națiunilor Unite și organele corespunzătoare NLMS au fost stabilită în practica internațională. Problema personalității internaționale, totuși este mai complexă și semnificativă și trebuie să se recurgă la practica statelor. Dacă recunoașterea ca stat a fost extinsă și-n legătură cu mișcarea de eliberare este suficientă pentru a conferi un asemenea statut în această problemă controversată. Poziția PLO (Organizația de eliberare a Palestinei) a început să fie implicată cu Declarația de Principiu în legătură cu Acordurile de Autoguvernare interimară între Israel și PLO, semnată la Washington în 13 septembrie 1993. În virtutea acestei Declarații, echipa PLO din delegația Iordaniano-palestiniană la Conferința de Pace pentru Orientul Mijlociu, a fost acceptată ca reprezentând populația palestianiană. S-a căzut de acord să se înființeze o autoguvernare autoritară interimară palestiniană ca un Consiliu ales de populația Palestinei în Bank-ul de Vest și Gaza (ocupată de Israel din 1967) pentru o perioadă de tranzit de până la 5 ani care ar putea duce la o soluție permanentă. Jurisdicția sa trebuia să acopere Bank-ul de Vest și Gaza făcând ca problemele să fie negociate cu titlul de negocieri permanente. Asupra aplicării forțate a Declarației, un transfer de autoritate a fost începută de la guvernarea militară a Israelului la administrarea civilă. Acordul de la Cairo din 4 mai 1994 a stabilit retragerea imediată a forțelor israeliene din Jericho și Fâșia Gaza și transferul puterii autorității palestiniene. Această autoritate urma să aibă puteri legislative, executive și judiciare specifice. Procesul a continuat cu transferul altor atribuții și responsabilități prin Protocolul din 27 august 1995 și cu Acordul interimar referitor la Bank-ul de Vest și Gaza din 28 septembrie 1995 prin care un nou număr de atribuții și responsabilități s-au transferat Autorității palestiniene în timpul alegerilor Consiliului și au fost încheiate un număr de acorduri referitoare la retragerea israelienilor din orașele și satele din Bank-ul de Vest. A urmat acordul privitor la Hebron în 1997 și acordul Râului Wye în 1998 amândouă marcând reangajarea Israelului pe viitor, în timp ce memorandumul Sharnu el Sheikh și ultimul Protocol din 1999 privind libera-trecere între aria autorității palestiniene în Gaza și Bank-ul de Vest. Creșterea competenței jurisdicționale palestiniene în teritoriu ca o consecință a acestor acorduri a ridicat problema personalității legale. În timp ce formarea Palestinei ca stat n-a fost clar acceptată de comunitatea internațională, Autoritatea palestiniană poate fi privită ca având o formă mai limitată de personalitate internațională.

Până acum, Namibia a fost privită ca un teritoriu având un statut internațional și au existat NLM recunoscute ca reprezentări autentice ale populației dar au fost teoretic, administrate de Consiliul Națiunilor Unite pentru Namibia. Acest organ a fost înființat în 1967 de Adunarea Generală pentru a administra teritoriul și a-l pregăti pentru dobândirea independenței; a fost demobilizat în 1990. Erau 31 de state membre în Consiliul Națiunilor Unite care erau responsabile pentru Adunarea Generală. Consiliul a căutat să reprezinte interesele Namibiei prin organizațiile sale internaționale și în conferințe și a rezolvat problema documentelor de identitate și călătorie pentru Namibia care au fost recunoscute de majoritatea statelor. În 1974 Consiliul a scos Decretul nr. 1 care încerca să interzică exploatarea resurselor teritoriului sub auspiciile Africii de Sud, dar în practică, s-a realizat puțin prin acest Decret care n-a fost schițat într-o manieră foarte clară. Statutul Consiliului era neclar dar a fost recunoscut ca având un rol în contextul Națiunilor Unite iar astfel se poate interpreta în sensul posesiei unei personalități internaționale.

Concluzii

Rezumatul de mai sus și posibilele subiecte de drept internațional demonstrează împreună limitele interacțiunii pe scena internațională a tuturor tipurilor de entități și obligă dreptul internațional să pună bazele structurii contemporane a relațiilor internaționale. Curtea Internațională a recunoscut în mod clar multitudinea formelor personalității juridice internaționale și accentuează faptul că “subiectele de drept în orice sistem de drept nu sunt neapărat identice prin natura lor sau în extensia drepturilor lor”. Există totuși două categorii de bază – personalitatea obiectivă și calificată. În primul caz, entitatea este subiect (de drept internațional) al unor largi întinderi de drepturi și obligații internaționale și va fi în drept să fie acceptată ca un subiect internațional de către oricare alt subiect de drept internațional cu care intră în relații. Cu alte cuvinte, va opera erga omnes.

Pentru a deveni o personalitate calificată, pe de altă parte, supusă numai unui subiect consimțit, s-ar putea realiza mult mai ușor și mai clar, în acest caz, teoria fiind datoare să recunoască practica existentă. Orice subiect legal poate accepta ca o altă entitate are personalitate proprie și această determinare va opera numai in personam.

Statele sunt subiecte majore și originale de drept internațional. Personalitatea lor derivă din natura și structura sistemului internațional. Crearea unui stat va fi un rezultat al unei satisfaceri în fapt al unor condiții legal stipulate. Teoria constitutivă a recunoașterii nu este pe deplin acceptabilă, deși, recunoașterea, desigur, este o dovadă valoroasă a îndeplinirii condițiilor cerute. Toate statele, în virtutea principiului egalității suveranității vor dobândi în aceeași măsură personalitatea legală internațională. S-a afirmat că unele organizații internaționale mai degrabă decât să fie subiecte derivate de drept internațional sunt comunități legale străine care se autoguvernează și au o personalitate moștenită direct din sistem și constituie subiecte generale și obiective de drept internațional. Persoanele care nu sunt străine inclusiv organizațiile non-guvernamentale sau individualitățile, vor fi subiecte derivate având doar acele capacități (puteri) internaționale conferite în mod excepțional de subiectele necesare dreptului internațional. Acest punct de vedere poate fi contestat dar este adevărat că importanța practicii prin marile organizații internaționale nu poate fi subestimată.

Rolul asemănător al Sfântului Scaun (în special înainte de 1929), precum și experiența Națiunilor Unite demonstrează că o denumire derivată nu este satisfăcătoare. Importanța acestora este legată de abilitatea lor de a-și extinde limitele drepturilor și obligațiilor internaționale pe baza faptului că ambele constituie instrumente și practică subsecvență și au capacitatea de a influența crearea unor noi subiecte de drept internațional și joacă un rol în procesul de creare a normelor.

Recunoașterea, încuviințarea (aprobarea) sunt principii importante în contextul personalității internaționale nu numai cu privire la state și la organizațiile internaționale ci la o varietate de subiecte. Ele vor influența nu numai crearea unor noi subiecte ci și definirea naturii lor, a drepturilor și obligațiilor ce le revin.

Personalitatea poate fi dobândită prin amestecul prevederilor unor tratate, recunoașterea și acordul celorlalte subiecte de drept internațional. De exemplu, Comitetului Internațional al Crucii Roșii, o organizație privată non-guvernamentală, subiect al dreptului elvețian i-au fost recunoscute atribuțiile speciale în urma Convenției Crucii Roșii de la Geneva în 1949 și a fost acceptat ca fiind capabil să intre în acorduri internaționale conform prevederilor dreptului internațional cu alte subiecte de drept internațional, precum cel cu EEC în Programul de Alimentație Mondială. O altă metodă posibilă de dobândire a personalității internaționale este prin încheierea unui acord între un subiect de drept internațional recunoscut și o entitate privată sub prevederile dreptului internațional. Acesta ar avea efectul de a transmite celei din urmă personalitatea internațională în contextul acordului în cauză astfel încât să fie capabilă invocarea în domeniul dreptului internațional a drepturilor ce derivă din acest acord. Această tendință poate să nu fie în întregime acceptabilă pentru statele Lumii a Treia, din cauza perceperii unor prevederi importante ale dreptului internațional care pot fi modificate foarte ușor. Personalitatea internațională poate fi de asemenea dobândită în virtutea faptului că o entitate poate fi direct supusă unor obligații internaționale. Acesta s-ar aplica individualităților în cazuri speciale precum crimele de război, pirateria și genocidul și ar putea constitui pe viitor o modalitate prin care corporațiile transnaționale să poată fi acceptate ca personalități internaționale.

Personalitatea internațională se concentrează nu atât pe capacitatea unei entități de a avea drepturi și obligații cât pe reala atribuire a drepturilor și obligațiilor pe plan internațional, determinată de o varietate de factori decurgând din pretențiile derivate din atribuțiile prevăzute. Capacitatea procedurală în privința investirii, este importantă dar nu esențială, dar în cazul unor entități non(ne)-individuale, aceasta va trebui să fie “în poziția de a avea cu privire la membrii săi, drepturi pe care să fie îndreptățită să ceară să-i fie respectate”. Acest lucru, a notat Curtea Internațională, exprimă “un test esențial dacă un grup compus din state, triburi sau individualități poate pretinde să fie considerat entitate legală distinctă față de membrii săi”.

Există un mare număr de entități care nu sunt subiecte de drept internațional care contribuie la evoluția sistemului internațional. Participarea și personalitatea sunt două concepte, dar rolul general jucat în dezvoltarea relațiilor internaționale și dreptul internațional de individualități și entități de diferite categorii care nu sunt subiecte de drept internațional, trebuie apreciat.

ANGHEL, Ion M. – Dreptul tratatelor, vol.I si II, ed. a II- a , Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000.

BOLINTINEANU, Alexandru, NASTASE, Adrian, AURESCU, Bogdan – Drept international contemporan, Ed.All Beck, Bucuresti, 2000.

DELEANU, Ioan – Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti, 1991.

HENKIN, L, CRAWFORD PUGH, R., SCHACHTER, O. ,SMIT, H.- International Law, Cases & materials, American Casebook Series, Minnesota, 1993.

JOUVE, Ed. – Relations internationales, P.U.F., Paris, 1992.

MATEUT, Gheorghe – Conventiile internationale în materie penala, Ed.Servo-Sat, Arad.

MIGA-BESTELIU, Raluca- Drept international. Introducere în dreptul international public, Ed. All Educational, Bucuresti,1998.

MOCA, Gheorghe – Drept International, vol. 1, Bucuresti, 1983.

NASTASE, Adrian – Tratatele României (1990-1999) – publicatie în colab. cu Monitorul Oficial al României.

NASTASE, A., COMAN, F. , POPESCU D. – Drept international public, Casa de editura si presa Sansa, Bucuresti, 1994.

NICIU, Martian – Drept international public, Ed.Servo-Sat, Arad, 1998;

NICIU, Martian – Culegere de documente de drept international public, vol.I si II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1997.

POPESCU, Dumitra, NASTASE, Adrian – Sistemul principiilor dreptului international, Bucuresti, 1996.

REUTER,P.- Droit international public, P.U.F., Paris,1993.

SCHRAEPLER, H.-A. – Organisations Internationales et Europeennes, Ed. Economica, Paris, 1995.

SHAW, Malcolm N. – International Law, 4th ed., Cambridge University Press, 1997.

WESTON, B.H., FALK, R., CHARLESWORTH, H. – Supplement of Basic Documents to International Law and World Order, 3rd ed, American Casebook Series, Minnesota, 1997.

WESTON, B.H., FALK, R., CHARLESWORTH, H. – Supplement of Basic Documents to International Law and World Order, 3rd ed, American Casebook Series, Minnesota, 1997.

WESTON, B.H., FALK, R, D’AMATO,A.A. – International Law and Order, 1990.

Dictionar de Drept international public , Ed.Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,1982.

European Journal of International Law – http:// ejil.org/journal

Jurisprudenta C.I.J. – http:// un.org.int