Subiectele Colective In Conventia Europeana a Drepturilor Omului

Subiectele colective în Convenția Europeană a Drepturilor Omului

CUPRINS

Considerații introductive

PARTEA I – Recursul individual în sistemul Convenției Europene a Drepturilor Omului

I Condițiile de exercitare și condițiile de admisibilitate ale recursului individual

I.1 Noțiune și caractere juridice

I.2 Condițiile de exercitare (art. 34 din Convenție)

I.2.1 Titulari ai dreptului la recurs individual

I.2.2 Calitatea de „victimă”

I.3 Condițiile de admisibilitate (art. 35 din Convenție)

I.3.1 Condiții esențiale: epuizarea căilor interne de atac și termenul de 6 luni (art. 35 paragraful (1) din Convenție)

I.3.2 Alte condiții de admisibilitate ale recursului individual (art. 35 paragraful (2) dinConvenție

I.3.3 Cererile incompatibile cu dispozițiile Convenției sau ale protocoalelor sale adiționale și cele în mod vădit nefondate sau abuzive (art. 35 paragraful (3) din Convenție)

II Subiectele colective – titulare ale dreptului consacrat de art. 34 din Convenție

II.1 Considerații generale

II.2 Subiectele colective. Noțiune. Clasificări

II.3 Subiectele colective – titulare ale dreptului de sezină

II.3.1 Statele contractante titulare ale dreptului la recurs interstatal în fața Curții Europene a Drepturilor Omului (art.33 din Convenție)

II.3.2 Subiectele colective – titulare ale dreptului la recurs individual, reglementat de art. 34 din Convenție

II.4 Principiul reparației prejudiciului în sistemul Convenției (art. 41 din Convenție)

PARTEA a II a– Subiectele colective titulare ale unor drepturi reglementate de Convenție

III Subiectele colective și Protocolul aditional nr.1

III.1 Considerații generale

III.2 Conținutul dreptului

III.2.1 Noțiunea de “bun” și drepturile asupra bunurilor, în sensul Convenției

III.2.2 Noțiunea de speranță legitimă.

III.2.3 Limitele noțiunii de “bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1

III.3 Limitările dreptului la respectarea bunurilor

III.4 Titularii dreptului garantat de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1

IV Subiectele colective și dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenție

IV.1 Considerații generale

IV.2 Domeniul de aplicare al art.6 paragraful (1)

IV.3 Acuzație în materie penală

IV.4 Garanții ale unui proces echitabil

IV.4.1 Garanțiile explicite

IV.4.2 Garanțiile implicite

IV.4.3 Garanțiile speciale

IV.5 Titularii dreptului la un proces echitabil

V Subiectele colective și dreptul la respectarea vieții private și de familie, reglementat de art. 8 din Convenție

V.1 Conținutul dreptului

V.1.1 Respectarea dreptului la viață privată

V.1.2 Respectarea dreptului la viață familială

V.1.3 Respectarea dreptului la corespondență

V.1.4 Respectarea dreptului la domiciliu

V.2 Limitele drepturilor garantate de art. 8

V.3 Titularii drepturilor consacrate de art.8 din Convenție

VI Subiectele colective și libertatea de gândire, de conștiință și de religie, reglementate de art. 9 din Convenție

VI.1 Conținutul libertăților garantate de art.9 din Convenție

VI.2 Limitele libertății de gândire, de conștiință și de religie

VI.3 Titularii libertăților consacrate de art. 9 din Convenție

VII Subiectele colective și libertatea de exprimare, reglementată de art. 10 din Convenție

VII.1 Considerații generale

VII.2 Conținutul libertății garantate de art. 10 din Convenție

VII.3 Limitele libertății de exprimare

VII.4 Titularii libertății consacrate de art. 10 din Convenție

VIII Subiectele colective și libertatea de întrunire și de asociere, reglementate de art.11 din Convenție

VIII.1 Considerații generale

VIII.2 Conținutul libertăților garantate de art.11 din Convenție

VIII.2.1 Libertatea de întrunire pașnică

VIII.2.2 Libertatea de asociere

VIII.2.3 Libertatea sindicală

VIII.3 Limitele protecției libertăților de întrunire și de asociere

VIII.4 Titularii libertăților consacrate de art.11 din Convenție

PARTEA a III a- Subiectele colective și alte drepturi de natură substanțială recunoscute de Convenție și protocoalele adiționale

IX Subiectele colective și alte drepturi recunoscute de convenție

IX.1 Subiectele colective și dreptul la viață (art. 2), interzicerea torturii (art. 3) și interzicerea sclaviei și a muncii forțate (art. 4 din Convenție)

IX.2 Subiectele colective și dreptul la libertate și la siguranță (art. 5 din Convenție)

IX.3 Subiectele colective și „nici o pedeapsă fără lege” (art. 7 din Convenție)

IX.4 Subiectele colective și dreptul la căsătorie (art. 12 din Convenție)

IX.5 Subiectele colective și dreptul la un recurs efectiv (art. 13 din Convenție)

IX.6 Subiectele colective și interzicerea discriminării – o dublă interdicție (art.14 din Convenție și art.1 din Protocolul nr.12)

IX.7 Subiectele colective și derogarea în caz de stare de urgență (art. 15), restricțiile activității politice a străinilor (art. 16), interzicerea abuzului de drept (art. 17) și limitarea folosirii restângerii drepturilor (art. 18 din Convenție)

X Subiectele colective și alte drepturi recunoscute de protocoalele adiționale ale Convenției

X.1 Subiectele colective și Protocolul adițional nr.4

X.2 Subiectele colective și Protocolul adițional nr.7

Scurte concluzii

Considerații introductive

În sistemul dreptului internațional public, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale constituie un mecanism inovator, destinat a conduce la crearea unei veritabile ordini publice europene în domeniul drepturilor omului, prin crearea unui sistem de protecție care se dovedește, în practică, extrem de eficient. Ca și celelalte instrumente internaționale de protecție a drepturilor omului, Convenția reflectă, în întreaga ei economie, interdependența dintre pacea și securitatea internațională și respectul drepturilor omului. Conform preambulului său, libertățile fundamentale constituie „înseși bazele justiției și păcii în lume.

Sistemul de protecție a drepturilor omului instituit prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reprezintă, la acest moment, un mecanism regional de protecție a drepturilor omului complet, care asigură cel mai înalt grad de funcționare efectivă, sub aspectul impunerii respectării hotărârilor Curții europene a drepturilor omului, de către statele membre ale Convenției, sub egida Consiliului Europei.

Eficiența mecanismului de protecție instituit de Convenție constă tocmai în capacitatea acestuia de a evolua în legătură directă cu noile realități sociale și cu evoluția însăși a noțiunii de „drepturi ale omului”, care și-a extins, la rândul sau, constant sfera de cuprindere – de la libertățile fundamentale la „creanțele împotriva societății”(cum numea profesorul Jean Rivero acea categorie de drepturi pentru realizarea cărora este necesară o conduită activă din partea statului) și, mai departe, la drepturile a căror garantare presupune măsuri concertate și o colaborare permanentă din partea mai multor state (precum dreptul la un mediu sănătos).

Sistemul de protecție a drepturilor omului instituit prin Convenție nu vizează însă protecția drepturilor recunoscute de Convenție și protocoalele adiționale în abstract, ci garantează posibilitatea exercitării acestora de către titularii lor, respectiv orice persoană aflată sub jurisdicția, fie și numai de facto, a unui stat membru.

În acest context, garantarea drepturilor recunoscute de Convenție nu poate fi desprinsă de vocația de a putea invoca încălcarea prevederilor acesteia în fața jurisdicției europene de , respectiv de a fi titular al dreptului procedural de a sesiza Curtea de , sau, în termenii convenției, de calitatea de „victimă” a persoanei care se adresează Curții.

Atât formularea textului Convenției, cât și interpretarea dată de către Curte, în jurisprudența sa, noțiunii de „victimă” au fost îndeajuns de largi încât să garanteze posibilitatea sesizării Curții de de către orice persoană care are calitatea de resortisant al unui stat membru și ale cărui drepturi, recunoscute de Convenție, au fost încălcate.

Deși se poate spune că protecția instituită de Convenție vizează în primul rând persoanele fizice, singurele care au vocația de a fi titular al oricăruia dintre drepturile recunoscute de Convenție (unele dintre drepturile recunoscute de Convenție – precum dreptul la viață, interzicerea torturii etc. – fiind indisolubil legate de calitatea de ființă umană a titularului), sfera de garanții a acesteia vizează și subiectele colective, persoane juridice sau chiar simple „grupuri de particulari” .

Astfel, pe parcursul timpului, numărul și importanța cauzelor privind subiectele colective, înregistrate pe rolul Curții, au cunoscut o dezvoltare constantă, situație generată, în opinia noastră, de cel puțin doua cauze principale.

Pe de o parte, odată cu extinderea Uniunii Europene, apariția noilor democrații din spațiul ex-sovietic și preocuparea constantă, manifestată la nivel european, privind protecția drepturilor omului, sistemul de protecție a acestor drepturi a dobândit, în ceea ce privește persoanele fizice, mai mult o vocație preventivă, fiind tot mai rare cazurile în care se încalcă drepturi din așa-zisul nucleu dur al Convenției – libertățile fundamentale, sau, în orice caz, aceste cazuri fiind limitate la un număr redus de state. În rest, principalele cazuri de încălcare a Convenției în ceea ce privește persoanele fizice sunt determinate fie de aspectele legate de tarele generate de sistemul totalitar și economia centralizată în cazul statelor din vechiul bloc comunist, fie de ineficiența modului de funcționare și organizare a unor instituții ale statului sau de dificultățile legate de procesele de transformare și modernizare a modului de funcționare a sistemului judiciar în unele state.

Pe de altă parte, rolul subiectului colectiv, al organizației, în viața socială a cunoscut la rândul său o evoluție constantă, persoana juridică, în diferitele sale ipostaze, dobândind un rol socio-economic tot mai important, ceea ce a determinat, în mod progresiv, conștientizarea necesității garantării drepturilor și libertăților fundamentale și în sfera privată a raporturilor interindividuale și, implicit, creșterea ponderii cauzelor privind subiectele colective pe rolul Curții de , precum și a diversificării problematicii juridice ridicate în astfel de cauze.

Este de remarcat că existența personalității juridice, potrivit normelor de drept intern, nu este considerată de către jurisdicția europeana ca o condiție sine qua non pentru promovarea unei acțiuni pe rolul Curții de către un subiect colectiv. Cu alte cuvinte personalitatea juridică este numai de natura, iar nu de esența calității de titular al unui drept garantat de Convenție de către un subiect colectiv. Calitatea de victimă a încălcării unui drept garantat de Convenție poate, deci, reveni și unui subiect colectiv lipsit de personalitate juridică iar, în numeroase cazuri încălcarea normelor Convenției constă tocmai în împiedicarea dobândirii personalității juridice de către o organizație potrivit dreptului național. Mai mult, un simplu „grup de particulari” poate avea calitatea de victimă în fața Curții de , cu condiția ca grupul respectiv să manifeste o anumită coeziune funcțională, iar membrii săi să fie animați de un obiectiv comun, obiectiv urmărit de fiecare membru al grupului prin prisma apartenenței sale la o colectivitate, comunitate (de limba, de religie etc.), iar nu ca simple interese individuale, chiar dacă acestea ar fi similare.

Pe de altă parte, calitatea de titular al drepturilor recunoscute de către Convenție, inclusiv a aceluia, de natură procedurală, de a sesiza Curtea de cu o acțiune în repararea vătămării produse prin încălcarea dispozițiilor acesteia, prezintă o specificitate importantă legată pe de o parte de împrejurarea că persoana juridică sau, mai larg, organizația, este până la urmă o ficțiune a legii, iar, pe de altă parte, generată de faptul că rațiunea de a exista a oricărui subiect colectiv de drept este legată de îndeplinirea unui scop sau unui interes coum dreptul la un mediu sănătos).

Sistemul de protecție a drepturilor omului instituit prin Convenție nu vizează însă protecția drepturilor recunoscute de Convenție și protocoalele adiționale în abstract, ci garantează posibilitatea exercitării acestora de către titularii lor, respectiv orice persoană aflată sub jurisdicția, fie și numai de facto, a unui stat membru.

În acest context, garantarea drepturilor recunoscute de Convenție nu poate fi desprinsă de vocația de a putea invoca încălcarea prevederilor acesteia în fața jurisdicției europene de , respectiv de a fi titular al dreptului procedural de a sesiza Curtea de , sau, în termenii convenției, de calitatea de „victimă” a persoanei care se adresează Curții.

Atât formularea textului Convenției, cât și interpretarea dată de către Curte, în jurisprudența sa, noțiunii de „victimă” au fost îndeajuns de largi încât să garanteze posibilitatea sesizării Curții de de către orice persoană care are calitatea de resortisant al unui stat membru și ale cărui drepturi, recunoscute de Convenție, au fost încălcate.

Deși se poate spune că protecția instituită de Convenție vizează în primul rând persoanele fizice, singurele care au vocația de a fi titular al oricăruia dintre drepturile recunoscute de Convenție (unele dintre drepturile recunoscute de Convenție – precum dreptul la viață, interzicerea torturii etc. – fiind indisolubil legate de calitatea de ființă umană a titularului), sfera de garanții a acesteia vizează și subiectele colective, persoane juridice sau chiar simple „grupuri de particulari” .

Astfel, pe parcursul timpului, numărul și importanța cauzelor privind subiectele colective, înregistrate pe rolul Curții, au cunoscut o dezvoltare constantă, situație generată, în opinia noastră, de cel puțin doua cauze principale.

Pe de o parte, odată cu extinderea Uniunii Europene, apariția noilor democrații din spațiul ex-sovietic și preocuparea constantă, manifestată la nivel european, privind protecția drepturilor omului, sistemul de protecție a acestor drepturi a dobândit, în ceea ce privește persoanele fizice, mai mult o vocație preventivă, fiind tot mai rare cazurile în care se încalcă drepturi din așa-zisul nucleu dur al Convenției – libertățile fundamentale, sau, în orice caz, aceste cazuri fiind limitate la un număr redus de state. În rest, principalele cazuri de încălcare a Convenției în ceea ce privește persoanele fizice sunt determinate fie de aspectele legate de tarele generate de sistemul totalitar și economia centralizată în cazul statelor din vechiul bloc comunist, fie de ineficiența modului de funcționare și organizare a unor instituții ale statului sau de dificultățile legate de procesele de transformare și modernizare a modului de funcționare a sistemului judiciar în unele state.

Pe de altă parte, rolul subiectului colectiv, al organizației, în viața socială a cunoscut la rândul său o evoluție constantă, persoana juridică, în diferitele sale ipostaze, dobândind un rol socio-economic tot mai important, ceea ce a determinat, în mod progresiv, conștientizarea necesității garantării drepturilor și libertăților fundamentale și în sfera privată a raporturilor interindividuale și, implicit, creșterea ponderii cauzelor privind subiectele colective pe rolul Curții de , precum și a diversificării problematicii juridice ridicate în astfel de cauze.

Este de remarcat că existența personalității juridice, potrivit normelor de drept intern, nu este considerată de către jurisdicția europeana ca o condiție sine qua non pentru promovarea unei acțiuni pe rolul Curții de către un subiect colectiv. Cu alte cuvinte personalitatea juridică este numai de natura, iar nu de esența calității de titular al unui drept garantat de Convenție de către un subiect colectiv. Calitatea de victimă a încălcării unui drept garantat de Convenție poate, deci, reveni și unui subiect colectiv lipsit de personalitate juridică iar, în numeroase cazuri încălcarea normelor Convenției constă tocmai în împiedicarea dobândirii personalității juridice de către o organizație potrivit dreptului național. Mai mult, un simplu „grup de particulari” poate avea calitatea de victimă în fața Curții de , cu condiția ca grupul respectiv să manifeste o anumită coeziune funcțională, iar membrii săi să fie animați de un obiectiv comun, obiectiv urmărit de fiecare membru al grupului prin prisma apartenenței sale la o colectivitate, comunitate (de limba, de religie etc.), iar nu ca simple interese individuale, chiar dacă acestea ar fi similare.

Pe de altă parte, calitatea de titular al drepturilor recunoscute de către Convenție, inclusiv a aceluia, de natură procedurală, de a sesiza Curtea de cu o acțiune în repararea vătămării produse prin încălcarea dispozițiilor acesteia, prezintă o specificitate importantă legată pe de o parte de împrejurarea că persoana juridică sau, mai larg, organizația, este până la urmă o ficțiune a legii, iar, pe de altă parte, generată de faptul că rațiunea de a exista a oricărui subiect colectiv de drept este legată de îndeplinirea unui scop sau unui interes comun al membrilor care l-au constituit, indiferent de natura acestui interes, fie ea economică, socială, politică sau religioasă.

Cu alte cuvinte, de esența subiectului colectiv de drept este principiul specialității capacității sale de folosință și de exercițiu, subordonarea întregii activități a organizației unui anumit scop, a cărui realizare reprezintă de fapt chiar motivul constituirii subiectului colectiv de drept.

Ca urmare, și calitatea de titular al drepturilor recunoscute de Convenție va fi legată de specializarea capacitații de folosință a subiectului colectiv de drept, acesta putând invoca numai încălcarea acelor drepturi sau libertăți legate de obiectul său de activitate, în limitele stabilite de actul constitutiv.

Altfel spus, dacă persoana fizică are vocația de a fi titular al oricăruia dintre drepturile recunoscute de Convenție, persoana juridică are o vocație dublu limitată – pe de o parte ea nu poate exercita acele drepturi care, prin natura lor, sunt legate de calitatea de ființă umană a titularului, pe de altă parte vocația ei este limitată potrivit principiului specialității capacității sale, de acele drepturi legate de obiectul său de activitate.

De asemenea, trebuie avută în vedere distincția dintre drepturile individuale ale membrilor unui subiect colectiv de drept și drepturile care revin persoanei juridice înseși.

În ultimii ani putem constata că subiectele colective de drept devin tot mai numeroase, atât sub aspect numeric, cât și în ceea ce privește modul de organizare și domeniile de activitate, vizând atât apărarea intereselor comune ale membrilor care le compun, cât și interesele cu caracter general sau aparținând nu atât membrilor care compun organizația respectivă, ci unor categorii defavorizate pe care organizația își propune să le protejeze. Totodată, se manifestă o tendință accentuată de specializare a obiectului de activitate al subiectelor colective de drept și o implicare tot mai profundă a acestora în toate domeniile vieții sociale.

Caracterul evolutiv al jurisprudenței Curții, precum și rolul tot mai important al subiectelor colective de drept în societatea contemporană, constituie aspecte care favorizează o dezvoltare continuă a limitelor drepturilor garantate de Convenție și chiar a domeniului de aplicare a unora dintre drepturile garantate de Convenție și de protocoalele adiționale.

Drepturile și libertățile prevăzute de Convenție au pe de o parte caracter fundamental, iar pe de alta parte sunt organizate într-o manieră sistemică. Încălcarea unuia produce de cele mai multe ori și afectarea altora, iar dacă încălcările dobândesc caracter sistematic acestea pot produce efecte chiar asupra ordinii juridice constituționale și caracterului democratic al statului în cauză.

Din acest motiv, este deosebit de importantă prevenirea încălcării drepturilor recunoscute de Convenție prin crearea unor mecanisme interne eficiente de protejare a acestor drepturi, mai ales că standardul de protecție a drepturilor omului instituit de către Convenție este unul minimal, astfel încât nimic nu împiedică fiecare stat să împingă standardul de apărare a drepturilor omului cât mai departe, în beneficiul nemijlocit al resortisanților săi.

PARTEA I – Recursul individual în sistemul Convenției Europene a Drepturilor Omului

Condițiile de exercitare și condițiile de admisibilitate ale recursului individual

Noțiune și caractere juridice

Dreptul la recurs individual reprezintă acea posibilitate juridică, recunoscută titularilor drepturilor și libertăților fundamentale reglementate de Convenție, de a cere, în anumite condiții, precizate, unui organ jurisdicțional internațional – Curtea de – să constate încălcarea unui drept garantat de Convenție de către un stat contractant, sub jurisdicția cărora ei se află, și să dispună încetarea acelei încălcări, eventual cu obligarea la plata de despăgubiri.

Condițiile de exercitare (art. 34 din Convenție)

Titulari ai dreptului la recurs individual

Art. 34 din Convenție permite sesizarea Curții de printr-o cerere individuală de către persoane fizice, organizații neguvernamentale sau grupuri de particulari care se pretind a fi victime ale unei încălcări a drepturilor garantate de Convenție și protocoalele la aceasta, de către un stat contractant.

Așadar, în pofida caracterului individual al cererii, aceasta nu este exercitată, în mod obligatoriu, de către un individ, chiar dacă acesta este cazul în general, sfera titularilor fiind stabilită în chiar textul convențional, după cum urmează:

Persoane fizice

Singura cerință care trebuie îndeplinită rezultă din dispozițiile art. 1 din Convenție și anume ca statul pârât să fie supus jurisdicției Curții (să fie parte ), iar reclamantul să fie sub jurisdicția acestui stat. Această ultimă cerință se apreciază ca un element de facto, fiind așadar irelevant dacă reclamantul se află legal sau nu pe teritoriul statului pârât, esențial este ca acesta să fie supus din punct de vedere efectiv jurisdicției acestuia.

În ceea ce privește capacitatea procesuală a reclamantului, potrivit unei decizii cu valoare de principiu a Curții, condițiile aplicabile cererilor individuale privitoare la capacitatea procesuală activă a persoanelor fizice nu coincid, în mod necesar, cu criteriile naționale în a determina locus standi (al unei persoane în procesul european); normele interne în materie pot avea scopuri diferite de cele stabilite de art.34 din Convenție, dacă există uneori analogie între aceste scopuri, nu întotdeauna, însă, situația se prezintă astfel.

În concluzie, orice persoană fizică, fără excepție, poate invoca protecția europeană din moment ce apreciază că drepturile sale fundamentale ocrotite de Convenție și de protocoalele adiționale au fost încălcate de la momentul în care apreciază că a avut loc încălcarea respectivă în limitele jurisdicței statului în cauză, parte

Organizații neguvernamentale

În continuare art. 34 din Convenție se referă la orice „organizație neguvernamentală”; prin formularea sa, textul permite, așadar, sesizarea Curții nu numai de către persoanele fizice, dar și de persoanele juridice, atât cele cu scop lucrativ (societățile comerciale), cât și cele fără scop patrimonial (asociații, fundații, partide politice, sindicate, culte etc.), în măsura în care acestea apar ca titulare ale unor drepturi garantate de Convenție ce le-au fost nesocotite de autoritățile statului pârât.

În general, s-a considerat că nu se pot înscrie printre titularii recursului individual organele centrale ale statului, autoritățile descentralizate sau deconcentrate ale statului care exercită prerogative ale puterii publice oricare le-ar fi gradul de autonomie prin raportare la alte organe ale statului, colectivitățile locale, deoarece sunt organisme de drept public cu atribuții oficiale conferite de Constituție și de legi. De aceea, ele sunt în mod evident „organizații guvernamentale”. Există, totuși, persoane juridice de drept public cărora Curtea le-a recunoscut, fără rezerve, legitimare procesuală activă (partide politice, organizații religioase etc.), în timp ce rezolvarea altor cereri a necesitat nuanțarea, în această materie, a jurisprudenței Curții.

Prin urmare, pot fi cuprinse în categoria „organizațiilor guvernamentale” persoanele juridice care participă la exercițiul puterii publice sau gestionează un serviciu public, sub controlul autorităților statului și, în consecință, acestea nu pot fi titulare ale unor cereri adresate justiției europene în discuție.

Pentru a determina cuprinderea în categoria sus-menționată, instanța europeană utilizează în principal următoarele criterii: statutul juridic al persoanei juridice, prerogativele ce-i sunt conferite, natura activității exercitate, contextul în care această activitate se înscrie, gradul de independență față de autoritățile politice. Un exemplu în acest sens îl constituie cauza Radio France și alții c. Franței.

În ceea ce privește societățile comerciale, acestea pot fi titulare ale unei cereri individuale, sub condiția de a fi constituite legal într-una din formele prevăzute de dreptul național. De asemenea, se impune menționarea în mod expres în acest context a societății anonime (pe acțiuni) europene, reglementată de Regulamentul C.E. nr.2157/2001 și Directiva C.E. nr.2001/86/C.E.

În ceea ce privește persoanele care acționează în numele „organizațiilor neguvernamentale”, este de menționat că, pentru introducerea unei cereri în fața Curții privind încălcarea unui drept recunoscut de Convenție, de către un astfel de subiect colectiv, indiferent dacă aceasta are sau nu personalitate juridică potrivit dreptului național, este esențial ca persoanele care o reprezintă să fie împuternicite în forme adecvate, fără, însă, a fi nevoie de respectarea unui formalism excesiv.

Grupuri de particulari

Caracterizată de doctrina juridică drept o noțiune „vagă, în mod evident imprecisă”, sintagma „grup de particulari” pare a desemna, conform jurisprudenței Curții, acele „asociații informale”, cel mai adesea nereglementate juridic și cu natură temporară, formate din doua sau mai multe persoane cu interese comune și care sunt titularele unui drept prevăzut de Convenție, drept încălcat de statul pârât. Un exemplu în acest sens îl constituie cauza Affaire linguistique belge c. Belgiei.

Pe de altă parte, în sfera acestei noțiuni s-ar putea circumscrie acele organizații care potrivit dreptului național nu au reușit să se constituie în mod valabil sau au fost dizolvate, nedobândind, respectiv pierzându-și în acest context personalitatea juridică, ceea ce poate avea semnificația încălcării cel puțin a dreptului la asociere

În concluzie, Curtea poate fi zesizată printr-o plângere individuală nu numai de un subiect de drept, persoană fizică sau juridică dar și de un grup constituit temporar și în mod natural, prin asocierea a două sau mai multe persoane, ce prezintă la un moment dat interese comune, interese ce au la bază încălcarea unui drept consacrat de Convenție.

Calitatea de „victimă”

O a doua condiție de exercitare a recursului individual reglementat de art. 34 din Convenție, o reprezintă calitatea de „victimă” a reclamantului, respectiv împrejurarea că acesta pretinde că statul pârât, sub a cărui jurisdicție se află sau s-a aflat la un moment dat, i-a încălcat un drept ce-i este garantat de Convenție.

Practic, se poate afirma că prin analiza titularilor dreptului la recurs individual se circumscrie sfera persoanelor care au capacitate procesuală activă în fața instanței europene, în timp ce prin condiția calității de „victimă” se stabilește care dintre aceste persoane, care au vocație generală de a sesiza Curtea, au și calitate procesuală din punct de vedere efectiv.

Cu toate acestea, se impune precizarea că noțiunea de „victimă”, deși nu poate fi separată exhaustiv de noțiunile de „interes” sau de „calitate procesuală activă din dreptul intern”, constituie totuși o noțiune autonomă, specifică sistemului Convenției, interpretată ca „persoana afectată direct de actul sau omisiunea autorităților”.

În cauza Skender c. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei,Curtea a amintit că art. 34 nu dă dreptul unei „actio popularis”, întrucât nu autorizează reclamanții să se plângă de legislația contrară Convenției dar care nu li s-a aplicat.

În jurisprudența Curții, în circumstanțe excepționale, au fost luate în considerare situații în care o persoană poate fi o victimă potențială sau o victimă indirectă a actelor indicate în cererea adresată Curții.

În opinia judecătorilor Curții, are calitatea de victimă potențială acea persoană care nu se poate plânge de o atingere directă a unui drept garantat de Convenție, dar care se găsește într-o situație materială și juridică în care încălcarea poate interveni în orice moment.

De asemenea, se afirmă că pe această cale s-ar ajunge la recunoaștere, în anumite cazuri, a anumitor forme de „actio popularis”, precum în cauza Open Door and Dublin Well Woman c. Irlandei(1992).

Fosta Comisie a statuat că pentru a se putea pretinde victima potențială a unor măsuri ale autorităților statului pârât, reclamantul trebuie să prezinte indicii rezonabile și convingătoare ale probabilității unei încălcări ce l-ar privi în mod personal, simplele suspiciuni sau conjuncturi nefavorabile fiind insuficiente din acest punct de vedere.

Aceași abordare a noțiunii de victimă potențială se regasește și în jurisprudența Curții, spre exemplu în cauza Michele Dayras și alții precum și Asociația SOS Sexisme c. Franței.

Prin victimă indirectă se înțelege acea persoană care poate proba că există o legătură personală și suficientă între ea și victima directă a încălcării denunțate, încălcare ce i-a cauzat un anumit prejudiciu, sau că ea are un interes personal în a cere ca această încălcare să înceteze. Un exemplu sugestiv în materie îl constituie cauza Ceyhan Demir și alții c. Turciei.

În altă ordine de idei, este de remarcat că stabilirea calității de victimă a reclamantului, în sensul art. 34 din Convenție, nu depinde în mod necesar de constatarea unui prejudiciu cauzat acestuia (în schimb, existența și natura prejudiciului este esențială la stabilirea „satisfacției echitabile” acordate de Curte în cazul condamnării statului pârât), însă este indispensabil ca reclamantul să justifice un interes în promovarea cererii. Noțiunea de interes urmează a fi interpretată într-un sens larg, specific sistemului de protecție instituit de Convenție.

Condiția calității de „victimă” este aplicabilă nu numai persoanelor fizice, dar și subiectelor colective care au capacitate procesuală de a sesiza Curtea, respectiv „organizațiile neguvernamentale” sau „grupurile de particulari”.

Prin urmare, persoana juridică sau grupul de particulari care sesizează Curtea pe temeiul art. 34 din Convenție vor trebui să pretindă că au suferit în mod direct o încălcare a unui drept garantat de Convenție sau de protocoalele sale adiționale și că justifică un interes să ceară încetarea încălcării denunțate, precum și, eventual, despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

Dacă nu se poate pretinde ea însăși victimă, persoana juridică nu are calitatea de a introduce o cerere îndreptată contra unei măsuri care-i lovește pe membrii săi . Aceștia din urmă pot introduce, însă, o cerere în nume propriu.

Subiectele colective de drept nu pot fi, în principiu, victime indirecte ale unei încălcări a Convenției, dar nu este exclusă ipoteza calificării lor ca victime potențiale ale unei asemenea încălcări. Se poate aduce în sprijinul acestor afirmații hotărârea pronunțată de Curte în cauza Norris and the Nation gay federation c Marii Britanii, prin care plângerea reclamanților a fost declarată inadmisibilă pe motiv că asociația nu „ suferea direct efectele legislației atacate…”.

Dat fiind caracterul subsidiar al sistemului european de protecție a drepturilor omului (autoritățile naționale fiind cele dintâi chemate să garanteze apărarea drepturilor prevăzute de Convenție), calitatea de victimă este necesar să existe și să se păstreze atât la momentul formulării cererii individuale la instanța europeană, cât și pe toată durata procedurii judiciare în fața acesteia.

Obligația statului de a nu împiedica exercitarea efectivă a dreptului la recurs individual.

Partea finala a art. 34 din Convenție dispune că „statele contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercițiul eficace” al dreptului la recurs individual. După cum a statuat, cu valoare de principiu, în cauza Agrotexim Hellas S.A. și alții c. Greciei, fosta Comisie, „prin interzicerea oricărei ingerințe asupra dreptului la recurs individual, art. 25(în prezent art. 34) conferă reclamantului un drept de natură procedurală care, la fel ca drepturile materiale din Titlul I al Convenției și din Protocoalele sale adiționale, trebuie să fie interpretate în sensul garantării unor drepturi concrete și efective, nu teoretice și iluzorii”.

Condițiile de admisibilitate (art. 35 din Convenție)

Condiții esențiale: epuizarea căilor interne de atac și termenul de 6 luni (art. 35 paragraful (1) din Convenție)

Epuizarea căilor interne de atac

Prin condiția epuizării căilor de atac interne se desemnează obligația reclamantului de a parcurge, în prealabil, toate gradele de jurisdicție ale sistemului intern de drept, prin folosirea căilor de atac puse la îndemâna sa de acest sistem.

Noțiunea de „căi interne de atac” este o noțiune cu caracter propriu Convenției, ea cuprinzând orice posibilitate juridică, oferită de legislația națională unui stat parte de a pune în discuție, în fața organelor care alcătuiesc sistemul național de drept ierarhizat, o încălcare a unui drept garantat de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ce are ca scop înlăturarea acestei încălcări și a consecințelor sale. Conținutul obligației epuizării căilor de atac interne are o dimensiune „verticală” și una „orizontală”. Pe „verticală” reclamantul este obligat ca, pentru încălcarea dreptului său recunoscut de Convenție, să formuleze o acțiune în fața „instanței” naționale competente, iar, dacă nu obține satisfacție la nivelul primului grad de jurisdicție, reclamantul va trebui să facă uz de toate căile de atac oferite de legislația națională. Pe „orizontală” reclamantul trebuie să fi formulat în fața instanțelor interne, chiar și numai „în substanță”, încălcarea dreptului garantat de Convenție pe care, ulterior, o va invoca în fața Curții.

Din dispozițiile art. 35 din Convenție, precum și din analiza jurisprudenței Curții, precum și a fostei Comisii, doctrina a contras regula după care condiția epuizării căilor de atac interne este îndeplinită în cazul în care reclamantul a utilizat căile de „recurs” intern, cu cerințele ca acestea să fie esențiale, referitoare la încălcările pretinse, accesibile și adecvate.

Persoana interesată nu este obligată decât să exercite, în limitele unei diligențe normale, recursurile care apar ca fiind eficiente și suficiente.Pentru a fi adecvat (cât și efectiv, în sensul art. 13 din Convenție) un „recurs” intern trebuie să prezinte perspective rezonabile de succes; este esențial să existe un anumit grad de certitudine al căii interne de atac, atât din punct de vedere teoretic, cât și practic.

În privința încălcării dreptului la un proces echitabil prin durata excesivă a procedurilor interne, atât Comisia, cât și Curtea au statuat că reclamantul se putea adresa direct organelor Convenției, în măsura în care, totuși, pe plan intern nu dispunea de un recurs prin care să pună în discuția acestora încălcarea acestui drept. După cum au decis și Comisia și Curtea, în numeroase rânduri, constatând încălcarea dispozițiilor art. 6 paragraful (1) din Convenție, acestea „ nu mai consideră necesar să analizeze cauza și pe temeiul art. .

Dar hotărârea Kudla c. Polonieia marcat un reviriment al jurisprudenței în materie, în sensul că instanța europeană a arătat că acest text nu mai este absorbit de art. 6 paragraful (1) în situația în care încălcarea dreptului garantat de Convenție, pe care reclamantul o pune în discuție, constă în depășirea termenului rezonabil. Astfel, Curtea a statuat că, dacă dreptul intern nu garantează reclamantului un recurs efectiv pe calea căruia să obțină reparație pentru durata excesivă a procedurilor judiciare, atunci se va constata și încălcarea dispozițiilor art.13 din Convenție, pe lângă cele ale art. 6 paragraful (1) ce garantează desfășurarea procedurilor interne într-un termen rezonabil.

De asemenea, s-a statuat că un recurs limitat la motive de legalitate nu este eficace în condițiile în care încălcarea dreptului recunoscut de Convenție provine din unele elemente de fapt sau se datorează dispozițiilor legale însele.

Termenul de 6 luni

Drepturile și libertățile instituite de Convenție sunt, prin natura lor, imprescriptibile. În schimb, dreptul la acțiune pentru constatarea încălcării acestora și obținerea unei satisfacții echitabile este condiționat de exercitarea lui în termenul de 6 luni instituit de art. 35 din Convenție.

Calculul termenului prevăzut de art. 35 presupune stabilirea cu rigurozitate a momentului de la care el începe să curgă, precum și a celui la care este sesizată instanța europeană.

Sub primul aspect, potrivit dispozițiilor Convenției, termenul începe să curgă de la data „deciziei interne definitive”, respectiv de la momentul epuizării căilor interne de atac, astfel cum am circumstanțiat acest cadru în cele ce preced. Când încălcarea pretinsă constă într-o situație continuă, termenul de șase luni nu începe să curgă decât din momentul în care această situație continuă ia sfârșit.

În principiu, termenul de 6 luni curge de la data deciziei celei mai înalte autorități naționale competente. Atunci când o decizie sau un act al unei autorități publice nu este susceptibil de nici un „recurs”, termenul de 6 luni curge de la data la care acea decizie/act își produce efectele.

În cauza Worm c. Austriei, Curtea și-a reconsiderat jurisprudența și a statuat că termenul de 6 luni începe să curgă a doua zi după pronunțarea în sedință publică a deciziei interne definitive sau, în absența unei asemenea pronunțări, de la comunicarea efectuată reclamantului sau avocatului său, sau de la data notificării deciziei, atunci când, în conformitate cu normele de drept și cu practica internă, el este îndreptățit să i se comunice din oficiu o copie a deciziei. Aceasta jurisprudență a fost confirmată ulterior.

În ceea ce privește momentul introducerii cererii în fața Curții, moment care trebuie să se plaseze în interiorul termenului de 6 luni, acesta este marcat, potrivit art. 47 alin. 5 din Regulamentul Curții‚ în principiu, de data primei comunicări transmisă Curții, în care reclamantul expune, fie și sumar, obiectul cererii sale.

Alte condiții de admisibilitate ale recursului individual (art. 35 paragraful (2) dinConvenție

Cererea să nu fie anonimă

Cererea să nu fie esențial aceași cu o cerere anterior examinată de Curte

Aplicarea principiului non bis în idem presupune existența unei triple identități între cererea supusă examinării Curții și o cerere anterioară, respectiv identitate de părți, de obiect și de cauză (unde prin cauză se înțeleg acțiunile sau omisiunile autorităților statale prin care s-au produs încălcările denunțate de reclamant prin cererea sa, ca temei de fapt, și drepturile astfel încălcate, ca temei de drept).

Doctrina și jurisprudența Curții a statuat că regula triplei identități are a fi aplicată cu mai multă suplețe decât în dreptul intern, uneori fiind considerate necesare doar identitatea de obiect și cea de cauză pentru declararea unei cereri ca inadmisibilă, în timp ce, în alte cazuri, deși, formal, era întrunită tripla identitate, noua cerere a fost declarată admisibilă datorită existenței unui interes personal și serios al reclamantului.

Cererea să nu mai fi fost supusă examinării unei alte instanțe internaționale, dacă nu conține fapte noi

Cererile incompatibile cu dispozițiile Convenției sau ale protocoalelor sale adiționale și cele în mod vădit nefondate sau abuzive (art. 35 paragraful (3) din Convenție)

Deși reglementate de Convenție sub aceeași titulatură de condiții de admisibilitate, este evident că, pentru reținerea acestor situații, Curtea va fi nevoită să facă o apreciere globală a fondului cererii, pentru a vedea ce pretinde reclamantul prin raportare la dispozițiile Convenției. Prin urmare, deși aflată teoretic într-o procedură de admisibilitate, Curtea va fi nevoită în aceste cazuri „să pipăie” însuși fondul cererii reclamantului, situație oarecum similară celei întâlnite în dreptul intern în cazul ordonanței președințiale.

Pentru aceste motive, în doctrină se arată că dispozițiile art. 35 paragraful (3) reglementează de fapt excepții preliminare privitoare la fondul cererii.

Cereri incompatibile cu dispozițiile Convenției sau ale protocoalelor sale adiționale

O cerere poate fi considerată incompatibilă cu prevederile Convenției atunci când obiectul ei nu intra sub incidența dispozițiilor acesteia. Astfel, incompatibilitatea unei cereri poate rezulta, în principal, din următoarele împrejurări:

reclamantul invocă încălcarea unor drepturi care nu sunt garantate de Convenție sau protocoalele sale (incompatibilitate ratione materiae);

cererea privește un drept garantat de Convenție dar reclamantul, fie nu s-a aflat sub jurisdicția unui stat contractant, fie a formulat cererea împotriva unui stat care nu este parte (incompatibilitate ratione personae);

cererea privește un drept garantat de Convenție, reclamantul poate pretinde calitatea de „victimă”, dar la momentul încălcării acesta nu se afla sub jurisdicția teritorială a statului pârât (incompatibilitate ratione loci).

faptele invocate drept cauză a încălcării dreptului reclamantului s-au produs înainte ca statul pârât să fi ratificat Convenția (incompatibilitate ratione temporis).

faptele invocate drept cauză a încălcării dreptului reclamantului s-au produs înainte ca statul pârât să fi ratificat Convenția (incompatibilitate ratione temporis).

Cererile în mod vădit nefondate

O cerere este declarată inadmisibilă ca fiind netemeinică în fapt atunci când instanța europeană apreciază că elementele de fapt prezentate de reclamant nu sunt de natură să conducă la existența vreuneia sau vreunora dintre încălcările alegate în cererea sa.

O cerere poate fi însă și netemeinică în drept atunci când faptele incriminate de reclamant, deși probate, nu sunt de natură să constituie o încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale adiționale.

Cererile abuzive

În baza acestui text, au fost declarate inadmisibile cereri repetate care nu au nici un fundament sau care conțin afirmații insultătoare la adresa fostei Comisii sau cereri cu vădit caracter șicanator (spre exemplu cereri care reiterau obiectul unor cereri anterioare declarate inadmisibile).

Subiectele colective – titulare ale dreptului consacrat de art. 34 din Convenție

Considerații generale

Fără îndoială că titularul absolut al drepturilor și libertăților fundamentale instituite de Convenție este persoana umană, însă, aceasta poate participa la raporturile juridice fie individual, ca persoană fizică, fie ca parte a unui subiect colectiv de drept, fie că acesta beneficiază el însuși de personalitate juridică, fie că este vorba de o simplă asociere a mai multor persoane fizice, care însă nu dă naștere unei persoane juridice.

Persoana fizică beneficiază de protecția integrală a dispozițiilor Convenției, putând exercita oricare dintre drepturile „substanțiale” și chiar libertățile fundamentale prevăzute de aceasta, care sunt, în mare parte, drepturi personale nepatrimoniale.

În schimb, prin chiar natura lor, unele drepturi garantate de Convenție (dreptul la viața de familie, interzicerea torturii și a oricăror tratamente inumane sau degradante etc.) nu pot avea ca titular o persoană juridică sau, în general, un subiect colectiv de drept. Nu este mai puțin adevărat că, dacă subiectul colectiv de drept nu ar putea fi el însuși titularul unor asemenea drepturi sau obligații, el ar putea totuși interveni în mecanismul de protecție instituit de Convenție în calitate de reprezentant al membrilor săi, persoane fizice, pentru încălcarea adusă drepturilor acestora.

Pe de altă parte, o foarte importantă diferență de regim juridic între persoana fizică și subiectul colectiv de drept, ca titulari ai drepturilor garantate de Convenție, se observă în planul dreptului la acțiune, ca drept procedural, care însoțește și garantează exercițiul drepturilor „substanțiale” garantate de Convenție, respectiv dreptul de a sesiza Curtea despre o pretinsă încălcare a unui drept recunoscut de Convenție de către un stat pârât.

Astfel, dacă orice persoană fizică poate formula o cerere individuală în fața Curții, textul Convenției impune condiții suplimentare pentru ca un subiect colectiv de drept să poată intenta o astfel de acțiune, numai organizațiile neguvernamentale sau grupurile de particulari putând fi titulari ai unei astfel de cereri. Pe de altă parte, calitatea procesuală pasivă în litigiul declanșat în fața Curții revine întotdeauna unui subiect colectiv de drept, respectiv unul dintre statele contractante ale Convenției.

Subiectele colective. Noțiune. Clasificări

În ceea ce ne privește, apreciem că, din perspectiva dreptului civil, persoana juridică este acea entitate caracterizată prin organizare și patrimoniu propriu, recunoscute în scopul exercitării drepturilor subiective civile și asumării obligațiilor corelative conferite de lege.

Fără îndoială, conținutul noțiunii persoană juridică nu se suprapune cu noțiunea de personalitate juridică. Dobândirea personalității juridice marchează recunoașterea persoanei juridice ca veritabil subiect de drept. Se poate spune, din această perspectivă, că dobandirea personalității juridice este un procedeu tehnico-juridic care prezintă note specifice în raport cu fiecare categorie de persoane juridice, procedeu care face posibilă integrarea subiectelor colective de drept în circuitul civil.

În cazul subiectelor colective de drept, personalitatea juridică este numai de natura, iar nu și de esența acestora. Există numeroase subiecte colective de drept care nu sunt persoane juridice: spre exemplu, unele dintre instanțele judecătorești (judecătoriile și noile tribunalele specializate), asociațiile în participațiune reglementate de Codul civil, diverse societăți profesionale și alte asociații etc.

Totuși, în principiu, cel puțin în materia dreptului privat, subiectul colectiv este definit sub forma persoanei juridice, care presupune o serie de condiții speciale referitoare la organizare, conducere, patrimoniu, scop, răspundere, denumire etc. În categoria subiectelor colective de drept care beneficiază de personalitate juridică se înscriu: societățile comerciale; organizațiile sindicale; asociațiile și fundațiile înființate în temeiul O.G. nr.26/2000; partidele politice etc.

Față de persoana fizică, ca subiect individual al raporturilor juridice, subiectele colective de drept se diferențiază prin cel puțin două caracteristici esențiale.

În primul rând, dacă persoana fizică dobândește capacitate juridică de drept, de la momentul nașterii (situația drepturilor copilului nenăscut fiind doar o aparentă excepție de la acest principiu, din moment ce legea impune condiția ca acesta să se nască viu pentru incidența acestei reguli de drept), persoana juridică trebuie să respecte anumite condiții și proceduri prescrise de lege în vederea constituirii sale valabile. Mai mult, persoana juridică poate lua ființă numai în formele prevăzute de lege. De asemenea, spre deosebire de regulile de drept aplicabile persoanelor fizice, în materia subiectelor colective de drept, capacitatea de folosință și cea de exercițiu sunt legate indisolubil, neputând fi disociate.

În al doilea rând, de esența persoanei juridice este specializarea capacității juridice a acesteia. Astfel, în timp ce persoana fizică are o vocație generală, la exercitarea tuturor drepturilor și obligațiilor prescrise de lege, persoana juridică poate exercita numai acele drepturi și a-și asuma numai acele obligații care corespund scopului stabilit de lege, act de înființare sau statut (art.34 din Decretul nr.31/1954). Orice act juridic contrar scopului este lovit de nulitate.

Subiectele colective de drept însele se diferențiază esențial în persoane juridice care urmăresc realizarea unui scop patrimonial (societățile comerciale) și cele a căror existență este subordonată realizării unui interes public, comunitar, sau chiar a unor interese personale aparținând membrilor lor, aceste interese neavând însă natură patrimonială (asociațiile, fundațiile, sindicatele, organizațiile profesionale).

După un alt criteriu, respectiv cel al regimului juridic aplicabil, subiectele colective de drept se clasifică în entități de drept public, respectiv de drept privat.

O diferență esențială între aceste două categorii rezultă din aplicarea principiului libertății contractuale în materia subiectelor de drept privat, respectiv a celui al legalității în sfera entităților de drept public.

Caracterul de drept public sau privat al unui subiect de drept nu rezultă în mod necesar din forma de organizare, determinant fiind dacă acesta realizează o activitate de interes public. Sub acest aspect, în dreptul administrativ se folosește categoria de stabiliment de utilitate publică pentru a desemna acele entități juridice care, ca formă de organizare, țin de dreptul privat, însă realizarea activității lor influențează interesul public (spre exemplu barourile de avocați, universitățile etc.).

Subiectele colective – titulare ale dreptului de sezină

Articolul 1 din Convenție obligă înaltele părți contractante să recunoască oricărei persoane din jurisdicția lor drepturile și libertățile definite al Convenției.

Fără îndoială, alegerea termenului este semnificativă pentru voința de a acorda acestor drepturi o valoare erga omnes, care reprezintă expresia universalității Convenției. O examinare rapidă a principalelor dispoziții ale Convenției arată că este vorba cu certitudine de un text ce vizează individul, considerat în esența sa individuală, ceea ce denotă o concepție individualistă asupra drepturilor omului în concordanță cu contextul politic și juridic în care Convenția a fost adoptată, cu jumătate de secol în urmă, când era important să se pună înainte principiile statului de drept și ale democrației politice, pentru a se asigura supraviețuirea regimurilor democratice din țările membre.

Totuși unii comentatori au contestat caracterul pur individualist al Convenției, în sensul că ea nu ar viza decât protecția drepturilor esențiale ale omului, făcând abstracție de apartenența lor la un grup social determinat. În opinia lui J. Velu și R. Ergec, „ sistemul Convenției este susceptibil de a proteja în egală măsură anumite drepturi ale unei organizații sau ale unui grup, precum și anumite drepturi ale indivizilor considerați ca membrii ai unui grup social determinat”.

Chiar dacă această abordare poate apărea destul de mult în decalaj cu opiniile cel mai des exprimate, putem totuși estima că, instrument viu și adaptabil, Convenția constituie un instrument deja deschis în mod potențial către protecția subiectelor colective de drept, fără ca prin această deschidere să riște sacrificarea individului entității sociale. Trebuie, de asemenea, subliniat faptul că jurisprudența Curții și a fostei Comisii a permis, dincolo de puținele referințe textuale explicite, o anumită protecție a subiectelor colective.

După cum am arătat în preambulul acestei lucrări, calitatea de titular al unuia/unora dintre drepturile „substanțiale” reglementate de Convenție este, în principiu, indisolubil legată de aceea de titular al dreptului la acțiune instituit de sistemul de protecție al Convenției, respectiv de dreptul de natură procedurală de a obține examinarea unei pretinse încălcări a acestor drepturi din partea statului pârât de către Curte (și de a obține o satisfacție echitabilă) prin sesizarea acesteia cu un recurs individual, reglementat de art.34 din Convenție.

Totuși, o ipoteză specială privește situația statelor contractante ale Convenției (ele însele subiecte colective de drept). Astfel, deși acestea nu sunt titulare ale drepturilor „substanțiale” recunoscute de Convenție, aceasta le pune la dispoziție un drept procedural de a sesiza jurisdicția europeană cu privire la încălcarea dispozițiilor Convenției pe calea recursului interstatal.

Statele contractante titulare ale dreptului la recurs interstatal în fața Curții Europene a Drepturilor Omului (art.33 din Convenție)

Mecanismul de protecție instituit de Convenție a constituit o inovație în sistemul tratatelor internaționale, întrucât, nu numai că a instituit o jurisdicție internațională (chiar supranațională) pentru garantarea aplicării dispozițiilor Convenției, nu numai că a permis sesizarea acesteia, în mod direct, de către un particular împotriva unui stat contractant, dar a instituit un „recurs” interstatal prin care oricare dintre statele contractante poate aduce un alt stat contractant în fața jurisdicției Curții nu numai pentru încălcarea de către acesta a drepturilor resortisanților săi, dar și a celor al oricărui cetățean, refugiat sau apatrid aflat, la momentul încălcării, sub jurisdicția de drept sau numai de fapt a statului pârât invocând, în acest sens, prezentarea în fața Curții a unei chestiuni care aduce atingere ordinii publice europene. Acest tip de acțiune publică constituie însăși esența garanției colective și a caracterului obiectiv al drepturilor omului.

Specificul cererii de recurs interstatal este acela că „victima” încălcării Convenției nu este reclamantul, ci unul sau mai mulți resortisanți ai statului pârât. Mai mult, spre deosebire de cererea individuală, titularul acestui drept procedural – oricare dintre statele părți – nu este nici reprezentantul „victimei”.Reclamantul nu exercită un drept al victimei, în numele acesteia, ci unul propriu (dar nu și în interes propriu), instituit în scopul garantării ordinii publice europene instituite de Convenție, statul în cauză nu acționează ca un avocat, ci ca un procuror.

Promovarea cererii interstatale presupune îndeplinirea cumulativă atât a unor condiții generale de admisibilitate, cât și a unora specifice.

Condițiile generale de admisibilitate vizează, în principiu, aspecte vizând stabilirea competenței Curții sub aspect personal, material și temporal.

În ceea ce privește condițiile speciale de admisibilitate, deși art.33 din Convenție nu prevede acest lucru expres, Curtea și fosta Comisie au apreciat că sunt aplicabile cele două condiții instituite de art.35 din Convenție în domeniul cererilor individuale, cu unele nuanțări.

Din perspectiva pe care o tratăm, aceea a subiectelor colective de drept credem că pot fi trase următoarele concluzii:

Spre deosebire de cererea individuală, care poate fi introdusă de orice persoană care se pretinde „victimă” a încălcării drepturilor recunoscute de Convenție, fie persoană fizică, fie subiect colectiv de drept, cererea interstatală poate fi formulată numai de către unul sau mai multe subiecte colective de drept – state contractante

Titular al cererii interstatale și pârât al acesteia pot fi numai state contractante, ca entități specifice dreptului internațional public; nici o instituție sau agent al statului reclamant, indiferent de rangul acestora, și, cu atât mai puțin, o persoană de drept privat nu pot formula o astfel de cerere sau nu pot compărea ca pârât, în nume personal, într-o astfel de procedură. Statul pârât este însă ținut răspunzător pentru activitatea tuturor instituțiilor sau oficialilor săi.

Din analiza jurisprudenței Curții se desprinde concluzia că cererile interstatale au, de obicei, în vedere încălcarea unor drepturi din așa-numitul „nucleu dur” al Convenției (majoritatea cazurilor au privit practici de tortură sau rele tratamente), ai căror titulari sunt de obicei persoane fizice. Totuși, cererile interstatale pot avea în vedere sancționarea unei legislații sau a unor practici contrare oricăruia dintre drepturile prevăzute de Convenție, astfel încât printre beneficiarii corectării conduitei statului pârât prin intermediul acestei veritabile actio popularis se pot regăsi, deopotrivă, persoane fizice și subiecte colective de drept.

Subiectele colective – titulare ale dreptului la recurs individual, reglementat de art. 34 din Convenție

Potrivit art. 34 al Convenției, „Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în convenție sau în protocoalele sale. Înaltele părți contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercițiul eficace al acestui drept.”

Așadar, subiectele colective de drept sunt vizate în mod indirect de sistemul de protecție al Convenției din moment ce atât „ organizațiile neguvernamentale” cât și „grupurile de particulari” pot fi reclamanți și, deci pot fi titulare ale recursului individual în fața Curții, fapt ce a fost confirmat, în mod constant de către Curte în jurisprudența sa.

Totuși, Convenția nu instaurează în nici un caz un „ actio popularis” care ar permite oricărei persoane sau oricărui grup constituit denunțarea oricărei încălcări a Convenției de către un stat parte. Într-adevăr, în momentul examinării posibilității de a accepta o reclamație, organele însărcinate cu aplicarea Convenției consideră că, în cazul în care aceasta provine de la un grup, toți membrii grupului trebuie să aibă un interes comun în a acționa.

Orice organizație neguvernamentală

Considerații generale – Prin această formulă, art.34 din Convenție permite sesizarea Curții nu numai de către persoanele fizice, dar și de persoanele juridice, atât cele cu scop lucrativ (societățile comerciale), cât și cele fără scop patrimonial (asociații, fundații, partide politice, culte etc.).

Din interpretarea per a contrario a sintagmei rezultă că textul exclude însă din sfera posibililor titulari ai cererii adresate jurisdicției europene orice persoană juridică, instituție, organizație sau altă entitate „guvernamentală”.

În general, s-a considerat că nu se pot înscrie printre titularii cererii individuale organele centrale ale statului, autoritățile descentralizate sau deconcentrate ale statului care exercită prerogative ale puterii publice, colectivitățile locale.

Pe de altă parte, s-a statuat că unele organizații, care servesc realizării unor interese generale ale societății, dar nu exercită prerogative ale puterii publice și se bucură de o autonomie completă față de stat, se încadrează în noțiunea de „organizație neguvernamentală”, putând uza de prerogativa procesuală instituită prin dispozițiile art.34 din Convenție, chiar dacă ar fi constituite conform normelor interne de drept public.

Prin urmare, pot fi cuprinse în categoria „organizațiilor guvernamentale” persoanele juridice care participă la exercițiul puterii publice sau gestionează un serviciu public, sub controlul autorităților statului.

Criteriile generale utilizate de instanța europeană pentru determinarea includerii în concret a unei organizații în sfera noțiunii de organizație „neguvernamentală” sunt următoarele: statutul juridic al persoanei juridice; prerogativele ce-i sunt conferite; natura activității exercitate; contextul în care această activitate se înscrie; gradul de independență față de autoritățile politice.

În ceea ce privește o altă condiție de admisibilitate impusă de art. 34 din Convenție, respectiv existența calității de „victimă” a reclamantului, s-a arătat că această calitate poate reveni atât unei persoane fizice, cât și unui subiect colectiv de drept și că, deși este greu de imaginat că un astfel de subiect colectiv de drept ar putea apărea ca victimă indirectă a unei încălcări a Convenției, nu sunt, totodată, excluse împrejurări în care ar putea fi calificat ca victimă potențială a unei astfel de încălcări.

Față de considerațiile ce preced, considerăm că se impun următoarele concluzii în ceea ce privește posibilitatea celor mai întâlnite forme de subiecte colective de drept din dreptul intern de a deveni titulare ale unora dintre drepturile substanțiale prevăzute de Convenție, precum și a dreptului procedural la recurs individual:

Partidele politice

Fosta Comisie și Curtea le-au recunoscut partidelor politice calitatea de titulari ai cererii individuale reglementată de art.34 din Convenție. Spre exemplu, s-a statuat că atât un partid politic, cât și unul dintre membrii săi, se află în drept a sesiza jurisdicția europeană ca urmare a încălcării dreptului la asociere, recunoscut de Convenție, prin faptul interzicerii oficiale a unei reuniuni politice organizate de respectivul partid.

Organizațiile sindicale

Calitatea de titular al recursului individual a unui sindicat a fost la rândul său recunoscută atât de către fosta Comisie cât și de către Curte în numeroase ocazii, însă s-a statuat că o astfel de organizație nu are calitatea să introducă o cerere prin care pune în discuție o măsură a autorităților statale ce vizează pe membrii săi, din moment ce el însuși nu se poate pretinde victima acelei măsuri.

Cultele religioase.

Instanța de a recunoscut în mod constant cultelor religioase, calitatea de reclamant, în sensul Convenției, ajungând prin jurisprudența sa să modeleze conceptul de „ Biserică reclamantă” ceea ce a deschis grupurilor religioase, accesul la sala de judecată.

Asociațiile, fundațiile și federațiile-

Asociațiile și fundațiile constituie prin însăși natura lor juridică organizații „neguvernamentale”, acestea fiind titulare ale dreptului de a sesiza cu o cerere individuală Curtea.

Este de remarcat că o asociație poate compărea în fața Curții fie ca reprezentant al membrilor săi (caz în care este datoare să-i individualizeze și să justifice calitatea de „victimă” a fiecăruia dintre aceștia), fie în nume propriu, în condițiile în care încălcarea alegată din partea statului pârât privește un drept recunoscut de Convenție al asociației înseși.

Organizațiile cu scop lucrativ

Reamintim că existența personalității juridice a reclamantului nu este o condiție de admisibilitate a recursului individual, astfel încât chiar o asociație în participațiune, reglementată de Codul civil, poate în principiu să aibă calitatea de titular al unei astfel de cereri.

Societățile comerciale. În categoria persoanelor juridice constituite în scopul obținerii de profit, locul predominant este ocupat de societățile comerciale, constituite în România într-una din formele prevăzute de Legea nr.31/1990, republicată. Societatea comercială este persoana juridică de la data înmatriculării în registrul comerțului. Dobândind personalitate juridică, în condițiile legii, societatea comercială se integrează circuitului civil, ca subiect distinct de drept.

Subiecte de drept privat, societățile comerciale sunt subiecte colective de drept destinate realizării intereselor materiale ale persoanelor care le constituie, activitatea acestora fiind liberă și neîngrădită, sub condiția respectării unui nucleu minimal de reguli, considerate de ordine publică.

În ceea ce privește societățile comerciale, dreptul de a sesiza Curtea aparține organelor lor statutare sau, în cazul societăților în lichidare, lichidatorilor, iar nu acționarilor.

Există însă situații excepționale în care se poate recunoaște dreptul acționarilor de a sesiza Curtea și anume în ipoteza în care cererea privește tocmai modalitatea de desemnare a persoanei care potrivit dreptului național ar fi singura îndreptățită să reprezinte persoana juridică.

Se impune ca o ultimă mențiune faptul că, dat fiind că însăși rațiunea existenței unei societăți comerciale este obținerea de profit, este greu de imaginat o ipoteză în care un astfel de titular ar putea promova un recurs individual întemeiat în principal pe considerente de ordin moral sau în lipsa unui prejudiciu material cauzat reclamantului și care se pretinde a fi reparat de statul pârât.

Autoritățile și instituțiile publice

Autoritățile și instituțiile publice, precum și oricare alte entități aparținând sectorului public, precum Parlamentul, Guvernul, ministerele, instanțele judecătorești, agențiile guvernamentale autonome, orașele, comunele, județele etc. nu pot fi titulari ai cererii de recurs individual adresate Curții, acestea constituind organizații guvernamentale în sensul art. 34 din Convenție..

Pe de altă parte, astfel cum am mai arătat, esențial pentru calificarea unei organizații ca fiind guvernamentală, pe lângă statutul juridic, prerogativele ce-i sunt conferite, natura activității exercitate și contextul în care această activitate se înscrie, este gradul de autonomie al acesteia față de stat, privit ca autoritate politică.

Situația specială a ordinelor profesionale. Ordinele profesionale, termen sinonim în doctrină cu expresii ca: „ organizații profesionale” sau „corpuri profesionale”, sunt organisme neguvernamentale autorizate de lege să presteze servicii publice, în regim de putere publică, adică sunt stabilimente de utilitate publică. Prin ficțiune juridică, aceste structuri de origine privată, care sunt atrase prin dispoziția expresă a legii la prestarea serviciilor publice, sunt asimilate, din perspectiva contenciosului administrativ, autorităților publice.

Ordinele profesionale îmbină elementele caracteristice ale subiectelor de drept privat cu cele specifice subiectelor de drept public. Prin urmare, ele sunt supuse unui regim juridic mixt, atât de drept public cât și de drept privat. Elementele care țin de dreptul public sunt cele privind misiunea de serviciu public (prerogativele privind puterea de reglementare și puterea disciplinară), în timp ce structura și funcționarea internă a ordinului cad sub incidența dreptului privat.

Organele Convenției au constatat că ordinele naționale ale profesiilor liberale, care sunt create prin lege sau în temeiul legii, îndeplinesc și scopuri de interes general, prin funcțiile lor de reglementare, administrative și de disciplină, astfel că ele sunt instituții de drept public, iar nu asociații de drept privat.; atât fosta Comisie cât și Curtea au inclus ordinele profesionale în noțiunea europeană autonomă organizație neguvernamentala, în sensul art. 34 din Conventie.

Orice grup de particulari

Caracterizată de doctrina juridică drept o noțiune „vagă, în mod evident imprecisă”, sintagma „grup de particulari” pare a desemna, conform jurisprudenței Curții, acele „asociații informale”, cel mai adesea nereglementate juridic și cu natură temporară, formate din persoane cu interese comune și care sunt titularele unui drept prevăzut de Convenție, drept încălcat de statul pârât.

Pe de altă parte, în sfera acestei noțiuni s-ar putea circumscrie acele organizații care potrivit dreptului național nu au reușit să se constituie în mod valabil sau au fost dizolvate, nedobândind, respectiv pierzându-și în acest context personalitatea juridică.

Este de remarcat că un „ grup de particulari” nu reprezintă propriu-zis un subiect colectiv de drept, ci, mai degrabă, un grup de subiecte individuale reunite ad-hoc în baza unui interes comun.

Analizând jurisprudența Curții, concluzionăm în sensul că: chiar dacă mai multe dispoziții ale Convenției nu sunt, poate, aplicabile societăților sau altor persoane juridice (de ex. art. 2 și 3) marea majoritate dintre acestea se aplică direct acestor persoane în calitate de entități juridice autonome ce merită protecția Convenției. Așadar, convenția vizează persoanele juridice în calitate de titulare de drepturi garantate. Uneori acest lucru se întâmplă în mod direct, Convenția evocând „persoanele fizice sau juridice”, precum în art. 1 din Protocolul 1 privind dreptul de proprietate. Însă, în cea mai mare parte, referirea la persoanele juridice este indirectă, ceea ce dă naștere unei anumite ambiguități; astfel, art. 34 privind recursul individual vizează persoanele fizice și grupurile de particulari, însă, cu excepția unor îndoieli, se admite că aceste grupuri includ și persoanele juridice, care, în orice caz corespund acestei definiții.

Principiul reparației prejudiciului în sistemul Convenției (art. 41 din Convenție)

Art.41 din Convenție impune statelor părți obligația de a înlătura toate consecințele produse asupra unei sau unor persoane prin încălcarea Convenției sau a protocoalelor sale și, în lipsa unor mecanisme interne care să permită într-o manieră eficientă acest lucru, permite Curții să stabilească și să acorde o „reparație echitabilă”.

Satisfacția echitabilă garantată de art.41 din Convenție poate avea natură patrimonială, pur morală sau mixtă. Specific sistemului Convenției este însă că reparația poate fi pur morală, constând în recunoașterea încălcării, chiar dacă prejudiciul suferit de victima încălcării este atât moral, cât și material.

Pe de altă parte, în cadrul satisfacției echitabile Curtea acordă și acoperirea cheltuielilor judiciare, iar atunci când se acordă o indemnizație bănească și se stabilește un termen pentru statul pârât în vederea plății acesteia, se acordă și dobânda la sumele astfel stabilite.

Dreptul la acordarea satisfacției echitabile prevăzute de art.41 din Convenție aparține victimei încălcării unuia dintre drepturile recunoscute de aceasta. Ca și celelalte drepturi de natură, să spunem, procedurală garantate de Convenție (precum acela la recurs individual), nici acesta nu are o existență autonomă, ci numai conexă încălcării unui drept material din cuprinsul Convenției.

De obicei, Curtea se pronunță asupra reparației echitabile prin aceeași hotărâre prin care constată încălcarea Convenției.Totuși, în cazul în care se apreciază că problema satisfacției nu este în stare de judecată, aceasta poate fi acordată printr-o hotărâre ulterioară, distinctă.

Aspecte specifice privind subiectele colective de drept. În principiu, satisfacția echitabilă prevăzută de art.41 din Convenție poate fi acordată atât unei persoane fizice, cât și unui subiect colectiv de drept. Totuși, specificitatea subiectului colectiv de drept, de a fi o „persoană morală”, o ficțiune a legii, a cărei existență este subordonată îndeplinirii unui scop (principiul specificității capacității de folosință) impune anumite consecințe sub aspectul condițiilor de acordare și natura satisfacției echitabile.

În primul rând, satisfacția echitabilă poate fi acordată numai unei părți lezate, respectiv victimei unei încălcări a unui drept sau a unei libertăți garantate de Convenție. Existența dreptului la satisfacție echitabilă este subordonată calității de titular a unui drept de natură substanțială din Convenție. Ca urmare, un subiect colectiv de drept poate fi titular al dreptului „procedural” la reparație numai dacă, prin natura și specificul său, este și titular al dreptului „substanțial” a cărui încălcare se invocă.

În al doilea rând, s-a pus problema posibilității invocării de către o persoană juridică sau un grup de particulari a unor prejudicii morale, care să justifice acordarea unei satisfacții echitabile din partea Curții. Instanța europeană a arătat că împrejurarea că, în anumite situații, nu a acordat despăgubiri unor subiecte colective de drept nu semnifică nicidecum faptul că are a fi înlăturată, în mod general, posibilitatea acordării unor reparații pentru prejudiciul moral invocat de un asemenea subiect de drept. Curtea a acordat astfel despăgubiri, într-o serie de cazuri, unor persoane juridice pentru prejudicii pe care le-a apreciat ca fiind de natură morală. În concepția Curții, un astfel de prejudiciu („un prejudiciu altul decât cel material”) poate presupune, pentru o societate comercială, în calitatea ei de subiect colectiv de drept, elemente obiective și subiective, printre care poate fi recunoscută reputația comercială, dar și incertitudinea cauzată cu privire la planificarea luării deciziilor pentru activitatea sa viitoare, ale căror consecințe nu pot fi calculate exact și, într-o anumită măsură, sentimentele de neliniște și dezagrementele suportate de membrii organelor de conducere ale societății.

În sfârșit, o mențiune trebuie făcută în ceea ce privește natura reparației acordate. Astfel, satisfacția acordată subiectelor colective de drept fără scop patrimonial poate fi atât de natură materială, cât și exclusiv morală (recunoașterea încălcării invocate). În schimb, pentru o societate comercială, al cărei scop societar este obținerea de profit, este greu de admis că o reparație morală ar putea „satisface” prejudiciul cauzat, mai ales dacă admitem ideea că, în cazul persoanelor juridice cu scop patrimonial, chiar și prejudiciile morale au totuși o încărcătură materială, prin consecințele create asupra bunei funcționări a societății. Totuși, reamintim că, de principiu, instanța europeană poate acorda o satisfacție pur morală chiar și atunci când prejudiciul constatat este și material sau exclusiv de natură materială.

PARTEA a II a– Subiectele colective titulare ale unor drepturi reglementate de Convenție

Subiectele colective și Protocolul aditional nr.1

Considerații generale

Articolul 1 din Protocolul nr.1 consacră dreptul la respectarea bunurilor: orice persoana fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale; nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. În mod tradițional textul garantează, în esență, dreptul de proprietate.

Textul articolului a fost redactat în așa fel încât să rezulte limitări minime ale puterii discreționare a statelor în domeniul reglementării recunoașterii și apărării dreptului de proprietate într-un cadru internațional, astfel încât, până la începutul anilor ’80, Comisia și Curtea nu ajunseseră să constate nici o încălcare a acestui drept. Doctrina acordă explicația că dreptul de proprietate este miezul drepturilor protejate, în jurul căruia există alte drepturi, cu contururi largi.

Conținutul dreptului

Textul art.1 folosește doi termeni pentru a defini conținutul dreptului: proprietate și bunuri sau posesiuni. Aceste concepte au dobândit un interes autonom conform Convenției.

Prin hotărârea pronunțată în cauza Sporrong et Lonnroth c. Suediei, Curtea a definit conținutul dreptului de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr.1 , marcând începutul unei jurisprudența evolutive, cu timpul Curtea împingând tot mai departe nivelul de protecție asigurat de Convenție în materia proprietății.

În primul rând, Curtea a stabilit diviziunea, astăzi celebră, a normelor art.1, în trei categorii:o primă normă, de ordin general, este reprezentată de prima frază a primului paragraf, care enunță principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”; a doua normă, conținută în a doua fraza a primului paragraf, se referă la posibilitatea privării unei persoane, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate numai în anumite condiții – „nimeni nu poate fi privat de dreptul său de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”; a treia normă, regăsită în al doilea paragraf al articolului, recunoaște dreptul statelor de a reglementa, în conformitate cu interesul general, modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate.

Curtea a mers mai departe, în cauza James c. Regatului Unit și a afirmat complementaritatea celor trei norme; astfel prima dintre normele enunțate are caracter general, celelalte două nu reprezintă decât exemple speciale de atingeri aduse dreptului de proprietate, astfel încât trebuie să fie interpretate în lumina principiului general înscris în prima normă enunțată. În plus, în anumite situații deosebit de complexe, este dificil și chiar imposibil, uneori, de a ști dacă ne aflăm în prezenta unei privări de proprietate sau a unei simple reglementari a folosinței bunurilor, condiții în care, Curtea nu a ezitat să examineze cauza din punct de vedere al respectării dreptului de proprietate, care este norma generala.

Noțiunea de “bun” și drepturile asupra bunurilor, în sensul Convenției

Textul art.1 folosește doi termeni pentru a defini conținutul dreptului: proprietate și bunuri sau posesiuni. Aceste concepte, grație unei abordări extensive, au dobândit, în timp, un înțeles autonom conform Convenției, independent de calificarile formale ale dreptului intern.

Judecatorii de au evitat să identifice sfera dreptului de proprietate pentru că s-ar fi putut compromite posibilitatea de lărgire treptată a acestui drept. Cu toate acestea, jurisprudența Curții oferă nenumărate exemple de tipuri de drepturi garantate de art. 1 Protocolul 1 adițional , în jurul cărora se poate contura conținutul și limitele dreptului ocrotit de art.1 al primului protocol.

Într-una din hotărârile sale Curtea, a statuat, cu valoare de principiu, că noțiunea de bunuri are o semnificație autonomă și nu se limitează în mod sigur numai la proprietatea unor bunuri corporale: anumite alte drepturi și interese ce constituie active pot să fie considerate “drepturi de proprietate”.

De asemenea, Comisia a hotărât în cauza Wiggins c. Regatului Unit că noțiunea de bun include atât bunuri mobile cât și imobile, corporale sau incorporale, împotriva argumentului guvernului englez potrivit căruia art. 1 se referă numai la bunuri mobile.

În același timp, protecția instituită de text are în vedere și alte drepturi reale. Astfel, Comisia a statuat în sensul că “ beneficiul unei clauze de servitute care este cuprinsă într-un contract de concesiune a unei ferme” constituie un bun în sensul art. 1, ceea ce înseamnă extinderea protecției sale la dreptul de servitute.

Totodată, Curtea a constatat că se afla în prezența unui bun în sensul Convenției și atunci când obiectul cauzei era un drept real garantat în parte prin lege – bail emphyteotique, dreptul de emfiteoză.

Prin transpunerea acestei jurisprudențe în dreptul civil român se poate reține că intră sub incidența acestui text toate drepturile reale principale și accesorii precum și drepturile reale corespunzatoare drepturilor reale principale, cum sunt dreptul real de folosință sau dreptul de concesiune corespunzatoare dreptului de proprietate publică a statului, în masura în care toate aceste drepturi au ca titular subiecte de drept privat.

Prin jurisprudența consacrată, Curtea a lărgit noțiunea proprietății, prin a îngloba și noțiunea de valoare patrimonială (drepturi și interese patrimoniale), ca un ansamblu decurgând din raporturi cu conținut economic.

În opinia Curții, sfera noțiunii de bun în sensul articolului 1 cuprinde, fără discuție, și drepturile de proprietate intelectuală. De asemenea, Curtea, în cauza Anheuser- Busch Inc. c. Portugalia, a considerat că drepturile unei mărci comerciale constituie un bun în sensul Convenției, însă, doar după înregistrarea definitivă a acesteia, potrivit regulilor statului în cauză. Așadar dreptul la marcă sau la brevet nu devine “bun”, în sensul Convenției, decât atunci când este actual, adică din momentul înregistrării.

Cu privire la drepturile de creanță Curtea de decis, cu valoare de principiu, că acestea constituie un bun în sensul art. 1; aplicații importante ale acestui principiu se regăsesc în cauzele Societatea S și T c Suediei, SA Dangeville c Franței, Offerhaus și Offerhaus c. Țărilor de Jos.

Totodata, în opinia Curții, obligațiile fiscale născute din obligația de a plăti impozite pot intra sub incidența art.1 din Protocolul nr. 1 atunci când condițiile de rambursare impun contribuabilului o sarcina excesivă, aducând o atingere serioasă situației sale financiare, precum, de pilda, în cauza Eko-Elda Avee c. Greciei. De asemenea, obligația de a contribui la un sistem de securitate socială poate, în anumite cazuri, să dea naștere unui drept de proprietate la o fracțiune din patrimoniul astfel constituit.

Domeniul drepturilor ce decurg din exploatarea unor licențe sau autorizații a dat ocazia unei remarcabile dezvoltări jurisprudențiale care a dus în ultimele decenii la lărgirea dreptului de proprietate.

Răspunsul la întrebarea dacă o licență constituie un bun depinde în fața Curții, inter alia, de împrejurarea dacă se poate considera că licența creează pentru deținătorul ei o așteptare legitimă cu privire la durata acesteia și la posibilitatea de a continua să tragă beneficii din neexercitarea activității pentru care s-a acordat licența. În prezența unei asemenea speranțe, licența poate fi considerată un bun în sensul Convenției (cauza Tre Traktorev AB c. Suediei).

Dar situația care a creat cele mai multe controverse a fost statutul unei instituții speciale -„good will", în traducere liberă „bunul renume". Astfel, în cauza Van Marle și alții c. Țările de Jos, Curtea a a recunoscut valoarea economică a clientelei rezultată din exercițiul unei activități profesionale.

Noțiunea de speranță legitimă.

Luarea în considerare a unei speranțe legitime este semnificativă pentru voința de a asigura o protecție extinsă și efectivă a bunurilor depașind dimensiunea tradițională a garanției. Curtea a extins noțiunea de bun, în sensul art.1 din Protocol, la situațiile în care apar puse în discuție anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranțe legitime la obținere a unor indemnizări. Aspecte jurisprudențiale importante în această materie pot fi desprinse din cauzele Pine Vallery Developments Ltd și alții c. Irlandei, Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgiei, Smokovitis împotriva Greciei, Building Societies c. Regatului Unit etc.

Noțiunea de “bun” în sensul Convenției, poate avea forme specifice, prin raportare, la obligația asumată de stat, potrivit legislației în vigoare, de a restitui anumite bunuri de care proprietarii au fost deposedați în condiții excepționale, uneori legate de cedări de teritorii, urmare a unor evenimente ale istoriei contemporane (spre exemplu în cauza pilot Broniowski c. Poloniei)

Un alt tip de bunuri viitoare sunt, în etapa actuală a jurisprudenței, interesele care decurg din hotărâri judecătorești (pentru dezvoltări jurisprudențiale sunt relevante cauzele Episcopia Romana Unită cu Roma Oradea c. României sau Kalogeropoulou și alți 256 împotriva Germaniei și Greciei).

În final se impune a fi redată concluzia Curții, potrivit cu care atunci când un interes patrimonial în discuție ar părea că aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi considerat ca “valoare patrimonială”, și implicit ca « speranță legitimă » decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu dacă existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale.

Limitele noțiunii de “bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1

Există o singură limitare importantă adusă protecției conferite de art. 1 Protocolul 1 adițional : textul se aplică doar bunurilor actuale, deja dobândite. Nu se poate garanta dreptul de a le dobândi pe cale de succesiune ab intestat sau prin liberalități.

Din prisma jurisprudența Curții se degajă trei principii:

Convenția nu garantează dreptul unei persoane de a dobândi un bun sau de a i se restitui un bun;

Protecția art. 1 Protocolul are în vedere doar „bunurile actuale", adică aflate în patrimoniul celui care pretinde că i s-ar fi încălcat dreptul de proprietate asupra acestuia;

Cât privește aplicarea în timp a dispozițiilor Convenției, Curtea a decis că nu se examinează o cerere decât în măsura în care se raportează la evenimente produse după intrarea în vigoare a Convenției cu privire la statul în cauză;

Noțiunea de „bun” și de drepturi ale unei persoane asupra bunurilor sale sunt interpretate de Curte ca noțiuni autonome, nefiind condiționate de definiția acestora în dreptul intern al statelor contractante.

Limitările dreptului la respectarea bunurilor

Principiul respectării proprietății prezintă un caracter general și eventualele limitări care pot interveni trebuie să fie interpretate în lumina acestui principiu. Protecția instituită de art.1 din Protocolul nr.1 nu este absolută, textul impune el însuși cel puțin două principii care constituie limite ale dreptului de proprietate: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și posibilitatea reglementării exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general (cu privire la această limită Curtea a stabilit că nu este acceptabil ca pe această cale să se aducă „atingere substanței” dreptului, ajungându-se pe această cale mediată la privarea de proprietate a titularului).

Totuși, Comisia s-a declarat competentă să rezolve și situații de ingerință derivate din relațiile dintre particulari. Raționamentul Comisiei în cauza Bramelid și Malstrom c. Suediei este semnificativ în această privință: “împărțirea succesorală, în special în materie de proprietate agricolă, împărțirea comunității matrimoniale de bunuri precum și sechestrul și vânzarea de proprietăți în cursul executării silite sunt exemple de reguli care pot să oblige o persoană să-și cedeze proprietatea alteia. Comisia trebuie să se asigure că, determinând efectele asupra proprietății ale raporturilor juridice dintre indivizi, legea nu crează o asemenea inegalitate, încât o persoana ar putea fi privată de proprietate, în favoarea altuia, în mod arbitrar și nejustificat”.

În privința raporturilor dintre particulari s-a observat că este necesar ca atingerea dreptului de proprietate să nu provină exclusiv din partea unei persoane private; implicarea puterii publice trebuie să fie cel puțin mediate, dacă nu este directă și imediată.

IV. 3.1 Privarea de proprietate.

Afirmarea dreptului la respectarea bunurilor nu interzice statelor să priveze o persoana de proprietatea sa în anumite cazuri însă privarea de proprietate pentru cauză de utilitate publică poate fi considerată „convențională” numai dacă se constată de către Curte îndeplinirea mai multor condiții, prevăzute de textul articolului și precizate de jurisprudență. Astfel, privarea de proprietate trebuie:

să fie prevăzută de legislația națională;

să fie impusă de o cauză de utilitate publică;

să se realizeze cu respectarea principiilor generale ale dreptului internațional.

De asemenea, pe cale jurisprudențială, Curtea a adăugat acestor condiții încă două și anume:

necesitatea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului;

proporționalitatea măsurii care aduce atingere dreptului de proprietate cu scopul avut în vedere prin instituirea ei.

IV.3.2 Restrângerile de proprietate.

Potrivit paragrafului (2) al art. 1 din Protocolului adițional nr. 1, dreptul la respectarea bunurilor unei persoane consacrat de primul parag. al aceluiași text nu interzice statelor să adopte reglementări privitoare la modul lor de folosință de către proprietar în conformitate cu interesul general sau care să asigure plata impozitelor amenzilor sau a altor contribuții către stat.

Cazuistică relevantă în conexiune cu obiectul prezentei teze: cauza Air Canada c. Regatului Unit, cauza Capital Bank AD c. Bulgariei, cauza Chassagnou și alții c. Franței, cauza Goffi c. Italiei, cauza Immobiliare Saffi c. Italiei ș.a.m.d.

Titularii dreptului garantat de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1

După cum se poate constata, art.1 din Protocolul nr.1 este singurul text în care legiuitorul convențional a prevăzut în terminis posibilitatea ca titular al dreptului pe care îl consacră să fie atât persoana fizică, cât și persoana juridică.

Câtă vreme textul convențional folosește generic termenul de persoană juridică, fără nicio altă distincție, considerăm că protecția vizează întreaga sferă a persoanelor juridice indiferent de scopul pentru care acestea au fost constituite.

Astfel, de dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 se pot prevala nu numai societățile comerciale, ca persoane juridice cu scop patrimonial, ci, în egală măsură, orice asociație sau altă organizație fără scop patrimonial câtă vreme aceasta poate dobândi bunuri corporale sau drepturi pentru a-și realiza obiectul de activitate și, astfel, beneficiază de protecția Convenției.

Mai mult chiar, opinăm în sensul că și condiția personalității juridice este numai de natura, iar nu de esența calității de titular al dreptului recunoscut de art. 1 din Protocolul adițional nr.1, așa încât sfera titularilor acestui drept poate fi extinsă către orice subiect colectiv, cu sau fără personalitate juridică. De asemenea, piederea personalității juridice nu este de natură a priva subiectul colectiv de protecția convențională (cauza Capital Bank AD c. Bulgariei).

Considerăm totuși că poate avea calitatea de victimă în condițiile art. 1 din Protocolul nr.1 numai acel subiect colectiv de drept care deține un patrimoniu, fie el și numai în condiții de fapt, distinct de acelea ale membrilor care îl compun. În caz contrar, calitatea de victimă se va analiza individual, în persoana acestora.

În opinia judecătorilor europeni, nu există nici o diferență între modul în care Convenția protejează dreptul de proprietate aparținând individului, respectiv aparținând unei persoane juridice. Prin urmare, oricare subiect colectiv dintre cele ce pot formula o cerere de recurs individual are vocația de a fi titular al dreptului în discuție.

Subiectele colective și dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenție

Considerații generale

Sistematizând, se poate observa că dispozițiile art.6 din Convenție pot fi grupate după cum urmează:

dreptul general la un proces echitabil în materie civilă și penală (art.6 pargraful (1);

garanții specifice dreptului la un proces echitabil în materie penală (art.6 paragraful (2) și (3).

Domeniul de aplicare al art.6 paragraful (1)

Sfera de aplicare ratione personae a art. 6 nu ridică dificultăți deoarece acesta face trimitere la interpretarea art.1 din Convenție care se refera la „ orice „ persoană, fizica sau juridica. În schimb ratione materiae lucrurile stau cu totul altfel. Astfel, din punct de vedere material, câmpul de aplicare al articolului este determinat de două noțiuni, cu atât mai puternice cu cât ele sunt autonome, cuprinse în primul paragraf: contestații cu privire la drepturi și obligații cu caracter civil și, respectiv, acuzație în materie penală.

Așadar, pentru determinarea domeniului de aplicație a dreptului general la un proces echitabil trebuie luat în considerare faptul că noțiunile folosite de art.6 paragraful (1) – „drepturi și obligații cu caracter civil”, „tribunal independent și imparțial”, „acuzație în materie penală” etc. – sunt noțiuni europene autonome, specifice domeniului Convenției, ceea ce poate ridica reale dificultăți de interpretare. Prin urmare ele au, în Convenție, un sens propriu care nu se confundă cu sensul pe care sistemele naționale de drept ale statelor părți îl atribuie acestor noțiuni.

Autonomia noțiunilor arătate mai sus operează însă într-un singur sens. Astfel, dacă un anumit drept este calificat „civil” într-un anumit sistem de drept, el va primi aceeași calificare și prin prisma art. 6.

Nu sunt litigii civile în sensul art.6 din Convenție, care nu este deci aplicabil: contenciosul electoral(dacă, în principiu, contenciosul electoral nu intră în sfera de aplicare a art. 6, acest lucru nu se referă decât la latura civilă a acestuia, latura penală face, dimpotrivă, obiectul dreptului la un proces echitabil prevăzut de Convenție), contenciosul funcției publice legate direct de exercițiul suveranității naționale, contenciosul fiscal (cu excepția dimensiunii represive a acestuia, care atrage aplicabilitatea art. 6 în latura sa penală).

Acuzație în materie penală

Noțiunea de „ acuzație în materie penală” face obiectul unei interpretări extensive, are un caracter autonom, ea trebuind privită „în sensul Convenției”, adică având o arie mai vastă de cuprindere decât noțiunea de „ acuzație” propriu-zisa. Astfel, Curtea este în drept de a examina dacă o anumită faptă inclusă în dreptul intern în sfera disciplinarului sau a contravenționalului nu reprezintă de fapt, prin gravitatea consecințelor suferite de autorul acestora, o faptă „penală” în sensul Convenției.

Garanții ale unui proces echitabil

Odată stabilite aceste premise, art.6 paragraful (1) instituie o serie de garanții privitoare la modul de desfășurare a procesului, garanții care sunt fie prevăzute în terminis în cuprinsul textului Convenției (garanții explicite) sau care se deduc indubitabil din ansamblul reglementării (garanții implicite).

Garanțiile explicite

Termenii art. 6 alin.(1) din Convenție consacră în mod explicit o serie de garanții a căror importanță este considerabilă; astfel orice persoană are dreptul la un tribunal instituit prin lege, care trebuie să fie independent și imparțial; de asemenea, orice justițiabil are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, fiind precizată necesitatea judecării cauzei sale în mod public și echitabil.

Garanțiile implicite

Principalele garanții implicite ale desfășurării unui proces echitabil constau în „egalitatea armelor”, respectarea principiului contradictorialității, „ motivarea hotărârilor”, „dreptul acuzatului de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria sa incriminare”.

Garanțiile speciale

Paragrafele (2) și (3) ale art. 6 instituie o serie de garanții specifice unui proces echitabil, instituite în materie penală, și anume: prezumția de nevinovăție; dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzației; acordarea timpului și a facilităților necesare pregătirii apărării; dreptul la apărare; dreptul acuzatului de a interoga martorii din proces; dreptul la asistența gratuită a unui interpret.

Interpretarea extensivă a art. 6 din Convenție a determinat consacrarea altor garanții speciale, precum: drepul de a păstra tăcerea și a nu contribui la propria incriminare; dreptul de a participa în mod real la propriul proces.

Titularii dreptului la un proces echitabil

În terminologia Convenției, „orice persoană” poate fi titular al dreptului la un proces echitabil. Întrucât textul Convenției nu face nici o distincție, iar o astfel de distincție nu poate fi făcută nici după natura dreptului, rezultă că, sub aspectul titularilor, dreptul la un proces echitabil are o aplicabilitate generală, putând fi exercitat atât de o persoană fizică, cât și de orice subiect colectiv, cu condiția ca acesta din urmă să aibă vocația de a sesiza Curtea, respectiv să se încadreze în noțiunea de „organizație neguvernamentală”, prevăzută de art. 34 din Convenție.

Desigur că vocația unei persoane juridice de a fi titulară a dreptului la un proces echitabil în materie penală este condiționată de împrejurarea ca în dreptul intern să existe reglementată răspunderea penală a persoanei juridice. Reamintim însă că noțiunea de acuzație penală folosită de Convenție este autonomă, chiar o faptă sancționată contravențional potrivit dreptului intern putând intra în sfera „penalului” în sensul Convenției în anumite condiții, în special, gravitatea consecințelor pe care le poate suferi cel a cărui răspundere este angajată.

Prin urmare, cu excepția instituțiilor și autorităților publice, respectiv a entităților care-și desfășoară activitatea în regim de putere publică, orice subiect colectiv poate fi titular al dreptului la un proces echitabil. Această calitate va putea, prin urmare, reveni unui partid politic, sindicat, cult religios, unei asociații, dar și unei societăți comerciale sau chiar unui grup de particulari.

Așadar, art. 6 din CEDO nu ridică probleme sub aspectul titularilor, el fiind aplicat în mod frecvent în cazul subiectelor colective, îndeosebi pentru depășirea termenului rezonabil (spre exemplu, cauza Stella și Federația Națională a Familiilor din Franța c. Franței sau cauza SC Marolux SRL și Jacobs c. României).

În marea majoritate a cauzelor, problemele privind persoanele juridice sunt analizate în cadrul art. 9 sau art. 11 din Convenție în cazul în care statul, refuzând să recunoască o asociație, nu îi acordă acesteia personalitate juridică. Totuși, acestă situație poate avea repercusiuni și pe plan procesual așa încât problema personalității juridice – adică lipsa capacității procesuale de folosință a fost analizată de Curte și prin prisma câmpului de aplicare a art. 6 al Convenției (cauza Credit Bank și alții c. Bulgariei, cauza Kaneas c. Greciei)-

În ceea ce privește calitatea de victimă, așa cum precizam anterior ea este interpretată autonom și independent de regulile interne, cum ar fi calitatea de a acționa în judecată. Un exemplu în care s-ar putea pune o problema legată de calitatea procesuală rezolvată de Curte, prin refuzarea calității de victimă – ar fi situația în care o persoana juridică se plânge de încălcarea unor drepturi pe care nu le poate avea.

În mai multe cazuri, în care lipsa de calitate procesuală activă decurge direct din lege, Curtea a constatat încălcarea art.6 alin. (1) (cauza Jurisic și Colegiul Mehnerau c. Austriei, cauza Sfintele Mănăstiri c. Greciei, cauza Liga Lumii Islamice și Organizația Islamică Mondială pentru Siguranța Islamică c. Franței).

Prin aceste soluții, Curtea pare să sancționeze lipsa de flexibilitate a regimurilor legale respective, rigiditatea lor suportând cu greu testul proporționalității. În schimb, când soluția este aplicată de instanțe în funcție de circumstanțele cazului, soluțiile bine motivate ale acestora nu sunt sancționate de Curte (spre exemplu, în cauza Zzb Nov și alții c. Sloveniei).

Așadar, art. 6 alin. (1) din Convenție a dat naștere unui contencios foarte abundent, ceea ce a permis degajarea unor principii directoare chiar dacă nu se aplică regula precedentului din dreptul anglo-saxon. Ea este din ce în ce mai des invocată de persoane juridice, în special de societățile comerciale, ceea ce este semnificativ pentru ancorarea Convenției în lumea afacerilor. În acest sens, în materie comercială s-au pronunțat mai multe hotărâri prin care s-a decis că își găsește aplicare art. 6 alin. (1) din Convenție.

De aceea apreciem că noțiunile „drepturi și obligații cu caracter civil” și „acuzații în materie penală” trebuie interpretate în modul cel mai larg posibil, indiferent de titularii cererilor individuale, pentru că dacă s-ar face diferențiere între drepturi, sau între titularii acestora, persoane fizice sau subiecte colective, pentru care este admisibil accesul la instanța europeană și drepturi sau titulari care ar fi excluși de la acest acces, aceasta ar echivala cu o aplicare diferențiată a principiilor generale.

În consecință, în privința sferei titularilor dreptului la un proces echitabil, opinăm în sensul că, protecția oferită de Convenție trebuie să fi apreciată, ca fiind integrală.

Subiectele colective și dreptul la respectarea vieții private și de familie, reglementat de art. 8 din Convenție

Conținutul dreptului

Sfera valorilor apărate de art. 8 din Convenție este extrem de cuprinzătoare, ea putând fi sistematizată în mai multe componente:

Respectarea dreptului la viață privată

Se poate afirma că noțiunea de viață privată, în sensul art. 8 al Convenției, cuprinde dreptul persoanei la viață privată intimă, dreptul acesteia la viață privată socială și dreptul persoanei la un mediu înconjurător sănătos.

Respectarea dreptului la viață familială

Dreptul la viață de familie este garantat oricărei persoane, fără nici o altă distincție, iar instanța europeană a statuat că existența unei familii este tratată ca o relație de fapt, astfel încât textul ocrotește atât familia „legitimă”, care are la bază o căsătorie valabil încheiată, cât și familia „naturală”. Pentru a decide dacă o relație poate reprezenta viața familială, mai mulți factori pot fi relevanți, precum conviețuirea cuplului, durata relației și demonstrarea angajamentului reciproc prin existența copiilor sau prin alte moduri.

Respectarea dreptului la corespondență

Protecția corespondenței, menționată expres de art. 8, este o libertate „clasică” care nu este altceva decât un aspect al protecției vieții private. Posibilitatea de a supraveghea în secret cetățenii este o caracteristică a statului polițienesc și nu poate fi tolerată decât în măsura în care este strict necesară pentru salvgardarea instituțiilor democratice, fiind însoțită de garanții adecvate și suficiente.

Respectarea dreptului la domiciliu

Domiciliu privat

În opinia Curții, domiciliu în sensul art. 8 din Convenție este o noțiune autonomă, specifică sistemului de protecție a drepturilor omului instituit de Convenție, și care, în principiu, este mai largă decât accepțiunea aceleiași noțiuni în dreptul intern al statelor reclamante. Desigur că, în principiu, prin „domiciliu” se înțelege locul unde o persoană (fizică) trăiește în mod permanent; totuși în viziunea judecătorilor europeni, termenul,,domiciliu” are o conotație mai largă decât cuvântul,,home (utilizat de versiunea engleză a Convenției)”, vizând nu doar spațiul legal ocupat sau dobândit ci și orice alt spațiu de locuit, dacă exista legături suficiente și continue. Interpretarea extensivă a noțiunii i-a determinat pe judecătorii europeni să țină seama de forța legăturilor emoționale cu un bun, adăugând astfel o reședință secundară noțiunii largi de domiciliu..

Spațiile profesionale

Dată fiind socializarea vieții private, judecătorii europeni nu au ezitat să extindă protecția prevăzută de art.8 la spațiile profesionale, în scopul unei mai bune protecții a drepturilor fundamentale.

Fără îndoială că judecătorii europeni, atunci când au opinat în sensul extinderii noțiunii de domiciliu prin interpretarea cuvintelor „viață privată” și „domiciliu” ca incluzând anumite localuri sau activități profesionale sau comerciale au urmărit să-i asigure individului o protecție efectivă împotriva amestecurilor arbitrare ale puterilor publice. Așadar, această protecție viza exclusiv dreptul la domiciliu al individului și nu sediul persoanei juridice în cadrul căreia își desfășura activitatea profesională acesta.

Începând cu hotărârea pronunțată în cauza Societățile Colas Est și altele c. Franței, aplicabilitatea art. 8 la sediul persoanelor juridice face obiectul unei confirmări fără echivoc.

Atingeri aduse dreptului la domiciliu

Ingerința autorităților statale în exercitarea dreptului la domiciliu poate îmbrăca diverse forme, însă cel mai des se realizează sub forma percheziției judiciare. Așadar, perchezițiile nu sunt, în sine, contrare art. 8 din Convenției: fără îndoială, exista o ingerință a statului, dar dacă sunt reunite condițiile cerute, Curtea nu va putea constata o încălcare. În schimb, lucrurile vor sta invers dacă nu este îndeplinită una dintre condiții, indiferent dacă este vorba de existența unui text legislativ, a scopului legitim sau a necesității într-o societate democratică (spre exenplu: Kent Pharmaceuticals Limited și altii c. Marii Britanii).

Limitele drepturilor garantate de art. 8

Drepturile garantate de art.8 sunt incluse în categoria drepturilor condiționale, deoarece ingerința unei autorități publice este întotdeauna posibilă cu respectarea condițiilor prevăzute de alin. (2) al aceluiași articol, precum și a celor consacrate în jurisprudența organelor Convenției. Așadar, pentru a fi conformă cu dispozițiile Convenției, ingerința autorităților statale în exercițiul drepturilor protejate de art.8 trebuie să fie prevăzută de lege și să privească un drept apărat de Convenție, să urmărească un scop legitim potrivit paragrafului (2) (siguranța națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii publice și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și libertăților altei persoane), și să apară ca necesară într-o societate democratică în sensul de a fi proporțională cu scopul urmărit (proporționalitatea între ingerința produsă și scopul urmărit presupune determinarea existenței unei nevoi sociale imperioase care a impus-o).

Titularii drepturilor consacrate de art.8 din Convenție

Cu privire la dreptul la viată privată și de familie; mai întâi trebuie subliniat faptul că drepturile prevăzute de art. 8 din Convenție sunt, în principiu, nu numai drepturi personale nepatrimoniale, dar și, în majoritate, drepturi inerente ființei umane ca persoană privită în mod individual.

Este exclus, așadar, că drepturi precum cel la respectarea vieții private și a vieții de familie să poată avea ca titulari subiecte colective de drept, întrucât persoanele juridice, fie ele chiar fără scop patrimonial, nu pot avea o viață privată și nu pot stabili raporturi de familie.

În aceste cazuri, un subiect colectiv de drept ar putea interveni în mecanismul de protecție instituit de Convenție numai ca reprezentant al membrilor săi (spre exemplu o asociație a persoanelor cu o anumită orientare sexuală, persecutate de unul dintre statele contractante sau o asociație de apărare a mediului), dar niciodată invocând că ar fi el însuși titularul unui astfel de drept.

Prin excepție, credem că într-o astfel de ipostază ar putea apărea un grup de particulari, acesta nefiind însă propriu-zis un subiect colectiv de drept, ci o reuniune ad-hoc a unor persoane cu aceleași interese personale, stringente și temporare.

În consecință, opinăm în sensul că sfera titularilor dreptului la viață privată sau de familie se limitează la persoana fizică privită în mod individual sau ca membru a unui grup social, atunci când aceste drepturi individule se exercită în mod colectiv.

În schimb, într-o altă manieră, par a fi abordate lucrurile în ceea ce privește protecția dreptului la domiciliu, în condițiile în care nu ne aflam în prezența unui drept inerent ființei umane.

Considerăm că hotărârea Collas va permite extinderea sferei titularilor dreptului la domiciliu spre întreaga categorie a persoanelor morale, cu sau fără scop lucrativ.

Fără îndoială, însă, că persoanele juridice (atât cele cu scop patrimonial, cât și cele fără scop patrimonial) pot fi titulare ale dreptului la „domiciliu”, instituit de art. 8, desigur, în măsura în care sunt organizații neguvernamentale, îndrituite la formularea unui recurs individual în temeiul dispozițiilor art. 34 din Convenție iar ingerința se realizează într-o modalitate ce poate fi resimțită de o persoana juridică, cu mențiunea că dreptul de ingerință poate fi mai mare pentru sediile persoanelor morale decât pentru domiciliul privat al persoanelor fizice.

Dat fiind faptul că textul Convenției este un instrument viu, pe care Curtea îl interpretează în lumina dinamicii vieții sociale și având în vedere că jurisprudența europeană a lăsat loc unor incertitudini și unei evoluții interesante, fără a fi definitivă, considerăm că nu este exclusă apariția, în anumite circumstanțe, a subiectelor colective de drept ca titulare ale dreptului la imagine, la respectarea corespondenței, aceste drepturi nefiind inerente, în opinia noastră, persoanei ca ființă umană și neexistând rațiuni pentru excluderea persoanelor juridice de sub protecția Convenției sub aceste aspecte, mai ales cât timp art. 8 vorbește despre „orice persoană”, fără nici o altă distincție, iar art.14 al Convenției, care deși nu are o existența independentă, completează celelalte dispoziții normative ale Convenției și ale Protocoalelor adiționale, protejează indivizii sau grupurile aflate într-o situație asemănătoare, împotriva oricărei discriminări în exercitarea drepturilor și libertăților pe care acestea le recunosc.

Subiectele colective și libertatea de gândire, de conștiință și de religie, reglementate de art. 9 din Convenție

Conținutul libertăților garantate de art.9 din Convenție

Art. 9 din Convenție recunoaște fiecărei persoane libertatea de gândire, de religie și de conștiință,(libertăți ce au un caracter intern ce țin de trăirile interne ale fiecărui individ) pe de o parte, dar și libertatea de manifestare a convingerilor sau a religiei, (libertate ce are un caracter extern) pe de altă parte.

Limitele libertății de gândire, de conștiință și de religie

Dacă gândirea, concepțiile corespunzătoare unei anumite religii, conștiința privitoare la anumite valori personale sau sociale, rămânând în forul interior al individului, nu pot fi supuse unor limite din partea autorităților statului, dezideratul asigurării consilierii diverselor grupuri și respectarea convingerilor fiecăruia, au impus ca libertatea de manifestare a convingerilor și credințelor să fie însoțită de limitări menite a atinge acest scop. Astfel, art. 9 paragraful (2) dispune că libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile poate face obiectul unor restrângeri, dar numai în măsura în care ele sunt prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică pentru siguranța publică, protecția ordinii, sănătății, moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altor persoane. Așadar, pentru ca o ingerință a statului în exercițiul libertății de manifestare a religiei și a convingerilor să apară ca justificată, ea trebuie să îndeplinească cumulativ condițiile prevăzute în parag.2 al art.9 din Convenție.

Titularii libertăților consacrate de art. 9 din Convenție

Persoanele fizice sunt în mod natural titularele tuturor libertăților garantate de art. 9, orice diferențiere reprezentând o discriminare interzisă pe tărâm convențional. Cu toate acestea extinderea progresivă a dimensiunii colective a anumitor drepturi, în mod expres recunoscuta de art. 9 paragraful (1), a impus extinderea, în timp, a protecției convenționale și la grupuri de persoane, mai mult sau mai puțin organizate în diverse structuri asociative (relevanță în materie prezintă cauze precum Biserica X c. Regatului Unit, X și Biserica de scientologie c. Suediei, Biserica catolică Canee c. Greciei și Biserica metropolitana din Basarabia c. Moldovei, Cha.Are Shalom Ve Tsedec c. Franței)-

Persoana juridică cu scop nepatrimonial poate fi titular al dreptului la libertate religioasă. Pe de altă parte, nici subiectele colective de drept, fără scop patrimonial, nu pot fi titulare ale tuturor drepturilor garantate de art. 9, ca titular al libertății de gândire putând apărea numai o persoană fizică, nu și una morală.

În schimb, persoanele juridice fără scop lucrativ pot fi titulare atât ale libertății de religie, cât și a libertății de conștiință, în primul caz fiind vorba de exercițiul în colectiv al unor convingeri religioase, iar, în al doilea caz, de exprimarea anumitor convingeri, asociate sau nu celor religioase, sub condiția justificării calității de victimă în sensul art. 34 din Convenție.

În schimb, persoanele juridice cu scop patrimonial (în principal, societățile comerciale) sunt excluse de la posibilitatea de a beneficia de garanțiile instituite de art. 9 din Convenție, întrucât toate drepturile reglementate de acestea au natura unor drepturi personale nepatrimoniale fiind incompatibile cu scopul lucrativ al unui astfel de subiect colectiv de drept.

Subiectele colective și libertatea de exprimare, reglementată de art. 10 din Convenție

Considerații generale

Libertatea de exprimare, apărată de art. 10, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenție. Într-adevar, acest drept stă chiar la baza noțiunii de,,societate democratică”, ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenția.

Conținutul libertății garantate de art. 10 din Convenție

Dreptul la libertatea de exprimare reprezintă o noțiune generică, deoarece el cuprinde, în sine, două libertăți, respectiv libertatea de a avea și de a-și exprima opinia și libertatea de informare; un rol cu totul special îl ocupă în jurisprudența Curții aspectele ținând de libertatea presei. Consacrând aceste libertăți, art.10 înțelege, totuși, să recunoască posibilitatea pentru statele contractante să supună societățile de radiodifuziune, de cinema sau de televiziune unui regim de autorizații prealabile.

Limitele libertății de exprimare

Dreptul garantat de art.10 nu este însă unul absolut; libertatea de expresie, chiar și atunci când este vorba de prezentarea în presă a chestiunilor care prezintă un interes public serios, este însoțită de excepții care impun o interpretare restrictivă, dar nevoia de a opera restrângeri ale acestei valori fundamentale a unei societăți democratice trebuie să fie stabilită în mod convingător.

Titularii libertății consacrate de art. 10 din Convenție

De libertățile garantate în art.10 se bucură atât persoanele fizice cât și persoanele juridice, fără a face nici o distincție privitoare la natura scopului în vederea căruia această libertate se exercită sau privitoare la rolul pe care-l are în viața socială cel ce o exercită.

Astfel, din punct de vedere al sferei posibililor titulari, dreptul prevăzut de art.10, alături de acela la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenție, prezintă unul dintre cele mai mari grade de aplicabilitate dintre drepturile prevăzute de Convenție.

În sfera titularilor săi se pot afla atât persoane fizice, cât și subiecte colective de drept (în principal, persoane juridice), Curtea pronunțându-se în mod constant asupra problemei libertății de exprimare în cazul unor persoane juridice.

Practic toate subiectele colective de drept care au posibilitatea intentării unei cereri de recurs individual în fața instanței europene, în acord cu prevederile art. 34 din Convenție, au vocația de a fi titulare ale dreptului la liberă exprimare prevăzut de art.10, fie că este vorba de partide politice, sindicate, culte religioase, asociații sau fundații etc.

Exemple în acest sens regăsim în cauze precum Partidul Comuniștilor (Nepeceriști) și Ungureanu c. Romaniei, Autronic AG c. Elveției, Plon c. Frantei, Dicle pentru Partidul Democrației(DEP) c. Turciei ș.a.m.d..

Subiectele colective și libertatea de întrunire și de asociere, reglementate de art.11 din Convenție

Considerații generale

Obiectul de reglementare al art.11 din Convenție îl constituie pe de o parte libertatea de întrunire, iar pe de altă parte libertatea de asociere, textul consacrând, totodată, distinct, un aspect particular al acesteia – libertatea sindicală.

Deși consacrarea lor convențională apare ca individuală, exercițiul acestor libertăți nu poate fi conceput decât în mod colectiv, drepturile de asociere și de reuniune neputând fi exercitate decât împreună cu alte persoane. Acestea sunt, așadar„ libertăți de acțiune colectivă”, a căror importanță este considerabilă, întrucât este vorba de o cerință fundamentală a vieții democratice.

Diferența majoră între libertățile consacrate de art.11 rezidă în aceea că libertatea de întrunire conduce la o întrunire efemeră a unui grup de persoane, într-un anumit scop, în timp ce dreptul la asociere are ca rezultat nașterea unei organizații, subiect colectiv de drept public sau privat, ce urmărește un scop determinat și cu o anumită durată în timp.

Pentru a asigura o protecție efectivă prin prisma art. 11 din Convenție, incumbă statelor contractante atât obligația negativă de a nu întreprinde nimic de natura a împiedică exercițiul libertății de întrunire și de asociere cât și obligația pozitivă de a adopta măsuri de protecție și de securitate de natură a conferi eficacitate și substanță exercițiului acestor libertăți.

Conținutul libertăților garantate de art.11 din Convenție

Libertatea de întrunire pașnică

Aceasta ocupă un loc eminent în sistemul Convenției, alături de libertatea de exprimare, datorită rolului său în existența și dezvoltarea unei societăți democratice; „esența democrației rezidă în capacitatea sa de a rezolva problemele prin dezbatere publică”. Protecția libertății de întrunire vizează tocmai acest schimb de idei și presupune posibilitatea mai multor persoane de a se reuni pentru a participa la o anumită activitate sau la o reflecție comună, colectivă.

Libertatea de asociere

Aceasta cuprinde două dimensiuni: o dimensiune pozitivă, constând în posibilitatea persoanei de a constitui, alături de alte persoane, o anumită grupare sau de a se afilia la o grupare deja existentă, în vederea realizării unor interese comune, și o dimensiune negativă, în sensul că nici o persoană nu poate fi obligată să facă parte dintr-o grupare, respectiv libertatea de a nu se asocia sau de a nu se afilia la o asociație, cu excepția unor situații specifice, în special acelea care rezultă din relațiile reglementate de dreptul public.

De asemenea, libertatea de asociere cuprinde și dreptul de a nu declara apartenența sau neapartenența la o anumită organizație

În domeniul de aplicare al art.11 nu intră însă ordinele profesionale, specifice profesiilor liberale.

Noțiunea de „asociație” în sensul art.11 din Convenție este o noțiune europeană autonomă ce vizează organizațiile de drept privat, cu excluderea asociațiilor de drept public.

Libertatea sindicală

Aceasta cuprinde dreptul oricărei persoane de a organiza, la inițiativă individuală, împreună cu alții, sindicate și dreptul de a se afilia celor existente. Curtea a precizat ca libertatea sindicală este o formă sau un aspect special al libertății de asociere.

Este evident că această garanție de a constitui un sindicat cuprinde dreptul, pentru organizațiile sindicale, de a-și stabili propriile regulamente, de a-și administra propriile afaceri, dreptul de negociere colectivă și dreptul de a se afilia celor existente pentru „ apărarea intereselor sale”.

Libertatea sindicală prevăzută și protejată de art. 11 privește nu numai pe angajați, ci și pe angajatori, patroni sau conducători de societăți comerciale, companii etc.

Limitele protecției libertăților de întrunire și de asociere

Libertatea de reuniune și asociere, precum și libertatea sindicală nu sunt absolute, putând să facă obiectul unor restricții; astfel, paragraful (2) al art. 11 prevede că exercițiul acestor libertăți nu pot face obiectul altor restricții decât celor care, fiind prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru siguranță națională, siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, pentru protecția sănătății și moralei sau a drepturilor și libertăților altora; de asemenea, textul permite că anumite restrângeri ale exercitării acestor libertăți să fie impuse membrilor forțelor armate, ai poliției sau ai administrației de stat. Așadar, pentru ca o ingerință, în exercitarea drepturilor garantate de art.11 din Convenție, să fie justificată, aceasta trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică, ceea ce implică, în opinia Curții, o nevoie socială imperioasă, proporționalitatea măsurii cu scopul legitim urmărit, precum și necesitatea ca motivele invocate de autorități la luarea măsurii să fie pertinente și suficiente, iar aceste cerințe sunt cumulative.

Titularii libertăților consacrate de art.11 din Convenție

Pentru stabilirea limitelor sferei de protecție a drepturilor garantate de art.11 din Convenție, judecătorii europeni au trebuit să clarifice, poate cea mai delicată problemă de interpretare a textului convențional, și anume cea legată de titularii drepturilor astfel protejate; a trebuit, astfel să se răspundă la întrebarea dacă drepturile garantate de art.11 sunt apanajul exclusiv al omului, considerat în esența sa individuală sau acestea pot aparține, în raport cu modul de exercitare al fiecăruia, și unor grupuri de persoane, mai mult sau mai puțin organizate în structuri asociative.

Fosta Comisie a decis că dreptul la libertatea de întrunire pașnică este garantat de art.11 oricărui subiect de drept care intenționează să organizeze o asemenea manifestație; această deschidere către subiectele colective fiind confirmată constant atât în jurisprudența fostei Comisii cât și a Curții (spre exemplu, cauza Dicle pentru Partidul Democrației(DEP) c Turciei).

Totuși, dat fiind că libertatea de întrunire este strâns legată de libertatea de conștiință și de libertatea de manifestare a convingerilor și religiilor, considerăm că, în principiu, subiectele colective de drept cu scop lucrativ, în principal societățile comerciale, nu pot beneficia, ca titulari, de acest drept garantat de Convenție.

Prin urmare, atât persoanele fizice cât și subiectele colective de drept, fără scop lucrativ, (partide politice, asociații, fundații, sindicate etc.), pot fi titulare ale acestui drept și pot obține protejarea acestuia în mecanismul internațional de protecție garantat de Convenție.

În ceea ce privește libertatea de asociere, dreptul, garantat de Convenție, de a se asocia împreună cu alții, în vederea unui scop determinat privește nu numai individul ca persoană fizică, dar și persoanele juridice, cu condiția ca entitatea rezultată, ca subiect colectiv de drept, să se încadreze în noțiunea de „asociație” ca noțiune autonomă a Convenției.

Un singur aspect nu a primit, încă, o rezolvare unitară în fața judecătorilor europeni și anume situația în care un subiect colectiv de drept – spre exemplu un partid politic sau o asociație – reclamă în fața Curții refuzul înregistrării sale de către stat, cu consecința imposibilității dobândirii personalității juridice.

În unele cazuri, s-a considerat că și o astfel de entitate constituie o „organizație” în sensul art. 34 din Convenție, în baza capacității juridice limitate pe care însuși statul sub a cărui jurisdicție se află i-a recunoscut-o în procedura de formulare și de examinare a cererii de înregistrare.

În alte cazuri, s-a considerat însă că cererea adresată Curții are în astfel de situații ca titular nu „organizația” ca atare – partidul politic, asociația etc. – ci un grup de particulari, respectiv membrii fondatori ai acesteia, animați de un interes comun.

În ceea ce privește libertatea sindicală, aceasta poate fi analizată, sub aspectul titularilor drepturilor consacrate, atât în raport cu persoana fizică, titulară a dreptului de asociere, cât și în raport de un singur subiect colectiv, respectiv sindicatul, prin intermediul căruia persoanele fizice asociate își pot apăra drepturile pe calea acțiunilor sindicale.

PARTEA a III a- Subiectele colective și alte drepturi de natură substanțială recunoscute de Convenție și protocoalele adiționale

Subiectele colective și alte drepturi recunoscute de convenție

Subiectele colective și dreptul la viață (art. 2), interzicerea torturii (art. 3) și interzicerea sclaviei și a muncii forțate (art. 4 din Convenție)

După cum se poate observa, cele trei articole vizează protejarea unor atribute fundamentale legate de calitatea de persoană umană a victimei încălcării Convenției, ceea ce înseamnă că, în principiu, pot fi invocate în fața jurisdicției de numai de persona fizică.

De altfel, drepturile și libertățile garantate de art.2-4 din Convenție sunt incompatibile, am putea spune ratione materiae, cu posibilitatea ca titularul lor să fie un subiect colectiv de drept, neputându-se vorbi, spre exemplu, de noțiunea de viață a unei persoane juridice, aceasta din urmă, chiar dacă îi recunoaștem capacitate de subiect de drept în plan juridic, rămânând până la urmă o simplă ficțiune a legii. De asemenea, în mod evident subiectul colectiv de drept nu poate fi supus unor suferințe de natură fizică și nici unor tratamente degradante, căci nu se poate vorbi despre demnitatea sau onoarea unei persoane juridice. Chiar și în ipoteza în care s-ar aduce atingere prestigiului unei persoane juridice, prin denigrare, contrafacerea produselor, utilizarea fără drept a mărcii sau emblemei etc. prejudiciul provocat are întotdeauna eminamente o încărcătură patrimonială, spre deosebire de cazul persoanei fizice. De asemenea, persoana juridică nu poate fi aservită, sub forma sclaviei sau a robiei, pentru că prin definiție, acestea reprezintă încălcări ale libertății personale privită ca atribut inerent ființei umane.

Concluzia la care am ajuns mai sus, referitoare la imposibilitatea ca drepturile în discuție să aibă ca titular un subiect colectiv de drept trebuie nuanțată sub trei aspecte:

în primul rând, este posibil, sub aspect procedural, ca sesizarea Curții să fie făcută pentru încălcarea unui drept din această categorie de către un grup de persoane (grup de particulari) a căror situație juridică prezintă un element de legătură;

în al doilea rând, tot pe plan procesual, încălcarea drepturilor prevăzute la articolele 2-4 din Convenție ar putea fi invocată în fața Curții de un subiect colectiv de drept ca reprezentant al membrilor săi, însă, în acest caz, calitatea de victimă se va analiza în raport cu persoanele respective, iar nu cu subiectul colectiv de drept, iar reparațiile vor avea în vedere situația individuală a fiecăreia dintre victime;

în sfârșit, nu este exclusă posibilitatea ca un subiect colectiv de drept să apară totuși ca victimă a încălcării interdicției privind munca forțată și obligatorie, în ipoteza specială a obligării acestuia la anumite îndatoriri care exced sfera obligațiilor civile normale. Spre exemplu, fosta Comisie a decis că obligația fără contraprestație impusă angajatorilor de a percepe impozite și contribuții asupra salariilor lucrătorilor lor nu este o muncă obligatorie și nu depășește obligațiile civile normale.

Subiectele colective și dreptul la libertate și la siguranță (art. 5 din Convenție)

Un subiect colectiv de drept nu poate fi, el însuși, nici titular al drepturilor și garanțiilor instituite de art. 5 din Convenție– dreptul la libertate și la siguranță.

Subiectele colective și „nici o pedeapsă fără lege” (art. 7 din Convenție)

Alta este situația în ceea ce privește articolul 7 din Convenție – nici o pedeapsă fără lege, care instituie principiul legalității incriminării și pedepsei.

Titular al garanțiilor instituite de art.7 din Convenție poate fi atât o persoană fizică, cât și un subiect colectiv de drept. În principiu, persoana juridică s-ar putea pretinde victima încălcării art. 7 din Convenție numai dacă în statul pârât este instituită răspunderea penală a persoanei juridice. Totuși, dat fiind că domeniul de aplicare al art.7 este trasat de către Curte pe baza unor noțiuni cu caracter autonom față de interpretarea care li se dă în dreptul intern, nu poate fi exclusă posibilitatea ca un subiect colectiv de drept să poată exercita o cerere de recurs individual chiar împotriva unui stat a cărui legislație penală nu instituie răspunderea penală a persoanei juridice, sub condiția ca împotriva sa să se fi luat o măsură care poate fi considerată pedeapsă în sensul Convenției.

Subiectele colective și dreptul la căsătorie (art. 12 din Convenție)

Ținând seama de faptul că în dreptul european, căsătoria presupune uniunea liber consfințită între două persoane fizice, înseamnă că, în acest caz, subiectul colectiv de drept nu poate fi titular al dreptului reglementat prin art. 12 din Convenție.

Subiectele colective și dreptul la un recurs efectiv (art. 13 din Convenție)

Art. 13 din Convenție consacră dreptul la un recurs efectiv. Fără îndoială, dreptul la un recurs efectiv este aplicabil atât persoanelor fizice, cât și subiectelor colective de drept.

S-a arătat că textul menționat instituie un drept subiectiv de natură procedurală, a cărui specificitate constă în faptul că va putea fi invocat în fața instanței europene numai în măsura în care se susține că o autoritate publică a unui stat contractant, prin acțiunea sau omisiunea sa, a încălcat unul sau mai multe dintre drepturile recunoscute de Convenție și/sau protocoalele sale adiționale. Drept consecință, subiectul colectiv de drept va putea fi titularul acestui drept numai în corelație cu un alt drept recunoscut de Convenție pe care l-ar putea exercita. Preluând cele spuse mai sus, spre exemplu, o persoană juridică nu se va putea plânge de inexistența unui recurs efectiv în dreptul intern privind un pretins drept al său la căsătorie.

Subiectele colective și interzicerea discriminării – o dublă interdicție (art.14 din Convenție și art.1 din Protocolul nr.12)

Discriminarea implică tratarea în mod diferit a persoanelor aflate în situații comparabile, ceea ce presupune un tratament diferențiat ilicit, lipsit de justificare obiectivă. În jurisprudența sa, Curtea ia în considerare următoarele criterii pentru a stabili existența și gravitatea discriminării:

existența unor diferențe de tratament a unor situații analoage sau comparabile;

lipsa unei justificări obiective și rezonabile;

îndeplinirea criteriului proporționalității între scopul măsurii considerate ca discriminatorie și mijloacele folosite pentru realizarea lui.

Este important de precizat că, deși discriminările sunt interzise, diferențele de tratament, atunci când sunt obiective și rezonabile sunt permise, cel puțin dacă sunt îndeplinite anumite condiții. Așadar faptul de a nu face diferențe de tratament atunci când situațiile nu sunt identice constituie la rândul său o discriminare.

Interzicerea discriminării poate fi invocată, deopotrivă, de persoanele fizice și de subiectele colective de drept. Cu privire la cele din urmă, însă, discriminarea trebuie să vizeze un drept pe care acestea îl pot exercita în raport cu natura lui și luându-se în considerare și principiul specializării capacității de folosință a persoanei juridice.

De asemenea, în special în ceea ce privește societățile comerciale trebuie avute în vedere și aspectele rezultate în urma aderării României , respectiv prevederile Tratatului Comunităților Europene și a Tratatului Uniunii Europene privind piața unică, asigurarea liberei concurențe și interzicerea discriminării.

În același timp, problema discriminării poate fi luată în considerare și în raport cu grupurile de particulari, cu precădere în ceea ce privește minoritățile.

Subiectele colective și derogarea în caz de stare de urgență (art. 15), restricțiile activității politice a străinilor (art. 16), interzicerea abuzului de drept (art. 17) și limitarea folosirii restângerii drepturilor (art. 18 din Convenție)

Aplicarea prevederilor art.15, 16, 17 și 18 din Convenție, privind unele restricții, limitări sau derogări de la drepturile prevăzute de aceasta, nu este influențată de calitatea de persoană fizică sau de subiect colectiv de drept a titularilor drepturilor la care se referă. De asemenea, ca și persoanele fizice, subiectele colective de drept sunt ținute să-și exercite drepturile și libertățile recunoscute de Convenție cu bună credință și potrivit scopului în care au fost recunoscute, prin art.17 interzicându-se abuzul de drept.

Subiectele colective și alte drepturi recunoscute de protocoalele adiționale ale Convenției

Subiectele colective și Protocolul adițional nr.4

Considerăm că subiectul colectiv de drept nu poate fi victimă a încălcării art.1 din acest protocol adițional, care interzice privarea de libertate pentru datorii, textul protejând libertatea personală a cetățeanului în sensul ei tradițional, de libertate fizică. Credem că, pentru aceleași rațiuni, concluzia se impune și în ceea ce privește drepturile prevăzute de art. 3 – interzicerea expulzării propriilor cetățeni, respectiv de art. 4 – interzicerea expulzării colective de străini. Măsura expulzării, constând în îndepărtarea fizică, efectuată chiar manu militari, a unei persoane de pe teritoriul suveran al unui stat poate privi numai o persoană fizică. Dacă persoana juridică nu poate face ea însăși obiect al unei astfel de măsuri (ci, eventual, al unor măsuri specifice precum dizolvarea de drept sau obligatorie etc.) nu poate fi înlăturată ipoteza invocării acestor garanții, mai ales a art.4 din Protocol, de către un grup de particulari, constituit ad-hoc din persoane care au fost, spre exemplu, victimele unei expulzări colective cu o anumită ocazie.

Articolul nr.2 din Protocolul nr.4 reglementează libertatea de circulație. Și acest text are în vedere, primordial, garantarea libertății individului, atât la nivel intra-statal, inclusiv stabilirea reședinței (de fapt, credem că este avută în vedere de fapt noțiunea de „domiciliu”, ca locuință statornică și principală), cât și la nivel inter-statal.

Deși nu excludem că din sfera titularilor dreptului la liberă circulație să facă parte și persoana juridică, în ceea ce privește stabilirea “domiciliului” (sediului) său și a dreptului de a “părăsi” teritoriul unui stat membru, considerăm că marja de apreciere a statelor în domeniu, întemeiată pe argumente de ordine publică, în special din considerente de ordin financiar și fiscal, este extrem de largă, putându-se vorbi de o putere exorbitantă, Astfel, spre exemplu, “părăsirea” teritoriului unui stat s-ar putea realiza numai prin mutarea sediului social (sau a sediului principal), ceea ce de principiu, semmnifică dizolvarea persoanei juridice respective și constituirea alteia noi, în statul de destinație.

De fapt problemele în materie s-ar putea ridica între Statele Membre ale Uniunii Europene, și nu în temeiul dispozițiilor din Convenție, ci a celor din Tratatul Comunității Europene care reglementează libertatea de circulație a lucrătorilor, capitalurilor și serviciilor. Chiar și Curtea de a fost însă reticentă să recunoască, în jurisprudența sa, posibilitatea unei persoane juridice de a-și transfera sediul social dintr-un stat membru într-un alt stat membru (fără dizolvare), în condițiile în care se dorea ca aceasta să rămână în forma de organizare și supusă legislației specifice din statul de plecare.

Subiectele colective și Protocolul adițional nr.7

În ceea ce privește drepturile recunoscute de acest protocol adițional, subiectul colectiv de drept nu poate fi titular al celor recunoscute de art.1 (garanții procedurale în cazul expulzărilor de străini), întrucât acesta protejează libertatea (în sensul ei tradițional, de libertate fizică) a persoanei de nu fi îndepărtată arbitrar de pe teritoriul unui alt stat, și nici al celui prevăzut de art.5 (egalitatea între soți), persoana juridică neputând fi subiect al raporturilor de familie.

În schimb, subiectul colectiv de drept ar putea invoca în fața jurisdicției europene, în calitate de victimă, încălcarea oricăreia dintre garanțiile instituite de către art.2-4 din Protocol în materie penală.

Situația premisă ar fi reprezentată de împrejurarea ca în dreptul intern al statului pârât persoana juridică să poată constitui subiect al răspunderii penale. Rămân valabile considerentele expuse anterior privind interpretarea în mod autonom, de către Curte, a noțiunii de „materie penală” (sau de „acuzație penală”, în terminologia art. 6 paragraful 1 din Convenție).

***

Scurte concluzii

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale constituie la acest moment, indiscutabil, cel mai eficient mecanism regional de protecție a drepturilor fundamentale ale omului.

Așa cum aminteam și pe parcursul capitolelor anterioare, eficiența mecanismului de protecție instituit de Convenție rezidă în faptul că aceasta nu se rezumă, precum tratatul internațional „clasic”, la a se baza exclusiv pe acțiunea înaltelor părți contractante pentru a-și atinge scopurile. Deși Convenția rămâne supusă principiului subsidiarității, conform căruia revine, în primul rând și în mod direct, fiecărui stat contractant sarcina de a aduce la îndeplinire dispozițiile Convenției prin acțiunea propriului aparat public, autorii Convenției nu au ezitat să creeze și un organism interstatal care să garanteze, la nivel interstatal și chiar, îndrăznim s-o spunem, suprastatal, efectivitatea drepturilor recunoscute de tratat – Curtea, precum și un mecanism de supraveghere a punerii în executare a hotărârilor acesteia, prin intermediul Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei.

De asemenea, domeniul de aplicare a Convenției a fost gândit intenționat într-o manieră extrem de largă, statele fiind obligate să asigure respectarea drepturilor recunoscute de Convenție nu numai față de proprii cetățeni, ci față de orice persoană care se află, de drept sau numai de fapt, sub puterea lor suverană.

În sfârșit, Convenția instituie un instrument unic la momentul semnării acesteia în dreptul internațional public – recursul interstatal, prin care un stat parte poate sesiza Curtea de cu privire la încălcarea de către un alt stat contractant a drepturilor oricăror persoane aflate sub jurisdicția statului pârât, fără a se aplica condiția ca acestea să fie resortisanți ai statului reclamant.

Toate aceste elemente, care constituie fundamentul eficienței sistemului de protecție a drepturilor omului instituit de Convenție, reprezintă în același timp atenuări ale principiilor de drept internațional vizând suveranitatea națională și neamestecul în treburile interne ale altui stat; din acest punct de vedere putem considera Convenția cel mai inovator mecanism de drept internațional public, concurat pe plan european doar de Tratatele de constituire a Comunităților Europene și, mai apoi, de Tratatul Uniunii Europene.

Altfel spus, Convenția reprezintă un exercițiu de solidaritate. Prin intermediul său, statele contractante și-au autolimitat puterea suverană pentru a asigura respectarea unui patrimoniu comun de valori, care aparțin nu doar Europei, ci umanității, reprezentând o dezvoltare a așa-zisului „drept natural”.

Forța Convenției constă însă tocmai în aceea că acest „patrimoniu”, setul de drepturi și libertăți, recunoscut de Convenție nu se găsește într-un imuabil statu-quo, ci într-o permanentă evoluție, ceea ce permite mecanismului de protecție instituit de Convenție să rămână racordat la evoluția socială, păstrându-și așadar aplicabilitatea și eficacitatea.

Ca și în cazul altor documente de drept internațional, conținutul Convenției a evoluat prin protocoalele adiționate încheiate de statele semnatare, care au condus, în mod gradual, fie la dezvoltarea sferei drepturilor recunoscute de Convenție, fie la modificarea conținutului drepturilor și libertăților pe care aceasta le-a consacrat inițial. Spre exemplu, Protocolul adițional nr.1 a instituit prin chiar primul său articol dreptul la protecția proprietății, după cum sfera dreptului la viață, consacrat de forma inițială a Convenției, a căpătat un conținut mult mai larg prin protocoalele adiționale ulterioare.

Principala modalitate de evoluție a mecanismului de protecție instituit de Convenție rezidă însă în jurisprudența Curții. Caracterul evolutiv al jurisprudenței instanței de permite racordarea Convenției la noile realități socio-economice „în timp real”, fără a se mai parcurge greoiul mecanism de adoptare a Protocoalelor adiționale și conferă eficacitate drepturilor și libertăților pe care aceasta le consacră.

În același timp însă, acest mecanism poate ascunde și o vulnerabilitate. Astfel, se pare că, tot mai mult, impunerea respectării drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție cade în sarcina instanței de , afectându-se caracterul eminamente subsidiar al protecției asigurate de aceasta, în raport cu autoritățile naționale ale fiecărui stat contractant. Acest lucru se manifestă mai intens în cazul statelor ale căror sisteme, administrative sau judiciare, parcurg încă stadiul reformelor structurale, cum este și România, manifestând o anumită „lentoare” în ceea ce privește racordarea poate astfel observa că, în vreme ce unele state au capacitatea de a înlătura rapid acele vulnerabilități din legislație sau din practica judiciară ori administrativă semnalate în condamnările pronunțate de Curte, altele reacționează mult mai greu, ceea ce duce atât la încărcarea rolului Curții, cât și la afectarea încrederii cetățenilor cu privire la faptul că autoritățile naționale le protejează eficient drepturile și libertățile. Luând ca exemplu țara noastră, este clar că rolul instanței de și, după aderarea , a celei de nu sunt apreciate în mod foarte riguros de publicul larg, Curtea fiind privită în multe cazuri ca o instanță internațională de control judiciar.

Pe de altă parte, caracterul evolutiv al jurisprudenței Curții poate conduce la o anumită „imprevizibilitate” a modului de interpretare a dispozițiilor Convenției pentru instanțele naționale, primele chemate să le aplice. La acest lucru contribuie și o anumită lipsă de exercițiu în materia regulilor de aplicare a precedentului judiciar din partea instanțelor din țări cu sisteme de drept de inspirație continentală. Se remarcă astfel uneori tendința de a extrapola aspecte de principiu din situații eminamente particulare, sau dimpotrivă.

Curtea vine în sprijinul autorităților naționale prin pronunțarea așa-numitelor hotărâri-pilot, care semnalează de obicei lipsuri legislative grave sau perpetuarea unor practici contrare Convenției, însă nu în toate cazurile se iau măsuri adecvate și rapide de rezolvare a acestor probleme, generându-se astfel serii de condamnări împotriva statului respectiv.

Cel puțin însă în cazurile în care încălcările Convenției au la bază deficiențe de natură legislativă, intervenția instanțelor naționale ca prim „gardian” al Convenției apare ca destul de dificilă. Astfel, luând ca exemplu cazul României, oricare instanță națională este obligată, în virtutea dispozițiilor Constituției, să înlăture o normă de drept intern care ar contraveni Convenției. Constituția însăși se interpretează prin prisma tratatelor și convențiilor internaționale vizând apărarea drepturilor omului.

Hotărârea instanței naționale ar urma să fie opozabilă numai părților în cauză, ceea ce ar însemna că norma legislativă în discuție ar rămâne în vigoare și opozabilă tuturor celorlalte subiecte de drept. Cum un astfel de rezultat ar fi inadmisibil, credem că judecătorul național care constată că o dispoziție legală încalcă Convenția este dator să invoce din oficiu excepția de neconstituționalitate a acesteia, astfel încât posibilitatea aplicării ei să fie eliminată cu efecte erga omnes. Considerăm că, din moment ce însăși Constituția se interpretează prin prisma tratatelor și convențiilor internaționale vizând apărarea drepturilor omului, în materie legislativă, o problemă de „neconvenționalitate” este și o problemă de „neconstituționalitate”. Ce se va întâmpla însă dacă, contrar opiniei instanței obișnuite, Curtea Constituțională va aprecia că respectiva dispoziție legală este constituțională, inclusiv prin prisma respectării drepturilor și libertăților garantate de Convenție? Va fi ținut judecătorul național de decizia instanței constituționale sau, în virtutea independenței sale, va putea în continuare să înlăture de la aplicare dispoziția legală în cauză ca neconformă Convenției? Reamintim că, soluționând o cerere de întrebare preliminară, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a statuat că hotărârea unei instanțe supreme a unui stat membru prin care s-a constatat conformitatea cu dreptul comunitar a unei dispoziții legale nu împiedică o instanță națională inferioară, care are dubii asupra acestui aspect, să formuleze o cerere de întrebare preliminară și, pe baza răspunsului primit, să înlăture de la aplicare dispoziția din legea națională.

În altă ordine de idei, uneori este greu de anticipat pentru instanțele și, mai larg, autoritățile naționale, modul în care va evolua jurisprudența Curții sub anumite aspecte. Spre pildă, din primele condamnări suferite de România bazate pe desființarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile în recursul extraordinar declanșat de procurorul general reieșea că printre elementele care au fundamentat hotărârile Curții se numărau lipsa oricărui termen căruia să-i fie supusă promovarea acestei căi de atac, posibilitatea promovării cererii de recurs extraordinar numai de către procurorul general etc. Ulterior s-au făcut unele modificări legislative însă jurisprudența Curții însăși s-a dezvoltat, statuându-se că simpla existență a unei căi extraordinare de atac promovată exclusiv pentru repunerea în discuție a fondului (rejudecarea) unui litigiu soluționat irevocabil aduce atingere principiului securității raporturilor juridice și, ca urmare, dreptului la un proces echitabil.

Datorită acestor aspecte, credem că ar putea fi examinată posibilitatea ca, cel puțin pentru acest gen de încălcări ale Convenției (datorate legislației naționale), să fie instituit un mecanism al întrebării preliminare, de genul celui prevăzut de Tratatul Comunităților Europene, prin care o instanță națională să poată consulta jurisdicția europeană cu privire la o dispoziție legală națională despre care consideră că ar ridica probleme sub aspect de „convenționalitate”. S-ar asigura astfel o interpretare unitară mult mai riguroasă a dispozițiilor Convenției, la nivelul instanțelor naționale din toate statele semnatare și s-ar produce probabil o degrevare a rolului Curții. Nu este însă mai puțin adevărat că însăși instituirea unui astfel de mecanism ridică probleme logistice serioase, însă el ar conduce la dezvoltarea parteneriatului dintre jurisdicția europeană și instanțele naționale în ceea ce privește protecția drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție.

Din punct de vedere al protecției acordate de Convenție persoanei juridice, sau, mai larg, subiectului colectiv de drept, se poate remarca din aspectele prezentate în cuprinsul prezentei lucrări că aceasta are în principiu, un caracter uniform, nu există o ierarhizare a titularilor drepturilor recunoscute de Convenție după cum aceștia sunt persoane fizice sau juridice; în ambele cazuri protecția acordată este totală. Aspectele specifice au la bază elemente obiective, fie faptul că persoana juridică este, până la urmă, o ficțiune a legii, care nu poate apărea ca titular al setului de drepturi și libertăți care protejează persoana în ipostaza acesteia de ființă umană, fie principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice care o condiționează a dobândi numai acele drepturi corespunzătoare scopului pentru care a fost constituită.

Dezvoltarea complexității relațiilor sociale și interconectarea economică tot mai puternic resimțită la nivelul continentului european constituie aspecte care vor genera probabil în viitor o creștere a numărului raporturilor sociale stabilite între subiecte colective de drept și, pe cale de consecință, persoanele juridice vor apărea tot mai frecvent ca titulare a cererilor de recurs individual adresate Curții.

Criza economică și financiară actuală va determina și ea, pe de o parte, o creștere a numărului de situații litigioase, în special implicând societăți comerciale, iar, pe de altă parte generează deja măsuri cu caracter protecționist din partea multor state, care, la rândul lor, vor determina numeroase litigii în ceea ce privește companiile multinaționale sau care își desfășoară activitatea la nivelul mai multor state. Desigur că doar o parte a sferei acestor litigii poate implica aspecte care să facă obiectul Convenției, celelalte urmând a fi soluționate potrivit normelor care reglementează comerțul internațional, sau, în interiorul Uniunii Europene – piața comună.

Sub acest aspect, are o mare importanță modul în care se va asigura compatibilitatea mecanismului de protecție a drepturilor omului instituit de Convenție cu acela care se dorește a fi instituit Astfel, în condițiile blocării așa-numitului „tratat constituțional” al Uniunii Europene și a faptului că „declarația” de drepturi și libertăți fundamentale a Uniunii (care urma să facă parte integrantă din tratatul constituțional) a fost adoptată, dar rămâne lipsită de sancțiune juridică, considerăm că cea mai eficientă modalitate pentru dezvoltarea unui spațiu comun de libertate, securitate și justiție , cu păstrarea eficacității instrumentului regional de protecție a drepturilor omului instituit de Curte, ar consta în aderarea Uniunii, ca entitate, , soluție care însă nu a fost agreată de Curtea de Justiție a Comunităților Europene.

Oricum, analizarea jurisprudenței celor două înalte Curți, de , respectiv de , conduce la concluzia existenței unei compatibilități și a unui echilibru în modul în care cele două instanțe acționează în ceea ce privește protejarea drepturilor fundamentale, fiecare potrivit propriei competențe.

Oricum, creșterea rolului subiectului colectiv de drept în ceea ce privește mecanismul de protecție instituit de Convenție nu se limitează numai la situația societăților comerciale. Creșterea gradului de complexitate a raporturilor juridice, „ramificarea” tot mai accentuată a dreptului, costurile asistenței judiciare calificate sunt factori care provoacă deja și vor accentua în viitor o tendință de ”asociere” a indivizilor în vederea protejării, în comun, a drepturilor lor. În toate țările Europei, rolul organizațiilor societății civile devine tot mai pregnant, iar diversele asociații fără scop patrimonial apar ca o modalitate tot mai eficientă de promovare a drepturilor și intereselor membrilor lor, inclusiv și în special, cu sistemul judiciar, fie el cel național sau, de ce nu, european.

De asemenea, drepturile fundamentale de ultimă generație sunt ele însele de așa-natură încât încălcarea lor se răsfrânge asupra unui număr important de indivizi, ceea ce se va transpune, în plan procesual prin creșterea numărului de cazuri în care calitatea de victimă va fi invocată de un subiect colectiv de drept, inclusiv de așa-numitele grupuri de particulari.