Subdezvoltarea

CUPRINS

Rezumat

Introducere

Concluzii și Recomandări

Bibliografie

Introducere

Încă de la sfărșirea Celui de-al Doilea Război Mondial, ne confruntăm cu un efort mondial pentru îmbunătățirea condițiilor de trai în așa numitele țări dezvoltate. La început, nu s-a dat atenție cauzelor de subdezvoltare; țări independente precum Organismele Națiunilor Unite și țările industrializate au încercat să promoveze dezvoltarea aplicând măsuri precum introducând “know-how”-ul prin atribuirea de experți, extinderea educației, dezvoltarea infrastructurii, etc., adică ei urmează exemplul țărilor puternic industrializate. De-a lungul timpului a devenit evident că acest lucru a fost mai mult sau mai puțin un tratament al simptomelor decât al cauzelor, iar decalajul a crescut treptat între țările dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate ale lumii.

În timpul perioadei de început a eforturilor de dezvoltare a avut loc o mică discuție pe tema cauzelor istorice și natura reală a subdezvoltării. În acea perioadă de “Război Rece”, doar considerațiile teoretice au explicat situația subdezvoltării și calea de dezvoltare pe care au urmat-o metropolele occidentale și socialiste.

Majoritatea țărilor “lumii a treia” erau foste colonii și odată cu sfârșirea imperialismului multe dintre aceste țări, în special cele mici, s-au confruntat cu provocările unei națiuni și au fost nevoite, pentru prima oară, să își creeze instituții. Datorită acestui trecut comun multe dintre aceste națiuni au fost cea mai mare parte a secolului XX, și încă sunt, “în curs de dezvoltare” din punct de vedere economic. În zilele noastre, acest termen denotă, în general, țări care nu s-au dezvoltat la același niveluri precum țările din cadrul OECD (Organisation of Economic Co-operation and Development) și care sunt, prin urmare, în procesul de dezvoltare. În anii 1980, economistul Peter Bauer oferă o definiție diferită termenului “lumea a treia”. El susține că atașarea față de starea din lumea a treia, a unei anumite țări, nu se bazează pe vreun criteriu economic sau politic stabil, ci mai degrabă pe un proces abuziv intens. Diversitatea mare de țări care au fost considerate ca făcând parte din lumea a treia, precum Indonezia și Afghanistan, au variat foarte mult de la primitiv din punct de vedere economic la avansat, etc. Singurul aspect comun observant țările lumii a treia este guvernul lor care “cere și primește ajutor din Vest” (singurul lucru căruia se opune cu tărie – darea). Astfel, termenul agregat “lumea a treia” a fost contestat cum că ar induce în eroare încă din perioada Războiului Rece.

Țările subdezvoltate economic din Asia de Sud, Africa, America Latină, Orientul Mijlociu sunt cunoscute precum țările lumii a treia. Aceste țări au anumite caracteristici comune, precum sărăcia, densitate mare a populației, rata mortalității ridicată, depind de țările dezvoltate etc. Termenul “lumea a treia” a fost folosit pentru prima dată de către demograful francez Alfred Suavy în ziarul francez “L’Observateur”, referindu-se la acele țări care nu se încadrau în vreun bloc al Uniunii Sovietice sau Capitalist în timpul Războiului Rece. De asemenea, “lumea a treia” este menită pentru a deține o relație cu “lumea întâi” și “lumea a doua” (respectiv țările comuniste și capitaliste dezvoltate). Potrivit lui Alfred Suavy lumea a treia nu are absolut nimic dar vrea să devină ceva, afirmând că lumea a treia este exploatată de superputerile lumii întâi și lumii a doua și are destin revoluționar.

Inițial blocul lumii a treia era format din următoarele țări: India, Iugoslavia și Egipt. Din punct de vedere politic, reprezentanții lumii a treia s-au prezentat la Conferința din 1955 de la Bandung (Indonezia) fapt ce a stabilit “mișcarea de nealiniere”. Se credea că aceste țări ar putea avea succes în instanță, la un parteneriat economic cu blocurile capitaliste și comuniste dar fără a fi influențate de acestea. Temându-se că se vor alinia cu blocul inamic aceste țări au fost exploatate și discreditate de supraputerile lumii, lumea întâi și lumea a doua.

Majoritatea țărilor din lumea a treia au fost colonii ale țarilor puternic dezvoltate precum Marea Britanie, Germania, Franța, Statele Unite ale Americii, Olanda etc. Unul dintre principalele scopuri ale Națiunilor Unite a fost să grăbească liberalizarea coloniilor lumii, pâna în 1960 aproape toate coloniile erau libere. După eliberarea de sub dominația colonială, multe națiuni din lumea a treia erau analfabete, supra-populate și instabile politic.

Termenul “lumea a treia” este folosit de muți ani, dar este considerat a fi defavorabil în unele cercuri, deoarece “lumea a treia” se referă la țările sărace, prin urmare, se face referire la țările subdezvoltate ca fiind țări în curs de dezvoltare. Totuși acest termen se mai folosește și în zilele noastre. În general, țarile din lumea a treia sunt mai slab dezvoltate pe plan economic decât țările din lumea întâi și lumea a doua. Aceste țări se confruntă cu numeroase probleme precum sărăcia, șomajul crescut, lipsa industrializării, rata mortalității infantile ridicată. Există multe motive pentru apariția acestor problem și astfel au apărut diferite teorii care încearcă să explice subdezvoltarea lumii a treia.

CAPITOLUL 1. ABORDAREA TEORETICĂ A SUBDEZVOLTĂRII

Lumea se află, de la începuturile existenței ei, într-o continuă mișcare și transformare. Dar ritmul schimbărilor nu a fost atât de accelerat. În decurs de numai un secol, omenirea a cunoscut primele conflagrații mondiale, a asistat la prăbușirea sistemului colonial și, în cele din urmă, a regimurilor comuniste est-europene. Occidentul, mult mai avansat pe calea dezvoltării decât restul lumii, a beneficiat, într-un termen scurt, de trei revoluții – tehnologică, managerială și ecologică. De cealaltă parte, fostele colonii, nu au reușit, decât în foarte mică măsură, să valorifice independența politică proaspăt obținută. În realitate, de-a lungul ultimelor decenii, prăpastia dintre țările bogate și cele sărace s-a adâncit.

1.1. Cunoaștere în domeniu

În economie, subdezvoltarea are loc atunci când resursele nu sunt folosite la maximul potențialului lor socio-economic, având ca rezultat, local sau regional, încetinirea dezvoltării, în mai multe cazuri decât ar trebui să fie. Mai mult de atât, subdezvoltarea apare din interacțiunea complexă cu factorii interni și externi, care permite țărilor mai puțin dezvolate un progres al dezvoltării asimetric. Națiunile subdezvoltate sunt caracterizate de o mare disparitate între populația bogată și cea săracă, precum și de o balanță inegală a comerțului. Simptomele subdezvoltării includ lipsa: locurilor de muncă, îngrijirii sănătății, apei potabile, hranei, educației și locuințelor.

Lumea este alcatuită dintr-un grup de națiuni bogate și foarte multe națiuni sărace. Acest lucru, este susținut de faptul că dezvoltarea economică are loc într-o serie de etape capitaliste și faptul că țările subdezvoltate sunt încă într-un stadiu de istorie prin care țările dezvoltate au trecut cu mult timp în urmă.

Literatura de specialitate, referitoare la situația țărilor care se confruntă cu fenomenul subdezvoltării, a utilizat diverși termeni pentru a-1 defini și anume: “lumea a treia”, “țări în curs de dezvoltare”, “țări înapoiate”, “țări sărace”, “țări subdezvoltate”, “sudul sărac”, “țări înapoiate”, etc. Uneori chiar sunt folosiți doi sau mai mulți termeni, atunci când se referă la același fenomen.

Problematica subdezvoltării a cuprins întregul sistem mondial deoarece, conform unor date prospective recente, cu acest fenomen se confruntă aproape 77% din populația planetei. Subdezvoltarea în sine nu este un proces nou în economia mondială. Ceea ce neliniștește însă comunitatea internațională este adâncirea subdezvoltării, creșterea decalajelor și agravarea contradicțiilor dintre lumea bogată și cea săracă. Această stare de fapt se datorează, în opinia specialiștilor, gravelor inechitați produse de sistemul internațional, care în ciuda eforturilor reformatoare întreprinse în ultimele decenii, au dat naștere la două lumi, separate una de cealaltă atât din punct de vedere material, cât și din punct de vedere filozofic.

Subdezvoltarea a devenit una din preocupările principale ale comunității internaționale, datorită faptului că acestui fenomen i se subordonează numeroasele probleme cu care se confruntă omenirea – suprapopulația, migrația internațională și șomajul, foamea și subnutriția, energia și resursele naturale, creșterea economică, transferul de tehnologie, nevoile de investiții, deteriorarea mediului, pacea și securitatea, cât și datorită implicațiilor economice, politice, morale, ecologice și de altă natură pe care le are asupra celeilalte părți a globului, în contextul interdependențelor în creștere ce se manifestă în economia mondială. Această problematică reprezintă teren de înfruntare pentru diversele teorii și modele referitoare la originea, cauzele și trăsăturile determinante ale fenomenului subdezvoltării.

În practică, termenul utilizat frecvent pentru a face referire la țările care se confruntă cu fenomenul subdezvoltării este de țări în curs de dezvoltare, iar situația ce le caracterizează din punct de vedere economic, social și politic poartă denumirea de “subdezvoltare”.

Subdezvoltarea economică este un proces istoric al dezvoltării inegale a țărilor lumii în cadrul mecanismelor ordinii economice internaționale, este de fapt o stare economică care se caracterizează prin:

nivel redus de dezvoltare și utilizare al factorilor de producție;

structuri dezarticulate ale economiilor naționale și, în consecință, disproporții și dezechilibre economice;

slaba eficiență economică și nivelul redus al venitului național, al producției industriale și agricole pe locuitor;

nivel redus al indicatorilor nivelului de trai.

Economiile aflate în starea de subdezvoltare au o participare redusă la schimburile economice internaționale, la circuitul economic mondial.

1.2. Teoria Modernizării

Conform teoriilor modernizării, factorii interni ai țării, precum analfabetism, structură tradițional agrară, atitudinea tradițională a populației, diviziunea scăzută a forței de muncă, lipsa comunicației și a infrastructurii, etc., sunt responsabile de subdezvoltare. Diferențele din structură și originea istorică sunt considerate a fi puțin importante; dependențele internaționale ne fiind luate în considerare.

Prin urmare, o schimbare a acestor factori endogeni o reprezintă strategia de dezvoltare. Țările industrializate sunt modele de economie și societate, iar aceste modele vor fi atinse mai devreme sau mai târziu. Există o continuitate între cea mai slab și cea mai bine dezvoltată țară, fiecare țară are poziția ei pe acestă linie. Diferența dintre țările subdezvoltate și cele industrializate este gradul de înapoiere care trebuie compensat. Măsuri adecvate ar fi modernizarea utilajelor de producție, ajutorul de capital, transferul de know-how, astfel încât țările în curs de dezvoltare să ajungă la nivelul țărilor industrializate cât mai repede posibil. Dezvoltarea este văzută ca o creștere a producției și eficienței și se măsoară, în general, prin compararea venitului pe cap de locuitor.

Teoria modernizării afirmă că subdezvoltarea țărilor din lumea a treia este cauzată, în primul rând, de politicile și practicile economice eronate din aceste țări. Națiunile lumii a treia continuă să practice modele tradițional sociale și economice de dezvoltare care nu conduc la progresul economic. Teoria modernizării afirmă că țărilor sărace le lipsește inițiativa, capitalul, accesul la tehnologie și instituțiile democratice necesare ceșterii economice. Principalul motiv în cazul subdezvoltării este datorită practicilor lor.

Teoreticienii modernizării cred că lumea întâi are un rol important în dezvoltarea lumii a treia, dar spun că rolul lor este limitat. Conform teoriei modernizării societățile tradiționale din cadrul lumii a treia nu cred în creșterea progresivțile tradiționale din cadrul lumii a treia nu cred în creșterea progresivă, ei trăiesc asemena strămoșilor lor. Acestă ideologie, se argumentează, duce la structuri economice de subzistență, răspândirea sărăciei și nici o urmă de îmbunătățire. Ei nu cred în progres, în îmbunătățirea condițiilor de trai. Alte societăți tradiționale dezvoltă tot mai frecvent afaceri neproductive și grupuri sau indivizi cu putere din structura guvernamentală stagnează dezvoltarea economică deoarece îșî redistribuie profitul din creșterea economică în propriile buzunare.

Teoreticienii modernizării discută asupra faptului că subdezvoltarea lumii a treia se datorează eșecului, propriilor societăți, de a avansa de la un mod de gândire tradițional și întrețin aceea flacără a creativității care a indignat revoluția industrială euopeană. Fără dorința de a abandona tradiția în favoarea angajamentelor occidentale în ceea ce privește tehnologia, concurența pe piața liberă, respectarea legii, cercetare și știință, lumea a treia nu dorește să prospere. Țările din lumea a treia trebuie să renunțe la acestă cultură tradițională și la modelele sociale în favoarea tradiților occidentale precum buna funcționare a guvernului și un sistem de piață relativ liber, împreună cu un plan economic.

În concluzie, teoria modernizării invită țările slab dezvoltate să se modernizeze astfel încât să poată concura cu țările lumii întâi. Țările care nu reușesc să facă această tranziție de la tradițional la modern nu vor progresa. Provocarea pentru lumea a treia este de a se transforma pe sine însăși spre dezvoltare și modernizare urmând calea folosită de țarile lumii întâi, de a-și promova creșterea economică. Din punctul de vedere al teoreticienilor modernizării, faptul că lumea întâi a ajuns în punctul actual de îmbelșugare în urma revoluției industriale constituie dovada că și țările lumii a treia pot dobândi un nivel similar de dezvoltare urmând același proces cu ajutorul și sprijinul țărilor lumii întâi. În cazul în care dorința de a urma acest proces lipsește, rezultatul va fi subdezvoltarea. Mai presus de toate, teoria modernizării nu descrie economia lumii ca un proces în care câștigurile și pierderile nu sunt egale. Nu există nici o “teamă că beneficiile lumii pot fi limitate și acumularea de avuție, a anumitor oameni, ar putea distruge promisiunile de avansare a altora”.

1.3. Teoria Dependenței

Teoria dependenței afirmă că subdezvoltarea țărilor lumii a treia nu se datorează faptului că aceste țări au greșit în încercarea de a progresa. Mai degrabă, teoria dependenței susține că bunăstarea economică a lumii întâi rezultă din sărăcia lumii a treia și că ordinea mondială existentă este fundamental aranjată împotriva dezvoltării din punct de vedere economic a țărilor lumii a treia.

În timp ce teoria dependenței contemporană este în mare măsură Marxistă la origini, bazele conceptului de dependent apar încă de la Adam Smith care a recunoscut că practicile economice imperialiste, ale marilor puteri Europene, erau de a împiedica popoarele colonizate să se bucure de beneficile creșterii economice. Această teorie a avansat și este puternic susținută de oamenii de știință din cadrul lumii a treia, mai degrabă decât ca în cazul teoriei modernizării de către academicienii lumii întâi. Teoria dependenței este axată pe reguli economice internaționale mai degrabă decât pe structura socială a lumii a treia. În această teorie nicio societate nu poate fi văzută izolată și astfel subdezvoltarea lumii sărace trebuie luată în considerare în contextual integrării economice cu lumea întâi. În ochii teoreticienilor dependenței, principala cauză a eșecului teoriei modernizării este faptul că ignoră ordinele și influențele exterioare asupra lumii a treia în favoarea învinuiri țărilor lumii a treia pentru propria subdezvoltare. Tocmai de aceea, teoria dependenței susține că însăși integrarea țărilor sărace în ordinea economică mondială este responsabilă de subdezvoltarea ei. În această teorie, subdezvoltarea nu este datorată în totalitate eșecului țărilor sărace de a progresa ci – după cum susțin teoreticienii modernizării – mai degrabă rezultatul unui “proces activ de sărăcire”.

1.4. “Teoria externă” versus “Teoria internă”

Abordarea teoretică a subdezvoltării derivă istoric din teoria critică a dependenței a lui G. Frank și teoria etapelor liberale de modernizare susținută de W. W. Rostow. Acest lucru a condus la o controversă între “teoria de cauzalitate externă” versus “teoria de cauzalitate internă” atunci când vorbim despre cauzele subdezvoltării.

Susținătorii “teoriei de cauzalitate internă” admit că lipsa dezvoltării unei națiuni rezultă datorită eșecului utilizării resurselor proprii în vederea stimulării creșterii economice. Motivul existenței subdezvoltării derivă din eșecul societății de a stabili structuri instituționale necesare, acest fapt demonstrează că soluția pentru subdezvoltare există la nivel intern. Walt Whitman Rostow explică în lucrarea sa, “Etapele de creștere economică: Un manifest non-comunist” (1960), cinci etape de creștere. Rostow susține că toate societățile, în prezenta lor situație economică, se află în una din cele cinci etape și trebuie să treacă prin toate aceste etape în încercarea lor de dezvoltare. Prima etapă este numită “Societatea tradițională” în care societatea are structura și tehnologia de producție limitată, creând astfel un plafon maxim al productivității pe cap de locuitor. Societatea se bazează pe agricultură și în general are o creștere economică scăzută. Proprietarii de terenuri au cea mai mare putere din societate. În cele din urmă, comunitatea va intra în cea de-a doua etapă numită “Precondiții de decolare” în care vor începe pregătirile de transformare în etapa modernă. Societatea explorează noi funcții de producție și încep să se angajeze în industrie. Educația devine mai centralizată ceea ce conduce la o concentrare mai mare asupra progresului economic și politic. Când se întâlnesc precondițiile atunci societatea intră în cea de-a treia etapă, și anume “Decolarea” care seaman cu revoluția industrială. Comunitatea trece printr-o creștere rapidă și continua asemeni dezvoltării rapide a agriculturii și industriei. Astfel va da naștere unei noi clase de antreprenori. După etapa de decolare sau demaraj societatea pătrunde în cea de-a cincea etapă numită “Drumul spre maturitate”. Comunitatea începe să dezvolte tehnologia modernă și se angajează în economia international. Comerțul international devine mult mai important datorită cererii tot mai mari de produse complexe. Societatea evoluează lăsând în urmă ingineria grea. În a cincea etapă, “Consumul de masă”, venitul pe cap de locuitor crește rapid împreună cu creșterea populației. Cunoștiințele sunt repede răspândite și specializarea devine mult mai importantă. Crește de asemenea cererea pentru mâncare, adăpost și îmbrăcăminte. Rostow încheie cu o etapă numită “Dincolo de consum” în care acesta subliniază complexitatea determinării viitoarelor modele.

Caracteristicile importante ale etapelor de creștere economică, susținute de W. W. Rostow, se datorează faptului că acesta este de părere că toate societățile trec prin aceste etape în dezvoltarea lor și că toți factorii creșterii economice sunt interni. Insuccesul dezvoltării de la o etapă la alta se datorează eșecului intern de a respecta cerințele etapei respective.

Susținătorii “teoriei de cauzalitate externă” explică subdezvoltarea ca fiind rezultatul factorilor externi care constrâng țara de la dezvoltare. În lucrarea sa “Dezvoltarea subdezvoltării” Andre Gunder Frank începe contrazicându-l pe W. W. Rostow, argumentând astfel contextul istoric colonial și țările subdezvoltate ca fiind radical diferite și că este ignorant să crezi că trecutul și prezentul țarilor subdezvoltate seamănă cu etapele de început ale creșterii economice a țărilor dezvoltate. Țările dezvoltate de astăzi nu au fost niciodată subdezvoltate. Noțiunea de bază susținută de G. Frank spune că această concepție greșită cum că dezvoltarea este un produs sau reflectarea caracteristicilor unei țări, precum economia, politica, cultura cum ar fi susținut W. W. Rostow. Oamenii nu reușesc să vadă că sistemul capitalist, un factor extern, este responsabil ca un întreg pentru dezvoltarea în unele părți și subdezvoltarea în alte părți. Subdezvoltarea se datorează relației istorice între statele metropole și comunitățile satelit. Își are originile în perioada colonială în America de Sud când orașele metropole foloseau și exploatau comunitățile satelit țărănești. Metropolele absorb surplusul economic al comunităților satelit și îl folosesc. G. Frank susține că aceleași relații istorice există între puterile colonial și țările subdezvoltate, ceea ce în final conduc la dezvoltarea metropolelor și subdezvoltarea sateliților. Observând contextual istoric al metropolelor și sateliților, G. Frank formulează mai multe teze principale:

în contrast cu dezvoltarea mondială, metropola lumii nu este satelitul nimănui, dezvoltarea la nivel național și alte metropole subordonate sunt limitate de statutul lor de sateliți;

sateliții experimentează cea mai spectaculoasă creștere economică și în special, dar și cel mai clasic, dezvoltarea industrială capitalistă doar atunci când și dacă legăturile lor față de metropole sunt mai slabe;

regiunile care sunt cele mai subdezvoltate și apparent feudale sunt astăzi cei care au avut cele mai strânse legături cu metropola în trecut.

În cele din urmă teoria dependenței, susținută de G. Frank, se concentrează asupra subdezvoltării Americii de Sud, care a fost folosită mai târziu în dezbaterea subdezvoltării globale. În lucrarea sa, acesta folosește dovezi empirice din America de Sud pentru a susține tezele sale dar acestea nu apar în această lucrare deoarece o să încerc să folosesc tezele lui pentru a explica subdezvoltarea Africii de astăzi. G. Frank a avut mult mai multe teze dar având în vedere că acesta a scris teoria dependenței critice în 1969, pentru mine sunt importante doar cele trei prezentate mai sus.

Diferențele dintre cele două teorii sunt relativ evidente dar merită totuși să le reamintesc. Teoreticianul dependenței susține că deficiența dezvoltării nu se datorează lipsei de structuri instituționale interne sau lipsei altor cerințe de dezvoltare, ci mai degrabă este o consecință directă a exploatării pe plan economic. Dezvoltarea anumitor țări se datorează subdezvoltării altor țări, precum societatea cu un joc cu sumă nulă. Mai departe, în timp ce teoria modernizării prezice că toate societățile se vor dezvolta cu succes prin adaptarea la anumite practice, teoria dependenței susține că dezvoltarea este imposibilă în cadrul unui sistem internațional capitalist.

CAPITOLUL 2. CAUZELE SUBDEZVOLTĂRII

Cauzele subdezvoltării nu sunt la fel în toate țările sărace, în unele cazuri corupția este principala cauză, în alte cazuri lipsa de resurse sau în alte cazuri politicile greșite sunt cauza majoră a subdezvoltării. Dar cea mai comună cauză a subdezvoltării este dependența față de țările dezvoltate și terorismul. Țările europene care au dezvoltat deja toate resursele lor și au ajuns la un nivel înalt de dezvoltare, au acum posibilitatea de a-și genera propriul capital pentru că nu au nicio restricție financiară și astfel se bucură de un standard ridicat de trai, venituri mari de capital și productivitate ridicată. În contrast, țările subdezvoltate par a fi prinse într-un cerc vicios al sărăciei. În țările din Asia, Africa și America Latină unde problemele financiare și stagnarea economică există, oamenii trăiesc sub pragul sărăciei.

Potrivit profesorului Ragnar Nurkse “dezvoltarea economică are foarte multe în comun cu înzestrarea umană, atitudinile sociale, condițiile politice și accidentele istorice”, sugerând că subdezvoltarea este o problemă existent datorită omului, pentru care trebuie să găsească soluții tot omul.

Una dintre problemele care au preocupat comunitatea internațională în efortul ei de a clasifica cât mai riguros statele lumii a fost găsirea pragului care desparte țările dezvoltate de țările în curs de dezvoltare. Acest lucru este cu atât mai dificil de realizat cu cât nu se poate spune că orice rămânere în urmă, orice decalaj, fie el chiar foarte mare, ar constitui o manifestare a subdezvoltării.

Pornind de la decalajul de venit, PA. Samuelson scrie: “O țară subdezvoltată este pur și simplu aceea al cărei venit real pe locuitor este scăzut în raport cu actualul venit pe locuitor al unor țări cum sunt Canada, Statele Unite sau, în general, Europa Occidentală”.

Aceste decalaje nu sunt înghețate, nu sunt date odată pentru totdeauna, ci se modifică; însăși procesele care le generează sunt dinamice. în virtutea acestui fapt, un decalaj care astăzi exprimă o stare de subdezvoltare, mâine poate înceta să mai joace același rol, deși își păstrează aceeași dimensiune. În plus, analizele precum și comparațiile realizate pe baza unui singur indicator (produsul național brut) supradimensionează în mod nejustificat distanța care separă grupa țărilor dezvoltate de cele ale țărilor în curs de dezvoltare. Luând în calcul doar, țări incluse în mod tradițional în grupa țărilor dezvoltate (Grecia), pot fi încadrate în grupa țărilor în dezvoltare, deoarece media produsului brut al statelor dezvoltate este, în mod firesc, produsul național brut din aceste țări.

Prin urmare, exprimarea pragului dezvoltare – subdezvoltare nu se va putea limita la un singur indicator, ci va trebui să reflecte un minim necesar, științific determinat pe baza unui sistem de indicatori, care vor surprinde atât latura cantitativă, cât și cea calitativă a dezvoltării. În acest scop, va fi nevoie de o largă cooperare interdisciplinară, care să precizeze criteriile și metodele științifice de evaluare a subdezvoltării și de comparabilitate internațională. Până când se va elabora un astfel de prag, definirea subdezvoltării prin decalaje va conține, într-o măsură mai mare sau mai mică, elemente arbitrare.

Există însă o unanimitate în a aprecia că factorii care au stat la baza apariției și perpetuării acestui fenomen pot fi împărțiți în două categorii: factori interni ai subdezvoltării și factori externi ai subdezvoltării. Aceste două categorii de factori se intercondiționează reciproc și au o influență mai mică sau mai mare în funcție de condițiile specifice fiecărei țări. Descoperirea cauzelor subdezvoltării și explicarea mecanismelor acțiunii lor ajută la identificarea posibilităților actuale sau de perspectivă de a le înlătura sau măcar de a le diminua influența negativă.

2.1. Factorii interni ai subdezvoltării

Factorii interni ai subdezvoltării se află într-o strânsă interdependență, influențându-se reciproc, cel mai adesea în direcția amplificării subdezvoltării. Dintre aceștia cei mai des enumerați sunt:

factorii naturali (așezarea geografică nefavorabilă, resursele sărace ale solului și subsolului, clima etc.) și socio-culturali (tradiții, mentalități religioase, “inferioritatea rasei”). Teoriile care identifică drept cauze exclusive ale subdezvoltării cele două categorii de factori amintite sunt contrazise de fapte. Pe Terra există multe țări complet defavorizate pe planul resurselor naturale (Elveția, Japonia, Coreea de Sud) care au reușit să devină țări dezvoltate, după cum există state foarte întinse, cu uriașe resurse naturale – Rusia, India, China – care nu au reușit să atingă acest stadiu;

factorul uman – sub aspectele sale cantitative dar mai ales calitative. Explozia demografică din deceniile postbelice a erodat în multe cazuri nivelul venitului pe locuitor, ducând într-o serie de țări la ritmuri medii anuale negative de creștere a acestui indicator. O asemenea situație are o influență negativă asupra economisirii interne, a nivelului investițiilor, afectând direct nivelul de viață și compromițând viitorul. Aspectele calitative a factorului uman se referă la comportamentul oamenilor, la motivațiile lor, la spiritul de întreprinzător, la atitudinea față de muncă, etc;

factorul instituțional și juridic – prin lipsa sau insuficiența unor instituții vitale, a celor care condiționează funcționarea mecanismelor economice, a școlii, a unor mecanisme guvernamentale, sistemul juridic inadecvat, legislația lipsită de coerență sau neadaptată cerințelor. Toate acestea, generează blocaje în lanț în economie, stimulează activitatea economică ineficientă și dau naștere, la rândul lor, altor cauze ale subdezvoltării;

factorii economici – se referă la dimensiunile pieței interne, la posibilitățile proprii reduse de finanțare a dezvoltării, la insuficiența sau absența unor agenți economici competitivi care să genereze concurență punând astfel în funcțiune mecanismele economiei;

factorul politic – natura regimului politic, nivelul de pregătire a cadrelor naționale de decizie, coerența politicii economice adoptate, strategiile și programele elaborate pe diferite termene, stabilitatea politică constituie, nu în ultimul rând, o cauză a subdezvoltării luată tot mai mult în considerare în ultimul timp.

În continuare o să prezint câteva exemple, concrete, de factori interni ai subdezvoltării.

Corupția: Aceasta se definește ca fiind “abuzul de putere publică pentru scopuri personale”. Până la jumătatea aniilor 1970, s-a infiltrate în fiecare țară a lumii. S-a sperat ca odată cu relaxarea restricțiilor politice și economice, care a caracterizat anii 1990, după sfârșirea Războiului Rece, să se mai reducă acest fenomen. Prin deschiderea crescută rezultată din pluralismul politic și libertatea presei, procesul de democratizare ar trebui, în condiții normale, să mobilizeze eforturile de a depăși corupția. Cu toate acestea, democrațiile emergente sunt încă fragile și par să găsească sarcina de a aborda propriile interese una formidabilă. Corupția politică apare atunci când oficialii guvernamentali își folosesc puterea politică pentru câștiguri private ilegale. Toate formele de guvernare sunt predispuse la corupție politică. Formele de corupție variază dar acestea includ mita, șantajul, nepotismul, patronajul și frauda/delapidajul.

Nedreptatea politică: Implică încălcarea libertății individuale, inclusiv negarea dreptului de vot sau a unui proces echitabil, încălcarea drepturilor la libera exprimare sau religie, și protecție necorespunzătoare din sancționarea crudă și neobișnuită. Asemenea nedreptăți se datorează de cele mai multe ori procedurilor abuzive și implică sistemul politic în care unora, dar nu tuturor li se permite să aibă ceva de spus și să facă parte din procesele și deciziile care îi afectează. Acest tip de nedreptate procedurală poate contribui la problemele sociale serioase, la fel de bine și la cele politice.

Nedreptatea economică: Implică eșecul statului de a asigura baza necesară supraviețuiri populației, precum accesul la alimente și locuințe, dar și întreținerea uriașelor discrepanțe în avere. În cele mai extreme cazuri de repartizare deficită, unii indivizi suferă din cauza sărăciei în timp ce elita societății trăiesc în lux. Astfel de nedreptăți se datorează procedurilor injuste de angajare, lipsa locurilor de muncă și educație, etc. Toate aceste condiții conduc individul să creadă că nu primește “partea corectă” de beneficii și resurse disponibile în societate.

Sărăcia: Populații mari de aproximativ 420 de milioane de oameni, care trăiesc în America Latină și Caraibe, au început al treilea mileniu sub condițiile de sărăcie. Aproape 40% din gospodării sunt sărace și 16% foarte sărace. Sărăcia este chiar mai răspândită în zonele rurale unde trăiesc și lucrează 32% din populație. Aproape 55% din gospodăriile rurale sunt sărace și aproximativ 33% foarte sărace (CEPAL 2010). Acesta este un record trist pentru America Latină și Caraibe deoarece cele mai multe țări din cadrul lor s-au constituit ca state naționale după 1810, în conformitate cu idealurile liberale de egalitate, libertate și fraternitate.

În America Latină și Caraibe, precum și în alte zone din lumea a treia, reducerea sărăciei nu a fost niciodată un obiectiv major politic pentru sine până la începutul anilor 1970. Ipoteza era ca dezvoltarea economică să reducă semnificativ sărăcia, și creșterea economică era unitatea de măsură a dezvoltării.

Fig. 1: Produsul Intern Brut per capita – 2011 (sursa: http://en.wikipedia.org)

Terorismul: Este o altă cauză a subdezvoltării, unde există terorism procesul dezvoltării se oprește. Investițiile străine, comerțul, serviciile sunt foarte importante în ceea ce privește statele subdezvoltate iar datorită activităților teroriste acestea sunt oprite.

Supra – popularea: Este de asemenea o cauză importantă a sărăciei economice. Deși mulți cred că limitarea populației nu este o soluție pentru țările subdezvoltate, cu siguranță este o cauză importantă.

Analfabetismul: Populația analfabetă a lumii este între 10% – 15% chiar și până la 50% în unele țări. Ca în unele țări africane precum Mozambic, Etiopia, Chad, Benin unde rata de alfabetizare este 34% – 35%. Până și țările din Sudul Asiei, Nepal, Bhutan, Bangladesh rata de alfabetizare este mai mică de 50%.

Fig. 2: Gradul de alfabetizare – 2011 (sursa: http://en.wikipedia.org)

Subnutriția: Majoritatea țărilor din lumea a treia suferă de subnutriție. În țările din Asia, Africa și America Latină mult peste 500 de milioane de oameni trăiesc în ceea ce Banca Mondială a numit “sărăcie absolută”. Potrivit Indicelui Global de foamete Asia de Sud are cea mai mare rată a copiilor subnutriți din toate regiunile lumii, țări precum Bangladesh, Pakistan, Fillipine, India. De fapt, jumătate din numărul copiilor din India sunt subnutriți. Subnutriția este o mare problemă și în țările din Africa, Congo, Etiopia, Sudan, Zambia, etc.

Dependența de agricultură: Majoritatea țărilor sărace sunt dependente de agricultură, au o economie rurală sau agrară. De exemplu, țări precum Nepal, Bangladesh au o economie rurală.

Țările lumii a treia sunt structural sărăcite. Acestea sunt în continu dependente de dezvoltarea economică, socială și industrial a țărilor puternic dezvoltate. Unele țări au materii prime dar nu au tehnologia necesară și banii necesari să transforme materiile prime în produse finite.

De exemplu, India are unul dintre cele mai bogate depozite de Thodium, Bangladesh are gaz natural, dar aceste țări nu au resursele necesare pentru a folosi materiile prime și prin urmare trebuie să depindă de țările dezvoltate.

2.2. Factorii externi ai subdezvoltării

Aceste cauze se referă la influența directă exercitată asupra țărilor subdezvoltate de către alte state de-a lungul istoriei (subjugarea și asuprirea colonială, deposedarea de bogățiile naturale și de forța de muncă). Principalii susținători ai prevalenței cauzelor externe în apariția și evoluția fenomenului subdezvoltării sunt adepții curentelor neomarxist și structuralist.

Susținute puternic de politica expansionistă a fostei URSS, ideile neomarxiste au exercitat o influență asupra unui număr semnificativ de state în curs de dezvoltare (în special foste colonii devenite state independente) din zonele cele mai sărace. De exemplu, în Africa s-au instaurat regimuri politice promarxiste (Madagascar, Etiopia, R.P. Congo, Algeria, Tanzania, Zambia, Libia). În concepția neomarxistă (Samir Amin, Andre Gunder Frank) subdezvoltarea este un rezultat al colonialismului, al dezvoltării capitalismului pe plan mondial. Soluția pentru combaterea acesteia era “victoria revoluționară violentă asupra propriei burghezii și asupra imperialismului”. G. Frank susține că subdezvoltarea este atribuită exclusiv dominației Nordului imperialist asupra Sudului, acesta din urmă trebuie să revendice “repararea prejudiciului” și instaurarea unor relații internaționale echitabile. Sunt analiști care consideră că aceasta a fost, de altfel, și filozofia primelor strategii internaționale ale dezvoltării adoptate de către Națiunile Unite.

Literatura de specialitate promovează mai multe cauze care au dus la adâncirea decalajelor dintre țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare:

instabilitatea mediului internațional în ultimele decenii, în special datorită crizelor petroliere pe care acesta le-a traversat (în mod tradițional literatura economică vorbește doar de cele două șocuri petroliere din anii '73-'74 și '80-'81. În afara acestor două crize, creșteri semnificative ale prețurilor la petrol în perioade scurte de timp au avut loc și în anii '90-'91 și în urma Războiului din Golf și 2000-2001. Analiștii apreciază că economia mondială traversează, în prezent, cel de-al patrulea șoc petrolier din istorie);

politica financiară internațională, care a inversat sensul transferurilor pe plan internațional prin mecanismul creditelor, generând criza datoriei externe;

incapacitatea strategiilor de dezvoltare internaționale de a rezolva problemele de fond cu care se confruntă țările în curs de dezvoltare;

embargourile internaționale impuse asupra unor state considerate “nedemocratice”, care au agravat situația economică internă a acestora ducând la desprinderea unei noi grupe de țări numite “lumea a patra”.

Toate aceste cauze, factori, condiții se întrepătrund, își împletesc acțiunea și influențele într-un angrenaj extrem de complicat, ceea ce face aproape imposibilă separarea absolută a contribuției fiecăreia sau fiecăruia, stabilirea vinovăției unora sau altora.

2.3. Cele mai sărace 20 de țări ale lumii

Clasamentul de mai jos a fost publicat pe Wikipedia fiind un raport întocmit de Fondul Monetar Internațional în 2011 a Produsului Intern Brut (PIB) pe cap de locuitor și reflect țările cu parietatea puterii de cumpărare cel mai scăzut. Potrivit Raportului de Dezvoltare Umană întocmit de Organizația Națiunilor Unite în 2010 speranța la viață în țările în curs de dezvoltare a crescut de la 59 de ani în 1970 la 70 de ani în 2010. Înscrierea în școli a crescut de la 55% la 70% atât în școala primară cât și secundară. De asemenea, în ultimii 40 de ani, PIB-ul pe cap de locuitor s-a dublat la mai mult de 10 mii de dolari. Țările sărace ajung din urmă țările bogate, dar nu toate țările fac progrese rapide. De exemplu, anumite țări africane Sub-Sahara au progresat foarte puțin sau chiar deloc, în mare parte datorită epidemiei de HIV și războaielor civile.

Republica Democrată Congo (PIB per capita: 394$ în 2013)

Nu trebuie confundată cu vecina sa Republica Congo, Republica Democrată Congo a devenit cea mai săracă țară a lumii din 2010. Republica Democrată Congo a fost cunoscută sub numele de Zaire până în 1997. Congo este cea mai mare țară din lume, ca suprafață, care are ca limbă oficială limba franceză – populația este cu aproximativ 6 mil. mai mare decât populația Franței (71 mil. oameni în Rep. Democrată Congo versus 65 mil. în Franța). Al doilea război al Congoului început în 1998 a devastat țara. Război care implică cel puțin șapte armate străine, este cel mai fatal conflict din lume după Al Doilea Război Mondial – până în 2008 Al Doilea Război din Congo și consecințele sale au ucis 5,4 mil. de oameni.

Zimbabwe (PIB per capita: 589$ în 2013)

Guvernul din Zimbabwe a lansat cea mai mare bancnotă de 100 de trilioane $ proiect de lege emis în Ianuarie 2009. Pe lângă problemele economice, speranța la viață din Zimbabwe este cea mai scăzută din lume – 37 ani la bărbați și doar 34 ani la femei. Una din principalele cauze ale deceselor timpurii sunt, cei 20,1% din populație, infectați cu HIV și SIDA. Problemelor de sănătate nu li se acordă deloc atenție.

Burundi (PIB per capita: 648$ în 2013)

Burundi este cunoscută pentru războaiele sale tribale și civile. Burundi nu s-a bucurat niciodată de un moment de pace între veșnicele războaie civile care au condus țara pe locul patru în lume în ceea ce privește sărăcia. Datorită, în mare parte, așezării geografice – fără ieșire la mare – sistemului juridic slab, lipsa independenței economice, lipsa accesului la educație și proliferația virusului HIV și bolii SIDA. Aproximativ 80% din burundezi trăiesc în sărăcie și conform Programului Alimentar Mondial 57% din copiii sub 5 ani suferă de malnutriție cronică; 93% din veniturile de export ale Burundiei provin din vânzarea de cafea.

Liberia (PIB per capita: 716$ în 2013)

Liberia este una dintre puținele țări din Africa care nu a fost colonizată de Europa. În schimb, Liberia a fost fondată și colonizată de către sclavi eliberați din America. Acești sclavi au alcătuit elita țării și au stabilit un Guvern care seamănă cu cl al Statelor Unite ale Americii. În 1980 președintele Liberiei a fost îndepărtat de la putere după care a urmat o perioadă de instabilitate și război civil. După moartea a sute de mii de oameni, acordul de pace din 2003 a condus la alegerile din 2005. Astăzi, Liberia își revine din efectele persistente ale războiului și dislocarea economiei aferente, aproximativ 85% din populație trăiește cu mai puțin de 1$ pe zi.

Eritrea (PIB per capita: 792$ în 2013)

Afectată de colonizarea italiană a secolului XIX. Avantajul Eritreei de control asupra rutei maritime prin Canalul Suez a determinat italienii să colonizeze țara doar la un an după deschiderea canalului în 1869 și pentru același motiv în 1941 a fost cucerită de către britanici. Situația economică de astăzi a Eritreei nu s-a îmbunătățit dar creșterea reală a Produsului Intern Brut, în medie, a crescut cu 1,2% între 2005 și 2008 iar în 2009 creșterea PIB a fost estimată la 2%.

Republica Centrafricană (PIB per capita: 828$ în 2013)

În ciuda resurselor minerale semnificative – rezerve de uraniu în Bakouma, țiței, aur, diamante, cherestea, hidroenergie și pământ arabil – rămâne una dintre cele mai sărace țări ale lumii. Diamantele constituie cel mai important export al Rep. Centraficane, ceea ce explică cei 40-55% din veniturile de export. Raportul UNDP (United Nations Development Programme) privind dezvoltarea umană din 2010 consideră Rep. Centrafrica ca fiind printre ultimele în Indicele Dezvoltării Umane (locul 159 din 162 de țări) și este greu de crezut că își vor îndeplini Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (MDG). Proporția centraficanilor care trăiesc cu un 1$ pe zi a scăzut ușor la 62% dar aceasta trebuie să ajungă cel puțin la jumătate din acest procent pentru a-și atinge obiectivul 2015.

Niger (PIB per capita: 853$ în 2013)

Cu peste 80% din terenuri acoperite de gigantul deșert Sahara, Niger are PIB-ul pe cap de locuitor în funcție de Parietatea Puterii de Cumpărare (PPP) de 771$ în 2011, unul dintre cele mai scăzute din Africa. Sărăcia Nigerului este exacerbate de instabilitatea politică, vulnerabilitatea extremă la șocuri externe și inegalitatea care afectează fetele, femeile și copiii în mod disproporționat. În Ianuarie 2000, Guvernul proaspăt ales a moștenit o serie de probleme serioase – financiare și economice – inclusiv o trezorerie practic goală și a fost calificată pentru reducerea datoriilor sporite din cadrul Programului Fondului Monetar Internațional pentru țările sărace foarte îndatorate.

Malawi (PIB per capita: 893$ în 2013)

Malawi este o țară a cărui PIB este foarte scăzut, având 53% (în 2004) din populație trăind sub limita sărăciei. În Decembrie 2000, Fondul Monetar Internațional oprește ajutorul plăților datorită corupției și mulți alți investitori individuali au urmat acest proces, astfel rezultând o scădere a bugetului de dezvoltare cu aproape 80%. În 2006, i s-a aprobat scutirea datoriilor în Programul Țărilor Sărace Puternic Îndatorate. În Decembrie 2007, USA a acordat statut de eligibilitate națiunii Malawi pentru a primi sprijin financiar în cadrul inițiativei Corporația Provocărilor Mileniului (MCC). Agricultura contribuie la PIB-ul țării cu 35%, industria cu 19% și restul de 46% serviciilor. În plus, au experimentat câteva obstacole și astfel Malawi a pierdut din abilitatea de a-și plăti importurile datorită unui deficit general de devize, investițiile scăzând cu 23% în 2009.

Madagascar (PIB per capita: 972$ în 2013)

Sprijinul principal de creștere din Madagascar provine din turism, agricultură și industria extractivă. Aproximativ 69% din populație trăiește sub pragul național de sărăcie, de 1$ pe zi. Sectorul agricol constituie 29% din PIB-ul țării în 2011, în timp ce industria formează 15% din PIB. Turismul a scăzut mai mult de 50% în 2009 comparativ cu anul precedent, și astfel mulți investitori sunt îngrijorați că vor intra într-un mediu de investiții nesigur.

Afghanistan (PIB per capita: 1.072$ în 2013)

Afghanistan este probabil singura țară săracă din lume care nu necesită nici o introducere. Datorită deceniilor de război și lipsei investițiilor străine, PIB-ul național pe cap de locuitor rămâne la 956$. Rata șomajului este de 35% și 42% din populație trăiește cu mai puțin de 1$ pe zi. Una dintre ocupațiile lor de seamă, din timpuri străvechi, era războiul tribal și luptele nimicitoare. De-a lungul istoriei Afghanistan nu a pierdut nici un război. Ei sunt printre cei mai săraci dar știu să lupte. În locul unei armate tradiționale ei pur și simplu rezistă cu atacuri mici care în cele din urmă obosesc inamicul.

Mali (PIB per capita: 1.136$ în 2013)

Peste 50% din populație trăiește sub pragul internațional de sărăcie de 1.25$ pe zi, Mali este una dintre cele mai sărace țări ale lumii. O parte din resursele sale naturale sunt aur, uraniu, animale vii și sare. Mali rămâne dependentă de ajutor străin. Activitatea economică este în mare parte limitată de zona fluvială irigată de râul Niger și aproximativ 65% din zonele de pământ sunt deșert sau semideșert. Mali a avut parte de creștere economică de 5% pe an între 1996-2010. În 2011 Guvernul a finalizat un program extins de avantaje de credit de la Fondul Monetar Internațional care a ajutat economia să crească, să se diversifice și să atragă investiții străine.

Republica Togoleză (PIB per capita: 1.146$ în 2013)

Această mică economie Sub-Sahareană suferă de o creștere economică anemică și depinde în mare parte de agricultură, atât pentru comercializarea produselor obținute din agricultură cât și de subzistență, care oferă locuri de muncă pentru o parte semnificativă a forței de muncă. Cacaua, cafeaua și bumbacul generează venituri din export de aproximativ 40%, bumbacul fiind cea mai importantă cultură destinată vânzării. Malawi se numără printre cei mai mari furnizori de fosfați. Aproape jumătate din populație trăiește sub pragul internațional de sărăcie adică 1,25$ pe zi.

Guineea (PIB per capita: 1.162$ în 2013)

Guineea are, de asemenea, diamante, aur și alte metale. Țara are mare potențial în ceea ce privește hidroenergia. Bauxita și alumina sunt în present singurele exporturi majore. Infrastructura slab dezvoltată a Guineei și corupția larg răspândită continuă să prezinte obstacole în calea investițiilor pe scară largă. Muncitorii din agricultură reprezintă 80% din forța de muncă a națiunii. Sub dominație franceză, la începutul independenței, Guineea a fost un mare exportator de banane, ananas, cafea, alune și ulei de palmier. De la independență până la alegerile prezidențiale din 2010, Guinea a fost guvernată de o serie de conducători autocrați, fapt ce a contribuit la clasarea Guineei printre cele mai sărace țări ale lumii.

Etiopia (PIB per capita: 1.258$ în 2013)

Etiopia suferă de sărăcie și lipsa sistemului sanitar. În capitala Addis Abeba 55% din populație trăiește în mahalale. În ciuda creșterii rapide din ultimii ani, PIB-ul pe cap de locuitor este unul dintre cele mai mici din lume iar economia se luptă cu un număr serios de probleme structurale. Economia Etiopiei se bazează pe agricultură, care are un aport de 41% la PIB-ul țării și 85% din totalul locurilor de muncă. Productivitatea agricolă rămâne scăzută deoarece acest sector suferă de practici de cultivare sărace și secetă fecventă.

Mozambic (PIB per capita: 1.263$ în 2013)

Este una dintre cele mai sărace și subdezvoltate țări ale lumii, 75% din populatie lucrează în agricultură la scară mică, care înca suferă din cauza infrastructurii, rețelelor comerciale și investițiilor inadecvate. Salariul minim legal este aproximativ 60$ pe lună.

Guineea-Bissau (PIB per capita: 1.268$ în 2013)

În Guineea-Bissau economia depinde în cea mai mare parte de agricultură și pescuit dar traficul de stuperfiante este, probabil, cel mai profitabil comerț. 60% din populație trăiește sub limita sărăciei, traficanții de droguri din America Latină folosesc Guineea-Bissau, împreună cu alte națiuni vecine din Africa de Vest, ca punct de transbordare a cocainei pentru Europa. Guvernul și armata nu au făcut aproape nimic pentru a împiedica această afacere.

Comore (PIB per capita: 1.296$ în 2013)

Este alcătuită din trei insule cu creștere rapidă a populației și cu câteva resurse naturale. Începând din 2008, 50% din populație trăiește sub pragul internațional de sărăcie – 1.25$ pe zi – datorită numeroaselor lovituri de stat încă de la independență, în 1975.

Haiti (PIB per capita: 1.358$ în 2013)

Haiti este o economie de piață liberă care se bucură de avantajele costurilor reduse de muncă și acces gratuit pentru multe dintre exporturile sale în USA. Sărăcia, corupția și accesul scăzut la educație a majorității reprezintă cel mai serios dezavantaj al țării. Economia din Haiti suferă severe regrese cum ar fi în ianuarie 2010 când un cutremur cu magnitudine 7.0 pe scara Richter a distrus mare parte din capitală, Port-au-Prince, și zonele învecinate. Deja cea mai săracă țară din Emisfera de Vest, 80% din populație trăiește sub limita sărăciei și 54% în sărăcie cumplită, cutremurul a provocat daune în valoare de 7.8 miliarde $. Șapte din zece haitieni trăiesc cu mai puțin de 2$ pe zi, potrivit Crucii Roșii Internaționale.

Uganda (PIB per capita: 1.459$ în 2013)

Uganda este și ea printre cele mai sărace țări din lume, având 37,7% din populație traind cu mai puțin de 1,25$ pe zi. Uganda are substanțiale resurse naturale, care includ soluri fertile, ploi regulate, depozite mici de cupru, aur și alte minerale, și recent s-a descoperit țiței. În ciuda progresului enorm făcut pentru a reduce incidența sărăciei pe plan național de la 56% din populație în 1992 la 31% în 2005, sărăcia rămâne adânc înrădăcinată în zonele rurale ale țării, care adăpostesc mai mult de 85% din ugandezi.

Sierra Leone (PIB per capita: 1.559$ în 2013)

O țară Vest Africană cu limba Engleză ca limbă oficială, Sierra Leone s-a bazat pe minerit, în special diamante, pentru economia sa. Este căminul celui de-al treilea port natural al lumii unde staționează vapoare de transport de pe tot globul în faimosul debrcader Queen Elizabeth II din Freetown. Este printre națiunile de top furnizoare de diamante din lume, iar exportul de minerale rămâne principalul venit în valută și de asemenea, printre cei mai mari furnizori de titan și bauxită și un important furnizor de aur. În ciuda bogățiilor naturale, 70% din populație trăiește în sărăcie. Dacă ai văzut filmul “Blood Diamond” (Diamantul sângeriu) ar trebui să știi că este bazat pe Sierra Leone.

CAPITOLUL 3. AFRICA-CEL MAI SUBDEZVOLTAT CONTINENT AL LUMII

Africa este al doilea continent ca mărime de pe Terra și cel mai populat după Asia. În Africa se găsește Nilul, cel mai lung fluviu din lume și Sahara, cel mai mare deșert din lume. Africa are o suprafață de 30,221,532 km² incluzând și insulele adiacente, ocupă 20,3% din suprafața terestră a planetei. Cu peste 1,032,533,000 de locuitori în 54 de țări, Africa este gazdă a unei șeptimi din populația totală de pe glob.

În Africa își are originea rasa umană, de-a lungul văii Marelui Rift African ce traversează Etiopia și Kenya fiind descoperite cele mai vechi schelete ale înaintașilor oamenilor de azi.

Numele Africa a fost introdus în vocabularul vestic de către Romani, care foloseau denumirea Africa terra – "pământul Afri-lor" (plural, sau "Afer" singular) – pentru partea nordică a continentului, provincia Africa, cu capitala la Cartagina, localizată în Tunisia contemporană în nordul Saharei.

Mai mult de 1000 de limbi indigene africane, incluzând unele limbi cu zeci de milioane de vorbitori, precum limbile igbo, swahili, hausa, amharic, și yoruba; plus araba, engleza, franceza, portugheza, africana, spaniola, limbile indiene și altele.

Chiar dacă atât “teoria de cauzalitate externă” cât și “teoria de cauzalitate internă” dețin dovezi empirice care susțin argumentele lor, contextual istoric și recentele dezvoltări a câtorva țări africane, în special regiunea de Sud a Saharei, indică deficiențele teoriei interne. Oameni de știință, precum Richard Sandbrook și Dickson Eyoh critică încercarea neo-liberal pragmatică de dezvoltare a Africii și susțin că efectele extreme ale globalizării și liberalizării împiedică Africa să experimenteze creșterea. Chiar dacă neo-liberalismul pragmatic este puternic influențat de Consensul Post Washington și este mai sofisticat decât modelul neoclasic pur pe care l-a înlocuit, nu oferă un ghid de încredere pentru dezvoltare. Strategia de dezvoltare neo-liberal pragmatică a avut rezultate modeste pe care susținătorii teoriei de cauzalitate internă le-au negat ca și elaborarea slabă a politicilor, corupția, instabilitatea politică sau alte eșecuri interne. Totuși, aceste lipsuri politice și structuri instituționale au fost puternic influențate și afectate de contextul istoric colonial, economia de piață inexorabilă și efectele sale secundare. Eyoh și Sandbrook susțin că nu există nici o regiune în lume unde pragmaticul neo-liberalism este mai impus. Cum țarile Sub – Sahariene au devenit puternic dependente de ajutor străin, de la Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și alte agenții multilaterale, aceste organizații primind o enormă influență asupra acestor regiuni.

Contextul istoric colonial al Africii este crucial în scopul de a înțelege subdezvoltarea multor țări africane. După Al Doilea Război Mondial, majoritatea națiunilor africane au declarat independență și astfel elita guvernării s-a confruntat cu dubla provocare de a promova consolidarea atât a națiunii cât și a statului și dezvoltarea economică. Noile state nu au avut nici o clasă de mijloc precum elita conducătoare anterioară și au rămas în urmă, în mod activ, cu dezvoltarea pentru a nu provoca perturbări politice, a fost puternic dependentă de exportul de resurse primare, de lipsa funcționării libere a instituțiilor și au fost guvernate de către noi conducători care nu aveau experiență în guvernarea unei țări. Deoarece conducătorii coloniilor au favorizat firmele europene peste cele africane, a existat o lipsă de întreprinzători, care ar fi putut schița o industrializare post-colonială. Mai departe, în era post-colonială a Războiului Rece mulți conducători noi, incontestabili au fost favorizați și sprijiniți ori de SUA, ori de Rusia (URSS pe atunci) în încercările lor de a aduna aliați, conducând la și mai multă suprimare a întreprinzătorilor și a clasei mijlocii, fapt crucial pentru industrializare. La mijlocul aniilor ’70, majoritatea țărilor africane au intrat în faliment datorită crizelor externe, care au condus la răspunsul de ajutor din partea Băncii Mondiale și FMI cu cerințele de liberalizare.

Ambele teze enunțate de G. Frank sunt susținute de contextul istoric al Africii deoarece aceste state au fost strâns legate de metropolele lor în timpul perioadei coloniale; ca o consecință, astăzi acestea sunt foarte subdezvoltate. Structurile lor instituționale și politice au fost puternic dependente de relația lor cu metropolele și a existat o lipsă a clasei de mijloc din cauza suprimării de la metropole.

După crizele din Africa, multe țări au dat faliment iar agențiile occidentale i-au ajutat cu cerința ca ei să-și deschidă piețele. Doctrina neo-liberală susține că economia liberală și cea orientată spre piață vor sporii creșterea economică, care în schimb duce la reducerea sărăciei și îmbunătățirea inegalităților. Acest lucru a condus la respingerea statelor care conduc dezvoltarea și a dezlănțuit politici monetare și fiscale în țările africane. Hernandez – Cata susține că “Africa are puțin de pierdut în urma globalizării și mult de câștigat, cu condiția ca acesta să fie însoțită de schimbări politice în cele mai multe regiuni”. Totuși, Patrick Bond demonstrează în analiza sa “Extracția de resurse și subdezvoltarea africană” că efectele neo-liberalismului modern nu a condus Africa spre prea multe beneficii, ci chiar spre subdezvoltare severă. Bond arată că Africa de astăzi, devine tot mai săracă în ceea ce privește PIB-ul pe cap de locuitor mai scăzut decât în anii ’50 și ’60. Christian Aid afirmă că există o corelație între deschiderea pieței și agravarea sărăciei din Africa datorată prețurilor extrem de volatile ale produselor. Date recente indică faptul că PIB-ul între cele mai bogate țări și cele mai sărace țări ale lumii (inclusiv multe țări Sub-Sahariene) s-a lărgit, folosind părți egale de populație, de la 30 la 1 în 1960 la 74 la 1 în 1999, cu numere încă în creștere. Ulterior, datorită îndepărtării protecționismului multe industrii rudimentare și locuri de muncă din domeniul producției au dispărut. În ansamblu, producătorii locali vând astăzi mai puțin decât înainte de liberalizarea comerțului. Bond susține că potențialul productiv al Africii a fost drastic redus deoarece liberalizarea comerțului a “măcelărit” multe industrii locale, inclusiv agricultura internă.

Există, de asemenea, speranțe pentru îmbunătățirea poziție Africii în ceea ce privește exportul, cu mare accent pe agricultură și textile. Recentele norme comerciale au creat noi obstacole în dezvoltarea Africii. Acordul din cadrul Rundei Uruguay din GATT (The General Agreement of Tariffs and Trade) și WTO (World Trade Organization) nu a favorizat interesul Africii. Regulile comerciale au interzis semnificativ protecția asupra industrilor rudimentare și preferințelor limitate de care regiunea s-a bucurat alături de Uniunea Europeană. Mai mult, țărilor dezvoltate din vest li s-a permis, în continuare, să-și prelungească tarifele ridicate pentru importurile de textile și agricultură care concurează cu protecția internă, făcând concurența internațională pentru agricultură și producția textilă africană foarte grea.

Concluzia lui Eyoh și a lui Sandbrook este de a pune la îndoială modul în care un pinten de orientare a exportului a susținut creșterea din Africa. Luând în considerare creșterea limitată a exporturilor ne-tradiționale pe parcursul celor 15 ani de ajustare, nimeni nu poate fi optimist că Africa va progresa din comerțul internațional chiar dacă e pe termen lung și odată cu durele efecte secundare de inegalitate crescută, nesiguranță crescută și turbulențe, cum poate cineva, oricine să susțină că Africa are puțin de pierdut din globalizarea neo-liberală?

Concluzia contextului istoric și situației din prezent a Africii este că susținătorii “teoriei de cauzalitate internă” sunt într-o măsură corecți când spun că subdezvoltarea se datorează eșecului structurilor politice și instituționale. Totuși, aceste eșecuri interne sunt consecințe directe ale sistemului istoric capitalist și sunt îngreunate din dezvoltare prin economia medernă neo-liberală. Releția colonial istorică dintre națiunile Africii și puterile vestice a creat fundamentul instituțional defect, care împreună cu era post-colonială a Războiului Rece, în cele din urmă, a condus la crizele economice. Următoarea consecință a piețelor economice forțate a împiedicat Africa să se dezvolte. Aceste ajustări structurale forțate au avut o foarte mica contribuție în îmbunătățirea structurilor slabe de producție, puternica dependență externă și slăbiciunile instituționale care sunt rădăcinile lentei creșteri economice din Africa.

Piața liberă și normele comerciale mondiale nefavorabile au condus la exploatarea Africii și la subdezvoltarea crescută. Acest lucru a dus la puține speranțe de îmbunătățire a poziției Africii în export, care este crucial pentru potențialul ei, exportul orientat spre creștere. După cum ați văzut mai sus, liberalizarea a condus la inegalități de venituri crescute între cele mai bogate țări ale lumii și cele mai sărace țări. Atât timp cât ele vor exista ignoranța față de efectele secundare provocate de economia neo-liberală din Africa, dezvoltarea și creșterea par să fie foarte departe. Factorii externi sunt fundațiile subdezvoltării Africii și încă împiedică dezvoltarea prin faptul că permit tot mai multor țări dezvoltate să le exploateze. Chiar și ajustările interne trebuie, de asemenea, să aibă loc în așa măsură încât să existe creștere, iar factorii externi trebuie primii schimbați permițând restructurările interne să facă diferența.

3.1. Republica Democrată Congo

Republica Democrată Congo numită și Congo-Kinshasa este o țară din centrul Africii, a doua ca suprafață de pe continent, cu o suprafață de 2,344,860 km patrați. RD Congo are ca vecini Republica Centrafricană și Sudanul de Sud la nord, Uganda, Rwanda, Burundi și Tanzania la est, Zambia și Angola la sud și Republica Congo la vest.

Țara are o ieșire îngustă la Oceanul Atlantic. Numele de "Congo" (înseamnă vânător) provine de la grupul etnic Bakongo, grup ce trăiește în bazinul fluviului Congo.

Numele fostei colonii belgiene (Congo Belgian) a fost schimbat după independență. În 1971 numele a fost schimbat din nou, din Congo-Kinshasa (după numele capitalei sale; pentru a putea fi deosebit de Republica Congo sau Congo-Brazzaville) în Zair. La acest nume s-a renunțat în 1997. Din 1998 țara a suferit mult din cauza celui de-al doilea război din Congo, unul dintre cele mai ucigătoare conflicte de după al doilea război mondial.

Începând de la o experiență colonială dificilă, RD Congo a suferit transformări economice și politice semnificative. De la independență, în 30 iunie 1960, lunga durată a guvernării dictatoriale și corupte a lui Mobutu și cele două războaie civile au deteriorat grav securitatea națională a țării. În ciuda faptului că în 2003 a fost semnat un acord de pace pentru a încheia luptele și a stabili un guvern ca o unitate națională, RD Congo rămâne instabilă politic și cu niveluri ridicate de violență în anumite regiuni, în special în est. Conflicte armate între grupurile rebele, violarea drepturilor omului și constanta incertitudine contribuie la scăderea productivității, stagnare economică și insuficiența serviciilor sociale care influențează negativ populația congoleză.

Scopul principal al acestei părți a lucrării este să explic cum are loc “teoria conflictului” în cazul RD Congo: factorii negativi economici și subdezvoltarea conduc la conflict, și în același timp, conflictul consolidează subdezvoltarea și agravează condițiile economice. Pentru început o să vă prezint trecutul general al țării, apoi o să descriu mecanismele de lucru ale acestei teorii “conflict și subdezvoltare”.

3.2. Trecutul conflictual și economic al Republicii Democrate Congo

Trecutul conflictual

Republica Democrată Congo (cunoscută în trecut ca Zair) a obținut independența în 1960 de la Belgia. Cinci ani mai târziu, a venit la putere Generalul Mobutu, printr-o lovitură de stat, și a rămas neschimbat pe toată perioada anilor ’70 și ’80. Deceniile în care a condus Mobutu au fost caracterizate de intense cleptocrații (corupție, delapidare etc.), represiune politică și încălcarea drepturilor omului, manipularea tensiunilor inter-comunale, lipsa investițiilor în infrastructura de bază și sărăcie răspândită larg în întreaga țară. Toate aceste elemente au lăsat o importantă moștenire: chiar și actualul guvern al RD Congo continua să fie subminat de corupție.

Până în 1996, tensiunile din războiul din Rwanda și genocidul au fost vărsate asupra Zair, unde armata hutuezilor din Rwanda a folosit taberele de refugiați hutu ca o bază de incursiune împotriva fostei lor țări. Curând s-au aliat cu Forțele Armate din Zair într-o companie împotriva congolezilor tutsis din estul Zairului; în timp ce în cealaltă parte, o coaliție de armate din Rwanda și Uganda (sub puterea unui mic grup de armate tutsiene) au invadat Zairul cu intenția de a învinge guvernul, condus de Mobutu, și controlul acestuia asupra resurselor minerale. Li s-au alăturat diverși politicieni congolezi aflați în opoziție față de Mobutu, conduși de Laurent-Desire Kabila; care a intrat în cele din urmă în Kinshasa (capitala RD Congo) și s-a autodeclarat președinte în 1997. După conflict Kabila le-a cerut Rwandei și Ugandei să-și retragă trupele dar acestea nu au respectat petiția (PRIO/Uppsala 2009). De fapt, în loc să țină sub control resursele de pe teritoriul congolez, trupele din Rwanda au instigat o nouă mișcare rebelă, în timp ce trupele din Uganda s-au implicat în crearea unei alte armate, și împreună au început al doilea război din 1998 prin atacuri asupra RD Congo care încă era o armată fragilă. Guvernul a primit sprijin din partea țărilor învecinate, precum Angola Zimbabwe, Namibia și Chad astfel tensiunile au trecut granițele și conflictul a devenit o problemă regională.

Președintele Kabila a fost asasinat în 2001 și a fost înlocuit de fiul său Joseph, care a cerut negocieri de pace multilaterale pentru a pune capăt războiului. După continue armistiții și pauze s-a ajuns, în cele din urma, la un acord cu privire la formarea unui guvern național de tranziție în 2003. Acest acord s-a încheiat oficial cu un război extrem de sângeros care a avut consecințe umanitare dramatice, luând milioane de vieți ca rezultat direct al luptelor sau prin boli și subnutriție, și a lăsat ca moștenire instabilitate și criminalitate care încă contribuie la deteriorarea situației securității umane.

Tranziția rămâne susceptibilă să se prăbușească deoarece procesul de dialog inter-congolez nu s-a adresat “nici dimensiunilor economice ale conflictelor locale, nici puterii politice comune la nivel local”. Procesul păcii s-a axat pe încheierea ostilităților la nivel inter-statal și național, fiind prea vag în ceea ce privește factorii economici care stau la baza conflictului. În present, situația rămâne extreme de dificilă în provinciile Kivu de Nord și Kivu de Sud, unde centrul luptelor între grupurile rebele și armata RD Congo sunt la regula zilei. Mai mult, lipsa capacității statului de a exercita un control eficient asupra întregului teritoriu, de a descuraja și învinge revoltele, ceea ce fac această zonă mai vulnerabilă la protest. În a doua jumătate a anului 2008 lupta între Congresul Național de Apărare a Poporului (CNDP), condus de Tutsi Laurent Nkunda, și armata congoleză s-a intensificat considerabil, potrivit Fondului pentru Pace (2009). În ianuarie 2009, Generalul Nkunda a fost arestat de către forțele armate ale Rwandei și în prezent, Rwanda și Congo colaborează în lupta împotriva grupelor rebele din est, ca noii evoluții ale conflictului să poată apărea.

Trecutul economic

Pe plan istoric, exploatarea minieră (cupru, cobalt, diamante, aur, zinc și alte metale comune) și extracția de petrol au reprezentat aproximativ 75% din totalul veniturilor din export și 25% din PIB-ul țării, conform Băncii Mondiale (2008). Prin urmare, putem afirma că RD Congo a fost dependentă, în mare parte, de exporturile de materii prime.

În ciuda abundenței de materii prime, economia oficială a țării a fost practic în colaps în ultimele decenii datorită proastei gestionări economice a guvernului și conflictului. Precum arată rapoartele Institutului pentru Studii de Securitate (2005), după decolonizare Mobutu a adoptat o “abordare economică de ruinare”, tratând companiile și alte active ca fiind cadouri pentru el sau pentru cei mai apropiați subordonați, cu scopul de a asigura loialitatea clienților și garantându-și astfel, Mobutu, puterea. În același timp, el nu a încurajat niciodată un profesionist de clasă mijlocie de teamă că ar putea cere mai multe privilegii și libertate sau ar putea genera lideri care l-ar putea îndepărta de la putere. Rezultatul a fost declinul economic constant al țării, care a devenit vizibil, în special, după dezastroasele “măsuri de Zairalizare” din noiembrie 1973.

Managementul economic al lui Laurent Kabila nu a fost mult mai bun decât al lui Mobutu, și de fapt a provocat o creștere monetară necontrolată, mai târziu inflație și un decalaj tot mai mare între ratele oficiale de schimb și cele paralele. Corupția publică și exploatarea ilegală a resurselor RD Congo au rămas neatinse și rata de creștere economică a ajuns chiar la scoruri negative pe durata aniilor săi de guvernare.

În ultimii ani, guvernarea lui Joseph Kabila a realizat o considerabilă îmbunătățire a condițiilor economice, deși situația generală continuă să fie extrem de precară. Inflația, de exemplu, a scăzut de la 511,21% în 2000 la un record de 1,21% în februarie 2014; între timp PIB-ul pe cap de locuitor a crescut de la 210$ în 2000 la 394$ în 2013. Cu toate acestea, este nevoie să se țină cont de faptul că datele RD Congo corespund cu al doilea cel mai mic Venit Național Brut pe cap de locuitor din lume (potrivit Băncii Mondiale 2013).

3.3. Subdezvoltarea duce la conflict

Se poate argumenta că, în condițiile economice nefavorabile ale RD Congo, odată cu impactul negativ intermediar în situația sa de dezvoltare a jucat un rol important în izbucnirea și menținerea conflictului civil.

După cum explică Ndikumana, nivelul scăzut al veniturilor și creșterea economică prevăzută scăzută reduce costul de oportunitate de a se alătura rebeliunii, slăbind capacitatea guvernului de a stăpâni acest lucru, și în cele din urmă au condus la conflict.

În RD Congo găsești ușor “tineri musculoși” despre care vorbesc mulți cercetători. Cu rata de absolvire a școlii primare de 46% în 1990 și 58% în 2010, combinată cu rata alarmantă a șomajului de 33% și 26,6% în aceiași ani, nu este dificil de înțeles faptul că există o potential bază de reproducere pentru grupurile rebele congoleze, să recruteze pe această bază socială. Din nefericire, această imagine rămâne îngrijorătoare astăzi cu procentul ratei șomajului de 26,6% în 2010 și doar o mică îmbunătățire în educație.

Mai mult, raportul Dezvoltării Umane din cadrul Programului Națiunilor Unite de Dezvoltare a arătat că indicele Gini, unul dintre cei mai cunoscuți indicatori care reprezintă inegalitatea dintre cetățenii aceleiași țări, este de 44,4, adică o mare inegalitate a veniturilor în rândul populației RD Congo. De asemenea, a raportat că în același timp ce 10% din populația cea mai săracă deține doar 2,3% din totalul veniturilor sau cheltuielilor țării, 10% din populația cea mai bogată deține 34,7%. Inegalitatea economică alarmantă în rândul populației congoleze ar susție ideea că în astfel de circumstanțe resentimentele, frustrarea și tensiunile din clasele sociale sau împotriva statului, în sine, sunt probabile să apară în condițiile în care guvernul nu ia măsurile necesare pentru a aborda această problemă socială a inegalității. Un astfel de mediu poate conduce la tulburări sociale și incertitudine care ar putea fi cauza unor porniri violente în RD Congo.

După cum am menționat mai sus, putem afirma că RD Congo este o economie a “exporturilor de mărfuri primare”. Potrivit cercetării lui Ndikumana, dependența de produsele de bază predispune RD Congo la conflict.

Disponibilitatea de resurse naturale imense nu au fost un avantaj dar a devenit, mai degrabă, un accent de conflict în care diverși actori interni, precum și puterile străine, au căutat să obțină un avantaj. Există numeroase resurse și minerale care sunt exploatate în conflictul RD Congo, inclusive cobalt, diamante, casiterit, cupru și cherestea. După cum susține Shah (2008), toate aceste resurse asigură moduri ușoare de a finanța conflictul. Există o reputație mare a reușitelor rebelilor de constituire a organelor administrative financiare în zonele controlate de aceștia (mai ales comerțul cu Rwanda și Uganda) și, de asemenea, cele controlate de Kabila, care a fost capabil să obțină suficiente beneficii pentru a finanța partea sa a conflictului care susține sistemul de guvernare "jefuitor și corrupt” din stat.

Creșterea economică lentă slăbește capacitatea statului de a exercita un control eficient asupra întregului teritoriu și a opri revoltele. În circumstanțe economice negative, când statul nu este capabil să colecteze suficiente venituri pentru a continua “activitățile de stat” obișnuite, nici din taxe, nici de la sectoarele economice productive, toate instituțiile țării au bugetele reduse, și prin urmare devine tot mai slab.

Problema este chiar mai mare într-o țară ca RD Congo, unde dimensiunea generoasă face extrem de dificil controlul pentru statul central asupra întregului teritoriu. Zonele de periferie rămân mult mai vulnerabile la revolt și la dezvoltarea unui conflict; deoarece acesta constituie locuri în care guvernul central are mari dificultăți în exercitarea unui control eficient. De exemplu, Kinshasa este chiar departe față de regiunea Kivu, zonă congoleză unde izbucnesc cele mai multe conflicte.

3.4. Conflictul duce la subdezvoltare

Cercetarea sugerează că războaiele successive din RD Congo au deteriorat semnificativ situația economică și procesul de dezvoltare din această țară.

Bugetul oricărui stat este puternic afectat de izbucnirea unui conflict. În cazul RD Congo, elementele de buget care trebuiau investite în promovarea activităților economice productive, în îmbunătățirea capacității instituțiilor publice sau în asigurarea serviciilor sociale necesare au fost redirecționate de la scopurile lor legitime. Prin contrast, multe dintre resursele rare ale țării au fost dedicate apărării și forțelor armate cu scopul de a continua revoltele succesive care amenințau guvernul central. De exemplu, Institutul pentru Studii de Securitate susține că RD Congo are potențial agricol fenomenal, dar conflictele continue din 1996 au contribuit și au condus la un declin abrupt în producție.

Pentru început s-a presupus că investiția este afectată negativ de izbucnirea războiului. Însă, studiind rolul specific al investițiilor străine în RD Congo pe durata conflictului rămâne controversat: numeroase grupuri care luptă pentru drepturile omului au acuzat anumite corporații multinaționale europene și americane că au interese comerciale în zonele miniere și au profitat de războaie. Cu toate acestea, în termeni comuni un mediu de război generează instabilitate și incertitudine, care respinge investițiile. Acestui lucru i s-au alăturat și nivelul scăzut de protecție instituțională oferită investitorilor de către guvern, precum arată “indicele puterii de protecție a investițiilor”: pe o scară de la 0 – 10 RD Congo a înregistrat 3,3 în 2008 (Grupul Băncii Mondiale).

De asemenea, atât comerțul cât și agricultura din RD Congo au fost puternic perturbate de război. Impactul negativ al conflictelor asupra agriculturii de subzistență a congolezilor a avut loc din cauza mai multor motive:

Războiul a dus la ruinarea unor culturi de subzistență deoarece fermierii temându-se de jefuitori și-au abandonat terenurile;

Unele grupuri rebele împiedică sătenii să-și cultive pământurile și să-și adune alimentele sau limitează de cât mai multe ori acest lucru, ca o măsură de control și amenințare;

Femeile au fost deosebit de reticente să își cultive terenurile de frica violurilor și agresiunilor sexuale de către soldați.

În cele din urmă, conflictul a redus producția de bunuri agricole și a avut un impact negativ pentru alte servicii, afectând economia în ansamblu.

Conform unui raport recent întocmit de către Comitetul Internațional de Salvare 5,4 milioane de decese au avut loc în RD Congo din 1998 din cauza conflictului armat, cele mai multe se datorează consecințelor indirecte ale războiului (cum ar fi răspândirea bolilor, insecuritate alimentară, neonatală și complicații legate de sarcină etc.). În același timp, țara s-a confruntat cu peste 3 milioane de oameni obligați să fugă cu scopul de a scăpa de violență, în special în zonele de Est și Sud. Aceste consecințe ale războiului în ceea ce privește numărul deceselor, bolilor și deplasări populației nu sunt doar devastatoare în termeni de securitate dar au, de asemenea, importante implicații indirecte în domeniul economic. Toate acestea au avut costuri ridicate cu forța de muncă provocând o reducere a nivelurilor de productivitate pe termen scurt și limitarea potențialului de dezvoltare pe termen lung.

În cele din urmă, consecințele negative ale conflictului în termini de stagnare economică și subdezvoltare nu ajută procesul de pace să se consolideze și astfel conflictele continuă să apară. Țara este prinsă într-un ciclu al violenței și subdezvoltării din care este foarte greu să scape.

În 2000 Indicele Dezvoltării Umane UNDP a stabilit că RD Congo a înregistrat cel mai mic scor de 0,353. Iar situația pare să fi ajuns tot mai rău, având un scor de 0,239 în 2010. Acestea arată cum efectele războiului asupra dezvoltării sunt pe termen lung. Mai mult de atât, încă mai au loc conflicte violente în multe zone din țară, în special în provincia de Est (Kivu de Sud și de Nord), în ciuda acordurilor de pace de la Lusaka din 2003. RD Congo este încă clasată pe locul 168 din 169 de țări studiate în Raportul Dezvoltării Umane 2010.

În concluzie, războaiele succesive au nimicit țara și continuă să perturbe economia, instabilitatea în curs de desfășurare, violența continuă să afecteze creșterea economică revenind astfel la punctual de pornire al cercului de conflict.

CAPITOLUL 4.

Concluzii și Recomandări

Este disgrațios faptul că în secolul XXI încă mai există sărăcie, foamete, subnutriție și lipsa servicilor medicale. Disputa este, de fapt, despre schimbările care ar surveni acestor stări de afaceri. Există un mit care spune că soluția pentru sărăcie este: ajutorul, scutirea de datorii, comerțul echitabil etc. În realitate, soluția pentru sărăcie ar fi: democrația, libera exprimare și societatea liberă, capitalismul și comerțul liber.

Ajutorul și scutirea de datorii sunt eficiente în cazuri de urgență și când sunt atribuite chiar acelor guverne cărora le pasă de cetățenii lor. Dar țările sărace nu au guverne care să fie benefice sau altfel nu ar fi sărace. Ajutorul și scutirea de datorii, fapte cu care sunt însărcinați dictatorii acestor țări duce la războaie civile, genecid, achiziționarea de arme și construirea palatelor: astfel distorsionează piețele și în cele mai multe cazuri apare sărăcia. Ajutorul străin nu numai că irosește resursele limitate, dacă mai există resurse de irosit, de asemenea crează tensiune internațională. Ajutorul străin a unit guvernele țărilor lumii a treia într-o unitate de coeziune care are un singur obiectiv: să asigure mai mult ajutor. Pentru a realiza acest lucru, țările lumii a treia au ajuns la concluzia că politica de confruntare ar funcționa cel mai bine.

Principala problemă a celor două tipuri de ajutor străin este că au dat putere instituțiilor care previn progresul, în timp ce, au slăbit legătura instituțiile țărilor lumii a treia, unde chiar ar fi putut aduce prosperitate. Ajutorul crește rolul guvernului și birocrației în viața economică a lumii a treia, în timp ce micșorează rolul piețelor și afacerilor private. Dacă chiar vrem să ajutăm aceste națiuni să prospere trebuie să găsim o metodă care să creeze un rol mult mai important instituțiilor precum piața.

O modalitate de a ajuta țările lumii a treia este prin comerț liber. Micșorând barierele de import, astfel țările dezvoltate pot permite sectorului privat al țărilor lumii a treia un acces mult mai ușor la piețele vestice. Cu marile piețe americane disponibile, antreprenorii vor avea posibilitatea de a dezvolta noua industrie sau de a le extinde pe cele vechi. Ajutorul străin nu-și atinge scopul ca politică de dezvoltare deoarece distruge stimulentele de piață și extinde puterea elitelor de guvernare. Deoarece aceasta conduce lumea a treia departe de piața liberă, ceea ce de fapt crește sărăcia lumii a treia. Pe de altă parte, politica alternativă de comerț liber va da sectorului privat din țările lumii a treia o oportunitate de a se extinde și să înflorească; trebuie subliniat că nu doar comerțul liber va rezolva toate problemele legate de sărăcie ale lumii a treia.

Comerțul liber crește numai oportunitățile națiunilor mai puțin dezvoltate. Acesta nu va elimina restricțiile de reglementare ale statului și intervenția care domină economile lumii a treia. Această sarcină poate fi îndeplinită doar de oamenii lumii a treia. Cu toate acestea, eliminând ajutorul străi instituirea comerțului liber va încuraja, cel puțin, popoarele lumii a treia să dezvolte instituții cum ar fi drepturile de proprietate private și piețele libere care vor duce la creștere și prosperitate.

De asemenea, trebuie menționat că țările bogate au responsabilitatea morală de a ajuta țările lumii a treia. Relația dintre țările bogate și cele sărace este una de exploatare, care ar trebui înlocuită cu o relație mai egală. O relație echitabilă și judicioasă ar trebui să existe. Pacea internațională va veni numai dacă există dreptate economică.

Bibliografie