Sub Soarele Savanei. Calatori Si Colonizatori In Africa Australa

LUCRARE DE LICENȚĂ

Sub soarele savanei.

Călători și colonizatori în Africa Australă.

Literatură și antropologie.

CUPRINS

Capitolul Metodologic

Capitolul 1. Termeni și noțiuni

Rolul conceptelor africane

Demersul comparativ

Capitolul 2.Cadrul cronologic-origine și colonizare

2.1 Istoria generală a Africii Australe până la venirea europenilor

2.2 De la venirea portughezilor în Africa Sudică la primele conflicte

2.3. Impactul colonizator asupra societăților africane

Capitolul 3. Popoare native.Studii de caz.

3.1 Strămoșii populațiilor moderne

3.2 Urmașii popoarelor indigene precoloniale

3.3 Perspectiva călătorilor europeni asupra societăților africane

Capitolul 4. Reflexul literar

4.1 Imaginea Africii negre în literatură

4.2 Analiza textelor literare

Concluzii

Anexe

Bibliografie

Capitol Metodologic

Africa nu reprezintă o simplă gazdă pentru multitudinea etniilor și religiilor care și-au găsit refugiul pe acest teritoriu mărginit de oceanele Atlantic și Indian, situat la sud de Europa. Ea este, înainte de toate, un continent care unește tradițiile diferitelor triburi și care pune preț pe valorile străvechi ale omenirii, o lume ferită de influențele mai mult sau mai puțin nepotrivite, venite din direcția celorlalte continente care au cunoscut o emancipare timpurie confundată, de cele mai multe ori, cu o aroganță și o superioritate dăunătoare.

Africa Sudică, care se va afla în centrul cercetării de față, a jucat un rol important în formarea unei imagini a întregului continent în Europa, în special pe durata secolului al XIX-lea.

Lucrarea va trata, în special, fenomenele culturale și imaginea populațiilor africane în ochii exploratorilor, accentul căzând pe Africa Australă a secolului al XIX-lea, una râvnită de colonizatorii europeni. Se va demonstra că, în ciuda interferențelor extracontinentale, această parte din Africa păstrează din tradiția și cultura care au făcut-o irezistibilă de la începuturi până în momentul explorării ei. Singurii care au arătat un minim de interes popoarelor indigene, pe care au încercat să le înțeleagă și să le explice, au fost călătorii europeni cu o educație în știință.

În primul capitol sunt prezentate conceptele africane care au modelat istoria Africii, noțiuni al căror rol a fost explicat îndeosebi dintr-un punct de vedere literar, urmând cel antropologic apoi cel politic, un demers comparativ al acestora, tocmai pentru a arăta importanța lor în societatea africană și influențele care s-au extins către lumea europeană. Concepte precum tribalism, etnocentrism, naționalism, afrikaaner, concepte care, la prima vedere, nu au nimic în comun, ajung să se completeze unul pe celălalt și să sintetizeze o informație ce poate părea greoaie. Acest capitol va constitui un dicționar cu o selecție atentă a termenilor care pot ridica întrebări și asupra cărora vom interveni.

Al doilea capitol va apela la un cadru cronologic, o desfășurare istorică a evenimentelor importante care au avut loc pe teritoriul Africii Negre și impactul acestora asupra societăților africane. Primul subcapitol va reda o istorie generală a Africii Australe, începând cu anumite informații despre primul stat sud-african, Regatul Mapungubwe, ce datează din 1075 și care reprezintă primul pas spre crearea regatului Zimbabwe, în secolul al XII-lea. Subcapitolul va mai avea în vedere și analiza altor state sud-africane care au rămas în istorie, acestea reprezentând originea imperiilor africane. Ne vom lovi de insuficiența surselor scrise și diversitatea culturilor și a civilizațiilor prezente în Africa care au îngreunat cercetarea integrală a continentului negru. Al doilea subcapitol pornește de la primele contacte cu europenii, explicând influențele și interferențele acestora în sistemele de organizare ale teritoriilor africane. Bartolomeu Diaz a fost primul care a descoperit, în 1488, Capul Bunei Speranțe, extremitatea sudică a Africii, urmând Vasco da Gama, cu o călătorie în 1497 ajungând în Quelimane, Mozambique, mergând mai departe spre India. Coasta de sud a Africii a început să fie sub sfera de interes a portughezilor și, în primul rând, a olandezilor care, prin Jan van Riebeeck, au pus bazele primei colonii, la Cape. Acest subcapitol reprezintă o scară cronologică din secolul al XV-lea până în secolul al XIX-lea și are în discuție cele mai importante evenimente care au alterat societățile băștinașe. Al treilea subcapitol tratează impactul colonizării asupra statelor africane, în special cel britanic care a întreprins acțiuni în beneficiul stăpânirii lor, organizând exploatări și schimburi de produse între indigeni și europeni. Până la finele secolului al XIX-lea, toată partea sudică a Africii se afla sub stăpânirea statelor europene care și-au impus monopolul.

Lucrarea se continuă cu al treilea capitol care aduce în prim plan tema licenței. Acesta se concentrează pe popoarele native. Se pune accentul pe o analiză antropologică a acestora, începând din primul subcapitol cu strămoșii popoarelor din perioada colonială, cele mai reprezentative populații San, Khoikhoi și Bantu, analizându-le societatea, obiceiurile și tradițiile care au modelat civilizația africană. Subcapitolul doi vorbește despre comunitățile africane aflate la granița dintre libertate și sclavie, despre conexiunea cu europenii, legăturile acestora din perioada modernă. Viața tribală include religia, tradițiile, obiceiurile, aspecte care necesită o analiză consecventă și care trebuie explicate pentru înțelegerea poporului indigen care a cunoscut o modernizare forțată. Al treilea subcapitol tratează perspectiva călătorilor străini cei mai importanți asupra societății africane din sudul continentului. Au fost extrase idei din jurnalele de călătorie ale acestora și explicate în contextul antropologic și cultural al istoriei popoarelor.

Ultimul capitol al licenței aduce în vedere influența curentelor literare în lumea africană, respectiv imaginea acesteia în literatura europeană. Se începe cu o analiză a textelor literare, o identificare a triburilor și o comparație între realitate și universul imaginat de scriitor, între ceea ce se află dincolo de filele romanelor și ceea ce este pe teritoriul african. Al doilea subcapitol aduce în discuție stereotipul literar, termen care desemnează toate elementele comune dintre cele două extreme, imaginarul și realitatea. Teoretic, se evidențiază tot ceea ce se regăsește atât în cărți literare cât și în cele istorice și academice, aceleași elemente văzute din direcții diferite și expuse dintr-un punct de vedere comun și explicit. Capitolul se încheie cu impactul iluminist și romantic în lumea africană, cum a fost aceasta afectată de către societatea britanică care se confrunta cu o modernizare masivă.

Argumentul temei alese

Scopul acestei lucrări este de a reda strălucirea de altădată a Africii Australe, așa cum au văzut-o cunoscuții exploratori ca Livingstone și Park, de a scoate în evidență faptul că, în ciuda tuturor problemelor cu care s-au confruntat structurile africane, obiceiurile tribale tradiționale sunt încă extrem de importante și practicate. Al doilea scop este de a strânge informații despre etnografia popoarelor, provenite din diferite surse și de a le sintetiza într-un eseu suficient de explicit și concret, redat într-o manieră care să combine literatura cu istoria, un stil care să cucerească cititorul și să îi îndrepte atenția spre un continent care a cunoscut atât sălbăticia cât și civilizația și care se află în continuă dezvoltare.

Această lucrare pune accentul pe viziunea anumitor călătorilor și exploratorilor care au ajuns în Africa. Am analizat părerile lor despre triburile din secolelel al XVIII-lea și al XIX-lea și am expus imaginea acestora care reiese din literatură și din lucrările de specialitate. În prima parte a lucrării, am făcut o introducere în istoria Africii Sudice, prezentând și conceptele care pot crea neclarități iar ultimele două capitole s-au concentrat pe descrierea popoarelor și comparația între punctele de vedere ce rezultă din lucrările generale și literare.

În ciuda părerilor unor istorici și exploratori, Africa Australă nu a părut atât de înapoiată și incapabilă de o schimbare. Este de admirat perseverența populațiilor care au ținut piept europenilor veniți să le exploateze și capacitatea de adaptabilitate în cele mai drastice condiții.

Ipoteza de lucru de la care pornește această lucrare este faptul că popoarele africane nu au nimic în comun cu imaginea acestora preconcepută de europeni. În ochii europenilor, lumea africană nu era nici pe departe una civilizată, modernizată și superioară din punct de vedere religios și cultural ci una primitivă, cu un păgânism adânc înrădăcinat, o practicare intensă a cultelor văzute cu neîncredere de cei care răspândeau creștinismul. „Când au venit albii, ei aveau evanghelia, iar noi pământul; acum, noi avem evanghelia, iar ei pământul.”

Viziunea europenilor asupra Africii diferă foarte mult în funcție de capacitatea lor de înțelegere, de nivelul de cultură și de intențiile lor. „Sălbaticii”, așa cum erau numiți de colonizatori, trebuiau creștinați, nu din motive sincere și altruiste ci pentru a le ușura conștiința cuceritorilor veniți cu scopuri nu tocmai nevinovate. Răspândirea religiei și a moralei creștine ar fi compensat faptul că europenii aveau să profite de pe urma coloniilor luate în stăpânire. Ce nu înțelegeau colonizatorii era că triburile africane, captive în primitivismul secolului al XIX-lea, dădeau dovadă de o adaptabilitate admirabilă, ajungând la un echilibru între practicarea obiceiurilor tradiționaliste și acceptarea celor moderne în comunitatea lor. Ideea de negru ca simbol al răului și al păcatului era aplicată pe nedrept omului african eliminat din peisajul modern. Romantismul a accentuat antiteza dintre alb și negru, evidențiind diferența între omul alb, creștin, cu o cultură vastă și cel negru, păgân, cu un intelect modest.

Stadiul cercetării

Cărțile care tratează tema aleasă sunt într-un număr relativ mare, de aceea am făcut o selecție a celor mai descriptive și concrete care se axează strict pe tema în sine, fără devieri inutile.

La baza realizării acestei lucrări au stat „Călătorii și cercetări în Africa Sudică” a lui David Livingstone, „Istoria civilizației africane, vol II” de E. Jefferson Murphy, „ Inventarea Africii negre: călătorii în imaginarul european al secolului al XIX-lea”, scrisă de Simona Corlan-Ioan și „A history of South Africa” de Leonard Monteath Thompson.

Cartea lui Livingstone, folosită cu preponderență în cadrul capitolului al III-lea, ia forma unui jurnal de călătorii care deschide portalul spre continentul african, oferă o perspectivă inedită asupra acestuia și spulberă orice idee preconcepută avută a necunoscătorilor asupra Africii. Este ca o poveste ce relatează întâmplările prin care trece un erou numai că, de data aceasta, este reală, iar eroul este misionarul scoțian, prieten al africanilor.

Cartea doamnei Corlan, la care am apelat pentru introducerea unor idei pe tot parcursul lucrării, transpune Africa într-o lume imaginată, una râvnită și care fascinează ochiul visătorului. Expune diferențe dintre două universuri ale aceleiași lumi, unul metaforic, altul neimaginat. Este mai mult o analiză comparată între ceea ce pare a fi și ceea ce este în realitate.

De mare ajutor au fost dicționarele și enciclopediile folosite care au fost definitorii pentru comprehensiunea noțiunilor și conceptelor africane. Foarte utilă a fost seria „Encyclopedia of African History and Culture” în special volumele II, III și IV, folosită, în special, pentru capitolul I, dar și de-a lungul celorlalte care au necesitatea explicarea unor evenimente și societăți. Seria a încorporat o gamă largă de aspecte semnificative ale cronologiei africane. O altă enciclopedie care s-a pretat pe tema aleasă a fost „The Cambridge History of Africa”, ediție realizată de J.D. Fanger și Oliver Roland. Folosit cu precădere a fore ceea ce pare a fi și ceea ce este în realitate.

De mare ajutor au fost dicționarele și enciclopediile folosite care au fost definitorii pentru comprehensiunea noțiunilor și conceptelor africane. Foarte utilă a fost seria „Encyclopedia of African History and Culture” în special volumele II, III și IV, folosită, în special, pentru capitolul I, dar și de-a lungul celorlalte care au necesitatea explicarea unor evenimente și societăți. Seria a încorporat o gamă largă de aspecte semnificative ale cronologiei africane. O altă enciclopedie care s-a pretat pe tema aleasă a fost „The Cambridge History of Africa”, ediție realizată de J.D. Fanger și Oliver Roland. Folosit cu precădere a fost volumul V care a contribuit la redactarea capitolului al doilea și puțin din al treilea. Două dicționare își merită locul în bibliografia lucrării. Acestea sunt „Larousse-Dicționar de istorie și civilizații africane” și „Dicționar de etnologie și antropologie” de Pierre Bonte pe care le-am utilizat, cu preponderență, în cadrul primelor două capitole.

Lucrările literare folosite au fost două romane ale lui Jules Verne „Aventurile a trei ruși și trei englezi în Africa Australă” și „ Cinci săptămâni în balon” . De asemenea am mai apelat la încă o operă literară care a descris societatea africană aceasta fiind „King Solomon’s mines” de H. Rider Haggard.

Pentru înțelegerea raporturilor și structurilor sociale și pentru adoptarea unui limbaj științific care să se preteze pe cerințele unei lucări academice, am folosit cartea lui Claude Levi-Strauss „Antropologie structurală” care cuprinde o analiză a societăților, expunând modelitățile de conviețuire și relațiile interumane.

Metodologie

Metodele de cercetare pentru redactarea lucrării sunt cele descriptive, analitice, comparative și interpretativă. Cea descriptivă a fost folosită în toate capitolele pentru schițarea și prezentarea informațiilor neprelucrate din surse. În principal, am apelat la această metodă pentru a expune trăsăturile populațiilor africane, a obiceiurilor și tradițiilor. Metoda analitică a fost utilizată, în mod special, în primul capitol când conceptele africane au fost expuse și analizate, enciclopediile și dicționarele fiind de mare ajutor în explicarea tuturor noțiunilor. Printr-o analiză amănunțită a trecut și capitolul doi când am prezentat istoria Africii sudice înainte și după venirea colonizatorilor și au fost studiate conflictele majore de pe teritoriul african și impactul acestora. Cea interpretativă am folosit-o în cadrul ultimului capitol în care am evidențiat influența civilizației europene asupra celei africane și invers.

Lucrarea de față se încadrează unui tip de abordare antropologică combinată cu una literară, două puncte de vedere care se întrepătrund și care au rolul de a reda aspecte ale societăților africane și europene.

Pentru redactarea acestei lucrări am avut la dispoziție un număr limitat de surse primare din care fac parte jurnalul de călătorie ale lui David Livingstone, „King Solomon’s mines” de H. Rider Haggard și lucrarea lui James Bryce „Impressions of South Africa” din 1899. Ca surse secundare am folosit mai multe lucrări generale și speciale care au contribuit într-un mod eficient pentru documentarea temei alese.

În ceea ce mă privește, am ales această temă, în primul rând, pentru că poate contribui la schimbarea părerii cititorilor asupra populațiilor africane, Africa căpătând o nuanță mult mai plăcută. În al doilea rând, fiind interesată de antropologia culturală a popoarelor africane, am încercat să expun atitudinea și comportamentul popoarelor în mediul natural și în cel deranjat de factori externi.

Capitolul 1

1.1 Rolul conceptelor africane

Continentul african ascunde o istorie ce se împletește cu o varietate de civilizații intrate în vortexul schimbărilor. Treptat, acestea au alunecat spre sfera modernității, o perioadă care a încercat să înglobeze tradiționalismul popoarelor primitive. Informațiile despre istoria continentului au traversat perioade mari de timp până să fie auzite de cercetătorii specializați. Acestea, notate în jurnalele de călătorie ale celor care au avut curaj să pătrundă într-un spațiu neexplorat, au hrănit sau poate spulberat imaginarul celor care nu au cunoscut Africa. Din relatările mai mult sau mai puțin adevărate și mărturiile ușor exagerate ale exploratorilor, etnologii, antropologii și cercetătorii specializați pe civilizația africană au reușit să pună bazele unei istorii africane, să dea contur poveștii teritoriului ascuns și necunoscut. Cu pași mici, acest mister ce învăluia o mare parte din societatea africană a fost elucidat de setea de cunoaștere, de acel impuls de a săpa până la rădăcini. Încă din preistorie, omul a fost condus de curiozitate și prin voință sau accidental a făcut mari descoperiri. Este și cazul Africii Sudice, față în față cu mințile curioase și avide ale exploratorilor.

Secolul al XIX-lea deschide o varietate de drumuri și căi spre aflarea unor adevăruri menite să ducă la o conștientizare a valorilor sociale și culturale. În această perioadă care prevestea o schimbare pe harta geografică a Africii, intelectul european a fost suprasolicitat în încercarea de înțelegere a mentalității noilor popoare descoperite. Așa cum ne spune și cartea doamnei Corlan, „Inventarea Africii negre”, teritoriile africane împreună cu popoarele lor încep să fie recunoscute la adevărata valoare de către cercetătorii secolului al XIX-lea și să se diferențieze între ele, fiecare popor având mentalitatea și obiceiurile lui.

Africa e privită precum o pânză de păianjen, țesută din probleme politice și culturale care se suprapun, se împletesc și împreună dau naștere altor dificultăți socio-politice care ajung în sfera de interes a etnologilor, antropologilor și lingviștilor. Una dintre probleme expuse de colonialiști a fost cea a tradiționalismului. Trebuie înțeles că popoarele africane preferă să rămână sub pătura primitivismului, temându-se de o convertire spirituală și mentală, una care nu e în concordanță cu credințele lor. Cu toate acestea, valul modernizării a ajuns și peste Africa Neagră, luând-o pe nepregătite și obligată într-un fel sau altul să se conformeze. Pe întreaga perioadă a colonialismului s-a încercat convertirea continentului sud-african la creștinism și totodată modernizarea sau mai bine spus, modelarea poporului african în conformitate cu pretențiile și cerințele europenilor colonizatori.

Capitolul de față urmărește corelarea conceptelor africane al căror rol este acela de a schematiza istoria Africii Sudice din diferite puncte de vedere. În urma urbanizării crecânde a Africii, se observă unele schimbări în plan cultural care influențează părerea europenilor asupra continentului negru. Împrumuturile lingvistice, noțiunile specifice africane modelate spre înțelegerea de către europeni a acestora au fost câteva dintre modificările survenite în urma colonizării. Cea mai bună cale de a înțelege conceptele este de a studia cultura africanilor în starea ei naturală, nealterată de interferențele europenilor, dar și în relația cu aceștia, ajungând la o comparație menită să ușureze interacțiunea cititorului cu lumea din spatele jurnalelor de călătorie.

Despre istoria Africii s-au scris foarte multe, punctele de vedere fiind diverse și multiple, s-a făcut apel la metode interdisciplinare prin care să se poată explica variile „mistere” ale acestui continent. Când spunem „mistere” nu ne referim la fenomene neexplicate, ci pur și simplu la evenimente, tradiții, obiceiuri, culturi încă netratate de specialiștii calificați. Misiunea civilizatoare a colonialiștilor a creat divergențe care au dus la modificări drastice în planul comportamental, politic și social african. Cunoscutul călător, David Livingstone, care a avut șansa să pătrundă într-un univers afla la limita dintre emancipare și primivitism, ajungând în Africa, trage concluzia că acest popor se afla în robia statelor moderne europene. Acestea, dând dovadă de o lăcomie acerbă, avide după resursele naturale, s-au impus cu forța în fața băștinașilor al căror viitor era sclavia. Livingstone nu vedea cu ochi buni acest comerț cu sclavi, însă faptul că provenea dintr-o țară europeană imperialistă nu îl lăsa să vadă obiectivele ascunse ale guvernului, prin urmare negoțul i se părea o soluție viabilă în ajutorarea popoarelor din Africa. Astfel de păreri greșite și-au pus amprenta pe opera lui. În scrierile sale, Livingstone a clarificat aspecte ale culturii africanilor, trăind în mediul lor, învățându-le obiceiurile și tradițiile, asimilându-le cunoștințele acestora în ceea ce privește religia, ritualurile, dansurile, medicina tradiționalistă. Călătorul britanic le-a fost prieten africanilor, aceștia acceptându-l ca pe unul de-ai lor. Pe piatra sa funerară s-a scris că „a luptat contra îngrozitorului comerț de sclavi”, dovadă a pașnicei coexistențe între David Livingstone și populațiile africane.

Mentalitatea africană, cum e și de așteptat, este complet diferită de cea a colonialiștilor. Trebuie înțeles un lucru: în Africa nu discutăm despre un singur concept care se aplică tuturor popoarelor, ci avem o multitudine variată care ajută la evoluția social-istorică a acestora. Există un concept centrat care vine în sprijinul populațiilor primitive, concept apărut abia la mijlocul secolului al XX-lea: negritudine, conștiința de a fi de origine africană în universul stăpânit de cultura celor albi. Societățile, diferite prin nivelul de cultură, istorie și religie sunt explicate de etnografii care au analizat populațiile de pe continentul negru aceștia descoperind că mentalitățile africane diferă până în anumite puncte.

Acest capitol care înglobează un glosar de termeni, are în vedere o evaluare istorică, politică și culturală în ideea de a reda identitatea poporului african, îngenuncheat de forțele cuceritoare europene. Multe noțiuni sunt dovada minții inventive a europenilor care au născocit anumite concepte pentru a corespunde cu imaginea lor asupra Africii, concepte care pătează istoria continentului negru. Leo Frobenius spunea că „Ideea „negrului barbar” e o invenție europeană, care a dominat Europa”. Și avea dreptate. În urma acestor invenții, se formează idei preconcepute care hrănesc mințile tuturor istoricilor, cu greu ajungând să se facă distincția între ce este adevărat și ce este inventat și modelat astfel încât să se preteze pe normele de accepțiune a europenilor. Conform nivelului lor de cultură și modernizare, imaginea inventată a Africii era cea adevărată, cea care se încadra în istorie. De aceea, am încercat să explicăm, din mai multe unghiuri, conceptele care au avut o influență majoră asupra istoriei atât africană cât și europeană.

Heinrich Wölfflin(1864-1945), critic de artă elvețian, spunea că „frumusețea rezidă în ochiul celui ce privește”, că fiecare privește lumea din punctul său de vedere, uneori alterat de influențele exterioare, alteori în starea naturală și că ceea ce contează este modul cum traducem ceea ce vedem. Prin acest procedeu, trece și continentul african, supus unei analize care combină mai multe perspective. Acestea duc la o sintetizare sub forma binecunoscutelor concepte de care ne vom ocupa în următoarele pagini.

Leopold Sedar Senghor afirma că cercetătorii se vor pune de acord asupra faptului că Africa neagră are întradevăr o civilizație abia în secolul XX când se vor face descoperiri în această direcție. Târziu ce-i drept, dar își vor dedica timp și resurse pentru a demonstra că și Africa a fost gazda imaginației și a creativității, Europa descoperind lucrări literare precum poezia, basmul, legendele, muzica, pictura africană. Leopold scria în lucrarea sa că „există zece, uneori douăzeci de cuvinte pentru a desemna un obiect, după cum își schimbă forma, greutatea, volumul, culoarea”. Analizând noțiunile și conceptele ajungem să observăm vasta cultură a Africii, o bogăție în limbaj și un vocabular abundent.

1.2 Demersul comparativ

Sucapitolul de față analizează fiecare noțiune africană în parte, o integrează în context, dându-i o definiție care să completeze schița conceptuală a istoriei Africii subecuatoriale. Le-am ales pe cele mai reprezentative, care pot crea divergențe și le-am explicat, nu în ordine alfabetică cum sunt redactate dicționarele și enciclopediile, ci după impactul pe care apariția acestora l-a exercitat de-a lungul cronologiei istorice.

Astfel, avem de a face cu un prim concept, introdus în antropologia americană sub numele de „chiefdoms”, din a cărui definiție „formațiune socială care nu este nici trib, nici stat, aflat într-un stadiu intermediar între cele două” ne dăm seama că apariția acestuia se plasează undeva în Africa precolonială.

Printre primele șeferii se situează cele din zona râului Great Kei din provincia Cape a Africii Sudice contemporane, vorbitoare de limbă xhosa din care fac parte Galeka și Thembu, dezvoltate în secolele XV și XVI. Satele xhosa erau organizate sub forma șeferiei, o organizare socială și politică, ceva mai dezvoltată decât un trib, care se află sub conducerea unui „chief” sau „șef” cu drepturi ale primului născut asupra fraților mai mici. Această „șefie” instituie funcții elective sau ereditare, șeful având autoritate supremă asupra unui grup, pe care și-l poate alege. Șefii erau responsabili cu organizarea transhumanței sau deplasărilor șefiilor și cu protecția asupra acestora împotriva factorilor externi rău-voitori care pot interacționa cu membrii grupului. Acest concept a fost utilizat de-a lungul dezvoltării societății africane. Îl găsim în Botswana, în secolul al XIX-lea fiind cunoscută după numele de Bechuanaland, protectorat britanic din 1885, când colonizatorii britanici au anexat toate cele opt șeferii „tswana”. În contextul războiului anglo-zulu din 1879, Zululand a fost împărțită în 13 șeferii în urma victoriei Marii Britanii. În capitolul rezervat analizei popoarelor native, vom intra în detalii cu privire la acest concept tratat de antropologia americană și europeană.

Următorul termen de care ne vom lovi mai departe este „kaffri” sau „cafir”, folosit în special de europeni pentru a-i numi pe africanii „păgâni”, un termen ofensiv și rasist. Europenii l-au preluat de la musulmanii negustori și a intrat în limba engleză, cea olandeză și cea afrikaans. A fost folosit cu precădere de-a lungul secolului al XX-lea, dar datează din secolul al XVI-lea. În limba arabă, „kaffir” este utilizat pentru a-l desemna pe cel necredincios și prin urmare este atribuit non-musulmanilor. Termenul se va regăsi în cadrul lucrării de față în momentul analizei conflictelor de pe teritoriul sud-african, în special când vom vorbi despre războiul cafrilor, unul dintre cele mai prelungite conflicte cunoscut și ca războaiele xhosa, o serie de nouă războaie începând cu 1779 între europeni și xhosa din colonia Cape. Termenul a fost foarte des folosit în literatura de specialitate, în enciclopedii, în jurnalele de călătorie și memorii, intrând în limbajul obișnuit, pierzându-și sensul propriu de „necredincios” , prin el ajungându-se să se facă referire la negrii africani.

Trecând mai departe, un concept politic cu utilizări nenumărate este cel de „războaie tradiționale”, conflictele din interiorul comunităților africane, fiecare cu propria sa organizare militară. Bărbații care practicau vânătoarea erau cei care dețineau puterea având avantajul de a cunoaște jungla și de a mânui armele, experiența spunându-și cuvântul. Aceste războaie se purtau defensiv, cu scopul de a apăra teritoriile stăpânite sau ofensiv pentru mărirea teritoriului. De obicei, aceste conflicte găseau rezolvare în decizia unui grup de a părăsi comunitatea pentru a pune capăt problemelor politice și demografice.

Tot în cadrul conceptelor politice intră și „războaiele bure” care fac referire la conflictele armate dintre Imperiul Britanic și cele două republici bure independente, Statul liber Orange și Republica Transvaal. Termenul „bur” e atribuit imigranților din Țara de Jos și hughenoților francezi, protestanți calvini, care s-au alăturat negustorilor olandezi. În urma primului conflict cu britanicii, care au preluat colonia în 1800 și au abolit sclavia în 1834, burii au fost nevoiți să plece spre spații necolonizate. Au purtat lupte cu zulușii la Blood River și au pus bazele Republicii Transvaal în 1852 și statului liber Orange în 1854. Aceste războaie, care au avut repercursiuni asupra societății africane, vor beneficia de o analiză amănunțită din punct de vedere antropologic și etnologic pentru a arăta evoluția relațiilor dintre africani și colonizatori în condițiile impuse.

Burii au fost numiți în olandeză „afrikaneer”, termen care este atribuit, în special, descendenților burilor. Acești țărani calvini, care practicau crescătoria de vite, refuzau să accepte legile britanice în urma anexării provinciei Cap și pleacă în căutarea unor regiuni necucerite ajungând să se confrunte cu zulușii în 1840. De-a lungul timpului, limba fermierilor olandezi a cunoscut o modificare prin asimilarea de expresii africane cât și portugheze. Limba afrikaans devine astfel simbolul naționalismului afrikaner.

Următorul concept este cel de „colonizare”, unul atât de complex încât are în vedere toate evenimentele aflate în legătura directă cu acesta. În mod evident, ne referim la toate războaiele duse pentru stăpânirea teritoriilor africane. Secolul al XIX-lea a fost caracterizat de o schimbare drastică în relațiile pașnice până la sfârșitul secolului al XVIII-lea între popoarele africane și europeni. Colonizatorii aveau însă deja planuri de cucerire, punându-le în aplicare prin trimiterea armatelor să ocupe treptat părți din extremitatea sudică a Africii. Anii de colonizare au subjugat continentul, limitându-i dezvoltarea și exercitând o influență negativă asupra africanilor punându-și amprenta pe economie, infrastructură, societate și cultură atacând bazele tradiționale. Acest concept necesită o evaluare amănunțită, de aceea i-am rezervat un subcapitol în care vom expune cauzele care au dus la colonizare, atingând toate problemele precum reacția societății africane pusă în fața faptului împlinit, statele create, impactul european asupra popoarelor indigene.

La rândul ei, Africa a avut un cuvânt de spus în cadrul societății europene, ce-i drept unul limitat. Relația dintre cele două societăți a fost una de simbioză, realizată prin împrumuturi și completări reciproce. Conceptul de „artă neagră”, ramură a artei africane, tratează toate obiectele aduse în Europa de către negustorii europeni. De ea s-au folosit artiștii care au creat arta modernă. Arta neagră s-a bucurat de succes după Primul Război Mondial, integrându-se în viața pariziană prin jazz și prin spectacolul „Balul Negru”. Formele de artă africană au fost influențate de arta europeană și americană de-a lungul secolului al XIX-lea, iar în secolul al XX-lea rolurile s-au schimbat, arta africană fiind cea care le-a influențat pe cele două. Arta în Africa are o însemnătate profundă, ea făcînd parte din societate, folosită, în special, în ritualuri tradiționale. Obiectele de artă sunt tratate ca atare, simboluri ale puterii și cunoașterii, religiei și divinității, ele sunt reprezentări ale strămoșului fondator al comunității respective sau ale zeului protector.

Arta neagră, a cărei descoperire îi este atribuită lui Henri Matisse (1869–1954), artist francez, e considerată a fi „artă primitivă sau tribală”. Pablo Picasso, inițiat în formele simpliste și nuanțele pământii folosite de africani, a realizat taboul „Les Demoiselles d’Avignon”(1907) inspirându-se din patru măști africane, ajungându-se astfel la nașterea unei noi mișcări artistice europene numită primitivism. Despre arta neagră vom mai vorbi în cadrul capitolului al doilea, cand tratăm subiectul colonizatorilor europeni și impactul acestora asupra popoarelor africane.

„Tribalismul”, concept politic, folosit cu precădere de către europeni, face referire la societățile non-europene, africane în cazul de față, necivilizate, inferioare și dezorganizate. Termenul este o invenție pur europeană care conceptualizează relațiile dintre societățile africane, relațiile de susținere, protecție și uniune. Africanii, în schimb, nu folosesc acest termen pentru a-și desemna grupurile sociale. Antropologic vorbind, multe grupuri identificate ca fiind triburi, erau compuse din popoare care vorbesc limbi diferite, practică ritualuri diferite și au și conducători diferiți. Așa numitele triburi identificate de europeni au în componență milioane de oameni. Impropriu folosit acest concept, căci în esența lui, tribalismul este modul de organizare al unui trib, trib care încadrează persoane în limitele aceleiași limbi, culturi, credințe și condus de un singur lider.

În continuare, e necesară explicarea unei denumiri de companie, „British South Africa Company„, al cărei rol a fost de a extinde influența britanică în Africa Centrală și Australă. Aceasta a fost întemeiată în 1889 de Cecil Rhodes(1853-1902), politician din Africa de Sud și Alfred Beit(1853-1906), susținător al imperialismului în Africa de Sud și magnat al aurului. Rhodes avea planuri mari de unire a Egiptului cu Africa sudică pentru a obține un ansamblu de posesiuni britanice legate prin căi ferate, un conglomerat de colonii puternice și unite care s-ar impune în fața celorlalți colonizatori.

Scopul principal al companiei a fost de a coloniza partea sudică a Africii centrale, Zambia și Zimbabwe, pentru a realiza campanii de minerit și dezvoltare a terenului. Carta pe 25 ani, semnată de Regina Victoria, a permis Companiei să pună bazele unor bănci și să semneze tratate cu conducătorii locali. British South Africa Company a înființat două Rhodesii, de Nord și de Sud, dar planurile lui Cecil Rhodes nu s-au putut realiza decât foarte târziu, după Primul Război Mondial. Despre această companie vom mai pomeni în momentul când tratăm subiectul colonizatorilor.

Următorul termen care necesită lămuriri este cel de „literatură africană”. În perioada anterioară sistemului colonial, literatura indigenă din zonele neislamizate se baza pe poezie și povestiri orale. Drama scrisă și ficțiunea au fost create în Africa de Est. Literatura scrisă, nonfictivă, era predominantă în zonele islamice care tratează subiecte pe marginea religiei, în principal. Cu toate acestea, a circulat și poezia scrisă de liderii religioși aflați pe înalta scară socială.

În momentul colonizării, au intervenit schimbări în plan literar odată cu introducerea alfabetului roman european, al limbii europene și a literaturii. Africanii au început să își transcrie literatura orală folosindu-se de limba colonizatorilor. Literatura s-a dezvoltat în mod diferit în diverse părți continentale. În coloniile franceze, ea s-a dezvoltat mult mai târziu decât în cele britanice, motivul fiind libertatea de exprimare acordată de britanici. Altfel stau lucrurile în Africa de Sud unde misionarii au avut un rol important în tranziția de la literatura orală la cea scrisă. Tradiția orală africană, reprezentată de povești, legende și mituri, nu a stat în calea modernității.

Teritoriul Africii sudice găzduia, începând cu secolul al XIX-lea, scriitorii albi cu lucrări în engleză sau în limba afrikaans, ajungând cunoscuți atât in Africa cât și în mediul internațional. O scriitoare remarcabilă a fost Olive Schreiner(1855-1920) cu romanul autobiografic „The story of an african farm” asupra căruia vom reveni.

Dintre africanii care s-au făcut cunoscuți în secolul al XX-lea au fost Sol T. Plaatje(1876-1932), jurnalist sud-african, născut în Statul Liber Orange, care a tradus lucrări ce i-au aparținut lui Shakespeare în limba lui nativă, twana, S.E.K. Mqhayi(1875-1945) care a compus poezii bazându-se pe tradiția orală, xhosa, și Archibald Campbell Jordan(1906–1968) al cărui roman „ The wrath of the ancestors” a fost inspirat din copilăria scriitorului. Peter Abrahams(1919-) a fost unul dintre scriitorii africani care trăit de pe urma lucrărilor sale.

Secolul al XX-lea a constat într-o explozie de romane scrise de africani nativi, lucrări literare care tratau subiecte din societatea africană, evenimente care au marcat continentul african. Acestea, rareori, redau întâmplări fictive, acțiunea romanelor bazându-se, de cele mai multe ori, pe realitate.

Literatura africană a constituit un pas spre modernizare și culturalizare, romanele europene traduse în limba africanilor, povești preluate din mediul oral și transcrise atât în limbile africane cît și în cele europene.

Un alt concept, aflat în strânsă legătură cu literatura este „stereotipul literar”, noțiune pe care o vom trata separat în cadrul capitolului al IV-lea. Stereotipul în sine semnifică o idee preconcepută pe care oamenii și-au făcut-o cu privire la anumite aspecte din societate, persoane, grupuri, evenimente. Dacă ne întoarcem la originea cuvântului, acesta provine din greacă, „stereos” care înseamnă „solid” și „typos” ce semnifică „impresie”. Prin urmare, stereotipul este o idee greu de schimbat, intrată în subconștient, reprezentând un mod de a vedea lumea din jur, fără să fie supusă unei analize. Stereotipul nu este doar o imagine negativă, poate fi și una pozitivă însă ambele sunt false, păreri preconcepute care nu redau adevărul.

În ceea ce privește stereotipul în lumea africană, unele descrieri antropologice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au fost prelucrate în așa măsură încât au distorsionat imaginea Africii și a popoarelor sale, creând un stereotip negativ. Un exemplu de stereotip ar fi părerea europenilor despre africani pe care îi consideră sălbatici și primitivi în comparație cu imaginea europeană civilizată.

Prin stereotip literar încercăm să arătăm acel element comun pe care îl tratează atât literatura cât și societatea africană, ideea preconcepută care se reflectă în lucrările europene despre popoarele Africii. În capitolul al IV-lea, prin analiza textelor literare, se va descoperi și stereotipul care a contribuit la crearea unei realități false asupra Africii, răspândind și implementând informații greșite.

„Antropologia”, următorul concept care necesită o prezentare, a apărut în urma descoperirilor europene a unor așezări extracontinentale cu o cultură proprie, societate și istorie. Antropologia este disciplina care se ocupă cu studiul oamenilor si al societăților precum și modul în care acestea au evoluat. Printre primele lucrări antropologice apărute a fost cea a lui Edward Burnett Tylor (1832–1917), „Primitive culture” publicată în 1871. Antropologia timpurie a constat în cercetări ale coloniștilor, antropologi amatori, care urmăreau să cunoască populația Africii pentru a putea conduce statele colonizate. Misionarii creștini au fost interesați în cunoașterea africanilor, crezând că în acest mod le este ușurată munca de convertire a popoarelor africane păgâne. Henri Alexandre Junod(1863-1934) a fost unul dintre ei, misionar protestant care s-a integrat în comunitatea tsonga din Mozambic, ajungând să publice gramatica dialectului tsonga și mai târziu, prin 1912, a apărut lucrarea sa „The life of a South-African tribe”. Au urmat alți misionari creștini al căror scop a fost convertirea. Aceștia s-au implicat în cunoașterea triburilor și înțelegerea acestora pentru a-i îndupleca să accepte religia creștină și pentru a realiza schimbarea într-un mod mai lin. De antropologi profesioniști teritoriul african nu s-a bucurat decât după 1920 când aceștia au început să facă cercetări, avansând atât de mult încât descoperirile au fost pe măsura așteptărilor.

În strânsă legătură cu antropologia este termenul de „etnologie”, ramură a acesteia, apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care se ocupă cu cercetarea diferitelor rase umane. Diferită de etnografie, care constă în observarea și munca de teren a etnografilor interesați în analiza grupurilor sociale, etnologii se folosesc de documentele strânse de etnografi, urmărind domeniile atinse și trec la realizarea unui studiu amănunțit menit să redea organizarea structurală a societății cercetate. Curiozitatea etnologilor era hrănită de analizarea lumii sălbatice care oferea o istorie antrenantă.

Etnologia a dat naștere unor discipline dintre care am ales „etnocentrismul”, concept complet opus etnologiei, folosit pentru prima dată de W.G. Summer în 1907. Etnocentrismul face referire la atitudinea intolerantă față de valorile altor popoare considerate străine care nu corespund valorilor proprii, ducând chiar la negarea altor culturi. Din punctul de vedere al unor grupuri sociale, omenirea se termină la frontierele lor etnice. Poate fi cazul europenilor care nu consideră că africanii au o istorie și ceea ce se află dincolo de granițele europene nu are o importanță majoră. În acest mod se ajunge la sclavie, la refuzul acceptării altor grupuri sociale și negarea drepturilor acestora.

Conceptul care a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea odată cu rezistența pe care au început să o demonstreze africanii în fața puterii coloniale este „naționalismul”. Acesta duce la independență, una târzie, dar câștigată pe drept și cu un efort uriaș. Majoritatea revoltelor stârnite aveau ca scop restaurarea vechiul regim, cel de dinaintea colonialismului, însă au fost africani care erau de părere că ar fi binevenit un nou regim, unul care să aducă ceva inedit și modern. Ideea de naționalism a fost sădită în mințile africanilor occidentalizați care au primit o educație europeană. De aceeași părere a fost și Robert W. Julz(1918-) care spunea că „The educated African was the parent of the independent African.”

În 1912 a fost fondat partidul african „African National Congress”-Congresul național african, ca o replică la dominația europeană asupra politicii interne a Africii. În timp, tot mai mulți africani s-au ridicat în lupta pentru dobândirea independenței, conflictul evoluând într-unul violent și de mare anvergură.

Africanii au profitat de deziluzia europenilor conform căreia primii erau înapoiați și cu mult inferiori civilizației colonizatoare. Acest avantaj de care beneficiau, i-a condus în lupta națională, luându-i prin surprindere pe europeni.

Conceptul de naționalism caracterizează perioada secolului al XX-lea în Africa, una de emancipare și independență socială, politică și geografică.

Un concept care a avut un impact realizat prin intermediul mediului și nu în mod direct a fost „iluminismul”. Epoca Luminilor a luat naștere la sfârșitul secolului al XVII-lea, cunoscând o dezvoltare masivă de-a lungul secolului al XVIII-lea. Această perioadă este considerată o etapă de eliberare a omului din constrângerile creștine, fiecare fiind îndreptățit să se perfecționeze prin propriile puteri. Filosoful Jean-Jacques Rousseau a suținut teza conform căreia oricine poate fi educat în spiritul umanității.

În plan african, iluminismul și-a făcut simțită prezența prin intermediul europenilor aflați în plină mișcare ideologică care tinde spre modernizare. Secolul al XVIII-lea a fost caracterizat, în primul rând, pe teritoriul african, de comerțul cu sclavi. În anul 1770, albii au ajuns la concluzia că negrii ar trebuie să aibă statutul de sclavi pe teritoriile dincolo de granițele Africii. Situația a început să se schimbe la sfârșitul secolului al XVIII-lea când William Wilberforce(1759-1833) a pus bazele unei campanii de abolire a sclaviei. În cadrul politicii interne a Africii, negrii nu erau considerați sclavi cât vasali ai imperiului cuceritor.

În ultimul capitol al lucrării, vom arăta cum se schimbă poziția Africii în relațiile cu europenii odată cu aducerea iluminismului în prim plan. Iluminismul atrage după sine reacția romantismului, mișcare literară apărută la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care a atins punctul cel mai înalt al dezvoltării în anul 1800.

Acestea au fost cele mai reprezentative concepte care necesitau o explicare amănunțită. Restul noțiunilor care sunt mai ușor de înțeles, vor fi introduse în următoarele capitole, beneficiind de câteva fraze explicite.

Capitolul 2

2.1 Istoria generală a Africii subecuatoriale până la venirea portughezilor

Africa este al doilea continent ca mărime, după Asia, considerat a fi leagănul umanității, locul în care s-au făcut primele atestări ale celui mai vechi strămoș al omului modern. Înconjurată de două oceane, Atlantic și Indian, Africa se întinde pe o suprafață de 30 milioane km² cu peste 750 milioane locuitori. Împărțită în Africa de Nord, Occidentală, Orientală, Centrală și Sudică, a cunoscut mai multe etape de dezvoltare și emancipare, o influență majoră având fiecare țară colonizatoare care și-a impus modul de guvernare.

Africa Australă, străbătută de tropicul Capricornului și de fluviile Orange, cu afluentul Vaal, Limpopo și Zambezi, se lasă cu greu descoperită, ridicând multe obstacole când se pune problema unei cercetări a istorie sale. Această lipsă a surselor și informațiilor este rezultatul neinteresului negustorilor față de africanii cu care intrau în contact. Nu e de mirare că Africa Sudică nu a beneficiat de o atenție venită din exterior care să-i aducă la lumină istoria. În urma contactului cu exploratorii europeni, societățile africane sunt într-o schimbare permanentă, forțate să se adapteze noilor condiții impuse.

În urma cercetărilor arheologice realizate în partea de sud a Africii s-a descoperit că epoca fierului a început în primul sau al doilea secol d.Hr., când cultura populației bantu, Gokomore, se răspândise spre sud. Odată cu avansarea expedițiilor arheologice, s-a ajuns la descoperirea unor ruine ale locuințelor ridicate pe teritoriul sudic.

Pe întregul continent, nu doar în partea sudică, au fost găsite diverse construcții care au intrat în componența unor palate, cimitire, așezări omenești, regate și imperii care au crescut în număr între secolele V și XV. Regatul este un vast teritoriu, cu o guvernare monarhică, condus de un rege sau de o regină. Imperiul, în schimb, înglobează un număr de state cucerite pe calea armelor sau pe cale diplomatică, condus de o autoritate suverană. Africa a beneficiat de un număr mare de regate, de o diversitate crescută, locuite fie de un singur popor, fie de două populații cu îndeletniciri diferite care să se completeze reciproc.

Până în secolul al XI-lea, nu se cunosc foarte multe date referitoare la regatele aflate în Africa Sudică, dar au ajuns sub atenția arheologilor unele dintre cele mai marcante. Atfel, unul din ele a fost Ingombe Ilede, situat pe un deal aflat la confluența râurilor Zambezi și Lusitu, construit între secolele al VII-lea și al X-lea, un fost stat comercial care a fost abandonat și repopulat prin secolul al XV-lea. Excavațiile realizate aici au scos la iveală mari bogății și un negoț extrem de practicat. Așezarea era, în schimb, privată de prezența zăcămintelor de fier, aur și aramă, pe care, cel mai probabil, le procura în schimbul fildeșului.

Primul regat, de dimensiuni ample, așezat în apropiere de răscrucea râului Shashi cu fluviul Limpopo, a fost Mapungubwe, rezultat în urma stabilirii pe dealul cu același nume a populațiilor de limbă bantu, în 1075. Această populație făcea parte din cultura ceva mai avansată decât cultura Gokomere, așa numita „Leopard’s Kopje” sau „Dealul Leopardului” care se ocupa cu producerea ceramicii. Beneficiind de două meserii, agricultura și creșterea animalelor, dar și de practicarea schimbului comercial de aur, fier, cupru, bijuterii și animale domestice, acest grup a pus bazele regatului. Structura socială a acestuia era organizată pe trei trepte. Pe prima erau așezați șefii sau regii care locuiau în case din piatră construite pe deal, pe a doua erau soțiile șefilor și asociații, iar pe a treia era majoritatea populației alcătuite din țăranii ce depindeau de aristocrație. Liderii apelau la sfaturile elitei religioase care, conform săpăturilor arheologice în urma cărora s-au găsit artefacte reprezentative, au locuit între 1000 și 1600, pe același deal cu șefii de grup. Tot aici se purtau ceremonii religioase în care se implicau căpeteniile și preoții.

Inițial Mapungbwe a fost un sat mai mare care s-a transformat într-un oraș cu circa 10000 locuitori. Comerțul era foarte practicat, devenind o îndeletnicire care aducea schimbare în plan extern, în relațiile cu alte state din afara Africii. Ca dovadă stătea descoperirea ceramicii chinezești între 1050 și 1200 pe platoul regatului.

Prin secolul al XII-lea, populația shona, descendentă din vorbitorii de limbă bantu, a început să domine regiunea, ajungând aici prin migrații și dând la o parte populația khoikhoi. Începând cu secolul al XIII-lea, Mapungbwe a început să intre în declin în urma decăderii relațiilor comerciale, piața începând să fie dominată de Marele Zimbabwe prin 1200. Shona a rămas în Zimbabwe și a constituit populația principală care s-a concentrat pe comerțul cu India.

Astfel, al doilea regat, mult mai dezvoltat ca primul, a fost Marele Zimbabwe(1100-1450), întins pe 7,2 km² și înconjurat de dealuri.(fig.1) Acesta a cunoscut un număr crescut de comercianți în secolele XIII-XIV plecați din Mapungbwe cu scopul de a găsi un mediu mai potrivit pentru negoț. Populația shona, pricepută în prelucrarea pietrei, a pus bazele așezării, Zimbabwe în limba shona înseamnă „construcție din piatră”. Succesul regatului se datora, în mare parte, abilității populației shona de a întreține relații comerciale asigurând stabilitatea orașului.

Construcția era realizată din ziduri de piatră necimentată care alcătuiau o incintă ovală înaltă de nouă metri, groase de cinci metri, iar în interior se afla Marele Turn Conic construit abia în secolul al XVII-lea. Complexul de pe platoul Zimbabwe, împreună cu Marea Împrejmuire sau „Great Enclosure” au fost considerate unele dintre cele mai remarcabile structuri precolonialiste, dezvăluind o arhitectură desăvârșită. Roger Summer, arheologul care a folosit cele mai bune metode de săpături arheologice spunea: „Zimbabwe a fost terenul de joacă al căutătorilor de comori și al savanților, al maniacilor și al arhitecților și teatrul unor lucrări de mântuială. Zimbabwe rămâne totuși în ochii celor mai mulți o mare necunoscută”.

Marele Zimbabwe a fost construit pe un teren de 728 ha, cu scopul de a susține un mare oraș. Platoul oferea pământ pentru pășunat pentru vitele care reprezentau elementul principal al economiei regionale și un sol fertil, propice pentru agricultură.

Se credea că aceste ziduri din piatră foloseau la apărare, însă cercetările ulterioare au demonstrat altceva. Zidurile nu erau făcute în așa măsură încât să se poată escalada pentru a ajunge în vârf unde să se poată așeza armele. Construcția era dovada bunăstării și puterii regelui care domina întreg regatul.

Orașul a cunoscut un declin începând cu 1420 când populația karanga, popor vorbitor de limbă bantu, grup din care a descins shona, l-a abandonat, unul din motive fiind creșterea dimensiunii orașului în așa măsură încât i-au fost depășite granițele iar terenul înconjurător nu l-a mai putut întreține. Sunt speculate multe păreri cu privire la declinul regatului. Unele enciclopedii susțin ideea conform căreia orașul a fost abandonat în urma unei secete, conflicte interne, aflux de populații cuceritoare.

După decăderea Marelui Zimbabwe, și-a făcut apariția un oraș-stat, Monomotapa(1450-1884), denumire care provine de la „Mwene Mutapa” însemnând „stăpânul regatului Mutapa”. Aflat în partea nordică a platoului Zimbabwe, limitele sale teritoriale au fost exagerate de cartografii timpurii, istoricii crezând că imperiul se întindea de la Oceanul Indian până la deșertul Kalahari. Acest stat a fost condus de o serie de monarhi care și-au luat numele de „mwene mutapa”, de aici și numele dat regatului. Conform legendelor, fondarea dinastiei mwene mutapa a fost realizată de un conducător, din zona laculul Tanganyika, Mbire, din secolul al XIV-lea. Regatul, în sine, a fost format în secolul al XV-lea de Nyatsimba, liderul tribului karanga(primul care a purtat numele de „mwene”). Tot în această perioadă a început să prindă contur armata statului, s-au legat relații comerciale și s-au realizat depozite de aur și sare.

Toate informațiile scrise folosite de istorici provin de la portughezii care au intrat în contact cu statul Mutapa la începutul secolului al XVI-lea. Aceștia susțin prin documente că, în momentul în care au ajuns în imperiu, locuitorii care s-au așezat în zonele statului Mutapa făceau parte din populația karanga, portughezii denumind regiunea Mukaranga. Statul Mutapa era alcătuit din orașe și sate mari, întinse pe distanțe de 3-5 km fiecare. Capitalele regale au fost denumite de portughezi „zimbabwe”, făcând o paralelă între importanța acestora și imaginea impunătoare a fostului regat Zimbabwe. Conducătorul statului deținea multiple case despărțite între ele prin curți și grădini, complet separate de casele oamenilor de rând.

Perioada secolului al XVI-lea e caracterizată de invazia portughezilor care urmăreau să intervină în politica internă a statului, pornind războaie civile, cuceriri și săvârșind afaceri comerciale cu locuitorii din zonă. Populația tonga, grup etnic, vorbitor de limbă bantu, a luat atitudine abia în 1570 și le-a ținut piept europenilor care aveau planuri mari de interferență în treburile interne ale populațiilor imperiului Mutapa. În urma războaielor civile din 1600-1624 dintre portughezi și localnici, europenii au reușit să obțină controlul statului. Au început să apară centre comerciale încă de la sfârșitul secolul al XVI-lea unde portughezii și populațiile swahili din estul Africii au întreprins schimburi cu locuitorii imperiului.

Situația în Mutapa nu avea să rămână neschimbată pentru mult timp căci a intervenit declinul sistemului comercial. Aceasta a fost rezultatul amestecului portughezilor în activitățile negustorești cu scopul de a cuceri Mutapa. Au urmat alte conflicte armate, pornite de rebelii care erau împotriva conducerii statului, provocați și de pretențiile europenilor asupra imperiului. La sfârșitul secolului al XVII-lea, comerțul începuse să aibă probleme din cauza apariției condițiilor neprielnice ce i-au forțat pe comercianți să părăsească zona în căutarea unor noi centre.

Scăderea producției agricole, scăderea populației din zonele care produceau aur și comerțul extern inconsecvent au fost cauze care au contribuit la nașterea unor revolte. Spre sfârșitul lui 1680, portughezii au fost nevoiți să plece iar Mutapa a pierdut controlul zonelor din sudul Zambezi-ului, mutându-se în nord în jurul secolului al XVIII-lea.

Este necesar să facem referire la fondarea regatului Mutapa sub Mutota, regele unui grup karanga cunoscut și sub numele de rozwi care a realizat o serie de cuceriri de state și ținuturi karanga care au contribuit la întemeiere. În timpul invadării ținuturilor de lângă Zimbabwe, Mutota a anexat regatul karanga, Butua, imperiului său. De aici încep alte cuceriri care au dus la extinderea statului și a consolidării acestuia, menit să reziste în fața cuceritorilor. După moartea lui Mutota, pe tron a urcat fiul acestuia, Mutope, care punea în aplicare sistemul tatălui său. Omul de încredere al acestuia era Changa, guvernator în Mutapa, o personalitate istorică care s-a impus în fața populațiilor înconjurătoare. La moartea lui Mutope, a fost numit rege unul din fiii acestuia. Changa, ajungând să fie privit cu același respect de care beneficiase și Mutopa, refuza să îi recunoască suzeranitatea fiului. Simțind autoritatea lui Changa în cadrul imperiului, negustorii i se adresau cu „amir”( prinț în limba arabă). Guvernatorul și-a schimbat astfel numele în Changamire. După ce a fost purtată lupta pentru putere și fiul lui Mutope a fost omorît, Changamire a preluat tronul, dar numai pentru puțin timp, fiind omorât de susținătorii fiului lui Mutope.

La începutul secolului al XVI-lea, când portughezii au ajuns în regat, autoritatea centrală a acestuia a căzut sub puterea dominantă a acestora. Astfel, adepții lui Changamire au fost constrânși de împrejurări, au părăsit Mutapa și au pus bazele unui mic regat localizat pe lângă ruinele orașului Marele Zimbabwe.

Dominația se schimbă, controlul asupra regatului Mwene Mutapa l-a dobândit regele Dombo din Changamire, noul nume dat fostului Butua, în 1693, când a pornit o expediție de alungare a portughezilor. Succesorii lui Dombo au condus imperiul care includea platoul rhodesian și cea mai mare parte a văii Zambezi. Regatul Changamire a devenit cea mai mare putere în Africa Centrală până la declinul său din 1830 când portughezii au preluat controlul asupra ținuturilor din Mozambique și inclusiv a regatului.

2.2 De la venirea portughezilor în Africa Sudică la primele conflicte

Primul contact al europenilor cu sudul Africii s-a realizat prin intermediul portughezilor, aceștia fiind primii exploratori ai întregii Africi. În timpul dezvoltării regatelor africane, în special a regatului Mwene Mutapa care se ocupa cu producerea și comerțul sării și aurului, la sfîrșitul secolului al XV-lea, portughezii au fost atrași de imaginea bogăției de pe urma căreia aveau să profite. Primul portughez care a văzut Africa Sudică a fost Bartolomeu Diaz care a ajuns la Capul Bunei Speranțe în 1488. Aici i-a găsit pe hotentoți, nume dat de albi vorbitorilor de limbă hoisan care locuiau în Namibia și în NV de Kimberly. Aceste populații s-au înarmat cu lănci și au adoptat o atitudine de respingere a portughezilor care nu urmăreau nimic la momentul respectiv, veneau doar pentru explorarea ținuturilor.

Au urmat conflictele dintre localnici, care își apărau drepturile și portughezii care începuseră să fie extrem de interesați de bogățiile potențiale pe care le promitea zona. Cunoscutele conflicte din imperiul Mutapa, apoi relațiile comerciale întreprinse de portughezi și populația rozwi din Changamire, toate acestea au ajutat la sădirea unui sentiment de ură și respingere față de europeni, atitudine care a îngreunat viitoarele contacte dintre africani și colonizatori.

Partea sudică a continentului african, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, era sub atenția olandezilor, după întemeierea coloniei Cape în 1652 de către Jan Van Riebeeck(1619-1677), Cape Town devenind capitala coloniei și centru comercial. De-a lungul secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, numărul coloniștilor a crescut foarte mult, extinzându-se și controlul din zona Cape asupra teritoriilor din jur. În urma măririi zonei controlate de europeni, s-au iscat conflicte diverse între aceștia și populațiile indigene care își apărau drepturile. Olandezii, în fază inițială, au avut relații pașnice și comerciale cu populațiile africane printre care și khoikhoi, realizând schimburi de produse, convenabile, în special, pentru europeni.

În secolul al XVIII-lea, când coloniștii căutau noi teritorii pentru cultivare și explorare, au depăsit granițele zonelor ce aparțineau populației khoikhoi, forțând-o să își părăsească locuințele. Genul acesta de tratament la care au fost supuși indigenii, a provocat controverse în rândul populațiilor. În 1677, burii au demonstrat o superioritate militară ce a dus la eliminarea comunității khoikhoi, supraviețuitorii adoptând legile și modul de viață al invadatorilor.

Compania Dutch East India încuraja imigrația pentru a popula colonia. Printre imigranți se aflau și cei veniți din Țările de Jos care s-au amestecat cu francezii calvini și au părăsit zona Cape, așezându-se la sate și devenind fermieri. Olandezii i-au numit „trekburi” sau fermieri migratori. Acești buri și-au creat un stil de viață care nu convenea indigenilor, aceștia simțindu-se îngrădiți iar teritoriile lor erau acaparate. „Trekburii”, în căutare de noi ținuturi pentru a-și fixa rădăcinile, au dat peste xhosa care își deplasa turmele de vite de-a lungul fluviului Great Fish. Populațiile au intrat imediat în conflict ducând la o perioadă de războaie grele care au necesitat foarte multe resurse.

Pe parcursul a 100 ani, teritoriul sud-african a fost terenul conflictelor armate pornite în ideea câștigării regiunilor de către europeni și deposedarea aborigenilor de pământurile și posesiunile pe care le dețineau. Acest conflicte au purtat numele de „războaiele cafrilor” sau „războaiele xhosa”. Expansiunea afrikaneerilor, cu pretenții din ce în ce mai mari în dobândirea unor noi teritorii pe care să le încorporeze în cadrul regiunii deja controlate, nu ținea cont de faptul că africanii își aveau rădăcinile deja stabilite în momentul venirii europenilor.

Colonizatorii olandezi s-au impus în fața populației khoikhoi, au întreprins o invazie de așa magnitudine încât indigenii s-au văzut copleșiți de forțele colonizatoare, sistemul lor politic era în cădere, ajungând simpli clienți ai companiei olandeze.

La sfârșitul secolului al XVII-lea a început să prindă contur practica sclaviei imediat ce Van Riebeeck și-a exprimat dorința de a urma exemplul așezărilor companiei din Baravia. Compania din Cape a început să importe sclavi din Dahomey și Angola, comunitatea olandeză ajungând să depindă într-o mare măsură de munca sclavilor. Colonia Cape a emis o lege cu privire la statutul tuturor sclavilor: „Sclavii nu se puteau căsători; nu aveau nicio putere asupra copiilor lor și nu puteau să încheie contracte legale, să dețină proprietăți sau să lase testament.Ca proprietate exclusivă a stăpânului său, sclavul era obligat să îndeplinească orice ordin și să se supună, putând fi și vândut.”

Acesta este unul dintre motivele care i-a făcut pe indigeni să ia măsuri împotriva tratamentului inuman la care erau supuși. Un alt motiv a fost și invazia colonizatoare pe pământurile lor pe care europenii le-au cucerit fără să privească înapoi.

La nord de Cape, ceva mai departe de trekburi, locuiau populații de origini diferite, fie erau alcătuite din păstori și vânători indigeni goniți de pe fostele lor teritorii, fie din sclavi africani și asiatici scăpați, fie din bărbați sau femei cu o descendență etnică mixtă. Aceste comunități care practicau schimbul de produse cu olandezii din Cape, au început să se organizeze în șeferii la sfârșitul secolului al XVIII-lea și au ajuns să fie cunoscute drept Griquas.

Trekburii din sud, spre deosebire de cei stabiliți în nord, erau preocupați să asigure paza pământurilor uzurpate în cazul unui viitor atac din partea populației xhosa. Khoikhoii era prinși la mijloc, între patronii lor, burii, pe care se gândeau să îi părăsească și xhosa cu care ar fi vrut să se alieze. Acesta reprezenta contextul în care a început primul dintre cele mai aprige războaie.

Inițial, primele contacte dintre africani și intrușii albi s-au desfășurat în pace. În cultura africană, vizitatorii de orice nație sunt obligați să raporteze șefului de grup sau trib moentul sosirii acestora. De asemenea, trebuie să ceară permisiunea de a-și desfășura activitățile pe teritoriile africane și în cazul în care râmân, aceștia ar trebui să se aștepte la o integrare în cadrul șeferiei. Unii albi au fost de acord, alții nu au acceptat, atitudinea acestora devenind din ce în ce mai arogantă. Aceștia declarau că dețineau pământul care le-a fost permis să-l folosească, cu toate că în cultura africană nu exista dreptul de proprietate privată așa cum spunea și Livingtone: „noi am cumpărat pentru grădină un mic lot de pământ, deși așa ceva nu era necesar într-o țară unde însăși noțiunea de a cumpăra constituia o noutate.”

Acesta a fost momentul când africanii au simțit că autonomia le era periclitată. De aici s-a ajuns foarte ușor la conflicte, unele pentru apărare, altele pentru cucerire. Printre lucrurile care îi diferențiază pe europeni de africani era sentimentul de unire, de coalizare. Pentru albi, mai importantă era hegemonia rasială și au făcut un front comun pentru a-i învinge pe indigeni. În schimb, indigenii nu erau uniți, aveau conflicte unii cu alții, se iscau diverse neînțelegeri între ei, atenția nu le era centrată pe cei care ar fi trebuit să reprezinte dușmanul comun. Europenii au profitat de acest lucru și au reușit să-i transforme pe unii africani în aliați.

În ciuda acestor factori care nu se arătau favorabili băștinașilor într-o eventuală luptă, africanii păreau se beneficieze de factori care ridicau probleme europenilor. Fermierii africani păreau să fie totuși imuni la pojar și varicelă, bolile care au îngenuncheat alte populații venite în contact cu europenii. Economia societății fermierilor era mult mai complexă și mai bine organizată, iar sistemul politic era mult mai rezistent. În plus, aceștia și-au adaptat cultura și instituțiile sociale, economice și politice noului sistem european și numărul acestora era mult mai mare decât al albilor.

În cadrul celor nouă războaie dintre xhosa și buri, primii au suferit multe pierderi. Forța armată a albilor s-a dovedit mult mai puternică și bine pregătită, datorită tehnicilor folosite și bine puse la punct și a armelor de foc de o calitate bună. Africanii duceau lipsă de echipament și de arme moderne, motiv pentru care orice luptă se termina cu învingerea acestora. Comando-urile afrikaneere și regimul britanic au subjugat africanii, le-au distrus locuințele, recoltele, rezervele de mâncare.

În timpul secolului al XVII-lea, șeferiile xhosa erau dominate de o singură linie de urmași, dar secolul al XVIII-lea a adus moartea căpeteniei și automat separarea descendenților în două linii rivale, dintre care una s-a mai împărți în două. Astfel, avem de a face cu trei divizii, prima e Gcaleka din estul râului Kei, a doua, Nqgika între Kei și Fish și Ndlambe care se afla în zona cunoscută ca Zuuverld, la vest de Fish.

În primele trei războaie, xhosa din Zuuverld s-a menținut pe poziții, aceasta simțind o slăbiciune a statului colonizator. Xhosa, cu o mare parte din aliați, au distrus fermele albilor până la râul Gamtoos, ajungând să fie în control deplin al zonei Zuuverld. Al patrulea război nu a mai avut aceleași rezultate satisfăcătoare pentru xhosa, clanul fiind împins de armata colonizatorilor dincolo de râul Fish. Guvernul britanic a recurs la transformarea râului Fish într-o barieră între colonizatori și clanul xhosa pentru a opri orice conexiune între cele două nații. În 1819, xhosa a încercat să invadeze colonia britanică, atacând în inima teritoriului Zuuverld. Această acțiune a avut repercursiuni, guvernul anexând teritoriile dintre Fish și Keiskamma. Acest atac al aliaților xhosa a pornit din cauza populațiilor care nu concepeau o limitare a teritoriului ce-i aparținea pe drept. Un an mai târziu, britanicii au acaparat Zuuverld, nimicind autonomia xhosa, fiind înconjurată din toate părțile. În aceste condiții, comunitatea a fost nevoită să înceapă să lucreze pământurile colonizatorilor. În aceeași perioadă, teritoriul care era încă în stăpânirea xhosa a fost asaltat de refugiații veniți din Natal, pe care i-a primit, însă, aceștia neavând proprietăți și alte bunuri, au deținut un statut scăzut în comparație cu populația locală. Acești refugiați, numiți Mfengu, aveau suspiciuni în privința misionarilor europeni.

În 1834 a izbucnit un alt război. Africanii au folosit o tehnică de gherilă pentru a-i scoate pe britanici de pe fermele lor. Tactica nu a reușit, ultimii primind ajutor de la forțele imperiale care au lovit în centrul comunității xhosa. Britanicii au invocat pace, conștienți de urmările care includeau multe vieți pierdute. Pacea a fost ruptă în 1846 când a pornit un al șaptelea război din cauza unor luptători xhosa care eliberaseră un om vinovat de uciderea unui prizonier khoikhoi. Lupta s-a soldat cu bunurile, animalele și grânele distruse de colonizatori, forțându-i pe șefii xhosa să ceară pace. Al optulea război a izbucnit în 1850 când șefii Ngqika nu au mai suportat tratamentul umilitor la care au fost supuși. Un profet, Mlanjeni, din comunitatea lor, susținea că albii nu vor avea câștig de cauză, negrii fiind astfel încurajați să pornească lupta care a avut același deznodământ ca cea anterioară.

După instaurarea unei păci, teritoriul xhosa a fost atins de o boală care se răspândea printre vitele africanilor. Aceștia, cuprinși de disperare, au căutat răspunsuri în toate direcțiile. În acest context, s-a făcut auzită o tânără-profet, Nongqawuse, care locuia pe teritoriul Gcaleka. Aceasta afrima că ar fi avut o previziune în care i-au apărut doi bărbați spunându-i că întreaga comunitate xhosa se va ridica din morți și că invadatorii vor fi alungați dacă erau dispuși să facă un sacrificiu, să își omoare vitele și să ardă recoltele. Tânăra a reușit să convingă întraga comunitate că aceasta era singura soluție pentru a învinge în lupta cu europenii. Astfel au fost ucise 400.000 vite, recoltele au fost arse însă nici urmă de schimbări în favoarea africanilor. Din contră, 40.000 de membri xhosa au murit de foame. În această situație, xhosa a apelat la colonizatori, pentru mâncare și resurse, ajungând să le muncească pământul.

În 1866, Kaffaria britanică, teritoriul cuprins Keiskamma și Kei, a fost inclusă în colonia Cape, inclus fiind și teritoriul din vestul râului Kei. Ultimul război a fost provocat de privarea africanilor de pământurile pe care locuiau la momentul respectiv.

Multiplele înfrîngeri militare, bolile care au lovit atât vitele cât și comunitățile africane și uciderea vitelor, au afectat credințele religioase ale clanului xhosa precum și aspirațiile care le-au fost dărâmate. Africanii și-au văzut pământurile strămoșilor furate de sub privirea lor.

Cu doi ani înainte de al cincilea război, din 1818, a luat naștere regatul Zulu, întemeietorul său a fost Shaka, șeful unei șeferii zuluse mai mici, fiul nelegitim al lui Senzangakona. Neamul zulu face parte dintr-unul din grupurile etnice de limbi nguni. Aceste populații nguni s-au stabilit în ținuturile în care se află astăzi Swaziland, provincia Natal și estul coloniei Cape.

Odată cu expansiunea burilor care au ajuns și în nordul Natalului, teritoriu ce aparținea ngunilor, a izbucnit o serie de conflicte în Natal, o perioadă de jumătate de secol numită „mfecane” de către popoarele sotho și nguni. În această perioadă, se evidențiază Shaka, ajungând pe tronul Zulu după moartea lui Dingiswayo, fostul rege al zulușilor care l-a numit pe Shaka în fruntea oștilor sale. Noul rege s-a făcut remarcat prin spiritul inovator de care a dat dovadă când a schimbat tacticile militare prin organizarea unităților militare compuse din luptători profesioniști care foloseau sulițe scurte. Shaka a obținut multe victorii cu armata sa încă din vremea când nu era rege. O descriere culeasă din rândul zulușilor îl arată pe Shaka ca fiind „un bărbat înalt, închis la culoare, cu nas mare și urât”.

În momentul dobândirii tronului regatului Zulu, Shaka a demonstrat ce fel de persoană era cu adevărat, una fără milă, cu un ego de nestrămutat, autoproclamat rege divin, aspirând și obținând multe din funcțiile sacre ale preoților zulu. Supușilor și armatei le-a cerut să-l urmeze fără să-i conteste deciziile și autoritatea, se aștepta la o loialitate a întregului imperiu zulus.

Sub Shaka, Zulu a prosperat și s-a mărit în urma cuceririlor iar în 1828 statul avea în jur de 1 milion de oameni. Fiecare populație integrată în stat trebuia să urmeze legile și tradițiile zulu, dialectul zulu devenind limba oficială a regatului.

Domnia lui Shaka e caracterizată de apariția mișcării mfecane, un program de cuceriri violente cu scopul măririi regatului pentru a deveni puternic și cu o mare influență asupra statelor din jur. Multe popoare fugeau din calea trupelor zuluse, Shaka se folosea de impii săi, corpurile de războinici, pentru a distruge dușmanul. În urma acestor cuceriri, au luat naștere mai multe națiuni printre care și sotho de a cărui unificare s-a ocupat Moshesh.

Shaka nu a fost pus sub o lumină favorabilă fiind privit cu ură și teamă. Deși a fost considerat un „sângeros tiran și necruțător cuceritor” istoricii au căzut de acord că a fost un „geniu militar și politic”. A realizat ce-și propusese, întemeierea unei mari națiuni. Totuși, împotriva lui s-au revoltat mulți. În această categorie intră și Zwangendaba care a prădat lăcașul sfânt de la Zimbabwe și populația din Mwene Mutapa. Altul care nu îl mai agrea pe Shaka a fost Mzilikazi, fost șef de războinici care a refuzat să i se mai supună regelui zulus și care s-a folosit de trupele lui de „matabeli” pentru a realiza o serie de cuceriri, stabilindu-se definitiv în regiunea Matope Hills în 1840. La fel a procedat și regele Sebituane, conducătorul sotho cu care Livingstone a intrat în contact. Sebituane a condus grupul său de războinici „kololo” într-o campanie de cuceriri prin estul Bostwanei.

Regatul lui Moshesh a luat viață în 1830 și s-a consolidat pentru a deveni suficient de puternic să se opună jefuitorilor zuluși. Apelând la misionarii europeni pentru a-l ajuta să-și pregătească poporul, Moshesh a făcut rost de armele acestora pentru a se apăra de prădători. Populația sotho a avut o serie de conflicte cu fermierii buri care s-au dovedit a fi mai bine pregătiți, învingându-i în nenumăratele bătălii. Moshesh se vede obligat să ceară din nou ajutor britanicilor, acceptând anexarea Basutoland. Protectoratul Marii Britanii l-a acceptat și Swaziland de teama unei cotropiri a colonizatorilor europeni.

O bătălie care a demonstrat forța burilor și a stârnit și mai multă agitație în rândul zulușilor a fost cea de la Blood river din 1840, unde regele zulușilor, Dingaan, a fost ucis, comandorul afrikaneer învingând armata zulusă. Au urmat varii conflicte cu englezii care colonizaseră ținuturile de pe coasta Natalului, anexat în 1843. În 1879, Marea Britanie reușește să cucerească statele zulu. În ciuda acestui lucru, cultura și tradițiile impuse de Shaka au rezistat stăpânirii britanice. După război, Marea Britanie a slăbit organizarea imperiului zulus, împărțindu-l în 13 șeferii.

Toate conflictele care au avut loc în zonele de sud ale Africii au fost, în mare parte, cauza acelui „mfecane” care a distrus mii de locuințe, a omorât mii de locuitori, satele au fost eradicate, șeferiile au fost eliminate.

Africa de Sud a continuat să fie teritoriul pentru care se purtau atâtea lupte cu efecte devastatoare. Anul 1881 a fost reprezentat de războiul dintre albi, englezii și burii. Primul război dintre aceștia a fost urmarea anexării de către englezi a provinciei Transvaal ce aparținea burilor. Conflictul s-a terminat cu învingerea forțelor britanice și o promisiune din partea guvernului britanic că le va oferi independența Transvaalului pentru a renunța la o operațiune de recucerire.

În acest conflict, africanii nu s-au implicat și nu au mai provocat neînțelegeri cu burii. După destrămarea regatului zulus, africanii au abordat o atitudine de respingere față de britanici. Aceste războaie bure purtate în două perioade, primul în 1880 iar al doilea în 1899 au dărâmat multe comunități africane, au distrus multe vieți și au interferat cu modul de organizare al societăților africane.

2.3 Impactul colonizării asupra societăților africane

Inițial, contactele dintre europeni și africani au fost pașnice, europenii descoperind bogățiile pe care teritoriul african le ascundea, au încercat să aibă relații diplomatice și să ascundă adevăratele scopuri. Ce e drept, reacțiile popoarelor africane au fost diferite de la o regiune la alta. Multe erau de părere că dezvoltarea relațiilor reprezintă un lucru bun, ambele tabere având ceva de câștigat.

Europenii nu ajunseseră până la decizia de a-și impune monopolul asupra teritoriilor africane, colonizarea nici nu era în calcul. Primele contacte priveau comerțul, schimbul între mărfurile europene și cele africane.

Coasta sudică de la Oceanul Indian st’rnea prea puțin interes pentru europeni. Portughezii se limitau doar la comerțul din Mozambic și la cel de pe cursul inferior al râului Zambezi, englezii nefiind nicidecum interesați de partea aceea de continent. Lucrurile au luat o altă întorsătură când a ajuns compania olandeză la Capul Bunei Speranțe pe care au decis să o colonizeze, realizând beneficiile de care se puteau bucura. Cum teritoriul se întindea pe o suprafață de sute de mile de la Capetown, burii nu aveau cum să se extindă și să-și exercite influența în interiorul continentului. Sfârșitul secolului al XVIII-lea aduce însă mari modificări în plan colonial. De aici încep primele coflicte dintre buri și populația xhosa despre care am vorbit în subcapitolul al doilea. Marea Britanie care nu și-a exprimat interesul pentru Africa sudică în același timp cu olandezii, a început să realizeze, odată cu sfărșitul secolului al XVIII-lea, că orașul Cape este destul de important pentru afacerile navale din Oceanul Indian. În 1795, anexează colonia Cape, dându-și seama că putea să o transforme într-una asemănătoare cu cele din Lumea Nouă. În acel moment, dezvoltarea coloniei era realizată cu mână de lucru a sclavilor africani pe care olandezii îi exploatau. Marea Britanie urmărea să intre în stăpânirea tuturor coloniilor olandeze pentru extinderea comerțuui, dar încerca și să oprească interesele francezilor în Africa sudică să prindă contur. Prin tratatul de la Amiens, colonia Cape a fost înapoiată olandezilor în 1803, dar trei ani mai târziu, englezii au pus din nou stăpânire pe ea, rămânând în posesia lor.

Marea Britanie începuse să realizeze că privincia promitea multe dacă era manevrată după legile britanice. Planul Regatului Unit era de a pune bazele unei economii moderne în colonie și de a insufla din civilizația apuseană și africanilor. Marea Britanie a devenit puterea dominantă pe mare, mai ales prin ocuparea coloniei pentru a nu o lăsa pe mâna francezilor.

Secolul al XIX-lea a reprezentat o perioadă grea pentru africani, aflați mereu în conflicte, atât cu europenii cât și conflicte interne, între comunități, manifestate prin războaiele tradiționale. Burii aveau concepția greșită că africanii sunt cu mult inferiori lor și tocmai această mentalitate a provocat neînțelegeri între cele două tabere care au dus la adevărate lupte terminate cu distrugerea multor teritorii. Una din problemele pe care britanicii au tratat-o a fost cea a sclavilor, considerați cea mai cerută marfă de către europeni. Abolirea sclaviei în 1834 însemna eliberearea negrilor care suferiseră până atunci din cauza exploatării europene. Conflictele dintre buri și populațiile africane continua, africanii ajungând să ceară arme de foc de la britanici pentru a opune rezistență în fața burilor mai bine pregătiți și echipați.

Au fost luate mai multe hotărâri legislative aplicate coloniei care au forțat burii să migreze la nord și est de stăpânirile britanice. Această mișcare a purtat numele de „great trek”. Ca un rezultat al acestei mișcări, burii și-au întemeiat comunități în 1852 Republica Transvaal și în 1854 statul liber Orange, recunoscute de guvernul britanic.

Statul Orange obișnuia să fie locuit de populații de griqua și sotho când, în 1830, fermierii buri au făcut incursiuni în acea zonă. În Transvaal, la momentul cuceririi, burii au dat peste populațiile indigene ndbele, pedi și zulu. În urma celui de-al doilea război bur, din care englezii au ieșit învingători, Marea Britanie a anexat cele două republici bure.

În 1888, britanicul Cecil Rhodes(1853-1902) a înființat „De beers Consolidated Mines”, un cartel sud african de exploatare a zăcămintelor de aur, după descoperirea din 1886 a zăcămintelor de aur din Transvaal. Rhodes, preocupat de incursiunile burilor în Bechuanaland, pentru a stopa expansiunea afrikaneerilor, a convins guvernul britanic să trimită trupe în Bechuanaland, declarat protectorat în 1885. După anexarea Namibiei de către germani, Rhodes se temea de posibilitatea unei alianțe între Germania și Transvaal cu scopul stopării expansiunii britanice în Bechuanaland. Astfel, britanicii au apelat la regele matabeilor, Lobengula, în ideea stabilirii unor relații comerciale. În 1889 a pus bazele Companiei Britanice Sud Africane, prin intermediul căreia Rhodes voia să colonizeze sudul Africii centrale, inclusiv Zambia și Zimbabwe pe care să le exploateze. În 1890, a fost trădat de L. Stan Jameson care a stricat relațiile companiei cu populația ndebele. Această întâmplare l-a făcut pe Rhodes să se retragă din viața politică. Acesta a revenit cu ocazia războiului anglo-bur când a ajutat la apărarea orașului Kimberley.

Marea Britanie a creat Uniunea Sud Africană prin alăturarea Coloniei Cape, Natalului, fostele republici bure, în 1910, a cărei guvernare a căzut pe mâinile burilor. Noul sistem pus la punct era rasist, făcea o diferență crâncenă între albi și negri. Legile create îngreunau sau chiar făceau imposibil un mod de viață decent pentru africani.

Anii de instalare a colonizatorilor au reprezentat pentru Africa de Sud cei mai obositori și distructivi. Societățile africane au avut foarte mult de suferit de pe urma dominației albe îm special din cauza mentalității acestora conform căreia europenii aparțineau unei rase superioare, creștine și civilizate iar indigenii trebuiau să fie subordonați datorită primitivismului acestora. Din păcate, africanii nu erau capabili să se unească împotriva aceluiași dușman. Conflictele interne și neînțelegerile eterne între șefii triburilor constituiau un punct slab al societății africane de care europenii profitau.

Livingstone era surprins de faptul că populația bechuana nu reacționa împotriva burilor care începuseră exploatarea teritoriilor lor: „Cum se face că băștinașii, care sînt mult mai numeroși decît burii, nu se răscoală și nu-i nimicesc…?”. Marea Britanie nu urmărea răspîndirea culturii britanice printre popoarele Africii, fiind interesată în principal de comerț și asigurarea ordinii. În teritoriile din coloniile britanice, misionarii trebuiau să învețe limba indigenilor și să predea lecțiile în limba lor.

În mod evident, stăpânirea colonizatoare a avut efecte negative asupra societății africane. Au fost făcute modificări în structurile politice și concepțiile africane care au dus la pierderea vigorii tradiției și a formei de organizare africană. În ciuda anexărilor și cuceririlor, grupurile africane au rezistat adaptându-se fie nu au renunțat la luptă. La sfârșitul secolului al XIX-lea mai multe comunități africane au început să se ridice împotriva stăpânirii europenilor. Această trezire poate fi considerată o formă de naționalism formată în jurul ideilor politice ce creșteau în mintea africanilor mânați de dorința de a-și dobândi independența. Din punctul de vedere al colonizatorului, Africa era înapoiată și incapabilă de a-și moderniza organizarea. În omul african, nu identifica decât trăsăturile negative precum „rea-voința de a lua o inițiativă, inerție, neîndămânare, naivitate copilărească…”. Africanii, însă, demonstrează că lucrurile nu stăteau deloc așa. Ei erau capabili să-și modifice comportamentul în funcție de context și situație, erau obligați să acționeze conform normelor impuse de europeni.

Capitolul 3

3.1 Strămoșii populațiilor moderne

Teritoriul sud-african este caracterizat de o migrație constantă a popoarelor. Ținuturile întinse, lipsa vânatului, solurile nefertile au constituit motive plauzibile, enunțate de istorici pentru a explica mutarea de pe un pământ pe altul. De asemenea, ciocnirea cu alte popoare care au migrat ceva mai înainte a dus la reînceperea procesului de deplasare. Acest proces a reprezentat un impediment în dezvoltarea societății, populațiile nefiind puse în situații conflictuale interne iar crizele economice și sociale, deseori, au ocolit comunitățile în mișcare.

Majoritatea istoricilor, în lipsa unor cercetări amănunțite, au tras concluzii greșite în privința africanilor, care au afectat gândirea modernă a societății europene. Din punctul lor de vedere, în comparație cu ideea europenilor de civilizație, continentul african era lipsit de istorie, stăpânit de o dezordine generală și o stagnare a emancipării, un concept care nu caracterizează gândirea primitivă. Daniel Hume(1711-1776) afirma că „Nu există la ei meșteșugari ingenioși, nici arte, nici știință.” Asemenea păreri preconcepute, fără o cunoaștere sau o documentare făcută în prealabil, au convins cercetătorii moderni să întreprindă misiuni de descoperire, secolul al XIX-lea fiind o explozie de sceptici curioși care au pornit pe calea găsirii adevărului. Exploratorii, beneficiind de resurse și cunoștințe în diverse domenii, au reușit să se folosească de acestea pentru a descoperi istoria din spatele chipului „primitivului”.

În urma studiilor, s-au descoperit multiple popoare migratoare sau sedentare care și-au creat propriul mod de viață, propria organizare politică și militară, propria limbă, fiecare având religia și obiceiurile sale. Populațiile au dat dovadă de o inventivitate surprinzătoare, un spirit de supraviețuire care s-a manifestat atât în contrucțiile realizate cât și în acțiunile întreprinse pentru apăararea comunităților.

Strămoșii popoarelor curente au demonstrat că societățile lor arhaice s-au dezvoltat și adaptat diferitelor condiții regionale. Dovadă stau ruinele Marelui Zimbabwe construite de karanga, un proiect complex ce reflectă cunoștințele populației în manevrarea materialelor de construcție, o capitală tribal-feudală, care a contribuit la înflorirea populației, în special, între 1250 și 1750.

Până la venirea olandezilor în 1652, sudul Africii a constituit teritoriul pe care au locuit mai multe popoare de vânători sau culegători, grupuri indigene care practicau agricultura și începuseră să se sedentarieze.

Una dintre cele mai timpurii populații este cunoscută sub numele de san sau „boșimani”, cum îi numeau europenii. Așezați în zona deșertului Kalahari, aceștia au ocupat Africa sudică pentru cel puțin 1000 ani înaintea sosirii olandeze. Anumite surse susțin că acest popor, la contactul cu diferite triburi au fost forțați să migreze spre sud unde s-a și stabilit. Deseori, boșimanii erau confundați cu hotentoții iar Peter Kolb îi descria astfel: „Mici de statură, media de înălțime a bărbaților fiind de 1,57 m iar a femeilor de 1,47 m, cu pielea gălbuie, ochi mongoloizi, cu părul scurt, ondulat în smocuri, steagotipi”.

Modul de viață al boșimanilor era destul de simplist, foarte asemănător cu cel al popoarelor din Epoca de piatră târzie. Boșimanii se încadrau în categoria vânătorilor și culegătorilor, întreaga structură socială era bazată pe acele practici. Într-o regiune semi-deșertică, procurarea hranei era îngreunată de diferiți factori. Ca dovadă, vânătorii erau împărțiți în grupuri mici sau clanuri pentru vânat, aflate în continuă mișcare. Totalitatea armelor pentru vânătoare include un arc, o tolbă cu săgeți otrăvite, ciomege și sulițe. În afară de această ocupație care avea ca scop procurarea hranei, clanul recurgea și la culesul diverselor plante, rădăcini, insecte, considerat o aprovizionare constantă și sigură a alimentelor.

În legătură cu organizarea internă a comunității san, viața politică era rudimentară, de conducerea lui nu se ocupa niciun șef, clanul nefiind împărțit în șeferii, nu avea nici un sistem de guvernare iar deciziile erau luate de cei mai vârstnici membri. Neavând nicio organizare, boșimanii umblau în grupuri mici. Îmbrăcămintea boșimanilor era realizată din piei de animale, bărbații purtau un slip, iar femeile aveau o fustă-șorț. Bunurile acestora erau compuse din materiale ornamentale și instrumente de vânătoare. Nu dețineau case permanente, adăposturile temporare erau considerate ramurile copacilor sau peșterile pe care obișnuiau să le decoreze sau să le picteze, boșimanii dovedind un talent artistic atât prin realizarea picturilor cât și prin gravura parietală.

Toți boșimanii sunt obligați să treacă prin anumite rituri, nașterea, inițierea fetelor și a băieților, căsătoria și moartea. Fiecare ritual reprezintă o etapă în viața fiecărui membru al comunității, în care se pune accent pe legătura cu strămoșii, pe realizarea tatuajelor, mutilărilor și a diverselor operații.

Populația San, asemănătoare cu cea khoi, face parte din grupul lingvistic vorbitor de limbă hoisan. Aceste două grupuri etnice distincte au coexistat la un moment dat, în anumite regiuni, conflictele fiind prezente, dar nu semnificative. În prezent, boșimanii locuiesc pe teritoriul Botswanei, Namibiei, Angolei și în nordul Africii de Sud.

În urma contactului cu populațiile vorbitoare de limbă bantu, au fost împinși în regiunile neprielnice ale deșertului Kalahari. Probleme au întâmpinat și în momentul sosirii olandezilor care priveau poporul boșiman cu un ochi critic, făcându-și o părere proastă despre caracterul boșimanilor, considerându-i periculoși și barbari. Conflictele sporadice dintre cele două popoare, între 1676 și 1861, au dus la distrugerea, în mare parte, a populației san. Cei rămași au fost puși în situația de a deveni sclavi în timpul perioadei coloniale.

Tot în cadrul populațiilor ce pot fi considerate strămoși ai celor moderne intră și khoikhoi, numiți de europeni „hotentoți”. Locul lor de origine se află în regiunea Marilor Lacuri din Africa Centrală. La fel ca boșimanii, hotentoții venerau luna și personificau fenomenele naturii, în special pe cele care erau legate de apă și ploaie. În ceeea ce privește activitatea, se ocupau cu vânatul și culesul, dar și cu păstoritul, hotentoții crescând vite și oi, o ocupație care contribuia la prosperitatea și prestigiul crescătorului. Spre deosebire de boșimani, khoikhoii prelucrau fierul și cuprul. Având în vedere această varietate de activități economice, e indicat să spunem că erau organizați în unități politice mai mari decât boșimanii, tribul reprezentând baza structurii politice. Acesta era alcătuit din mai multe clanuri înrudite iar șeful clanului principal era și șeful tribului. În privința locuințelor, acestea nu erau permanente, dar tindeau să fie. Casele erau construite din materiale care se puteau transporta cu ușurință în timpul deplasărilor pentru a căuta surse de apă și pământ pentru pășunat.

În ciuda faptului că hotentoții și boșimanii erau vecini, relațiile dintre aceștia nu erau tocmai bune. Populațiile San nu agreau faptul că hotentoții le călcau teritoriile. Conflicte nu au avut doar cu boșimanii ci și cu portughezii în momentul sosirii acestora la Capul Bunei Speranțe. Cum hotentoții migraseră către sud, în Namibia și ceva mai târziu au ajuns la Cap, își stabiliseră deja locuințele aici iar pe europeni i-au văzut ca pe niște invadatori, recurgând la uciderea lor.

În luptele cu europenii, khoikhoii au fost forțați să plece din țara lor și să migreze încă o dată spre Namibia. Răspândirea pojarului a afectat populația khoisan, ducând la moartea multor membri. Cei rămași s-au împărțit în două subgrupuri: nama și orlams.

Populația khoikhoi a demonstrat un spirit inovativ prin inventarea unui instrument care avea să fie foarte important și popular în întreaga Africă. Acest instrument ce poartă numele de „thumb piano”(fig.2), a fost un pian pentru degetele mari de la mână, realizat în urmă cu 1000 ani și s-a răspîndit în toată Africa subsahariană. Este de o importanță majoră pentru shona din prezentul Zimbabwe. Acesta este o punte între lumea oamenilor și cea a spiritelor și constituie centrul religiei shona. Pianul este folosit pentru a aduce ploaia în zilele cu secetă, să oprească ploaia când sunt inundații, să gonească spiritele și să vindece bolile. Spiritele strămoșilor sunt chemate prin cântarea melodiilor preferate.

Cu timpul, grupul khoikhoi a început să dispară, rămânând subgrupul Namas, stabilit pe teritoriul Namibiei. Din legăturile pe care olandezii le aveau cu femeile hotentote, au rezultat rase mixte pe care olandezii le numeau „bastarde” iar britanicii „griquas”. Acestea au jucat un rol important în politica colonială.

O a treia populație, care a intrat în contact cu cele două și s-a remarcat printr-o migrație de mare amploare, a fost bantu, grup lingvistic localizat în Africa Centrală, Africa Australă și Africa Occidentală. „Bantu” este un nume general, dat unui grup vast ce include mai multe popoare care vorbesc sute de dialecte înrudite pe alocuri. Printre ele se află zulu, xhosa, swazi, tswana, nguni, sotho, kalanga ș.a.m.d.

Vorbitorii de bantu s-au așezat în regiunile din sudul râului Limpopo din al V-lea secol, răspândindu-se de-a lungul anilor pentru a ocupa majoritatea Africii sudice. Procesul de expansiune al popoarelor bantu s-a desfășurat pe parcursul a două milenii, o serie de migrații ce s-au extins către partea subecuatorială a Africii. Originile neamului le găsim în regiunea râului Benue, în zona Nigeriei și Camerunului. Motivele acestei mișcări sunt încă neclare, mulți istorici vin cu diverse teorii. Una din ele ar fi gonirea populației bantu de către vecini sau în urma schimbărilor climatice din Sahara, neamul a fost forțat să părăsească zona. Acesta s-a obișnuit cu noul teritoriu, adaptându-se regiunii și obiceiurilor locale. Membrii bantu au coabitat cu populațiile locale din zonele în care s-au stabilit, au legat relații, căsătorindu-se cu cei din afara clanului lor, astfel dezvoltându-se o varietate de sisteme politice și culturale. Poporul bantu, care s-a așezat în sud, depindea în mare măsură de agricultură, vitele reprezentând imaginea de avuție și putere în societate. Familiile nu dețineau prea multe bunuri, câteva ustensile, vase pentru gătit, veșminte făcute din piele de animale. Construcțiile erau simple, iar printre triburile care creșteau vite, îngrădirea acestora se afla în mijocul așezării.

În ciuda simplității privind așezămintele și construcțiile, organizarea socială era complexă. Membrii bantu credeau în lege și aveau respect pentru metodele tradiționale și impuneau reguli aspre în ceea ce privește comportamentul individului. Cu privire la religie, acest popor punea accent pe credința în strămoși, ca de altfel, la toate popoarele de agricultori, forma esențială a religie era cultul strămoșilor.

Vorbitorii de bantu locuiau în grupuri mai mari decât celelalte popoare, iar triburile lor erau alcătuite din mii de mebri. La conducerea unui trib, era șeful ereditar, nkosi, aflat în fruntea comunității. Fiind agricultori și crescători de animale, aveau nevoie de o așezare stabilă în care să prindă rădăcini. Cu toate acestea, nu renunțau complet la mutarea locuințelor în căutare de locuri mai bune pentru pășunat și agricultură. Expansiunea bantu a luat sfârșit după ce au populat zonele potrivite pentru agricultură și cu pământ pentru pășunat.

Din aceste trei populații s-au desfăcut altele, mult mai predispuse la o dezvoltare care s-a manifestat în cultură, tradiție și poate chiar mentalitate. Au luat naștere clanuri capabile să își apere teritoriul, forțate fiind de împrejurări, și-au creat propriul drum spre o trezire națională, sfârșitul secolului al XIX-lea, cunoscând un naționalism inspirat de societatea africană sătulă de conflicte, subjugare și sclavie.

3.2 Urmașii populațiilor indigene precoloniale

Este important să știm originea tuturor populațiilor sud-africane cu care au venit în contact europenii. Unii istorici, pentru a le cunoaște obiceiurile, tradițiile și dorințele trebuiau, în primul rând, să le cunoască rădăcinile.

Ruinele de la Zimbabwe, regatul Mutapa, statul Changamire, imperiul zulus și nu numai au constituit dovada necesară pentru a arăta că populațiile africane precum shona, karanga, zulu, s-au ridicat, au evoluat și au beneficiat de cunoștințele și abilitățile de adaptare în diferit zone iar contactul cu europenii doar au grăbit procesul de modernizare și instalare a naționalismului în spiritul african.

Popoarele vorbitoare de limbă khoisan, reprezentate doar de Nama în prezent, au suferit o decimare începând cu secolul al XIX-lea. Cele mai reprezentative clanuri ale populației sunt Nama și Orlams. Primul clan locuiește în regiunea sudică a Namibiei, stabilindu-și teritoriul în Namaland, iar al doilea a migrat în zonele aflate în sudul teritoriilor Nama.

Nama erau păstori care se luptau cu creșterea atât a oilor cât și a vitelor într-un mediu arid și neprielnic. S-au luptat și cu seceta, și cu foametea, din cauza aceasta puneau mare accent pe ritualurile religioase de mulțumire și recunoștință în momentul când începeau să vină ploile mult așteptate. Când nu puteau produce hrană de la vite, se rezumau la culesul alimentelor și la vânătoare, neferindu-se de aceste practici. La mijlocul secolului al XVII-lea, Nama s-a stabilit permanent, ca un grup etnic dominant, în Namibia de Sud.

Populația Nama făcea schimburi cu regatele Ovambo, ofereau piele de animale și lapte pentru a primi obiecte din metal și alte bunuri artizanale. Tot la mijocul secolului al XVII-lea, nama avea conflicte cu olandezii până în momentul când indigenii au fost nevoiți să accepte suveranitatea olandezilor la sfârșit de secol.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, clanurile nama s-au unit, formând „Red nation”, nume dat din cauza tentei roșiatice a pielii. Un alt subgrup khoisan, dama, era numit „Black nation”, membrii acestuia erau angajați ca servitori ai nama.

Au avut destule conflicte și cu herero, la granița de nord a teritoriului nama, în privința pământurilor pentru cultivare și a dreptului asupra apei. Cu toate acestea, la începutul secolului al XX-lea, și-au unit forțele cu cele ale neamului herero, ridicându-se împotriva forțelor coloniale germane.

Populația nama era recunoscută pentru poeziile si muzica devenite o tradiție, având o semnificație majoră pentru societatea nama. Aceasta era faimoasă pentru abilitatea de a spune și transmite povești, de a-și nara istoria, un prim pas spre crearea literaturii africane.

Popoarele vorbitoare de limbă bantu, cele mai numeroase și rezistente de-a lungul timpului, au cunoscut o dezvoltare treptată și recunoscută, trecând prin mai multe etape marcante. Unul din subgrupurile acesteia ar fi herero, stabilit în regiunea din Botswana de azi, în sudul Angolei și în Namibia. Aceștia erau nomazi crescători de animale, vânători și culegători. Au fost considerați unici printre populații fiindcă își recunoșteau ambele descendențe, patriliniară și matriliniară. Fiecare membru herero face parte dintr-un grup matriarhal „eanda”, o legătură socială, dar și unui grup patriarhal „oruzo”, care este o grupare religioasă. Rolurile de șef și preot descind doar pe linie masculină, ceea ce înseamnă că rolul femeii în comunitatea herero era limitat. Religia tradițională a populației era glorificarea strămoșilor primitivi, dar aveau și practici animiste. E de știut că popoarele africane au practicat magia, credințele lor erau bazate pe totemism, animism și personificarea forțelor naturii.

Tradițiile herero se învârt în jurul întreținerii focului sacru de care se ocupau femeile iar bărbații aveau datoria de a-l aprinde. Focul trebuia reînsuflețit de fiecare dată la moartea unei căpetenii.

Tot în cadrul obiceiurilor tradiționale intră și inițierea tinerilor, care se întinde pe doi ani și include circumcizia. În privința fizicului, bărbații herero au o constituție proporțională, fiind înalți și zvelți iar chipul le este plăcut, trăsături fine și uniforme. Femeile poartă veșminte franjurate din piele de animale, au podoabe mari din diverse metale și perle. Atât bărbații cât și femeile își poartă părul împletit pe care îl încarcă cu un amestec de grăsime și argilă făcându-l să stea țeapăn. Femeile au colibele poziționate în spațiul sub formă de semicerc din nord iar bărbații le au în sud. În est se află casa șefului, cu focul sacru arzând în față, de a cărui întreținere se ocupă fiica acestuia. Practic, acest mod de poziționare a locuințelor au o mare semnificație pentru societatea herero. Din această așezare reiese un dualism social și religios redat prin opozițiile prezentate N/S, E/V, femeie/bărbat.

Un alt subgrup bantu este Shona, foarte important și recunoscut care s-a impus prin construirea unui vast imperiu, Marele Zimbabwe. Această populație era expertă în prelucrarea pietrei, strămoșii shona fiind cei care au pus bazele complexului de la Zimbabwe, dar abia în timpul shona a cunoscut o dezvoltare, devenind un regat măreț. Shona se ocupa cu agricultura în principal, dar aveau in posesie și animale. Membrii shona locuiau în comunități mici și împtrăștiate alcătuite din familii numeroase. Având în vedere că anumite state shona se ocupau cu negoțul cu aur și fildeș, Shona a cunoscut o centralizare a puterii, comerțul devenind o sursă de venit esențială. Această prosperitate a dus la crearea unei ierarhii de imperii și regate puternice precum și a unor șeferii coalizate.

Din secolul al XII-lea, Shona domina Zimbabwe și a împins populația khoikhoi în afara granițelor, spre sudul Africii. În cazul în care rămâneau în Zimbabwe, erau marginalizați de shona. Populația din Zimbabwe își venera regii ca pe niște zei, oferindu-le constant ofrande și daruri, care evidențiau loialitatea și respectul pentru conducători.

Zeul suprem venerat de populația shona din Zimbabwe era Mwari, al fertilității și aducător de ploaie. Venerarea acestuia implica practici complexe și dificile care erau expresia unor valori și credințe împărtășite ale neamului Shona. În secolul al XVII-lea, după cucerirea regatului Mwene Mutapa, regii rozwi s-au așezat în sudul râului Zambezi și au instituit practicile de venerare a lui Mwari. Această denumire de „rozwi” semnifică „distrugătorii” și a fost inițial dată războinicilor shona din armata lui Changa. Populația shona vorbea mai multe dialecte ale limbii bantu, înrudite între ele, dar destul de diferite.

Sotho, unul dintre cele mai mari grupuri vorbitoare de limbă bantu, era împărțit în trei populații separate:basotho, pedi și tswana, conduse de un sistem ereditar de șeferii. Sotho se ocupa cu agricultura și creșterea animalelor, economia acestuia fiind bazată pe aceste două ramuri. Recoltele cele mai importante erau grânele și cerealele. Religia grupului era caracterizată de o credință într-o ființă superioară, creștinismul având o mare influență, dar cultul strămoșilor a rămas la fel de practicat și cu o pondere mai mare.

Populația basotho locuia într-o regiune care includea Lesotho de azi, Statul Liber adiacent și provincia Cape estică. Expansiunea nației zulu a afectat sotho, în special prin intermediul mfecane. Refugiații sotho au fost uniți de liderul Moshesh care a format regatul sotho, mai târziu devenind protectorat britanic. Mulți membri sotho au migrat pentru a lucra în minele de diamante și aur.

Populația pedi este un grup etnic care și-a avut teritoriul în Provincia nordică a Africii de Sud. Cunoscuți și sub numele de „bapedi” sau „ sotho nordici” au instaurat regatul pedi în secolul al XVII-lea, situat între văile râurilor Vaal și Limpopo. Uniți sub regele Thulare, au avut sub dominație Transvaalul și au exploatat minele Phalaborwa pentru fier și cupru. Secolul al XIX-lea a fost caracterizat de atacurile ndebele și mfecane care i-au forțat pe bapedi să migreze spre estul Pretoriei de azi. După pierderea luptelor cu burii și englezii, au fost obligați să lucreze în mine.

Populația tswana se ocupa atât cu agricultura cât și cu creșterea animalelor. Strămoșii populației au migrat spre Dealul Tswapong, lângă Bostwana de azi. În secolul al XVII-lea, s-a stabilit în regiunea Bostwanei, instalând șeferii. La fel ca pedi, au avut conflicte cu ndebele în timpul mișcării mfecane. Prin practicarea șamanismului, se creeau legături între strămoși și zei.

Nguni era o populație de păstori localizați din secolul al XV-lea în ținuturile unde se află Swaziland, provincia natal, teritoriul autonom Transkey și estul provinciei Cape. În aceste zone au avut conflicte cu populațiile khoisan care se stabiliseră înaintea populației nguni. Aceasta învățase să cultive plante americane prin secolulele al XVI-șea și al XVIII-lea, dar se ocupau și cu creșterea turmelor de vite și oi.

Principatele nguni, organizate militar, nu permiteau inițierea tradițională, bărbații tineri, dar și femeile au fost înrolați în armată, nefiindu-le permis să se căsătorească înainte de terminarea unei perioade de 10 ani și fără autorizația regală.

În privința culturii, din puținele informații culese, s-a aflat că tradițiile muzicale ale populației nguni au încorporat dansurile și cântecele khoisane.

Populația vorbitoare de bantu, xhosa, își avea așezarea pe teritoriul Africii de Sud, stabilită aici cu mult înaintea venirii europenilor în secolul al XVI-lea. Xhosa avea descendența în populațiile nguni, care, asemenea strămoșilor, membrii xhosa erau crescători de animale. Satele erau organizate în șeferii independente și patriliniare, iar poligamia era acceptată. Când fiul unui șef atingea o anumită vârstă, era obligat să se mute cu familia sa din sat și să stabilească o nouă așezare xhosa. În acest fel, xhosa s-a extins foarte mult pe teritoriul Africii sudice. Secolul al XVIII-lea a adus o serie de războaie între xhosa și buri.

Poporul zulu s-a stabilit în Africa de Sud dupa marea migrație a populațiilor nguni din secolul al XVII-lea. La fel ca celelalte popoare bantu și zulu își câștiga existența din agricultură și creșterea animalelor. Fiecare clan zulu era patriarhal, cu câte un șef cu autoritate religioasă și politică, având abilitatea de a se impune în fața celorlate populații mai slabe. Șeful era lider și în război, își conducea armata.

Religia tradițională punea accent pe credința într-o ființă supremă și în puteri supranaturale. Majoritatea conducătorilor de clan erau înrudiți prin căsătorie cu regele local. Regele practica ritualuri sezoniere în numele poporului pentru strămoși, pe timp de secetă și foamete. Căsătoriile erau aranjate între clanuri, femeia măritată trebuie să se mute în satul soțului ei. Poligamia era acceptată, femeile dobândeau ranguri începând cu cel mai înalt, de soție de șef. În unele cazuri, văduvele se căsătoreau cu frații soților decedați.

Sub Shaka, zulu a evoluat într-un regat impunător, care se angaja în conflicte și cuceriri ce îi aduceau putere, îi sporeau imaginea de conducător neînfricat și calculat, care își conducea oastea spre victorii. Chiar și după moartea lui, statul zulu creștea cu timpul, următorii conducătorii urmându-i exemplu. Și-a pierdut supremația în Africa de Sud după războiul purtat cu britanicii din 1879 când acestia au învins imperiul zulus, transformându-l într-o colonie britanică, împărțită în 13 șeferii.

Africa adăpostește foarte multe civilizații, fiecare cu istoria sa, cultura și aspirațiile. Africa Neagră ne-a prezentat mai multe tipuri de populații: vânători-culegători, păstori, cultivatori, cunoscute mai mult sau mai puțin, depinde de informațiile găsite și cercetărilor făcute. Toate popoarele au făcut apel la migrație, fie forțate de împrejurări fie de bunăvoie, în căutarea unor pământuri potrivite pentru agricultură sau pentru creșterea animalelor. De-a lungul timpului, în urma influențelor europene, civilizațiile africane s-au confruntat cu intervențiile colonizatorilor care au sfărâmat organizarea politică a statelor africane.

3.3 Perspectiva călătorilor europeni asupra societăților africane

Africa deține un loc aparte în lumea de azi, ne dezvăluie un conglomerat de culturi, tradiții, istorie, populații și nu numai, interese care au coexistat și au atras oameni simpli, dar si exploratori din întreaga lume, nerăbdători să descopere ceea ce continentul însuși a ținut ascuns. Fiind un teritoriu atât de vast, cunoașterea sa s-a întins pe perioada mai multor secole, cu fiecare expediție întreprinsă s-a mai descoperit un secret din societățile africane. Africa Australă avut de-a face cu o mulțime de influențe, unele benefice, altele care au alterat viața africanilor deranjați de intervențiile europenilor.

Populațiile africane au fost analizate din diverse puncte de vedere, complet diferite unele de altele, care se contrazic și redau o imagine distorsionată a ceea ce există în ținuturile savanei africane. Călători și exploratori europeni și-au dedicat ani din viață pentru cercetarea continentului african. Cei ca David Livingstone, Mungo Park, Henry Morton Stanley, Robert Adams, Pierre Bouche, Rene August Caillie și mulți alții au dat dovada unui curaj care i-a împins să plece în recunoașterea unui teritoriu nefamiliar și care a ținut ascuns tot ce era semnificativ și prezenta interes pentru europeni.

Un călător marcant care a întreprins expediții pe teritoriul Africii sudice este David Livingstone(13 martie 1813-1 mai 1875), scoțian misionar ale cărui călătorii au completat harta geografică și pe cea etnografică cu importante informații despre modul de viață al popoarelor africane aflate în varii conflicte cu europenii care și-au impus supremația. În jurnalul său „Călătorii și cercetări în Africa de Sud”, autorul a notat toate informațiile culese pe parcursul călătoriilor sale privitoare la fauna, floră, populații. A descris relațiile sale cu indigenii, evenimentele care au avut loc în timpul șederii sale printre băștinași, comportamentul și obiceiurile noilor săi prieteni. Livingstone a îmbinat credința sa creștină puternică cu interesul la fel de puternic pentru știință. „London Missionary Society” decide să îl trimită în 1840 în Africa de Sud. Deși i se acordase titlul de misionar, Livingstone nu urmărea să investigheze teritoriul african pentru a găsi dovezi ale unei divinității și nici să-i convertească pe indigeni. Ca doctor, explorator, misionar și botanist urmărea un singur țel: să ajungă să cunoască populațiile africane, să se intregreze în comunitatea lor și să plece cu noi cunoștințe valoroase. Ajuns în Africa sudică, la Litubaruba, a decis să întrerupă orice legătură cu Londra pentru a studia pe îndelete limba și mentalitatea băștinașilor, ajungând să cunoască, prima dată, comunitatea bacweinilor, trib din neamul beciuanilor care l-au primit cu căldură și bunăvoință. Învățând limba acestora, Livingstone a descifrat că fiecare trib beciuan era numit după animale, de unde ne dăm seama că acestea practicau o forma de animism, divinizarea animalelor. Animalele pe care le venerează triburile sunt sfinte, de neatins, nu se pot ucide și mânca. Tot de fenomenul religios ține și dansul extrem de practicat, o parte însemnată în cadrul ritualului.

Livingstone relatează toate obiceiurile pe care triburile le practică, o tradiție adânc înrădăcinată și respectată. S-a încercat menținerea ei și în timpul valului colonizator care ținea neapărat la convertirea băștinașilor. În cadrul tribului bacwena, se practica căsătoria șefului cu fetele înrudite cu el tocmai pentru a-și asigura fidelitatea supușilor. Așa cum au afirmat anumiți istorici, anumite clanuri sunt patriarhale cum este și cazul acestui trib. Tații aveau drepturi depline asupra copiilor lor, autoritatea tatălui fiind mult mai importantă.

Atitudinea doctorului față de băștinași este una rezervată, neîncercând să îi domine sau să se impună în fața lor. Relațiile dintre el și populațiile africane se bazau pe respectarea intimității fiecăruia și pe un comportament nepretențions, totul desfășurându-se în limitele bunului simț. Această atitudine a lui Livingstone, care îi trata pe africani ca pe niște egali și le respecta identitatea, a influențat mentalitatea acestora, schimbându-le părerea conform căreia toți europenii sunt cruzi, pretențioși și au impresia că totul li se cuvinte, inclusiv pământurile africanilor.

Ajuns în zona deșertului Kalahari, Livingstone constată un popor de băștinași, boșimanii, complet diferiți de ceilalți negri. Aceștia aveau pielea mai deschisă, erau mici de statură iar obiceiurile practicate, printre care vânătoarea de animale sălbatice, îi diferențiau de restul popoarelor.

Drumul acestuia spre cunoaștere era anevoios, dar satisfacțiile pe măsură în momentul în care intra în contact cu diferite triburi. Avea în plan să îl viziteze pe Sebituane, șeful macololilor. În această călătorie, Seceli s-a arătat dispus să-l însoțească, oferindu-și serviciile de ghid. A intrat în contact cu populația griqua, metisă rezultată în urma legăturilor băștinașilor cu europenii. A descris îmbrăcămintea femeilor și bărbaților, ele purtând un șorț din franjuri de piele și pe spate o piele prelucrată de antilopă, ei se acopereau cu o bucată de piele mică și pe spate aveau o mantie. Se ungeau cu un amestec de grăsime și ocru, obicei practicat și de alte populații, pentru a se apăra de razele soarelui și pentru a căpăta un luciu. Împreună cu diverse bijuterii, inspirau eleganță și bogăție.

Ajuns în țara lui Sebituane, acesta s-a arătat extrem de încântat de vizita lui Livingstone împreună cu familia sa. Băștinașii sunt foarte primitori și politicoși și se oferă să își prezinte țara tuturor călătorilor care se arată interesați. Aceștia dau dovadă de o sinceritate lăudabilă, minciuna fiind o insultă. Din punctul de vedere al băștinașilor, în cazul în care se simte nevoia unei întăriri a celor spuse, aceștia se folosesc de un jurământ care atestă că cele spuse sunt adevărate: „Jur pe căpetenie că spun adevărul”.

David Livingstone, prieten al indigenilor, era împotriva sclaviei și din nefericire, a fost martor la toate tratamentele inumane la care erau supuși prietenii lui negri. Burii, cu care a intrat în contact susțineau că pământurile pe care le luaseră în stăpânire le aparțineau: „Îi silim să muncească pentru noi, fiindcă le îngăduim să trăiască în țara noastră.” O astfel de atitudine nu făcea decît să sporească ura lui Livingstone față de acei europeni care nu își vedeau lungul nasului.

Toate expedițiile întreprinse de misionar au răspândit printre indigeni sentimentul că nu toți europenii au motive ascunse și urmăresc ceva în beneficiul lor. David Livingstone a știut să îi trateze cu respect și a cerut de fiecare dată voie șefilor triburilor când avea de gând să întreprindă vreo acțiune.

Misionarii, în special Livingstone criticau europenii din Transvaal pentru modul cum tratau africanii. La rândul lor, europenii îi acuzau pe misionari că încingeau spiritele din zonă și îi instigau pe indigeni la răzvrătiri împotriva burilor.

Așa cum scoțianul misionar a fost cel mai reprezentativ călător al secolului al XIX-lea, la fel are și secolul al XVIII-lea călători reprezentativi care au venit cu diverse idei și teorii, unele susținute, altele privite cu neîncredere. Printre ei se află Robert Jacob Gordon(1743-1795) care s-a făcut remarcat prin seria de interpretări artistice, desene, ale populațiilor xhosa și khoikhoi incluse în Gordon Atlas. Acesta a fost singurul călător din secolul al XVIII-lea care a reușit să-i trateze pe cei complet diferiți de el ca egali, atât pe xhosa cât și pe san. Olandez de origine, născut într-o familie militară, a urmat tradiția familiei și s-a înrolat în armată. Pe lângă interesul acordat vieții militare, Gordon s-a arătat pasionat de istoria naturală, făcând o călătorie în Africa de Sud îm 1773. Întors în Olanda, era văzut ca un specialist în civilizația Africii de Sud. În 1777, a plecat definitiv în Africa de Sud. Gordon a realizat desene, hărți și lucrări științifice în care a tratat subiectul populațiilor africane cu care a intrat în contact. Din informațiile strânse legate de popoarele Africii sudice reiese o clasificare a acestora după criteriile lui Gordon: cafirii care se numeau xhosa și hotentoții sau khoikhoi. Xhosa se deosebeau de khoikhoi prin limba vorbită, practicau agricultura și erau mult mai civilizați față de khoikhoi. În plus erau diferiți atât la înfățișare cât și la caracter. Boșimanii și khoikhoii formau un singur grup la fel ca xhosa din SE și tswana din NV Africii Sudice.

Desenele lui Gordon nu au ilustrat foarte mulți indigeni, dar au beneficiat de un loc aparte în scrierile sale științifice. Printre schițele sale se află și un cafir Palo alergând.(fig.3) „Ei purtau o mantie peste un umăr care era prinsă cu o panglică ce venea sub piept, mantia atârnând undeva sub umăr sau până la gambe. Aceasta era făcută din piele de animale, cu părul încă rămas pe ea, cel mai probabil piele de tigru, vită sau leu[…]”

Din manuscrisul lui reiese că s-a împrietenit cu clanul lui Noebe, șeful Namaqua. Le-a descris ritualul de înmormântare și l-a redat prin desene, într-unul era tatăl lui Noebe, Pluto, înfășurat în mantie înainte să fie îngropat.

În etnografia sa, Gordon face distincța dintre popoarele mai civilizate și cele mai puțin civilizate, în special se referă la cele care se încadrează mai bine în standardele europene. Moetoanas și Xhosa sunt mai civilizate pentru că modul de viață era asemănător cu cel al olandezilor din colonia Cape. Concluzionează că oamenii nu diferă foarte mult și găsește mai multe diferențieri la animale.

Un alt călător care s-a făcut remarcat în secolul al XVIII-lea, a fost Peter Kolb, primul care a acordat atenție indigenilor. Hotentoții au fost încadrați în focarul de interes al acestuia. Kolb a transformat populația khoikhoi dintr-un subiect-stereotip într-unul complex și cercetat amănunțit între filele unei cărți care trata doar regiunea Cape. Călătorul afirma că hotentoții nu sunt cafiri si nici nu s-au născut dintr-un bărbat și o tigroaică după cum suținea Jacob Sadeur într-o poveste absurdă. Tot Kolb ajunsese la teoria că hotentoții se aseamănă atât cu evreii cât și cu troglodiții din Africa de Nord: “Because they have much, when all circumstances are taken into account, in common with the Jews and also a great deal with the Troglodytes. These Troglodytes are ancient African peoples who are the descendants of the Carthaginians”. Călătorul a inclus într-un tabel toate asemănările cu evreii și cu troglodiții. Această ipoteză nu a îndemnat alți istorici să o urmeze, deși proiectul în sine a avut succes în societatea europeană.

Continentul african a cunoscut foarte mulți exploratori îmbarcați într-o călătorie care avea să-i uimească și să le ofere o altfel de Africa, complet diferită de ceea ce și-au imaginat.

Capitolul 4

4.1 Imaginea Africii negre în literatură

Romanele de aventuri apărute în secolul al XIX-lea constituie o modalitate de reprezentare atât a geografiei cât și a popoarelor Africii Negre. Interesul călătorilor acordat omului african și mediului în care acesta trăiește, a sporit imaginația și curajul autorilor de a crea o lume paralelă cu cea pe care au întâlnit-o călătorii. Literatura nu redă aceleași aspecte pe care le-au surprins exploratorii moderni, ci le înfrumusețează, le șlefuiește, folosind cuvinte metaforice, evitând știința și ocolind realismul. Cititorul va fi sigur prins într-o lume imaginată, frumos construită care redă cealaltă față a Africii.

Exotismul Africii este caracterizat printr-un loc, pe de o parte, periculos și posibil mortal, întâlnirea cu animale sălbatice constituie un pericol, pe de altă parte, un loc fermcător și inocent. Între aceste extreme au fost captivi personajele din romane. Jules Verne a construit o lume africană magnifică cu păduri mari și deșerturi fierbinți în care și-a plasat personajele, neștiind că vor avea să descopere atât minunății cât și pericole mari. Verne imaginează personaje de origine africană sub o aură inferioară față de omul european, etern cultivat și savant.

În literatura europeană, africanul trebuie educat, dacă este luat sub aripa protectoare a colonizatorilor, are șanse foarte bune să își schimbe viața, să urce pe scara ierahică și să lase în spate primitivismul. În jurnalele de călătorie, europenii descriu obiceiurile, care li se par dezgustătoare, practicate de africani cu atâta grijă și plăcere, preocupați constant de realizarea acestora atunci când se cere. Mentalitate superstițioasă, axată pe credințele în zei și pe sacrificii, este judecată de europeni al căror creștinism este adânc înrădăcinat, orice alte credințe sunt considerate păgâne. În ochii acestora, asupra cărora zăbovește norul greu al superiorității și aroganței, bijuteriile femeilor, fie ele realizate din materiale simple, precum argila, lutul, piatră, fie din metale prețioase sunt opulente, dizgrațioase și denotă lipsa de bun gust a femeilor africane.

Stagnând această idee, autorii romancieri cu greu schimbă direcția și abordează esteticul frumos în ceea ce privește societățile africane.

Africa Neagră se înfățișează fiecărui călător, misionar sau om de știință, complet sub o altă formă, de fiecare dată, ținând cont de mentalitate și capacitatea de observare a fiecăruia. Într-adevăr, călătorii secolului al XIX-lea sunt mai evoluați și mai bine pregătiți pentru ceea ce aveau să descopere. Dau dovadă de un spirit de observație mai dezvoltat decât predecesorii lor care nu știau la ce să se aștepte. Ei nu uită nimic, notează totul, descriu orice văd, dar din unghiul sub care au fost crescuți și educați, alții fiind obiectivi, unii subiectivi.

Un britanic scria că africanul este crud, murdar, superstițios, egoist, un canibal și obsedat de fetișism, sacrificii umane, vrăjitorie, poligam, mincinos și trișor.

Pentru europenii din secolul al XIX-lea, a fost foarte greu să înțeleagă populațiile Africii care își desfășurau activitatea și își practicau obiceiurile în ciuda intervențiilor colonizatorilor în organizarea adminstrativă a comunităților. Contrar acestei interferențe europene și a interminabilelor conflicte, Africa Sudică este un subiect fascinant ce merită studiat și făcut cunoscut.

În perioada colonială, societățile africane doborâte de conflicte și pretențiile europenilor care creșteau pe zi ce trece, au fost impediemente pentru dezvoltarea artei. Deși circulau prin mediul oral legende și povești, acestea nu erau scrise și nu contribuiau la crearea unei literaturi africane. Foarte târziu au început să se facă cunoscuți sud-africanii de origine britanică ale căror lucrări includeau societatea africană și populațiile cu care au intrat în contact. Printre aceștia se numără Robert Henry Pringle(1822-1897) cu poemele sale care redau din frumusețea sălbatică a Africii de Sud, Olive Schreiner(1855-1920) a cărei viață și-a vărsat-o în romanele sale, cel mai cunoscut fiind romanul semi-autobiografic „The story of an african farm” și domnul Scully, mai puțin cunoscut în Anglia, dar ale cărui volum „Kaffir Tales” introduc cititorul în caracterul nativ.

Un concept cu care literatura s-a întâlnit, a fost stereotipul literar, ideea preconcepută pe care europenii au dobândit-o și au menținut-o neschimbată. Din păcate pentru popoarele indigene, stereotipul este unul negativ care redă o imagine distorsionată a trăsăturilor. Mintea europenilor era deja formată în jurul unor concepte care nu puneau într-o lumină bună continentul african. Majoritatea romanelor schițează portretul africanului destul de simplist, urmând ca pe parcurs descrierea să evolueze si să coloreze desenul africanului surprins în mediul său.

Călătorii, în superioritatea lor, s-au văzut pe post de părinți care au adoptat omul negru simplu și inocent, neatins de virusul modernității, necizelat și naiv. Se simt datori, în special, misionarii, să îi îndrume spre cunoaștere, să iasă din sfera primitivismului. Așa cum spunea Heidegger „ Călătorul este „dintotdeauna-deja purtătorul unei înțelegeri pre-existente a culturii cu care urmează să intre în contact”.

Atunci când se pleacă în recunoaștere, cu o cercetare făcută în prealabil a subiectului, există riscul de a se ignora ceea ce nu se pretează pe etalonul european pe care l-a adus în noile ținuturi. În momentul sosirii în Africa, călătorul încearcă să valideze imaginile pre-existente cu care a plecat din Europa. După ce se obișnuiește cu noul spațiu, acel stereotip mental începe să se estompeze.

Doamna Simona Corlan a abordat două aspecte ale literaturii moderne: jurnalul de călătorie și literatura de călătorie. Primul redă textele prin unghiul realității deja existente, al doilea, romanul mai exact, nu redă realitatea, o reconstruiește conform normelor europene insuflate autorului pe parcursul vieții, baza fiind imaginația care îi dă o mână de ajutor.

În secolul al XIX-lea, relatarea călătoriei este o narare a unei aventuri periculoase, presărate la tot pasul cu capcane și surprize. Imaginile care se regăsesc în jurnalele de călătorie ale misionarilor evidențiază o anumită simpatie pentru Africa Neagră, aceștia fiind împotriva sclavagismului și a tratamentului inuman la care erau supuși africanii de către buri, în special. Mentalitatea lor e dezvoltată pe fundația creștinismului ale cărui valori, în cazul în care vor fi adoptate, vor contribui la emanciparea Africii.

Imaginea Africii Negre atât în literatură cât și în arta europeană este una complexă care înglobează toate trăsăturile continentului, văzute prin prisma unei civilizații europene critice. E adevărat, civilizațiile africane au avut de suferit de pe urma influențelor venite de pe continentul european, dar și societatea europeană s-a confruntat cu o influență africană în domeniul artei. Procesul fiind mai degrabă unul în ambele direcții, europenii au cunoscut arta neagră, devenită arta africană după dobândirea independenței Africii. Toate obiectele aduse din Africa în Europa, toate statuetele, bijuteriile, ornamentele și altele au influențat într-o mare măsură arta europenilor, unii pictori precum Picasso inspirându-se și pictând în culorile caracteristice africane, adoptând stilul indigen. Domnișoarele din Avignon înglobează aceste aspecte.

Iluminismul a avut un impact destul de puternic asupra africanilor. Deși considerați inferiori, au fost luate atitudini iluministe de către europeni și americani de a pune stop sclaviei. Literatura iluministă punea accentul pe inferioritatea omului negru. Filosofii vedeau africanul ca făcând parte din natură, completându-se unul cu celălalt, negrul împrumuta chiar din comportamentul naturii. Această viziune trata indigenul cu nedreptate, nedându-i șansa de a se ridica la nivelul culturii europene. Diferența este destul de mare între mentalitatea iluministă și cea romantică căci secolul al XIX-lea aduce ideea de negru bun ca produs al culturii occidentale. Într-adevăr, perioada modernă îi dă o înfățișare mai curată africanului care își uită țara și este cucerit de ordinea și cultura continentului vecin, creștinismul cântărind foarte mult în această ecuație. Deși era convertit și devotat noii sale credințe și ordini, africanul nu putea accede la mântuire, așa cum ne spune doamna Corlan, acesta continua să amestece noua credință cu amintirile sale păgâne.

Nu este un secret că sofisticații europeni aveau în plan să curețe Africa de acei ignoranți care nu aveau nicio înclinație spre cultură. Aceste mari planuri nu ar fi eliminat, totuși, factorul straniu care îi conferă atâta mister Africii. În plus, acest mister a fost intensificat de curentele de la începutul secolului al XIX-lea în Europa. Viziunea romantică a exagerat caracterul ciudat al străinilor, intensificând sentimentele față de continentul african, indiferent de natura acestora. Autorii romantici au ținut să cuprindă în scrierile lor și o parte din Africa. John Leyden a inclus vorbele prietenului său, Walter Scott, care au caracterizat atât de bine Africa, în volumul său de poeme „Poems and ballads”.Winwood Reade a numit Africa „tărmânul aventurii și al romantismului.”

Deși unii autori pot identifica o serie de asemănări între continentul african și cel european, peisajele, populațiile, fauna și flora Africii sunt incredibil de diferite față de cele din Europa. Contrastul dintre stagnarea aparentă a Africii și progresul rapid al Europei devenea din ce în ce mai evident.

4.2 Analiza textelor literare

Condiția negrului în Africa colonială ține de imaginea pe care acesta și-o formează. În jurnalele de călătorie, acesta nu se ridică la nivelul de civilizație compatibilă cu ideea de civilizație europeană. În romanele secolului al XIX-lea, lucrurile stau puțin altfel și depind foarte mult de convingerile autorului. Am ales să prezint societatea africană așa cum reiese ea din următoarele trei romane: „King Solomon’s mines”, „The story of an african farm” și „Aventurile a trei englezi și trei ruși în Africa Australă”. În toate aceste trei lucrări, acțiunea se derulează în regiunea Africii Sudice, primele două inspirându-se foarte mult din realitate, ultima este mai mult o combinație între comunitatea imaginată de Verne și o realitate trasă de păr, iar negrul este așezat la un nivel foarte jos față de stăpânul alb, evoluat și învățat.

Henry Rider Haggard(1856-1925) era un cunoscător al Africii călătorind în timpul războiului anglo-zulu și primului război bur. A rămas impresionat de bogăția în minerale a continentului, de peisajele de o frumusețe ireală și de ruinele orașelor antice care păstrau din atmosfera de altă dată.

Romanul său „King Solomon’s mines” a fost publicat pentru prima dată în 1885, deși inițial a fost resprins de mai mult multe edituri. În scurt timp a devenit un best-seller, fiind primul roman de aventuri cu acțiunea în Africa și a captat atenția și imaginația publicului.

Autorul a pus preț pe descrierea corectă a nativilor, nu a înfrumusețat și nici nu a diminuat imaginea acestora și rolul în aventura lui Quatermain. Personajul principal, Allan Quatermain era bazat pe Frederick Courtney Selous, explorator al Africii coloniale și vânător iscusit. Viața acestuia era o sursă de inspirație pentru crearea personajului care avea să cucerească lumea.

Narațiunea romanului este la persoana I, acțiunea fiind povestită din punctul de vedere al lui Quatermain care relatează tot ce vede, ce simte, ce trăiește și pune într-o lumină favorabilă nativii cu care interacționează și are o relație de prietenie. Prin protagonist, Haggard îi descrie pe africanii, Twala și Gagool ca fiind niște barbari, diabolici și cruzi, orbiți de putere și supremație. Pe ceilalți ca Khiva, Ventvogel, Umbopa îi considera eroi, le respecta cultura și obiceiurile „I did not take any notice of him for a while, for it is a great mistake to do so. If you rush into a conversation at once, a zulu is apt to think you are a person of little dignity or consequence”. Cartea nu duce lipsă de anumite elemente rasiste, dar acestea pot fi trecute cu vedere în comparație cu celelalte romanele din aceeași perioadă.

Quatermain refuză să folosească cuvântul „nigger”, un termen rasist și preferă să îi numească pe africani „gentleman” ținând cont de faptul că mulți se ridică la acest nivel, fiind mult mai educați decât anumiți englezi.

Romanul începe cu rugămintea lui Sir Henry de a pleca împreună cu Allan Quatermain în căutarea fratelui său care plecase spre nord cu scopul de a găsi minele lui Solomon. În timp ce își căuta oameni care să îi însoțească, în special nativi datorită cunoștințelor lor asupra zonei africane, este abordat de un zulus, Umbopa care dorea să i se alăture lui Quatermain în călătorie. În descrierea pe care i-o face reiese că africanul era un bărbat atrăgător, foarte înalt, bine proporționat, cu o piele ce nu-i trăda originea, fiind destul de deschisă pentru rasa lui. Întrebat de Quatermain cine este și ce urmărește, Umbopa i-a povestit o scurtă parte din viața lui și ce planuri își făcuse, sperând să fie lăsat să îi însoțească, dorind neapărat să ajungă în nord, unde era familia sa.

În cadrul romanului, Haggard tratează și subiectul relației amoroase dintre o femeie nativă, kukuana și un alb. Autorul încearcă să descurajeze relația, gândindu-se la consecințe, dar nu se împotrivește în mod direct. Cu femeia respectivă, Quatermain nu are nimic, are o părere foarte bună despre ea, o consideră frumoasă și nobilă. Mai târziu, autorul o ucide în roman, aceasta murind în brațele căpitanului Good.

Autorul descrie și ținutul în care grupul protagonistului ajunge, Kukuanaland, unul foarte frumos, bine organizat, cu o armată disciplinată și pusă la punct, o societate de neclintit, în care se vorbește un dialect antic al Isizulu, cu capitala la Lov. Aici, Quatermain observă femeile tribului, cu o statură impozantă, foarte frumoase pentru o rasă nativă, cu trăsături fine, înalte și grațioase, părul scurt și ondulat, curioase, dar cu o atitudine retrasă și respectabilă. Localnicii, kukuanas, observă Quatermain, nu erau familiarizați cu fumatul tutunului. Planta creștea în jurul lor, în cantități mari, dar ei, ca și zulu, o foloseau pentru a priza.

În categoria persoanelor neagreate de către protagonist se încadra șeful kukuana, un bărbat puternic, robust, cu înfățișarea specifică unui negru african, buze groase, nas plat, culoare foarte închisă a pielii. Avea un singur ochi, negru și rece, o expresie dură, dar senzuală într-o oarecare măsură, figura sa fiind impozantă și inspira teamă.

Haggard a scris un roman care a tratat atât imaginea africanului prietenos cât și pe cea sălbatică și neprimitoare. Cartea sa este lipsită de prejudecăți, nu judecă pe nimeni și nu trage concluzii pripite, se concentrează pe o cercetare amănunțită și se folosește de sursele pe care le are și amintirile extrem de utile.

Cartea lui Olive Schreiner nu pune atât de mult accentul pe societatea africană cât mai degrabă pe viața europenilor în perioada colonială, stabiliți pe tărâm african. Apărută în 1883, este primul roman al scriitoarei, fiind de mare succes și considerat unul feminist. Este semi-autobiografic, personajele sale fiind inspirate din viața scriitoarei. Acțiunea are loc undeva pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, în timpul primul război bur, care nu este menționat după nume, ci sunt făcute simple aluzii. Singurele personaje native la care Schreiner face referire sunt servitoarele de pe ferma mătușii Sannie, cafirele și menajerele hotentote. Pentru a vedea diferența pe care scriitoare o face între buri și nativi, fragmentul când le este interzis kafirilor să fie prezenți în aceeași cameră cu Sannie este cel mai elocvent. Această mătușă susținea că acei cafiri erau descendenți din maimuțe și nu aveau nevoie de salvare.

Otto Farber, germanul care avea grijă de fermă, era un personaj blând, milostiv, iar în momentul când dă peste o femeie cafir, îmbrăcată în veșmintele tradiționale, ce își ținea copilul în brațe, decide să o ajute. Se oferă să îi aducă ceva de mâncare și la plecare îi dăruiește jacheta lui pentru a le ține cald când se lasă noaptea..

În romanul lui Olive, africanii sunt reprezentați ca făcînd parte din peisaj, nu li se acordă foarte mare atenție, se știe de existența lor, dar nu sunt băgați în seamă. Menajerele africane sunt lăsate să își facă treaba, iar atâta timp cât totul merge bine, Sannie are o relație bună cu acestea.

Al treilea roman pe care am ales să îl prezint este „Aventurile a trei englezi și trei ruși în Africa Australă” de Jules verne. Aici întâlnim un personaj metis, mulatrul fiind personajul preferat în romanele coloniale, care este prins între două extreme paralele, nici bun, nici rău sau ambele în același timp. Mulatrul poate fi considerat o cale de a accede la condiția omului alb, dar fără să poată ajunge la ea. Este și cazul metisului din Verne, un boșiman cu tată englez și mamă din neamul hotentoților, puternic, cu o îmbinare a calităților morale africane și europene, tinzând mai mult spre cele ale rasei albe: „Bușmanul nu mai era un sălbatic ca vechii lui străbuni, Saquash. Născut dintr-un tată englez și o mamă hotentotă, acest metis, trăind printre străini, mai mult câștigase decât pierduse și vorbea foarte curent limba paternă. Îmbrăcămintea lui jumătate hotentotă, jumătate, europeană, era alcătuită dintr-o cămașă de flanelă roșie, o șapcă, pantaloni din piele de antilopă și niște mocasini din piele de pisică sălbatică”. Părerea lui Verne despre acești indigeni imaginați într-o lume inexistentă nu era foarte bună, pe boșimani îi considera sălbatici „acești bușmani mincinoși și neospitalieri, nu căutau decât omuciderea și jaful”.

În cadrul romanului, autorul aducea în vedere și comunitățile specifice africanilor, acel kraal pe care-l numeau băștinașii „un fel de sat mobil, un cătun nomad, care se deplasează de la o pășune la alta. Este un loc închis, alcăuit din aproximativ treizeci de locuințe și populate de mai multe sute de locuitori.” Atinge și subiectul femeii, care obișnuiau să fumeze „matokuane” sau canabis, una din distracțiile băștinașilor.

Jules Verne stabilește cadrul tuturor acțiunilor, descrie fauna africană în contextul practicării vânătoarei, descrie peisajele care se întind pe kilometri, o priveliște uimitoare care îi însoțește pe cei șapte în călătoria lor.

Concluzii

Africa Australă a cunoscut o serie de influențe care au contribuit la modelarea unei societăți echilibrate, în ciuda conflciteor interne și a impactului extern. Eurpa, plină de prejudecăți și extrem de critică a considerat că cel mai bun lucru pentru Africa era să fie luată sub aripa „ocrotitoare” a statelor europene, să le schimbe organizarea sistemelor tribale, să le insufle creștinismul și să le absorbe cultura până la cel mai mic strop, schimbând-o la 360 grade.

Cu mult înaintea colonizatorilor, Africa Neagră a avut parte de regimuri politice foarte diferite unele de altele, de la imperii până la regate, state și triburi. Se poate afirma că au existat națiuni în Africa în condițiile în care națiunea, ca fapt social, e alcătuită din rasă, limbă, religie, moravuri și tradiții comune.Până în secolul al XV-lea, indigenii și-au construit regate importante, esențiale din diverse motive economice și politice. Primele populații au pus bazele unei realități africane care avea să fie mai târziu ca un ghimpe în coasta colonizatorilor. Marele Zimbabwe, Mwene Mutapa, statul Zulu, sunt doar câteva din dovezile unei conștiințe native, care și-a apărat cu încăpățânare creatorii în fața atâtor pericole de stăpânire. Aceste state devenite puternice și impunătoare au fost într-o continuă schimbare, factorii care veneau din afară modificând mult structura internă.

Popoarele africane, în incultura lor și primitivitatea atât de repetate de europeni, au dovedit că pot face față unor cuceriri care aveau să distrugă tot ce au construit. E adevărat, lipsa unor cunoștiințe în domeniul militar și politic au favorizat acapararea de către societatea europeanîă. Să nu uităm, însă de zulu, un clan format de puternicul Shaka, care a dat dovada unei strategii de luptă ce i-a adus multe victorii.

Tradițiile, obiceiurile, practicile și cultele religioase ale nativilor africani au constituit temelia structurilor, care, în ciuda cuceririlor, africanii și-au păstrat identitatea și au supraviețuit acelei „curățări” pornite de misionarii europeni. Unii negri au preferat să meargă pe calea aleasă de stăpânii lor, dar s-au convins ulterior că, indiferent de câte sacrifici făceau și cât de mult ajungeau sa practice obiceiurile europenilor, condiția acestora nu avea să se schimbe. Rămâneau tot sclavi, impedimente în calea exploatării continentului african care ar fi pus mereu probleme.

Primele contacte dintre popoarele cu diferite culturi nu puteau produce descrieri satisfăcătoare. Nicio societatea nu cunoștea limba celorlalte. Relatările au fost bazate doar pe impresiile vizuale, selective și subiective. Natura relațiilor dintre cele două părți afectează modul cum una o descrie pe cealaltă. Misionarii europeni arătau puțină simpatie pentru cei care refuzau sau luau în derâdere învățămintele oferite.

Momentul colonizator a venit când popoarele africane erau deja fragile în urma diverselor conflicte interne pornite în urma migrării populațiilor. Europenii au văzut în asta un avantaj și au profitat de el la maximum. Inițial, s-au prezentat ca fiind simpli exploratori, fără motive ascunse, încercând să câștige increderea locuitorilor teritoriilor pe care urmau să le cucerească. Treptat, lucrurile s-au schimbat, indigenii ajungând să descopere că ceea ce le fusese promis nu coincidea cu ceea ce se întâmpla.

Din păcate africanii nu s-au bucurat de un respect din partea societății europene, aceasta i-a catalogat ca fiind dezagrabili din punct de vedere fizic, înapoiați din punct de vedere intelectual și incapabili să-și depășească condiția, ceea ce este un paradox căci vinovată de această incpacitate era Europa, care nu îi acorda unui african negru dreptul la cultură. Africanii au demonstrat de nenumărate ori că pot ține pasul cu timpul care cerea modernitate.

Conflictele ce au caracterizat secolul al XVIII-lea și secolul al XIX-lea au dovedit că aceste două lumi nu puteau conviețui fără ca una să nu sufere de pe urma celeilalte. O posibilă pace nu putea avea loc, cel puțin nu totală. Indigenii erau răzvrătiți în urma drepturilor furate, europenii aveau din ce în ce mai multe pretenții. Colonizatorii nu puneau preț pe cei cu care aveau neînțlegeri, îi considerau ca făcând parte din natură, uțori de dați la o parte, de eliminat din peisaj, de subjugat. Uimirea le-a fost pe măsură în momentul în care s-au trezit provocați de africanii care începeau să se ridice împotriva lor, sentimentul de naționalism își făcea simțită prezența.

Călătorii străini au fost cei care mai potriviți pentru a desccrie comunitățile africane. Mulți dintre ei au tras spre ideea negrului bun, așa cum reiese din notițele lui Le Vaillant care afirma că hotentoții sunt părinți devotați. Jurnalele călătorilor constituie o sursă foarte bună pentru caracterizarea nativilor negri, punctul acestora de vedere putând fi analizat și comparat pentru a reda o analiza concretă și obiectivă a popoarelor africane.

Sfârșitul perioadei moderne a cunoscut o lume complet diferită față de cea a europenilor. Pe întregul continent au avut loc schimbări care au contribuit la transformarea societăților africane care începuseră să cântărească posibilitatea ieșirii din strânsoarea europeană.

Popoarele africane, contrar părerilor intrușilor, s-au încadrat într-o evoluție care nu era diferită de cea a societăților din celelalte colțuri ale lumii. Tocmai faptul că cei veniți din exterior nu acordau atenție acestor schimbări a facilitat dezvoltarea statelor africane și desprinderea intelectuală de cele care se doreau a fi „salvatoarele” lor. Contribuția pe care popoarele continentului negru au adus-o culturii comune a lumii întregi a încadrat arta africană, muzica, literatura și dansul într-o dezvoltare menită să trezească spiritul inovativ al societăților africane.

Anexe

Anexa 1

Domnișoarele d’Avignon de Pablo Picasso

(http://2.bp.blogspot.com/-CL8CFypxIbw/Tpzz1HXG1cI/AAAAAAAAA7Q/_37RqZG0RXg/s1600/Avignon.jpg)

Anexa 2

Harta Africii în prezent, sursă Bernard Nantet, Dicționar de istorii și civilizații africane

Anexa 3

Imperiul Mapungubwe

(http://www.soutpansberg.com/history/mapungubwe.htm)

Anexa 4

Marele zid al Marii Împrejmuiri din Zimbabwe

(http://images.travelpod.com/users/kerry_andrew/1.1310573643.narrow-passages-of-the-great-enclosure.jpg)

Anexa 5

Nongqawuse(stânga) și Nonkosi în poza facută de M.H. Durney în Grahamstown în 1858

http://tonymac04.hubpages.com/hub/Was-this-the-greatest-self-inflicted-national-immolation-in-history

Anexa 6

Shaka, regele zulus, (http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/7/73/KingShaka.jpg/250px-KingShaka.jpg)

Anexa 7

Înmormântarea lui Pluto, sursă foto Huigen, Siegfried, Knowledge and colonialism: Eighteen century travellers in South Africa

Anexa 8

Sursă tabel Huigen, Siegfried, Knowledge and colonialism: Eighteen century travellers in South Africa

Anexa 9

Sursă H. Rider Haggard, King Solomon’s mines:„What is a gentleman? I don't quite know, and yet I have had to do with niggers—no, I will scratch out that word "niggers," for I do not like it. I've known natives who are, and so you will say, Harry, my boy, before you have done with this tale, and I have known mean whites with lots of money and fresh out from home, too, who are not.”

Anexa 10

Sursă H. Rider Haggard, King Solomon’s mines : „My name is Umbopa. I am of the Zulu people, yet not of them. The house of my tribe is in the far North; it was left behind when the Zulus came down here a 'thousand years ago,' long before Chaka reigned in Zululand. I have no kraal. I have wandered for many years. I came from the North as a child to Zululand. I was Cetewayo's man in the Nkomabakosi Regiment, serving there under the great Captain, Umslopogaasi of the Axe,[1] who taught my hands to fight. Afterwards I ran away from Zululand and came to Natal because I wanted to see the white man's ways. Next I fought against Cetewayo in the war. Since then I have been working in Natal. Now I am tired, and would go North again. Here is not my place. I want no money, but I am a brave man, and am worth my place and meat. I have spoken”

Anexa 11

Sursă H. Rider Haggard, King Solomon’s mines : “At length, branching off from Solomon’s Great Road, we came to the wide fosse surrounding the kraal, which was at least a mile round and fenced with a strong palisade of piles formed of the trunks of trees. At the gateway this fosse was spanned by a primitive drawbridge which was let down by the guard to allow us to pass in. The kraal was exceedingly well laid out. Through the center ran a wide pathway intersected at right angles by other pathways so arranged as to cut the huts into square blocks, each block being the quarters of a company. The huts were dome-shaped, and built, like those of the Zulus, of a framework of wattle beautifully thatched with grass; but, unlike the Zulu huts, they had doorways through which one could walk. Also, they were much larger, and surrounded with a veranda about six feet wide, beautifully paved with powdered lime trodden hard.”

Anexa 12

Sursă H. Rider Haggard, King Solomon’s mine: „These women are, for a native race, exceedingly handsome. They are tall and graceful, and their figures are wonderfully fine. The hair, though short, is rather curly than woolly, the features are frequently aquiline, and the lips are not unpleasantly thick, as is the case in most African races. But what struck us most was their exceeding quiet, dignified air. Their curiosity had brought them out to see us, but they allowed no rude expression of wonder or savage criticism to pass their lips as we trudged wearily in front of them.”

Bibliografie

Lucrări generale

Corlan-Ioan, Simona, coord., Negru pe alb, memorii, istorii, identități în Africa francofonă, trad. Ion Crețu, București, Institutul cultural român, 2006.

Davidson, Basil, Redescoperirea Africii vechi, București, editura Științifică, 1964.

Frobenius, Leo, Cultura Africii, vol.II, trad.Ion Roman, București, editura Meridiane, 1982.

Gulian, C.I., Omul în folclorul african, București, editura pentru Literatura Universală, 1967.

Gyorgy, Mandics, Civilizația și culturile Africii vechi, București, editura Sport-Turism.

Kingston, W.H.G., Great african travellers, from Mungo Park to Livingstone and Stanley, London.

Levi-Strauss, Claude, Antropologie structurală, trad. I. Pcher, București, editura Politică, 1978

Murphy, E. Jefferson, Istoria civilizației africane, vol.II, trad. Corneliu Rudescu, București, editura Minerva, 1981.

Stamm, Anne, Civilizațiile africane, trad. Irina Cristea, București, Corint, 2003.

Thompson, Leornard, A history of South Africa, third edition, London, New Haven, Yale University press, 2001.

Surse primare

Bryce, James, Impressions of South Africa, third edition, London, Macmillan and Co, 1899.

Haggard, H. Rider, King Somolon’s mines, Cassell & Company Ltd., 1907.

Livingstone, David, Călătorii și cercetări în Africa de Sud, trad. Lucian Rennert, București, editura Științifică, 1962.

Schreiner, Olive, The story of an african farm, Ad Donker Publishers, Johhanesburg & Capetown, 1975

Verne, Jules, Aventurile a trei ruși și trei englezi în Africa Australă, trad. George B. Rareș, București, editura Ercpress, 2010.

Lucrări speciale

Corlan, Simona, Inventarea Africii Negre: călătorii în imaginarul european al secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca, editura Dacia, 2001.

Gulian, C. I., Despre cultura spirituală a popoarelor africane, București, editura Științifică, 1964.

Huigen, Siegfried, Knowledge and colonialism: Eighteen century travellers in South Africa, Leiden, Boston, Brill, 2009.

Senghor, Leopold, Sedar, De la negritudine la civilizația universalului, trad. Radu Cârneci, Mircea Traian Biju, București, editura Institutul cultural român, 2006.

Instrumente de lucru

Bonte, Pierre, Dicționar de etnologie și antropologie, Polirom

Davis, J. Hunt. Jr., editor, Encyclopedia of african history and culture, vol I, A learning source book, 2005.

Idem, Encyclopedia of african history and culture, vol II, A learning source book, 2005.

Idem, Encyclopedia of african history and culture, vol III, A learning source book, 2005.

Idem, Encyclopedia of african history and culture, vol IV, A learning source book, 2005.

Flint, John, E., The Cambridge history of Africa, vol V, Cambridge, Cambridge University Press, 2008.

Nantet, Bernard, Larousse-Dicționar de istorie și civilizații africane, trad. Maria Cazanacli, Șerban velescu, Henri Zalis, București, Univers enciclopedic, 2006.

Shillington, Kevin, editor, Encyclopedia of african history, vol. I, New York, Fitzroy Dearborn, 2005

Bibliografie

Lucrări generale

Corlan-Ioan, Simona, coord., Negru pe alb, memorii, istorii, identități în Africa francofonă, trad. Ion Crețu, București, Institutul cultural român, 2006.

Davidson, Basil, Redescoperirea Africii vechi, București, editura Științifică, 1964.

Frobenius, Leo, Cultura Africii, vol.II, trad.Ion Roman, București, editura Meridiane, 1982.

Gulian, C.I., Omul în folclorul african, București, editura pentru Literatura Universală, 1967.

Gyorgy, Mandics, Civilizația și culturile Africii vechi, București, editura Sport-Turism.

Kingston, W.H.G., Great african travellers, from Mungo Park to Livingstone and Stanley, London.

Levi-Strauss, Claude, Antropologie structurală, trad. I. Pcher, București, editura Politică, 1978

Murphy, E. Jefferson, Istoria civilizației africane, vol.II, trad. Corneliu Rudescu, București, editura Minerva, 1981.

Stamm, Anne, Civilizațiile africane, trad. Irina Cristea, București, Corint, 2003.

Thompson, Leornard, A history of South Africa, third edition, London, New Haven, Yale University press, 2001.

Surse primare

Bryce, James, Impressions of South Africa, third edition, London, Macmillan and Co, 1899.

Haggard, H. Rider, King Somolon’s mines, Cassell & Company Ltd., 1907.

Livingstone, David, Călătorii și cercetări în Africa de Sud, trad. Lucian Rennert, București, editura Științifică, 1962.

Schreiner, Olive, The story of an african farm, Ad Donker Publishers, Johhanesburg & Capetown, 1975

Verne, Jules, Aventurile a trei ruși și trei englezi în Africa Australă, trad. George B. Rareș, București, editura Ercpress, 2010.

Lucrări speciale

Corlan, Simona, Inventarea Africii Negre: călătorii în imaginarul european al secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca, editura Dacia, 2001.

Gulian, C. I., Despre cultura spirituală a popoarelor africane, București, editura Științifică, 1964.

Huigen, Siegfried, Knowledge and colonialism: Eighteen century travellers in South Africa, Leiden, Boston, Brill, 2009.

Senghor, Leopold, Sedar, De la negritudine la civilizația universalului, trad. Radu Cârneci, Mircea Traian Biju, București, editura Institutul cultural român, 2006.

Instrumente de lucru

Bonte, Pierre, Dicționar de etnologie și antropologie, Polirom

Davis, J. Hunt. Jr., editor, Encyclopedia of african history and culture, vol I, A learning source book, 2005.

Idem, Encyclopedia of african history and culture, vol II, A learning source book, 2005.

Idem, Encyclopedia of african history and culture, vol III, A learning source book, 2005.

Idem, Encyclopedia of african history and culture, vol IV, A learning source book, 2005.

Flint, John, E., The Cambridge history of Africa, vol V, Cambridge, Cambridge University Press, 2008.

Nantet, Bernard, Larousse-Dicționar de istorie și civilizații africane, trad. Maria Cazanacli, Șerban velescu, Henri Zalis, București, Univers enciclopedic, 2006.

Shillington, Kevin, editor, Encyclopedia of african history, vol. I, New York, Fitzroy Dearborn, 2005