Studiul Sociologic al Raportului Minoritate Majoritate

Studiul sociologic al raportului minoritate – majoritate

INTRODUCERE

Problematica grupurilor minoritare a suscitat, în ultima perioadă, interesul unei întregi pleiade de cercetători, specializați în studiul diferitelor fațete ale vieții contemporane. Juriști, sociologi, politologi, istorici, psihologi etc. au fost, cu toții, interesați de modul cum au apărut grupurile minoritare, cum s-au dezvoltat, care sunt condițiile când un asemenea grup poate fi considerat minoritate națională și etnică, care sunt șansele membrilor acestuia să-și prezerve caracteristicile identitare specifice.

Lumea globalizată în care trăim a ridicat aceste probleme cu o acuitate sporită. lnterdependențele specifice sfârșitului de mileniu presupun multiplicarea interacțiunilor la nivelul relațiilor interpersonale, care echivalează implicit cu acceptarea individualității celuilalt, dar și cu eventuale compromisuri, renunțări și acomodări reciproce. Care este pragul de acceptabilitate a acestor ajustări identitare? Care sunt condițiile care permit asemenea situații? Când sunt ele întrunite? Cum pot fi menajate sensibilitățile inerente statutului de minoritar? Cum diferă societățile democratice de cele totalitare din perspectiva respectării drepturilor membrilor minorității? lată doar câteva dintre întrebările care încă își caută răspunsuri.

Aproape toate statele lumii se caracterizează prin diversitate culturală, lingvistică, religioasă și etnică, iar suprapunerea perfectă între frontierele unui stat și un anumit grup etnic este un „tip ideal” folosit ca reper în analize comparatiste. Este adevărat și faptul că problemele nu derivă din existența diversității ca atare, ci din modul în care cetățenii statului, minoritari sau nu, și guvernele respective se raportează la acestea, din opiniile lor privind locul lor și al altora în stat și în societate.

Este interesant că problema minorităților nu are aceeași amploare și relevanță peste tot în lume. Luând ca exemplu Europa se pot observa diferențe majore de abordare între Europa Occidentală și Europa Centrală și de Est, fapt explicabil, în primul rând, prin raportarea la contextul istoric specific perioadei de după cel de-al doilea război mondial. Dacă în spațiul fostului bloc sovietic situația minorităților a căpătat valențe specifice problematicii stabilității interne și a securității regionale, în Occident rezolvarea acesteia a luat preponderent forma reparațiilor morale, de vreme ce minoritățile din aceste state au fost asimilate deja.

În ambele situații s-a impus, cu prioritate, reglementarea statutului grupurilor minoritare prin texte de lege recunoscute internațional, care să stipuleze clar și fără echivoc standardele unanim acceptate la nivel mondial în ceea ce privește protecția minorităților. Din nefericire dezbaterea actuală cu privire la problematica minorităților este, adesea, impregnată de discursuri naționalist – extremiste care conduc, de cele mai multe ori, la escaladarea tensiunilor și la izbucnirea conflictelor în zonele respective. Se poate remarca că diferitele documente privind protecția minorităților pot fi puse în aplicare doar dacă, în respectivele state, situația minorităților naționale și etnice, religioase și lingvistice constituie obiectul unei preocupări interne susținute.

Deși recunoașterea existenței minorităților nu reprezintă o obligație generală în dreptul internațional, normele acestuia pun accent pe respectarea identității membrilor acesteia. Cunoașterea și respectarea acestor standarde în țările care recunosc existența minorităților naționale și etnice reprezintă nu doar o datorie a guvernărilor respective, ci o datorie cetățenească, astfel fiind furnizat un sistem de referință obiectiv și realist.

În prima parte a acestei lucrări am încercat să trec în revistă principalele reglementări de drept internațional și să realizez o abordare comparativă a modului în care acestea sunt aplicate în diferite state europene (foste comuniste sau cu tradiții democratice). A doua parte a lucrării este consacrată studierii aprofundate, din această perspectivă, a situației existente în țara noastră. Nu voi ignora nici compararea tarii noastre cu alte state europene pentru a putea evidenția ralierea, sau dimpotrivă nerespectarea, textelor de lege internaționale și a standardelor reciproc convenite și situarea acesteia în contextul istorico – geografic și geopolitic specific.

CAPITOLUL 1

PERSPECTIVĂ SOCIOLOGICĂ A RAPORTULUI MINORITATE – MAJORITATE

1.1. Coordonate teoretice ale conceptului de minoritate

Fenomenul tranziției Europei Centrale și de Est, ale cărui începuturi le găsim spre iarna anului 1989, se dovedește a fi extrem de complex, provocând examinări periodice ale debuturilor sale. Așteptările mult prea mari, atât ale Estului, cât și ale Vestului, privind durata tranziției și costurile ei, au trebuit să fie temperate de specialiști care văd în procesul de transformare, nu un flux continuu, ci o succesiune de etape distincte. Trecerea de la o societate dictatorial-comunistă la o democrație pluralistă, înainte de a se înfăptui politic și economic, presupune o schimbare în psihologia comunităților umane. Europa, ca realitate filosofică și culturală, reprezintă un mozaic încă în mișcare, în care numeroasele grupuri rasiale, religioase, culturale caută să se afirme prin producții proprii. Reașezările unor frontiere mai vechi sau mai noi fac parte din manifestarea diversității care pune sub semnul întrebării conceptul de stat-națiune, generând o situație conflictuală în care se vede aruncat fiecare stat: pe de-o parte se confruntă cu tendințe centrifuge (grupuri ce revendică autonomii teritoriale), pe de alta cu dorințe de integrare într-o structură europeană mai largă, securizantă, și tot specialiștii sunt cei care ne avertizează cu privire la realitatea pericolului reapariției vechilor conflicte naționale est-europene. De aceea, interesul pentru etnicitate apare justificat. Studii efectuate în ultimii ani în spațiul relațiilor interetnice specifice unor realități istorice și culturale au meritul de a avansa în direcția cunoașterii și explicării acestora, înlăturând cu argumentele. științei acele variante ce se doresc a fi acceptate numai de către unii actori ai spectacolului post-totalitar, pretinși judecători infailibili ai unor oameni și fapte dintr-o altă lume.

Redeschiderea dosarelor chestiunilor naționale ne trimite din nou la teorii legate de rasă și rasism, la plasarea etniei într-un context instabil, fragil din punct de vedere conceptual, apropiindu-se când de naționalisme etnice, când de rasisme simbolice (care înscriu raporturile sociale în registrele mitic și ideologic, mascându-le prin etnicizare). Pentru persoanele aparținând unor societăți multietnice, grupul etnic devine o sursă cheie a atașamentului psiho-moral și social, servind drept referent important al identificării.

Din această perspectivă, strategiile de identificare pe care le adoptă grupurile etnice ar trebui să reprezinte un domeniu de studiu al cercetătorilor fenomenului etnic. O atare strategic presupune o definire a contextului interacțional circumscris teritoriului con-locuit de mai mulți indivizi, aparținând unor etnii diferite. Coabitatea ar trebui privită ca rezultantă a unui proces de negociere în care intervin dimensiunile culturală și istorică ale relațiilor interetnice. Nerecunoașterea calității de unici negociatori ai conviețuirii, unor grupuri etnice, de către terțe persoane sau organizații, nu poate fi decât expresia unei atitudini nepotrivite unor realități fundamentate istoric. lnstaurarea unei noi ordini în astfel de regiuni și menținerea ei ulterioară sunt părți ale unui mecanism artificial, ne-organic, la fel ca și sursa care l-a generat, căci parametrii interacționali sunt stabiliți din afară spre înăuntru.

Tendințele evoluției fenomenului etnic, internaționalizarea problemelor etnice și etnicizarea relațiilor internaționale aduc în atenția noastră o nouă criză identitară. Suntem martorii unei revendicări fundamentale a ființei umane percepându-se, în deosebirea sa ca identitate individuală or colectivă, ca participant la crearea unei culturi. Construirea lumii de mâine, înainte de a se declanșa, se vede pusă în dificultate: ce va aparține…cui? Cum vor putea fi identificate și recunoscute ca atare contribuțiile fiecărei entități sociale din „satul mondial”? Ajunsă in această situație revendicativă, a creatorului, omenirea se întoarce din nou asupra ideii de „umanitate”, asupra însăși „naturii umane”. Aparent salvatoare, întoarcerea este la rândul ei amenințată de același stil de raportare la valori de până acum. Ambiția, în sine excelentă, a universalizării salvatoare se formulează, totuși, plecând dintr-un ioc (Europa de Vest) în care modelul raționalității europene este văzut ca model absolut. Preluarea de către grupurile etnice din țara noastră, minoritare din punct de vedere numeric, a unor proiecte fabricate în Occident (cazul drepturilor colective este un exemplu), prin implicațiile ei în toate sferele sistemului societal global, ne întărește convingerea că mult mai înainte să așteptăm un ajutor din afară va trebui să ne ajutăm singuri, din inferior, căutând să formulăm un răspuns național ia provocările tranziției. De aceea, o preocupare actuală ar fi cunoașterea și înțelegerea strategiilor adoptate de etniile de la noi din țară, pentru a găsi modalități de conjugare a eforturilor în sens constructiv, căutând acea dimensiune interculturală a comunicării. În fața „capcanei etnocentriste” nu putem decât să căutăm să ne deschidem unii către ceilalți, încercând să învățăm împreună cu alții diversitatea culturală.

1.2. Considerații sociologice, psihologice și socio-politice asupra conceptului de minoritate

1.2.1. Delimitări terminologice: națiune, etnie, naționalitate, etnotip, minoritate

Filogenetic și ontogenetic s-au adus nenumărate dovezi că oamenii sunt diferiți, inegalitățile lor structurale ducând ia moduri diferite de valorizare a acestora. Dar ceea ce pare a fi acceptat din cele mai vechi timpuri din perspectiva individuală este negat la nivelul grupurilor. Astfel varietatea culturilor rareori a apărut ca un fenomen normal, natural, rezultat din interacțiunea societăților. Rolul științei a fost în acest context să demonstreze suficiența unor astfel de judecăți și să găsească modalitatea de a corecta percepția lor. Putem observa cum încă de la începuturile istoriei, raportarea Ia out-group s-a făcut în baza unui aceiași mecanism psihologic care duce la respingerea în bloc a formelor culturale diferite de cele proprii (morale, religioase, sociale, estetice). Astfel anticii îi denumeau pe ceilalți barbari iar ulterior pentru civilizațiile occidentale toți cei care nu aparțineau culturii grecești, apoi greco-romani, erau priviți ca „sălbatici”.

Prezentul ne impune atenției un nou concept – cel de „minoritate”. Clarificarea acestui termen presupune discutarea unor noțiuni conexe, a celui de „grup etnic” în special. În discursul sociologic cei doi termeni sunt total diferiți: grupul minoritar desemnează în mod normal „o categorie de oameni ale căror caracteristici fizice sau practici culturale sunt diferite de ale grupului dominant, expunându-i astfel unui tratament inegal”, în timp ce grupul etnic este distinctiv prin împărtășirea unui aceluiași „bagaj cultural”; aceasta îi conferă un loc special în societate, dar nu constituie obiectul unor discriminări. Translația trăsăturilor grupului etnic în sfera conceptului de minoritate face ca și designatele acestora să fie caracterizate în mod eronat: astfel grupului etnic i se impută dezavantajul resimțit de membrii săi, distingerea grupului din punct de vedere social, conștiința acută a identității comune. Studiul fenomenului etnic apare deseori încadrat într-o teorie a „majorității etnice dominante și a minorității dominate”, teorie aplicabilă doar regimurilor etnocratice.

Deși categoria sociologică „naționalitate” a fost înlocuită cu conceptul „minoritate”, plasarea acestui studiu în legătură cu statul național impune clarificarea termenilor: în fapt nu este vorba de un grup minoritar dominat, ci de acceptarea sensului pur demografic al termenului, referirea la o „minoritate” etnică luând în considerare aspectul numeric. lpoteza unei „stratificări etnice” implicând un raport dominanți – dominați nu este acceptabilă ca exprimând o putere diferențiată, ci natura categorială și înțelesul sociologic numeric.

În acest demers se impune realizarea distincției între „colectivități etnice” și „categorii etnice”. Primele sunt compuse din oameni care au o cultură distinctă, sunt conștienți de ei ca unitate, fiind percepuți ca atare de ceilalți (out-group) și au simțul obligației susținerii grupului. Cele din urmă cuprind ansambluri de oameni cu o singură sau mai multe trăsături comune, cu un simț slab al apartenenței la grup și slabă interacțiune grupală. Grupurile etnice sau colectivitățile etnice sunt realități relativ stabile a căror transformare permanentă se reflectă și în dialectica raporturilor dintre ele.

M.N. Marger (1991) descrie grupurile etnice prin intermediul câtorva caracteristici principale:

trăsături culturale unice;

simțul comunității;

etnocentrism;

apartenență prescrisă la grup;

teritorialitate.

Și alți specialiști ai domeniului au încercat să definească grupul etnic. În 1978 Schermerhorn îl vedea ca pe „o colectivitate ce trăiește într-o societate mai largă, având o istorie comună reală sau speculativă, amintirea unui trecut comun, a unei culturi convergente în privința elementelor care îl definesc”.

Grupurile etnice conțin culturi ce mențin anumite specificități comportamentale care, într-o oarecare măsură, se deosebesc de curentul evoluției societății. Deși foarte importante în procesul identificării, trăsăturile culturale nu sunt și suficiente pentru a defini un grup etnic. Împrumuturile culturale au făcut posibile omogenizările comportamentale, astfel încât în societățile multietnice se constată similitudini în preferințele unor categorii largi din populație.

Diferențele etnice sunt și o problemă de percepție socială. Atât cei din grup, cât și cei din afara iui vorbesc, simt și acționează ca și cum ar fi grupuri separate. Astfel, putem întâlni situația în care grupurile pot fi, obiectiv chiar, similare, dar ele se percep ca fiind foarte diferite, și reciproca este adevărată: grupurile pot fi diferite, dar se percep ca asemănătoare. Pentru grupurile etnice, sentimentul de NOl semnifică o conștiință a particularităților grupului, a distincției de alte grupuri. Această conștiință se dezvoltă și ca urmare a categorizării sociale, la rândul ei alimentată de o conștiință primară a identificării cu grupul. Prin categorizarea socială se exprimă disponibilitatea apropierii sau a îndepărtării față de un alt grup etnic. Pe de-o parte avem de-a face cu sentimente mai ales pozitive, cu un tratament special față de cei pe care i-am definit ca făcând parte din grupul nostru („in-group bias”). Pe de altă parte, însă, avem de-a face cu percepția omogenității membrilor out-group-ului, deși, în realitate s-ar putea să nu fie așa de omogeni. Explicația perceperii eronate ar putea consta în aceea că indivizii sunt implicați în două procese total opuse – diferențiere și asimilare – iar percepția conform căreia membrii in-group-ului ar fi mai puțin omogeni decât cei ai out-group-ului este urmare a dorinței de individualizare. Modelul „distingerii optime” (Brewer, 1991; Brewer, Manzi și Shaw, 1993) sintetizează implicațiile teoriei identității sociale (Tajfel, 1981; Tajfel și Turner, 1986) și ale teoriei unicității (Fromkin, 1970; Snyder și Fromkin, 1980). Modelul susține că individul poate fi (auto- sau hetero-) plasat de-a lungul unui continuum ale cărei extreme sunt „unicitatea” și „totala deindividualizare”.

Conștiința etnică nu trebuie confundată cu conștiența etnică. Când individul știe că are anumite trăsături etnice, dar care, pentru el sau grupul său, nu sunt mai importante decât alte trăsături (de exemplu: fizice, sociale), putem vorbi de o conștiință etnică. Dimpotrivă, când individul știe că anumite trăsături etnice ale sale sunt foarte importante pentru el și pentru grupul său, putem vorbi de conștiența etnică și de influența ei directă asupra exprimării identității (McKay și Lewins, 1978).

Sentimentul de NOI al grupurilor etnice conduce de obicei la etnocentrism. Tendința de a judeca (aprecia) alte grupuri prin standarde și valori proprii „grupului judecător” se folosește de imaginile supersimplificate pe care le oferă stereotipizările etnice. În relațiile interetnice, in-group-ul capătă atributele „natural”, „mai bun”, „superior”, pe când out-group-ul pe cele de „nenatural”, „inferior”. Stereotipurile etnice se dezvoltă cel mai adesea datorită limitelor comunicării interetnice: trăsături specifice ale unui reprezentant (nereprezentativ) al grupului sunt aplicate întregului grup din care acesta face parte. Atât autostereotipurile, cât și hetero-stereotipurile devin premise ale solidarității membrilor grupului, dar și ale conflictelor intergrupale.

Etnicitatea este o caracteristică dobândită prin naștere. A renunța la ea este foarte greu. Simpla schimbare a numelui or negarea apartenenței la grup nu pot șterge complet „moștenirea etnică”. Cauzele care pot determina o persoană să renunțe la vizibilitatea etnicității, să revină asupra limitărilor impuse prin naștere, au adesea un substrat social legat de prejudecățile și discriminările asociate lor, îndreptate către o etnie sau alta. Când individul crede că angajarea într-o activitate anume îl identifică, prin asociere, cu o cultură anume, el va participa sau va evita participarea în funcție de cum va dori să facă publică identitatea sa etnică.

Studiile etnopsihologice de până acum converg către luarea în considerare a unei categorii cu un statut ontologic aparte: etnotipul. Guy Michaud (1978, p.20) definește etnotipul asociat unui grup etnic ca model abstract al conduitelor specifice (tipice) comune membrilor grupului. Etnotipul este o structură generatrice profundă, care acționează ca un filtru asupra a trei puncte. În primul rând, etnotipul se află într-un raport direct de intercondiționare cu sistemul cultural (with inputs). Ca instituție primară a acestui sistem, educația („cei șapte ani de acasă”) operează o primă modelare a individului, întâlnind nucleul etnotipal al personalității. Personalitatea de bază este, însă, ia rândul ei cauzată de culturi, căci desemnează o configurație psihologică particulară, proprie membrilor unei societăți date, care se manifestă printr-un anume stil de viață în jurul căreia indivizii își țes variantele lor singulare. În al doilea rând, etnotipul își lasă amprenta pe informațiile sistemului intra-societal (inputs), informații care contribuie la edificarea culturii. În al treilea rând, etnotipul se manifestă ca grilă pentru informațiile extra-societale (with outputs), captate întotdeauna într-o perspectivă etnocentristă.

Ceea ce reprezintă interes pentru domeniul relațiilor interetnice este interacțiunea etnotipurilor în care se înregistrează „jocul” auto- și al hetero-reprezentărilor sociale, diferențe între personalitățile de bază și cele etnice, acestea din urmă fiind proiecții în afară ale celor dintâi. Etnotipul constituie elementul care furnizează acea filosofie implicită prin care membrii grupului etnic își elaborează conduitele pornind de la evaluarea tuturor input-urilor. Etnotipul trebuie acceptat ca matrice a cărei umbră se profilează în spatele personalității fiecăruia, o dublură a cărei prezență, latentă în viața de zi cu zi, se manifestă mai ales cu ocazia întâlnirii cu reprezentanții unei etnii sau culturi diferite.

Conceptul de minoritate a suscitat interesul a numeroși specialiști, dar până în prezent nu s-a conturat o opinie unanimă asupra acestuia. Există părerea că pentru a defini un grup ca pe o minoritate sunt necesare patru elemente caracteristice:

calitatea de a fi identificabil

puterea diferențială

tratamentul diferențial și peiorativ (discriminarea)

conștiința de sine a grupului.

Antropologii americani Ch. Wagiey și M. Harris (1958) consideră alte cinci criterii, ca fiind fundamentale pentru a denumi un grup ca minoritate:

pentru a fi membru al unei minorități nu e suficient să aparții unui grup social, ci acesta trebuie să fie reprezentat politic;

atitudinea membrilor majorității se caracterizează printr-un set de norme care valorizează negativ anumite trăsături fizice sau culturale specifice;

minoritatea are conștiința identității sale;

a fi membru al respectivei minorități nu presupune alegere, ci este un dat;

se caracterizează prin endogamie.

În „Dicționarul de Sociologie” Larousse întâlnim următoarea definire a termenului de „minoritate” – „grup de persoane care diferă prin rasă, religie, limbă sau naționalitate de grupul majoritar (mai numeros) în mijlocul căruia trăiește, cu precizarea că un grup constituie o minoritate doar dacă este conștient de sine în calitate de grup diferit de ceilalți, dacă are sentimentul unei inferiorități sociale și mai ales dacă e considerat ca atare”.

L. Wirth (1945) consideră că tratamentul discriminatoriu este o condiție necesară pentru ca un grup social să fie considerat o minoritate. Deși de cele mai multe ori minoritatea constituie un grup mai puțin numeros și apreciat ca mai puțin influent situația nu se poate generaliza. Un exemplu în acest sens îi reprezintă cazul negrilor din Africa de Sud care deși sunt numeric superiori, constituie o minoritate în ierarhia socială și politică.

l. Bădescu și D. Abraham (1995) apreciază că esențial pentru definirea unui grup ca minoritar este tratamentul inegal al membrilor acestuia. De aici apare și diferențierea între minoritățile etnice și minoritățile sociale, care pe criteriul unei lipse de resurse, de putere, a unei sărăcii accentuate își poate recruta membrii din toate categoriile sociale. De aceea ei preferă termenul de „grup etnic” pentru a caracteriza situația în România. O definiție recentă pune accentul în special pe voința minorității de a nu fi integrată (asimilată) în grupul dominant, considerând minoritatea națională ca pe un grup de cetățeni ai unui stat, în minoritate numerică și în poziție nondominantă, care au caracteristici etnice, religioase, lingvistice diferite de cele ale majorității populației; sunt solidari unii cu alții, animați de voința colectivă de a supraviețui și vizează egalitatea în drept și în fapt cu majoritatea.

În contextul stratificării sociale și al dinamicii societăților globale, minoritățile au fost considerate „categorii reziduale”, rezultate în urma constituirii „majorității”. Dar ce reprezintă această majoritate? Membrii grupului majoritar au o istorie comună, același sistem de valori, limbă comună și au suficientă putere economică și politică pentru a-și proteja și susține propriile interese. Preeminența în fața altor grupuri e stabilită și menținută prin tradiție, lege, influență și în ultima instanță prin forță. Minoritarii au dificultăți în promovarea intereselor proprii ei fiind blocați de superioritatea numerică a majorității dominante, de distribuirea puterii sociale.

1.2.2. Tipologia minorităților

Termenul „minoritate” însoțit de un epitet clarificator – lingvistică religioasă, etnică, națională, sexuală, etc. desemnează deci grupuri umane „marginalizate”, aflate într-o poziție de inferioritate numerică, dar și politică, socială, economică sau culturală. Este interesantă o sistematizare a modului în care au apărut și s-au dezvoltat minoritățile. Istoria este plină de astfel de exemple.

Un caz tipic îl reprezintă invaziile imperiale asupra unor națiuni mai slabe, de exemplu cuceririle rusești care au dat naștere unui Stat Slav dominat de minorități străine atât în partea europeană (Moldova, Țările Baltice), dar și în partea asiatică (Caucazul și Asia Mijlocie).

Un al doilea caz este cel al populațiilor introduse în mod sistematic într-un spațiu pentru a apăra granițele unui imperiu (colectivitățile germane în Boemia, Persia, Transilvania până pe Volga) sau pentru a exploata resursele locale (negrii folosiți pentru a lucra plantațiile de trestie de zahăr și câmpurile de bumbac din America tropicală, Caraibe etc.).

O ultimă situație este reprezentată de dispersarea populațiilor plecate din țara de origine datorită unor evenimente politice, persecuții religioase sau de aventurieri (evrei, armeni, libanezi, chinezi).

Densitatea patrimoniului cultural comun ie asigură unitatea în medii foarte diferite de al lor și le asigură coeziunea comportamentală. Tipurile de grupuri sociale care au origine comună, un trecut istoric și o cultură diferite de cele ale autohtonilor reprezintă minorități etnice. Din diferitele definiri ale minorităților etnice putem sintetiza câteva caracteristici comune:

un nume propriu, specific (etnonim) care exprimă „esența” comunității (numele pe care și-l atribuie o comunitate, punându-se în valoare poate diferi de cel cu care este denumită de vecini);

mitul, istoriei ancestrale, care include ideea originii comune în timp și loc, care dă comunității iluzia unei macro-familii (Horowitz, 1985);

amintiri comune împărțite de membrii comunității (eroi, evenimente, sărbători);

unui sau mai multe elemente ale trecutului comun care trebuie specificate, dar care includ în mod normal religia, obiceiurile sau limba;

o legătură cu pământul natal, nu neapărat ocupat fizic de etnie; existența unui atașament simbolic la pământul ancestral;

existența sentimentului de solidaritate între membrii etniei; acestor elemente li se pot adăuga caracteristicile fizice rasiale (importante în diferențierea populațiilor de culoare);

un mod propriu de a face față diferitelor probleme ale vieții concretizat într-un stil de viață specific.

Odată cu apariția statelor naționale, pe scena dreptului internațional s-a impus încă un concept: minorități naționale.

În literatura de specialitate există ezitări și controverse asupra definirii celor doi termeni. Unii experți consideră minoritatea națională ca fiind o parte a unei națiuni care trăiește în cadrele unui sfat național având conștiința identității proprii și un mod propriu de viață, iar minoritatea etnică ca parte a unei etnii lipsite de stat propriu care trăiește în granițele unuia sau mai multor state naționale. Alți specialiști consideră că sintagma „minorităților naționale” cuprinde toate celelalte categorii de minorități, în timp ce alții percep această relație de incluziune în sens invers.

Faptul că nu există o opinie unitară asupra acestei definiții reiese și din formulările diverselor acte legislative. Majoritatea acestora încearcă să rezolve problema prin enunțarea simultană a celor două concepte „minoritate etnică și națională”.

1.2.3. Identitatea minorităților naționale și etnice – piatră unghiulară a evoluției raporturilor minoritate – majoritate

Modernizarea societăților complexe a permis diversificarea roiurilor sociale, dar această diferențiere exarcerbată a dus la imposibilitatea unor forme de tovărășie, colegialitate, care să permită satisfacerea nevoilor individuale de autorealizare, interacțiune, comunicare și recunoaștere. Dar dacă birocratismul și impersonalitatea organizațiilor complexe, fac de nerealizat aceste deziderate indivizii încearcă să descopere noi canale de solidaritate și identificare prin păstrarea și redescoperirea legăturilor tradiționale.

T. Parsons a sugerat termenul de „de-diferențiere” pentru a explica nevoia de identitate colectivă între oameni, ca reacție la imposibilitatea de a o obține în cadrul rolurilor sociale multiple. Astfel identitatea colectivă se referă la aptitudinea unei colectivități de a se recunoaște ca grup față de exteriorul grupului pe criteriul coeziunii etnice, teritoriale, profesionale, etc. ldentitatea culturală se fondează pe origine istorică și etnică, cadru politic, tradiții, limbă, religie comune și pe elemente arhetipale înscrise în conștiința comunității: imagini, simboluri, stereotipuri, mituri originare, legende, toate acestea legate organic, în termenii lui L. Blaga (1969), într-o „matrice stilistică”. Un alt tip de identitate este cea națională, care semnifică apartenența la o anumită comunitate etnică, la un grup etnic, la o națiune, apartenența prin naștere sau achiziționată în procesul de socializare al individului. Interesează, pe lângă regimul propriu-zis al minorităților (care presupune asigurarea dreptului la manifestare culturală), mai ales modul de receptare de către minoritate a realității sociale și tipurile de răspuns la aceasta. C. Mureșan semnalează existența mai multor tipuri de naționalități, în funcție de ideologiile susținute: pluraliste (dorind acomodarea cu majoritatea), asimilaționiste (căutând absorbirea de către majoritate), secesioniste (urmărind autodeterminarea politică) și militante (propunându-și accederea într-o poziție dominantă). Tranziția post-comunistă românească ne pune în fața unui proces inedit de redefinire a vechilor teme sociale („actori”, „resurse”, valori, atitudini, comportamente), proces în care grupurile etnice manifestă o tendință aparte. Schimbarea societală nu poate ocoli fenomenul etnic, astfel încât identitatea grupurilor se va construi prin raportarea la implicațiile schimbării în planul asigurării identității etnice, al situației grupului de apartenență.

În anumite împrejurări formarea unei identități comunitare include un proiect mai mult sau mai puțin explicit prin care grupul respectiv dorește să se afirme, fie chiar și prin circumscriere rasială. Acest proiect „(…) adună sentimente, afecte rasiale, mai mult sau mai puțin răspândite în inferiorul colectivității, le sudează într-o conștiință etnică, națională, religioasă, iar ansamblul dobândește o forță de mobilizare(…)”. În acest „joc” intră proliferarea discursurilor identitare, a manifestărilor etnicității, din care răzbat accente ideologice, un important rol avându-l „agenții” politici, doctrinarii, elitele, în general. ideologiile sunt cele care structurează reprezentările sociale flotante oferind legături între ele, organizându-le într-un corpus coerent de imagini, idei și idealuri ce simplifică viitorul și raționalizează trecutul. În cazul minorităților naționale din România acest lucru se realizează prin intermediul reprezentării identității etnice care înglobează atitudinea etniilor față de reformă și resursele de care dispun acestea și pe care consimt să le folosească pentru a-i face față.

„Imaginile create de speculanții reformei – politicieni, politologi, sociologi, activiști sociali, funcționari ai organizațiilor neguvernamentale etc. – se construiesc prin raportare ia resurse și constrângeri și prin orientarea publicurilor spre soluții reformatoare, conservatoare sau fundamentaliste”. Tipul fundamentalist etnocentric este tipul etnicului care apreciază schimbările din societate asociate reformei din perspectiva grupului propriu de apartenență etnică. Conduita acestuia exprimă conversia opiniilor și credințelor determinate de sfera ideologică a valorilor. „Actorul social exprimă, prin oferta sa, sfera cunoștințelor achiziționate, credințele, reprezentările sociale, proiectele sale. El ia atitudine față de evenimente în termeni oarecum globali, în funcție de programul ideologic cu care a fost impregnat”. Analizând rezistența ia schimbare în câmpul psihosocial românesc, A. Neculau remarcă (1994) faptul că dificultățile tranziției românești nu se datorează factorilor politici sau economici, ci în primul rând celor psihosociali. Ancorarea în vechi mentalități este cea care împiedică dezvoltarea unor raporturi armonioase între diversele categorii socio-profesionale, etnice, de vârstă sau sex. Niciunul dintre subiecții anchetei (unii chiar din mediul academic) nu a fost dispus a recunoaște posibilitatea de a fi fost supus unui „program” de condiționare, cu alte cuvinte că procesul reprezentațional i-ar fi fost dirijat. În felul acesta ei își întăresc, poate chiar în mod inconștient, dependența de stereotipiile unei gândiri sociocentriste sau etnocentriste (atunci când diferențele de adaptare sunt puse în termeni etnici). Pentru a ieși din „miopia culturală” trebuie expuse modurile distincte în care diversele grupuri construiesc evenimentele și trebuie identificate convențiile care leagă ceea ce este văzut cu ceea ce este gândit și cu ceea ce este spus. Atâta timp cât rămânem orbi în fața surselor înțelesurilor, suntem prizonierii acestora. Cunoașterea percepțiilor grupurilor etnice asupra a ceea ce li se cuvine și asupra a ceea ce consideră ele că primesc, ne furnizează, credem, elemente pentru demonstrarea unor tensiuni etnice cu substrat politic sau economic, dezechilibre a căror amplitudine poate afecta în anumite condiții, siguranța națională a României. De asemenea, situația actuală a relațiilor interetnice de la noi din țară, în măsura în care nu înregistrează conflicte de natură etnică, poate fi explorată în dorința de a oferi exemple de conlocuire a regiunilor multietnice. Ca dimensiune a fenomenului etnic, relațiile interetnice trebuie încadrate într-un spațiu pluricultural. Din perspectiva relativismului cultural nu există „etnii monolit”, izolate unele de celelalte, care caută să domine. ldentitatea unui grup etnic se definește dinamic, în interacțiune cu identitățile altor grupuri etnice. În această relaționare nu contează numărul membrilor fiecărui grup, ci strategia adoptată în abordarea contactului etnic. „Orice grup etnic aspiră la identitate și, în acest scop, își clădește o imagine despre sine în care se interferează reprezentări ideale și realiste, proiecții și autocunoașteri, constelații stilistice și angoase etc. Aceiași grup, însă, aspiră la intercunoaștere, mai precis, la necunoaștere de către alții, de către etnicul de alături, sau de departe, pe care-l invocă drept martor și mărturisitor (oglindă) al propriilor sale fapte și al profilului său oglindit”.

1.3. Europa națiunilor și revirimentul identităților ca realitate particulară a lumii contemporane. Modele de relații și raporturi interetnice

În Europa, problemele ținând de minorități sunt diverse, depinzând de ereditatea istorică a fiecărui stat și de condițiile actuale. Variabile cu efecte notabile constituie gradul de concentrare al minorității și relațiile întreținute cu statele înrudite etnic. Distingem astfel grupuri etnice dispersate (cer un minimum de garanții care permit păstrarea identității culturale) și concentrate (care, de obicei, revendică un statut particular sau de autonomie regională). Astfel de grupuri minoritare sunt întâlnite în egală măsură în Europa Occidentală (irlandezii, tirolezii, ciprioții furci, bascii, catalanii) și în cea de Est. În ceea ce privește regiunea Europei Centrale și de Est, aici există o realitate complexă: întâi pentru că aceste situații au rezultat din destrămarea a trei imperii, apoi pentru ca pasiunile identitare inerente deselor aranjamente ale frontierelor statelor au fost distorsionate timp de o jumătate de secol. Numeroase grupuri etnice minoritare au devenit majorități și invers (slovacii, sârbii). Referitor la destrămarea URSS, suntem puși în fața unor „minorități imperiale” reprezentate de etnicii ruși din fostele republici unionale, minorități considerate importante, atât numeric cât și ca miză.

Din punctul de vedere al relațiilor minorității cu statul de referință, există riscul internaționalizării tensiunilor minoritare: exemplele sunt oferite de aceleași minorități rusotone din republicile care au „aderat” la CSl și din Țările Baltice.

Pe de altă parte, nu se poate generaliza perspectiva conflictuală a relațiilor interetnice: „numeroase grupuri au existat și s-au dezvoltat împreună cu popoarele majoritare conviețuind pașnic sau luptând împreună pentru libertate”. Astfel, conștiința etnicității nu este în mod constant evidentă în gândurile sau acțiunile diferitelor grupuri. Starea care a prevalat în istorie a fost conviețuirea pașnică, deseori confruntările etnice au opus numai elitele sau anumite părți ale grupurilor etnice.

Presiunea teritoriului asupra vieții în comun este notabilă în determinarea unui anume tip de relaționare interetnică. Există o întreaga problematică a locuirii colective a teritoriilor care își are istoria și patternurile proprii.

Întrucât relația interetnică presupune în principal asumarea rezolvării unei situații de interacțiune, apare necesitatea studiului acesteia ca rezultat al unui proces de negociere, în care importă semnificativ poziția unuia față de celălalt a celor doi actori implicați.

Astfel, conflictul interetnic Își găsește o abordare adecvată în sociologia românească, în teoria conviețuirii etnice: „un proces și un rezultat al negocierilor între populații diferite ca dimensiune etnocultural și etnoistorică”. Se definește astfel un spațiu de conviețuire, care are un caracter pulsator – un spațiu de afirmare sau manifestare a grupurilor. Acest spațiu de conviețuire nu este în nici un caz reductibil la problema teritoriului, ci este analizabil din perspectiva „punctelor cardinale ale etnicității” (repere de bază în raport cu care acționează grupurile etnice): „orizontul valorilor autodefinirii etnice” (specificul etnic reflectat în autostereotipurile etnice) și „orizontul valorilor comprehensiunii etnice” (înțelegerea interetnică). Astfel, orice grup etnic luptă pentru identitatea proprie, atribuindu-și o imagine de sine și dorind „conștiința interetnică, recunoașterea de către ceilalți, grupuri etnice apropiate sau îndepărtate – pe care le dorește martori ai actelor sale, ca o oglindă a profilului propriu”.

O altă condiție a unui studiu corect al conflictului etnic o constituie distincția între problemele de natură socială și cele de natură etnică ce conduc la un conflict astfel etichetat: atunci când antagonismele se bazează pe relațiile interetnice, în speciai pe tensiunea dintre grupurile etnice, se poate vorbi de conflict etnic, iar inexistența acestuia implică existența pluralistă a grupurilor. Definirea în termeni etnici a disensiunilor depinde de măsura în care principiul etnic guvernează acțiunile sociale. O societate poate fi descrisă în termeni etnici doar determinând în ce măsură comportamentul său social este ghidat de principii de etnicitate (Francis, 1976). Tensiunea interetnică poate fi legată de resimțirea frustrantă a unei inegalități considerate nelegitime, de predispoziția de a se angaja într-un comportament conflictual.

R. Dahrendorf (1996) pune problema importanței barierelor sociale ca obstacole ale „îndreptățirilor”, determinând grave perturbări ale relațiilor sociale: „nu lipsa de bunuri, ci prezența barierelor sociale duce la moartea a sute de mii de oameni”. Conștientizarea îndreptățirii la apartenență etnică, concomitent cu stabilirea unui anume tip de relații interetnice, bazate pe „punctele cardinale ale etnicității” conduc la distincția anumitor patternuri ale ostilității sau cooperării intergrupale.

În sociologia contemporană sunt considerate șase modele principale de contact intergrupal. Desigur într-o societate deși pot apare toate tipurile simultan, doar unul sau două sunt predominante. Cele mai negative forme de contact intergrupal sunt expulzarea, anihilarea și segregarea.

Expulzarea reprezintă dezrădăcinarea forțată și excluderea din societate a unui grup minoritar. Un exemplu foarte cunoscut este reprezentat de izgonirea indienilor Cherokee din spațiul natal și stabilirea lor în Oklahama de azi.

Anihilarea corespunde exterminării în masă a unei minorități de către o majoritate dominantă (termenul mai este cunoscut ca genocid). În acest sens putem aminti încercarea naziștilor (1933-1945) de a extermina populația evreiască în numele supremației rasei ariene.

Altă formă de contact intergrupal negativ deși mai puțin radicală decât expulzarea sau anihilarea, dar adesea alăturată rasismului este segregarea. Ea reprezintă o restricționare a contactului între grupurile etnice însoțite de un acces privilegiat al grupului considerat superior la diferite resurse și privilegii.

Celelalte trei modele interacționale propun soluții pentru lupta interetnică. Un tip de relație intergrupală este amagalmarea etniilor adică disiparea fizică și amestecarea unor grupuri distincte (rezultat obținut de obicei în urma mariajelor mixte, considerându-se că astfel minoritarii vor renunța mai ușor la multe valori și tradiții proprii.

Pluralismul este un rezultat dorit, dar obținut destul de greu și pe termen scurt în situația când nici un grup etnic nu e dominant. Se caracterizează prin mișcare liberă și contacte între membrii etniilor, fiecare grup păstrându-și identitatea etnică. Un exemplu de pluralism etnic este Elveția unde coabitează italieni, francezi și germani.

Aculturația reprezintă procesul de interacțiune a două culturi sau tipuri de cultură aflate un răstimp în contact reciproc, ceea ce duce !a schimbări fie în ambele culturi, fie în una din ele (cea mai puțin structurată).

Aceasta poate fi externă comportamentală și constă în preluarea, unor elemente de civilizație (mașină, telefon, calculator, etc.), a limbii sau a unor roluri tradiționale (muncitor) sau internă când sunt achiziționate atitudini specifice culturii majoritare. Aculturația forțată poate duce la asimilare, adică la integrarea minorității în societate prin preluarea valorilor, normelor și modelelor de comportare specifice grupului majoritar.

Strategiile identitare grupale sunt, in general, definite prin trei elemente: actorii (colectivi), situația de interacțiune (și mizele acestora) și scopurile urmărite de actori. Modurile de stabilire a acestor strategii și de aplicare în practică intervin în mod evident în specificul interrelațiilor. Dublul aspect al lor – de a demonstra atât apartenența, cât și specificitatea – este vizibil în obiectivele urmărite. Acestea demonstrează în mod egal voința de integrare, dar și reversul: cea de disociere. Scopurile vizând integrarea pot orienta acțiunea socială către conformare (evaluarea gradului de similitudine care există între un actor social și mediul său) sau anonimat (nepunerea în discuție a problemei apartenenței). La rândul său, tendința de disociere se poate concretiza în diferențiere (revendicarea unui ioc specific), vizibilitate socială (străduința actorului de a se face remarcat), singularizare (presupunând chiar conflicte).

Ca intermediari între patternurile ostilității etnice și strategiile identitare apar condițiile obiective ale interacțiunii și atitudinea etnică. „ldentificarea sau particularizarea grupurilor etnice funcție de practici culturale specifice, competiția pentru resurse și puterea inegală” condiționează apariția și dezvoltarea antagonismului etnic. La rândul său, problema atitudinii interetnice nu poate fi tratată ca având doi poli opuși (asimilarea și conflictul interetnic), ci sentimentele etnice pot fi mai mult sau mai puțin favorabile fată de un grup etnic, împreună cu atitudinile constituind suportul energetic al balanței coabitării etnice: „relațiile între grupurile etnice nu depind de numărul membrilor lor, ci de modul în care respectivele grupuri înțeleg să interacționeze”.

Pe de altă parte, expresia strategiilor sau tacticilor folosite se situează la diferite niveluri: domeniile cultural, instituțional, politic. Nu se poate vorbi de asimilare sau segregare ca inițiative extreme ale unor populații, ci, cel mult, de politici de asimilare sau segregare etnice. Etnomorfologia propune un studiu realist al modelelor spațiale de conlocuire a populațiilor care să aibă ca punct de reper tocmai atitudinea la nivel politic față de problema relațiilor etnice.

Complexul atitudinal pus în practică de cele două părți (majoritate – minoritate) determină frontiere separatoare, care, pe terenul socialului și al politicului generează o serie de strategii identitare ale minoritătii, presupunând diferite tipuri de răspuns la categorizări (Camilleri, 1990): interiorizarea (acceptarea legitimă a identității etnice), supralicitarea (accentuarea aspectului negativ al identității), înconjurul (slabă determinare identitară în termeni etnici), răstălmăcirea semantică (caracteristicile negative devin pozitive), instrumentizarea (acceptarea identității datorită raportului inegal de forțe), recompunerea identitară (o nouă identitate colectivă pornind de la perceperea tratamentului aplicat), asimilarea cu majoritarul (desolidarizarea de grupul de apartenență), negarea (refuzarea ideii desemnării unei anumite identități), acțiunea colectivă (conflictul între desemnarea unei identități și refuzarea acesteia).

Dincolo de studiul raportului majoritate – minoritate ca relații sociale implicând anumite tipuri de percepții de ambele părți, categorizări și răspunsuri ia acestea, apare necesitatea luării în considerare a reacțiilor pe plan politic, reacții ce se traduc în probleme naționale. Acestea rezidă de fapt în manifestarea unor „situații conflictuale între state, ca și în interiorul societăților organizate din punct de vedere politic, incidentale eforturilor de a adopta principii naționale ca linii directoare în acțiunea politică” (Francis, 1976).

Societatea, statul și națiunea sunt în acest plan puncte distincte, dar care se întrepătrund: ele fac din fenomenul minoritar unul complex și contradictoriu, dar constituie și „elemente ale unor discursuri și conduite sincretice care se amestecă, spre exemplu în populism, cu cereri sociale și cu critica statului și a clasei politice și cu naționalismui”.

Conflictele au mai puține șanse să apară atunci când națiunile sunt constituite și recunoscute conform naționalismului demotic, apărând atunci când realitatea națională poate fi reinterpretată aplicând principii ale naționalismului etnic. Astfel prezența minorităților naționale este o realitate inerentă tuturor statelor naționale europene, dar manifestarea raportului dintre minorități etnice și majoritate în cadrul națiunii cunoaște o mare varietate de nuanțe, de încărcătură tensională cu un grad de conflictualitate sau toleranta determinat de specificul relațiilor interetnice anterioare, de condițiile istorice, geopolitice, economice specifice constituirii și existenței oricărei națiuni. În acest context minoritățile înseamnă altceva decât națiune, ele constituie o „categorie reziduală” ; chiar dacă principiul naționalităților a fost respectat, problema rămâne, într-o mai mica sau mai mare măsură.

1.3.1. EUROPA – între globalizare și fracționare

Din ce în ce mai des în ultimul timp auzim vorbindu-se de globalizare ca ultimă șansă de rezolvare a problemelor omenirii, fie că acestea sunt în plan material: subdezvoltare, sărăcie, poluare, criză a resurselor etc., fie că este vorba de alienare, pierderea valorilor, scufundarea într-o societate a culturii de masă, etc.

Logic, soluțiile trebuie să fie fot globale, bazate pe comunicare internațională, interdepedente între toate nivelurile vieții sociale, ar trebui ca omenirea să se solidarizeze în vederea rezolvării problemelor comune și simțind că aparțin aceluiași sistem să coopereze ca atare.

Surprinzător în locul așteptatei conștiinței comune în ultimul timp s-a observat un proces paradoxal, contrar, în cadrul căruia identitățile sunt reafirmate, iar diferențele și inegalitățile sunt reexprimate și reformulate.

O scurtă privire pe harta lumii ne îndreptățește părerea formulată de soții Toffler: deși în ultimele trei secole nucleul sistemului mondial a fost națiunea-stat, asistăm astăzi la fragmentări ale acesteia, la mișcări dizidente, conflicte locale, revendicări separatiste și revizioniste etc.

Nu putem trece cu vederea faptul că statui – național nu a ținut seama de cele aproximativ 70 de etnii existente în Europa. Europenii s-au împărțit în 36 de state dintre care 31 au fost state naționale, iar 5 multinaționale. Secretarul de Stat Warren Cristopher avertiza că „dacă nu găsim o cale pentru ca diferitele grupări etnice să poată trăi împreună într-o țară (….) vom avea 5000 de țări, în locul celor o sută și ceva de acum”. Marea majoritate a studiilor asupra acestei probleme au în vedere schimbarea socială (mai ales anul revoluționar 1989) ca fiind în strânsă legătură cu resuscitarea problemelor identității.

Acest fapt este adevărat dacă ne referim la fosta URSS sau la Europa Centrală și de Est, unde schimbarea ideologică a permis relansarea cererilor minorităților. Însă fenomenul a apărut oricum, dovadă conflictele manifeste sau latente (Franța, ltalia, etc) din diferite țări ale Europei Occidentale (Spania, Marea Britanie). Problema naționalităților a modificat harta politică a Europei și Asiei Centrale mai mult decât au reușit cele două războaie mondiale cumulat. Astfel dezmembrarea a trei state multinaționale a dus ia formarea a alte 22 de state noi.

Prezentăm mai jos două tabele ilustrative pentru grupurilor etnice din Europa în august 1994.

Tabelul 1.1.
Statele Europei în funcție de componența lor etnică și de stabilitate (august 1994)

Tabelul 1.2

Grupuri etnice în Europa: estimare cantitativă (august 1994)

La o simplă observare a situației înfățișate de tabelele de mai sus putem concluziona că formarea statelor naționale a potențat problema minorităților, de vreme ce, cu excepția Portugaliei, fiecare a dat naștere unei sau mai multor minorități. Totodată părți mai mari sau mai mici ale grupului etnic majoritar devin minoritare pe teritoriile altor state. O situație asemănătoare ne este înfățișată de compoziția etnică a fostei URSS; menționăm că în fiecare țară ex-sovietică minoritatea rusă este cea mai bine reprezentată.

Tabelul 1.3

Compoziția Natională a Republicilor fostei Uniunii Sovietice

lată cum Europa de astăzi se prezintă sub forma unui conglomerat de state care împart cetățenii continentului în 2 categorii: cca. 750 milioane (~7/8) alcătuiesc 33 de majorități naționale în timp ce restul de 100 milioane (1/8) formează cca. 200 grupe etnice și reprezintă minoritățile naționale. Doar în Belgia și Elveția nu există populație majoritară, toate naționalitățile fiind constitutive de stat. Este interesant de remarcat că din 70 de limbi europene, doar 31 au statut de limbă națională, în timp ce toate se găsesc, chiar în mod repetat, în situații minoritare (germana de 12 ori, maghiara de 7 ori, poloneza și româna de 6 ori ș.a.m.d.).

Luând ca punct de referință distincția realizată de Wirth (1945) se pot observa diferențe comportamentale în funcție de tipul fiecăreia. Minoritățile pluraliste își mențin trăsăturile și participă ia viața socio-economică. Deși societatea !e acceptă, unele minorități optează să se separe de aceasta în vederea unei mai bune conservări a identității lor colective. Cultura dominantă le permite dezvoltarea unor forme aberante față de practica ei (cartiere chinezești, latine, gheto-urile evreiești etc.). Unul dintre cele mai reprezentative exemple este cel ai Olandei recunoscută pentru toleranța sa față de minorități, principiul călăuzitor în societate fiind „stăpâni în propria casă”.

Minoritățile asimilaționiste doresc de bună voie integrarea în societate valorificând toate oportunitățile ce ar conduce la asimilarea de către societate (grupurile de emigranți danezi, scandinavi, germani în Statele Unite). Acest tip de minoritate este totuși foarte rar întâlnit, de cele mai multe ori nevoia de out-group fiind mai puternică. Minoritățile secesioniste nu doresc asimilare sau autonomie culturală, ci independență politică. De cele mai multe ori aceste minorități au pretenții teritoriale. Wirth (1945) arată că adesea grupul separatist vizează integrarea cu altul care îi seamănă mai mult (minoritatea catolică din Ulster dorește unirea cu lrlanda, care e majoritar catolică). De asemenea bascii aspiră la autonomie politică și chiar la independență. Ei au o limbă și o cultură diferită de cea a Spaniei și se autopercep ca pe o națiune separată. Mișcarea națională bască a fost evidentă din sec. XIX, dar în ultimele 3 decenii a luat forme virulente și chiar violente (cifra victimelor grupărilor extremiste este în prezent estimată la 800 de persoane). Prin violență s-au reteritorializat și cele 2 comunități din Cipru; dar majoritatea greacă nu este de acord cu împărțirea insulei, în timp ce minoritatea turcă nu a reușit să obțină vreo recunoaștere internațională a ministatului format în nord. Minoritățile militante nu doresc retragerea din viața societății, ci vizează dominarea asupra altor grupări ale societății. Desigur, dacă reușesc, ele nu mai pot fi privite ca minorități (evreii europeni veniți în lsrael și-au asumat rolul de grup dominant, de multe ori având divergențe cu evreii proveniți din Orientul Mijlociu sau cu palestinienii autohtoni).

CAPITOLUL II

IDENTIȚIALII CA ELEMENTE FUNDAMENTALE ÎN PREZERVAREA SPECIFICITĂȚII UNUI GRUP ETNIC

2.1. Scurt istoric al protecției minorităților naționale

În capitolele anterioare s-a arătat cum raportarea la alții (alter, out-group, minoritate) a generat fenomene și procese discriminatorii care adesea au dus la apariția conflictelor. Faptul statistic că cele mai multe războaie civile sau tensiuni politice au avut la bază probleme etnice este un argument în acest sens. O explicație ar fi faptul că de-a lungul istoriei cele mai multe grupuri minoritare au fost confruntate cu un mediu ostil în care majoritatea ca deținătoare a puterii de stat a promovat politici de reprimare și asimilare forțată. Natural, o consecință a fost dispariția unor grupuri, asimilarea, integrarea și mixajul altora, dar interesant este că majoritatea lor și-au păstrat identitatea etnică pe care și-o afirmă și acum, în sec. al XX-lea.

Situația tensională care există la nivelul raporturilor minoritate-majoritate (de multe ori conflictul fiind alimentat doar de elite sau părți ale minorităților și majorităților în timp ce marea parte a populației rămâne în afara confruntării suferind doar consecințele) a determinat comunitatea internațională să caute soluții pentru reglementarea și rezolvarea problemei.

În domeniul protecției minorităților naționale o privire retrospectivă ne indică faptul că inițiativa aparține Europei. Dintre primele acorduri internaționale care conțineau prevederi referitoare la minoritățile naționale amintim: Tratatul de Pace de la Westklia (1648), Tratatul de Pace de la Paris (1856], Acordul de Pace de la st. Stephen (1878) și Actul Congresului de la Berlin (1878). Dar deși acestea au condus și la rezultate pozitive, principalul lor scop era satisfacerea nevoii marilor puteri de a-și submina adversarii și a-și asigura dominația. Astfel cerința de a proteja minoritățile era o modalitate indirectă de amestec în treburile interne ale statelor.

Preocupările de protejare a identității etnice au reapărut la sfârșitul primului război mondial odată cu formarea unui număr de noi state și reîntregirea altora, în baza principiului național. Sistemele de protecție urmăreau egalitatea în fața legii între

persoanele ce apațineau grupurilor minoritare și populația majoritară, și aveau ca principal instrument de traducere în practică tratatele bilaterale impuse de țările învingătoare celor învinse în război (Tratatul între Princioarele Puteri Aliate, și Asociate și România și Tratatul între Principalele Puteri Aliate și Asociate și Ungaria).

Ulterior, deoarece s-a considerat că au fost acceptate prin constrângere, prevederile acestora nu au fost respectate cu toate că Liga Națiunilor avea datoria să urmărească îndeplinirea lor. Dar principala calitate a sistemului a fost recunoașterea existenței minorităților naționale ca părți de sine stătătoare ale societății cu toate implicațiile care decurg din aceasta.

După al ll-lea Război Mondial accentul a trecut pe protecția drepturilor și libertăților individuale. În 1948 Adunarea Generală a ONU declară „că ONU nu poate rămâne indiferentă față de soarta minorităților, dar este dificil să se adopte o soluție uniformă a acestei chestiuni complexe și delicate care prezintă aspecte specifice în fiecare stat în care se pune”. Această declarație este în spiritul cuvintelor lui Anatole France, care în 1894 vorbea despre „maiestuoasa egalitate a Legii, care-i oprește și pe bogați și pe săraci să doarmă sub poduri, să cerșească pe străzi și să fure pâine” evidențiind realitatea că o normă neutră aplicată unor părți de condiție diferită poate duce ia inegalitate și la un descurajant sentiment de nedreptate.

lată motivul pentru care în dreptul și practica internațională au fost elaborate convenții-cadru, norme generale cu obligativitate juridică, dar și protocoale adiționale, reglementări sau recomandări care vizează aplicarea diferențiată a acestora în funcție de specificul local. Putem astfel exemplifica prin Declarația Universală a Drepturilor Omului (10 dec.1948), Convenția privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului (14 dec 1960), Convenția internațională privind eliminarea tuturor Formelor de discriminare socială (21 dec 1965), Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (16 dec 1966), Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (16 dec.1966), Actul Final de la Helsinki al CSCE (laug.1975), Carta de la Paris pentru o Nouă Europă (21 noiembrie 1990), Convenția Cadru pentru protecția minorităților naționale (1 februarie 1998), pentru a aminti doar câteva dintre documentele acceptate sau semnate și de țara noastră. La nivel internațional minimum de consens privind protecția minorităților se concentrează în articolul 27 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si politice, încheiat sub egida ONU, care stipulează: „în statele în care există minorități etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparținând acestor minorități nu vor fi lipsite de dreptul ca, în comun cu ceilalți membri ai grupului lor, să se bucure de propria lor cultură, să profeseze și să practice propria religie și să folosească propria limbă”.

De altfel aceasta este și singura normă de drept pozitiv în domeniu. Statele care au adoptat acest act sunt obligate să nu întreprindă măsuri sau politici care ar putea împiedica conservarea, sub diverse aspecte – cultural, religios, profesional și lingvistic – a identității grupurilor minoritate.

Odată atins consensul asupra acestui punct, problematica a fost extinsă pentru a include dreptul de asociere, unui dintre cele mai elaborate texte fiind Declarația Adunării Națiunilor Unite din 1 dec. 1992, care în art. 3 enunță: „persoanele aparținând minorităților naționale își pot exercita drepturile, inclusiv cele proclamate în această declarație, în mod individual sau împreună cu alți membri ai grupului lor, fără nici o discriminare”.

ldeile și tezele referitoare la protecția minorităților sunt numeroase și diverse: de la propunerea unor soluții internaționaliste bazate pe raporturi triunghiulare între state, minorități și comunitatea internațională, până ia respingerea conceptelor de suveranitate, autonomie și autodeterminare; totuși putem afirma fără să greșim că din perspectiva dreptului internațional contemporan există un ansamblu de norme, proceduri care protejează drepturile, libertățile și identitatea persoanelor ce aparțin grupurilor minoritare.

În primul rând acestea sunt consfințite prin ansamblul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, îndeosebi libertatea conștiinței și religiei, dreptul de asociere, libertatea de reuniune și de expresie, participarea liberă la alegeri etc., astfel încât acest persoane obțin în condițiile sfatului de drept aceleași îndreptățiri ca și indivizii care aparțin grupurilor majoritare, în baza principiului egalității depline.

Întrucât nu există o definiție general acceptată a noțiunii de minoritate este greu de statuat o obligație către state, de a recunoaște o anumită minoritate națională, aceasta rămânând în ultimă instanță o chestiune politică. Totuși tendința actuală este recunoașterea voluntară a unui număr fot mai mare de minorități naționale. lndiferent însă de recunoașterea unui grup social ca minoritate sau nu, statele au obligația de a proteja identitatea acestuia.

Deși documentele internaționale nu prevăd în mod expres dreptul grupurilor minoritare (etnice, sociale sau religioase) la existență ele incriminează actele care vizează distrugerea acestora. Dreptul lor la existență decurge din protecția lor împotriva actelor de asimilare forțată sau de genocid, interzise în legislația contemporană.

În contextul garantării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului un foc aparte îl ocupă nondiscriminarea, protejată prin documente precum: Convenția Internațională privind eliminarea tuturor Formelor de discriminare rasială (1965), Pactele Internaționale din 1966 asupra drepturilor civile și politice, respectiv economice, sociale și culturale etc.

Nu trebuie ignorate drepturile specifice persoanelor care aparțin unor grupuri minoritare, cum ar fi dreptul la cultura proprie (acesta include dreptul la creație culturală, accesul la cultură sub toate formele, menținerea și dezvoltarea culturii proprii, păstrarea moștenirii culturale), dreptul la folosirea limbii materne în public sau în particular, (inclusiv educația în limba respectivă, accesul la informație și distribuirea informațiilor în limba maternă), dreptul de a participa la viața politică în calitate de membri ai minorității etc.

În contextul democrației și statului de drept este dorită și așteptată participarea cetățenilor la fundamentarea politicii statului, deci și minoritățile trebuie să participe la funcționarea organelor de sfat, în timp ce majoritatea nu trebuie să folosească puterea de stat pentru a introduce bariere în exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale, inclusiv a drepturilor specifice ale persoanelor care fac parte din minorități.

În demersul de cunoaștere a principalelor drepturi și libertăți ale minorităților, a modului cum sunt acestea protejate vom încerca în continuare să ne referim la cele recunoscute ca fiind esențiale pentru conservarea, protejarea și transmiterea identității lor etnice; în acest sens vom aminti cadrul legislativ în care acestea sunt stipulate și vom descrie unele cazuri din spațiul european, după părerea noastră mai relevante.

2.2. Principalele drepturi și libertăți ale persoanelor aparținând minorităților naționale în Europa

2.2.1. Protecția dreptului la existență

Așa cum am mai spus acest drept nu este reglementat ca atare în legislația internațională, însă el decurge din texte care interzic politicile de genocid, represiune sau asimilare față de minorități. De exemplu articolul 20 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice (1966) prevede că „orice îndemn la ură națională, rasială sau religioasă care constituie o incitare ia discriminare, la ostilitate sau la violență este interzis prin lege”, fiind reluat în articolul 6 din Convenția – Cadru privind protecția minorităților naționale. Tot aici, în art.5, aliniatul 2 se stipulează „Părțile se vor abține de la orice politică ori practică având drept scop asimilarea persoanelor aparținând minorităților naționale împotriva voinței acestora și vor proteja aceste persoane împotriva oricărei acțiuni vizând o astfel de asimilare”.

Din nefericire există o seamă de state care au acceptat și ratificat astfel de documente, dar nu aplică prevederilor lor. Dacă în Austria recensământul din 1991 a arătat stoparea tendinței de asimilare a croaților, maghiarilor, slovenilor, țiganilor etc. nu același lucru se poate spune despre vecina ei, Germania, unde minoritățile sunt supuse în continuare procesului de asimilare. Problemele reale cu care se confruntă această țară (alienarea a cca. 3 milioane de oameni fără cetățenie emigrați din Polonia, România și fosta URSS și necesitatea, dar și dificultatea, de a aplica garanțiile constituționale vizând azilul, controlul emigrărilor și ajutorul social) au dus la înăsprirea legislației și la un control mai strict al granițelor.

O politică naționalistă asemănătoare este promovată și de Franța. Un înalt oficial declara „evreilor ca minoritate nu le dăm nimic, evreilor ca indivizi le dăm totul”. Putem considera această afirmație emblematică pentru modul în care Franța tratează membrii altor etnii. Sigur că o astfel de politică nu poate anihila dorința alsacienilor, bretonilor, catalanilor, corsicanilor sau evreilor de a-și păstra propria identitate.

În Marea Britanie atitudinea de ostilitate a populației față de imigranții negri și chinezi se încearcă a fi combătută prin politici antirasiste, sprijinirea refugiaților și organizarea unor comunități negre și sud-asiatice.

Faptul că la recensământul din 1991, 70000 de oameni s-au declarat „britanici de culoare” dă dimensiunea unei noi înțelegeri a minorității și identității în această țară („Black British ldentity”).

E de menționat de asemeni, cazul Suediei care nu recunoaște identitatea populației sami vulnerabilitatea acestora fiind amplificată de limitarea pescuitului și vânătorii de balene. Pentru a-și apăra drepturile ei au apelat la modalități legale pe lângă Comisia pentru Drepturile Omului și Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Și în Europa Centrală și de Est există cazuri în care dreptul la existență al minorităților este amenințat. De exemplu Croația practică o politică naționalistă care vizează, asimilarea serbilor și musulmanilor. Deși au una dintre cele mai elaborate legi privind protecția minorităților e greu de crezut că aceasta este aplicată de vreme ce serbii au plecat în masă după aplanarea conflictului în 1995. Un alt caz ar fi cel al minorităților dezavantajate în mod clar ceea ce duce la asimilarea lor voluntară, ca în Bulgaria.

2.2.2. Nediscriminarea în raporturile minoritate – majoritate

Am văzut că primele încercări de definire ale grupurilor sociale ca minoritate au considerat tratamentul difererențial, discriminatoriu ca o trăsătură distinctivă. Aceste abordări au fost depășite prin apariția a numeroase texte de lege cu recunoaștere internațională care incriminau și interziceau astfel de practici astfel încât astăzi pentru fi recunoscute ca atare nu este necesar să fie inegal tratate (amintim doar Convenția privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului (14 dec.1965)). În art.7 al Declarației Universale a Drepturilor Omului (10 dec.1948) se consfințește faptul că „toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecție a legii…împotriva oricărei discriminări care ar viola prezența declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare”.

Remarcăm că toate actele fundamentale ale țărilor lumii (constituțiile) prevăd egalitatea cetățenilor în fața legii și respectarea drepturilor și libertăților lor fundamentale fără discriminare în baza rasei, etniei, sexului, religiei etc., ceea ce demonstrează consensul comunității internaționale față de această problemă. Spațiul nu ne permite să redăm numeroasele prevederi, recomandări și texte legislative privind această problematică. Numim doar art. 4, 6, din Convenția – Cadru pentru protecția minorităților naționale, art. 2, 4, 20, 24, 25, 26 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, art.2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, principiile 13. 7, 18 din Documentul Final al Reuniunii Follow-up a CSCE la Viena (19 ian.1989), Carta de la Paris pentru o Nouă Europă (21 nov.1990) etc.

Însă dacă în plan teoretic nu există dubii asupra acestei probleme, realitatea ne demonstrează că această practică nu a dispărut. Majoritatea celor supuși tratamentului discriminatoriu în Italia aparțin minorităților. În Lituania minoritatea rusă și cea poloneză se plâng de tratament inegal în sistemul educațional și de acordare a locuințelor sau locurilor de muncă. În Polonia, deși Constituția prevede la art.81, aliniatul 1, că „cetățenii Poloniei indiferent de naționalitate, rasă sau religie au drepturi egale în viața publică, politică, economică, socială și culturală…”, există minorități care se plâng de intoleranță și discriminare în unele unități ale administrației locale. În același context mai mulți membri ai minorităților din Germania, mai ales țigani, au fost atacate de grupările „skinheads”. O cauză a tratamentului diferențiat ai minorităților este reprezentată de situația inegală din punct de vedere economic sau al gradului de integrare în comunitate: de exemplu dacă în Polonia pentru lituanieni învățământul în limba maternă poate fi considerat satisfăcător, în ce privește etnia ucraineană acesta este încă departe de ceea ce ar fi de dorit.

În Marea Britanie problema rasială s-a pus în termeni foarte duri. În anii 1980 sa manifestat în pian ideologic o nouă abordare a acesteia (New Right Perspective) care încearcă înlocuirea conceptului de „rasă” cu cel de „cultură”. Prevalându-se de valorile patriotismului și naționalismului adepții acestei teorii au promovat o politică de prezervare a celor de același fel încercând să justifice astfel asimilarea și repatrierea negrilor. lată o cauză pentru care în 1976 în pian intern a fost promulgat Actul vizând

Relațiile Rasiale, aplicat în Anglia, Scoția și Țara Galilor care stipulează ilegalitatea oricărei forme de discriminare în baza rasei pe piața muncii, în educație, în promovarea bunurilor sau acordarea serviciilor. În același act este incriminată atât discriminarea directă cât și cea indirectă, văzută ca impunere a unor condiții pe care membrii grupului minoritar nu le-ar putea satisface. Remarcăm că discursul politic actual în Marea Britanie pune accentul pe edificarea unui societăți multiculturale. Nu este lipsit de interes să amintim în cadrul acestui capitol cazul special ai etniei țiganilor (romilor) care se confruntă cu problema inegalității și discriminării în majoritatea țărilor (mai mult sau mai puțin democratice) unde s-au constituit ca minoritate.

Nedoriți, alungați și marginalizați, de cele mai multe ori țiganii sunt prinși în ceea ce numim „capcana sărăciei” (sunt săraci, deci nu au bani pentru o educație corespunzătoare; de aceea nu au acces la slujbe bine plătite și rămân săraci). Organismele internaționale au sesizat problema pe care aceștia o reprezintă și și-au canalizat eforturile elaborând mai multe programe ce vizează integrarea în societate. Totuși ei încă sunt discriminați, drepturilor lor de oameni sunt violate, nimeni nu este pedepsit (pentru că victimele sunt țigani) și dincolo de aceasta, etnia este stigmatizată, stereotipurile față de ei sunt preponderent negative, iar membrii ei pleacă din nou în căutarea unui meleag mai bun unde se vor situa iar la marginea societății.

2.2.3 Protejarea dreptului la cultură, la folosirea limbii materne și la libera practică a religiei

Pentru păstrarea identității colective a minorităților, dreptul de folosire a limbii materne în viața publică și privată, de liberă practică a religiei tradiționale, dreptul ia cultură cu tot ceea ce implică aceasta sunt fundamentale.

Deși în esență acestea au fiecare specificul lui, totuși în dreptul internațional sunt stipulate, în general, în cadrul aceleași secvențe de lege.

În primul rând reamintim deja cunoscutul art.27 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice (1966), apoi Convenția privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului (1960) (care prevede posibilitatea educației în limba maternă ținând seama și de specificul religiei), principiul 11 și 59 din Documentul Finala Reuniunii Follow-up a CSCE de la Viena (1989) „(Părțile vor asigura ca persoanele aparținând minorităților naționale sau culturilor regionale să-și poată menține și dezvolta cultura lor proprie, sub toate aspectele acesteia, inclusiv limba, literatura, religia; și să-și poată păstra monumentele și obiectele lor culturale și istorice)”.

Prevederile vizând protecția identității culturale, lingvistice și religioase pot fi exemplificate și de principiul (32.1), (32.3), (33), (34) din Documentul Reuniunii de la Copenhaga al Conferinței asupra Dimensiunii Umane a CSCE(29 ian.1990), de Cartea Europeana a Limbilor Regionale sau Minoritare sau de art. 5, aliniatul 1 din Convenția-Cadru pentru protecția minorităților naționale. „(Părțile se angajează să promoveze condițiile de natură să permită persoanelor aparținând minorităților naționale să își mențină și dezvolte cultura, precum și să păstreze elementele esențiale ale identității lor, respectiv religia, limba și patrimoniul cultural)”.

S. Huntington acordă religiei un rol important în declanșarea unor conflicte ale identităților culturale: pornind de la realitatea actuală, el prezumă că se vor declanșa conflicte între civilizații, determinate de religiile fundamentale. Este greu de crezut ca religia să aibă o atât de mare forță de coeziune încât identificările să se facă ignorând frontierele și identitățile naționale.

În cazul conflictelor de azi se poate, într-adevăr, vorbi de existența paralelă a unor conflicte cu fundamente religioase: multe analize ale fenomenului iugoslav admit existența simultană a unui puternic antagonism religios între grupuri cu același substrat etnic, considerându-se că musulmanii bosniaci sunt sârbi convertiți la religia musulmană, fiind astfel numiți prin transgresarea etniei la religie. În realitate, diferențele religioase nu se confundă cu cele etnice, „afirmându-se în alte domenii ale vieții sociale și acționând de pe aceste paliere ca factori independenți”. Un grup religios poate fi definit și în termeni etnici ca diferit de restul societății atunci când credinței diferite i se adaugă și descendența străină de a restului populației. Legat de conservarea identității etnice, „studiile actuale indică faptul că religia reprezintă un instrument important al constituirii și prezervării identității unor comunități etnice”. Clivajele religioase sunt, cel mult, un factor care contribuie la conflictul comunitar, rareori problema în sine. Pot fi identificate în rândul puținelor cazuri de minorități religioase catolicii din Irlanda de Nord și imigranți turci din Germania.

În lrlanda de Nord problema identificării religioase constituie un nod gordian al celei naționale: avându-se în vedere precedentele în privința tendințelor de asimilare prin religie și faptul că folosirea limbii irlandeze este limitată la vestul țării, diferențele religioase sunt puternic implicate în naționalitate. S-a ajuns chiar ia explicarea polarizării Ulsterului în termenii unor inițiative sectare. Avem astfel de-a face cu două direcții politice identificabile în apartenența religioasă: naționalismul – „catolicismul politic” (susținătorii unirii cu lrlanda) și unionismul – „protestantismul politic” (luptând în continuare pentru apartenența la Marea Britanie).

Cu mici excepții – interpretabile, de altfel, – în conflictele etnice din societățile europene factorul religios nu are decât o implicare întâmplătoare și fluctuantă, uneori chiar voit interpretată într-un sens sau altul.

Desigur, spiritul acestor texte a fost reluat în articole din diferite declarații, recomandări și tratate între state fiind formulat pentru fiecare dintre drepturi, în mod individual sau în ansamblul lor, ca mai sus. Nu insistăm asupra acestora, fiind mai oportun după părerea noastră să semnalăm câteva dintre cazurile mai deosebite ce pot fi întâlnite pe harta Europei în sensul respectării, dar și nerespectării acestor prevederi.

În ce privește dreptul minorităților de a-și menține și dezvolta propria cultură interesant cazul Marii Britanii. Așa cum se știe provinciile acestui stat (Anglia, Scoția, Țara Galilor, lrlanda de Nord), dar și minoritățile care trăiesc pe teritoriul lor, diferă foarte mult între ele ca religie, tradiție și chiar în probleme de fiecare zi precum obișnuințele alimentare și portul; menționăm în acest sens cazurile unor copii, membri ai unor minorități musulmane care nu au fost primiți în școală din cauza faptului că nu purtau uniformă (aceasta nefiind acceptată de religia acestora), caz considerat în Marea Britanie ca fiind discriminare indirectă. Pentru a evita astfel de situații s-a procedat și la amendarea legii rutiere astfel încât portul căștilor pentru motocicliștii musulmani sikh nu mai este obligatoriu, cât timp poartă turban. Pe aceeași linie se înscrie faptul că masa oferită elevilor în timpul programului școlar sau aprovizionarea cu alimente a spitalelor, trebuie să ia în considerare specificul și tradițiile alimentare ale membrilor comunității).

Sigur că acestea nu sunt decât detalii implicate de identitatea unei etnii, dar împreună cu aspecte de fond ca educația în limba maternă, respectarea religiei, posibilitatea de a primi informații în limba maternă (ziare, radio, televiziune), posibilitatea utilizării limbii materne în justiție și administrație, etc. întregesc tabloul pe care ar trebui să-l alcătuiască strategiile de menținere a identității colective a respectivelor grupuri. Din păcate societatea britanică încă are rezerve față de prezervarea culturilor minorităților, considerându-Ie amenințări la adresa „culturii britanice”. E greu de formulat concluzii a ceea ce înseamnă protecția identității culturale în Marea Britanie: măsurile luate sunt mai degrabă rezultate ale pragmatismului (soluții pentru o bună conviețuire) decât consecința aplicării unor principii; totul depinde de context, atât recunoașterea grupurilor, cât și protecția lor socială.

Spania prezintă destule puncte comune cu provincia Ulster din Marea Britanie. Aici problemele apar vis-a-vis de Catalania și Țara Bascilor. La recensământul din 1986, 90% din populația Catalaniei a declarat că înțelege catalana, iar 64% că o vorbește. Totuși deși dispun de canale de televiziune, cărți și ziare în limba maternă, din 1990 doar 30% dintre copii catalani au fost educați în limba maternă. În Țara Bascilor situația este diferită: ia moartea dictatorului Franco, națiunea a încercat să obțină independența. În 1979, în baza Constituției provincia a fost declarată regiune autonomă. Dar încălcările drepturilor omului din anii 60-70, criza economică profundă și fragilitatea culturală a provinciei (doar 40% din populația provinciei înțelege sau vorbește limba bască) a condus ia continuarea activității teroriste a ETA, ai cărei scop este, în prezent, independența și unirea cu cele trei provincii basce din Franța. Deși în 1986 a fost adoptat „Actul limbii” prin care limba bască a fost declarată limbă oficială în ariile mixte și care a permis deci educația în limba maternă, totuși se pare că starea de spirit nu s-a ameliorat, judecând după popularitatea în creștere a ETA în ultima decadă.

În Balcani un caz ce prezintă probleme este cel ai Bulgariei; în perioada comunistă toți turcii rezidenți în această țară au fost obligați să-și schimbe numele și să abandoneze folosirea limbii materne în public. Relansarea situației politice din 1989 a permis o îmbunătățire a condiției acestei minorități; deși se caută soluții pentru construirea de locuințe și obținerea de servicii pentru furcii reântorși în Bulgaria, educația în limba maternă este încă o problemă nerezolvată cu toate că aceștia reprezintă 9,4% din totalul populației. Și Macedonia rămâne un „măr al discordiei” pentru Balcani, dar o discuție asupra drepturilor lingvistice și culturale ale minorităților este imposibilă, de vreme ce, în ciuda faptului că în Macedonia există sârbi, greci, turci, macedonieni și desigur bulgari, numărul exact al fiecărora nu este cunoscut.

Putem continua lista nerespectării drepturilor minorităților cu Grecia (unde nu sunt tolerați neortodocșii și nevorbitorii de greacă, iar aromânii, armenii și slavii macedoneni au fost asimilați), cu Serbia (unde numeroși copii albanezi nu au putut învăța în limba maternă deși educația în albaneză este garantată prin lege), dar considerăm important să discutăm și unele cazuri semnificative de coexistență pașnică între etnii și să subliniem modul în care s-a reușit atingerea acestui rezultat.

Elveția este un caz aparte: un stat format din 65% vorbitori de germană, 18% de franceză, 10% de italiană, 1% de romanșă. Limbile oficiale sunt germana, franceza, italiana și romanșa, iar din punct de vedere religios întâlnim religiile catolică și protestantă. Împărțirea Elveției în cantoane cu o mare putere de decizie asupra propriilor cetățeni a generat în rândul acestora o mentalitate de stup: responsabilitatea este cât mai aproape de bază – fiecare sat și fiecare comunitate e cât mai suverană asupra unei mari părți din treburile publice. În acest fel identitatea ei de grup este întărită odată cu recunoașterea capacității sale de a-și soluționa problemele specifice. lată cum dreptul de a-și apăra specificitatea culturală permite o conviețuire pașnică: cetățenii, deși s-ar putea să-și urască vecinii, e mult mai puțin probabil să îndrepte armele asupra lor.

Alte situații care au permis conservarea identităților etnice sunt cele reprezentate de regiunile cu statut autonom ca insulele Faroe și Groenlanda (Danemarca), insulele Aaland (Suedia), Tirolul de Sud (ltalia) etc. Desigur fiecare situație de autonomie este unică, cu origini și rațiuni istorice diferite. În ansamblul lor regiunile autonome au câteva caracteristici comune de bază: limba (fie cu același statut cu limba națională, fie limbă locală), educația, servicii publice, locale, acces la resursele locale, cu o structură organizatorică mai adecvată pentru păstrarea identității minorităților, fără a fi totuși o garanție a păstrării unor culturi amenințate.

2.2.4. Asigurarea dreptului de a participa ia viața politică în calitate de membru al comunității

Dreptul de a participa la viața politică în calitate de membru al comunității se înscrie în categoria drepturilor fundamentale de care trebuie să se bucure o minoritate națională și etnică în vederea impunerii sale ca actor politic, a asigurării respectului de sine și a conștientizării identității proprii.

Comunitatea internațională a conștientizat necesitatea reglementării acestui drept și l-a oficializat în diverse documente. Exemplificăm cu art. 25 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, care stipulează: „Orice cetățean are dreptul și posibilitatea, fără nici una din discriminările la care se referă art. 2 și fără restricții nerezonabile:

de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanți liber aleși;

de a alege și a fi ales, în cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal și egal și cu scrutin secret, asigurând exprimarea liberă a voinței alegătorilor;

de a avea acces, în condiții generale de egalitate, la funcțiunile publice din țara sa”.

sau cu art. 15 din Convenția-Cadru pentru protecția minorităților naționale (1995) în care se enunță: „Părțile vor crea condițiile necesare pentru participarea efectivă a persoanelor aparținând minorităților naționale la viața culturală, socială și economică și ia treburile publice, în special acelea care le privesc direct”.

Atenția acordată în ultimul timp minorităților naționale a impus statelor adoptarea unei poziții favorabile lor și deci exercitării drepturilor acestora, astfel încât, statistic situația poate fi evaluată pozitiv. Putem sublinia ca participarea lor la viața publică ca reprezentanți ai minorității este în strânsă legătură cu recunoașterea unui grup ca minoritate și cu nediscriminarea.

Sunt cunoscute situațiile din Germania și Franța unde nu se recunosc minoritățile naționale, membrii acestora fiind doar cetățeni germani sau francezi. În Spania trebuie să remarcăm că inițial conflictul din Țara Bascilor a fost alimentat și de îngrădirea dreptului de participare la viața publică. După moartea iui Franco (1975) situația nu a fost suficient remediată ceea ce a dus la escaladarea conflictului. În urma pierderii legăturii dintre guvern și societatea civilă și a deziluziei provocate de conducere, în 1994 guvernul spaniol a fost de acord să facă reforma Senatului și să se mărească reprezentativitatea regiunilor. Dar în aceeași țară problema țiganilor a rămas nerezolvată: mulți dintre ei nu au cetățenie și nici libertate de circulație în spațiul Uniunii Europene.

În Ungaria, deși legea pentru minorități din 1993 se vrea un model pentru statele din regiune, conform acesteia constituie minoritate națională un grup etnic care habitează de cel puțin un secol pe teritoriul acestei țări, criteriu considerat cam dur, deoarece exclude de la viața publică noile minorități (constituite în urma emigrării).

Merită adusă în atenție, în acest context, problema Țărilor Baltice. Astfel dacă Estonia și Lefonia se confruntă cu probleme în acordarea cetățeniei, Lituania a rezolvat diferendele interne introducând așa numita „opțiune zero” (conform căreia toți cei care trăiesc în Lituania au dreptul să aleagă dacă să devină sau nu cetățeni lituanieni).

Încheiem aici prezentarea principalelor drepturi de care ar trebui să beneficieze minoritățile cu precizarea că ele sunt necesare, dar nu suficiente pentru prezervarea identității acestora. În funcție de specificul local sunt necesare modificări, adăugiri, completări care să asigure o integrare eficientă a membrilor minorităților la viața socială.

2.2.5 Divergențe de idei și compromis internațional în polemica drepturi individuale – drepturi colective

În paragrafele anterioare am analizat diferite drepturi ale membrilor minorităților (ia existență, ia nediscriminare, la practicarea religiei și folosirea limbii materne, la participare la viața publică ca membri ai minorităților). Este foarte important să subliniem că acestea sunt drepturi individuale și nu colective..

Declarația Universală a Drepturilor omului și Convențiile Internaționale includ de fapt, numai drepturi individuale (economice, sociale și culturale, drepturi civile și politice) cu toate că indivizilor nu trebuie să li se ignore statutul de membri ai societății, ai unor grupuri sociale. Astfel drepturile culturale sunt deținute de membrii unui grup cultural, drepturile familiei de către membrii unei familii; deci astfel de drepturi sunt deținute de indivizi în calitatea lor de membri ai grupului respectiv, nu de grup în ansamblu.

Există drepturi ale omului care nu pot fi exercitate decât în mod colectiv, de exemplu dreptul la asociere și dreptul la întrunire. Aspectul colectiv este mai evident când acestea sunt în strânsă legătură cu apartenența individului la un grup specific determinat (de exemplu la o minoritate națională sau etnică). Dar dacă prezervarea identității unui grup sau folosirea limbii materne depinde de ansamblul indivizilor unui grup, totuși persoana are dreptul de liberă alegere a propriei apartenențe etnice sau a limbii vorbite.

Deci sintagma „drepturi colective” ar trebui utilizată doar când o entitate colectivă poate fi privită ca subiect al dreptului în cauză. Un exemplu ar fi dreptul grupurilor naționale, etnice, lingvistice sau religioase de a nu fi distruse ca grup, drept protejat de Convenția împotriva genocidului sau dreptul popoarelor la autodeterminare (Convenția Internațională a Drepturilor Politice și Civile).

În mod analog, respectarea dreptului la autodeterminare implică respectarea dreptului la participare politică și libertate de expresie, la libertatea presei, la libertatea de întrunire și asociere etc. Dacă fiecare din acestea este respectat, e greu de crezut ca dreptul la autodeterminare să poate fi încălcat.

Nu există incompatibilitate logică între ideea de drepturi ale omului și drepturi ale popoarelor, dacă le înțelegem pe cele din urmă ca fiind drepturi ale indivizilor ce acționează ca membri ai unui grup. Însă dacă drepturile colective oferă puține mijloace în plus în lupta pentru demnitatea ființei umane, ele reprezintă o sursă inepuizabilă de justificare a unor ideologii secesioniste. Aceasta este și părerea membrilor Națiunilor Unite care preferă să evite utilizarea sintagmei „drepturi colective” în legislație. Concepția generai acceptată și promovată la nivel internațional este că protecția minorităților, a identității lor se realizează prin respectarea drepturilor și libertăților individuale ale membrilor acestora.

În aceiași timp, preocuparea celorlalte state ca un stat care și-a asumat angajamente internaționale să le respecte, nu reprezintă o intervenție în treburile sale interne. Aceste probleme, își mențin, deci, caracterul de probleme interne ale fiecărui stat, dar dobândesc și un anumit caracter internațional, ca urmare a angajamentelor asumate. Ele pot face obiectul preocupărilor celorlalte state, în sensul de a urmări respectarea acestor angajamente, dar fără a se recurge la formele de intervenție menționate. Nici un tratat care reglementează asemenea probleme nu prevede posibilitatea de a interveni în treburile unui stat-parte, în formele menționate, pentru a asigura respectarea de către acesta a angajamentelor asumate. Singura excepție de la această regulă o constituie cazul în care situația dintr-un stat ar deveni un pericol pentru pacea și securitatea internațională. în acest caz, Consiliul de Securitate ai O.N.U. este singurul care poate lua măsuri, conform Cartei O.N.U., inclusiv măsuri de recurgere la forță sau la alte forme de constrângere.

Criza din Kosovo a dus ia apariția unor polemici fără precedent pe scena dreptului internațional, cu privire la legitimitatea intervenției internaționale pentru a opri violări ale drepturilor omului. Se discută, în acest context, despre rolul Consiliului de Securitate ca singur organism ce poate autoriza exclusiv implicarea comunității internaționale. Există voci care contestă rolul exclusiv al acestuia considerând că ultimele evoluții impun considerarea drepturilor omului o problemă care nu este doar în jurisdicția internă absolută a statelor.

Acești autori își fundamentează discursul pe dimensiunea internațională universalistă a problematicii umanitare. Sunt invocate anumite Rezoluții ale Consiliului de Securitate al O.N.U.; de exemplu: Rezoluția 688 prin care s-a autorizat intervenția unei coaliții internaționale în lrak, sub egida O.N.U., pentru a proteja populația minoritară kurdă din acest stat de represiunea autorităților. Ceea ce se „uită” este că asemenea rezoluții nu au forță juridică și că în general sunt punctuale, vizând intervenția pentru cazuri bine delimitate.

Responsabilitatea unui stat pentru soarta coetnicilor populației sale majoritare care sunt cetățeni ai altui stat reprezintă o alternativă ideologică a cărei obiectiv este legitimarea unor acțiuni cu finalitate similară. Promovând un comportament politic intervenționist, pretinsele „state – mamă” își disimulează intențiile prin asumarea unor obligații și datorii față de proprii coetnici și își conferă „drepturi” neacceptate de legislația internațională. Astfel este negată atât capacitatea statului – gazdă de a asigura protecția propriilor minorități, dar și principii de drept internațional precum neamestecul in treburile interne Își suveranitatea statelor. Aceleași idei sunt vehiculate de propuneri mai recente care înlocuiesc termenul de „stat – mamă” cu cei de „stat protector”. Dar indiferent de ideologia sub care se prezintă și de gradul de ambalajul terminologic al ideilor prezentate nu trebuie pierdut, nici un moment din vedere faptul că singurul stat îndrituit să ia măsuri care privesc un anumit grup social este statul ai cărui cetățeni sunt membrii respectivului grup.

CAPITOLUL 3

PROTECȚIA SOCIALÂ A MINORITĂȚILOR DIN ROMÂNIA

3.1. Situația demografică în România

3.1.1. Fundamentul istoric al relațiilor interetnice

În acest fel, românii, și-au elaborat și au utilizat un set ingenios și folositor de instituții și norme de comportament, prin care intrau în contact cu orice comunitate de alogeni sosiți pe teritoriu, fie ca agresori, fie ei agresați și împinși din urmă de alte triburi năvălitoare.

Astfel, românii au putut rezista mai bine asalturilor celui de-al doilea și de-al treilea val de triburi migratoare (slavii, bulgarii, ungurii și apoi pecenegii, cumanii, uzii și tătarii).

Trebuie subliniat că, deși năvălirile barbare au reprezentat o experiență tragică pentru poporul român, în același timp au reprezentat oportunitatea dobândirii unor bogate capacități de reacție în ceea ce privește relațiile cu diversele comunități de alogeni, ce va fi superior fructificată în mileniul următor prin realizarea unui model armonios de conviețuire interetnică bazat pe înțelegerea și toleranța locuitorilor majoritari față de comunitățile minoritare, indiferent de modalitățile concrete ale așezării în teritoriu a ultimilor.

Concret, diferitele comunități etnice minoritare s-au stabilit în spațiul românesc în următoarele circumstanțe:

năvălire (slavi, bulgari, unguri, pecenegi, cumani, tătari, turci);

colonizare (sași. șvabi, croați, slovaci);

emigrare (armeni, bulgari, sârbi, greci, albanezi, evrei);

dislocare (țigani).

Considerăm că experiența acumulată de români în acest sens a constituit tocmai baza a ceea ce atâția istorici și specialiști străini au denumit a fi un miracol: populația țării. Recensământul din 1992 a scos în evidență diversitatea culturală și etnică a societății românești. Alături de români mai trăiesc și locuitori de alte naționalități (2401,5 mii persoane), dintre care un număr semnificativ de locuitori au:

Tabelul 3.1.

În general, numărul locuitorilor de o anume naționalitate diferă de al acelora care au declarat ca limbă maternă limba corespunzătoare naționalității respective. Singurele naționalități, la care numărul celor care au declarat ca limbă maternă limba naționalității este mai mare, sunt cea româna și maghiară. Grupurile minoritare diferă nu doar din punct de vedere al procentului reprezentat în totalul populației, al originii etnice, limbii, religiei și a altor aspecte ale identității lor, dar și ca distribuție geografico-teritorială, nivel de integrare cu grupul majoritar, ca statut economic și social.

Datorită acestor parametri protecția socială a minorităților trebuie să aibă în vedere fiecare grup minoritar în parte, cu specificul lui și problemele implicate de acesta.

3.1.2 Populația de naționalitate română din România

La recensământul din 7 ianuarie 1992 s-au declarat de naționalitate română 20.408.542 locuitori (din care 21.736 persoane s-au declarat aromâni și 6.867 persoane macedoromâni), reprezentând 89,5% din populația țării.

Comparativ cu recensămintele anterioare, începând din anul 1930, numărul și proporția populației de naționalitate română au evoluat astfel (tab. 3.2.):

Tabelul 3.2.

Populația de naționalitate româna a crescut față de cea înregistrată la recensământul din 1930 cu 9.290,4 mii ioc., adică cu 83,6%, iar față de populația din 1977 a crescut cu 1.409 mii locuitori (respectiv cu 7,4%).

3.1.3 Populația de naționalitate maghiară din România

La recensământul din 7 ianuarie 1992 s-au declarat de naționalitate maghiară 1.624.959 locuitori (dintre care 817 persoane s-au declarat secui), reprezentând 7,1% din populația țării.

Începând cu recensământul din 1930 numărul și proporția populației de naționalitate maghiară în totalul populației țării au evoluat astfel (tab. 3.3.):

Tabelul 3.3.

Populația de naționalitate maghiară a scăzut în perioada 1977 – 1992 cu 89,0 mii locuitori, adică cu 5,2%; față de recensământul populației din 1930, creșterea este de 201,5 mii locuitori, adică de 14,2%.

3.1.4 Populația de naționalitate „rromă” din România

Începând cu recensământul din 1930 numărul și proporția populației de naționalitate rromă în totalul populației țării au evoluat astfel (tab. 3.4.):

Tabelul 3.4.

Aceste evoluții în care numărul și proporția populației de naționalitate „rromă” au manifestat o tendință descrescătoare în perioada 1930 – 1966 și o tendință crescătoare în perioada 1966 – 1992 se datorează reținerii manifestate de rromi în declararea adevăratei naționalități la recensămintele din 1956, 1966 și 1977.

3.1.5. Populația de naționalitate germană din România

La recensământul din 1992 numărul celor care s-au declarat de naționalitate germană a fost de 119.462 locuitori (inclusiv 1708 persoane ce s-au declarat sași și 6330 persoane ce s-au declarat șvabi), reprezentând 0,5% din populația totală a țării.

Conform rezultatelor recensămintelor populației din anii 1930, 1956, 1966, 1977 și 1992 numărul și ponderea populației de naționalitate germană au evoluat dupa cum se arată în tabelul următor:

Tabelul 3.5.

Reducerea accentuată a numărului locuitorilor de naționalitate germană din țara noastră este, în primul rând, o consecință a migrației externe a populației de această naționalitate. Scăderea a fost mai puternică în perioada 1977 – 1992 fiind de 239,6 mii persoane, ceea ce a reprezentat o reducere cu 66,7% a numărului germanilor.

3.1.6 Populația de naționalitate ucraineană din România

La recensământul din 7 ianuarie 1992 numărul celor care s-au declarat de naționalitate ucraineana a fost de 65.764 locuitori (inclusiv 290 ruteni), reprezentând 0,3% din populația țării. Față de recensământul din 1930 numărul ucrainenilor a avut o evoluție crescătoare deși ponderea lor în populația totală a rămas aproximativ neschimbată, așa cum se observă și în tabelul următor:

Tabelul 3.6.

În perioada 1930-1992 populația de naționalitate ucraineană a crescut cu 19,9 mii persoane, respectiv cu 43,4%, iar în perioada 1977- 1992 a crescut cu 10,3 mii persoane, respectiv cu 18,5%.

Marea majoritate a ucrainienilor locuiesc la sate (83,8% în 1992), aceeași proporție ridicată constatându-se și ia recensământul din anul 1930 (86,5%).

3.1.7 Populația de naționalitate „ruși-lipoveni” din România

La recensământul din 1992 s-au declarat de naționalitate ruși-lipoveni un număr de 38.606 locuitori (7.983 ruși și 30.623 lipoveni), reprezentând 0,2% din totalul populației țării.

Evoluția ca număr și structură a populației de naționalitate ruși-lipoveni este prezentată în tabelul ce urmează:

Tabelul 3.7

Populația de naționalitate ruși – lipoveni ci crescut în perioada mii persoane, adică cu 18,1%, dar comparativ cu recensământul acestora s-a redus cu 12,1 mii persoane, adică 23,9%.

3.1.8 Populația de naționalitate turcă din România

La recensământul din 1992 s-au declarat de naționalitate turcă 29.832 locuitori, reprezentând peste 0.1% din totalul populației țării.

Numărul și structura populației turcești din România au suferit în timp modificări, după cum se poate observa și în tabelul de mai jos:

Tabelul 3.8.

Populația de naționalitate turcă a crescut față de 1977 cu 6,4 mii locuitori, adică cu 27,4%, iar față de 1930 doar cu 3,8 mii locuitori (cu 14,4%).

3.1.9. Populația de naționalitate sârbă, croată și slovenă din România

Rezultatele recensământului din 1992 arată ca un număr de 33.769 declarat de naționalitate sârbă, croată sau slovena (din care 29.408 sârbi, și 276 sloveni, reprezentând aproape 0,2% din totalul populației țării.

Numărul și structura populației de aceste naționalități s-au modificat în perioada 1930-1992, după cum. se poate observa și în tabelul de mai jos:

Tabelul 3.9.

Fata de recensământul din 1977 această populație a scăzut cu adică cu 21,8%, iar față de anul 1930 a scăzut cu 16,541 mii de 32,9%.

3.1.10. Populația de naționalitate tătară din România

La recensământul din 1992 s-au declarat de naționalitate tătară 24.596 locuitori, reprezentând 0,1 % din populația întregii țări.

Evoluția numărului și structurii populației de naționalitate tătară pe parcursul a cinci recensăminte este prezentată în tabelul ce urmează:

Tabelul 3.10.

Cu toate că numărul populației de naționalitate tătară este în creștere, ponderea acesteia în totalul populației țării tinde să stagneze, și chiar să scadă. Față de 1977 numărul tătarilor a crescut cu 1,2 mii locuitori. adică cu 5,3%, iar față de 1930 a crescut cu 9,0 mii locuitori, respectiv cu 57,9%.

3.1.11. Populația de naționalitate slovacă din România

Rezultatele recensământului din 1992 arată că 19.594 locuitori s-au declarat de naționalitate slovacă, ceea ce reprezintă aproape 0,1% din populația țării.

Numărul și structura populației de naționalitate slovacă au înregistrat o scădere în perioada 1930-1992, după cum se poate observa și din tabelul care urmează:

Tabelul 3.11.

Populația de naționalitate slovacă a scăzut față de 1977 cu 1,7 mii persoane, respectiv cu 7,9%, iar față de 1956 cu 3.7 mii persoane, adică cu 16,0%.

3.1.12. Populația de alte naționalități din România

În cadrul populației de alte naționalități am cuprins etniile cu un număr de locuitori mai mic de 10.000, care au fost menționate, însă, în rapoartele finale ale recensământului în mod distinct. Din această grupă fac parte: bulgarii, cehii, polonezii, grecii și armenii.

În 1992 numărul celor care s-au declarat de alte naționalități a fost de 34,7 mii persoane, reprezentând aproape 0,2% din totalul populației țării.

Numărul și structura populației de aceste naționalități au evoluat, începând din 1930 și până în 1992, după cum se arată în tabelul de mai jos:

Tabelul 3.12.

În perioada 1930-1992 populația naționalităților din această grupă 534,6 mii persoane, respectiv cu 93,9%, iar față de 1977 reducerea a fost persoane, adică cu 37,9%.

La nivelul întregii țări are ioc un proces lent de asimilare a populației naționalităților conlocuitoare, reflectat în proporția fot mai mare a populației de naționalitate română (77,9% – 1930, 85,7% – 1956, 87,7% – 1966, 88,1%-1977, 89,5% – 1992).

Principalele constatări și tendințe care se desprind datele de mai sus pentru întreg intervalul de timp 1930-1992 sunt următoarele:

creșteri semnificative ale populației diferitelor grupuri etnice în valori absolute (ca număr) la: români, maghiari, rromi, ucrainieni, turci, tătari;

creșteri, ca pondere în populația totală, ale diferitelor grupuri etnice: români, rromi;

menținerea acelorași ponderi (practic) în structura populației totale, la începutul și sfârșitul perioadei de analiză: tătari, ucrainieni;

scăderi ale volumului populației diferitelor grupuri etnice în valori absolute la: germani, evrei, ruși-lipoveni, sârbi, croați, slovaci, cehi, bulgari;

descreșterea ca pondere în populația totală ale diferitelor grupuri etnice: germani, maghiari, evrei, ruși-lipoveni, turci, sârbi, croați, slovaci, cehi,

Principalele tendințe ale dinamicii structurii etnice pentru perioada 1977-1992:

minoritățile naționale, (92.4 milioane locuitori, reprezentând 10.6% din populația țării) înregistrează pe ansamblu o diminuare de 153 mii persoane;

minoritatea maghiară (1,6 milioane persoane, reprezentând 7,1% din ansamblul populației) a scăzut cu 94 mii de persoane …;

grupul etnic al rromilor a cunoscut dinamica ascendentă cea mai rapidă (80%);

grupul etnic german a scăzut cu 2/3, ajungând la 119 mii și reprezentând doar 0.5% din populația tarii.

Între celelalte grupări etnice, o creștere numerică semnificativă în acest interval de timp se înregistrează la ucrainieni, ruși-lipoveni, turci și tătari în timp ce descreșteri au cunoscut sârbii, slovacii, bulgarii, evreii, croații, cehii, polonezii, grecii și armenii.

În aprecierea schimbărilor care au avut ioc în structura etnică a României, pentru perioada 1930-1992 se impune luarea în considerare a principalilor factori demografici și sociali politici care au determinat evoluția specifică a diferitelor grupări etnice. Dintre acești factori, așa cum arată studiile de specialitate (Trebici, 1991), două par a avea un rol hotărâtor:

a) excedentul natural (diferența dintre născuți și decedați) pentru fiecare etnie;

b) emigrația sau migrația externă pentru fiecare grup etnic.

3.2. Cadrul instituțional și legislativ existent

Un element important în analiza protecției minorităților îl reprezintă în ultimii ani ratificarea de către țara noastră a diferite acte internaționale, care odată adoptate intră de la sine în legislația internă. România a devenit parte la diferite documente care vizează protecția minorităților, de exemplu Convenția Europeană a Drepturilor Omului Convenția – Cadru pentru protecția minorităților naționale, Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare, Convenția privind cooperarea transfrontieră între comunități teritoriale sau autorități etc.

În toate documentele menționate, odată cu asigurarea protecției drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale în cadrul statului de drept, se amintesc principiul respectării integrității teritoriale și al suveranității naționale a statelor.

În Constituția României sunt cuprinse principalele prevederi privind drepturile minorităților naționale:

1. unitatea poporului și egalitatea între cetățeni (art.4: (1) Statul are ca fundament unitatea poporului român. (2) România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială.);

2. dreptul la identitate, la „păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității etnice, culturale, lingvistice și religioase” (art.6: (1) Statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase.);

3. măsurile de protecție a identității celor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conformă cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români (art.6: (2) Măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identități i persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români.);

4. recunoașterea „Declarației universale a drepturilor omului” și a altor documente internaționale care privesc drepturile fundamentale ale omului concomitent cu prioritatea reglementărilor internaționale asupra dreptului intern (art. 20: (1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parfe. (2) Dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale);

5. dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a învăța limba maternă și dreptul de a putea fi instruite în această limbă, precum și respectarea și asigurarea bunei – desfășurări a învățământului religios (art. 32: (3) Dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a învăța limba lor maternă și dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalitățile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege. (7) Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. în școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege.);

6. dreptul la reprezentare în Parlament (art. 59: Organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament au dreptul la câte un loc de deputat, în condițiile legii electorale. Cetățenii unei minorități naționale pot fi reprezentați numai de o singură organizație.);

7. dreptul de a utiliza limba maternă în instituțiile judecătorești (această prevedere constituțională este cu un pas înaintea altor țări europene, chiar vesteuropene. În art.127.2. Constituția recunoaște că „Cetățenii aparținând minorităților naționale, precum și persoanele care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit”).

Pentru o mai bună aplicare a acestor standarde, existența și funcționarea eficientă a unor instituții și structuri este foarte importantă. În perioada de după 1989, în intenția de a asigura un cadru adecvat administrării problemelor minorităților etnice și naționale, promovării și respectării drepturilor acestora în conformitate cu standardele europene și internaționale în materie, statul român a înființat, succesiv:

A. CONSILIUL PENTRU MINORITÂȚILE NAȚIONALE (C.M.N.) – organism creat în urma adoptării, la data de 6 aprilie 1993, a H.G.17/1993.

Conceput ca un organism consultativ ai Guvernului era coordonat de secretarul general al Guvernului și constituit din reprezentanți ai organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, legal constituite la data alegerilor generale din 27 septembrie 1992, precum și din reprezentanți cu rang de secretar de stat sau director general ai principalelor organe ale administrației publice centrale de specialitate.

C.M.N. avea în competență:

problematica cu specific normativ, administrativ și financiar privind exercitarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, cu referire la păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase, în limitele Constituției României, precum și în acord cu convențiile internaționale la care țara noastră este parte.

stabilirea și menținerea de legături cu reprezentanții organizațiilor legal constituite ale persoanelor aparținând minorităților naționale;

formularea de propuneri pentru elaborarea unor proiecte de legi și hotărâri ale Guvernului, în vederea soluționării unor probleme ce intrau în competența sa;

asigura, prin secretariatul propriu, legăturile cu ministerele și organizațiile centrale și locale pentru identificarea problemelor specifice ale unităților administrativ – teritoriale și urmărea rezolvarea acestora;

stabilirea și menținerea de legături cu reprezentanții organizațiilor guvernamentale și nonguvernamentale din străinătate și cu organisme internaționale în problemele respectării drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale;

avizarea proiectelor legilor, hotărârilor Guvernului și ordinelor miniștrilor ce aveau incidență asupra drepturilor și îndatoririlor persoanelor aparținând minorităților naționale;

primirea și elaborarea, la cerere, de pachete de probleme specifice domeniilor învățământ, culte, economie etc. aferente minorităților naționale și elaborarea de propuneri pentru rezolvarea acestora în concordanță cu legislația în vigoare;

elaborarea de rapoarte de informare a Guvernului (de regulă) trimestriale privind atât problemele curente care făceau obiectul propriu de activitate, cât și situațiile deosebife, solicitând comunicarea modului de rezolvare a acestora;

sprijinirea realizării emisiunilor radio-tv în limbile minorităților naționale, editarea publicațiilor organizațiilor cetățenilor acestora;

editarea Buletinului Consiliului pentru Minoritățile Naționale (în limba română și în limbi de circulație internațională).

B) DEPARTAMENTUL PENTRU PROTECȚIA MINORITĂȚILOR NAȚIONALE (D.P.M.N.)

A fost înființat prin H.G. nr.17/31.01.1997, ca departament în cadrul Guvernului român, subordonat primului-ministru și condus de ministrul delegat pe lângă primul-ministru pentru minorități naționale, cu statut de membru al Guvernului.

Atribuții ale D.P.M.N.:

elaborarea de proiecte de legi și alte acte normative din domeniul său de activitate;

avizarea de proiecte de legi și alte acte normative care aveau incidență asupra drepturilor și îndatoririlor persoanelor aparținând minorităților naționale;

monitorizarea aplicării actelor normative interne și internaționale referitoare la protecția minorităților naționale;

ia propunerea fundamentată a C.M.N., Guvernul, prin D.P.M.N., acorda asistență financiară organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale, prin adoptarea de hotărâri în baza legii 72/1996 privind finanțele publice și a legilor bugetare anuale;

menținerea legăturilor cu C.M.N, prin atribuțiunile departamentului;

urmărirea aplicării unitare a prevederilor legale privind protecția

minorităților naționale de către autoritățile publice, necesare îndeplinirii atribuțiilor proprii;

primirea și examinarea cererilor și sesizărilor adresate de către instituții, organizații sau persoane fizice cu privire la actele administrației publice locale care încălcau drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale și comunicau punctul de vedere legal;

stabilirea și menținerea de relații cu organizații guvernamentale și neguvernamentale din țară și străinătate și cu organisme internaționale ce au în atribuțiile lor soluționarea problemelor respectării drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale;

promovarea și organizarea de programe privind păstrarea, exprimarea și dezvoltarea identității etnice, lingvistice și religioase a persoanelor aparținând minorităților naționale;

menținerea legăturilor permanente și colaborarea cu autoritățile administrației publice locale, prin împuterniciți, numiți prin ordin al ministrului delegat pe lângă primul-ministru, în vederea identificării problemelor specifice urmăririi soluționării acestora;

îndeplinește și alte atribuții stabilite de Guvern sau însărcinări date de primul-ministru.

D.P.M.N. conținea Oficiul Național pentru lntegrarea Socială a Romilor, având ca atribuții menținerea și stabilirea de relații cu organizațiile romilor, în vederea soluționării problemelor specifice integrării acestora.

Pe lângă D.P.M.N. funcționează ca organ consultativ, C.M.N., format din reprezentanții tuturor organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale legai constituite până la 27 septembrie 1992, care avea ca atribuții principale:

coordonarea și sprijini rea activității organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale;

stabilirea și menținerea de contacte cu reprezentanții D.P.M.N.;

realizarea propunerilor pentru elaborarea unor proiecte de legi și de hotărâri ale Guvernului din domeniul său de activitate;

primirea, examinarea și propunerea spre avizare departamentului, legi și hotărâri ale Guvernului ce au incidență asupra drepturilor și îndatoririlor persoanelor aparținând minorităților naționale;

stabilirea și menținerea contactelor cu reprezentanții tuturor organizațiilor locale ale cetățenilor aparținând minorităților naționale.

C) OFICIUL REGIONAL PENTRU RELAȚIILE INTERETNICE (O.R.R.l.)

Prin H.G. nr.13/14 ianuarie 2001 se desființează D.P.M.N. și se înființează, în cadrul Ministerului lnformațiilor Publice (M.l.P.), Oficiul Regional pentru Relații lnteretnice. Prezidat de către un secretar de stat, O.R.R.l. are în componență, conform legii, următoarele compartimente:

Direcția relații cu societatea civilă și organisme internaționale

Oficiul național pentru rromi

Direcția asistență programe

Oficiul național pentru relații interetnice

Atribuțiile O.R.R.l. sunt următoarele:

avizează proiecte de legi și alte acte normative, care au incidență asupra persoanelor aparținând minorităților naționale;

monitorizează aplicarea actelor normative interne, precum și a normelor și recomandărilor internaționale referitoare ia protecția minorităților naționale;

urmărește aplicarea unitară a prevederilor privind protecția minorităților naționale de către autoritățile publice;

primește și examinează cererile și sesizările adresate de instituții, organizații sau persoane fizice privitoare ia actele organelor administrației publice locale care încalcă drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale și comunică punctul de vedere legal;

stabilește și menține relații cu organizații guvernamentale din țară și din străinătate și cu organisme internaționale care au în atribuțiile lor soluționarea problemelor respectări i drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale;

promovează și organizează programe privind păstrarea, exprimarea și dezvoltarea identității etnice, culturale, lingvistice și religioase a persoanelor aparținând minorităților naționale;

menține legături permanente și colaborează cu autoritățile administrației publice locale prin împuterniciți cu competențe teritoriale numiți prin ordin al ministrului, în vederea identificării problemelor specifice și urmăririi soluționării acestora.

În prezent se are în vedere adoptarea unei legi privind protecția minorităților naționale, care ar cuprinde reglementări internaționale în domeniu și ar clarifica problemele iscate de diferențele între spiritul legilor și implementarea lor. Dar mai întâi ea ar fi o poartă deschisă dialogului și discuțiilor în vederea obținerii unui cadru politic.

Vorbind despre cadrul legislativ privind minoritățile trebuie amintit și Tratatul de înțelegere, cooperare și bună vecinătate între România și Republica Ungară, care deși în referirile la protecția minorităților are în vedere minoritatea maghiară, poate fi aplicat la nivelul tuturor celorlalte minorități din România. Astfel în art.15.1 (a) România se angajează să îndeplinească Convenția – Cadru a Consiliului Europei cu privire la minoritățile naționale, dacă în ordinea lor de drept internă nu există o reglementare mai favorabilă.

O altă reglementare aplicabilă tuturor minorităților din România este stipulată în articolul 7, unde este încurajată nu numai cooperarea interstatală în economie, transport sau protecția mediului, ci și „participarea regională sau sub-regională care ar putea accelera dezvoltarea”.

Modul de respectare a prevederilor tratatului este monitorizat de un Comitet interguvernamental format din experți. Fundația Soroș a finanțat un proiect al Comitetului Helsinki pentru România care urmărește să facă cunoscute reglementările tratatului și să monitorizeze modul de punere în aplicare al lor, alocând în acest scop 33.000$ pe an.

3.3. Protejarea marcatorilor de identitate în conformitate cu standardele internaționale acceptate

3.3.1. Nediscriminare și toleranță

Este inutil să mai redăm aici prevederile care se referă la eliminarea discriminării de vreme ce am amintit mai sus de ratificarea documentelor internaționale (care se referă la acest aspect) de către România, dar și de normele interne constituționale care stipulează egalitatea în fața legii, nediscriminarea etc.

Totuși există sesizări ale minorității maghiare care reclamă tratamentul discriminatoriu la care sunt supuși și faptul că procentajul de etnici maghiari în administrația locală și centrală, în educație, poliție și justiție nu ar reflecta proporția etniei în totalul populației.

Plângeri există și din partea reprezentanților Bisericii Greco Catolice și Bisericii Reformate care, în ciuda proclamării libertății religioase în 1989, sunt nemulțumite că proprietățile confiscate în perioada comunistă (prin decretul 176 și 358/1948) nu le-au fost restituite. Reprezentanții minorităților religioase consideră că principalul motiv de perpetuare a regimului discriminatoriu în privința dreptului lor de proprietate este lipsa reglementărilor statutare, a legislației în domeniu.

Aceasta presupune recunoașterea și crearea condițiilor de aplicare a dreptului ia accesul și schimbul de informații în limba maternă, la reprezentare în structurile administrative ale statului, la cooperarea transfrontieră, la respectarea moștenirii culturale și istorice a minorităților etc.

Ca răspuns, guvernul României a avut o activitate bogată în ultimul timp în sensul organizării unor campanii și manifestări de combatere a rasismului, xenofobiei, antisemismului și intoleranței. Un exemplu ar fi organizarea „Seminarului privind toleranța” în 1995 la București. În plus pot fi amintite programe precum „Noi prin noi”, „Oglinzile democrației” (prin care sunt încurajate relațiile interetnice, cu un buget de 6995 ECU) și „Vecini în Europa” (căruia i s-au alocat 6818 ECU). Alte 2 proiecte „Subiectiva Transilvaniei” și „Dezvoltarea unui model de mediere a conflictului și de decizie în România” sunt orientate spre cercetare, spre analiza tensiunilor interetnice și găsirea unei modalități de prevenire a acesteia. și organizațiile internaționale au dezvoltat câteva programe sub egida PHARE și TACIT implicând ONG-uri (pentru crearea unor biblioteci specializate în ilustrarea diversității culturale a Transilvaniei – putem decodifica aici și unele interese partizane). Dintre macroproiectele Uniunii Europene, coordonate de la Bruxelles, cu implicarea mai multor ONG-uri române și străine menționăm „Pași împreună”, „Cooperare împotriva naționalismului”, „Minoritățile religioase în Bulgaria, România și Albania”.

3.3.2. Educația în limba maternă

Alături de normele internaționale, trebuie menționat art. 32 din Constituția României care prevede că dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a învăța în limba maternă și dreptul de a fi instruite în această limbă sunt garantate.

Sistemul de învățământ pentru minoritățile naționale cuprinde grădinițe, școli primare și gimnaziale, licee, școli profesionale și de ucenici, învățământ postliceal și superior. În anul 1992/1993, 5,4% din totalul elevilor și studenților au frecventat învățământul în limba maternă.

Promulgarea Legii Învățământului nr. 84/1995, mai ales prevederile articolelor 8, 122, 123 și 124, au generat nemulțumirea în rândui minorităților (cu precădere a celei maghiare). Dar articolele menționate nu contravin art.15 din Convenția-Cadru privind minoritățile naționale, și nici art. 5.2 ai acesteia, Legea învățământului neputând fi considerată ca o politică sau practică având drept scop asimilarea persoanelor aparținând minorităților naționale împotriva voinței acestora. Putem conchide că frustrările lor sunt generate de discrepanța între așteptările înalte, legate de acest document, și ceea ce acesta oferă în fapt, și totuși la nivel internațional sistemul de învățământ în limba minorităților din România este considerat a fi printre cele mai dezvoltate.

Totodată în vederea menținerii și dezvoltării identității minorităților au fost create și menținute instituții culturale proprii minorităților naționale. Statui se implică în finanțarea activității acestor instituții – teatre, ansambluri artistice, muzee, biblioteci, etc., în editarea presei și a cărții și în difuzarea de emisiuni radio și TV în limbile minorităților.

3.3.3. Libera practică a religiei

Conform art. 29 din Constituția României, libertatea gândirii și a opiniilor precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Este garantată libertatea conștiinței și este asigurată libera organizare a cultelor religioase.

Această prevedere este în acord cu documentele internaționale care fac referiri la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale dintre care amintim Declarația asupra drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, etnice, religioase și lingvistice (dec.1992), Documentul Final al reuniunii CSCE de la Copenhaga (iunie 1990), Convenția-Cadru pentru protecția minorităților naționale. Libera practică a religiei este garantată tuturor cetățenilor țării. Problema care se ridică este folosirea limbii materne în lăcașurile de cult, de către credincioșii de o naționalitate sau alta și desigur, nediscriminarea între diferite culte pe motivul apartenenței etnice credincioșilor sau al numărului acestora.

După decembrie 1989, Biserica și-a dobândit o reală și efectivă autonomie, cultele religioase devenind libere și autonome. În prezent în România își desfășoară activitatea 15 culte religioase recunoscute oficial: Biserica Ortodoxă Română, Biserica Română Unită cu Roma (Greco – Catolică), Biserica Româno – Catolică, Biserica Reformată, Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană, Biserica Evanghelică Sinodo – Presbiteriană, Biserica Unitariană, Biserica Armeană, Cultul Creștin de Rit Vechi, Cultul Mulsulman, Cultul Mozaic, Cultul Creștin Baptist, Cultul Adventist de Ziua a șaptea, Cultul Penticostal, Cultul Creștin după Evenghelie, la care se adaugă peste 120 de asociații religioase, atât independente cât și în cadrul cultelor.

Cultele au libertatea de a-și alege deservenții și a-i instrui în funcție de necesitățile lor reale, inclusiv în limba maternă a credincioșilor. Din punct de vedere material sfatul acordă o contribuție lunară la salarizarea personalului și pentru conservarea

restaurarea bunurilor de patrimoniu aflate în proprietatea cultelor. Numai în perioada 1990-1992, Secretariatul de Stat pentru Culte a analizat și emis, în colaborare cu Departamentul de Urbanism și Amenajare a Teritoriului, 119 avize pentru construirea de noi biserici sau case de rugăciune pentru diferite comunități ce aparțin minorităților.

3.3.4. lmplicare în viața socio-politică în calitate de membri ai minorităților naționale

lmediat după revoluția din Decembrie 1989, persoanele aparținând unor minorități din România și-au constituit propriile organizații și partide politice (Uniunea Democrată Maghiară din România – UDMR- a fost înființată chiar în seara zilei de 22 dec.1989).

Constituția (1991) garantează reprezentarea în Parlament a organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi care dau dreptul la un mandat.

În domeniul autonomiei locale, în vederea traducerii în fapt a acestui principiu, a fost adoptată Legea Administrației Publice Locale (1991) și Legea privind alegerile locale (1991). În art.105. aceasta stipulează: „…organizațiile legal constituite aparținând minorităților naționale sunt asimilate partidelor și formațiunilor politice”. Astfel acestea au intrat în diferite alianțe electorale, participând ca atare la alegeri.

Enumerăm mai jos organizațiile aparținând minorităților naționale care sunt reprezentate în Parlamentul României:

1. Uniunea Democrată a Maghiarilor din România

2. Uniunea Armenilor din România

3. Uniunea Democrată a Slovacilor și Cehilor din România

4. Uniunea Bulgară din Banat – România

5. Uniunea Democratică a Tătarilor Turco-Musulmani din România.

6. Uniunea Ucrainenilor din România

7. Forumul Democrat ai Germanilor din România.

8. Comunitatea Rușilor- Lipoveni din România

9. Uniunea Elenă din România.

10. Uniunea Democrată a Sârbilor și Carașovenilor din România

11. Partida Romilor.

12.Uniunea Democrată Turcă

13. Uniunea Polonezilor din România „Dom Polski”

14. Comunitatea ltaliană din România

3.4. Etnia romilor – una dintre principalele surse de tensiuni sociale, dar și de îngrijorare

Încercarea de cunoaștere a minorităților din România nu poate fi încheiată fără abordarea problemei țiganilor (rromilor), ținând cont că dintre toate țările europene în România sunt adăpostiți cel mai mare număr de romi. Cifrele care evaluează numărul lor diferă de la cele oficiale furnizate de Recensământul din 1992 (409 723) la exagerări ale mass-media și ale unor militanți ai etniei (3-5 milioane rromi), părerea experților cantonându-se în jurul cifrei 1 -1,5 milioane persoane. Romii sunt repartizați pe întreg teritoriul țării fiind concentrați în comunități omogene (sate, comune, cartiere urbane), în București locuind cca. 500-600000 (la o populație locală evaluată la 3 mil. de locuitori).

Perioada comunistă a promovat o politică de asimilare și integrare forțată a țiganilor în grupul majoritar. lnserția în procesul muncii și desființarea barierelor etnice au permis apariția unei clase de intelectuali și a unui proletariat rom în marile sectoare ale agriculturii și industriei. Totuși la nivel global grupul etnic nu a fost dezvoltat armonios. Diversitatea grupurilor de rromi, lipsa unei formații profesionale, discriminarea etnică au dus la accentuarea polarizărilor și stratificării sociale.

Utilizarea țiganilor pentru sarcini necalificate a făcut ca aceștia să fie primii afectați de criza economică. Pe de altă parte regimul comunist nu a reușit să înlăture o serie de mentalități și comportamente specifice țiganilor, acceptând perpetuarea unor mici activități meșteșugărești si comerciale.

În căutarea unei vieți mai bune numeroși rromi s-au îndreptat spre Occident, atât înainte, dar mai ales după 1989. Unii lucrează, alții dezvoltă mici activități independente, însă o mare parte nu au drept de ședere, documente, mijloace legale de ași procura hrana și trăiesc din cerșit sau recurg la mici delicte, furturi, spargeri, prostituție. lată de ce reglementările țărilor occidentale devin din ce în ce mai aspre și se procedează la expatrierea masivă a rromilor.

În prezent situația țiganilor (evaluată de experți) se înfățișează ca foarte precară. Din punct de vedere social 80% dintre rromi nu au nici o calificare, iar 60% dintre salariați lucrează necalificați. Deși marea parte a populației de rromi trăiește în forme tradiționale nu există condiții materiale de însușire și practicare a meseriilor specifice.

Locuințele lor sunt foarte proaste și foarte aglomerate (în medie 3,03 persoane/cameră). 27% din populație este analfabetă, iar copiii sunt afectați în proporție de 40% de lipsa școlarizării (motivele acestei situații sunt diverse: lipsa hainelor, a posibilității de procurare a rechizitelor, blazarea, dezinteresul, disperarea).

Populația de țigani este tânără, cu potențial demografic ridicat, ceea ce în perspectivă înseamnă acutizarea problemelor acesteia prin mărirea nevoii de locuințe, locuri de muncă etc.

lată câteva motive pentru care autoritățile române, dar și unele ONG-uri, în colaborare cu forurile internaționale încearcă să găsească soluții care să permită ameliorarea situației. Primele semnale pozitive au apărut în 1990 prin recunoașterea rromilor ca minoritate națională, ceea ce le dă dreptul de a fi reprezentați în Parlament. În aceeași perioadă s-au constituit mai multe partide politice precum: Uniunea Democrată a Rromilor din România (București), Partidul Democrat al Rromilor Liberi (Sf. Gheorghe), Partidul Uniunii Democrate a Rromilor din România (Rm. Vâlcea), Partidul Țiganilor din România (Sibiu) etc. care reflectă extrema diversitate din rândui acestei etnii. Acum Federația Etnică a Rromilor din România are rolul de coordonare a mișcărilor culturale, sociale și politice ale țiganilor.

Manifestările acestor asociații (cu sprijinul diverselor fundații) au făcut cunoscute autorităților actele de discriminare și violență împotriva țiganilor. Totuși comunitatea țiganilor nu a reușit să se mobilizeze pentru crearea unor structuri reprezentative și operaționale care să se constituie în partener de dialog cu guvernul și organizațiile internaționale.

Mai recent deputatul Mădălin Voicu a făcut o propunere legislativă de modificare a Legii Fondului Funciar care vizează împroprietărirea țiganilor care au lucrat în agricultură înainte de 1989. El consideră că etnia este discriminată deoarece în art.17, alin.1 se prevede înzestrarea cu pământ doar pentru etnicii germani („în localitățile cu cetățeni români aparținând minorității rromilor, în care există excedent de suprafață agricolă, se atribuie în proprietate teren până la 10 ha în echivalent arabil tuturor familiilor de rromi care solicită în scris acest lucru, locuiesc stabil în acea localitate și se obligă să lucreze acea suprafață”).

Cel mai cuprinzător program social al societății civile privind țiganii este derulat acum de Fundația Soroș. Acesta include proiecte de asistență pentru comunitățile defavorizate, consiliere în școlile unde există un număr mare de țigani, campanii mass-media vizând ameliorarea relațiilor interetnice, crearea unui Fond al Rromilor pentru proiecte cu privire ia conservarea identității culturale, egalizarea șanselor și eliminarea prejudecăților reciproce între țigani și restul populației.

În ce privește Uniunea Europeană, prin programul PHARE au fost finanțate patru ONG-uri românești cu sarcina de derulare a unor „microproiecte” (administrate de Delegația UE în România, nu de la Bruxelles ca în cazul „macroproiectelor”). Macroproiectele PHARE nu se referă în mod specific la comunitatea rromilor, ci vizează ansamblul societății românești actuale. În ceea ce privește etnia romă, deși atenția acordată acesteia este mult mai mare în ultimul timp, organizațiile internaționale au tendința să privească problemele mai mult din perspectivă socio-economică, latura culturală fiind cei mai adesea neglijată. Nu s-a reușit implicarea grupurilor de rromi în programe de dezvoltare locală, fapt regretabil de vreme ce țiganii înșiși știu cel mai bine ce le e necesar și intuiesc soluția cea mai bună pentru ieșirea din criză.

Un argument al faptului că situația romilor nu este ignorată de către societatea românească este reprezentat de eforturile autorităților de la București. În scopul ameliorării situației, putem spune tragice, pe care o traversează în prezent membrii minorității, actuala putere a conceput Strategia de îmbunăt5jire a situației romilor adoptată prin Hotărârea nr.430 din 25 aprilie 2001. Realizată cu aportul majorității

Guvernului, strategia menționată se bazează pe câteva principii directoare, dintre care amintim câteva ca fiind reprezentative: principiul consensualității (în sensul că programe și proiectele derulate sub egida acesteia sunt concepute și aplicate în consultare cu reprezentanții organizațiilor de romi), principiul utilității sociale (strategia răspunde nevoilor specifice ale romilor), principiul diferențierii identitare (este promovată educația interculturală, respectarea dreptului la diversitate și reconstrucția identitară).

Proiectată pentru o durată de 10 ani această strategie are câteva obiective ambițioase (luând în considerare inerția opiniei publice în chestiuni modelate de prejudecăți și stereotipuri – așa cum este și cea de față). Se dorește, așadar instituționalizarea obiectivelor stabilite de Guvern și responsabilitatea autorităților de la toate nivelurile în aplicarea măsurilor de îmbunătățire a situației romilor, sprijinirea și promovarea formării unei elite de intelectuali care să faciliteze modernizarea și integrarea socială a etniei, stimularea participării etniei la programe sectoriale de asistență și dezvoltare comunitară, asigurarea condițiilor pentru garantarea de șanse egale pentru etnicii romi, dar și eliminarea stereotipurilor, prejudecăților (și implicit a formelor de discriminare socială și instituțională) privind etnicii romi sau producerea unei schimbări pozitive în opinia publică.

Îndeplinirea acestor obiective va fi realizată prin concretizarea acestora în următoarele domenii: administrație și dezvoltare comunitară, locuințe, securitate socială, sănătate, economie, justiție și ordine publică, protecția copilului, educație, cultura și culte, comunicare și participare civică. Funcționarea eficientă a proiectelor și programelor ce urmează a fi aplicate este coordonată și organizată de următoarele structuri:

1. Comitetul mixt de implementare și monitorizare;

2. Comisiile ministeriale pentru romi;

3. Birourile județene pentru romi;

4. Experți Iocali pentru problemele romilor.

responsabile pentru realizarea planului de măsuri care cuprinde politici sectoriale specifice, adoptate corespunzător fiecărui domeniu vizat.

În încheiere trebuie făcută sublinierea că România nu este un caz unic. Aceeași situație a etniei țigănești poate fi întâlnită în majoritatea țărilor europene. De aceea eforturile se fac pe plan internațional, sinergic și susținut. La 2 februarie 1993, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1203 referitoare ia romii din Europa. Acest document îi vede pe țigani ca pe o minoritate europeană ei trăind răspândiți în întreaga Europă, neputând pretinde că vreuna din țări le-ar fi proprie. În vederea protejării integrității lor fizice, dar și culturale sunt trasate direcții de acțiune în domeniul culturii (accentul căzând pe studiul și promovarea muzicii țigănești), ai educației (formarea profesorilor, educarea femeilor – mai ales a mamelor cu copii foarte mici, încurajarea tinerilor dotați), ai informației (referitoare ia drepturile lor fundamentale și la cultură proprie), al egalității drepturilor (la libera circulație, eliminarea discriminării și intoleranței), al vieții curente (ameliorarea condițiilor de locuire, educație, Iocuri de muncă, dar și consultarea acestora în legătură cu măsurile care îi privesc).

În privința rezolvării sau cel puțin ameliorării problemelor țiganilor este deosebit de importantă cooperarea internațională, suportul tehnic, financiar și educațional acordat acestora, dar și valorificarea experienței anterioare în domeniu (atât a succeselor, cât și a eșecurilor) în vederea alegerii celor mai bune căi de atingere a rezultatelor dorite.

3.5. Exigențele formulării de propuneri și soluții

Principalele drepturi și libertăți ale minorităților naționale s-a arătat că sunt înscrise în documentele internaționale, de unde sunt preluate și adaptate în diferite țări, inclusiv în România. Problema care se pune este cea a aplicării acestor norme în realitate. Care ar fi soluțiile de ameliorare?

Considerăm că în primul rând ar trebui promovată o atmosferă de toleranță între diferitele etnii, prin eliminarea prejudecăților, a generalizărilor pripite.

Pentru obținerea acestui rezultat un rol important poate reveni mijloacelor de comunicare în masă (nu doar cele în limbile minorităților), prin reflectarea corectă a situațiilor tensionale și eliminarea exagerărilor și tendențiozităților la adresa diferitelor grupuri etnice, fără a se alimenta conflictele interetnice; evitând manipularea, massmedia poate fi uneori chiar forța de dezamorsare a tensiunilor.

Edificarea climatului de toleranță se poate realiza și printr-o mai bună cunoaștere a fiecărei minorități. Ar trebui introduse în programele de învățământ unele ore de istorie a minorităților cu accent pe evidențierea rolului jucat de acestea în societatea românească de-a lungul timpului.

Nu trebuie uitat faptul că toleranța este o piatră unghiulară în dogmatica principalelor religii care coexistă pe teritoriul țării noastre. De aceea ar trebui să existe o preocupare pentru facilitarea introducerii mai multor ore de religie în școli pentru minoritățile religioase și să promoveze inițiativele acestora. El ar trebui să pună la dispoziția grupurilor minoritare materiale documentare referitoare la problemele importante care-i vizează pe aceștia (presă, activități culturale, secții de învățământ în limba maternă etc.), și să primească, sesizările și sugestiile lor. În acest fel membrii minorităților vor putea să se implice în rezolvarea propriilor lor probleme propunând soluții, discutându-le apoi cu reprezentanți ai autorităților, inițiativa legislativă reflectând cu adevărat realitatea acestor comunități. Ele pot fi implicate și în procesul de implementare a legilor respective și în monitorizarea respectării acestora (poate etnia care ar beneficia cei mai mult de aplicarea acestui sistem este cea a țiganilor, cei mai în măsură să răspundă propriilor probleme, să indice căile de urmat).

O altă prioritate a guvernării ar trebui să fie stabilirea exactă a funcțiilor Avocatului Poporului, care conform cap. IV din Constituție este numit de Senat pentru a apăra drepturile și libertățile cetățenilor. El trebuie să se sesizeze împotriva practicilor discriminatorii ale administrației publice sau ale altor instituții. După cum am amintit în paginile anterioare, „Programul de bază până în anul 2000” prevede și adoptarea unei legi vizând protecția minorităților. Până acum au fost, propuse mai multe proiecte de legi (2 din partea Consiliului pentru Minoritățile Naționale, de la Grupului Parlamentar al minorităților naționale, câte unui de la Grupul Parlamentar al UDMR din Camera Deputaților, din partea Forumului Democrației al Germanilor și de la APADOR Comitetul Helsinki), mai mult sau mai puțin subiective, din păcate unele fiind contaminate cu accente politice (drepturi colective, autonomie).

Considerăm că atingerea consensului între reprezentanții populației majoritare și ai minorităților în vederea adoptării și promulgării acestei legi poate reprezenta o piatră de temelie solidă pe care ulterior se poare construi o societate pluralistă, bazată pe bună înțelegere și respect reciproc.

CONCLUZII

În paginile anterioare am arătat că minoritatea reprezintă o parte a populației care se află într-o situație de inferioritate numerică, dar și politică, socială, economică sau culturală. În procesul categorizării sociale oamenii devin membri ai in-group-urilor sau ai „out-group” urilor; în funcție de nivelul categoriei ei încearcă să fie evaluați pozitiv de către ceilalți indivizi sau grupuri. În acest scop indivizii încearcă să-și mențină sau să-și construiască o imagine de sine pozitivă cum ar putea realiza acest deziderat? Deoarece o dobândesc în urma unui proces de comparare cu „out-group”-ul sau cu membrii acestuia, este normal ca ei să încerce să obțină avantaje pentru grupul propriu astfel încât acesta să aibă o poziție privilegiată care ar determina implicit creșterea stimei de sine. lată de ce numeroasele grupuri etnice existente pe teritoriul statelor naționale europene și-au radicalizat pozițiile încercând să obțină cât mai multe drepturi, libertăți și privilegii.

La ora actuală fiecare individ, grup, națiune pretinde dreptul la identitate. Dacă în mod oficial se impune un modei de personalitate acesta este resimțit ca o agresiune la adresa identității personale (omul nou în perioada comunistă); la fel politicile de omogenizare socială și practicile discriminatorii sunt văzute ca pericole la adresa identității de grup.

La colocviul internațional „ldentites collectives et changements sociaux” (Tolouse, 1979), Bartolome Benuassar se întreba: „De ce se consideră oamenii cafalani sau basci înainte de a fi spanioli, sau bretoni înainte de a fi francezi? Creștini sau musulmani, înainte de a fi libieni, catolici înainte de a fi polonezi? Francofoni sau anglofoni, înainte de a fi canadieni? Vietnamezi înainte de a fi comuniști?”.

Pentru a asigura coexistența pașnică a unor astfel de minorități pe un teritoriu comun comunitatea internațională s-a angajat într-un proces de elaborare de norme și regulamente care să protejeze drepturile grupurilor etnice, ale minorităților naționale. Desigur accentul a căzut pe protejarea „marcatorilor de identitate”, a „identițialilor”, adică a atributelor ce definesc identitatea socială.

S-a considerat că în cazul grupurilor minoritare elementele marcatoare de identitate sunt: naționalitatea, religia, limba, cultura, participarea politică astfel încât fiecare dintre ele au fost incluse în norme de drept internațional.

În scopul cunoașterii acestora am enumerat și descris pe larg în lucrare drepturile fundamentale de care se bucură membrii unei minorități naționale sau etnice, modul în care ele sunt aplicate în diferite țări, mai ales în România. Am arătat că dreptul la existență a grupurilor etnice este recunoscut de marea majoritate a statelor europene, inclusiv de țara noastră. Însă dacă în România, minoritățile sunt recunoscute ca atare, țări democratice precum Franța sau Germania nu recunosc acest statut cetățenilor de altă etnie, promovând implicit o politică de asimilare. Nediscriminarea și toleranța sunt promovate nu doar de normele de drept internațional, dar și de politica tuturor statelor (România a găzduit „Seminarul lnternațional privind toleranța” în anul 1995). Dar dacă la nivel internațional există un larg consens asupra acestei probleme în realitate există o multitudine de cazuri în care membrii diferitelor minorități sunt supuși unui tratament discriminator (e vorba mai ales de etnia țiganilor și de „noile minorități”- emigranții).

Am arătat de asemenea că nu putem vorbi despre conservarea și promovarea identității culturale a unui grup etnic în absența limbii materne, a liberei practici a religiei și a măsurilor vizând conservarea culturii acestuia (monumente, muzee, memorie colectivă, etc.). Protejarea acestora, începând cu detaliile, cu obișnuințele de fiecare zi până la probleme importante (ca educația în limba maternă) este cea mai bună metodă de reducere a tensiunilor etnice și de promovare a unei atmosfere de cooperare și toleranță. În acest context sistemul românesc de învățământ în limba maternă e considerat a fi printre cele mai avansate din Europa. Din punct de vedere ai religiei există totuși plângeri din partea Bisericii Greco-Catolice și a Bisericii Reformate care pretind redarea proprietăților confiscate de regimul comunist. În Europa există încă probleme și restricții privind învățământul în limba maternă (pentru turcii din Bulgaria, pentru musulmanii din Marea Britanie, etc.).

În ultima perioadă s-a impus în dreptul și practica europeană și dreptul minorităților de a participa la viața publică și politică în calitate de membrii ai minorității. Subliniem că acest drept este în strânsă legătură cu recunoașterea minorităților ca părți ale statului. În România există numeroase organizații care reprezintă minoritățile naționale pe scena politică a țării. Această situație se întâlnește în majoritatea țărilor Europei Centrale și de Est. În Europa Occidentală în țări precum Spania sau Marea Britanie conflictele au fost alimentate și de lipsa (sau proasta aplicare) a acestui drept.

Realitatea a demonstrat că există numeroase cazuri de nerespectare și încălcare a convențiilor și tratatelor acceptate și ratificate în diferite țări. Această situație nu este specifică unei țări anume (cu tradiție democratică sau fostă comunistă), ci este parte componentă a imaginii de ansamblu ce caracterizează țările europene.

Tendințele recente de globalizare au potențat revendicările minorităților, acestea impunând statelor gazdă o linie politică favorabilă rezolvării problemelor acestor grupuri. Crane Brinton spunea că revoluțiile s-au produs în societăți cu un anumit grad de prosperitate, nu ca rezultat al disperării celor marginalizați, ci ca rezultat al insatisfacției și speranței, a aspiraților frustrate, a limitelor și constrângerilor considerate inacceptabile. Translatând ideile acestuia în planul protecției minorităților revirimentul identităților poate fi văzut ca o replică pentru procesul de democratizare al societăților (mai ales în fostele țări comuniste); deci nu o tradiție de marginalizare și discriminare a acestor grupuri, a dus la „trezirea” conștiinței lor, ci tocmai faptul că li s-au acordat mai multe șanse. Deci protecția identității minorităților naționale și etnice trebuie să aibă în vedere în primul rând acordarea de șanse pentru că acestea potențează activitățile și manifestările de păstrare și consolidare a identității, ceea ce oferă respectivelor comunități încredere în ele însele, conștientizarea capacităților proprii, deci mai multe șanse…