Studiul Sfintei Scripturi In Apoftegmele Parintilor Pustiei

MOTTO:

„ Nu vorbi numai cu plăcere

despre faptele Părinților,cere-ți de la

tine și săvârșirea întru osteneală a faptelor lor”

(Evagrie Ponticul)

Introducere

Toată experiența de viață a omului,ca persoană, în particular și a întregii societăți, în general,a fost sintetizată de multe ori prin exercițiul meditației în diferite maxime, fraze sau texte care conțin norme de conduită morală, socială și religioasă, cu directă referire la persoana proprie, la semeni și nu în ultimul rând la Dumnezeu, ca sursă a înțelepciunii, pe care au căutat-o încă din cele mai vechi timpuri,de-a lungul istorie, toate marile civilizații ale lumii.

Filosofii antici au cercetat înțepciunea înțelepciunea cu scopul de a și-o însuși, însă au ajuns la concluzia că aceasta aparține în cel mai înalt grad divinității, și aceasta deoarece subiectul meditației lor asupra naturii, a celor sensibile ce cad sub incidența simțurilor, nu conținea revelația dumnezeiască extraordinară,exact ceea ce căutau, ce intuiau, dar încă nu li se descoperise.

Pentru iudaism modul de a se împărtăși de înțelepciune și de fi aproape de Dumnezeu, este arătat în „ cărțile sapiențiale”.Pildele lui Solomon și Înțelepciunea lui Isus Sirah, conțin sentințe cu caracter moral și social iar pe lângă acestea la loc de cinste se află cele ce arată descoperirea lui Dumnezeu ,ca sursă a înțelepciunii.

În creștinism înțelepciunea este strâns legată de divinitate , care este însăși înțelepciunea, iar dobândirea acestei înțelepciuni este condiționată de fidelitatea față de Dumnezeu.Aceasta se exprimă prin împroprierea Legii celei Noi adusă de Mântuitorul, împropriere până la deplina transformare a omului.Întrega spiritualitate ortodoxă este inspirată, țesută și modelată după cuvintele Sfintei Sripturi.Prin lucrarea Sfântului Duh în Biserică, Ortodoxia cunoaște că Hristos se dăruiește nouă nu numai prin cuvintele Sfintei Evanghelii, sau prin Sfânta Euharistie și celelalte Taine, ci și prin smerita experiență a sfinților nevoitori.

Din această perspectivă, Părinții pustiei sunt cel mai elocvent exemplu al dobândirii înțelepciunii, moment care este concomitent cu cel al desăvârșirii, înțelepciune definită nu numai ca harismă dar și ca stare duhonicească.Apoftegmele Părinților pustiei, pe linia celor menționate mai sus, sunt expresia vieții trăite în Duhul lui Hristos, a împroprierii învățăturilor scripturistice, prin cuvânt, faptă, asceză, în meditație.

Dacă pentru antici lumea înconjurătoare constituia, în meditație, punctul de plecare către divinitate, pentru Părinții pustiei Însuși Cuvântul lui Dumnezeu-Sfânta Scriptură-este cel ce dă viață, înțelepțind pe oameni.

În contextul celor arătate mai sus lucrarea de față este alcătuită din două capitole în care se tratează în ordine logică etapele parcurse de Părinții pustiei, de la „deșert” la „Împărăția cerurilor”.

În capitolul I se tratează despre sensul termenului de pustie în Sfânta Scriptură și la alte popoare, nu numai ca loc geografic ci și ca loc propice evoluției spirituale, desăvârșirii.Strâns legat de concepția de „pustie” vorbim și de motivele retragerii în acest loc, cu multiplele sale semnificații, acest termen de pustie generând apariția termenului de „Părinte al pustiei”, trăitor al acestui loc și începător al unei noi spiritualități, nu în ființa ei ci în manifestare.

În capitolul II lucrarea se continuă cu prezentarea relației dintre Părinții pustiei și Sfânta Scriptură, ca mod de viață și condițiile necesare împroprierii învățăturilor scripturistice:curăția inimii, lectura, contemplația, rugăciunea.

Lucrarea se încheie cu concluziile firești , ce decurg din întreg ansamblul de trăiri ale ascetului pustiei, arătându-se în final aplicabilitatea Sfintei Scripturi ca mod de viață nu numai la Părinții pustiei ci și la viața oricărui creștin, în general.

CAP.I. PUSTIA-MOD DE TRĂIRE LA PĂRINȚII DEȘERTULUI

A.Concepția despre pustie și motivele retragerii

Noțiunea de „pustie”,asemenea multor altora-cum ar fi cea de”întuneric”,de „noapte”-are două sensuri în istoria spiritualității.Faptul apare clar încă din Biblie,din Vechiul Testament.Începem prin a aminti coordonatele generale ale acestei noțiuni biblice,care a exercitat în mod firesc o influență profundă asupra literaturii privitoare la cei numiți „Părinții deșertului”,anume călugării trăitori în pustia egipteană,între secolele al IV-lea și al V-lea.

Există în Vechiul Testament o conceptie pe care Antoine Guillmont o numește „mistică sau idealistă”,legată de amintirile pe care evreii le păstrează despre ieșire,despre rătăcirea prin deșertul sinaitic, când Domnul a pecetluit un legământ cu poporul său.O anumită nostalgie a acelor vremuri se va menține mereu, întreținută mai ales de profeți.Împăcarea cu Iahve are loc tot printr-o revenire în deșert, spațiu al apropierii divine „Pentru aceasta, iată Eu o voi atrage și o voi duce în pustiu și voi vorbi inimii ei” (Osea 2,16),” Mergi și strigă la urechile fiicei Ierusalimului și zi: "Așa grăiește Domnul: Mi-am adus aminte de prietenia cea din tinerețea ta, de iubirea de pe când erai mireasă și mi-ai urmat în pustiu,în pământul cel nesemănat. Atunci Israel era sfințenia Domnului și pârga roadelor lui; toți câți mâncau din ea se făceau vinovați și nenorocirea venea asupra lor", zice Domnul.”( Ieremia 2,2-3).Un glas striga: „ In pustiu gătiți calea Domnului, drepte faceți în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru” (Isaia 40,3)

Mai întâlnim apoi ,formulată uneori de către aceiași profeți, o concepție realistă,chiar pesimistă despre deșert.Deșertul stă în raport de opoziție cu pământul locuit și cultivat,fiind o regiune locuită doar de animale sălbatice și de demoni.Tot în deșert sunt alungați renegații:Cain(Fac. 4,11-16),Agar și Ismael(Fac.16,6-12),țapul ispășitor,purtând păcatele lui Israel(Lev.16,8-10)

Felul în care Filon vorbește despre deșert este foarte semnificativ.În opoziție cu orașele,deșertul este pentru Filon,un loc curat:de aceea va fi ales ca loc de curățire pentru poporul ieșit din Egipt.Prin urmare,dacă ne raportăm la concepțiile tradiționale,,el răstoarnă oarecum semnificațiile celor doi termeni:”deșert”și”legământ”;deșertul era un loc curat, un spațiu privilegiat, binecuvântat, deoarece fusese locul Legământului; pentru Filon este așa pentru că deșertul este un loc curat și de aceea Dumnezeu l-a ales ca spațiu al Legământului.Deșertul ia astfel un fel de valoare absolută.

Aceeași asociere între deșert și curăție se regăsește și în alte scrieri iudaice din acea vreme iar fuga în pustie este prezentată ca mijloc de curățire:Iuda Macabeul se retrage,impreună cu alți nouă inși, în deșertul Iudeii, unde trăiesc ca fiarele sălbatice, hrănindu-se numai cu ierburi,ca să nu se spurce de necurăția proliferată în urma pângăririi templului de Antioh Epifanie(IIMacabei 5,27).Tot așa viețuitorii de la Qumram s-au stabilit în pustia de lângă Marea Moartă,pentru a se feri de necurățiile impuse orașului sfânt de clerul hasmonean.notăAici deșertul nu are valoare în sine,el dobândește valoare doar în virtutea faptului că devine loc de refugiu,îndepărtat,de corupția inerentă orașului ca atare.

La mai mulți autori creștini întâlnim tema deșertului,considerat prin excelență ca spațiu unde omul se poate bucura de liniște,și aceasta predomină atunci când se abordează tema legată de singurătatea Sf.Ioan Botezătorul,prototipul anahoreților. Sf.Clement Alexandrinul spune:”fericitul Ioan…s-a îndreptat către pustie,căutând liniștea pustiei” Înscriindu-se pe aceeași linie Origen afirma:”Ioan…s-a retras,fugind de zgomotul orașelor,de asaltarea mulțimilor și de păcatele orașelor,ca să se ducă în pustie,unde aerul e mai proaspăt,cerul mai deschis și Dumnezeu mult mai aproape”

Egiptul este dacă nu țara,cel puțin tărâmul predilect al monahimului și pentru a înțelege în complexitatea sa acest fenomen avem nevoie să cunoaștem care era concepția pe care o aveau egiptenii despre deșert.Pentru oamenii Egiptului, ideeea despre deșert este familiară și ține de configurația geografică a acestei țări,unde este un contrast

mai violent decât în alte locuri între pământul cultivat ,valea strâmtă a Nilului și imensitatea zonelor deșertice:deșertul libian la vest și deșertul arab,mai muntos la est”Fără îndoială în nici o altă țară a lumii deșertul nu e atât de aproape de lumea locuită.El își impune prezența continuă fiecărui egiptean.E la ușa sa ,la capătul ogorului său,a privirii sale,a vieții lui.Nicăieri altundeva nu e atăt de izbitor contrastul între pământul cultivat și deșert,între pământul negru irigat și fertilizat de Nil și nisipurile ce se întind de o parte și de alta a văii.

Ideea despre pustie este strâns înrudită cu cea pe care am remarcat-o la vechii semiți și menționată chiar în Sfânta Scriptură.Și aici dobândește un caracter religios și mitic:Pămăntul cultivat,irigat de inundațiile Nilului,”pământul negru”(kemi,reprezentând chiar numele pe care egipteni îl dădeau țării lor) este tărâmul zeului vieții,Osiris,și al fiului său,Horus ;lor li se opune Seth,zeul deșertului,al „pământului roșu”,sterp,zeu ostil și malefic. Deșertul nu este doar pământ sterp,ci și spațiu al mormintelor,un domeniu al morții,în care egipteanul nu se aventuraniciodată fără teamă;aici nu putea să întâlnească decât,în cel mai fericit caz,hoarde de nomazi cu pieleaneagră,libieni,mazici,blemizi și alții asemenea lor,care îi erau străini și cel mai adesea ostili:sau să dea de animale sălbatice deosebit de periculoase și de temute

Concepția egipteană despre pustiu este perfect ilustrată în Viața Sfântului Antonie cel Mare,pe care Sf. Atanasie,patriarhul Alexandriei,o scrie îndată după trecerea la cele veșnice a „Părintelui monahilor”.Deșertul apare ca un sălaș prin excelență al demonilor.Imediat ce tânărul Antonie,convertit la viața călugărească,pășește în pustie,nu

prea departe la început,doar până la mormintele din vecinătatea satului,unde se și închide într-unul dintre acestea,se și vede atacat de demoni care,mai ales noaptea,năvălesc în locașul lui sub înfățișări de fiare și de reptile:lei,urși,leoparzi,tauri,șerpi,aspide ,scorpioni(nota);spaimele nocturne pe care le biruie sunt ușor de înțeles in cazul unui țăran ,pentru care deșertul reprezenta ,la fel ca și pentru strămoșii lui ,dintotdeauna ,o zona redutabilă ,un tărâm al puterilor potrivnice.Ori de câte ori Antonie dobândește o victorie ,înaintând cu câte un pas în pustie ,asalturile demonilor se reiau ,devenind din ce în ce mai violente :așa se întâmplă când trece Nilul și se așează în ruinele unui fort roman ,la mică distantă de fluviu ;tot la fel ,atunci când se afundă în deșertul Arabiei ,îndreptându-se spre ceea ce va fi chilia sa definitivă ,pe malurile Mării Roșii –fiecărui demers anahoretic îi corespund noi asalturi ale demonilor .Există o legătura foarte strânsă între anahoreză ,retragerea în pustie și atacurile demonilor ,legătură descrisă în termeni asemănători ,după Viața Sfântului Antonie ,în toată literatura monastică egipteană. Motivul este acela că demonul își apără domeniul aflat în stăpânire ,împotriva monahului care îndrăznește să se aventureze până aici ;în acest scop ,el se folosește de toate stratagemele :nu numai de apariții terifiante ,ci șieea ce va fi chilia sa definitivă ,pe malurile Mării Roșii –fiecărui demers anahoretic îi corespund noi asalturi ale demonilor .Există o legătura foarte strânsă între anahoreză ,retragerea în pustie și atacurile demonilor ,legătură descrisă în termeni asemănători ,după Viața Sfântului Antonie ,în toată literatura monastică egipteană. Motivul este acela că demonul își apără domeniul aflat în stăpânire ,împotriva monahului care îndrăznește să se aventureze până aici ;în acest scop ,el se folosește de toate stratagemele :nu numai de apariții terifiante ,ci și de tot felul de de halucinații ,cum ar fi discul de argint pe care-l închipuie în calea lui Antoniesau amenințarile și rugamințile:

”Pleacă din aceste locuri ale noastre” ,îi strigă demonii lui Antonie ,din mijlocul unui vacarm cu adevărat infernal , „ce este între tine și pustie?” .Deșertul este ,așadar ,tărâmul lor .Antonie arată cum de stau lucrurile astfel :în vremurile păgânismului ,demonii erau stăpâni pretutindeni ;dar ,la venirea lui Hristos ,au fost nevoiți să cedeze locul .Satana ,prințul demonilor ,i se plânge lui Antonie că ,o dată cu răspândirea creștinismului ,nu mai are orașe ,nu mai are loc unde să-și facă sălaș ;de i-ar rămâne măcar părțile sterpe și nelocuite ;dar până și deșertul se umple de călugări. Diavolul se teme cel mai mult ca nu cumva Antonie să ia în stăpânire,cu nevoința lui chiar pustiul. Dacă luptă împotriva lui cu atâta îndârjire ,este pentru a apăra singurul loc în care i-a mai rămas și fără de care nu ar mai avea unde să se ducă Într-adevăr ,mulți călugări urmară calea lui Antonie și populară deșertului, „…pustia s-a umplut de monahi”

În Evanghelie vedem demonii izgoniți de Hristos refugiindu-se în locuri aride și deșertice (Matei p.l2, 43, Luca p. Ll,24,Luca 8,29) Iisus Însuși fusese mânat de Duhul în deșert pentru a fi ispitit aici de diavol .(Matei p 4,l4).

Egipteanul avea toate motivele de a încerca înaintea deșertului o teamă sacră și repulsie instinctivă.Pentru ca să accepte să se aventureze în el,îi trebuia într-adevăr o motivație imperioasă. Celor rămași în lume pustia se va descoperi totdeauna ca un tărâm al singurătății,al răbdării,al uitării de sine,deci oarecum al morții.

Desigur Părinții pustiei au dat în deșert peste demon și războindu-se cu el, și-au putut aduce aminte de ipitirea lui Iisus. Dar nu acesta este motivul forte ce a chemat în pustie, ei nu s-au pustnicit tocmai în acest scop, din dorința de a găsi acolo demonul, ci pentru a se întîlni acolo cu Dumnezeu. Abordînd acest aspect părăsim domeniul reprezentarilor colective și pătrundem în domeniul psihologic, cel al motivațiilor care îl împing pe călugar să practice anahoreza în pustie.

Pentru a se aventura într-un ținut ce inspira teamă, ținut al demonilor, al fiarelor sălbatice și al bandelor tîlhărești., primii anahoreți trebuie să fi fost mînați de o motivație imperioasă. Unii istorici au avansat tot felul de motive pentru a explica această retragere: economice, politice, sociologice. Se poate ca astfel de motive să fi influențat pe unii dintre pusnicii de mai târziu, dar pentru a înțelege sensul adânc și esențial al retragerii putem analiza motivele ce i-a îndemnat pe Antonie, Ammun și Macarie să se retragă progresiv din lume. Este de remarcat faptul că Ammun și Macarie și Antonie viețuiau deja în înfrînare și asceză înainte de a se fi hotărât să plece în pustie, părăsesc lumea pentru a realiza mai bine renunțarea pe care o îmbrățișaseră. Luând o hotărâre atât de radicală ne arată că motivele nu sunt decât cele religioase, ca acelea care i-au împins mai înainte să renunțe la căsătorie.În Viața Sfântului Antonie,scrisă de Sfântul Atanasie ni se relatează momentul în care avva Antonie se hotărăște să se retragă „Mergând după obicei la bisericăși adunându-și mintea se gândi odată pe drum,cum au părăsit apostolii toate și au urmat Mântuitorului,sau cum cei din Fapte vânzând ale lor,duceau prețul lor și-l puneau la picioarele apostolilor spre a-l împărți celor ce aveau trebuință(Fapte 4,35).Se mai gândi ce și cât de mare nădejde îi așteaptă pe ei în ceruri.Gândindu-se la acestea,a intrat în biserică.Și s-a întâmplat să se citească tocmai atunci Evanghelia în care a auzit pe Domnul zicând bogatului:De voiști să fii desăvârșit,mergi,vinde avuțiile tale și venind urmează Mie.Și vei avea comoară în ceruri(matei,19,21)Antonie,ca și când i-ar fi fost trimisă lui amintirea sfinților și parcă simțind că pentru el s-a citit această Evanghelie,ieșind îndată din biserică a dăruit bunurile ce le avea de la strămoși(erau trei sute de pogoane roditoare și foarte bune)oamenilor din sat,ca să nu-i mai pricinuiască griji…”Vedem astfel că adevăratul motiv care îl îndeamnă pe Antonie la o viață trăită în retragere,este unul de natură religioasă ,fiind respectarea unei chemări făcută de Mântuitorul, prin mijlocirea cuvântului Sfintei Evangheliei. Este evident că acești primi locuitori ai deșertului n-ar fi dobândit o asemenea faimă dacă ar fi fugit de legăturile cu semenii lor din cauza sălbăticiei sau mizantropiei.Ei sunt cinstiți ca niște prieteni ai lui Dumnezeu,iar aceasta spune totul(12) Această voință de sustragere totală de sub stăpânirea lumii pentru a fi cu totul a lui Dumnezeu este cea care l-a împins în cele din urmă pe monah în singurătatea deșertului îndepărtat. Câtă vreme rămânea în apropierea satului său,anahoretul risca să fie prins de diferitele preocupări,familiale sau de altă natură,de atracția bunurilor de aici și de capcana slavei deșarte.Punând o mare distanță între el și lume,împlinea o ruptură radicală, o veritabilă moarte de bunăvoie, inspirată după cum spunea Sfântul Atanasie cel Mare,”de pomenirea iubirii pe care ne-a arătat-o Dumnezeu,care n-a cruțat nici pe Fiul Său ci L-a dat pe El

pentru noi toți”(Rom.8,32)(13). E tocmai ceea ce doreau Părinții pustiei. Așa cum o va spune o dată avva Isidor: „Oare nu pentru osteneală am venit în locul acesta ?” Părăsind zona cultivată și locuită, ei aveau foarte clară conștiința a ceea ce făceau. Într-o zi avva Avraam i-a spus avvei Ioan Cassian: „Ne-am fi putut așeza chiliile pe albia Nilului, să avem și apă la îndemână, pentru a nu fi siliți să o aducem pe umerii noștri de la o distanță de patru mile… Știu că sunt și în ținuturile noastre locuri de retragere plăcută, în care nu lipsesc pomii încărcați cu fructe, grădini frumoase și ne-ar fi toate din belșug… Dar întorcându-ne fața de la toate acestea și disprețuind toată plăcerea acestei lumi, noi ne simțim desfătați de asprimea deșertului, punem mai presus de toate bucuriile întinderea înfiorătoare a acestui pustiu și nu asemănăm cu amarul acestor nisipuri nici o bogăție a ogoarelor, urmărind nu câștigurile vremelnice ale acestui trup, ci mângâierile veșnice ale Duhului.”.

Anahoretul sa afundă în deșert spre a-și desăvârși renunțarea la lume,la bogății,la plăcerile pământești și la slava omenească.În cuvântarea de pe munte Iisus recomandă cu atâta insistență ucenicilor de a lucra numai pentru „Tatăl care vede în ascuns…nimeni neputând sluji la doi stăpâni”(Mt.6,4;6,6;6,18;6,24).El Însuși dăduse exemplu și în deșert Fiul își manifestase în fața ispititorului fidelitatea Sa exclusivă față de Tatăl Său: „Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui să-I slujești”(Mt 4,10). Chiar dacă chemarea de a viețui în deșert nu se găsește în mod explicit în Evanghelie,ea apare cu toate acestea drept o cale privilegiată de realizare integrală a învățăturii și imitației lui Hristos.

Sfântul Cassian, a analizat foarte bine motivele pentru care deșertul este locul cel mai nimerit pentru desfășurarea vieți monastice; călugărul, spune el, trebuie să viețuiască într-un loc sterp și uscat , pentru a nu se lăsa prins de grijile pe care le aduce, pentru dobândirea vreunui căștig sau vreunei plăceri, lucrarea pământului; mai de preț este lucrul în chilie, în așezare decât lucrarea câmpului, care riscă să ne împrăștie atenția și să ne lege de grijile acestei lumi; numai astfel își va putea păstra monahul duhul tinzînd într-o singură direcție, cu privirea fixată într-un singur punct căci, spune el puțin mai jos,

tot duhul monahului trebuie să se fixeze către un scop unic.

În sine locul contează mai puțin atunci când este vorba de închinarea la Dumnezeu în duh ,dar dacă primii anahoreți au plecat în deșert împinși ca Iisus de către Duhul Sfânt,e pentru că vedeau în deșert locul cel mai favorabil închinării Tatălui în adevăr.Găsindu-se despuiați de toate,ei puteau trăi aici deplin într-o dependență filială față de Tatăl.Pentru acești viețuitori ai pustiei se poate aplica ce spune Mântuitorului prin gura Apostolului Ioan: „Vine ceasul, în care nici pe acest munte nici la Ierusalim nu vă veți mai închina Tatălui…Vine ceasul în care adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr”.(Ioan 4,23)

Renunțarea nu se prezintă ca având valoare în sine ci își găsește valoare ca mijloc spre desăvârșire,ca modalitate sigură de atingere a scopului ultim unirea cu Dumnezeu.Se renunță la tot ce constitue un obstacol în calea unirii cu Dumnezeu.Antoine Guillmond afirmă că renunțarea monahală prezintă analogii evidente cu lepădările de la Botez,care se află și în cadrul ritualului tainei.Dar el remarcă faptul că există și o deosebire esențială.Renunțarea monahală nu este o lepădare de Satan,este renunțare la „lume”,care nu este rău în sine,ci se dovedește ca rău doar în măsura în care devine obstacol,piedică în calea poruncii: „Fiți desăvârșiți,precum Tatăl vostru cel din ceruri,desăvârșit este”.(Mt 5,48)Pentru Părinții pustiei este o incompatibilitate între Dumnezeu și lume,între slujirea lui Dumnezeu și activitățile lumești.Mintea nu se poate ocupa cu două lucruri în același timp, după cum chiar Domnul a spus(Mt 6,24)nimeni nu poate să slujească la doi domni…,nu puteți să slujiți și lui Dumnezeu și lui Mamona.Iar prin Mamona,se referă aici la toate cele ale lumii acesteia.Deci dacă omul nu se leapădă de ea,nu-I poate sluji lui Dumnezeu”.Mintea se bucurã pururea, cum zice dumnezeiescul Apostol,de legea Duhului (Rom. 7, 22), dar simțurile trupului sunt atrase de lumescul plãcerilor” de cãtre satana, “învãluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în dulceața poftelor neraționale.” (Ibid., 76, p. 427) Părinții s-au retras nu ca să se pregătească pentru vreo datorie oarecare ci din dorința carei mistuia de a rămâne singuri cu Dumnezeu. “Nu iubiti lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacã cineva iubeste lumea, iubirea Tatãlui nu este întru el; pentru cã tot ce este în lume, adicã pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatãl, ci sunt din lume. Si lumea trece si pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rãmâne în veac.”(I In.2,15-17) Așadar monahul nu renunță la lume pentru că ar considera-o rea.El se leapădă în virtutea a ceea ce resimte ca fiind o necessitate de ordin psihologic,îi este imposibil să slujească la doi Stăpâni,lumii și lui Dumnezeu deodată. Ascetul, complet lepãdat de sine si rãmas în seama lui Dumnezeu, nu mai se intereseazã de nimic, fãrã numai de Dumnezeu Însusi, cãci: “lumea este rãstignitã pentru mine și eu pentru lume”. (Gal.6,14) Lepădarea de lume se justifică deci prin faptul că viața lumească este o piedică în calea celui ce năzuiește spre desăvârșire.

Lepădarea este continuată de luptă pentru că „ monahul trebuie să fie și ostaș al lui Hristos, nepământesc, fără grijă, în afară de orice gând și faptă de câștig, după cum zice și Apostolul:- Nimenea ostaș fiind nu se împedică de lucrurile lumești, ca singur Voievodului să placă”

În antichitatea păgână și iudaică au existat desigur precedente de acest gen Filozofii greci, mai cu seamă stoici, au favorizat un anume ideal de singurătate și de retragere în vederea căutării mai ușoare a înțelepciuni. Ascenții iudei, contemporani cu Hristos, esenienii, se grupaseră la marginea Mării Moarte, ducând o viață castă și austeră, preocupată în întregime de laude lui Dumnezeu și de rugăciune.În aceiași epocă, Filon Alexandrinul ne face cunoscută existența la periferiile Alexandriei a unei comunități de „terapeuți”, adică de slujitori ai lui Dumnezeu ce viețuiau departe de zgomotul și zarva lucrurilor lumești, spre a se consacra în întregime contemplării divinității.

Dar nicăieri altundeva decât la anahoreții creștini nu se vede o ruptură atât de totală cu lumea cultivată și locuită, iar ceea ce este cu totul nou și propriu monahismului creștin, e faptul că exodul în deșert nu se face pentru un Dumnezeu abstract și îndepărtat ci pentru Dumnezeul întrupat în Hristos, cu scopul de a răspunde mai bine iubirii uriașe pe care ne-a arătat-o Dumnezeu trimițând pe Fiul Său făcut om ca și noi, ca să pătimească și să moară pentru a ne mântui. Fără întruparea lui Hristos, plecarea monahilor în pustie nu are sens și niciodată doar câțiva indivizi n-ar fi putut antrena pe urmele lor mii și mii de creștini. Acest demers insolit, această separare de comunitatea eclezială ar fi trebuit privită ca o dezertare, ca o exagerare, ba chiar ca o aberație, și iată că în curând ea este dimpotrivă, admirată, lăudată, exaltată drept culmea virtuții și a sfințeniei. Sfântul Atanasie însuși, marele episcop al Alexandriei, care a fost apărătorul înflăcărat, al divinității lui Hristos în fața arienilor s-a arătat a fi deopotrivă ferventul apologet al vieții monastice. Alcătuind și publicând Viața Sfântului Antonie, acest eminent teolog al Bisericii vechi autentifică oarecum cu pecetea autoritații sale aceasta inovație singulară. În eroul său, el ne prezintă nu numai un model pentru monahi dar și un model pentru toți creștinii, ba chiar o mărturie ce trebuie să-i atingă și pe păgâni. Și în curând din toate părțile mulțimile se îndreptă spre deșerturile Egiptului, vin aici în pelerinaj ca și la Locurile sfinte ale Palestinei.

Deșertul rămâne,în continuare,și locul de crâncenă încleștare între monah și puterile demonice,asmuțite cu predilecție,asupra celor care caută izbăvirea de patimi și de moartea veșnică în renunțarea necondiționată la tot ceea ce poate despărți de Dumnezeu.Prilejurile acestea nu sunt decât prilejuri de vindecare și de întărire spirituală pentru cei ce s-au încredințat numai purtării de grijă a lui Dumnezeu. Lupta cu demonul a nevoitorului în pustie evocă irezistibil relatarea ispitirii lui Iisus: în pustiu Îl duce Duhul pe Iisus „ca să fie ispitit de către diavol”(Mat. 4,l), pentru că pustia este locul unde diavolul poate fi întîlnit și unde confruntarea cu el poate avea loc. Scena zugrăvește biruința lui Hristos asupra Satanei, prin care este inaugurată opera răscumpărătoare. În această ordine de idei monahul, mergînd în deșert să lupte împotriva demonului și biruindu-l , reproduce, continuă lucrarea de răscumpărare. Călugărul este un „atlet” care se duce în pustiu ca să se măsoare cu demonii, ca să lupte cu ei, după cum spune Sf. Ioan Casian: „… voind să iasă la luptă pe față în ciocnirea cu demonii…”

Distanța pe care monahul o interpune între el și lume,anahoreza.retragerea poate avea dimensiuni variabile,de exemplu Antonie la început se ducea doar la marginea satului,pentru ca apoi să trecă pe celălalt mal al Nilului,după care va ajunge în cealaltă margine a deșertului Arabic pe malurile Mării Roșii.Când monahul ,îndepărtându-se astfel, se stabilește într-o țară străină, anahoreza ia numele de xenitea:exil,dezrădăcinare,expatriere.Este ceea ce a făcut avva Arsenie atunci când a părăsit Constantinopolul și s-a dus în Egipt.Xenitea este condiția de străin(xenos=străin)condiție pe care monahul o îmbrățișează când își părăsește țara natală pentru a pleca să trăiască într-o țară unde nu este cunoscut.În această privință prototipul monahului este patriarhul Avraam, căruia Dumnezeu i-a zis: “Ieși din pământul tău , din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu”(Fac.12,1)

Așadar, concepția despre pustie prezintă, în izvoarele monastice egiptene din secolele spiritualității al-IV-lea și al-V-lea , o ambivalență similară cu cea întâlnită și în Biblie.Se cuvine să facem distincție, pe de o parte între reprezentările de origine literară,bazate în special pe tema biblică a deșertului,așa cum apare ea mai ales la Filon,elaborată sub influența ideilor provenite din elenism și pe de altă parte,reprezentările ținând de ideea pe care și-o făceau egiptenii,asemenea vechilor semiți,despre deșert ca spațiu steril și demonic.În virtutea acestei duble moșteniri,deșertul însemna,pentru călugării Egiptului,în același timp locul cel mai propice pentru lucrarea hesychia-ei,ca fundament al oricărui ideal monastic,dar și locul demonilor,care se manifestau îndeosebi sub forma”gândurilor” și împotriva cărora monahul trebuia să lupte,pentru a-și apăra hesychia și a împlini țelul pentru care se afla în pustie:unirea cu Dumnezeu.

I.B. Noțiunea de „ Părinții ai pustiei”.Mod de viețuire.

Numirea de „Părinți ai pustiei” este foarte veche,fiind întâlnită încă de la începutul secolului al V-lea in Istoria lausiacă,scrisă de Paladie.În această lucrare Paladie își povestește amintirile cu privire la monahii pe care i-a cunoscut și de care a auzit vorbindu-se în timpul șederii lui în Egipt între anii 388 și 399. Cartea are două capitole și cuprinde scurte biografii de trăitori în pustie pe care Paladie îi numește „Părinți ai pustiei”.

În cele două capitole în care sunt menționați părinții deșertului apare cu claritate că aceștia sunt anohoreți egipteni ce viețuiau în „deșertul cel mare”adică departe de locurile locuite, departe de „deșertul apropiat”, „deșertul din afară”și că ei sunt părinți, sunt deosebiți de frații care sunt în deșert. „ Părinții deșertului au doua trăsături distinctive:

Ei au plecat să viețuiască în adîncul deșertului, ceea ce îi diferențiază de toți momahii egipteni, solitari s-au chinoviți, ce locuiau în vecinătatea orașelor și satelor, fie în Delta, fie în Valea Nilului.

Ei sunt singurii ce exercită o paternitate specială, care îi face să fie numiți „avva”

Dintre primii monahi plecați în deșert unii și-au putut realiza pe deplin intenția: aceea de a viețui și de a muri singuri ignorați de toți ceilalți. Acest lucru a fost desigur excepția. Cei pe care-i cunoștem au devenit celebri pentru că iradierea lor a atras după ei mulți oameni curajoși și generoși ce doreau să trăiască imitănd exemplul și conduita lor,distinstingându-se prin sfințenie au atras în vecinătatea lor mulți imitatori și discipoli care i-au considerat drept „părinții” lor.Curând printre monahii ce viețuiau în deșert se vor distinge „bătrânii” și ucenicii. Primii aveau titlul de „Bătrân”. „părinte” sau „avva”, în timp ce ceilalți era „tinerii”, „frații”, „începătorii”.

După o lege comună tuturor profesiilor, începătorii se formează la școala celor ce cunosc deja meseria și o exercită de un anumit timp. Astfel avva Antonie cel

Mare și-a făcut ucenicia ascezei în satul său pe lângă cei ce o practicau înaintea lui

Biograful său vorbește chiar de „bătrânul său”,pe care l-a consultat înainte de a se afunda în deșert. După care,în singurătatea totală în care se găsea Antonie nu a mai avut pe nimeni la care să recurgă pentru a fi inițiat într-o viață atăt de nouă.A trebuit ca Dumnezeu Însăși să preia sarcina de a-l forma,fie prin Duhul Său,fie printr-un înger.În acest sens Sfântul Atanasie cel Mare îl numește pe avva Antonie un „ teodidact”,dar aceasta este o situație cu totul specială.

Puțin câte puțin în grupările anahoreților îndepărtate de comunitățile credincioșilor, va apare o noua paternitate spirituală, legată nu de o funcție oficială și ierarhică în Biserică, ci de daruri excepționale ale înțelepciunii și cuvîntului. Noul venit în pustie intra la școala unui bătrîn pe care îl numește „avva” al său, adică „părintele” său în Dumnezeu. În chip cu totul firesc poporul creștin îi va numi pe „bătrânii”ce ocârmuiesc alți anahoreți „Părinți ai deșertului” sau „ai pustiei”.

Acest titlu se găsește în scrierile de la începutul secolului V ; în secolul următor, la monahii din deșertul Iudeii el va desemna deopotrivă pe „bătrânii” mediilor anahoretice din Egiptul de Jos, binecuvîntați atunci în Palestina prin culegerile „apoftegmelor” sau zicerilor lor.

Se pare că în deșerturile Egiptului a apărut mai întîi obiceiul de a-l numi pe monahul recunoscut apt de a fi părinte duhovnicesc al fraților săi, avva. Într-o zi, Sfîntul Antonie cel Mare primește de la împărat o invitație de a se duce la Constantinopol. Întrebându-se ce anume trebuia să facă ,el îl întreabă pe ucenicul său Pavel: „ Trebuie să mă duc?” iar Pavel îi răspunde : „Dacă te duci, te vei numi Antonie, iar dacă nu te duci, avva Antonie.” Acest Pavel a fost poate unul din primii care l-au numit pe Antonie „ avva”. Chemarea sa e amintită în Istoria lausiacă. Antonie cel Mare l-a pus la încercare lăsîndu-l să stea patru zile la ușa sa.

Este curios faptul că un cuvînt de origine semetică a fost ales de niște monahi copți pentru a-i desemna pe „ bătrânii” lor.

După cum spune Lucien Regnault cînd copții introduceau un cuvînt străin în vocabularul lor, era pentru a exprima o realitate nouă pentru care nu aveau un termen propriu în limba lor. Cuvîntul „avvă” împrumutat din Noul Testament, sublinia în același timp caracterul personal al relației dintre ucenic și părinte, cît și referința lui esențială la Dumnezeu Cel în Treime. În noul Testament el este un vocativ și un posesiv :”Tatăl meu” adresat primei Persoane a Sfintei Treimi fie de Iisus(Marcu l4,36), fie de Duhul Fiului în inima credinciosului(Galateni 4,6;Romani 8,l5).Reluînd pe sema sa acest cuvînt pentru a se adresa „bătrânului său” monahul nu putea ignora , nici uita sensul extrem de precis si de bogat pe care acesta îl avea în contextul original al Noului Testament. El revendica prin aceasta o legatură personală,intimă și profundă cu cel căruia îi decerna acest titlu mărturisind într-un act deplin de credință , abandon și supunere, că prin intermediul lui ajungea în Duhul prin fiul lui Tatăl unic . Acel”Cum îți place, avva” spus de Pavel lui Antonie era echivalentul cuvîntului lui Iisus din Ghetsimani: „Avva… nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu!”

„Avva, spune-mi un cuvânt …” „Avva” apare mai cu seamă drept bărbatul cuvîntului, purtătorul de cuvînt al lui Dumnezeu. Primii anahoreți ai deșertului au devenit părinți, meritându-și și justificându-și titlul de „avva”, tocmai prin aceea că au dat acest cuvânt, un cuvânt de viată. Fraților, uimiți de faptul că Pimen îi decerna acest titlu lui Agato, care era doar un tânăr monah, „bătrânul” le-a răspuns: „Gura lui l-a făcut pe el să se numească „avvă!”Harisma cuvântului descoperă părintele duhovnicesc și de regulă tot prin cuvânt se exercită și acestă paternitate duhovnicească. Dar cuvântul nu este decât un mijloc, un instrument,un organ un canal prin care se trasmite viața. Paternitatea constă în chip esențial în această trasmitere de viață și în legătura ce rezultă din ea între două ființe, între cel ce dă și cel ce primește viața.Paternitatea duhovnicească se deosebește de orice alt tip de îndrumare omenească „relația părinte duhovnicesc-fiu este specifică numai creștinismului și a fost întotdeauna un omagiu unicei paternități dumnezeiești.” Un „cuvânt” rostit din sufletul pustnicului ca de la Duhul Sfânt, în limbajul pustiei, este considerat revelat și neîndoielnic; și cel care îl cere, îl primește ca pe un rod al harului, fără să îl explice în mintea sa. Acest „cuvânt” de la părintele înduhovnicit este de neapărată trebuință pentru cel care îl cere. „Cuvântul” vine dintr-un suflet ce este prieten al lui Dumnezeu, un suflet rănit de iubirea Sa, fiind rostit după măsura „setei” celui care îl cere. „Căci viața fără de cuvânt mai mult folosește decât cuvântul fără viață. Viața și tăcând folosește, iar cuvântul și strigând supără. Dar dacă și cuvântul și viața se vor întâlni, fac o icoană a toată filosofia”

Paternitatea are un caracter sinergic,ea presupune o conlucrare între om și Duhul Sfânt „…adevărata paternitate duhovnicească nu este funcțională,ci harismatică” „ În mediile anahoretice sau semianahoretice din Egiptul de Jos nu exista superioritate ierarhică, ci numai autoritatea spirituală și morală a „bătrânilor” asupra celorlalți, autoritate liber exercitată și liber acceptatâ.

În ordine supranaturală,cuvântul e sămânța prin care se trasmite oamenilor viața lui Dumnezeu, viața lui Hristos, Fiul Cel Unic, viața Duhului.Pecetea Duhului Sfânt este cea care autentificărelația duhovnicească paternală.Cuvântul își are deci importanța sa,cuvintele omenești inspirate, modelate de duhul, devin purtătoare de viată. Dar cuvintele nu sunt unicul mijloc prin care un om al lui Dumnezeu își exercită paternitatea sa. El este părinte prin întreaga sa ființă și prin întreaga sa lucrare căci povățuirea cuiva către cele bune numai atunci poate fi vrednică de crezare,când viața acestuia este întru totul în armonie cu faptele lui „ omul care învață, dar nu face cele ce învață, este asemenea cu fântâna, care pe toți îi adapă și îi spală, iar pe sine nu se poate curăți, ci de toată întinăciunea este plină și toată necurățenia într-însa se află”

Ar putea fi aici citate multe apoftegme în care vedem această iradiere a Părinților deșertului independent de cuvăntul lor și de ceea ce spun ei. Avva Pimen spunea despre avva Nistero: „Ca șarpele de aramă făcut de Moise pentru a vindeca poporul, așa era bătrânul: avea toată virtutea și fără să spună nimic vindeca pe toată lumea”. Sfântul Antonie cel Mare producea un efect extraordinar asupra tuturor ce se apropiau de el. „Și numai văzându-l”, spune biograful său, oamenii beneficiau de puterea ce ieșea din el ca din Hristos. O apoftegmă confirmă această afirmație a Vieții. Trei monahi se duceau în fiecare an să-l viziteze pe Antonie Cel Mare. Doi îl întrebau „pentru gânduri și mântuirea sufletului”, altfel spus îi cereau o îndrumare duhovnicească. Cel de-al treilea nu spunea numic. După mulți ani, Antonie îi comunică acestă observație. Iar el răspunde simplu: „Este de ajuns să te văd, părinte!” Și poate că el era cel mai autentic ucenic și fiu al „bătrânului”.

Citind apoftegmele avem impresia că formularea și semnificația cuvintelor rostite avea mai puțină importanță pentru cel ce întreba decât faptul de a te apropia de „avva”, de a intra în legătură cu el, de a fi văzut și cunoscut de el—și oamenii se știau cunoscuți dincolo de ceea ce se spunea—acesta era socotit esențial. Din momentul în care se instala o legătură, se știa că cei în cauză aveau un loc în inima și în rugăciunea „avvei”,că prin el erau mântuiți, erau vindecați de rănile trecutului și feriți de primejdiile viitoare. Cuvântul cerut și primit cu credință avea mai cu seamă valoarea unui semn și a unei garanții a acestei relații. Păzirea cuvântului însemna pentru ucenic menținerea legăturii, însemna a rămâne și a deveni din ce în ce mai mult fiul al „avvei”. Prin cuvânt se participa la viața părintelui. Pe de alta parte, adeseori legătura duhovnicească era susținută de o comunitate de viață cu „bătrânul”. În acest caz, cuvântul nu mai era necesar. Când avvei Teodor i s-a reproșat faptul că nu-i dădea porunci ucenicului său Isaac, acesta a răspuns: „Au doară chinoviarh sunt eu, ca să-i poruncesc lui!! Eu cu

adevărat nimic nu-i zic lui, ci de voiește , ceea ce mă vede pe mine făcând , va face

și el!”Alt exemplu este dat de avva Pimen: „ Un frate l-a întrebat pe avva Pimen, zicând: niște frați locuiesc cu mine; voiești să le poruncesc lor ? I-a răspuns bătrânul : nu, ci fă tu întâi aceasta, și de voiesc să trăiască ei singuri vor vedea. I-a zis lui fratele : voiesc și ei, părinte, să le poruncesc. Zis-a lui bătrânul : nu, ci te fă lor pildă , iar nu dătător de lege”.Astfel, „bătrânul” îl forma pe ucenicul său ca să viețuiască el însuși singur cu Dumnezeu în tăcere. Împreună cu avva Pamvo el ar fi putut adăuga: „Dacă nu se folosește de tăcerea mea , nici din cuvântul meu nu poate să se folosească”. Părinții pustiei sunt recunoscuți drept părinți în adevăratul sens al cuvântului pentru că ei nu comunică numai o învățătură,ci o viață nouă,duhovnicească.Când Sfântul Apostol Pavel scrie „copilașilor” săi și spune că „încercă din nou pentru ei durerile nașterii până ce Hristos va lua Chip în ei(Galateni 4,19),știe că acest lucru este propriu unei paternități reale,unei participări active la paternitatea divină(cf.Efeseni3,14-15).Paternitatea este o poruncă a Mântuitorului și este împuternicită de prezența Duhului Sfânt,însă ea se activează la inițiativa ucenicului:nevoia de hrană spirituală a acestuia îl va pune pe posibilul viitor duhovnic,să caute pentru acesta leacuri potrivite. „Au venit la Avva Fillic niște frați, care aveau cu ei câțiva mireni și i s-au rugat să le spună vreun cuvânt. Iar bătrânul tăcea. Și fiindcă îl rugau, le-a zis lor: Cuvânt voiți să auziți? Și i-au zis: da Avvo. Deci a zis bătrânul: acum nu este cuvânt. Când întrebau frații pe bătrâni și făceau cele ce le ziceau lor, Dumnezeu le da cum să grăiască. Dar acum, pentru că întreabă fără să împlinească ceea ce aud, Dumnezeu a îndepărtat harul cuvântului Său de la bătrâni. Și ei nu mai au ce să grăiască, fiindcă nu este cel ce să lucreze. Și auzind frații acestea, au suspinat, zicând: roagă-te pentru noi, Avvo!” Prin această pildă se vădește că înțelepciunea este rodul harului. Harul împodobește oamenii curați și sfinți, și „întrupează” cuvintele lor. Este clar deci, că înălțimea cuvântului este pe măsura însetării celui care îl cere iar monahii știu cum să „frângă” și cele mai împietrite inimi și să le întoarcă spre Dumnezeu, chiar dacă folosesc un reproș discret. Însă nu toți soseau în deșert cu desăvârșirea unui Antonie, a unui Amun sau a unui Macarie. Unii aveau un trecut încărcat, ca de exemplu Moise faimos pentru tâlhariile și crimele sale. Nu toți progresau în același mod și era normal ca monahii înaintați în virtute să-i susțină și să-i călăuzească pe cei mai puțin experimentați. Numărul anilor și vechimea în monahism nu era un criteriu pentru a fi numit avva:”există monahi tineri cărora li se dă titlul de „avva” pentru că au o mare înțelepciune și harisma cuvântului, dar găsim și anahoreți bătrâni care nu-l merită, pentru că nu au discernământul cerut pentru a-i îndruma pe ceilalți. Conta o prezență mai vădită a Duhului lui Dumnezeu în cel care apărea astfel apt de a vorbi în numele Domnului. Nu era necesar ca Duhul să se arate printr-o minune. Era de ajuns ca prezența sa ascunsă să se descopere prin „darul cuvântului” și să fie autentificată prin întrega viețuire față de cuvântul rostit. Un astfel de om vedea venind la el ucenici, al căror părinte va deveni transmițându-le pur și simplu cuvântul lui Dumnezeu a cărui plinătate o trăia.

Așa cum pământul a fost populat puțin câte puțin o dată cu propagarea vieții din generație în generație, tot așa și deșertul s-a umplut de locuitori printr-un proces de generare spirituală cu totul neobișnuit și original, asfel s-au format „aglomerețiile” monastice din Nistria, Kellia și din Sketis,care se prezintă ca fiind cel mai important ansamblu monastic din Egiptul Inferior, din secolele al-IV-lea și al-V. Din izvoarele scrise ne este cunoscut că viața monastică a fost inițiată la schitia de Macarie Egiptenul în jurul anului 33o, iar la Nitria în 325 de Ammun. În Pateric ni se relatează cum s-au întemeiat așezămintele de la Kellia.Sfăntul Antonie îl vizitează pe Ammun la Nitria.Ammun îi spune că monahii veniți să se așeze in jurul lui,la Nitria deveniseră atât de numeroși,încât unii dintre ei nu-și mai puteau gasi pacea în căutarea căreia veniseră aici și se gândeau să-și construiască niște chilii înspre partea pustiei.Problema care îl preocupa pe Ammun era la ce distanța in pustie trebuia făcută noua așezare.Antonie îi propune ca,în data ce vor mânca,adică după ceasul al-IX-a(2-3 după amiază)să o pornească la drum și să meargă in linie dreaptă prin deșert.Textul precizează că locul respectiv era la o distantă de „12 semne”.Aproximativ 18-19 km de Nitria,Antonie demonstrează că această distantă este convenabilă:călugării se vor bucura aici de suficientă singurătate;în acelasi timp,se vor putea și vizita reciproc dupa prănz-timpul cuvenit pentru vizite.Rezultă de aici autoritatea Sfântului Antonie „Cercetând lucrurile cu atenție,consider monahismul din pustiile Nitriei și Schetiei legat legitim de Sfântul Antonie.” Și deasemenea vedem că pe drumul deschis de primii anahoreți au urmat mulți oameni iar în timp s-au dezvoltat adevărate „comunități”, „…anahoretismul absolut într-o singurătate completă și constantă a fost întotdeauna o excepție.Foarte rapid viața în deșert s-a organizat ca semianahoretism”

Condițiile de viață din deșert pretindeau și favorizau o dezvoltare și aprofundare a vieții spirituale a monahului. Sustras oricărei împrăștieri exterioare în adâncul deșertului său, anahoretul era constrâns să se adâncească tot mai mult pe calea curățirii inimii, și această experiență lăuntrică viețuită timp îndelungat sub călăuzirea Duhului sfânt îl făcea să descopere puțin câte puțin toate secretele căilor lui Dumnezeu. Dacă fiecare solitar ar fi rămas complet izolat de ceilalți, experiența sa n-ar fi fost exemplară decât pentru pustnici. Deșertul s-a populat atât de rapid, încât schiturile s-au dovedit în curând necesare și plecând de la ele experiențele individuale s-au îmbogățit reciproc. Pe lângă aceasta , s-a pus problema de a ști cum anume trebuie conciliate între ele exigențele viețuirii numai și numai cu Dumnezeu și cele ale iubirii frrățești. Devenit „o cetate”, deșertul nu-și putea pastra privilegiile decât prin respectarea riguroasă a rămânerii în chilie și o strictă limitare a relațiilor reciproce. Există aici un întreg ansamblu de elemente, de practici atât materiale și corporale cât și spirituale pe care le putem numi, dacă vrem spiritualitatea deșertului prin faptul că ia a luat chip în deșert, dar pe care n-am putea-o considera drept apanajul exclusiv al monahilor.

Anahoretul avea nevoie de un adăpost pentru a-si păstra singurătatea pe care venise să o caute in deșert.Căt timp primii veniți dispuneau de spații nelinitate, ei încă se puteau împrăștia și dispensa de orice incintă.Dar din momentul în care s-au făcut numeroși,grupăndu-se de obicei în jurul unui „bătrân” renumit,anahoreții au trebuit să găsească sau să-și constuiască o locuință rudimentară,care să le protejeze trupurile.Există documente în care se arată că unii dintre ei locuiau în grote și caverne,alții își construiau chilii după porunca bătrânilor,dotările interioare și mobilierul erau destul de sumare.Existența unui pat era ceva cu totul excepțional.Marea majoritate a călugarilor din Kellia și din Schitia se acupa cu impletiturile.Găsim mai multe texte din care rezultă că participau și la secerat.Veșmăntul primilor anahoreți era extrem de simplu,inspirat poate din ceea ce spune Biblia despre Sfântul Ilie și Sfăntul Ioan Botezătorul.Ilie avea o bucată de piele in jurul mijlocului său,Ioan avea un veșmânt din piele de cămilă și o cingătoare de piele. „E foarte probabil ca în genere vestimentația Părinților deșertului să fi fost grosieră si sărăcăcioasă.”Avva Pamvo „monahul trebuie să poarte așa o haină,încât să o poată lăsa trei zile afară fără ca nimeni să o ia.”Se menționează despre un părinte că purta o rogojină.

Dacă există un domeniu în care Părinții deșertului au un renume bine stabilit acesta este acela al regimului alimentar, sau mai bine zis al restricțiilor alimentare.Găsim in Pateric istorioare despre monahii care au ramas 40 de zile fără să mănânce,dar aceasta se făcea fie in timpul Postului Mare,fie pentru a respinge ispite violente.Părinții știau bine că,alaturi de haine si somn,hrana este unul din lucrurile ce nu pot fi niciodată suprimate cu totul.Postul de 40 de zile era un lucru excepțional,in schimb postul de mai multe zile era un lucru frecvent.Existau mai multe practici,experiența arătând puțin căte puțin că era mai bine să mănânce puțin în fiecare zi ,decăt să mănânce mai mult la doua zile,după cum învăța avva Agathon „a întrebat pe unul: cum petreci în chilia ta ? Iar el a zis : postesc până seara și mănânc doi pesmeți. Și i-a zis lui : buna este rânduiala mâncării, neavând osteneala prea mare. Zis-a și celuilalt: tu cum petreci ? lar el a zis : doua zile postesc și doi pesmeți mănânc. Și i-a zis lui bătrânul : te ostenești foarte
mult, suferind două războaie. Că de mănâncă cineva în fiecare zi și nu se satură, se
ostenește. Dar este altul care voiește să postească câte două zile și să se sature. Iar tuîndoit postind, nu te saturi.”Pe aceeași linie se află și avva Pimen.

Sfântul Ioan Cassian remarcă și el că „mai bună este o masă cumpătată și măsurată în fiecare zi decăt un post sever prelungit mai multe zile.”

Împreună cu pâinea,lintea și năutul erau printre elementele cele mai comune în Egipt.Mulți monahi se hrăneau cu ele.Anahoreți ca avva Antonie cel Mare,care cultivau o grădină puteau recolta de aici legume și fructe.Totul depinde desigur de calitatea și de cantitatea hranei.Oricare ar fi natura acestora,vedem ca Părinții deșertului aveau cu toți dorința de a practica restricții alimentare atât în ce privește calitatea,căt și cantitatea.A te mulțumi intotdeauna cu cele doua pâini cotidiene era fără indoială regimul cel mai auster, cum o spune avva Cassian prin gura avvei Moise.„Săpăturile din Kellia au revelat prezența cuptoarelor în majoritatea sihăstriilor.Deja în textele sec.IV descoperim o anume îndulcire a regimului,manifestată mai cu seamă printr-un uz din ce in ce mai frcvent al alimentelor fierte.”Untdelemnul,spunea Sfântul Ioan Cassian,e singura dulceată ce servea drept deșert monahilor și oaspeților lor. În ce privește consumarea vinului și a apei se recomanda moderația.

În deșert exista o mare diversitate de reguli privitoare la hrană și băutură.Această diversitate corespundea diversității temperamentelor,vârstelor și sănătății lor,dar și locurilor și împrejurărilor.Nu toți monahii aveau aceleași facilități sau dificultăți in a-și procura un diferit aliment.Nu toți erau îndemnați de Dumnezeu spre cutare sau cutare restricție alimenteră.Însa o regulă generală s-a impus puțin căte puțin judecății Părinților deșertului,ca fruct al experienței lor, oricare ar fi frecvența meselor, cantitatea și calitatea alimentelor și băuturilor folosite,din ele trebuie gustat doar atât cât trebuie pentru susținerea trupului,evitând cu orice preț săturarea,prin scularea întotdeauna de la masă flămând.Singur cu Dumnezeu ,anahoretrul își reglementa el însuși regimul,dar adeseori era controlat și de către „batrâni”.Amintim cuvântul Sfântului Antonie ce spunea : „de este cu putință,câți pași face călugărul sau câte picături bea în chilia sa,trebuie cu îndrăzneală să le vestească bătrânilor,ca nu cumva să greșească întru dânsele.”

„Toate răgazurile trebuie acordate sufletului mai de grabă decăt trupului,rezervând doar putină vreme nevoilor trupului și consacrând tot restul timpului sufletului,ca acesta să-ți căștige bunul său,pentru ca el să nu fie atras de plăcerile trupului,ci mai degrabă ca trupul să fie înrobit lui,căci aceasta învată Domnul”Intr-adevăr așa cum explica Paladie în prologul Istoriei Lausiace,în spiritul Evangheliei , „nici mâncarea nu este mare lucru,nici înfrânarea ci credința lucrătoare prin iubire”

Filosofii și asceții păgâni și-au putut impune și ei restricții alimentare pentru a păstra o strictă înfranare și o stapânire desăvârșită a patimilor lor.Acest punct de vedere nu era ignorat de monahii creștini,dar nu acesta era pentru ei scopul principal al posturilor și înfrânarilor.Aceste practici făceau parte din tendința generală de austeritate a lor în vederea imitării lui Hristos;asocierea patimilor sale.Privind la începătorul și săvârșitorul credinței Iisus,care în locul bucuriei ce era pusă înaintea lui a răbdat crucea.

Întregul ansamblu de practici și activități aplicate de Părinții pustiei este legat de scopul pe care aceștia îl aveau,acela de a se desăvârși,de a fi uniți cu Dumnezeu. Monahismul este în esența lui, căutare a unimii, a unificării.Monah este cel ce vrea să-și unifice viața adică cel ce renunță la toate prilejurile de diviziune, de împărțire și nu numai în activitațile exterioare, ci și –dacă nu în primul rând- în viața sa psihică. „ Monachos” este un pricipiu, cel care nu se vrea împărtășit, divizat, cel care se vrea în întregime al Domnului , vrea să-l poată sluji, să I se poată ruga „ fără împrăștiere” și cel care în consecință se apține de la căsătorie sau pur și simplu renunță la ea, pentru că este pricină de împărțire și de împrăștiere. Viața Monotropos e un alt mod de a formula viața potrivit firii. Dacă viața monahală e privită din punctul de vedere al scopului ei, viața monahului e monotropă sau unitară, ca întrega viață creștină, pentru că, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare, monahul are un singur scop în tot ceea ce face chiar atunci când săvârșește acțiunile cele mai comun, cum sunt, de exemplu, faptul de a mânca și de a bea (I Colos,3l ).Politropă din contră și variabilă e viața celor din afară,care se schimbă după împrejurări, pentru a plăcea celor pe care-i întâlnesc.

Exploatând etimologia monos –monahos, Sfântul Dionisie Areopagitul spune că oameni au fost numiți monahi din pricina vieții lor fără nici o împărțire.

O altă caracteristică monahismului ortodox este aceea că antropologia și soteriologia, adică învățătura despre om și cea despre mântuirea lui, sunt strâns legate de hristologie. Hristos este iubit prin păzirea poruncilor.Se acordă mare importanță acestui aspect pentru că însuși El a spus: „Dacă mă iubiți, păziți poruncile mele” (Ioan 14, 15). Iubindu-L pe Hristos și păzindu-I poruncile suntem uniți cu întreaga Sfântă Treime.

Viața în pustie se prezintă ca o jertfă,ca un martiriu.În istoria Bisericii, martirii au deschis cortegiul sfinților venerați de poporul creștin. Numai martiriul îl poate trasforma pe un om într-un adevărat ucenic al lui Iisus. Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian, Ciprian și alții sunt de acord în a afirma că martiriul sângelui e o vocație specială care nu privește decât pe foarte puțini. Din contră, toți creștini sunt obligați să-și mărturisească credința în viața lor de fiecare zi prin martiriul „gnostic”, „ duhovnicesc”, martiriul „conștiinței”.

Acest aspect dobândește un relief deosebit în viața monahilor.Pe de o parte, ei sunt însuflețiți de dorința de a muri aievea pentru Hristos,dar pentru că n-au prilejul de a-și atesta iubirea lor prin această formă de moarte,ei își intensifică până la treapta cea mai înaltă toate elementele care se „substituie” martiriului sângeros în viața creștină.

Sfântul Antonie cel Mare era deja retras în singurătate atunci când la Alexandria a izbucnit persecuția lui Maximin care va duce la moartea martirică a episcopului Petre. El ar fi spus atunci aceste cuvinte semnificative: „Să mergem să luptăm și noi, dacă suntem chemați la aceasta, s-au măcar săi privim pe cei ce luptă” Sfântul Antonie caută cu insistență să se alăture mărturisilor credinței, dar Providența nu pare să vrea să-l cheme să împărtășească soarta lor. Atunci se întoarce în deșert, martir prin conștiință și atlet al luptelor credinței. Întâi de toate asupra fecioarei asociată de obicei martirului, pentru că și ea sacrifică viața trupului. Martirii care mureau în arene sunt comparați cu gladiatori, fiindcă se luptau pentru Hristos împotriva puterilor vrășmașe. Așa trebuie să fie și viața monahilor:asemenea unor adevărați atleți și ei se deprind necontenit în lupta duhovnicească prin trupul lor dedicat în întregime slujirii lui Dumnezeu și menținut în curățenie. În acest sens s-a vorbit despre „oștirea monahilor ca despre o „oștire duhovnicească”( militia spiritualis).

CAPITOLUL II:PĂRINȚII PUSTIEI ȘI SFÂNTA SCRIPTURĂ

A.Meditația și lectura Sfintei Scripturi

În Tradiția dintotdeauna a Bisericii,Sfânta Scriptură a fost și este privită drept carte prin excelență a Bisericii.Deși este prin excelență cartea Bisericii ,ea este în aceeași măsură și cartea fiecărui credincios,dar nu ca ins singuratic,ci tocmai ca persoană în comuniunea organismului viu al Bisericii.Dumnezeu vorbește întotdeauna omului concret,pe care El l-a creat după chipul și asemănarea Sa,tocmai pentru a dialoga veșnic cu el.În Sfânta Scriptură crestinul caută conținutul necesar pentru mântuirea sa. Prin lectura ei se înalță cu sufletul către Dumnezeu, prin ea se purifica, își găsește echilibrul întregii sale vieți, capătă mântuirea sufletească. Este o adevărată hrana sufletească pentru cel ce o caută și citește cu credintă. Sfinții Părinți care au viețuit în veacurile imediat următoare Domnului Hristos și au trăit adevărurile biblice, s-au identificat cu cele spuse în Cartea Sfânta, dau mărturie despre valoarea și folosul adevărurilor scripturistice. Ei arată sublimitatea acestor învățături mântuitoare și-i îndeamnă pe creștini să le citească și să le pună în practică. Deci Sfânta Scriptură este cartea religioasă a creștinilor pentru viețuire spirituală și morală, pentru mântuire. Ea este o neîntrecută carte de pietate, de îndrumare sufletească, de îndemn spre iubire de oameni și de Dumnezeu. În ea ni se oferă o înaltă concepție despre lume și viață. Ea răspunde la cele mai presante probleme și aspirații omenești și mângâie toate rănile sufletești pentru că cuvintele din Sfânta Evanghelie nu sunt cuvinte de pe pământ, ci sunt cuvinte aduse din cer pe pământ. Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Evanghelie este un cuvânt veșnic, mai presus de om și Domnul nostru Iisus Hristos a spus despre cuvintele Sale: "Cuvintele Mele sunt duh și viață" (Ioan 6, 63) și a mai spus Domnul Hristos: "Cerul și pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece" (Marcu 13, 31). În Sfânta Evanghelie se cuprind învățături ale Domnului nostru Iisus Hristos, cuvinte veșnice, cuvinte aduse din cer pe pământ.În Filocalie, în volumul I în scrierile lui Evagrie Ponticul se spune "Bate la porțile Scripturii cu mâinile virtuții." Aceasta înseamnă: pregătește-te, silește-te să te depășești pe tine însuți în tot ce este bun, ca să poți înțelege în lumea aceasta cuvintele cele mai presus de lume, cuvinte aduse din alte sfere aici pe pământ, cuvinte aduse din cer. Numai o învrednicire specială ne ajută să putem primi în sufletul nostru cuvintele veșnice ale Mântuitorului aduse din cer pe pământ, să le primim, să le prețuim și să le urmăm căci „…nu cuvintele și speculațiile ne învață ce este Dumnezeu ci trăirea.” De aceea citind Sfânta Scriptură,credinciosul intră în dialog viu și personal cu Dumnezeu.Biblia nu este o simplă carte,ci o persoană care vorbește omului.Iar Persoana este Logosul sau Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu-Iisus Hristos-la care omul răspunde personal prin rugăciune. „Dialogul comunitar cu poporul credincios din cadrul Liturghiei trebuie să devină dialog individual,personal prin lectura Sfintei Scripturi(lectio divina)”.Există o unitate indiscutabilă între rugăciune ca înălțare subiectivă a persoanei spre Dumnezeu,și întruparea obiectivă a Acestuia în cuvântul Său biblic. Înțelegerea Scripturii depinde de măsura duhovnicească a fiecăruia.Părinții ne învață să nu iscodim cu mintea înțelesurile adânci ale Scripturii dacă n-am ajuns la curăția inimii prin înfrânare,prin rugăciune curată și ascultarea de părintele nostru duhovnicesc.Numai cei curați cu inima il văd pe Dumnezeu(Mt.5,8)așa cum este(I Ioan 3,29)adică nefalsificat de propriul nostru păcat.Căci „cei mai mulți oameni,închiși în trupul lor muritor ca melcul în cochilia sa și înfășurați de patimi modelează după propriul lor chip pe fericitul Dumnezeu. Citirea regulată în duh de rugăciune și cu adâncă smerenie a Sfintei Scripturi luminează mintea,curățește inima și întărește voința în împlinirea voii lui Dumnezeu.Cuvintele Scripturii se întipăresc astfel în minte și devin izvor de apă curgătoare spre viața veșnică(Ioan 4,14)Ele marchează vorbirea de fiecare zi(Efes 5,19) și sunt mărturie în toate faptele după cuvintele Sfântului Antonie cel Mare care îndrumă ca în tot ce face, omul să aibă mărturia Sfintei Scripturi.Alte scrieri pot, într-adevăr ,fi înțelese și pătrunse de toți cei care le citesc,dar scrierile care sunt dumnezeiești și vorbesc despre mântuire nu pot fi nici înțelese nici păzite fără luminarea Duhului Sfânt.Cuvântul este descoperit ca o realitate vie,dinamică,eficace,capabil să hrănească credința,să inspire viața și să judece starea creștinilor în istoria și în compania oamenilor.

În viața spirituală,Scriptura care conține Cuvântul lui Dumnezeu,nu poate fi niciodată înțeleasă ca o expunere ideologică,nici nu poate fi redusă la o carte din care numai se inspiră teologia și cateheza.Scriptura este un mesaj al lui Dumnezeu către om ,către fiecare om,este un apel adresat persoanei ca ea să-L cunoască pe Dumnezeu în mod personal, să se întâlnească cu Hristos și să trăiască pentru El și nu pentru ea însăși”.Scriptura care consemnează Cuvântul lui Dumnezeu,se înțelege prin intermediul Duhului Sfânt,se citește și frecventează în crediță ca un cuvânt care vine de la Dumnezeu și conduce la Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu e un cuvânt de viață,adică un mijloc al vieții în Dumnezeu.Fără el nu putem ajunge să fim purtători ai vieții lui Hristos în noi,nu vom ajunge niciodată să trăim însăși viața divină a Treimii.Sensul etimologic al „cuvântului”(dabar,în ebraică),indică adâncul lucrurilor ceea ce rămăne ascuns în ele.A vorbi înseamnă a exprima ceea ce se găsește în lucruri,a face văzut și lucrător ceea ce stă în spatele lor drept realitatea lor dinamică cea mai profundă ,drept însăși vocația lor.Când Dumnezeu vorbește El creează lucrurile,le face să apară ;când Dumnezeu dă un nume lucrurilor(Facere 1,5-8),El le stăpânește întinzându-și asupra lor puterea Sa,le duce la realizarea propriei lor vocații,pentru că,așa cum stă scris,Cuvâtul Său este lucrător și nu se întoarce înapoi fără a fi produs un efect(Isaia 55,10-11 și Facere1,1-31), „cuvântul citit și ascultat duce totdeauna la Persoana vie a Cuvântului” .Cuvântul lui Dumnezeu nu este o carte sau o colecție de scrieri,ci o sămânță(Matei13,19),ceva ce conține în sine viața(Deuteronom32,47) și care dezvoltă această viață cu scopul de a face să crească marele copac al Împărăției.El germinează deci în istorie ca și în viața personală a fiecărui om,crește umplând realitatea de o nouă prezență,sfințește pentru că dă hrană celor care-l primesc,și luminează(Psalm 119,105)pentru că dezvăluie secretul lucrurilor dând înțelepciune și celor neînvățați(Psalm 119,130)și ducând lucrurile la propria lor desăvârșire ultimă(Ioan 17,17,Fapte19,20,Evrei 4,12,I Petru 1,23;Luca 8,11;Marcu 4,13)

Prin intermediul Cuvântului a creat Dumnezeu toate lucrurile:El era la Dumnezeu încă înaintea creației și în creație era cu El ca un arhitect(Pilde 8,30)revărsând puterea Sa în făpturile venite la existență și punând pe ele sigiliul său propriu.E un instrument al lui Dumnezeu care,aruncat asupra lui Iacob(Isaia 9,7)sau în lume(Psalm 147,15),aleargă iute și transformă istoria umană în istorie a mântuirii(Psalm 19,5;Romani 10,18) Scriptura apare drept o primă întrupare a Logosului. El, nevăzut prin firea Sa, poate fi văzut și atins în litera care ni-l face văzut.

Există o conaturalitate între Scriptură și sufletul omenesc. Amândouă sunt un templu în care locuiește Domnul, un rai în care se preumblă, ceea ce numim în Scriptură sens duhovnicesc, în suflet numim chip al lui Dumnezeu. Sufletul credincios, sensibil la aceasta înrudire, contemplă pe Dumnezeu în El însuși. . Lectura Biblică ne introduce în reflecții care ne fac să vedem mâna lui Dumnezeu în tot ceea ce se petrece, pentru că: „ Cuvântul lui Dumnezeu nu este o creație omenească;este un dar divin.Biblia,scrisă în limbaj omenesc,ilustrează limitele percepției și înțelegerii umane.Biblia conține și exprimă Cuvântul lui Dumnezeu.Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi niciodată redus la textul biblic”

Biblia este cartea vie și,de asemenea,cartea despre viață.Citită în mod adecvat,poate deveni mediu pentru împărtășirea cunoașterii de viață dătătoare a lui Dumnezeu.Cu toate acestea prin lucrarea Duhului Sfânt în intervalul dintre text și cititor,Biblia poate deveni mediu pentru comuniunea cu Dumnezeu,ce se dezvăluie pe Sine în și prin ea. „Dar Mângâietorul,Duhul Sfânt,pe care-L va Trimite Tatăl,în numele Meu,Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” „vă va călăuzi la tot adevărul…Acela Mă va slăvi,pentru că din al Meu va lua și vă va vesti”(Ioan 14,26;16,13 și urm.).

În lucrarea Părinților Bisericii ,Dumnezeu Se reveleză în mod plenar,nu prin analiza rațională a textelor scripturale,ci prin rugăciunea din adâncul inimii lor.Rugăciunea este rodul Duhului ce sălășluiește în templul inimii,considerată în tradiția biblică,centrul gândirii și,deasemenea al emoțiilor.Rugăciunea este astfel o manifestare divină,lucrarea lui Dumnezeu în noi.”În rugăciune Dumnezeu vorbește cu Dumnezeu:Duhul Sfânt se adresează Tatălui pentru ca nevoile și rugăciunile noastre să primească esență și putere”Rugăciunea „în Duh și în Adevăr”(Ioan 4,23)este rugăciunea către Tatăl în puterea Duhului Sfânt,prin Cel care este Adevărul,Iisus Hristos,Fiul fără de moarte al lui Dumnezeu.

Oricine poate înțelege sensul literal într-un text cu condiția deținerii instrumentelor adecvate și pregătirea necesară.Drumul de la sensul literal la sensul mai deplin ne solicită lupta ascetică și supunerea,cu umilință la influența călăuzitoare a Duhului Adevărului.Nu putem cunoaște Adevărul dacă nu ne smerim si nu ne îndreptăm spre puterea,frumusețea și mărirea Lui.Singurul mod de a cunoaște adevărul este să-l căutăm să-l iubim,să trăim în conformitate cu el.

Scriptura prescrie un mod de viață-„ Hristos în noi”,în termenii Apostolului.Asta înseamnă viața trăită în conformitate cu Sfânta Scriptură,cu prescripțiile ei morale,dar și cu viziunea ei spirituală.Pentru a interpreta corect Cuvântul lui Dumnezeu,pentru a înțelege profunzimile mesajului său și puterea de a transforma viața omenească,Cuvântul trebuie „trăit”.Aceasta înseamnă în primul rând a trăi în Iisus Hristos,Cel care este Cuvântul.Înseamnă a ne asuma „viața în Hristos”,a urma poruncile lui Hristos,și prin nesfârșită smerenie și lucrare a dragostei,a ne conforma bine-cunoscutei mărturii a Sfântului Pavel „nu eu mai trăiesc ,ci Hristos care trăiește în mine”(Galateni 2,20)

În limbajul biblic „a auzi”implică „a da ascultare”.În acest sens,a auzi Cuvântul înseamnă a te deschide către el,la nivelul inimii și al minții,și de asemenea înseamnă a auzi vocea lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură și a accepta provocările ei în sfera relațiilor umane.Această ascultare duce la o adevărată rugăciune a Cuvântului. În experiența creștină, Cuvântul Scripturii devine izvor și mijloc de închinare. Scripturile oferă conținutul rugăciunilor personale, precum și al slujirii liturgice de obște,dar dincolo de aceasta ele funcționează ca mijloc al revelației.

Textele celebre ale spiritualității ortodoxe – precum Scara Raiului de Sfântul Ioan Scărarul, Prelegerile ascetice ale lui Isaac Sirul, Omiliile Sfântului Macarie sau colecția numită Filocalia – toate insistă asupra citirii repetate a Sfintei Scripturi, pentru monahi și laici deopotrivă. Totuși nu se spune aprope nimic despre cum să citim Scriptura pentru a dobândi folos duhovnicesc și iluminarea de la ea. Această reticență privitoare la metodă ar putea fi explicată prin faptul că preocuparea lor majoră este lupta ascetică, în care citirea Scripturii constituie doar un aspect. Apoi, autorii acestor texte sunt pe deplin conștienți că folosul duhovnicesc ce izvorăște din asemenea lectură este un har dumnezeiesc.Cunoașterea autentică și harul câștigat prin meditație asupra cuvântului lui Dumnezeu, nu se dobândesc prin analiza rațională a textului biblic, ci prin Duhul Sfânt lucratori în și prin text. A întreprinde o lectură spirituală a Sfintei Scripturi înseamnă, a citi scrierile biblice în Duhul Sfânt, adică sub călăuzirea lui Dumnezeu Însuși și cu iluminarea pe care doar El o poate oferi . Termenul de „lectură duhovnicească” , la fel ca termenul „duhovnicesc” își găsește adevăratul sens dacă se referă la prezența și lucrarea Sfântului Duh.

„Cu toate că Sfânta Scriptură, fiind restrânsă cronologic la timpurile evenimentelor pe care le înregistrează, este limitată în ce privește litera, totuși în duh rămâne totdeauna nelimittă în ce privește contemplația realităților inteligibile.”Limitare, în ceea ce privește litera, nelimitare, în ceea ce privește puterea Duhului. Duhul oferă viziunea inspirată, ce duce cititorul dincolo de sensul istoric, literal al narațiunii înspre sensul ei spiritual mai adânc. Duhul dezvăluie semnificația eshatologică, mai plină, a relătării biblice astfel încât prin citirea textului în sine, cititorul să poată dobândi „contemplarea realităților inteligibile”. În experiența dascălilor, a sfinților și a asceților Bisericii, Duhul călăuzește cititorul Scripturii de la sensul literal la cel spiritual prin intermediul rugăciuni interioare, contemplative.Sensul ascuns al Scripturii se dezvăluie însă rugătorului creștin abia atunci când Cel care îi deschide ochii pentru aceasta este Domnul Însuși „și El le-a zis:acestea sunt cuvintele pe care le –am grăit către voi fiind încă împreună cu voi,că trebuie să se implinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci și în Psalmi.Atunci le-a deschis mintea să priceapă Scripturile.Și le-a spus că așa este scris și așa trebuia să pătimească Hristos și să învieze din morți atreia zi,și să se propovăduiască în numele Său pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile începând de la Ierusalim.”(Luca 24,44-48).Astfel Domnul „le tâlcuia înțelesul înțelesul Scripturilor”(Luca 24,27și32) și descoperea că „Biblia este chipul verbal al lui Hristos”

Pentru a înțelege problema lecturii spirituale a Scripturii în ortodoxie trebuie să lămurim ce înțelegem prin expresia lectio divina, în mod special în întrebuințarea ei din tradiția creștină latină. Termenul semnifică o lectură meditativă a Sfintelor Scripturi, cu scopul de a conduce cititorul înspre comuniunea cu Dumnezeu. Cei care scriu despre ea, susțin că nu implică nici problemeexegetice, nici hermeneutice, nici omiletice. Lectio se centrează mai degrabă asupra dobândirii Cuvântului biblic ca mijloc esențial prin care o persoană poate trăi comuniunea cu Dumnezeul cel viu.Poate fi descrisă ca o metodă prin care sufletul, călăuzit și hrănit de Cuvânt și de Duh, trece progresiv de la lectura propriu-zisă (lectio) la o reflecție profundă asupra fragmentului dat (meditatio), pentru a atinge scopul exercițiului,adică rugăciunea (oratio),o „rugăciune a Scripturilor”.

O lectură meditativă și de rugăciune a Cuvântului lui Dumnezeu a fost practicată în iudaism și în Biserica primară. În Psalmul ll8, psalmistul își exprima bucuria generată de meditația zi și noapte asupra Torei: „Am cugetat la poruncile Tale, pe care le-am iubit foarte. Am ridicat mâinile mele la poruncile Tale pe care le-am iubit și am cugetat la îndreptările Tale.” (versetul 47 și urm.) Cartea Neemia descrie instituirea post exilică a Liturghiei Cuvântului, recitarea vreme de o saptămână a „Cărții Legii lui Moise”, însoțită de interpretarea omoletică ce avea loc de-a lungul celei de-a șaptea luni a anului. În a douăzeci și patra zi a lunii respective o citire specială includea recitarea cuvintelor mântuitoare ale lui Dumnezeu în Israel, iar poporul răspundea cu preamărire și acte de căință, deoarece a încheiat un nou legământ al supunerii credincioase față de Dumnezeu și de poruncile Lui (Neemia 8-9). Printre primii creștini, meditația asupra Torei va fi în mare măsură înlocuită de reflecția prin rugăciune asupra promisiunilor făcute de Hristos și, în mod special, asupra poruncii celei noi, care rezumă și le cuprinde pe celelalte: „să vă iubiți unul pe altul precum Eu v-am iubit pe voi” (Ioan l3,34)

În Vechiul Testament ideea meditației este exprimată de termeni proveniți din rădăcina haga, redați adeseori în limba greacă prin meletan, melti, iar în latină prin meditari, meditatio. În sensul său originar, rădăcina înseamnă a murmura cu jumătate de voce. Sediul „meditarii” sau organul sau este îninte de toate gâtul, laringele.Meditația poate avea o valoare religioasă, dar poate fi și indiferentă, există chiar și o „meditație” ostilă lui Dumnezeu. Însă componenta auditivă și corporală se dublează de regulă cu o componentă spirituală sau mentală: „Fericit… cel ce murmură (mediteză) legea Domnului ziua și noaptea”(Psalm l,2). Meditația purcede atunci din „inimă” (Isaia 33,l8 ). „Traducerea termenul ebraic hagan prin meletân în greacă și meditari în latină comportă deja o lărgire de sens, termenul semnifică acum a purta de grijă, a veghea mai concret a lua la inimă, termenul latin scote în evidență ideia exercitării obișnuirii.”

În Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel prescrie ucenicului său Timotei să „ cugetă la acestea, ține-te de acestea, ca propășirea ta să fie vădită tuturor. (I Timotei 4,15.). „ A păstra în inimă” cuvinte sau evenimente, cum face Maria (Luca II, l9 și 5l ) este o formă de meditație. Caracteristica primară a meditației este aducerea aminte și repetarea textelor Scripturii, pentru a face din ele hrana sufletului.

Obiectul acestei „meditații”este Dumnezeu : “De mi-am adus aminte de Tine in așternutul meu, în dimineți am cugetat la Tine…”(Ps 62,7), „ Noaptea in inima mea gandeam si se frământa duhul meu zicând: 
Oare, in veci mă va lepăda Domnul si nu va mai binevoi în mine?”(Ps76,6) ,așa cum se revelează El din veșnicie în „feluritele Sale lucrări(Psalmi 67,12):Aceste „lucrări”dau mărturie de „Înțelpciunea Sa”(Psalmi 36,30),de „dreptatea”Sa,de hotărârile și judecățile Sale.

Ferm convinși că theoria rațională nu e încă adevărata gnoză,autorii duhovnicești creștini fac distincție și opoziție între știința „simplă”și știința „spirituală”.Știința simplă este „stearpă”,incapabilă să se rânduiască în vederea Împărăției lui Dumnezeu.

La chinoviții pahomieni lectura era prevăzută la anumite ore, dar nici o mărturie nu ne îngăduie să afirmăm că lucrurile stăteau tot așa la anahoreți. Exista o apoftehmă care redă orarul precis al unui monah din Kellia: acesta lucra toată dimineața până la amiaza, apoi, de la 12 la ora l5 citea și tăia ramuri de palmier. În traducerea armeană a acestei apoftegme, cele trei ore de la mijlocul zilei sunt consacrate exclusiv lecturii Scripturi, dar în versiunea siriacă lectura nu e menționată. O altă piesă păstrată în latină enumeră activitațile cărora li se deda avva Ioan Colov când se întorcea de la seceriș: printre ele găsim și lectura, dar ea lipsește în textul grec. Astfel se poate spune că lectura nu este niciodată menționată în mod sigur printre ocupațiile obișnuite și regulate ale anahoretului.În timpul lucrului mintea nu lâncezea, ci era ocupată cu „meditația”, adică cu repetarea de versete scripturistice, chiar de psalmi întregi, care în acest scop erau învățați pe de rost. Unei astfel de meditații îi urma de fiecare dată o scurtă rugăciune de „împunsătură” care era făcută șezând. Aceasta nu este fixă în ce privește conținutul și putea fi schimbată după preferință, atunci cînd era preluată o anume „formulă”. Nici mai sus-numitele „rugăciuni”, nici acestă scurtă rugăciune de „împunsătură” nu erau deosebit de lungi, și nici nu trebuiau să fie astfel.

Desigur cărțile nu se îngrămădeau în chilia anahoretului din secolul IV. Ele era scumpe atât datorită materialului din erau făcute- papirus sau pergament- cât și prin munca îndelungată cerută de copierea textului. Unii monahi erau copiști și ei își puteau alcătui o mică bibliotecă sau putea copia pentru alții. Unuia dintre acești bibliofili la care a văzut o nișă plină cu cărți, avva Serapion i-a spus: „ Ai luat ale văduvelor și ale sărmanilor, și le-ai pus în fereastra aceasta.”Avva Teodor din Ferme avea și el trei frumoase cărți pe care le împrumuta bucuros fraților, dar pe care la sfatul avvei Macarie le-a vîndut iar prețul l-a dat săracilor.Dar același Teodor avea și alte cărți pe care i le-au furat tâlharii.În Kellia era un frate dedicat zi și noapte citirii cărților. Într-o zi el și-a vîndut toate cărțile pe care le avea și s-a dus mai departe în deșert, fără îndoială la Sketis. Avvei Isaac care l-a întâlnit, i-a spus: „De douăzeci de ani, părinte, n-aud decât cuvintele Scripturilor, iar acum vreau în sfârșit să pun în lucrare ce am învățat din Scripturi”. Această apoftegmă ne lasă să înțelegem că în chiliile anahoreților se găseau mai cu seamă cărți biblice. O singură dată e vorba de o altă carte, și anume de tratatul Sfântului Atanasie împotriva arienilor, pe care îl avea avva Sisoe și pe care îl pune să fie citit de ucenicul său vizitatorilor săi arieni: „Au venit odată niște arieni la avva Sisoe, în muntele lui avva Antonie și au început ai cleveti pe deptmăritori. Iar bătrânul nu le-a răspuns nimic. Și chemându-și ucenicul ia zis: Avraame , adu-mi cartea Sfântului Atanasie și citește. Și tăcând ei, sa aflat eresul lor. Și i-a slobozit cu pace.”Sfânta Scriptură se citea din abundență în adunările liturgice iar pentru aceasta era nevoie de multe cărți. „În Sketis avva Isaia aducea totdeauna cartea sa la reuniunile săptămânale.”

Probabil că cei mai vechi Părinți ai deșertului nu aveau de fel cărți sau nu aveau decât una, ca avva Isaia . Dar pe măsură ce ne îndepărtăm de timpurile eroice, monahii îngrămădesc cărțile pe rafturile chiliilor lor, iar un „bătrân” va putea spune atunci cu tristețe: „Proorocii au scris cărțile, apoi au venit Părinții noștri și le-au pus în lucrare. Cei ce au venit după ei le-au învățat pe de rost.Apoi a venit neamul de față, care le-a copiat și le-a așezat nefolositoare în ocnițe și la ferestre.”Fără îndoială acest cenzor anonim e excesiv de sever, căci avva Ammoi ne vorbește de monahi ce-și părăseau chiliile „lăsând rafturile pline de cărți de pergamente fără măcar să închidă ușile”, arătându-și astfel detașarea. Ucenicul acestuia, Isaia, va prescrie și el monahului ce-și părăsește o chilie să lase aici tot ce se găsește în ea.

Oricare ar fi fost munca pe care o făceau monahii în deșert, esențial era ca ea să păstreze mintea liberă pentru lucrurile duhovnicești. De aceea, spunea avva Sisoe, nu trebuie ales un lucru care face plăcere.Plăcerea putea fi găsită chiar și în împletit. Munca manuală trebuia să fie o adevărată osteneală, dar nu trebuia niciodată să devină activitatea principală a monahului în detrimentul lucrării sale esențiale, lucrul lui Dumnezeu .Părinții deșertului țineau mult să unească lucrul manual cu recitarea de versete împrumutate aproape întotdeauna din Sfînta Scriptură. Putea să fie același verset repetat la infinit sau pasaje mei lungi , fiindcă majoritatea știau pe de rost o bună parte din Biblie. Astfel avva Daniil era în stare să recite pînă la lo.ooo de versete pe zi.Avva Amoniu „Învățase pe de rost Scriptura Vechiului și Noului Testament…” Paladie, în Istoria Lausiacă spune despre avva Serapion:„Era unul Serapion,care se numea și Sidoniu(Pânzarul),pentru că nu se îmbrăca niciodată decât în haină de pânză,nevăzându-se în multă sărăcie.Dar fiind foarte învățat,ajunsese să știe pe de rost toate scripturile… afară de pâine și de apă nu lua nimic,nici nu-și odihnea gura de învățarea Scripturilor”, despre avva Pafnutie că: „…avea darul cunoștinței dumnezeieștelor Scripturi,a Vechiului și Noului Testament,pe care le explica fără cunoștința scrisului” Avva Lucius spunea neîncetat în timp ce își împletea funia începutul Psalmului 5o:”Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea.” Avva Pavel cel Mare se mulțumea cu primele cuvinte „ Miluiește-mă” Avva Isaac îi recomanda lui Ioan Cassian mai cu seamă un verset din Psalmul 69: „ Dumnezeule, vino în ajutorul meu ! Doamne să mi ajuți mie grabește-te!”Venind la avva Ahile, avva Ammoi l-a auzit repetând multă vreme un verset din cartea Facerii: „Nu te teme Iacobe, să cobori în Egipt”Avva Isaia zicea: „ În fiecare zi, sculându-te dimineața, recită cuvintele lui Dumnezeu; adu-ți aminte că vei da socoteală lui Dumnezeu de toate faptele tale și nu vei pacătui împotriva Lui.iar Avva Elpidie, în grota sa din Sketis, recita în fiecare noapte întreaga Psaltire.

Dacă Părinții pustiei au citat relativ puțin Biblia, ei au trăit-o și sunt inpregnați în ea. Recitarea pe de rost a Scripturilor e o practică dată drept exemplu și recomandată anahoreților. Profund pătrunși de textele sacre, unii monahi se mulțumeau să le repete cu orice prilej pentru a medita astfel asupra lor și a se servi de ele în povățuirea duhovnicească a altora. Adeseori aceste reminiscențe dobândesc o savoare duhovnicească nouă. Fiindcă ceea ce se caută e sensul duhovnicesc. „Citind Biblia – spunea P. Evdochimov—Părinții citeau nu textele, ci pe Hristos Cel Viu, iar Hristos le vorbea; ei consumau cuvântul ca pe Vinul și Pâinea Euharistiei, iar astfel cuvântul li se oferea împreună cu adâncul lui Hristos”. Inspirația și divinitatea Cărților sfinte sunt deci pentru Părinți două noțiuni echivalente. Prin recitarea textelor Bibliei(și mai cu seamă a psalmilor) lucrează în lume puterea Duhului.După o frumoasă expresie a lui P. Evdokimov „ întruparea” Scripturii „presupune reacția mediului respectiv, o întrepătrundere”, o „perihoreză” după exemplul celor două firi unite în Hristos.

Scopul lecturii este acela de a face să patrundă cuvântul lui Dumnezeu până în inimă, iar acolo acesta devine rugăciune. Cât timp anahoretul rămânea singur nu era necesar să-și fixeze un mod anume de întrebuințare a timpului. El se străduia doar să reducă la maximum nevoile trupului, pentru a-și putea consacra cât mai mult timp sufletului și lui Dumnezeu. El putea astfel petrece mai multe zile fără să mănânce nici să doarmă, apecat neâncetat asupra rugăciunii și muncii. Însă omul nu este un înger, și marii mistici rămân care au nevoie nu numai de refacerea cu regularitate a forțelor lor trupești ci de revigorarea din timp în timp a energiei lor duhovnicești pentru a birui plictiseala ce se naște fatalmente din rutină. E lecția ce a fost dată într-o zi avvei Antonie cel Mare de catre un înger, lecție relatată într-o apoftegmă pusă în fruntea colecției alfabetice fără îndoială în virtutea importanței ei pentru întrtega viață monastică. Avva Antonie era dezgustat și descurajat în deșertul său. El îl roagă pe Dumnezeu să-i indice ce anume să-i facă pentru a ieși din deznădejdea sa. “ Sfântul avva Antonie, șezând odată în pustie, a venit în lenevie și în multă întunecare de gânduri și zicea către Dumnezeu : Doamne, voi să mă mântuiesc si nu mă lasă gândurile. Ce voi face în scârba mea?Cum mă voi mântui
Și, sculându-se puțin, a ieșit afară și a văzut odată pe cineva ca pe sine șezând și împletind o funie, apoi sculându-se de la lucru si rugându-se, și iarăși șezând și împletind funia; apoi iarăși sculându-se la rugăciune. Acesta era îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea și întărirea lui Antonie.Și a auzit pe înger zicând : așa fă și te mântuiește. Iar el auzind aceasta, a luat multă bucurie și indrăzneală și făcând așa se mântuia.”

Această rețetă primită de la un înger și transmisă de avva Antonie ucenicilor săi avea să se răspândească pretutindeni în deșert și să fie asimilată atât de bine, încât vizitatorii sau pelerinii veniți în secolul IV la Sketis să surprindă un anahoret în chilia sa aveau toate șansele să-l găsească așezat împletidu-și funia sau coșul sau în picioare la rugăciune. Era însăși urzeala vieții sale de fiecare zi. Dacă practica nu e întotdeauna menționată în apoftegme, e pentru că devenise ca o regulă.

Probabil că avva Antonie își împletea deja funia rugându-se chiar și înaintea viziunii sale. Ceea ce îngerul îl învață e să-și întrerupă munca din când în când și să se ridice la rugăciune. Modificarea posturii corporale, asociată cu schimbarea ocupației rupe monotonia șederii în chilie și obligă neâncetat monahul să rămână treaz trupește și duhovnicește.

II.B Apariția și evoluția apoftegmelor

Din fericire,Părinții au vorbit iar unele din cuvintele lor au fost transmise posterității,prelungind de-a lungul veacurilor iradierea pe care au avut-o in timpul vieții lor.Pe drept cuvânt,zicerile lor sunt numite,, Apoftegmele Părintilor”,căci ele emană de la Părinți ca atare,în însuși exercițiul paternității lor.Nu sunt cuvinte rostite în văzduh,nici sentințe frumoase mai mult sau mai puțin pioase scrise de un autor duhovnicesc.Sunt cuvinte izvorâte din viață,din trăire si întrupate în viață,pentru a răspunde unei întrebări vitale,unei chestiuni stăruitoare si presante,scurte,ușor de reținut,clare,însa fara a risipi misterul.Ele ne invită să căutăm în toate lucrurile sensul spiritual,fără a degenera niciodată într-un simplu moralism lipsit de profunzimea vieții.

Nu sunt cuvinte rostite în aer,nici sentințe scrise,nici istorii frumoase ci cuvinte care au fost mai întâi pronunțate în împrejurări bine determinate,întotdeauna în scopul zidirii spirituale,în legatură cu viața dusă de anahoreți în deșert.Sunt fragmente,felii de viață sau ca niște flashuri asupra acestor anahoreți.Părinții răspund la întrebările care li se pun în legătură cu diferite teme duhovnicești cu câte o apoftegmă concisă,cu o istorisire,cu o faptă,cu o minune sau cu tăcerea lor.Ele sunt rodul experienței al trăirii.

Răspunsurile Părinților pustiei nu impun primitorilor lor o acceptare sau o conformare obligatorie.Părinții nu se străduiesc să-i convingă inoportun pe oameni,ci le propun simplu credința prin exemplul lor,așteptând creșterea seminței adevărului,pe care o ajută și ei să fie sădită sau cultivată în sufletele oamenilor numai și numai de către”Dumnezeu,Cel care face să crească”(II Cor.6,7)

Faptele și cuvintele Părinților pustiei,tâlcuiesc mesajul creștin într-un mod simplu și viu,produs al experienței adânci a Părinților din împreună-răstignirea si împreună-învierea lor cu Hristos.Ele arată felul cum Cuvântul lui Dumnezeu poate fi exprimat și trăit în problemele și detaliile vieții de fiecare zi.Astfel,prezența Împărăției veșnice a lui Dumnezeu se descoperă nu abstract și teoretic,ci într-un loc și un timp concret.În acest mod,adevărul lui Hristos devine actual,accesibil și inteligibil. Când spune că vrea să transmită „ învățăturilePărinților, Isaia Pustnicul înțelege prin aceasta „ ceea ce a auzit și a văzut la bătrâni”, „Învățăturile sfinte ale Părinților egipteni credincioși lui Dumnezeu”

Începând de la sfârșitul secolului V circula în Palestina o culegere ce aduna în ordine alfabetică cuvintele și faptele atribuite „bătrânilor” celor mai faimoși. Era ca o galeria de portrete vii ale marilor stramoși, în care monahii își putea regăsi de acum, din generație în generație , portretele familiale ale celor pe care îi considerau întotdeauna drept părinții lor, ai tuturor. Corespondența avvilor Varsanufie și Ioan, faimoși zăvorâți din Gaza secolului VI, ne furnizează o mărturie deosebit de remarcabilă asupra locului pe care prin intermediul apoftegmelor Părinții deșertului îl dețineau în viața monahilor palestinieni ai acestei epoci, și numai ai monahilor, pentru că vedem aici pentru că și laicii puteau discuta între ei asupra Cuvintelor Părinților. Monahi și laici rumegau apoftegmele ca pe cuvintele Sfintei Scripturi găsind în ele o hrană pe gustul lor și potrivită gustului fiecăruia, ca mana.

Începând din secolul VI se desemnează sub numele de Apoftegmele Părinților culegerea de cuvinte și acte memorabile ale Părinților deșertului.Transmise mai întâi pe cale orală în coptă piesele au fost adunate și traduse în limba greacă, după care au fost traduse în toate limbile.Principalele colecții au fost compuse în Palestina, la sfârșitul secolului V. Există două serii de Apoftegme: alfabetică și sistematică. În prima sunt dispuse în ordine alfabetică numele Părinților cu apoftegmele lor de la Antonie cel Mare până la ava Or. În continuare sunt dispuse apoftegmele anahoreților anonimi.

În seria sistematică , materialul este ordonat în 21 de capitole ce se referă la diferite teme principale ale vieții în Hristos ca de ex.: liniștea ,străpungerea inimii, înfrânarea , sărăcia , răbdarea și discernămăntul , rugăciunea , ascultarea și smerita cugetare ,, iubirea și trezvia , etc.

În traducere românească apare în anul 1828,în traducerea mitropolitului Grigorie Dascălul, la București.

II.C Rolul Sfintei Scripturi în viața Părinților pustiei

Viața monahală este socotită un martiriu al coștiinței.În acest context poate fi citată apoftegma avvei Longhin: „Dă sânge ca să primești Duh!”Angajându-se pe calea Scripturii: „Oare omul pe pământ nu este ca într-o slujbă ostășească și zilele lui nu sunt ca zilele unui simbriaș?”(Iov 7,1); “Când cel tare și înarmat fiind își păzește curtea, avuțiile lui sunt in pace.”(Luca 11,21),tradiția spirituală a comparat adeseori asceza cu lupta,cu un război împotriva dușmanilor sufletului.Textele privitoare la această comparație sunt extrem de numeroase.Monahii sunt numiți “luptători”.

Această luptă este prezentată de autori în două moduri diferite.Uneori sufletul apare ca un fel de câmp închis în care patimile și virtuțile duc o luptă duhovnicească.Alteori ascetul însuși intră în luptă și cu armele în mâini încearcă să doboare puterile potrivnice.Monahii trebuie să lupte în prima linie pe două fronturi:atât în interiorul lor,cât și în afara lor.Prin asceză ei își curățesc neîncetat inima și prin fuga de lume și prin lupta împotriva celui rău “stăpânitorul lumii acesteia”(Ioan 8,44).Atunci dușmanii monahilor sunt cei pe care Scriptura i-a demascat deja:trupul,lumea,Satan(Romani 7,8)

Călugărul, atunci când părăsește lumea, se îndepărtează de „obiecte”care, în lume fiind, l-ar ispiti sau i-ar putea distrage atenția. Dar îi rămâne amintirea sau reprezentarea lor, sub forma a ceea ce numim „gânduri”. O apoftegmă a lui Antonie o mărturisește foarte clar: „Cel ce șade în pustie și trăiește în hesychia de trei războaie este slobod: de cel venit din cele auzite, de cel venit din vorbărie și de cel venit din cele văzute; și numai către unul către unul mai are a lupta, către cel al inimii.”Războiul inimii este cel pe care pustnicul trebuie să-l poarte cu propriile-i gînduri.

Este important de observat că și lista de păcate din Sfânta Evangheile de la Marcu și cea din Sfânta Evangheile de la Matei începe cu "gândurile cele rele". „ Din inima omului pornesc gândurile cele rele, desfrânările, uciderile, hoțiile, preacurviile, poftele de înavuțire, vicleniile, înșelăciunea, necumpătarea, pizma, hula, trufia, ușurătatea. Acestea sunt cele care-l spurcă pe om" (Marcu 7, 21-23). Prin urmare, gândurile cele rele sunt cele care-l întinează pe om. De altfel, toate câte le-a spus Domnul Hristos în lista aceasta de păcate pot avea și numai înfățișarea de gând, pentru că toate ale omului pornesc de la gândul omului. Nu se face nimic din viața omului care nu trece prin gând. De aceea toată grija celui care vrea să-și curățească sufletul trebuie să fie grija de a-și curăți mintea de gândurile cele rele și de toate înfățișările răului câte sunt în gând.(Matei , capitolul 15) Așa e mintea omului, nu există nici o clipă din viața omului în care omul să nu gândească. Chiar și când vrea să-și oprească gândurile, chiar și când vrea să nu se gândească la nimic, tot se gândește la faptul că nu se gândește, și tot se gândește. Nu poți ieși niciodată din lucrarea aceasta a gândirii. De aceea părinții cei duhovnicești au înțeles că cel dintâi lucru pe care trebuie să-l aibă în vedere cineva care vrea să-și curățească mintea și inima este să-și lumineze mintea cu gânduri bune și să înlăture gândurile cele rele.

Scopul urmărit de monah în pustie este dobândirea acelei stări denumită hesychia care desemnează în același timp singurătatea, liniștirea, modul de viață în care călugărul se poate îndeletnici, fără risipire, cu „pomenirea lui Dumnezeu”sau cu exercițiul constant al prezenței lui Dumnezeu. Însă monahul va fi nevoit să-și apere singuratătea în continuare, chiar și în pustie , pentru a-și putea păstra hesychia, și aceasta chiar în măsura în care deșertul s-a umplut de călugări. Faptul e ilustrat cu prisosință în viața avvei Arsenie, pe care ne-o face cunoscută o serie de apoftegme. Arsenie părăsise Constantinopolul și curtea împăratului Theodosie, ajungând în pustia Schetică din Egipt pentru a răspunde astfel unui îndemn lăuntric: „Fugi de oameni!” În Schetia el se așeză mai întâi lângă mlaștini, cum proceda majoritatea călugarilor, pentru că aici puteau găsi apa necesară traiului și trestia de care aveau nevoie pentru împletituri; dar încetul cu încetul, fu nevoit să se îndepărteze tot mai mult, sfârșind prin a ajunge la o chilie foarte îndepărtată, unde își putea păzi hesychia. Pe unii dintre călugări îi durea că avva se ferește astfel de ei: „Pentru ce fugi de noi?”, îl întrebă ei. „Dumnezeu știe că vă iubesc, răspundea Arsenie, dar nu pot să fiu și cu oamenii și cu Dumnezeu.”

Hesychia pe care monahul o caută și o dobândește în pustie, reînnoidu-și, la nevoie, anahoreza, se vădește a fi, așadar, o stare, o condiție de viață, cea mai propri”covorbirii cu Dumnezeu”. Dar trebuie să ne ferim de o accepțiune de-a dreptul răsturnată a cuvântului; nu este vorba, încă, despre liniștire, despre acea împăcare lăuntrică pe care monahul, în singuratate, o va dobândi de-abia la capătul unor încercări istovitoare. Dar hesychia, singurătatea exterioară și unificarea lucrării nu sunt suficiente: toate acestea se cer însoțite de o unificare interioară, anume aceea a sufletului. In termeni evagrieni, nu ajunge să fii un „om monahicesc”: trebuie să dobîndești „o minte monahicească”, adică să înceteze în mintea ta orice alt gând în afara celui îndreptat spre Dumnezeu: „ Dacă mintea ta mai e furată în vremea rugăciunii, încă n-a cunoscut că se roagă un monah, ci ești încă un mirean, care înfrumusețiază cortul din afară.” Unificarea exterioară, prin care se dobândește hesychia, și simplificarea interioară, prin care se dobândește nepătimirea, conlucrează într-adevăr la atingearea aceluiși țel: realizarea unui cadru în care intelectul să se poată ruga „fără împrăștiere”, acest termen, reluat din Sfântul Pavel, revine adeseori – atât sub pana lui Evagrie cât și în toată literatura monahică- în legătură cu cea ce este rugăcinea adevărată a monahului, „rugăciunea curată”. Ne menținem, așadar, în perspectiva capitolului 7 din Epistola Întâi către Corinteni: trebuie să fii „ neclintit în inima ta” către, Domnul, adică să-i slujești și să i te rogi „ fără împărțire”: și această deplină disponibilitate este cea care necesită toate renunțările preliminare. Călugării știau prea bine , din experiență, că nu era suficient să fi dobândit, chiar și cu prețul unor renuțări eroice, pacea exterioară, hesuchia, pentru a se bucura și de pacea lăuntrică, pacea sufletului. Dezlegat de cauzele exterioare și materiale de tulburare, monahul mai are să se elibereze de tulburările pe care i le stârnesc gândurile. Tocmai în aceasta constă nevoința pe care trebuie să și-o asume pustnicul.

Cel dintâi lucru pe care trebuia sã-l urmãreascã cel care vroia sã se apropie de Dumnezeu era acela să se curețe de patimi; sã devinã din pãtimas – nepãtimas. În Pateric sunt multe locuri care privesc patimile sau nepãtimirea ca rezultat al strãduințelor de despãtimire. Avva Pimen a pus problema aceasta: întâi trebuie sã urmãresti sã nu mai fii rãu, întâi trebuie sã urmãresti sã nu mai fii pãcãtos, întâi trebuie sã urmãresti sã scapi de deprinderile rele, întâi trebuie sã ajungi la libertate sufleteascã; pânã najungi la liberarea de patimi încã nu esti liber, chiar dacã nu esti ținut în lanțuri sã zici cã ești robit.

Sfântul Ioan Casian și cu Sfântul Gherman au întrebat de cuvânt de învățătură pe avva Moise. Și Sfântul Moise i-a întrebat și el pe ei: "Care este scopul vieții călugărești?". Ei au răspuns că "scopul vieții călugărești este împărăția cerurilor. Și atunci Sfântul Moise a spus: "Da, ați răspuns bine, dar nu în ceea ce privește scopul, ci în ceea ce privește ținta. Ținta vieții călugărești este împărăția cerurilor, împărăția lui Dumnezeu. Dar nu mi-ați răspuns în legătură cu scopul fără de care nu se poate ajunge în împărăția lui Dumnezeu". Și pentru că ei au mărturisit că nu știu, Sfântul Moise Arapul le-a spus că "scopul vieții călugărești este curățirea inimii". Prin scop se înțelege transformarea lui în această lume după modelul Domnului, prin sărăcie, post, veghe, meditare scripturistică și rugăciune neîntreruptă, iar prin țel , năzuință finală „Împărăția cerurilor, cu contemplarea veșnică a celor veșnice”. Acest sfârșit prea fericit, contemplarea , e concepută în mai multe feluri, iar Domnul este apropiat numai de cei neprihăniți.Având ca țintă finală contemplarea împărăției lui Dumnezeu toate celelalte acte devin mijloace în atingerea acesteia: „ fiilor toate virtuțile și îndeletnicirile au un scop anumit, după care potrivindu-se cei ce privesc spe ei, ajung la ținta dorită…cinul nostru are un scop și o țintă ultimă a lui, pentru care răbdăm de bună voie toată osteneala și truda. De aceea postul nu ne ostenește, nevoința privegherea ne înveselește, citirea și meditatea Scripturii o facem cu dragă inimă, truda lucrului, ascultarea, lepădarea de toate lucrurile pământești, petrecerea în această pustie, toate cu dragoste le săvârșim.”

Prin rugăciune, mortificare, prin ansamblul vieții în pustie, călugărul trebuie să năzuiască să invingă toate patimile, să le stapânească în așa fel încăt să poată ajunge la starea de nepătimire(în gre. apatheia) în care, liberat de tot ceea ce-l ademenește și-l – distrează- curăția inimii sale îl introduce la contemplarea spirituală al lui Dumnezeu cel nevăzut. Mai mult încă decât pocăința și mortificările trupești excesive, meditația neîntreruptă a Sfintei Scripturi este ceea ce îngăduie călugărului acest progres, aplicarea literară descoperind puțin câte puțin sensul misterios și ascuns al Cuvântului lui Dumnezeu.

Plinătatea științei istorice și a celei duhovnicești va aduce o dată cu memorizarea Sfintei Scripturi neântreruptă, părăsirea găndurilor vătămătoare și pătrunderea adâncă a înțelesurilor ei ascunse; căci Scripturile se înnoiesc astfel și frumusețea lor se mărește din ce în ce pentru cel ce progresează mereu în curăția duhovnicească. Se cere aceiași stăruință și preocupare la citirea Sfintei Scripturi, ca și cele manifestate la studiile și lecturile lumești, dar cu suflet curat. Căci știința duhovnicească rămâne apanajul celor curați. Cititorilor necurați ai Scripturilor li se aplică proverbul din Pilde(ll,l2): „ Inel de aur în râtul porcului”. Apostolul neamurilor vorbește astfel despre virtuțile prin care se ajunge la știința duhovnicească:În vegheri,în posturi, în curăție,știință,îndelungă-răbdare,în bunătate,în Duh Sfânt,în dragoste nefățarnică(II Cor 6,5-6)

Monahul venit în deșert pentru a fi în întregime a lui Dumnezeu, se străduia să-și consacre Domnului nu numai actele sale exterioare, ci și întrega sa activitate interioară. Avva Arsenie spunea: „Cât îți stă în putință, nevoiește-te ca lucrarea ta cea dinăuntru să fie după Dumnezeu și să biruiască patimile cele din afară”, cu alte cuvinte să fie nu numai în conformitate cu voia lui Dumnezeu, ci și orientată spre Dumnezeu, fixată pe Dumnezeu. Altfel spus, monahul trebuie să-și facă neîncetat răgaz pentru lucru lui Dumnezeu. Lucrul duhovnicesc pentru care a venit în pustie”sau „lucrul sufletului”:acesta este lucrul esențial al monahului, ba chiar, putem spune, unicul său lucru, „lucrul monahului”. Nu pentru că lucrarea aceasta ar fi proprie monahului

avva Antonie cel Mare vorbește de „lucrarea cea mare a omului”, a oricărui om –dar monahul face din ea opera întregii sale vieți.

Apoftegmele ce ne vorbesc despre această lucrare lăuntrică sunt extrem de numeroase, sunt deasemenea extrem de variate, în sensul că descrierile și definițiile pe care ni le dau sunt destul de diferite unele de altele. Aceasta pentru că lucrarea despre care este vorba e în același timp una și multiplă,

Dacă Părinții au putut popula deșertul și a-l face atât de rodnic. ei au reușit aceasta nu numai înpletind coșuri și recitând versete din psalmi sau alte cuvinte ale Sfintei Scripturi , ci pentru că aveau în același timp o profunzime și o intensitate a vieții duhovnicești , intensitate dată de experiență, de trăire de luminarea Duhului Sfânt.

Această viață interioară nu este o viață intelectuală., efortul de reflecție a unui gânditor sau a unui filozof, nici măcar a unui teolog.Adeseori Părinții pustiei au fost considerați dușmani feroce ai inteligenței si ai muncii intelectuale. Desigur, nu ei sunt cei care au dezvoltat știința teologică—nu aceasta era vocația lor –dar au jucat un rol capital în istoria spiritualitații creștine și chiar în istoria spiritualității în genere. Apoftegmele lor mărturisesc o înțelepciune profundă și o psihologie remarcabilă. De aceea ei au avut, așa cum sublinia pedrept cuvânt Henri Bremond, „influiența cea mai întinsă, cea mai adâncă și cea mai durabilă asupra moravurilor poporului creștin, asupra civilizației însăși”.

Avva Nesteros învață:„ grăbește-te , așadar , dacă vrei să ajungi la știința cea adevărată a Scripturilor să-ți însușești mai întâi umilința statornică a minții,care te conduce nu la știința care împăunează,ci la cea care te face un iluminat prin trăirea dragostei de oameni. Nu este cu putință ca o minte necurată să dobândească darul științei duhovniceșt. Ferește-te cu toată băgarea de seamă ca nu cumva, din râvna cititorului, să se nască nu lumina științei, nici acea veșnică slavă, care se făgăduiește prin iluminarea dată de învățătură ci uneltele pieirii, datorită deșertăciunii și înfumurării.De aceea asemenea trebuie să te silești în toate chipurile ca, lăsând la o parte toată grija și cugetarea despre cele pământești, să le dăruiești cu totul citirea cărților sfinte, până când meditația continuă îți va stapâni în întregime mintea și te va forma, așa zicând, după chipul ei. Într-un fel mintea îți va fi un chivot al testamentului având în el cele două table de piatră, care înseamnă veșnica tărie a celor două obiecte urna de aur, adică amintirea curată și sinceră, păstrând în ea cu neîntreruptă veghe mana prin care trebuie să înțelegem dulceața cerească și nepieritoare a sensurilor duhovnicești a acelei pâini a îngerilor și toiagul lui Aaron, adică steagul mântuitor al celui mai mare și mai adevărat preot al nostru Iisus Hristos, înfrunzind întotdeauna de verdeața mântuirii nemuritoare …..

De aceia trebuie să învățăm pe dinafară și să ne ținem neâncetat de șirul Scripturilor, sfinte. Această neîntreruptă meditație ne va aduce o dublă folosință mai întâi findcă atunci când mintea este ocupată cu citirea și reflectarea la cele citite, în mod nesecat nu este prinsă în lațul nici unor gânduri vătămătore, și apoi, fiindcă pe cele parcurse printr-o deasă repetiție când ne muncim să le învățăm pe dinafară nu le putem înțelege în acel timp, mintea fiindu-ne ocupată cu memorizarea, dar după aceia, descătușați de mrejele lor văzute și auzite, și mai ales în meditațiile de noapte, când ne gândim la ele în tăcere, le înțelegem mai limpede. Astfel încât atunci când suntem liniștiți și oarecum cufundați în visele de somn, ni se descoperă înțelesurile ascunse pe care în stare de veghe nici nu le bănuiam.

Pe măsură ce înnoirea minții noastre crește prin acest studiu și fața Scripturilor va începe să se înoiască și frumusețea înțelegerii celor sfinte va înainta, o dată cu cel ce înaintează în ea. Înțelesul lor merge în pas cu puterea de înțelegere omnească și va deveni pământesc pentru cele trupești și dumnezeesc pentru cele duhovnicești.”

Mintea omenească nu poate fi golită de toate gândurile și de aceea, cât timp nu va fi ocupată cu studiile duhovnicești în mod necesar va fi angajată în cele ce a învățat mai înainte. Întrebat de Sfântul Gherasim- asupra gândurilor ce vin în minte, avva Moise răspunde: „eu afirm că depinde în mare măsură de noi să ne îndreptăm gîndurile, să facem să crească în inimile noastre numai cele sfinte și spirituale, nu cele pămîntești și carnale. De aceea cântă mereu și meditează asupra Scripturii, ca să oferim memoriei ocazia de a primi cele duhovnicești, de aceea cântăm adesea psalmi, ca să ne formăm în atmosfera lor….”

Texte asemănătoare în înțeles găsim la mai mulți trăitori în pustie.Vedem de aici care era rolul Sfintei Scripturi în viața anahoretului, pe deoparte fiind mijloc în păstrarea gândului la Dumnezeu iar pe dealtă parte mod de convorbire cu Dumnezeu de rugăciune,relație din care izvorăște mulțime de daruri duhovnicești.Versetele din Sfânta Scriptură repetate cu sârguință țin mintea treză și ajută la păstrarea curăției pentru că: „brăzdînd în fiecare ceas și moment pământul inimii noastre cu plugul Evangheliei, vom putea nimici culcușul fiarelor sau ascunzișul șerpilor veninoși din noi”

Pãstrând chipul lui Dumnezeu nevãtãmat (adicã dupã baia botezului, când înviazã omul cel nou dupã chipul lui Dumnezeu, pãstrându-te nevãtãmat de uneltirile vrãjmasilor) și mintea stãpânã peste patimile cele pierzãtoare (a doua fazã a luptei: pe măsurã ce patimile sunt desființate sau puse sub stãpânirea minții, chipul capãtã culori, tinde cãtre asemãnare, cum zice Diadoh al Foticeii : „nevoindu-te pustniceste, te-ai suit pe cât este cu putințã la asemãnarea cu Dumnezeu.”
Posturile, privegherile, citirea Scripturilor, lepădarea de avere și lepădarea de toată lumea, nu sunt desăvârșirea însăși, ci uneltele desăvârșirii. Căci nu într-astea stă desăvârșirea, ci cu acestea se câștigă, deoarece „… în zadar ne lepădăm cu postul, cu priveghea cu săracia și cu cititul Scripturilor, dacă n-am dobândit dragostea către Dumnezeu și către aproapele”,după cum spunea avva Moise.Viața monahală se explică astfel în întregime prin setea de Dumnezeu.

Concluzii

Desăvârșirea monahală se identifică cu desăvârșirea creștină,înclinația monahală fiind considerată un fenomen universal uman.În toate societățile s-au distins persoane care considerau că modul de viață al oamenilor în mijlocul cărora se găseau nu corespunde în întregime demnității ființei umane,existența lor fiind tulburată atât înăuntru cât și în afara lor,născându-se astfel dorința de a regăsi o armonie cu lumea,cu Dumnezeu și cu noi înșine.Din această perspectivă viața duhovnicească e un progres neîncetat cuprinzând trepte și diferențe nenumărate de la persoană la persoană.Monahul deși se deosebește de creștinii obișnuiți prin faptul că el caută în mod conștient desăvârșirea el nu se separă de aceștia ca și cum ar aparține unei categorii superioare.În această privință tradiția a elaborat în decursul veacurilor distincția între „sfaturile evanghelice” care sunt opțiuni liber asumate de un număr redus de persoane ce se simt chemate la aceasta,și „porunci”care se adresează tuturor și privesc pe toți oamenii,sfaturile evanghelice adresându-se celui care vrea să vițuiască după idealul creștin iar poruncile precizând doar limita minimală a virtuții,impusă tuturor oamenilor sub pedepsa sancțiunii.

Părinții deșertului sunt considerați întemeietorii vieții monahale căci ,prin exodul lor în deșert și prin viața pe care au dus-o acolo,au arătat exigențele întregii vieți creștine serioase: exigențe ale despuierii, ale renunțării,singuratății și tăcerii, nu numai niște velietați și aspirații vagi, ci o dorință reală și eficace. Spiritualitatea deșertului descoperită de Părinții deșertului în Evanghelie și pusă în practică în viața lor,este mai mult decât o spiritualitate a vieții monahale,ea find un element sau un aspect esențial al spiritualitații creștine, un element spiritual care dacă e autentic, va tinde în mod necesar să se concretizeze în fapte, în practici în care și trupul va avea de jucat rolul său.

Rolul propriu al Părinților deșertului a fost acela de a marca o dată pentru totdeauna locul și sensul profund al „ deșertului” în spiritualitatea creștină, de a arăta că acesta nu e un lucru accesoriu și secundar, ci unul legat indisolubil de relația unică și personală a fiecarui creștin cu Dumnezeu-Tatăl prin Hristos. Deșertul reprezintă tot ceea ce fiecare poate și trebuie să facă potrivit vocației sale proprii spre a păstra, întreține și dezvolta această relație filialăcu Dumnezeu.Ei au descoperit și pus în lumină în această spiritualitate unele elemente ce fac parte integrantă din mesajul lui Hristos și din învățătura Noului Testament.

Condițiile de viață din deșert pretindeau și favorizau în același timp o dezvoltare și aprofundare a vieții spirituale a monahului. Sustras oricărei împrăștieri exterioare în adâncul deșertului său, anahoretul era constrâns să se adâncească tot mai mult pe calea curățirii inimii, și această experiență lăuntrică viețuită timp îndelungat sub călăuzirea Duhului sfânt îl făcea să descopere puțin câte puțin toate secretele căilor lui Dumnezeu.Curăția inimii la care ajungea anahoretul era dată de conaturalitatea dintre Scriptură și sufletul omenesc întrucât în amândouă locuiește Domnul,ca într-un templu:trupul și cuvântul care dă viață.Sufletul credincios sensibil la această inrudire Îl contemplă pe Dumnezeu introducându-l în reflecții care îl fac să vadă mâna lui Dumnezeu în tot ceea ce se petrece în jurul său.

Înțelegerea Scripturii depinde de măsura duhovnicească a fiecăruia.Părinții ne învață să nu iscodim cu mintea înțelesurile adânci ale Scripturii dacă n-am ajuns la curăția inimii prin înfrânare,prin rugăciune curată și ascultarea de părintele nostru duhovnicesc.Citirea regulată în duh de rugăciune și cu adâncă smerenie a Sfintei Scripturi luminează mintea,curățește inima și întărește voința în implinirea voii lui Dumnezeu.

Cuvântului biblic este mijloc esențial prin care o persoană poate trăi comuniunea cu Dumnezeul cel viu și poate fi descrisă ca o metodă prin care sufletul, călăuzit și hrănit de Cuvânt și de Duh, trece progresiv de la lectura propriu-zisă la o reflecție profundă asupra fragmentului dat, pentru a atinge scopul exercițiului,adică rugăciunea ,o „rugăciune a Scripturilor”. Obiectul acestei „meditații”este Dumnezeu : “De mi-am adus aminte de Tine in asternutul meu, in dimineti am cugetat la Tine…”(Ps 62,7), „ Noaptea in inima mea gândeam si se frământă duhul meu zicând: 
Oare, în veci mă va lepăda Domnul și nu va mai binevoi in mine?”(Ps76,6)

Cuvântul lui Dumnezeu e un cuvânt de viață,adică un mijloc al vieții în Dumnezeu.Fără el nu putem ajunge să fim purtători ai vieții lui Hristos în noi,nu vom ajunge niciodată să trăim însăși viața divină a Treimii.Sensul etimologic al „cuvântului”(dabar,în ebraică),indică adâncul lucrurilor ceea ce rămăne ascuns în ele.Avorbi înseamnă a exprima ceea ce se găsește în lucruri,a face văzut și lucrător ceea ce stă în spatele lor drept realitatea lor dinamică cea mai profundă ,drept însăși vocația lor. Cuvâtul lui Dumnezeu este lucrător și nu se întoarce înapoi fără a fi produs un efect. Sfânta Scriptură este carte vie și,de asemenea,carte despre viață,citită în mod adecvat devenind mediu pentru împărtășirea cunoașterii de viață dătătoare a lui Dumnezeu. În lucrarea Părinților Bisericii ,Dumnezeu Se reveleză în mod plenar,nu prin analiza rațională a textelor scripturale,ci prin rugăciunea din adâncul inimii lor.Sfânta Scriptură ca expresie a trăirii după învățăturile evanghelice a fost oglindită de Părinții pustiei nu doar prin viața lor ci și prin rezumarea înțelepciunii dobândite în creații sapiențiale numite generic „apoftegme”,care pot fi considerate ca o Sfântă Scriptură aplicată la toate compartimentele vieții umane.În aceste apoftegme se evidențiază înțelepciunea și discernământul,puterea de înțelegere și starea de desăvârșire la care au ajuns părinții prin practicarea virtuților și prin trăirea cuvintelor scripturistice.Acești învățători impresionanți prin știința lor experimentală, învață arta atât de rafinată de a trăi după absolutul Sfintei Scripturi.În liniștea chiliilor, la școala acestor „învățați nemijlocit de Dumnezeu”se săvârșea încet încet nașterea unei făpturi,fătură ce poate și trebuie să devină model pentru cei ce poartă numele lui Hristos.

Bibliografie:

A.Ediții ale Sfintei Scripturi:

1)NoulTestament,I.B.M.B.O.R,București,1993;
  2)Biblia sau Sfânta Scripturã, I.B.M.B.O.R, Bucuresti, 1975;

B.Izvoare:

1)Alexandrinul,Clement Sfântul.,Pedagogul,trad.Dr.Nicolae Ștefănescu,

ed.LibrărieTeologice,”Izvoarele Ortodoxiei”,Buc.,1939;

2)Idem,Stromate,în PSB 5,trad.D.Fecioru,București,1982;

3)Atanasie cel Mare,Sfântul,Viața Cuviosului Părintelui Nostru Antonie,în PSB 16,trad.,introd. și note de Pr.Prof.Dumitru Stăniloae,I.B.M.B.O.R.,Buc.,1988;

4)Casian,Ioan Sfântul,Scrieri alese,în PSB 57,

trad.prof.Vasile Cojocaru,Prof.David Popescu, ,București,1990

5)Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, în FR, vol. 1,trad.Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, 1992

6)Dionisie,Areopagitul Sfântul, Opere complete, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae ; ed. Paideia, Buc.l996;

7)Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune,în FR I, trad.Dumitru Stăniloae, ed. aIV a,edit.Harisma,București,1993;

8)Isaia Pustnicul,Cuvinte ascetice,în FR 12 ,trad.Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, edit.Harisma, București, 1991;

9)Marcu Ascetul,Despre legea duhovniceascã,în FR.I,

trad.Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae,Ed.Harisma,Bucuresti,1992;

10)Idem, Despre cei ce cred cã se îndrepteazã din fapte, în Filocalia 1, trad. Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, Ed. Harisma , Bucuresti, 1992 ;

11)Idem, Despre Botez, în Filocalia 1, trad., Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae, Ed. Harisma, Bucuresti,1992;
12)Mărturisitorul,Sfântul Maxim,Ambigua, în PSB 8o,tr.D.Stăniloae,I.B.M.B.O.R,

București, l983;

13)Moshu, Ioan, Limonariul,tr. Rom. Pr. T. Bodogae, Alba Iulia, 1991;

14)Origen,Omiliile la Evanghelia după Luca,în PSB 7,vol.Scrieri Alese.partea a II-a

,trad.Pr.Prof.T.Bodogae,Pr.Prof.N.Neaga și Zorica Lațcu,I.B.M.B.O.R,Buc.,1982;

15) Paladie,IstoriaLausiacă,Scurte biografii de pustnici, trad.Pr.Prof.Dr..D.Stăniloae, I.B.M.B.O.R.,Buc.,1993

16) *** Patericul ,ed.V,Episcopia Alba Iuliei,1990

17) Vasile,cel Mare,Sfântul,Scrieri,Partea a III-a,PSB 12,1988

18)Varsanufie și Ioan,Scrisori Duhovnicești, în FR 11,trad. Pr.Prof.Dr.D.Stăniloae,Ep.Romanului,1990;

C.Studii.Lucrări

1)Bianchi,Enzo,Cuvânt și rugăciune.Introducere în lectura duhovnicească a Scripturii.,trad.Maria-Cornelia Oros,edit.Deisis,Sibiu,1996;

2)Breck,Preot prof.dr.John,Sfânta Scriptură în Tradiția Bisericii,trad.Ioana Tămăian,edit.Patmos,Cluj-Napoca 2003;

3)Bremond,Jean,Părinții pustiei,trad.Marinela Bojin,edit.Nemira,București,2002;

4)Bunge,Gabriel,ieromonah,Practica Rugăciunii Personale, după tradiția Sfinților Părinților sau „Comoara în vase de lut”,ediția a II-a,cuvânt înainte și traducere:diac. Ioan I. Ică jr.,edit.Deisis,Sibiu 2001;

5)Calinic,episcop,Botoșăneanul,Biblia în filocalie.Antologie de texte biblice tâlcuite în Filocalia românească,vol.Iși II,edit.Mitropoliei Moldovei și Bucovinei(Trinitas),1995;

6)Evdochimov,Paul,Femeia,salvarea lumii,trad.G.Moldoveanu,Christiana,1995;

7)Idem,Ortodoxia,trad.Dr.Irineu Ioan Popa,arhiereu vicar, I.B.M.B.O.R.,,Buc.1996; 8)Idem,CunoașterealuiDumnezeuîntradițiarăsăriteană.Învățăturăpatristică,liturgică,iconografică,trad.Pr.Lect.univ.Dr.VasileRăducă,Edit.Christiana,București,1995;

9)Guillmond,Antoine,Originile vieții monahale.Pentru o fenomenologie a monahismului,Ed.Anastasia,București,1998;

10)Haussherr,Irenee,Paternitatea și îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creștin,trad.Mihai Vladimirescu,edit.Deisis,Sibiu,1999 ;

11)Regnault,Don Lucien,Viața cotidiană a Părinților deșertului în Egiptul secolului IV, trad.Diac.Ioan I.Ică jr.,edit.Deisis,Sibiu,1997;

12)Spidlik ,Tomas -Spiritualitatea Răsăritului creștin.Rugăciunea,vol.II,trad.Ioan I.Ică jr.,edit.Deisis,Sibiu,1998;

13)Idem,Michelina Tenace-Richard Cemus-Spiritualitatea Răsăritului Creștin.Monahismul,volII,trad.diac. Ioan I.Ică jr.,edit.Deisis,Sibiu,2000;

14)Stãniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitatea ortodoxã. Ascetica si Mistica, E.I.B.M.B.O.R,Bucuresti,1992;