Studiul Reliefului Muntilor Fagaras In Literatura Germana de Specialitate

Cap.I Introducere

Lucrarea de față, după cum putem afla și din titlu, își propune un studiu al reliefului Munților Făgăraș, din perspectiva literaturii germane de specialitate. Insă, lucrarea nu va lua forma exclusiva a unei analize a lucrărilor autorilor germani, ci a unei abordări critice, comparative, construită pe baza observațiilor proprii de teren.

La construcția acestei lucrări au fost utilizate trei surse științifice: literatura germană din secolul XIX și prima jumătate a secolului XX, literatura română de specialitate și propriile observații.

Rolul central îl au lucrările cercetătorilor germani, în special lucrările lui F.W. Paul Lehmann, primul om de știință care a demonstrat existența ghețarilor cuaternari în Carpați, cercetând îndeosebi zona Munților Făgăraș. Prin lucrările sale: „Beobachtungen uber Tektonik und Gletscherspuren im Fogarascher Hochgebirge” (Observații asupra tectonicii și urmelor glaciare din Munții Făgăraș) din 1881, „Die Sudkarpathen zwischen Retejat und Konigstein” (Carpații sudici între Retezat și Piatra Craiului) în 1885 și „Schneeverhaltnisse und Gletscherspuren in den Transsylvanischen Alpen” (Comportarea zăpezii și urmele glaciațiunii în Alpii Transilvaniei) din anul 1903, F.W.Paul Lehmann a devenit pionierul cercetării glaciologice în zona Munților Făgăraș.

Prin aportul la cunoașterea reliefului Munților Făgăraș, mai putem aminti din literatura geografică germană, pe: Bela von Inkey (1884), Ludomir von Sawicki (1909), R. Lucerna (1908), S. Puchleitner (1901), Theodor Krautner (1929/30) și nu în ultimul rând limnologul Otto Phleps (1914), autori, care au un loc important și în prezenta lucrare.

Lucrarea va prezenta comparativ observațiile autorilor germani din acea perioadă și cele pe care le-am observat în teren, evidențiind concordanțele și discordanțele dintre acestea. Astfel, nu am urmărit minimalizarea operelor marilor autori, ci mai ales am încercat să le privesc din perspectiva timpului în care au fost concepute.

In perioada respectivă s-a desfășurat o intensă muncă de cercetare științifică în „Carpații Sudici” de către geografii și geologii germani. Ca piesă centrală în domeniul cercetării glaciologice din Carpați rămâne, indiscutabil „Observații asupra tectonicii și a urmelor glaciare din zona înaltă a Făgărașului” a doctorului Paul Lehmann, publicată în 1981 la Breslau. După acest an interesul începe să crească pentru studiul reliefului în Munții Făgăraș astfel, pe lângă lucrările ulterioare ale lui Lehmann din 1895 și 1903 apar replicile din partea geologilor maghiari Primicz (1881) și Bela von Inkey (1884). Lucrările autorilor români și maghiari din perioada 1898-1899, axate pe glaciațiunea în Carpați, (L. Mrazec, Munteanu-Murgoci, Popovici-Hatzeg, Schafarzik), apar ca urmare a descoperirii urmelor glaciare din Balcani.

După 1900, cu unele excepții, lucrările se concretizează în apariția de sinteze geografice precum „Glaciațiunea în Carpații Sudici” de S. Puchleitner din 1901, publicată la Viena și nu în ultimul rând lucrarea lui Th. Kräutner „Urmele glaciațiunii în Carpații Estici și Sudici. Studii geologice și geomorfologice” din 1929/30.

În domeniul geologiei și tectonicii putem sublinia două lucrări de referință: „Schiță geotectonică” de Bela von Inkey din 1884 și „Ultimile mișcări crustale în Carpați” de Ludomir von Sawicki din 1909, publicate la Budapesta, respectiv Viena. Alte lucrări importante de la începutul secolului XX sunt: „Unele urme glaciare în Munții Făgăraș” a lui R. Lucerna (1908, Berlin) și lucrarea limnologică din 1914 a lui O. Phleps: „Studii cu privire la lacurile din zona înaltă a versantului nordic al Munților Făgăraș”.

Traducerea acestor lucrări (având în vedere că nu există traducerea lor în limba română) m-a ajutat să le cercetez mai amănunțit, oferindu-mi astfel posibilitatea aflării tuturor detaliilor cu privire la modalitatea de lucru, zonele exacte în care și-au desfășurat activitatea, de aici reieșind posibilitatea verificării ideilor emise de acești autori.

Se va observa totodată, la unii autori, acuratețea datelor în ceea ce privește morfologia versantului nordic al Munților Făgăraș, datorită ridicărilor topografice mai timpurii din Transilvania.

Temele centrale ale acestei lucrări, și în același timp cele mai pe larg disecate, vor fi studiul reliefului glaciar și respectiv periglaciar din cadrul Munților Făgăraș, un lucru firesc, având în vedere răspândirea foarte largă a acestora.

Cap.II Poziția geografică și limitele Masivului Făgăraș

Munții Făgăraș, se desfășoară între 45025’ și 45046’ latitudine nordică și între 25050’și 24033’ longitudine estică, făcând parte din Carpații Meridionali, denumiți datorită asemănărilor cu Alpii: „Transsylvanischen Alpen” (Alpii Transilvaniei) de către Paul Lehmann.

Pe cât de evidente sunt limitele nordice și vestice pe atât de dificilă este delimitarea sudică și estică a Masivului Făgăraș. Astfel, în nord, față de Depresiunea Făgăraș, limita este reprezentată de un abrupt de cca. 800 m, sub care se dezvoltă o fâșie piemontană (Valeria Velcea). Limita vestică este formată de Defileul Oltului cu cele două sectoare, Turnu Roșu și Cozia, despărțite de Depresiunea Loviștei. Limita orografică sudică se află pe linia depresiunilor de contact Sălătrucu, Arefu, Nucșoara, limită considerată de prof. Lehmann mai mult sau mai puțin arbitrară („mehr oder weniger willkürlich”), însă universal acceptată până astăzi. In partea estică, limitele sunt reprezentate de Culoarul Tămașului, în nord-est, râurile Dâmbovița și Bârsa (și respectiv afluenții acestora) și Curmătura Oticului, în sud-est, care face legătura cu Masivul Iezer.

Literatura germană de la sfârșitul secolului XIX, găsește limita estică pe valea râului Șinca, însă mai precizează că formațiunile cristaline continuă să apară și mai la est, până în vestul Munților Bucegi.

Masivul Făgăraș se întinde pe o suprafață de aprox. 1500 km2, concentrând șase vârfuri ce depășesc 2500 m altitudine, inclusiv Vf. Moldoveanu (2544 m). Pe linia crestei, cu o lungime de 64 km, între Vf. Suru (2283 m) în vest și Berivoescu Mic (2290 m) în est pe o distanță de 43 km altitudinile nu scad sub 2200 m, cu excepția Curmăturii Zârnii unde altfel coboară la 1923 m.

Munții Făgăraș mai sunt caracterizați prin orientarea crestei principale de la est la vest și prin asimetria versanților:. Versantul nordic este abrupt, iar cel sudic coboară lin, în trepte, spre Subcarpații Getici, acest versant ocupând aproximativ două treimi din suprafața totală a Masivului Făgăraș.

Profil transversal prin centrul Masivului Făgăraș.

Cap.III Structura geologică

Structura geologică a Munților Făgăraș a fost și ea un subiect controversat, mai ales din perspectiva existenței sau nu a unei structuri în pânză a acestor munți. Conceptul acestei structuri în pânză a fost inițiat de Munteanu-Murgoci(1905, 1912), Popescu-Voitești (1910) și de Reinhard (1911), susținuți și de Schmidt (1930), Streckeisen (1934), Săndulescu etc. Concepte diferite au apărut după 1940 în lucrările lui Ghica-Budești (1940), urmat de Dimitrescu (1962) și Gherasi (1964).

Astfel, I. Balintoni (1986), împarte cristalinul Carpaților Meridionali de la est de Olt, în două pânze de șariaj, și anume: pânza de Boia, superioară și pânza de Lotru, inferioară, fiecare având în componență alte unități tectonice.

Coloana stratigrafică a Masivului Făgăraș debutează cu rocile metamorfice din Seria de Cumpăna și Seria de Făgăraș.

Seriile de roci metamorfice din cristalinul Făgărașului.

În cadrul Seriei de Făgăraș, formată din șisturi sericito-cloritice, șisturi cuarțitice, grafitice, amfibolite și calcare, D. Pană, în lucrarea „Făgărașul central și Nordic-succesiuni litologice și structură” (1987) individualizează patru formațiuni: Formațiunea Pârâul Moașa, Formațiunea Suru, Albota și Sâmbăta. Unitățile sunt separate de către autor conform recomandărilor Ghidului stratigrafic internațional (Hedberg et al. 1976), având în vedere caracterele litologice distinctive preretromorfe. Unitățile litostratigrafice sunt descrise de la inferior la superior, după poziția lor geometrică. Astfel, formațiunea de Pârâul Moașa aflorează în nord-vestul și centrul masivului Făgăraș ca fereastră tectonică sub pânza de Suru. În cadrul ei au fost separate următoarele subunități: subformațiunea de Moldele, care prin intermediul unui orizont de tranziție( orizontul Bârcaciu) trece gradat la subformațiunea de Șerbota. Subformațiunea de Șerbota și orizontul Bârcaciu trec lateral la subformațiunea de Poiana Neamțului

Formațiunea de Suru acoperă tectonic formațiunea de Pârâul Moașa, fiind urmărită de la Olt până în Făgărașul de est. Aceasta suferă pe parcurs atât variații litologice, precum și complicații structurale. Limita sudică cu formațiunea de Măgura Câineni este reprezentată printr-o discontinuitate tectonică majoră. La NV este acoperită transgresiv de depozite sedimentare ale bazinului Transilvaniei; începând din valea Porumbacu spre est formațiunea de Suru suportă tectonic formațiunea de Albota. În cadrul formațiunii de Albota a fost remarcat „orizontul calcarelor de Piatra Dracului”.

La nord formațiunea de Albota este acoperită tectonic de formațiunea de Sâmbăta –gnaisică, milonitizată în masă, cu recristalizări dinamice locale la nivelul cloritului. În cadrul formațiunii de Sâmbăta sunt descrise două repere litologice discontinui, dar cu poziție constantă în stivă: nivelul cuarțitelor de Boldanu și orizontul calcarelor de Piatra Albă (D.Pană 1987).

Dintre toate acestea Formațiunea Suru a fost cel mai îndelung discutată; astfel Dimitrescu (1963) atribuie această formațiune Seriei de Cumpăna, alături de Manea, Savu și Pitulea, invocând faptul că Formațiunea Suru ar fi formată din șisturi cristaline din Seria de Cumpăna, retromorfozate, în vreme ce Dimofte (1967), Schuster (1977), Kräutner (1980) și Chivu (1985) atribuie Formațiunea Suru Seriei de Făgăraș.

Seria de Cumpăna, care se desfășoară pe o grosime de aprox. 4000m și care aflorează pe versantul sudic, este constituită din micașisturi, paragnaise, amfibolite, gnaise de Cumpăna, calcare cristaline. I. Gheuca în 1988, împarte Seria de Cumpăna în: formațiunea de Vemeșoaia, formațiunea de Măgura Câinenilor, Topolog, formațiunea de Cumpăna și formațiunea de Cozia.

Formațiunea de Cozia reprezintă secvența de roci cuprinsă între limita tectonică cu grupul Leaota și gnaisele liniare de Cumpăna și este alcătuită în cea mai mare parte din gnaise oculare de tip Cozia.

În cadrul formațiunii de Cumpăna se întâlnesc așa numitele gnaise de tip Cumpăna, care debutează cu gnaise liniare și se sfârșesc cu gnaise de tip Lespezi. Formațiunea de Cumpăna este formată din trei subformațiuni.

Subformațiunea Colții Cremenii pornește din versantul drept al Argeșului și se întinde până în bazinul Bârselor, fiind formată dintr-o bandă de gnaise liniare.

Subformațiunea Muntele Lăcșor, aflată între gnaisele liniare și gnaisele de Lespezi, este formată din amfibolite de Valea Bolovanului. Subformațiunea Iedu reprezintă de fapt gnaisele de Lespezi și amfibolitele care le mărginesc de o parte și de alta.

Formațiunea de Topolog se află la nord de gnaisele de Lespezi, având o lățime de 3-4 km. În cadrul acestei formațiuni pe un fond de paragnaise, se dezvoltă intr-o înlănțuire strânsă gnaise oculare, gnaise albe, amfibolite, micașisturi.

Fomațiunea de Măgura Câinenilor a fost denumită acea secvență cu caracter micaceu, neafectată de procese de migmatizare, aflată în nordul grupului Cumpăna (Ghika-Budești 1940). Astfel formațiunea atinge lățimi de 7-10 km și are trei subformațiuni: Topologel, Picuiata și Olanu.

Formațiunea de Vemeșoaia este reprezentată de două benzi de roci carbonatice cristaline. În partea sa inferioară se găsește subformațiunea Podeanu.

Aplicarea concepțiilor structurale în pânze de șariaj pentru centura mobilă carpatică începe cu ște din versantul drept al Argeșului și se întinde până în bazinul Bârselor, fiind formată dintr-o bandă de gnaise liniare.

Subformațiunea Muntele Lăcșor, aflată între gnaisele liniare și gnaisele de Lespezi, este formată din amfibolite de Valea Bolovanului. Subformațiunea Iedu reprezintă de fapt gnaisele de Lespezi și amfibolitele care le mărginesc de o parte și de alta.

Formațiunea de Topolog se află la nord de gnaisele de Lespezi, având o lățime de 3-4 km. În cadrul acestei formațiuni pe un fond de paragnaise, se dezvoltă intr-o înlănțuire strânsă gnaise oculare, gnaise albe, amfibolite, micașisturi.

Fomațiunea de Măgura Câinenilor a fost denumită acea secvență cu caracter micaceu, neafectată de procese de migmatizare, aflată în nordul grupului Cumpăna (Ghika-Budești 1940). Astfel formațiunea atinge lățimi de 7-10 km și are trei subformațiuni: Topologel, Picuiata și Olanu.

Formațiunea de Vemeșoaia este reprezentată de două benzi de roci carbonatice cristaline. În partea sa inferioară se găsește subformațiunea Podeanu.

Aplicarea concepțiilor structurale în pânze de șariaj pentru centura mobilă carpatică începe cu Carpații Meridionali. Murgoci (1905, 1912), separă crusta getică de cea danubiană, conferindu-i primei numele de „Pânza Getică”, iar pe cealaltă considerând-o autohtonul primeia. Între Pânza Getică și autohton se interpunea o cuvertură sedimentară mezozoică. Un al doilea moment important în evoluția concepțiilor structurale este lucrarea lui Streckeisen din 1934, în care la partea superioară a Pânzei Getice autorul deosebește „pânzele superioare”, individualizate de Codarcea et al., (1967), ca „Pânza Supragetică”. În ceea ce privește Autohtonul Danubian, primele breșe în a-l considera în întregime astfel, sunt făcute de Popescu-Voitești (1923) și de Codarcea (1940), care conturează la partea sa superioară unitățile tectonice de cuvertură de Urdele, de Severin, de Arjana și de Cerna.

Din punct de vedere geotectonic, un aport deosebit de important l-a avut I. Balintoni, care în lucrarea „Geotectonica terenurilor metamorfice din România” din 1997 propune următorul model structural.

În Cretacicul inferior, începând din Hauterivian și până în Albian, s-au pus în loc Pânza Getică dintre unitățile majore, o serie de unități tectonice superioare acesteia, dar de proveniență din domeniul sedimentar getic, și apoi mai multe unități numite supragetice. Patrulius (1969) și Ștefănescu (1973), au subliniat faptul că stratele de Sinaia medii (berriasian superior-hauterivian inferioare), includ marile olistolite de cristalin de tip Leaota din apropierea Văii Prahovei, ceea ce sugerează că încălecarea Pânzei Getice peste flișul de Sinaia a început în acest timp. Totuși, ultimele depozite încălecate de Pânza Getică sunt apțian inferioare (Săndulescu, 1984), ceea ce înseamnă că, terminarea amplasarea ei trebuie considerată intraapțiană. Balintoni et al. (1986), a realizat că Getidele austrice (adică cele prezentate mai sus) au fost întretăiate de un plan laramic (cretacic superior) care a generat două Getide laramice, denumite de Balintoni et al., de Timiș-Boia cea superioară și de Lotru-Bistra cea inferioară. În componența Getidei laramice de Timiș-Boia, intră și zona cristalină de la est de Olt, unde Balintoni (1994) identifică 10 unități tectonice mezocretacice:

pânza de Dâmbovicioara sau Pânza Getică;

pânza de Holbav;

solzul de Măgura Codlei;

solzul de Bartolomeu;

pânza de Brașov;

peticele de rabotaj Poiana Mărului;

pânza de Argeș;

pânza de Moldoveanu;

pânza de Strâmba;

pânza de Pârâul Moașa, situată sub cea de Moldoveanu.

Din punct de vedere geometric avem Pânza Getică (de Dâmbovicioara), iar celelalte unități sunt Supragetice. Reprezentative pentru zona Făgăraș, sunt ultimele 4 pânze:

Pânza de Argeș. Cuvertura pânzei de Argeș aflorează în câteva petice izolate în partea estică a masivului Făgăraș fiind formată din conglomerate polimictice probabil permiene, dolomite triasice și o secvență apțian superioară în facies urgonian.

Pânza de Moldoveanu. Cuvertura pânzei de Moldoveanu se mai păstrează numai în estul masivului, fiind formată din conglomerate polimictice asemănătoare cu cele de pe pânza de Argeș, deci, probabil permiene, precum și din calcare urgoniene, apțian superioare.

Pânza de Strâmba. Este lipsită de cuvertură și stă cel mai sus în eșafodajul structural al Masivului Făgăraș.

Pânza de Pârâul Moașa. În partea vestică a Făgărașului, începând de la Vârful Vânătoarea lui Buteanu și cuprinzând creasta până aproape de Olt, sub pânza de Moldoveanu, aflorează o unitate tectonică lipsită de cuvertură, denumită pânza de Pârâul Moașa. Existența ei a fost sesizată pentru prima oară de D. Pană în 1990.

Dintre aceste unități tectonice, numai pânza getică și cele de Argeș și de Moldoveanu au extindere regională. Astfel, pânza getică(de Dâmbovicioara), ocupă masivele Iezer și Leaota, pânza de Argeș acoperă majoritatea părții de est a Masivului Făgăraș și versantul sudic al acestuia, iar pânza de Moldoveanu formează

creasta înaltă a Făgărașului, până la Vf. Vânătoarea lui Buteanu, clina sudică a crestei principale și aproape în totalitate versantul nordic. Cu excepția pânzei de Pârâul Moașa, celelalte unități tectonice menționate se restrâng la extremitatea estică a masivului, având aspectul unor fragmente rabotate de fruntea pânzei de Argeș.

Magmatismul în Masivul Făgăraș este slab dezvoltat, reprezentat printr-o fâșie de granite între Valea Strâmba și Valea Șinca, reprezentând magmatite paleozoice și pe suprafețe foarte mici magmatite mezozoice (diabaze, trahite și camptonite). Acestea se întind pe o distanță de 10 km și pe o lățime de 1 km (fiind intrus în Seria de Cumpăna). Acest masiv este format în centru din diorite, urmate de granodiorite, iar învelișul extern, inclusiv sistemul de apofize, este alcătuit din granite și microgranite. Acesta metamorfozează la contact șisturile cristaline, de unde rezultă că intruziunile de la Bârsa Fierului, sunt posterioare Seriei de Cumpăna, reprezentând produsul magmatismului plutonic baikalian.

Paleozoicul mai este prezent în Munții Făgăraș și prin depozite carbonifere de șisturi argiloase negre din apropierea Văii Strâmba.

Mezozoicul debutează cu gresii, conglomerate cuarțitice, dolomite și calcare toate aparținând triasicului. Jurasicul este slab dezvoltat fiind reprezentat de calcare roșii, marne, și calcare nisipoase, pe o grosime de mai puțin de 80 m. Cretacicul este reprezentat de argilite roșii, wildflysch argilos, conglomerate polimictice, olistolite și marne cenușii cu intercalații de conglomerate.

Neozoicul începe cu eocenul superior cu marne cenușii, continuându-se cu argile, marne gresii și șisturi disodilice oligocene. Miocenul este reprezentat de conglomerate, tufuri, marne, gresii iar pliocenul lipsește. Cuaternarul este reprezentat de pietrișuri, argile, nisipuri.

Astfel, se poate observa că’ în general, alcătuirea geologică a Munților Făgăraș este reprezentată de o masă compactă de formațiuni cristaline mărginită de depozite sedimentare (reprezentată la nord de brecii și conglomerate helvețiene și badeniene iar la sud de către depozitele eocene din bazinul Brezoi-Titești, care se continuă la est cu depozite oligocene și miocene inferioare), magmatismul fiind foarte slab dezvoltat.

Cap.IV Evoluția paleogeografică

Evoluția paleogeografică a Munților Făgăraș poate fi împărțită în trei epoci: epoca prehercinică, epoca hercinică și epoca carpatică.

Epoca prehercinică

În această epocă, ce se desfășoară până în paleozoicul superior, regiunea Munților Făgăraș se concretiza în existența unui geosinclinal, în care se metamorfozau sisturile cristaline. Formațiunile celui mai vechi geosinclinal recunoscut în domeniul getic(respectiv în Munții Făgăraș) au fost metamorfozate în timpul unei orogeneze prebaikaliene. Transformarea s-a produs în condiții de presiune ridicată și temperatură înaltă generând șisturi cristaline mezometamorfice, reprezentate în principal prin gnaise cu feldspat potasic, paragnaise, micașisturi, amfibolite și calcare cristaline.

Cercetătorii au constatat că în suita șisturilor cristaline din Făgăraș se deosebesc șisturi cristaline mezometamorfice care alcătuiesc Seria de Cumpăna, și șisturi cu un metamorfism mai scăzut, epimetamorfice, care au fost descrise ca reprezentând Seria de Făgăraș. În ceea ce privește Seria de Făgăraș, unii cercetători consideră că aparține unui alt ciclu de sedimentare, alții (Giușcă et al) au considerat însă că Seria de Făgăraș reprezintă de fapt șisturi cristaline similare Seriei de Cumpăna, retromorfozate; ceea ce include Seria de Făgăraș Seriei de Cumpăna.

Epoca hercinică

Această perioadă, cuprinsă între paleozoicul superior și cretacic inferior, se caracterizează prin consolidarea blocurilor cristaline. In epoca hercinică au avut loc trei orogeneze: hercinică, kimmerică veche și kimmerică nouă, având rol de definire a cadrului morfostructural al geosinclinalului carpatic.

Epoca carpatică

Epoca carpatică începe în cretacicul inferior, mai precis în apțian-albian, odată cu orogeneza austrică. In această fază se formează Pânza Getică, iar la sfârșitul acestei faze are loc o înălțare a cristalinului. In Senonian Superior- Paleocen au loc mișcările laramice, care definitivează cutările și încălecările Pânzei Getice și Pânzei Supragetice, cu sedimentarul său, peste Autohtonul Danubian.

În continuare în terțiar au loc: mișcările savice (Oligocen Superior-Aqvitanian), faza stirică (Helvețian Superior-Badenian), mișcările attice (Sarmațian Superior), mișcările rhodanice (Dacian), faza valahă (Pliocen Superior-Pleistocen Inferior) care împreună fragmentează și înalță edificiul carpatic.

Alături de aceste procese, a avut loc și formarea suprafețelor sculpturale Borăscu, Râu-Șes și Gornovița, denumiri date de către Emmanuel de Martonne (1906-1907) care le-a observat pentru prima dată în Masivul Godeanu. In perioada următoare s-au purtat discuții cu privire la datarea acestora, datare îngreunată de diferitele nivele ale complexelor sculpturale (în special Borăscu și Râu-Șes). Suprafața Borăscu, datată Oligocen Inferior – Chattian Superior-Aquitanian, Urdea (2000), este situată între 2200 și 2400 metri altitudine, aceasta crescând de la vest la est.

Regiunea Vârfului Paltinului.

Suprafața Râu-Șes se află în Masivul Făgăraș, la o altitudine de 1600-1800 metri, fiind mai dezvoltată pe versantul sudic, luând forma unor culmi prelungi. Complexului Râu-Șes, i se atribuie perioada de formare: Sarmațian Superior-Meoțian, Urdea (2000).

Regiunea sudică a Vârfului Negoiu.

Complexul sculptural Gornovița, datat pliocen superior, ajunge la altitudini cuprinse între 1200 și 1350, fiind mai dezvoltat pe versantul sudic, dar și în extremitatea nord-estică, făcând racordul cu Munții Țaga și Munții Perșani.

Cap.V Caracteristici ale versantului nordic

al Munților Făgăraș

Munții Făgăraș coboară spre Depresiunea Făgăraș printr-un versant, puternic înclinat, conform cu înclinarea stratelor. Culmile secundare nordice sunt relativ scurte 8-12 Km, astfel că, datorită energiei mari de relief, întâlnim pe acest versant văi scurte și adânci, și o densitate mare a fragmentării. Râurile rar depășesc 10 Km lungime, au pante care depășesc 100 m/km și cu profil foarte accentuat. Și pe aceste văi pot fi urmărite cel puțin două etape de adâncire care se racordează cu nivelele piemontane din Depresiunea Făgăraș ( Velcea, Cucu, 1987). O extindere mare o au pe versantul nordic formele de relief glaciare și periglaciare, care, cu mici excepții ocupă în totalitate cursurile superioare ale văilor nordice. În unele cazuri procesele de versant, având o energie mare au efecte distructive asupra limitei superioare a pădurii. Aceasta variază de la 1750 m la 1850 m altitudine, crescând de la vest la est.

Diferența dintre culmile nordice și cele sudice, în zona Vf. Moldoveanu.

Precipitațiile cresc odată cu altitudinea, în medie de la 700 mm/an la poalele muntelui până la peste 1200-1400 mm/an pe cele mai mari înălțimi. Totuși acestea sunt cu 50-200 mm/an mai mici decât cantitatea corespunzătoare acelorași altitudini de pe versantul sudic.

Temperaturile variază și ele odată cu altitudinea ajungându-se la 300 de zile de îngheț pe an la peste 250 m alt.

O problemă importantă, abordată repetat și de autorii germani, reprezintă limita zăpezilor perene și variația acesteia atât în timpul glaciațiunii cât și în prezent.

a. Variația zăpezii în perioada glaciară

În 1885 P. Lehmann discută despre posibila limită a zăpezii în perioada glaciară.

Astfel, după J. Partsch (1882), citat de Lehmann(1885), în cea mai recentă perioadă glaciară limita zăpezilor perene creștea altitudinal de la V la E. În sprijinul acestei afirmații P. Lehman vine cu o comparație între altitudinea limitei zăpezilor perene și altitudinea circurilor, din Alpi, Tatra și până în Carpați, observând aceeași creștere de la V la E. El aprecia că limita zăpezii se afla în perioada glaciară la peste 1500 și sub 2000 m.

S. Puchleitner în sinteza sa din 1901, citându-l pe de Martonne afirmă că diferitelor perioade glaciare le corespund bineînțeles altitudini diferite ale limitei zăpezii, care ar fi trebuit să fie în prima perioadă glaciară mai jos decât în a doua. De Martonne deosebește o limită superioară și una inferioară: „Prima este cea climatică sub care zăpada nu se poate păstra de la un an la altul, iar a doua este cea orografică, respectiv înălțimea minimă până unde se găsesc petice de zăpadă. În schimb limita climatică a zăpezii la glaciații locale se află ceva peste granița medie a câmpurilor de firn și a curenților de gheață. Pentru stabilirea limitei zăpezii în timpul primei glaciațiuni sunt de importanță morenele din valea Lotrului și cele mai joase roci mutonate din Făgăraș. De aici reiese limita climatică a firnului la 1850-1900 m, iar cea orografică la circa 1650 m. Pentru calcularea valorilor în timpul celei de-a doua glaciațiuni se folosesc ca punct de plecare circurile. Dacă este adevărată teoria anterioară despre formare, atunci se poate considera sfârșitul ultimei trepte în locul unde ghețarul a rămas staționar pentru o perioadă mai lungă. După această limită orografică a zăpezii în Carpații Meridionali ar fi la 1900-1950 m, iar cea climatică la 2150 m, ce corespunde mediei înălțimilor maxime ale circurilor”.

Mai recent, H. Horedt (1988) propune ca limită a zăpezii din perioada glaciară la 1800 pentru Valea Capra și 1900 pentru Valea Rea, folosind metoda Höfer și cea a indicelui AAR (Akkumulations-und Ablationsfläche Raport), indice care reprezintă raportul dintre nivelul de acumulare și cel de ablație, cu o valoare de 0,67, după G. Gross. H. Kerschner și G. Patzelt (1977) citați de Horedt.

b. Variația zăpezii în prezent

O importanță aparte în determinarea limitei zăpezilor perene o au petele de zăpadă (Schneeflecken), care rămân peste vară. În studiul acestor petice s-au implicat mulți cercetători, începând cu P. Lehmann și terminând cu H. Horedt. Însă studiul acestor petice este insuficient în determinarea limitei actuale a zăpezilor, aceasta fiind posibilă însă cu ajutorul datelor climatice. După B. Messerli (1967) citat de Horedt, media temperaturii lunii cele mai calde, în domeniul zăpezilor perene, este cca. 4,50 C. Astfel având în vedere gradientul termic vertical, putem determina limita zăpezilor veșnice cu o precizie de +200 m. După această metodă limita de pe versantul nordic al Munților Făgăraș ar fi la 2900 m, variind de la an la an (H.Horedt 1988).

Cu toate că nu a menționat valoarea altitudinală a limitei zăpezilor perene, cu aproape 100 de ani înainte, P. Lehman în urma analizării frecvenței peticelor de zăpadă care rezistau peste vară și a datelor primelor zăpezi preciza: („Die Hochregionen der Transsylvanischen Alpen bleiben unter der klimatischen und orographischen Firngrenze” Greifswald 1903). Astfel el contrazice opinia lui S. Puchleitner din 1901, care aprecia limita orografică a firnului la 2400m și cea a zăpezilor perene la 2800m.

Petice de zăpadă in circul Fundul Caprei (iul. 2001)

Valea Rea (aug. 2002)

1. Valea Avrig-Rîul Mare

Aceasta vale se desfășoară în partea vestică a Masivului Făgăraș, pe o lungime de 9 km, având o orientare în principal S-N. În partea sa vestică, bazinul Avrig se desparte de bazinul Jibrii, prin Muchia Clăbucetului, care culminează în creasta principală în Vf. Capul Surului (2274m). De aici creasta principală are o direcție NV-SE până în apropiere de Vf. Ciortea (2427m) și desparte bazinul Avrigului de bazinele sudice: Boia Mică și Boia Mare. Din apropiere de Ciortea, creasta ia direcția VSV-ENE până la Vf. Scara (2307m) trecând prin Vf. Gârbova (2187m) și prin cele două șei Gârbova E(2150m) și Gârbova V(2140m). Această zonă desparte bazinul Avrig de bazinul Scara. Din Vf. Scara spre N pornește Muchia Bârcaciu și mai apoi, începând de la 1830 m, Muchia Scărișoara, care împreună constituie limita estică a bazinului Avrig. Râul Mare (Avrig) își are obârșia în două izvoare: izvorul Vârtoapelor (2100 m) și Lacul Avrig (2010 m). După confluența pârâului Avrig cu pârâul Vârtoapelor la 1020 m și după ce primește pârâul Bârcaciu ia numele de Râul Mare. Literatura germană a tratat această zonă din trei puncte mari de vedere și anume: geologic, glaciologic și limnologic. De mare importanță sunt studiile lui O. Phleps, care au ca punct central L. Avrig, dar și zona înconjurătoare, și cele ale lui P. Lehmann care se rezumă le afirmații vagi cu privire la înclinarea și direcția stratelor.

Lacul Avrig se află la 2010 m deasupra nivelului mării, imediat sub Vf. Ciortea, pe a patra, așadar ultima treaptă a văii Râul Mare. Dinspre S și V se mișcă puternic conuri de grohotiș care ajung până în lac și care au acoperit mai mult de o treime din cuveta lacustră (O. Phleps 1914 – Sibiu ). Malul de nord este format din roci mutonate acoperite cu materiale morenaice, ca și malul estic pe unde apa lacului se scurge spre est. Pe profilul făcut de Otto Phleps fundului lacului, se află un impunător bloc stâncos care iese la suprafață ca o insulă de 2 m2.

Cuveta lacustră se prezintă ca o axcavațiune în roca în loc care a fost, și continuă să fie colmatată cu stânci, nisip și grohotiș.

Malul sudic al lacului e format din șisturi hornblendice și micacee în care e inclusă o lentilă de calcar, în timp ce rocile mutonate di partea de nord sunt alcătuite din șisturi hornblendice verzi-închise. Șisturile din toată zona lacului arată o înclinare de 600 spre S-SV. Pe rocile mutonate din N e așezat un masiv bloc eratic așezat transversal și care provine din rocile calcaroase de pe malul sudic. Se distinge forma în trepte a văii superioare Râul Mare, cu trei trepte în afară de cea a lacului și care sunt toate închise la nord de roci mutonate acoperite însă de grohotiș de pe versant.

Cea mai mare întindere o are ultima treaptă pe care se află Stâna Bună. Aceasta este închisă la nord de un impunător val morenaic tăiat în două de pârâu pe o adâncime de 20 m. Treapta de la nord de aceasta ( se află la aprox. 1411 m) este și ea închisă la nord de roci mutonate și materiale morenaice. ( Phleps, 1914)

Cea mai importantă problemă din literatura germană de la începutul sec. XX, cu privire la glaciațiunea din Carpați a fost întinderea maximă a ghețarilor. În ceea ce privește versantul nordic, în special Valea Râul Mare, o contribuție decisivă în această problemă au avut-o Lehmann (1903) și Lucerna (1908).

R. Lucerna pleacă de la studiul teraselor Oltului de la confluența cu Râul Mare (distinge 5 terase la: 25 m, 6 m, 2 m, 1 m și ½ – ¼ m ). Cele mai înalte dintre aceste terase au o formă de evantai, cu o regularitate model. Pe terasa de 25 m a Râului Mare R. Lucerna identifică o pătură de argilă de 2 m grosime, considerată „nouă”. Toate acestea împreună cu faptul că există o asemănare deosebită între profilul văii Râul Mare și cel al văii Feistritz din Alpii Stâncoși îl fac pe R. Lucerna să afirme că pietrișul de pe terasele înalte ale Oltului, fac parte din conul aluvionar al fostului ghețar. Platoul aluvionar reproduce la o scară mai mică, caracteristicile Prealpilor germani (vorlandului alpin), însă lipsesc acele bazine în formă de limbă (Zungenbecken) la ieșirea din munte, înlocuite de terase cu declivitate mare, o dovadă că ghețarii se opreau în munte. Aceste afirmații vin în întâmpinarea opiniilor mai vechi ale lui Herbich, Bielz sau Primics care observau blocuri mari, șlefuite glaciar, aflate în zona aluvionară a Oltului.

Răspunsul clar la aceste probleme este dat de studiul șisturilor cărbunoase din Avrig. Formarea acestor cărbuni diluviali a fost cercetată pentru prima oară de către Herbich și Staub („Șisturile cărbunoase de la Avrig”1884). Resturile de plante sunt atribuite de Staub Oltului, în timp ce Herbich atribuie formarea lor perioadei interglaciare, susținut fiind de o floră mixtă ce cuprinde elemente glaciare și de câmpie. Mai târziu, Pax în lucrarea „Caractere generale ale răspândirii plantelor în Carpați” (’’Grundzuge der Pflanzenverbreitung in den Karpathen’’ 1898), schițează un lac în mijlocul unei mlaștini, unde s-au format cărbunii și mai menționează și înflorirea rhododendronului pe suprafețele cu pietriș din valea pârâului glaciar vecin. Tot Pax, citat de Lehman, găsește în aceste șisturi asociații de Vaccinium, jnepeni și alte plante pitice specifice zonei subalpine.

Astăzi șisturile sunt acoperite de 60 m de pietriș diluvial, ceea ce exclude prezența ghețarului la acea altitudine.

Toate aceste certuri neplăcute (’’unerfreulichen Streit uber die Prioritat der Entdeckung’’), din literatura germană de atunci, despre prioritățile cercetărilor (aluzie la afirmațiile lui Herbich și Staub, conform cărora glaciațiunea se întindea până în Câmpia Oltului), îl determină pe P. Lehman să facă o afirmație ce avea să reflecte situația cercetării glaciare în Carpații Meridionali: „Poate va dovedi cândva un glaciolog existența diferitelor glaciațiuni și pentru Carpații Sudici” (’’Vielleicht beweist einmal ein spezieller Gletscherforscher auch fur die Sudkarpathen die verschiedenen Eiszeiten’’ Lehman, 1903).

Rezultatele acestor studii îl fac pe R. Lucerna să afirme în 1908, că: „pe versantul nordic al Făgărașului ghețarii se opreau în apropierea unei linii, care se află la mijlocul distanței dintre creastă și baza muntelui, și care este paralelă cu acestea două…”, afirmație puțin cam hazardată, având în vedere că altitudinea acestei linii este la 900-1000 m.

2. Valea Șerbota și Valea Sărății

Am considerat îndreptățită prezentarea simultană a reliefului acestor două văi datorită faptului că acestea au punctul de confluență în domeniul montan (900m alt), și nu în ultimul rând pentru a putea facilita o comparație între comportarea ghețarilor cuaternari din aceste văi. Alt motiv important îl constituie diferența dintre formele periglaciare caracteristice fiecărei văi.

Cele două văi, Șerbota și Sărății, se află tot în partea de vest a versantului nordic al Munților Făgăraș, între Muchia Puha la vest și Muchia Tunsului la est.

Valea Șerbota și Valea Sărății.

La sud aceste două bazine se despart de bazinul superior al Topologului (Izvorul Căldărușei și Negoiu) prin intermediul crestei principale, începând cu Șaua Puha (1746 m) în vest, continuând cu Vf. Mâzgavu (2277 m), Vf. Șerbota (2331 m), apoi Custura Sărății până la Șaua Cleopatrei (2250 m) și Vf. Negoiu Mic (2485 m).

Localizarea circurilor Șerbota și Sărății în cadrul Masivului Făgăraș.

Cele două văi sunt despărțite de Muchia Șerbota, pe care, la o altitudine de 1550 m se află cabana Negoiu.

Literatura germană de specialitate este destul de amănunțită în ceea ce privește Valea Sărății, dar din păcate pentru Valea Șerbota articolele lipsesc, sau sunt foarte superficiale.

Valea Șerbota se află între Muchiile Puha în vest și Șerbota în est, întinzându-se pe o distanță de 5,5 km până la confluența cu Sărata. Ca majoritatea văilor glaciare de pe acest versant și Șerbota se prezintă ca un trog glaciar în trepte. Th. Krautner (1929/30) observă că spre diferență de Valea Sărății, Șerbota își are originea în două circuri aflate între Vf. Puha și Mâzgavu și respectiv Șerbota. Formată din mai multe trepte aici se află Cascada Șerbota, cea mai înaltă din masiv. Geograful german mai amintește de Stâna Șerbota aflată pe o morenă frontală.

Profil complex pe Valea Șerbota

O primă problemă o reprezintă limita maximă a extinderii ghețarului. Astfel, morena citată de Th. Kräutner se află la o altitudine de 1530 m. Aceasta este străpunsă de către Râul Șerbota în partea sa estică, mai apoi căzând în Cascada Șerbota pe spatele stratelor. Ghețarul s-ar fi putut întinde până la 1340 m unde am putut observa o depunere de tip morenaic, dispusă transversal față de râu, formată din materiale fine (argilă, nisip) și blocuri colțuroase de dimensiuni variate. Această formațiune s-ar mai putea explica și ca fiind un con de dejecție a unui organism torențial aflat deasupra. Însă varianta originii glaciare ar explica existența unor blocuri eratice in amonte de presupusa morenă, la 1345 m. Poziția acestor blocuri nu poate fi recentă, deoarece sunt înconjurate de o vegetație densă de conifere, care nu este afectată de fenomene de prăbușire sau altele care ar fi putut transporta aceste blocuri. Un alt argument care susține existența unei morene la 1340 m este echivalența acesteia în Valea Sărății la o altitudine de1390 m.

Mai sus pe firul văii se pot observa, în spatele morenei de la 1530 m, umeri glaciari și resturi de morene laterale și probabil o morenă mediană. În amonte, la 1600-1650 m altitudine, se află două nișe glacio-nivale suprapuse prin care se poate estima altitudinea zăpezilor perene din perioada glaciară. Însă după metoda Höfer limita ar fi la 1795 m, după morena de la 1340 m, și la 1890 m, după morena de la 1530 m. În amonte de aceste nișe valea se împarte în două, culminând cu două circuri glaciare extinse ca suprafață. Primul circ aflat între Vf. Șerbota și Mâzgavu, are o altitudine de cca.2000 m și este închis la nord de roci mutonate. Caracteristic pentru aceste circuri, cât și pentru cel din Valea Sărății, este că sunt lipsite de lacuri. Aceasta se datorează aportului de blocuri și grohotiș de pe versant, care au colmatat lacul din Șerbota; situație care are loc în prezent la lacul Avrig ( Phelps, 1914).

Valea Sărății se întinde pe o lungime de 5 km, până la confluență, între muchiile Șerbota și Tunsului. După cum am mai precizat, literatura geografică germană este destul de cuprinzătoare, în special putând cita lucrările lui Lehman(1881, 1903) și Lucerna(1908).

Profil complex pe Valea Sărății.

Circul Sărății este de asemenea un circ în trepte, pe cea mai înaltă aflându-se și Cascada Negoiu. Aici Lehman (1881) observă „trei valuri subțiri de pietre, îndreptate spre NV, în formă de semilună, despărțite de două intervale înierbate care

se văd foarte clar în învălmășeala de pietre și care pot indica un stadiu glaciar secundar”. Însă același autor revine asupra afirmației în 1885, precizând că nu toate valurile de pietre reprezintă o formă glaciară și într-adevăr acele valuri pot reprezenta potcoave nivale a unui culoar de avalanșă de la SE de acest circ.

Un lucru controversat ar fi existența unui ghețar care s ar fi unit cu ghețarul care pornea de sub Vf. Șerbota, la nivelul celei de-a doua trepte. Însă în afară de forma asemănătoare de circ, nu au fost identificate alte forme de relief de origine glaciară.

A doua treaptă, se află la o altitudine de 1750 m, cu o suprafață relativ mică, și este barată la N de o morenă stadială tipică (Lucerna 1908). Dimensiunile acesteia sunt destul de mari: 70 m lungime, 6-7 m lățime și 4-5 m înălțime. Morena este poziționată chiar pe marginea treptei glaciare, acoperind o rocă mutonată, care apare însă de sub aceasta în partea de est. Râul Sărata se înmlăștinește în spatele morenei și în cele din urmă o străpunge pe la vest, înmlăștinindu-se iar pe a treia treaptă a circului. Această treaptă este închisă la N de roci mutonate foarte dezvoltate și bine păstrate, apoi se desparte de valea glaciară printr-un prag de cca 50 m.

Valea glaciară are o formă caracteristică iar la o altitudine de 1390-1400 m apare o morenă aplatizată presărată cu blocuri, observată pentru prima dată de R. Lucerna în 1908. Morena are o lungime de 70-80 m și o înălțime de 2-4 m și provine, după același autor, din ramificația stâncoasă de la NV de Negoiu. R. Lucerna apreciază că morena reprezintă un stadiu, deoarece a mai observat o rocă mutonată în aval de aceasta la 1200 m, ceea ce înseamnă o întindere mai mare a ghețarului decât altitudinea de1390 m. Lucru însă neconfirmat de existența unei morene terminale mai jos de 1390 m.

În această zonă râul taie morena prin partea sa vestică, loc unde se poate observa foarte clar „blocuri colțuroase” prinse în pietriș și argilă glaciară. Autorul mai amintește de două terase stadiale în vorland, care se corelează cu morena de la 1750 m și cu altă morenă observată de Lucerna pe cea mai înaltă treaptă a circului și care trimit la existența a cel puțin două stadii glaciare.

Harta reliefului glaciar și periglaciar, în Văile Șerbota și Sărata.

După metoda Höfer limita inferioară a zăpezilor ar fi fost în perioada respectivă la 1875 m, după morena de la 1390 m, deci cu aproape 100 m mai înaltă decât cea din Valea Șerbota. Aceiași diferență de 100 m apare și în urma calculării prin metoda Kurovsky și cea a circurilor glacio-nivale, ceea ce atrage atenția asupra extinderii sensibil diferite a fenomenului glaciar în cele două văi vecine. De asemenea etajul periglaciar este foarte bine dezvoltat, având în vedere că altitudinea limitei sale inferioare pentru aceste două văi este de 1450-1500 m (altitudinea izotermei de +30C, calculată în funcție de altitudinea limitei superioare a pădurii).

Cu toate că literatura de specialitate nu amintește, în circul Șerbota putem observa în amonte de morena de la 1530 m un câmp de marghile periglaciare care se întinde pe toată talpa văii până la 1600 m altitudine. Caracteristice sunt râurile de pietre din circul vestic și trenele de grohotiș din circul principal.

În ceea ce privește Circul Sărății caracteristice îi sunt crestele periglaciare, abrupturile și acele criogene.

Dintre crestele periglaciare și abrupturile criogene putem aminti zona dintre Șaua Cleopatrei și Vf. Șerbota numită Custura Sărății (cu abrupturi ce pot ajunge și la 100 m sub Vf. Șerbota) și Muchia Șerbota până în apropiere de cabana Negoiu. Turnuri și ace se întâlnesc la nord de Șaua Cleopatra, așa numitul Ac al Cleopatrei care se înalță deasupra unui haos de blocuri.

Acul Cleopatrei. Custura Sărății.

La NV de acest loc se află un culoar de avalanșă orientat SE-NV care se termină într-o nișă de la 1800-1850 m printr-un con de grohotiș. Paralel cu acesta, la 30-40 m mai la vest se află un puternic râu de pietre care se oprește în aceeași nișă, tot prin intermediul unui con, dar de dimensiuni mult mai mari.

Pe versantul vestic importante sunt trenele de grohotiș de la baza versantului. Două dintre ele se opresc în zona din spatele morenei de le 1750 m iar celelalte ajung până la a treia treaptă a circului. Tot pe acest versant, mai la nord, se pot observa fenomene de solifluxiune și zone cu blocuri reptante.

Pe versantul estic formele de relief periglaciare sunt mai restrânse, cu dezvoltare mai mare fiind curgerea de pietre de sub locul numit Strunga Ciobanului, prin care se face trecerea în Bazinul Laița.

Alte forme caracteristice reliefului periglaciar și respectiv zonei înalte a acestor văi sunt culoarele de avalanșe, mai numeroase în Bazinul Sărății.

3. Valea Laița

Valea Laița se află în partea central-vestică a versantului nordic al Masivului Făgăraș. La vest se învecinează cu Valea Sărății prin Muchia Tunsului iar la est se desparte de Valea Doamnei prin Muchia Laița. La sud, creasta principală, între Vf. Negoiu Mic și Vf. Laița (2397 m), desparte Valea Laița de complexul glaciar Capra, în special de văile Călțun și Paltina, afluenții Văii Capra.

Poziția Văii Laița în cadrul Munților Făgăraș.

Valea glaciară Laița este formată din circul principal de sub Vf. Negoiu, mai multe circuri suspendate pe versantul Tunsului, iar la est un circ suspendat mai mare, care se află sub Vf. Laița.

Literatura germană menționează doar în treacăt această vale, probabil datorită inaccesibilității sale. Singurele mențiuni le găsim în „Die Spuren der Eiszeit in den Ost- und Südkarpathen” (Krautner 1929), și anume : „ghețarul văii Laița si-a avut originea în circul dintre Negoiu și Călțun, având o lungime de 4 km.” Cea mai importantă mențiune este cea prin care Krautner precizează legătura dintre sistemul Capra și Valea Laița printr-o „coastă, nervură de gheață” (schmale Rippe) prin locul numit Portița Negoiului, în schimb nu ne parvine, din literatura germană nici o informație despre depozite sau alte forme glaciare sau periglaciare.

4. Valea Doamnei

Valea Doamnei se află la est de Valea Laița între Muchia Laița la vest și Bâlea la est. În sud se învecinează cu Valea Paltina iar la sud-est cu circul suspendat Căldărușa Lungă. Între acestea și Vf. Paltinului, complexul erozional Borăscu își găsește o extensiune destul de mare.

Valea Doamnei.

Ca și valea vecină de la vest și Valea Doamnei a fost lipsită de atenția cercetătorilor germani. Singurele mențiuni aparțin limnologului sibian O. Phleps. Astfel, în lucrarea „Studien an den Hochgebirgsseen auf dem Nordgehänge des Fogarascher Gebirges” din 1914, autorul preciza: „La nord de Vf. Laița și Vf. Paltinului se întinde Valea Doamnei, care conține mici resturi mlăștinoase, a unui fost lac, la o altitudine de 1840m. Acest unic lac era așezat pe a treia treaptă și era barat la nord de roci mutonate și un val morenaic. Astăzi au mai rămas doar niște mici zone înmlăștinite, singurele rămășițe ale impozantului lac glaciar.”

Nu ne putem limita însă numai la aceste observații, datorită morfologiei complexe a acestei văi. În pofida dimensiunilor reduse a acestei văi în comparație cu celelalte de pe același versant: 750 m lățime în Căldarea Pietroasa Doamnei și 1200m puțin în amonte de lac și cca. 7 km lungime până la confluența cu Valea Bâlea, relieful prezintă o varietate mare de forme glaciare și periglaciare.

În dreptul Văii Doamnei creasta nu depășește 2400 m (Vf. Paltinului 2398 m și Vf. Laița 2397 m) și nu scade sub 2294 m (Șaua Doamnei). Se poate observa că această vale își are obârșia în două circuri glaciare: Căldarea Pietroasa Doamnei la vest (cu o altitudine de 2100-2150 m) și un circ mai redus ca dimensiuni, mărginit la est de Șaua Bâlea respectiv Muchia Bâlea, iar la vest se desparte de Căldarea Pietroasa Doamnei printr-o ramificație stâncoasă ce pornește din Vf. Paltinului.

O altă particularitate, de data aceasta de ordin litologic, este aflorimentul calcarelor cristaline, pe o suprafață restrânsă pe Muchia Laița în locul numit Jgheabul Văros (2150 m).

Căldarea Pietroasă a Doamnei este considerată alături de circul de la est, obârșia ghețarului de pe Valea Doamnei, însă, datorită intensității activității periglaciare formele glaciare de detaliu (șlefuire glaciare etc…) au fost acoperite de aceste produse periglaciare. Se impune însă forma plată, tipică a căldării.

La nivelul celei de-a doua trepte, care corespunde altimetric cu circul de sub Șaua Bâlea, respectiv 2050 m, ramificația stâncoasă de sub Vf. Paltinului este puternic fragmentată de două șei de transfluență, prin care cele două zone de acumulare comunicau. La nord, această treaptă este barată de roci mutonate, sub care pe o a treia treaptă se află Lacul Doamnei (1850 m).

Căldarea Pietroasă a Doamnei.

După cum amintea și O. Phleps în 1914, malurile lacului sunt puternic înmlăștinite, iar la nord de acesta se află alt lac de dimensiuni foarte mici care provine din fostul lac glaciar. La nivelul acestei trepte nu mai putem vorbi de două ramuri ale ghețarului, acestea unindu-se în prealabil la nivelul celei de-a doua trepte.

La NV de lac, la cca 30 m, se află o posibilă morenă laterală. La nord de lac formele de depunere glaciară continuă cu o morenă mediană, provenită din erodarea ramificației de sub Vf. Paltinului de către ghețarul din Căldarea Pietroasa Doamnei și de cel din circul de sub Șaua Bâlea și depusă după unirea acestora. Deasupra lacului se ridică de o parte și de alta, cu peste 50 m, umeri glaciari foarte bine reliefați.

În aval de Lacul Doamnei valea continuă sub forma tipică a literei U, și sub limita superioară a pădurii (1650-1700 m), aici aflându-se o stână, sub Piscul Doamnei, construită pe o zonă înălțată, posibil de origine morenaică.

Este sigur astăzi că ghețarul se întindea sub limita actuală a pădurii, forma tipică a văii și prezența blocurilor eratice, putând fi urmărită până la 1350-1400 m altitudine, unde poteca părăsește Valea Doamnei, trecând spre est peste Muchia Bâlei, spre Cabana Bâlea Cascadă.

Din punctul de vedere al formelor periglaciare, vom aminti în primul rând ghețarul de pietre din Căldarea Pietroasă a Doamnei, alimentat de versanții limitrofi.

Fenomenul cel mai des întâlnit pe acești versanți este cel al selecției gravitaționale a gelifractelor (produselor de dezagregare). Astfel la baza abruptului stâncos, predominante sunt produsele fine, de mici dimensiuni, ele devenind din ce în ce mai mari pe măsură ce scade altitudinea, ajungând în zona centrală a ghețarului de pietre la dimensiuni de ordinul zecilor de metri cubi. Acest ghețar se întinde până la nivelul treptei a doua (imediat inferioară celei mai înalte trepte).

Selecție gravitațională a blocurilor pe versantul de sub Vf. Paltinului.

A treia treaptă, a lacului, iese în evidență prin prezența numeroaselor potcoave nivale formate mai ales în urma avalanșelor.

Caracteristică este potcoava nivală din partea de vest a lacului (20 m lungime și 5 m înălțime).

.

A treia treaptă (a lacului) de pe cursul Văii Doamnei

.

Tot pe acest versant, la 1800 m altitudine, se află mai multe potcoave nivale alăturate, dintre care cea mai dezvoltată are 30 m lungime și 6 m înălțime.

Potcoave nivale alăturate pe Valea Doamnei.

Dintre formele periglaciare cu extindere mai mare în Valea Doamnei, mai putem evidenția culoarele de avalanșă ( pe ambii versanți) și creasta criogenă, mai ales între Turnul Paltinului (2372 m) și Șaua Doamnei.

Limita hipsometrică inferioară a etajului periglaciar, calculată după limita pădurii, este la 1450- 1500 m.

5. Valea Bâlea

Valea Bâlea reprezintă una din cele mai extinse văi ale versantului nordic. Ca limite, pornind de la vest, putem urmării Muchia Bâlei până în Vf. Paltinului. De aici spre E, limita este reprezentată de creasta principală: Vf. Paltinului, Fereastra Bâlei (2286 m), Vf. Iezerul Caprei (2417 m). De aici spre NE: Șaua Caprei (2230 m), Vf. Văiuga (2443 m) și Vf. Vânătoarea lui Buteanu (2507 m). Aici părăsim creasta principală, limita estică fiind Muchia Buteanului (Muchia Netedu).

Regiunea înaltă a văii se constituie din două circuri glaciare: Circul Bâlea, cel mai extins, și Căldarea Văiugii în partea de est, pornind de sub Vf. Vânătoarea lui Buteanu.

Informațiile provenite din studiile autorilor germani sunt destul de consistente. Relieful acestei văi a fost studiat de către pionierul cercetării glaciare din Munții Făgăraș, F. W. Paul Lehmann, chiar din 1881, de la lucrarea sa („Beobachtungen über Tektonik und Gletscherspuren im Fogarascher Hochgebirge”). Alte lucrări despre vizând această regiune au mai publicat O. Phleps în 1914 și Th. Kräutner în 1929.

Revenind la lucrarea lui Lehmann din 1881 putem scoate în evidență unele observații ale autorului cu privire la structura geologică și tectonică din regiune. Pe baza acestor observații făcute în regiunea văii Bâlea, autorul face unele considerații asupra structurii și formării versantului nordic: „Construcția internă a muntelui este mai clară în partea de nord. Dacă privim în lungul culmii crestelor secundare de deasupra văilor împădurite, de exemplu dela Vf. Buteanu spre Piscu Bâlea, putem vedea panta stratelor marcate clar în colții crestelor, pantă care este mai mare decât panta medie a văii. Această construcție se dezvăluie singură în apele Porumbacului care vin de la Mâzgavu și care nu se prăbușesc deasupra stânii Serbota, ci alunecă pe spatele stratelor abrupt înclinate. Între pârâul Porumbacului și Ucea mare apar

Harta geomorfologică a reliefului glaciar și periglaciar (V.Doamnei, V. Bâlea, V. Arpășel).

mai peste tot, mai mult sau mai poțin evidente rupturi de straturi de la V la E cu o declivitate a pantei de cca. 60 de grade. Aceste observații coincid cu cele ale lui Hauer și Stache care în urma cercetărilor între Sebeș și Șinca au revendicat analogic că întreaga parte nordică are aceeași orientare de straturi și aceeași pantă [….]. Întreaga creastă e o pânză de șariaj a unor șisturi cristaline complexe șariate spre nord, pe care eroziunea a afectat-o.”

În ceea ce privește descrierea reliefului, același autor începe cu Cascada Bâlea, așezată în regiunea jnepenișului (Knieholz). După ce descrie Stâna Bâlea, la 1 km de aceasta observă o zonă întinsă cu blocuri care pot să fi fost aduse prin intermediul gheții. La 25 m deasupra acestora a atras atenția o stâncă în formă de nas, ce răsare din versantul Buteanului. Aici autorul descrie: „…de pe stâncă se scurgea apă, suprafața acesteia arătând urme evidente de eroziune torențială. Unde rocile de pe vale erau acoperite de sol, acesta a fost aici îndepărtat de către oi în nenumăratele urcări ale acestor pante, apărând o cărare sinuoasă, care arată clar șlefuirea orizontală de-a curmezișul stratificării (bogate în benzi de cuarțit).”

Însă din păcate, înafară de aceste elemente, Lehmann nu mai amintește decât de configurația Văii Bâlea care ar confirma o glaciațiune trecută, lucru amintit ironic de R. Lucerna în 1908 . Dacă a existat sau nu glaciațiune, este un lucru arhicunoscut astăzi, însă varietatea formelor glaciare este mult mai mare decât cea prezentată de Lehmann în 1881. Observații mai consistente găsim în lucrarea lui O. Phleps din 1914. Interesante sunt afirmațiile acestuia în legătură cu lentila de calcar ce aflorează pe versantul vestic, în apropierea Șeii Bâlea: „ Din aceasta (lentila) provine și un mare bloc de calcar care se înalță din lac. Acest bloc este de un mare interes deoarece a putut ajunge în lac, la nord de rocile mutonate de pe malul vestic al lacului, numai pe o masă de gheață puternică de odinioară. O alunecare obișnuită de pe versant până în acest loc fiind aproape imposibilă.” Această teorie este susținută și de nenumăratele blocuri, în parte de dimensiuni importante, care se află în jurul rocilor mutonate din nordul circului, și care provin de pe versantul sudic, au putut fi transportate peste cuveta lacului doar de către ghețar, care săpa la acel moment cuveta.În continuare spre nord se pot observa două trepte mici, barate și ele de roci mutonate. Însă cea mai importantă ca dezvoltare este a patra treaptă pe care se află Stâna Bâlea (1590 m), și care este închisă la sud de roci mutonate.

Tot O. Phleps mai afirmă că la 1234 m altitudine, Cabana Bâlea (astăzi Bâlea Cascadă) este construită pe depozite morenaice, ceea ce îl face să aproximeze limita fostului ghețar la această altitudine.

Valea Bâlea.

În 1929, Th. Kräutner, citând pe Lehmann (1881), concluzionează, descriind treptele văii și amintind doar de o morenă la 1400 m. Însă acești autori nu dezbat două regiuni de interes crescut din cadrul acestui circ, și anume: Șaua Bâlea (2200m) și Șaua Capra (2230m), posibile șei de transfluență.

Partea de est a Circului Bâlea.

Circul glaciar Bâlea.

Valea Văiuga

Dacă în cazul Șeii Capra acest lucru este discutabil, formele de microrelief arată că transfluența s-a făcut din Circul Capra în Circul Bâlea printr-o pană de gheață de dimensiuni reduse, în cazul Șeii Bâlea lucrurile nu stau deloc așa. Se poate observa clar că linia fostei rimaye a ghețarului se află în regiunea Șeii Bâlea la o altitudine de 2250-2275 m, mult deasupra șeii. Alt lucru care trădează existența unei transfluențe de dimensiuni mari, este și aspectul rotunjit, specific al acestei șei.

La est, în Căldarea Văiuga, formele glaciare predominante, pe lângă circul glaciar și valea în trepte, sunt rocile mutonate și șlefuirile glaciare, observate și de Lehmann în 1881. O. Phleps observa și o morenă

pe una din trepte, pe care din păcate, datorită descrierii succinte nu am putut să o identific.

Datorită restricțiilor de pe Valea Arpășel, aflată la est de Valea Bâlea, vom prezenta unele forme glaciare de pe Versantul Netedu în cadrul acestui capitol. Cea mai importantă din acest punct de vedere este regiunea „La Lăcuț”, la S-SE de Vârful cu Jepi (1910 m), unde O. Phleps în 1914 descrie o rocă mutonată de 33 m lungime și 24 m lățime, lacul fiind înconjurat de morene. Autorul mai precizează că lacul se scurgea la un moment dat înspre est, la momentul respectiv lacul fiind puternic colmatat, aproape de dispariție. În luna Iunie 2002 (lună cu precipitații abundente), situația era însă sensibil diferită și anume: apa din lac avea aprox. 1-1,5 m adâncime, iar la est exista o scurgere, peste o rocă șlefuită glaciar. Astfel aș putea să concluzionez, că lacul nu are o alimentare continuă, fiind alimentat direct de precipitații.

Desigur o extindere mare o au formele de tip periglaciar, cei mai afectați fiind desigur versanții. Practic începând de la Șaua Capra și până la Șaua Bâlea tot versantul circului este acoperit de grohotiș, cele mai importante fiind trenele de sub Șaua Capra, de sub Fereastra Bâlei și cea de lângă Șaua Bâlea. De regulă aceste fenomene de versant se sfârșesc printr-o potcoavă nivală, cum ar fi cele din partea de sud și est a lacului. Acestea avansează puternic în cuveta lacului, un aport de forță și materie fiind aduse și de către avalanșe. Însă culoarele de avalanșă au o frecvență mai mare pe versantul de sub Piscul Bâlea, în mare parte din cauza expoziției sale estice.

O altă formă ușor de observat este „creasta dublă” din partea de sud a circului. Aceasta se constitue de fapt din două abrupturi suprapuse. Cel inferior format de eroziunea regresivă a ghețarului (corespunzător fostei rimaye), iar cel superior format în etajul supraglaciar, ulterior ambele fiind supuse acțiunii periglaciare.

În Căldarea Văiuga procesele periglaciare au de asemenea o extindere mare. În primul rând menționăm ghețarul de pietre de pe treapta superioară a Văiugii, supus unui proces destul de puternic de nivație, iar versanții sunt acoperiți de gelifracte, formând astfel un versant alohton afectat de procesul de selecție gravitațională .

Selecție gravitațională în Căldarea Văiuga.

Ghețarul de pietre de pe treapta superioară a Văii Văiuga.

Pe versantul estic al Netedului am mai putut observa forme de pavaj periglaciar și pietre cumpănite. Aceste procese periglaciare nu sunt amintite nici de O. Phleps în 1914 și nici de Th. Kräutner în 1929 cu toate că termenul de periglaciar fusese introdus încă din 1910.

6. Valea Arpașul Mare

Valea Arpașul Mare se află în regiunea centrală a versantului nordic al Masivului Făgăraș. Aceasta se desfășoară între Muchia Albota la vest și Muchia Podragu la est. La sud, Valea Arpașu se învecinează cu bazinele Capra și Buda, limita constituind-o creasta principală între Vf. Vârtopel (2385 m) și Vf. Podragu (2462 m), trecând prin vârfurile: Arpașul Mic sau Vârtopul (2460 m), Arpașul Mare (2468 m) și Vf. Mircii (2467 m).

Localizarea Văii Arpașul Mare în cadrul Masivului Făgăraș.

Între creastă și confluența cu Valea Podragu (la 1025 m alt.) are o lungime de 5 km și o lățime medie de 4 km în regiunea circurilor și 3 km în regiunea văii. Ca suprafață aceasta se întinde pe 12 km2.

Din punctul de vedere al cercetării glaciare din Carpați, Valea Arpașul Mare ocupă un loc central, fiind de fapt prima vale în care profesorul Lehmann descrie în 1881 o morenă, precizând posibila existență a unui ghețar și în același timp începutul polemicii sale cu Primics și Inkey. Ultimul dintre aceștia vede circurile ca o acțiune a eroziunii torențiale și este de părere că morenele sunt greu de deosebit de prăbușiri și afirmând că nu s-au găsit destule dovezi pentru a demonstra existența unei foste glaciațiuni în Carpați.

Harta geomorfologică a reliefului glaciar și periglaciar (V. Arpașul Mare, V. Podragu).

Descoperirea ulterioară a glaciațiunii în Balcani îi dă dreptate în cele din urmă profesorului de la Breslau, care nu susținea numai existența unei glaciațiuni ci și a unor stadii ale acesteia.

Domeniul izvoarelor Arpașului Mare se află la 1957 m altitudine deasupra nivelului mării pe o treaptă de vale a lacului Podrăgelu. În spatele acestuia se înalță cu aproape 30 m un perete care descrie un arc plat convex. În dreapta se află o „haldă de grohotiș” care se îndreaptă neîntrerupt până în micul lac de munte, iar în stânga curge cu o cădere puternică un pârâuleț, care a împins în apa lacului o „deltă” din materiale fine acoperită de iarbă. Ultima treaptă este închisă din trei părți de stânci sălbatice, abrupte. În a patra parte se întinde din perete în perete, o morenă frontală, formată din blocuri mari, de sub care izvorăște pârâul. Un val îngust și puțin consolidat stă în spatele primului. Două pături de iarbă indică un fost lac. Unghiul de înclinare dintre mijlocul morenei și limita dințată a amfiteatrului, variază între 180 și 280, neexcluzând astfel posibilitatea existenței unui ghețar. Spatele rotunjit al pragului abrupt spre Lacul Podrăgelu, arată clar că ghețarul a înaintat peste acesta spre vale.

Mările de grohotiș care înconjoară continuu baza peretelui stâncos, care se ridică adesea cu 400 m deasupra, dovedesc că ghețarul în retragere a trebuit săaibă o ultimă fază[….]

Cercetările lui Hochstetter în Balcani și noile cercetări în alte regiuni înalte din peninsulă, în legătură cu fenomenul glaciar, au dat numai rezultate negative, așa că trebuie ca Munții Carpați să fie singurii din SE Europei care au fost afectați de glaciațiune. ( Lehmann 1881)

Paul Lehmann după polemica aprinsă cu geologii maghiari, își extinde cercetările în „Alpii Transilvaniei” între Retezat și Piatra Craiului. Autorul afirmă în 1885 că nu toate valurile trebuie considerate morene: „Unele, care se află sub pereți abrupți pot fi grohotiș alunecat pe spatele zăpezii (reprezentând de fapt potcoave nivale). În cazul Podrăgelul și Gemeni, un abrupt se află în spatele acestora, perete care face legătura cu treapta superioară a circului, respectiv cu un val de grohotiș”. P. Lehmann, „Die Südkarpathen zwischen Retejat und Königstein” (1885).

O excavație a cuvetei nu este probabilă aici, ca în cazul Tăului Negru al marelor iezere ale Cibinului. Aici se pare că sub peretele abrupt, în unghiul mort, s-a adunat zăpadă și gheață, care nu a permis acumularea blocurilor la baza abruptului. De obicei rămân valurile de pietre la marginea treptelor, ca în cazul lacului de sub Vf. Mândra.(Lehmann 1885)

La această descriere destul de detaliată, O. Phleps mai aduce puține adaosuri, evidențiind începutul turbificării lacului.

Th. Krautner în sinteza sa din 1929, pe lângă relatarea particularităților de relief descrise anterior, avansează și ideea confluenței foștilor ghețari de pe Văile Arpașului Mare și Podragului. Prezența morenei terminale la altitudinea aproximativă de 1200 m pare să infirme această ipoteză.

În teren afirmațiile expuse de acești autori se adeveresc în cea mai mare parte, ele fiind axate în special pe studiul treptei superioare a circului estic din Valea Arpașul Mare, cel care găzduiește Lacul Podrăgel. Situația, însă este puțin mai complicată decât cea prezentată de autorii citați mai sus. Partea superioară a Văii Arpașul Mare este formată din 5 circuri. Primele trei, dintre Vf. Vârtopel și Vf. Arpașul Mic sunt constituite dintr-o singură treaptă și fiind puternic afectate de fenomenele periglaciare. Circurile nu adăpostesc lacuri în schimb sunt ocupate de ghețari de pietre. Între Vf. Arpașul Mic și Vf. Arpașul Mare se află circul omonim, format din două trepte, din care cea inferioară a adăpostit un lac, barat la nord de roci mutonate, aflate la 1960-1970 m altitudine.

Treapta superioară din circul Podrăgel.

Între vârfurile Arpașul Mare și Podragu se desfășoară cel mai important circ, din punctul de vedere al istoriei cercetării glaciare în Masivul Făgăraș și chiar din Carpați. Circul este format din două trepte dintre care cea inferioară adăpostește un lac aproape dreptunghiular orientat V-E cu o suprafață de 949 m2 și o adâncime maximă de 3,5 m. Un con mare de grohotiș,de pe versantul vestic, parazitează treapta lacului, oprindu-se în acesta. Diferența de nivel dintre cele două trepte este de cca. 30 m în relief constituindu-se într-un abrupt șlefuit glaciar (o rocă mutonată). Deasupra acestei roci, la o altitudine de 2160 m, se află o morenă bine conservată, așa cum o descria Lehmann. Interesante și în același timp controversate sunt depunerile în formă de movile din spatele morenei, depuneri foarte asemănătoare cu drumlin-urile. În afară de Șaua Podragu, circul este înconjurat de abrupturi stâncoase, sursa trenelor continui de grohotiș de la poalele versantului.

O altă problemă neabordată de autorii citați, ar fi posibilitatea existenței unei transfluențe glaciare prin Șaua Podragu, aflată la altitudinea nișelor glaciare din Valea Podragu.

Circul Podrăgel.

7. Valea Podragu

Valea Podragu se află în partea centrală a Masivului Făgăraș, aparținând versantului nordic. Acesta se află între Culmea Podragului la vest și Muchia Tărâței la est, lățimea văii variind între 1,2 km în aval de Cabana Turnuri și 850 m în regiunea Lacului Podragu.

În sud, valea se învecinează cu bazinul Buda, respectiv cu Valea Izvorul Podu Giurgiului pe o distanță de 750 m, cât ține creasta principală între Vf. Podragu și Vf. Tărâța (2414 m).

Valea Podragu este amintită de P. Lehmann în contextul observațiilor despre tectonica Masivului Făgăraș(1881). El descrie benzi înguste de calcar care cad dinspre Vf. Podragu spre sud, subliniind căderea în trepte a versantului sudic. Autorul revine cu observații în 1903, când amintește doar de șlefuiri glaciare și o morenă tipică pe Valea Podragu ca și ivirea rocii la zi în Circul Podragu.

Th. Kräutner avansează ideea (1929), conform căreia cei doi ghețari de pe Arpașul Mare și respectiv Podragu s-ar fi unit la 1100 m altitudine. Însă, afirmațiile sale rămân la stadiul de supoziții, autorul neexcluzând și posibilitatea opririi ghețarilor în jurul altitudinii de 1200 m.

O. Phleps (1914) , descrie minuțios o „haldă de grohotiș” (Gerölhalden), care intră în lac prin partea sa estică: „[…]De un interes crescut este conul de grohotiș, care se formează în SE lacului, la baza Vf-lui Conrad (Tărâța), iar în special că această brazdă a versantului rămâne umplută cu zăpadă tot timpul anului, iar blocurile alunecă pe zăpadă înghețată formând jos un fel de morenă terminală. Am putut observa în a doua jumătate a lunii august un rest important de zăpadă în valul de pietre. Aportul de ape vine de pe versanții înconjurători, în interiorul maselor de pietre, intrând în lac sub suprafața acestora. Scurgerea lacului se află în partea de nord într-o despicătură în roci mutonate apoi se lărgește într-un fel de lac de 1 m adâncime. Pe aceeași terasă se mai află un lac, Lacul Podragu Mic, care era secat la acea vreme[…]”

Din lucrarea profesorului de la Sibiu, mai putem deduce încercare autorului de a dovedi existența mai multor glaciațiuni prin intermediul altitudinii și distanței față de creastă a morenelor terminale.

Circul Podragu și cabana cu același nume.

Circul glaciar Podragu este format din două trepte, care evidențiază existența a cel puțin două stadii glaciare. Treapta inferioară este cea mai dezvoltată, ea aflându-se la cca. 2140 m altitudine și adăpostind pe lângă Lacul Podragu încă trei lacuri de dimensiuni mult mai mici. În cadrul acestei trepte, ies în evidență formele glaciare de șlefuire și multitudinea de roci mutonate. Practic lacul este înconjurat de o bordură de roci mutonate. Tot roci mutonate se întâlnesc pe toată porțiunea care face trecerea de la treapta superioară la cea inferioară.

În partea de NV a circului se poate identifica un val de blocuri amestecate cu materiale fine, de dimensiuni destul de mari, și care formează limita de vest și nord-vest a Lacului Podragu Mic. Partea concavă a valului este îndreptată spre lac, iar cea convexă spre versant, ceea ce îl diferențiază de o potcoavă nivală, astfel fiind o posibilă morenă stadială.

Legătura circului cu sectorul de vale glaciară se face printr-o porțiune destul de îngustă, de cca. 125 m lățime. Această porțiune este mărginită la vest de o culme care coboară din Culmea Podragului și care domină cu 100 m nivelul circului. Această culme ușor rotunjită, se corelează altitudinal cu treapta superioară a circului, care variază între 2200 și 2250 m altitudine. Această treaptă este mai dezvoltată ca suprafață în parte sudică, sub creasta principală. Aici distingem clar două nișe glaciare la o distanță de mai puțin de 100 m una față de alta, însă foarte diferite din punctul de vedere al formelor de microrelief caracteristice.

Treapta superioară a Văii Podragu.

Dacă nișa aflată în partea de vest suportă două lacuri de dimensiuni mici, într-o cuvetă unde roca este scoasă la zi și rocile mutonate și șlefuirea glaciară se observă foarte ușor, lucrurile nu stau așa și în cazul nișei aflate la 75 m mai la est. Aceasta este locuită de trene de grohotiș.

Alimentarea este făcută de creasta criogenă din regiunea Vârfului Tărâța și avansează spre nord prin intermediul unui torent de pietre amintit și de O. Phleps în 1914, format de acțiunea avalanșelor, și care formează la nivelul Lacului Podragu o potcoavă nivală (descrisă de Phleps ca o morenă frontală) de dimensiuni apreciabile: 10,5 m înălțime, 81,6 m lungime și maxim 15 m lățime.

Partea sudică a Circului Podragu.

Această potcoavă este împinsă pe o distanță de mai mulți metri în Lacul Podragu, în spatele acesteia formându-se, înspre versant, un mic lac. Acesta nu comunică pe la suprafață cu Lacul Podragu și are un nivel cu aprox. 2 m mai ridicat.

Lacul Podragu.

Torent de pietre.

Pe lângă partea sudică, mai putem identifica alte două regiuni ocupate de mase mari de grohotiș: una în regiunea unde începe valea glaciară (pe versantul estic) și una în dreptul cabanei și a Lacului Podragu Mic, la baza abruptului Culmii Podragului.

8. Valea Sâmbetei

Valea Sâmbăta se află în partea estică a versantului nordic al Masivului Făgăraș, fiind una din cele mai dezvoltate văi de pe acest versant. Ea se află încadrată de Culmea Drăgușului la est, și Culmea Cațiavei la vest. La sud creasta principală desparte Valea Sâmbetei de Bazinul Doamnei cu văile: Gălășescu Mare, Gălășescu Mic și Bândea, pe un sector între Muntele Gălășescu la vest (2471 m) și Cheia Bândei (2383 m) la est. Pe parcursul ei între aceste vârfuri, creasta trece prin două înșeuări largi numite: Fereastra Mare (2271 m) și Fereasra Mică a Sâmbetei (2197 m).

Circul Sâmbăta se compune din cinci circuri suspendate care se continuă cu o vale în trepte. Pâraiele care provin din aceste circuri se unesc înainte de cota 1600 m, formând pârâul Sâmbăta.

Din literatura germană, consacrată acestei regiuni merită amintit Th. Kräutner, care evidențiază dimensiunile văilor și extinderea din ce în ce mai mare a platformei Borăscu, aceste văi arătând încă urme glaciare: „…zeigen aber alle noch glaziale Spuren.”

La o observare mai atentă însă putem descrie o multitudine de forme glaciare și periglaciare, începând de la 1300 m alt. până la nivelul crestei principale.

În primul rând putem identifica trei nivele de depunere morenaică. Primul, cel inferior, se află la o altitudine de 1300-1350 m puțin în amonte de stâna de pe Valea Sâmbăta, depunerea având cca 4 m înălțime și 10 m lungime. A doua morenă se află la 200 m în amonte de Cabana Valea Sâmbetei, la o altitudine măsurată de 1450 m, fiind puternic străpunsă de Pârâul Sâmbăta, care are ca mal stâng o terasă fluvio-glaciară.

Valea Sâmbăta.

Ultima morenă se află la 1850 m altitudine și barează treapta superioară a circului Sâmbăta.

Valea Sâmbăta. Treapta superioară.

Atât circurile suspendate cât și Sâmbăta nu au lacuri, dar este posibil să fi avut, dar ulterior să fi fost colmatate cu produse periglaciare. Circurile suspendate de sub Vf. Gălășescu sun barate de roci mutonate, dar nu am putut observa morene. În schimb am observat în aceste circuri cât și cel de sub Fereastra Mare, ghețari de pietre.

Cap.VI Caracteristicile versantului sudic

Versantul sudic al Masivului Făgăraș are un aspect aparte, diferit de cel nordic. Acesta coboară în trepte, spre sud , până în sectorul depresiunilor de contact, ocupând mai mult de 2/3 din suprafața întregului masiv. Bazinele hidrografice sunt mai dezvoltate, având la origine mai multe circuri glaciare, cu suprafețe mai mari decât cele de pe versantul nordic.

Extinderea fenomenului glaciar a avut proporții net superioare versantului opus; ca dovadă stau nu numai lungimea văilor glaciare ci și suprafețele extinse ale zonelor de acumulare.

Din punctul de vedere al zonelor de acumulare, în cadrul versantului sudic, S. Iancu în 1973 precizează că s-a ajuns la o recunoaștere unanimă a faptului că direcția unanimă a vânturilor în Carpați a fost cea vestică, după cum sublinia M. Bleahu (1957), și că acumularea zăpezilor s-a făcut la adăpost față de această direcție. Faptul este confirmat de frecvența redusă a circurilor cu orientare spre vest, după cum reiese din cartările existente (Gh. Niculescu, E. Nedelcu și S. Iancu, 1960; Valeria Micalevich-Velcea, 1961; E. Nedelcu, 1967; Gh. Niculescu, 1969), cât și din rozele construite pe baza orientării circurilor (Gh. Niculescu, 1965).

Sectorul Arpașul Mic-Buda -Râiosu.

Literatura germană de specialitate vizează în mod sporadic acest versant, în special cele patru mari bazine: Topolog, Capra, Buda și Valea Rea. Preponderent, găsim informații despre această parte în: „Beobachtungen über Tektonik und Gletscherspuren im Fogarascher Hochgebirge” P.Lehmann, 1881; „Die Südkarpathen zwischen Retezat und Königstein” P. Lehmann, 1885; „Eiszeit in den Südkarpathen” S. Puchleitner,1901; „Einige Gletscherspuren aus dem Fogarascher Gebirge (südliches Siebenburgen). R. Lucerna, 1908 și mai ales în sinteza: „Die Spuren der Eiszeit in der Ost-und Südkarpathen” Th. Kräutner, 1929.

1. Valea Topolog

Valea Topolog se află în partea vestică a versantului sudic al Masivului Făgăraș, între Vârfurile Ciortea și Negoiu. Partea sa superioară este simetrică, formată din două văi, fiecare izvorând din câte trei circuri glaciare. În vest se află Valea Scara cu cele trei circuri ale sale: Circul Căldării, Căldărușa și Scara, străjuite de Culmea Ciortea la vest, Vf. Scara la nord și Plaiul Scării sau Piscul lui Cazan la est. Mai la est de acest pisc, întâlnim Valea Negoiu care își are și ea obârșia în trei circuri glaciare întinse între piscul sus amintit, creasta principală între Vârfurile Șerbota și Negoiu la nord, și Culmea Lespezilor la est.

Literatura germană este prezentă în descrierea acestei văi datorită lui P. Lehmann (1881) și Th. Kräutner (1929). Autorul de la Breslau descrie regiunea numai din punct de vedere tectonic, ocolind fenomenul glaciar: „Puține clarități apar în formarea părții sudice. Acolo unde învelișul de grohotiș și vegetația scot la iveală stratificația, aceasta arată o scufundare treptată spre sud. Aceasta am observat-o mai întâi pe drumul din Vf. Negoiu spre Ciortea, prin Mâzgavu, unde spre sud cca. 5 km afirmațiile anterioare au fost confirmate. La 1 km de Ciortea apare un impunător vârf de munte de pe care coboară spre sud o masă de pietre cu o înclinare de cca. 200 […] În crestă apar stratele în poziție verticală, sau înclinate spre sud, așa cum apar Vârfurile Ciortea și Mâzgavu. Aici stratele sunt ușor cutate, cu interferența a trei straturi de calcar. Regularitatea formării muntelui este într-adevăr izbitoare. Peste tot stratele coboară paralel dinspre creastă, cu declivitate accentuată spre nord și treptat spre sud.” În sfârșit aceste afirmații îl fac pe Lehmann să concluzioneze: „Întreaga creastă este o pânză de șariaj a unor șisturi cristaline complexe, șariată spre nord, pe care eroziunea a afectat-o.” Lehmann (1881 p.111-113).

Pe de altă parte Th. Kräutner descrie în 1929 forme tipic glaciare. Autorul identifică pe flancul estic al Văii Scara, sub Stâna Scara, o morenă laterală la o altitudine de 1630-1640 m. Aceasta se află la 100 m deasupra nivelului actual al văii. Kräutner estimează extinderea ghețarului până la 1500-1450 m. Același autor descrie existența unei alte morene laterale, aflată pe treapta inferioară a circului sudic din acest sector (sub Vf. Ciortea) care se continuă cu o morenă frontală, localizarea acestuia nefiind clară: ’’Eine Seitenmorane kann bei der untersten Stufe des südlichen Kares beobachtet werden, welche in einen unvollständigen Stirnmoränenwall übergeht.’’

Interesante sunt afirmațiile lui Kräutner cu privire la Valea Negoiu „Cele trei circuri de obârșie, nu susțin morene și nu au lacuri datorită faptului că au o orientare sud-vestică”, anticipând teoria despre frecvența și dezvoltarea mai mare a circurilor cu expoziție estică sau sud-estică din sudul masivului (Gh. Niculescu, E. Nedelcu și S. Iancu, 1960).

2. Valea Capra

Valea Capra este una din cele mai dezvoltate văi glaciare ale Masivului Făgăraș. Aceasta este delimitată la vest de Culmea Lespezi, la nord de creasta principală între Vf. Lespezi și Vf. Arpașul Mic iar la est de culmea care pornește din Vf. Arpașul Mic, fiind punctată de Vârfurile Buda, Râiosu și Mușeteica.

Dintre autorii de limbă germană, care au descris formele de relief din această vale, putem aminti în ordine cronologică pe R. Puchleitner (1901), S. Lucerna (1908) și Th. Kräutner (1928).

La începutul secolului XX, S. Puchleitner afirmă că „versanții sudici nu țin morene, dar pe Valea Capra, la Stână, la 1550 m se găsesc roci mutonate”. Șapte ani mai târziu, R. Lucerna descrie Valea Paltina, afluentă a Văii Capra: „Prima dată am pășit la sud de Paltina, pe o morenă terminală, la est de o cabană românească (de ciobănit). Altitudinea acesteia estimată la 1900 m ne trimite la un timp stadial. La sud urmează o a doua treaptă, iar în spate o vale glaci ară largă, cu un fund plat dezvoltat. Un stadiu următor, mai tânăr, e reprezentat printr-un val de bolovăniș care închide micul lac de munte la cota 2147 m.” Din păcate și această afirmație lasă loc interpretărilor. Astfel, dacă autorul în localizare: „la sud de Paltina”, se referă la Vârful Paltina (Paltinul), iar morena este cea din amonte de Stâna Capra (respectiv la est de aceasta), nu putem fi de acord cu altitudinea precizată de acesta, cea reală fiind în jurul a 1600 m. În schimb dacă asociem numele Paltina văii care pleacă din sudul Vârfului Paltinul, aproape totul se corelează, inclusiv Lacul Călțun, descris ca un stadiu al ghețarului din Valea Paltina, mai puțin însă cabana alpină: „Erst im Süden der Paltina stieβ ich,[…] östlich von einer rumänischen Alphütte”.

În 1929, Kräutner vine cu o descriere mai amănunțită a văii, punând accentul pe expoziția circurilor care compun complexul Capra și pe morfologia glaciară, descriind o morenă laterală la 1370 m, înaintea confluenței cu Valea Paltina, apreciind întinderea ghețarului până la 1300 m (8 km). O altă observație făcută de Th. Kräutner privind „adâncirea văii principale” care se observă cel mai bine pe Valea Capra, deschide drumul către numeroase dezbateri în literatura română de specialitate a anilor ’60 și ’70.

Astfel, o atenție sporită s-a acordat în acești ani, de către geomorfologii români, profilului transversal al zănoagelor și văilor glaciare în care apar nivele, umeri bine conturați sau doar rupturi de pantă. Uneori acestea au fost considerate resturi ale unor troguri îmbucate, fiind astfel luate ca reper în aprecierea numărului fazelor glaciare (Gh. Niculescu, E. Nedelcu, S. Iancu, 1960). În urma unor cercetări geomorfologice efectuate în Munții Parâng ( Silvia Iancu, 1970) a reieșit că aceste rupturi de pantă din profilul transversal sunt de cele mai multe ori resturi ale unor nivele de denudare precuaternare.

.

Valea Capra

În sprijinul opiniei că treptele din profilul transversal și longitudinal al văilor glaciare din România, sunt mai ales, moștenite de la etapele genetice preglaciare, fiind doar parțial modelate de ghețari, vine și analiza critică a interpretării dată de Gh. Niculescu și E. Nedelcu în 1960, situației din Valea Capra. Autorii citați menționează aici prezența a două nivele de umeri, considerați resturi ale unor praguri, pe care le corelează cu două morene frontale, apreciind pe acest criteriu că valea a fost afectată de două faze glaciare. Analiza reliefului arată că sectorul de vale cuprins între cele două morene are o morfologie tipic glaciară și că, în prima fază, ghețarul care a depus morena inferioară a avut a avut drept pat fundul actualei văi.

Pornind de la aceste constatări, este greu să admitem, așa cum s-a făcut în lucrarea citată, că ghețarul care a depus morena inferioară a curs la nivelul umerilor superiori. În această ipoteză am fi obligați să acceptăm că spațiul cuprins între nivelul superior de umeri și fundul actualei văi (cca. 300 m) și delimitat longitudinal de cele două morene (cca. 2,5 km) a fost erodat fluviatil în interglaciar. Idem în cazul celui de-al doilea nivel de umeri cu morena superioară, în postglaciar.

Atât morfologia glaciară a Văii Capra, cât și valorile mari pe care ar trebui să le atribuim în acest caz eroziunii fluviatile interglaciare și postglaciare, în sectoare în care aceasta este de obicei mult mai redusă, ne determină să nu putem considera umerii din profilul transversal al văii drept resturi ale fundului unor troguri succesive și cu atât mai puțin să admitem că acestea se pot corela cu cele două morene depuse pe fundul actual al văii (S. Iancu, 1973).

Complexul glaciar Capra este format din două părți distincte, despărțite de Culmea Paltinului. La vest, începând cu Culmea Lespezi, se desfășoară circul omonim, Circul Călțunului și alte două circuri de sub Vf. Laița și Paltinului. La est, distingem circurile Căldărușa Lungă, Capra și Fundul Caprei și alte trei circuri suspendate, pe versantul vestic al culmii Piscul Negru-Arpașul Mic.

Lacul Capra este încadrat de următoarele vârfuri: în NE Vânătoarea lui Buteanu, în N creasta principală între Vf. Capra și Vf. Văiugii. La V se află Vf. Iezerul Caprei iar la S Lacul Căprița. Pârâul din Valea Caprei mai este cunoscut și sub denumirea de „izvoarele vestice ale Argeșului”, izvoarele estice fiind reprezentate de pârâul Buda cu izvorul Mircea, cu care se unește în apropierea localității Cumpăna formând Argeșul propriu-zis.

Circul glaciar Capra

.

„Lacurile Capra și Căprița sunt legate din punct de vedere genetic de glaciațiunea cuaternară. Cercetările efectuate ne permit să afirmăm existența a două faze glaciare, confirmate de existența a două serii de circuri glaciare: circuri suspendate și circuri cu vale glaciară, și de existența a două serii de morene frontale” A. Năstase, 1957.

Morfologia glaciară este ușor de observat și pe Valea Fundul Caprei, în special morena din aval de punctul de salvamont, o morenă stadială aflată în circul de sub creasta Vârtopel. Acest circ mai are două ramificații: una la est până sub Vf. Arpașul Mic, și una la vest până sub Vf. Vânătoarea lui Buteanu.

În circul Căldărușa Lungă putem observa forme tipice de eroziune și depunere glaciară, iar în partea sa superioară, spre Vf. Paltinului, putem menționa posibila existență a unui ghețar de platou.

Din punctul de vedere al reliefului periglaciar putem enumera trenele de grohotiș și potcoavele nivale, foarte dezvoltate în Circul Capra, ghețarul de pietre din Circul Fundul Caprei de sub Fereastra Zmeilor și nu în ultimul rând creasta criogenă a Vârtopelului. Tot ca urmare a proceselor periglaciare, se datorează degradarea abruptului glaciar din nordul văii Fundul Caprei, precum și apariția unei fâșii de gelifracte între abrupturile din această regiune.

Căldarea Fundul Caprei.

Trecând în regiunea de vest a complexului Capra, nu putem să nu observăm formele tipic glaciare, care ne duc cu gândul la descrierea lui R. Lucerna a regiunii de la sud de Paltinul. Astfel, la sud de sectorul ghețarului de platou din amonte de Căldărușa Lungă, valea debutează cu un mic circ glaciar, ocupat în întregime de produse ale dezagregării periglaciare.

Spre sud valea se lărgește, iar la o altitudine de 1900 m putem observa o morenă stadială, ciopârțită de apele pârâului numit în unele hărți: Căprioara. În spatele acesteia se dezvoltă un ghețar de pietre, alimentat de versanții dinspre nord și vest. În aval de morenă, la o altitudine de cca. 1850 m, această treaptă se sfârșește, barată fiind de roci mutonate străpunse de același pârâu.

Valea Paltina.

Mai departe spre vest, se întinde ramura vestică extremă a Văii Capra, și anume Valea Călțun, care înaintează puternic, pe direcție est-vest, în cadrul nodului orografic Negoiu-Călțun-Lespezi. În cadrul circului cu același nume se află un lac glaciar la o altitudine de 2147 m, cu o suprafață de 7751 m2, fiind al doilea lac ca adâncime din Masivul Făgăraș: 11,8 m (I. Pișota, 1971).

Cuveta lacustră este săpată în roca la zi, fiind însă puternic parazitată cu materiale de dezagregare, dinspre SV și S. Acestea provin din peretele nordic al Vârfului Lespezi, formând o trenă continuă de grohotiș la baza acestui perete.

Circul glaciar Călțun.

Regiunea Circului Călțun este importantă deoarece se constituie într-una din puținele locuri din Masivul Făgăraș, unde se observă o fostă transfluență glaciară între ghețarii de pe versantul sudic, către versantul nordic, în sectorul numit Portița Negoiului, legând Valea Capra de cea a Laiței. Treapta superioară a circului este barată la est de roci mutonate pe care s-au depus ulterior materiale morenaice. Acestea sunt străpunse pe la nord de pârâul Călțun. În aval, pe porțiuni întinse ale părții sudice a crestei dintre L. Călțun și Vf. Lăițel, se observă șlefuiri glaciare, iar pe creasta propriu-zisă suportă mici nișe nivale. De altfel pe versantul sudic al crestei principale, între Vf. Paltinul și Lacul Călțun, întâlnim o serie de procese periglaciare de versant, care datorită pantei nu se pot întâlni și pe versantul nordic, dar au o mare extindere pe cel sudic: blocuri reptante și mai ales solifluxiunea, care afectează

Proces de solifluxiune iar în planul îndepărtat: pavaj periglaciar. V. Paltina-2200 m alt.

Bloc reptant pe versantul sudic al Vârfului Laița.

cea mai mare parte a acestei porțiuni de versant. O mare intensitate și densitate a acestor procese le-am observat pe panta sudică a Vârfului Laița.

3. Valea Buda

Valea Buda se află în sectorul central al masivului Făgăraș, având o orientare generală N-S între Vârfurile Arpașul Mic și Moldoveanu. Ca și Valea Capra, și această vale are una din cele mai mari suprafețe dintre văile făgărășene. Izvoarele Văii Buda sunt și ele împărțite în două sectoare: unul vestic și unul estic, despărțite de culmea ce pornește spre sud din Vf. Podul Giurgiului ( 2358 m).

Literatura germană, după cum ne-am obișnuit pentru versantul sudic, este reprezentată în cea mai mare parte de către studiul lui Th. Kräutner din 1929 și P. Lehmann în 1885 citându-l pe Mrazec, care descria: „La ieșirea unui circ glaciar secundar în valea Buda s-a observat o morenă.”

Th. Kräutner prezintă o descriere mai detaliată a acestei văi, precizând două direcții de orientare a circurilor, caracteristice celor două sectoare: spre SSE (în sectorul vestic) și respectiv SSV în sectorul estic. Putem adăuga la această precizare, o singură excepție: circul Izvorul Podul Giurgiului, orientat V-E. Autorul mai descrie circurile Buda și Râiosu, ambele formate din două trepte. Cele mai importante detalii sunt însă reprezentate de descrierea a două rânduri de morene: unul superior la 1700 m alt. (întâlnit la stâna Buda, probabil cel descris de Mrazec), și unul la 1580 m alt., morenă pe care se află stâna Moldoveanu. Întinderea ghețarului a fost estimată de către autor la cca. 7 km, până în aval de cota 1400 m.

Partea apuseană a văii este formată din patru circuri în trepte, toate orientate paralel spre SSE (circurile Mușeteica, Râiosu, Buda și Izvorul Podul Giurgiului). Dintre acestea doar Buda și Podul Giurgiului suportă lacuri. Ambele sunt săpate în roca în loc, având suprafețe mici: 8600 m2 și respectiv 2220 m2, și fiind lipsite de forme de depunere glaciară.

Lacul Buda Lacul Iezerul Podul Giurgiului

Astfel, pe treapta superioară a circului Buda dintre formele glaciare de detaliu, am observat abruptul circului și o șlefuire glaciară cu striuri, care barează lacul triunghiular, formând latura sa sudică. Latura vestică este puternic înmlăștinită. În partea nord-estică a lacului sunt depozitate produse de dezagregare de pe versant, formând aici și o mică potcoavă nivală.

În mare parte situația se repetă pe treapta superioară a circului Izvorul Podul Giurgiului, unde dinspre vest spre lac avansează o zonă mlăștinoasă, iar malul nordic este reprezentat de un con de grohotiș. Aproape toată treapta este parazitată de produse de dezagregare, dar la fel ca în cazul Lacului Buda nu am putut observa materiale de depunere de tip morenaic.

În sectorul estic situația se prezintă sensibil diferit, în sensul că au o expunere spre SSV, circurile se află la o altitudine mai coborâtă, având și o suprafață mai mare. Acest sector este format din trei circuri convergente (Orzăneaua Mică, Orzăneaua Mare și Izvorul Moldoveanu), care confluează înainte de unirea ce Podul Giurgiului.

Circul Orzăneaua Mare se află la vest de Vf. Moldoveanu la alt. de 1950 m (la fel ca și Orzăneaua Mică), iar în amonte mai putem identifica o nișă glaciară la 2170 m. Circul Moldoveanu se află la sud de vârful omonim la 2033 m alt., fiind ca și celelalte lipsit de lacuri.

Cap.VII Concluzii

Așezați în partea estică a Carpaților Meridionali, Munții Făgăraș, mărginiți de Depresiunea Făgăraș în nord, Culoarul Oltului în vest, depresiunile de contact Sălătrucu, Nucșoara, Arefu în sud și Culoarul Tămașului, Râul Dâmbovița, Bârsa și Curmătura Oticului la est, s-au constituit într-una din cele mai importante regiuni de cercetare a reliefului glaciar din România, pentru literatura germană de specialitate.

Putem distinge în literatura științifică germană, două etape de dezvoltare: etapa de pionerat în cercetarea reliefului Munților Făgăraș, reprezentată de lucrările lui Lehmann (1881, 1884), Inkey (1884), Lucerna (1908) și Phleps (1914) și etapa de sintetizare , reprezentată de două importante lucrări de sinteză: S. Puchleitner „Die Eiszeit in den Südkarpathen” (1901) și Th. Kräutner „Die Spuren der Eiszeit in den Ost- und Südkarpathen” (1929). Tot în cadrul acestei etape mai putem aminti lucrarea lui P. Lehmann „Schneeverhältnisse und Gletscherspuren in den Transsylvanischen Alpen” (1903), cu puternice accente de sinteză.

Din punct de vedere litologic, cristalinul Munților Făgăraș e format din două serii de șisturi cristaline: de Făgăraș (superioară) și de Cumpăna (inferioară) care aflorează în regiunea nordică respectiv sudică a munților. În schimb, din punct de vedere tectonic, formarea Munților Făgăraș este pusă pe seama unui imens șariaj al Pânzei Getice peste Autohtonul Danubian, și a unor unități tectonice superioare numite Supragetice.

După cum am mai amintit în primele capitole, versantul nordic făgărășean a fost mai atent analizat de către cercetătorii germani, în expedițiile de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Astfel, dacă în urma studierii variației zăpezii în decursul mai multor ani, Lehmann (1903) ajunge la concluzia că în prezent regiunea înaltă a Munților Făgăraș se află sub limita inferioară a firnului, pentru perioada glaciară lucrurile stau diferit.

În expediția din 1880 P. Lehmann observă în partea superioară a văii Arpașul Mare, deasupra lacului Podrăgel, o morenă frontală care îl face să susțină pentru prima dată, în lucrarea din 1881, existența glaciațiunii cuaternare în Carpații Meridionali, denumiți de el Alpii Transilvaniei. Ulterior, cercetările celorlalți oameni de știință se extind în sensul descoperirii unor noi forme specific glaciare, problema extinderii glaciare rămânând însă fără răspuns.

În prezent este cunoscută existența a cel puțin două glaciațiuni (Riss și Würm) constituite din mai multe stadii dovedite de nivelele de morene: 1390-1400 m, 1750 m și 1900 m în Valea Sărății și 1300-1350 m, 1450 m și 1850 m în Valea Sâmbetei.

Formale tipice reliefului periglaciar nu au fost abordate în literatura germană, accentul deplasându-se spre morfologia glaciară.

Versantul sudic intră mai puțin în atenția cercetătorilor germani, cu toate că extinderea fenomenului glaciar a fost mult mai mare, ajungând pe Valea Capra până la cca. 1200 m altitudine, poate chiar mai jos. O caracteristică a versantului sudic, este prezența sistemelor formate din mai multe circuri și văi glaciare care confluează: Topolog, Capra, Buda, Valea Rea etc.

În acest context putem afirma că lucrările autorilor germani, în special ale lui P. Lehmann, constituie începuturile cercetărilor glaciare în Făgăraș. În pofida unor mici inexactități și a unor omisiuni, lucrările au adus un aport deosebit la cunoașterea reliefului Munților Făgăraș, fiind necesar a fi privite în contextul timpului în care au fost concepute.

Bibliografie

BALINTONI, I. (1997), Geotectonica terenurilor metamorfice din România, Editura Carpatica, Cluj-Napoca.

BALINTONI, I. et al. (1986), South Carpathian Structure East of Olt River, Dări de seamă ale ședințelor de tectonică și geologie regională, vol. 70-71, p. 23-45, Institutul de geologie și geofizică, București.

CVIJIĆ, J. (1909), Beobachtungen über die Eiszeit auf der Balkanhalbinsel,in den Südkarpathen und auf dem mysischen Olymp, Zeitschrift für Gletscherkunde, vol. III, p. 1-35.

GHEUCA, I. (1988), Făgăraș de sud – litostratigrafie și tectonică, Dări de seamă ale ședințelor de tectonică și geologie regională, vol. 72-73, p. 93-119, Institutul de geologie și geofizică, București.

HOREDT, H. (1988), Asymetrische Hangformen und Glatthangbildungen in den Südkarpathen, Zeitschrift für Geomorfologie, p. 231-238, Berlin-Stuttgart.

HOREDT, H. (1988), Rezente und Eiszeitliche Schneegrenze in den Südkarpathen, Zeitschrift für Gletscherkunde und Glazialgeologie, vol. II, p. 167-176, Innsbruck.

IANCU, S. (1973), Realizări în studiul reliefului glaciar din Carpații românești, Realizări în Geografia României, p. 55-65, Editura Științifică, București.

INKEY, B.v. (1884), Geotektonische Skizze, Fachsitzung der ungarischen geologischen Gesellschaft, p.116-121.

KRÄUTNER, Th. (1929), Die Spuren der Eiszeit in den Ost- und Südkarpathen, p. 52-60.

LEHMANN, P.F.W. (1881), Beobachtungen über Tektonik und Gletscherspuren im Fogarascher Hochgebirge, Zeitschrift der deutschen geologischen Gesellschaft, p. 109-117.

LEHMANN, P.F.W. (1885), Die Südkarpathen zwischen Retejat und Königstein, Zeitschrift der Gesellschaft für Erdkunde, Berlin.

LEHMANN, P.F.W. (1903), Schneeverhältnisse und Gletscherspuren in den Transsylvanischen Alpen, IX. Jahresbericht der Geographischen Gesellschaft 1903-1905, Greifswald.

LUCERNA, R. (1908), Einige Gletscherspuren aus dem Fogarascher Gebirge, Zeitschrift für Gletscherkunde, p. 67-71.

MUTIHAC, V. și IONESI, L. (1973), Geologia României, Editura Tehnică, București.

NĂSTASE, A. (1960), Lacurile Capra și Căprița din Masivul Făgărașului, Probleme de geografie, vol. VII, Editura Academiei R.P.R., București.

NICULESCU, Gh. (1973), Carpații Meridionali în lumina cercetărilor geomorfologice actuale, Realizări în Geografia României, p. 91-99, Editura Științifică, București.

PANĂ, D. (1990), Central and Northern Făgăraș – Litology and Structure, Dări de seamă ale ședințelor de tectonică și geologie regională, vol. 74, p. 81-101, Institutul de geologie și geofizică, București.

PHLEPS, O. (1914), Studien an den Hochgebirgsseen auf dem Nordgehänge des Fogarascher Gebirges, Festschrift zur Wanderversammlung ungarischer Ärzte und Naturforscher, p. 140-155, Sibiu.

PUCHLEITNER, S. (1901), Die Eiszeit in den Südkarpathen, Mitt. geographische Gesellschaft, p. 124-139, Viena.

SAWICKI, L.v. (1909), Die jungeren Krustenbewegungen in der Karpathen, Mitt. geologischen Gesellschaft, vol. II, p. 81-117, Viena.

URDEA, P. (2000), Munții Retezat. Studiu geomorfologic, Editura Academiei Române, București.

VOICULESCU, M. (2002), Fenomene geografice de risc în Masivul Făgăraș, Editura Brumar, Timișoara.

* * * (1992), Geografia României, vol. III, Carpații și Depresiunea Transilvaniei, Editura Academiei Române, București.

* * * (1967), Harta geologică, scara 1:200.000, foaia28, Brașov, (red. coord.: D. Patrulius, R. Dimitrescu, Marcela Dessila Codarcea), Institutul geologic, București.

* * * (1968), Harta geologică, scara 1:200.000, foaia27, Sibiu, (red. coord.: Marcela Dessila Codarcea și R. Dimitrescu), Institutul geologic, București.