.studiul Privind Participantii In Procesul Penal

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PARTICIPANȚII

ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL

SECȚIUNEA I

Noțiunea de participanți în procesul penal

Procesul penal este o activitate complexă, a cărei realizare implică intervenția unor persoane obligate sau interesate să participe în vederea rezolvării.

Persoanele care cooperează în cadrul procesului penal, în vederea atingerii scopului acestuia, poartă denumirea de participanții.

Cum s-a subliniat în literatura juridică, noțiunea de participanți în procesul penal se deosebește de conținutul aceleiași noțiuni în dreptul penal. În timp ce prin participanți în dreptul penal înțelegem numai persoanele fizice care au conlucrat la săvârșirea aceleiași infracțiuni, prin participanți în procesul penal înțelegem organele și persoanele chemate să contribuie la desfășurarea procesului penal. Suprapunând sferele celor două noțiuni, vom observa că participanții în sensul dreptului penal îi vom identifica în persoana unui singur subiect din sfera participanților la procesul penal, și anume, în persoana învinuitului sau inculpatului.

Așa cum reiese în cele arătate mai sus, în sensul larg al noțiunii de participanți în procesul penal sunt înglobați toți subiecții oficiali sau particulari, care, în mod efectiv, iau parte la activități ce se desfășoară în procesul penal.

În acest sens fac parte din categoria participanților organele juridice, părțile, apărătorul și alte persoane în sensul restrâns al noțiunii de participanți în procesul penal se cuprind organele, părțile și apărătorul.

Organele care au calitatea de participanți în procesul penal sunt: organele judecătorești, procurorul și organele de cercetare penală.

Părțile în procesul penal sunt persoane fizice sau juridice direct interesate în soluționarea acțiunii penale sau a acțiunii civile născute din săvârșirea infracțiunii. Cu alte cuvinte, sunt părți în cadrul procesului penal acele persoane care au drepturi sau obligații ce se nasc din exercitarea acțiunii penale sau acțiunii civile.

Sunt părți în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente În literatura juridică s-a făcut o clasificare a părților în principale și secundare, constante sau eventuale, clasificare care arată că inculpatul este partea principală, iar partea civilă și partea responsabilă civilmente sunt părți secundare, deoarece acestea apar numai în raportul procesual civil, accesoriu raportului procesual penal; tot timpul inculpatul este partea constantă, fiindcă prezența sa este indispensabilă în orice proces penal, pe când partea civilă și partea civilmente responsabilă sunt părți eventuale, fiindcă ele nu apar în orice cauză penală.

Din categoria „altor persoane” care participă în procesul penal, alături de organe și părți, amintim: martorii, experții, interpreții, grefierii, executorii judecătorești etc.

Precizăm că prezența participanților enunțați mai sus nu este înlocuită în orice proces penal, numărul participanților, precum și complexitatea activităților pe care aceștia le desfășoară depinzând de împrejurările concrete ale fiecărei cauze penale în parte.

În orice cauză penală, însă, vor fi prezenți anumiți participanți și anume organele judiciare (toate sau numai o parte dintre acestea) precum și învinuitul sau inculpatul.

În procesele penale cu formă tipică vom întâlni atât organele de cercetare ale poliției judiciare și ale parchetului, cât și instanțele judecătorești. În procesele penale cu formă atipică, vom întâlni numai instanțele judecătorești.

SECȚIUNEA II

Succesorii, reprezentanții și substituiții procesului

Este posibil ca, în anumite cauze, părțile să nu fie prezente în mod efectiv, drepturile și obligațiile lor fiind preluate de anumiți subiecți procesuali, în funcție de modul în care substituiții personali care înlocuiesc părțile intervin în procesul penal și în funcție de natura drepturilor și obligațiilor pe care le au, aceștia pot fi: succesorii, reprezentanții și substituiții procesului.

1. SUCESORII

Succesorii sunt persoane fizice sau juridice care, în condițiile legale, succed în drepturi persoanele fizice decedate sau persoanele juridice reorganizate, desființate sau dizolvate (moștenitorii, organizațiile succesorale cu drepturi și lichidatorii).

În exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal pot interveni potrivit dispozițiilor legale, succesorii persoane fizice sau juridice. În acest sens, în art. 21 C. proc. pen. Se arată că acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale în caz de deces al uneia din părți introducându-se în cauză moștenitorii acesteia.

Dacă una din părți este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia, se introduce în cauză organizația succesoare în drepturi, iar în caz de desființare sau dizolvare se introduc în cauză lichidatorii. De asemenea, conform dispozițiilor Legii nr. 64/1995, modificată și republicată, dându-se textelor o noua numerotare, în caz de faliment se introduce în cauză lichidatorul juridic.

Succesorii pot interveni numai în latura civilă a procesului penal, ei devenind părți prin succesiune.

Înlocuirea prin succesori nu poate avea loc pentru activitățile procesuale ce țin de latura penală a procesului, întrucât răspunderea penală este strict personală în cazul inculpatului, iar în cazul părții vătămate, dreptul de a participa în procesul penal, în latura penală, se stinge odată cu moartea sa.

Înlocuirea părților prin succesori este posibilă, întotdeauna în privința laturii civile. În cazul decesului persoanei vătămate înainte de punerea în mișcare a acțiunii civile, succesorii pot să pornească ei înșiși acțiunea civilă, iar dacă moare inculpatul, succesorii acestuia vor fi introduși în procesul penal dacă la data decesului fusese pusă în mișcare acțiunea civilă în cadrul procesului penal.

În caz contrat, succesorii făptuitorilor nu pot fi trași la răspundere decât pe calea civilă, dacă au acceptat succesiunea.

În cazul săvârșirii acțiunii în participație, dacă unii dintre inculpați au decedat, vor fi introduși în procesul penal succesorii, aceștia având răspunderea civilă.

În cazul decesului persoanei responsabile civilmente pot fi introduși în proces, pentru a răspunde civil, succesorii acesteia.

Dacă sunt mai mulți succesori pentru același subiect procesual, aceștia vor răspunde civil, în mod solidar.

Succesorii devin părți prin succesiune în procesul penal și au aceleași prerogative și facultăți procesuale ca și părțile pe care le-a înlocuit.

Moștenitorii persoanei vătămate pot constitui parte civilă, fie în nume propriu, ca urmași, fie pentru a exercita, în continuare, acțiunea civilă începută de defunct.

Aceștia pot pretinde repararea daunelor suferite de ei prin moartea victimei, cuprinzând prejudiciul material, daune morale, precum și eventualele cheltuieli de judecată și de înmormântare pe care le-au făcut. Astfel, are dreptul la despăgubiri minorul care a rămas fără îngrijire din partea mamei. Durata unor astfel de obligații de plată se întind până la majoratul victimei, sau până la terminarea studiilor, fără a depăși vârsta de 25 de ani.

În practica actuală se impune un nou proces în care moștenitorul va acționa în calitate de succesor al părții vătămate. Are dreptul la despăgubiri și copilul conceput în cadrul familiei la data săvârșirii infracțiunii și născut după moartea victimei.

Persoanele întreținute de victimă au și ele dreptul la despăgubiri în limita sumelor de care au fost lipsite prin săvârșirea infracțiunii.

2. REPREZENTANȚII

În anumite situații este posibil ca părțile să nu poată fi reprezentate la desfășurarea procesului penal. Pentru confirmarea activității procesuale, în locul părților, în anumite condiții prevăzute de lege, pot să apară în scena procesului penal reprezentanții.

La desfășurarea procesului penal prezența unora dintre părți este necesară, dar nu în mod permanent ci numai pentru anumite acte. Pentru nu a împiedica normala activitate a părților, legea a prevăzut dreptul acestora de a fi înlocuite prin reprezentare.

Conținutul instituției reprezentării în dreptul procesual civil rămâne în esență același și în dreptul procesual penal, prin reprezentanți înțelegându-se acele persoane împuternicite să participe la îndeplinirea activităților procesuale în numele și în interesul unei părți din proces. În cadrul procesului penal, reprezentarea are, în genere o aplicație mai restrânsă decât în dreptul civil, ea fiind diferențiată în funcție de calitatea procesuală reprezentată. Astfel în vechea reglementare, potrivit articolului 174 în timp ce în faza judecății inculpatul putea fi reprezentat numai în două situații, celelalte părți pot fi întotdeauna reprezentate.

Ca urmare a modificării art. 174 prin Legea nr. 281/2003, dacă în faza judecății celelalte părți pot fi reprezentate întotdeauna, pentru inculpat reprezentarea nu poate interveni în cazurile în care prezența sa este obligatorie (bunăoară prezența inculpatului este obligatorie când acesta se află în stare de deținere).

Reprezentarea judiciară poate fi făcută de persoane particulare sau de avocați.

Drepturile pe care le au aceștia în cadrul procesului penal sunt însă diferențiate, în timp ce reprezentantul avocat are dreptul de a pleda (sus jus pldandi), persoana particulară nu are acest drept.

Drepturile reprezentanților în procesul penal se înfățișează ca însărcinări ale acestora pe care trebuie să le îndeplinească în mod obligatoriu.

Această trăsătură a drepturilor pe care le au reprezentanții face ca ei să se deosebească de succesori, care uneori, pot sau nu să-și exercite drepturile pe care le au, deosebindu-se, în același timp, și de substituiții procesuali care prin drepturile lor procesuale valorifică drepturile materiale ale acestora pe care-i substituie.

3. SUBSTITUIȚII PROCESUALI

Substituiții procesuali sunt subiecții care îndeplinesc activități procesuale, în cazurile anume prevăzute de lege în nume propriu, pentru realizarea unui drept al altei persoane.

Substituiții procesului se deosebesc de reprezentanți, primii îndeplinind activități procesuale în nume propriu, în vederea realizării unui drept al altuia în timp ce reprezentanții îndeplinesc anumite activități în numele alte persoane.

Substituiții procesuali apar ca subiecți în cadrul procesului penal datorită unui drept procesual al lor, dar pentru valorificarea unui interes al altuia.

Substituiții procesuali au o „legitimatio ad processum” (având drepturi procesuale proprii), dar nu au o „legitimatio ad causam”. Substituiții procesuali au exercițiul unor drepturi procesuale limitate la anumite aspecte legate de desfășurarea procesului penal. Astfel potrivit art. 222, un soț poate face plângere pentru celălalt soț, dar dreptul soțului ca substituit procesual se rezumă numai la posibilitatea de a face plângerea, căci acesta (substituitul) nu poate să se împace, eventual, cu învinuitul sau inculpatul.

În baza art. 1606 alin. 1, cererea de eliberare provizorie (pe cauțiune sau sub control judiciar) poate fi făcută și de substituiții procesuali, și anume soțul sau rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului arestat.

Cel în beneficiul căruia acționează substituitul procesual poate să nu fie de acord cu actul procesual realizat de acesta. Astfel, în cazul în care plângerea pentru săvârșirea unei infracțiuni ar fi făcută de către un soț pentru celălalt soț, sau de către copilul major pentru părinte, persoana vătămată poate declara că nu-și însușește plângerea (art. 222 alin. 5). De asemenea, în cazul cererii de liberare provizorie, potrivit art. 1607 alin. 2, când cererea este făcută de către o altă persoană decât inculpatul, organul competent să o rezolve întreabă pe inculpat dacă își însușește cererea.

Substituiții procesuali sunt liberi să prezinte dacă intervin în vederea realizării drepturilor procesuale pe care le au. Ei nu răspund de rămânerea în pasivitate și nici de neglijență.

CAPITOLUL II

PĂRȚILE ÎN PROCESUL PENAL

SECȚIUNEA I

Noțiunea de parte în procca substituit procesual se rezumă numai la posibilitatea de a face plângerea, căci acesta (substituitul) nu poate să se împace, eventual, cu învinuitul sau inculpatul.

În baza art. 1606 alin. 1, cererea de eliberare provizorie (pe cauțiune sau sub control judiciar) poate fi făcută și de substituiții procesuali, și anume soțul sau rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului arestat.

Cel în beneficiul căruia acționează substituitul procesual poate să nu fie de acord cu actul procesual realizat de acesta. Astfel, în cazul în care plângerea pentru săvârșirea unei infracțiuni ar fi făcută de către un soț pentru celălalt soț, sau de către copilul major pentru părinte, persoana vătămată poate declara că nu-și însușește plângerea (art. 222 alin. 5). De asemenea, în cazul cererii de liberare provizorie, potrivit art. 1607 alin. 2, când cererea este făcută de către o altă persoană decât inculpatul, organul competent să o rezolve întreabă pe inculpat dacă își însușește cererea.

Substituiții procesuali sunt liberi să prezinte dacă intervin în vederea realizării drepturilor procesuale pe care le au. Ei nu răspund de rămânerea în pasivitate și nici de neglijență.

CAPITOLUL II

PĂRȚILE ÎN PROCESUL PENAL

SECȚIUNEA I

Noțiunea de parte în procesul penal

Desfășurarea procesului penal necesită participarea în afara organelor judiciare și a unor persoane care au un interes în cauză (de ex.: persoana vătămată, persoana păgubită, învinuitul sau inculpatul ș.a.) ori nu au nici un interes în cauză, dar participarea lor este determinată de justa soluționare a cauzei penale (martori, experți, interpreți, specialiști ș.a.). persoanele participante la procesul penal, în funcție de poziția procesuală pe care o au, dobândesc anumite drepturi, dar și obligații, corelative acestora.

Dintre subiecții procesuali participanți la desfășurarea procesului penal, un rol important îl au părțile, care pot fi definite ca persoane fizice sau juridice, care au drepturi și obligații ce izvorăsc în mod direct din exercitarea acțiunii penale și acțiunii civile în cadrul procesului penal.

Părțile, în doctrina penală, au mai fost definite ca fiind subiecți procesuali ale căror interese contrarii se confruntă în litigiul dedus în fața justiției.

Părțile au calitatea procesuală specifică laturii procesului penal în care își au localizate drepturile și obligațiile legale. Sunt întâlnite astfel, părți care au dreptul și obligații determinate de exercitarea acțiunii penale (învinuitul sau inculpatul și partea vătămată) și părți care au drepturi și obligații determinate de exercițiul acțiunii civile, găsindu-și locul în latura civilă a procesului penal (partea civilă si partea responsabilă civilmente).

Potrivit dispozițiilor articolelor 23 și 24 din Codul de procedură penală sunt părți în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente.

Inculpatul și partea vătămată sunt implicate ca părți în latura penală a procesului, iar în latura civilă sunt implicați inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente.

Părțile din proces acționează pentru realizarea intereselor persoanele ce se nasc din infracțiune, spre deosebire de organele judiciare care acționează în numele statului pentru ocrotirea intereselor întregii colectivități. Părțile în procesul penal au, de regulă, interese contrare.

Astfel învinuitul sau inculpatul încearcă, de cele mai multe ori, să nege fapta săvârșită sau să recunoască o contribuție cât mai redusă la săvârșirea ei. Aceasta pentru a primi o sancțiune penală cât mai mică sau a suporta o despăgubire cât mai redusă către partea civilă, iar partea vătămată sau partea civilă au interesul să se stabilească întregul adevăr în cauză, pentru tragerea la răspundere penală, în mod corespunzător, a învinuitului sau inculpatului sau pentru a fi despăgubită proporțional cu prejudiciul suferit în urma infracțiunii săvârșite.

În unele cauze penale, datorită împrejurărilor în care au fost săvârșite faptele penale, pot fi întâlnite mai multe părți care au interese asemănătoare. Astfel, când fapta săvârșită a afectat, din punct de vedere material, mai multe persoane (de ex.: incendierea unei porțiuni de pădure, proprietatea mai multor persoane), pot exista mai multe persoane civile cu interese comune. De asemenea, când fapta penală a fost săvârșită în mod nemijlocit de către mai mulți participanți, va exista o solidaritate a coautorilor.

Punctul de vedere potrivit căruia, statul, prin organele de procuratură, ar fi parte în procesul penal, a rămas singular în literatura de specialitate.

Acesta și pentru că în Codul de procedură penală, Titlul I, Capitolul II, secțiunea a III-a, sunt enumerate părțile în procesul penal, acestea fiind inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente (art. 23-24).

Întrucât părțile, alături de organele judiciare, pot efectua acte personale, beneficiază de drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru a și le putea realiza.

Pentru ca o persoană să fie parte în procesul penal, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

a) partea civilă, partea responsabilă civilmente și inculpatul trebuie să aibă, sub aspect civil, capacitatea procesuală (legitimatio ad processum) atât de folosință, cât și de exercițiu.

În cazul persoanelor juridice care au calitatea de parte civilă, acestea dobândesc capacitatea de folosință la data autentificării actului de constituire (statut sau contract) ori de la data actului de dispoziție care o înființează, dată de la care acești agenți economici dobândesc și capacitatea de exercițiu. În privința societăților comerciale, capacitatea de exercițiu se dobândește la momentul înmatriculării lor la registrul comerțului.

În privința acțiunii civile, aceasta se pornește și se exercită și din oficiu, când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu, ori cu capacitate de exercițiu restrânsă [art. 17 alin. (2) și (4), art. 18 C. proc. pen.].

b) să existe un interes al părții pentru a se justifica astfel participarea la desfășurarea procesului penal.

c) dreptul părților care exercită acțiunea civilă să nu fie supus unui termen sau unei condiții suspusive.

SECȚIUNEA II

Învinuitul

1. NOȚIUNEA DE ÎNVINUIT ÎN PROCESUL PENAL

Timp de mai multe secole preocupările de ordin juridic au fost orientate cu predilecție spre dreptul material.

Treptat s-a evidențiat necesitatea reglementării activității de tragere la răspundere penală a celor ce au încălcat normele de drept substanțial.

În țara noastră, în primele legiuiri scrise semnalate în perioada evului mediu, se folosea o terminologie echivocă și neunitară pentru a desemna pe cei vinovați pentru comiterea unor infracțiuni, denumiri mai multe sau mai puțin sugestive (împricinați, făptuitori, tâlhari ș.a.). După cum putem constata, unele din aceste denumiri sugerau chiar fapta săvârșită.

Apariția primelor coduri și special a Codului de procedură penală de la 1936, marchează trecerea de la consolidarea terminologiilor specifice (inculpat sau învinuit), denumiri folosite și în codul aflat în vigoare. Astfel, se numea învinuit persoana împotriva căreia s-a introdus un denunț, o plângere sau o acțiune directă, precum și persoana față de care se desfășoară, din oficiu, primele cercetări.

În acest context, conținutul noțiunii de învinuit și inculpat este determinat de modul specific de organizare a procesului penal care parcurge următoarele faze: primele cercetări, instrucția preparatorie, judecata și executarea pedepsei. De altfel, Codul de procedură penală de la 1936 nu a folosit o terminologie unitară pentru învinuit, denumindu-l: persoana vinovată, infractor, bănuit, acuzat, fără a se acorda atenție definirii ori diferențelor de conținut.

În legislația altor țări, cum este cea rusească, care a influențat mult legislația românească, bănuitul, în faza primelor cercetări, avea un rol pasiv, neputând fi ascultat și, în consecință, nu-și putea formula apărările.

În prezent, în legătură cu acest aspect, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 210 din 26 octombrie 2000, respinge excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. (1), ale art. 172 alin (1) și ale art. 224 C. proc. pen., motivând că „garantarea dreptului de apărare nu poate fi asigurat în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau inculpat.

Efectuarea de către organul de urmărire penală a unor acte de urmărire penală, anterior începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanșării procesului penal, nu reprezintă momentul începerii procesului penal”.

Înțelegerea noțiunii de învinuit necesită analiza etimologiei cuvântului. Originea acestuia este slavă și desemnează persoana flată în „vină”, în „greșeală”.

Asocierea vinovăției, greșelii cu infracțiunea este determinată și de faptul că în legiuirile feudale infracțiunea era denumită „vină”.

În Codul de procedură penală actual, învinuitul este definit ca fiind persoana față de care se efectuează urmărirea penală, atâta timp cât nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa. Pornind de la această dispoziție legală, în literatura de specialitate, noțiunea de învinut a fost definită ca desemnând „persoana față de care se efectuează urmărirea penală, atâta timp cât nu s-a născut raportul juridic fundamental, ca și raporturile accesorii, ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale”; „persoana față de care a început urmărirea penală, subiect de drepturi și obligații procesuale”.

Activitatea de tragere la răspundere pentru săvârșirea unei infracțiuni se poate desfășura numai față de o persoană fizică, persoana juridică neputând avea calitatea de învinuit.

Dobândirea calității de învinuit presupune și existența unei premise, constând într-o încălcare a legii penale.

2. MOMENTUL DOBÂNDIRII CALITĂȚII DE ÎNVINUIT

Noțiunea de învinuit desemnează o poziție procesuală diferită de cea a făptuitorului sau inculpatului.

Învinuitul nu este parte în proces, statutul său se apropie mai mult de cel al făptuitorului decât de cel al inculpatului. Cu toate acestea Codul de procedură penală de la 1936 definea noțiunea de învinuit.

Faza actelor pregătirii începerii urmăririi penale precede nașterea raportului juridic procesual penal.

Persoana față de care se desfășoară actele premergătoare se numește făptuitor. Noțiunea de făptuitor nu este definită de Codul de procedură penală.

Sub aspect terminologic, noțiunea de făptuitor pare a desemna însăți persoana care se face vinovată de săvârșirea faptei cercetate, deși în realitate este vorba de persoana față de care a fost formulată o plângere sau care este suspectată de încălcarea legii penale.

Actele premergătoare începerii urmăririi penale nu au caracter obligatoriu, dar sunt legate de necesitatea verificării condițiilor care stau la baza începerii urmăririi penale.

Întrucât actele premergătoare se pot întinde pe o perioadă lungă de timp și se poate astfel afecta dreptul la apărare al persoanei, se impune determinarea statutului făptuitorului.

Făptuitorul dobândește calitatea de „învinuit odată cu începerea urmăririi penale”.

Acesta este momentul în care ia ființă, în cauză, raportul de drept procesual ca raport juridic ce se stabilește între organul judiciar și persoanele care iau parte la activitatea de tragere la răspundere penală.

Învinuitul este subiect al procesului penal, dar nu are calitatea de parte în procesul penal.

Calitatea de învinuit dăinuie până la punerea în mișcare a acțiunii penale, când învinuitul dobândește o altă calitate procesuală, ceea de inculpat.

Momentul în care se poate trece la faza de începere a urmăririi penale împotriva făptuitorului nu este procis determinat. Acesta, întrucât, potrivit reglementărilor actuale, începerea urmăririi penale se poate dispune, atât cu privire la faptă, cât și cu privire la făptuitor.

Singura prevedere legală care indică o oarecare certitudine legală de momentul începerii urmăririi penale, este cea din art. 228C. proc. pen. care prevede „Organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute de art. 221 dfispune, prin rezoluție, începerea urmăririi penale, când, din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute în art. 10, cu excepția celui de la lit. b1”.

Potrivit legislației actuale, calitatea de învinuit se dobândește în momentul încheierii procesului-verbal sau al scrierii rezoluției de începere a urmăririi penale „in rem”. Se poate aprecia că momentul dobândirii calității de învinuit este acela al ascultării în calitate de învinuit a făptuitorului.

Potrivit art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, identificarea făptuitorului și stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Întrucât, potrivit art. 201 C. proc. pen. urmărirea penală se efectuează de către procurori și de către organele de cercetare ale poliției judiciare, rezultă că numai aceștia pot începe urmărirea penală împotriva învinuitului.

3. DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE ÎNVINUITULUI

3.1. Drepturile învinuitului

Existența noțiunilor de făptuitor, învinuit sau inculpat nu este menită să reflecte diferite grade de vinovăție, ci reflectă statutul subiectului pasiv al raportului de drept procesual penal corespunzător diferitelor etape ale procesului penal.

De la sesizarea sau autorizarea organelor judiciare și până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, persoana față de care se desfășoară procesul penal este considerată nevinovată. Această cerință este impusă de realizarea scopului procesului penal (art. 1 C. proc. pen.) și de garantarea drepturilor învinuitului sau inculpatului, conform prezumției de nevinovăție.

Timp de secole, cei împotriva cărora se formulau unele învinuiri erau considerați vinovați, apogeul, în acest sens atingându-l perioada inchiziției.

Prezumția de nevinovăție a fost consacrată ca principiu fundamental al activității judiciare de Rezoluția burgheză franceză din 1789, ca o ripostă față de arbitrariul ce decurgea din sistemul inchizițional.

Principiul prezumției de nevinovăție se regăsește și în Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU din 1948, în Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptate de Adunarea Generală a ONU din 1966 și în alte acte internaționale, precum și în legislația tuturor țărilor democrate, inclusiv în cea a României.

În Codul de procedură penală român, art. 663 alin. (1) prevede că „învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția.”.

O prevedere mai clară, conformă cu documentele internaționale, este cuprinsă în Constituția României, în Titlul II, art. 23, punctul 8, și anume: „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată”.

În mod practic, prezumția de nevinovăției presupune:

desfășurarea unui proces obiectiv în fiecare fază a sa, prezumția de nevinovăție acționând pe tot parcursul procesului penal;

sub aspectul sarcinii probei, prezumția de nevinovăție impune ca, în primul rând, organele judiciare, respectiv partea vătămată (în cazul infracțiunilor pentru care plângerea prealabilă se adresează direct instanței) să facă dovada învinuirilor pe care le susțin. Organele judiciare au obligația administrării probelor, atât a celor care susțin vinovăția învinuitului sau inculpatului, cât și pe cele în apărarea acestuia;

interpretarea oricărui dubiu în favoarea celui cercetat, acesta neputând fi supus rigorilor legii decât în condițiile existenței unor probe certe de vinovăție (in dubio pro reo).

Prezumția de nevinovăție are un caracter relativ, putând fi înlăturată pe baza unor probe certe cu privire la faptă și persoana cercetată.

Conceptul de drept subiectiv desemnează acea prerogativă conferinței de lege, în temeiul căreia titularul dreptului poate și uneori chiar trebuie să desfășoare o anumită activitate pentru valorificarea unui drept al său, legitim.

Pentru clasificarea drepturilor și libertăților persoanei a fost consacrat sistemul bazat pe coordonatele bio-psihosociale ale ființei umane, distingându-se două grupe:

drepturile și libertățile care ocrotesc ființa umană, ca valoare în sine;

drepturile și libertățile care ocrotesc ființa umană, ca valoare socială.

Referitor la aceasta grupă, drepturile pot fi divizate în drepturi care se exercită individual și drepturi care se exercită colectiv.

Din categoria drepturilor și libertăților care se răsfrâng asupra condiției învinuitului sau inculpatului se remarcă:

libertatea individuală, garantată prin dispozițiile art. 23 din Constituție. Sunt reglementate strict durata reținerii (24 h) și arestării preventive (cel mult 30 zile), precum și modalitatea concretă în care se poate dispune luarea acestor măsuri de restrângere a libertății.

Arestarea se poate face numai în temeiul unui în temeiul unui mandat emis de magistrat pentru o perioadă de cel mult 30 zile. Asupra legalității mandatului se poate adresa o plângere judecătorului care este obligat să se pronunțe prin hotărâre motivată.

Cadrul general privind dreptul persoanelor de a formula plângeri este cuprins în art. 275 C. proc. pen.

În același act normativ sunt întâlnite și dispoziții speciale referitoare la plângerile care pot fi formulate împotriva unor acte procedurale sau măsuri procesuale [de ex.: dreptul de a face plângere împotriva ordonanței organului de cercetare penală sau a procurorului privind măsura reținerii art. 1401 alin (1)].

Pentru a asigura obiectivitatea modului de soluționare plângerile privind actele organelor de poliție sunt soluționate de procuror, iar plângerile privind actele procurorului sunt soluționate de prim procurorul parchetului.

Prelungirea arestării se poate face numai de către instanță.

celui reținut sau arestat i se aduce de îndată la cunoștință, în limba pe care o înțelegere, motivele reținerii sau arestării (art. 1371 C. proc. pen.), iar învinuirea în cel mai scurt termen [art. 70 alin (2) C. proc. pen.].

Învinuirea se aduce la cunoștință numai în prezența unui avocat, ales sau numit din oficiu.

În România acest drept a fost reglementat pentru prima dată prin Decretul nr. 473/1957, potrivit căruia în caz de reținere este obligatoriu aducerea la cunoștință a învinuirii în interval de 24 de ore.

În mod concret, aducerea la cunoștință a învinuirii constă în prezentarea sumară a datelor esențiale privind fapta penală cercetată și nu prezentarea probelor administrate până în acel moment.

Învinuitul sau inculpatul, are, însă, dreptul să solicite lămuriri, astfel încât aspectele pe care urmează să le relateze să se refere la fapta supusă cercetării.

eliberarea celui reținut sau arestat este obligatorie dacă motivele acestor măsuri au dispărut;

persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorii, sub control judiciar sau pe cauțiune;

percheziționarea, ca și reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura permisă de lege;

asigurarea dreptului de apărare, pe tot parcursul procesului penal.

Într-o formă sau alta, toate drepturile învinuitului sau inculpatului sunt subordonate dreptului la apărare.

În cadrul procesului penal, exercitarea dreptului la apărare se poate manifesta în diferite forme, cum ar fi:

1) învinuitul sau inculpatul poate solicita administrarea probelor pe care le consideră necesare, poate invocă excepții, poate formula cereri sau memorii, personal sau prin apărător;

2) în cazurile prevăzute la art. 171 alin (2) C. proc. pen. asistența juridică este obligatorie pentru învinuitul sau inculpatul minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist, concentrat, elev al unei instituții militare de învățământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ ori când este arestat, chiar și în altă cauză, când pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa este mai mare de 5 ani și când instanța apreciază că inculpatul nu și-a putut realiza singur apărarea;

inviolabilitatea domiciliului învinuitului sau inculpatului (art. 27 din Constituție)

Pentru a fi evitate abuzurile de orice fel, s-a prevăzut că perchezițiile domiciliare pot fi efectuate numai cu autorizarea procurorului sau a instanței.

Perchezițiile în timpul nopții sunt permise numai în cazul unor infracțiuni flagrante, când nu mai este necesară autorizația de percheziție.

interdicția ca învinuitul sau inculpatul să fie supus torturii sau vreunei pedepse ori tratament inuman sau degradant;

drepturi ce privesc implicarea învinuitului în desfășurarea urmăririi penale. În această categorie pot fi incluse:

dreptul învinuitului de a da declarații, întemeiate pe art. 69 și art. 70 C. proc. pen.

Prin declarațiile sale învinuitul sau inculpatul se poate apăra de acuzațiile ce i se aduc și își poate susține personal interesele.

Învinuitul sau inculpatul nu poate fi constrâns în nici un mod să dea declarații și, deci, nici să spună adevărul;

dreptul învinuitul de a refuza să semneze declarațiile când nu este de acord cu conținutul acestora [art. 73 alin (2) C. proc. pen.]. Cererea învinuitului de a da o nouă declarație sau de a aduce anumite completări la declarațiile anterioare nu poate fi respinsă de organul de urmărire penală, întrucât o astfel de atitudine ar echivala cu împiedicarea exercitării dreptului la apărare;

dreptul de a participa la efectuarea cercetării la fața locului;

dreptul de a cere ca un expert ales de învinuit să participe la efectuarea expertizei contradictorii [art. 120 alin (3) C. proc. pen.] ; dreptul învinuitului de a lua cunoștință despre obiectivele expertizei și de a formula întrebări;

dreptul de a fi citat [art. 177 alin (1) C. proc. pen.], oferă învinuitului posibilitatea de a fi la curent cu desfășurarea procesului penal;

dreptul de a recuza procurorul sau organul de cercetare al poliție judiciare (art. 49 și art. 51 C. proc. pen).

Se urmărește realizarea obiectivității procesului penal prin înlocuirea organului de urmărire penală care ar avea un interes în cauză. În același scop a fost interzisă refacerea sau completarea urmăririi penale dispusă de instanța, de către același polițist sau procuror;

dreptul de a cere suspendarea urmăririi penale (art. 239 C. proc. pen.), când învinuitul suferă de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la proces, constatată printr-o expertiză medicală. Nu interesează natura bolii sau cauza ei (poate fi pricinuită chiar de învinuit);

dreptul de a fi înștiințat despre încetarea urmăririi penale (art. 246 C. proc. pen.) oferă învinuitului posibilitatea de a formula plângerii împotriva soluției (chiar și cu privire la temeiul de drept în baza căruia s-a pronunțat soluția);

dreptul învinuitului de a cere continuarea procesului penal în caz de amnistie, prescripție sau retragere a plângerii prealabile (art. 13 C. proc. pen.). Învinuitul poate uza de acest drept pentru a-și dovedi nevinovăția obținând o reparație morală și chiar materială pentru faptul că a fost supus unui proces penal.

3.2. Obligațiile învinuitului

Desfășurarea normală a procesului penal impune ca fiecare participant să respecte obligațiile prevăzute expres de lege, precum și cele ce decurg din modul de organizare al procesului penal.

Se evidențiază următoarele obligații:

obligația de a se prezenta când este solicitat de organele de urmărire penală [art. 237 alin. (3) C. proc. pen.].

Prezența învinuitului este necesară și pentru imformațiile utile cercetării pe care acesta poate să le furnizeze.

obligația de a se supune mandatului de aducere, atunci când soluționarea cauzei reclamă prezența învinuitului la organul de urmărire penală;

obligația de a prezenta înscrisuri sau obiecte [art. 198 alin. (3) lit. c] potrivit căreia, orice persoană este obligată să prezinte obiecte sau înscrisuri cerute de organul de urmărire penală;

obligația de a păstra și conserva obiectele lăsate în custodie în urma percheziției efectuate;

obligația de a se supune măsurilor preventive.

Măsurile preventive reglementate de Codul de procedură penală sunt reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea și arestarea preventivă;

obligația de a nu zădărnici aflarea adevărului.

Acțiunea de zădărnicie a adevărului se poate concretiza în diferite forme de manifestare: simularea de fapte sau împrejurări de natură să orienteze cercetările pe o pistă falsă, încercarea de a influența martorii, distrugerea obiectelor sau înscrisuri ce pot contribui la aflarea adevărului ș.a.

Atitudinea de nerecunoaștere a faptelor imputate nu poate fi interpretată ca o încercare de a zădărnici aflarea adevărului;

obligația de a plăti cheltuielile judiciare avansate de către stat.

Desfășurarea procesului penal implică efectuarea unor cercetări, efectuarea unor expertize, cheltuieli ce urmează a fi recuperate de la persoana supusă cercetărilor.

Astfel, când învinuitul solicită continuarea procesului penal, în caz de amnistie, prescripție sau retragere a plângerii prealabile, dacă nu se constată vreunul din cazurile prevăzute de art. lit. a) – e) C. proc. pen. va dispune încetarea urmăririi penale și obligarea învinuitului la plata cheltuielilor judiciare.

În cuantumul acestor cheltuieli vor fi incluse toate cheltuielile avansate de stat și nu numai cele determinate de activitatea procesuală a învinuitului.

Procurorul trebuie să se pronunțe din oficiu cu privire la cheltuielile judiciare.

Nerespectarea de către învinuit a obligațiilor ce-i revin se sancționează prin mijloace specifice dreptului procesual penal, cât și prin incriminarea ca infracțiune a unor astfel de încălcări. Astfel:

potrivit art. 198 C. proc. pen. se sancționează cu amendă judiciară mai multe fapte considerate abateri judiciare (neîndeplinirea obligației de prezentare a obiectelor sau înscrisurilor, nerespectarea obligației de păstrare a bunurilor ce constituie mijloace de probă restituite în condițiile art. 109 C. proc. pen.);

nerespectarea măsurii obligatorii de a nu părăsi localitatea poate atrage aplicarea măsurii arestării preventive a învinuitului;

încercarea de a zădărnici aflarea adevărului poate determina organul judiciar să ia măsurile arestării preventive.

4. GARANTAREA DREPTURILOR ÎNVINUITULUI

Pentru a avea eficiența juridică, drepturile fundamentale și procesuale ale învinuitului trebuie să fie garantate prin instituții judiciare adecvate.

Garantarea drepturilor învinuitului în cursul procesului penal se realizează în raport de regulile de bază cuprinse în Titlul I al Părții generale a Codului de procedură penală.

Încălcarea lor de către organele judiciare poate atrage sancțiuni procesuale, de drept penal sau de natură disciplinară.

Printre garanțiile necesare asigurării drepturilor învinuitului menționăm:

garantarea dreptului la apărare (art. 6 C. proc. pen.).

Acest drept este garantat pe parcursul întregului proces penal. Dreptul la apărare este garantat tuturor părților în procesul penal. Încălcarea acestui drept constituie motiv de restituire a cauzei pentru refacerea urmăririi penale (conform art. 333 C. proc. pen.), iar neasigurarea asistenței judiciare – când aceasta este obligatorie – atrage nulitatea absolută a actelor efectuate. Deși prin art. 197 alin (2) C. proc. pen. se prevede sancțiunea nulității absolute numai cu privire la asistarea inculpatului, în acest sens pronunțându-se și instanța supremă, se consideră că nulitatea absolută se impune a fi aplicată și în cazul neasigurării asistenței judiciare obligatorii pentru învinuit.

Practica recentă a statuat că, dacă s-au încălcat dispozițiile art. 6 alin. (5) C. proc. pen., neproducându-se însă o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod, inculpatul având posibilitatea să-și facă toate apărările în fața instanței, cu asistență juridică obligatorie, nu se sancționează cu nulitatea absolută și nu este necesară restituirea cauzei pentru refacerea urmăririi penale, întrucât s-ar da eficiență unei formalism exclusiv și inutil.

garantarea libertății persoanei.

Legea prevede, în mod expres, condițiile în care pot fi luate măsurile de restrângere a libertății persoanei, termenul și temeiurile ce pot sta la baza luării unor astfel de măsuri. Dacă cel împotriva căruia s-a luat o măsură de restrângere a libertății consideră că aceasta este ilegală, are dreptul, în tot cursul procesului penal, să se adreseze instanței competente, potrivit legii [art. 5 alin. (3) C. proc. pen.]. În cazul încălcării libertății persoanelor au fost prevăzute și remedii.

Astfel, alin. (4) al art. 5 C. proc. pen. prevede că orice persoană împotriva căreia s-a luat ilegal o măsură preventivă, are dreptul la repararea pagubei suferite.

garantarea respectării demnității umane.

Potrivit art. 5 C. proc. pen., orice persoană aflată în cercetări sau judecată trebuie să fie tratată în spiritul respectării demnității umane, fiind interzisă supunerea la tortură, tratamente sau cruzimi inumane sau degradante.

Încălcarea acestor norme atrage răspunderea penală, faptele putând întruni elementele constituive ale infracțiunilor de:

cercetare abuzivă [art. 266 alin. (2) și (3) C. pen.];

supunerea la rele tratamente (art. 267 C. pen.)

tortură (art. 2671 C. pen.), textul incriminator fiind introdus în Codul penal prin Legea nr. 20/1990.

Sub aspectul sancțiunilor legate atrage sancțiuni nulității absolute sau relative, lipsindu-le de efecte juridice.

SECȚIUNEA III

Inculpatul

1. noțiunea de inculpat

Desfășurarea oricărui proces penal este indisolubil legată de existența unei persoane căreia i se impută săvârșirea unei fapte penale.

Inculpatul reprezintă figura centrală, subiect necesare și indispensabile al procesului penal, întreaga activitate procesuală desfășurându-se în jurul faptului penale săvârșirea de aeastă persoană și în vederea tragerii sale la răspundere.

Conceptul de „inculpat” a fost preluat din limba franceză și este de origine latină, desemnând persoana aflată în greșeală.

În secțiunea „Părțile în procesul penal”, în art. 23 C. proc. pen. inculpatul a fost definit ca fiind „persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală”.

Per a contrario, rezultă că persoana împotriva căreia nu s-a pus în mișcare acțiunea penală nu are calitate de inculpat și această interpretare este întărită de dispoziția expres a articolului 229 C. proc. pen. care prevede că „persoana față de care se efectuează urmărirea penală se numește învinuit cât timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa”.

Codul de procedură penală anterior prevedea în art. 64, că „persoana în contra căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală […] se numește inculpat în tot cursul urmăririi și judecății penale”. Inculpatul se mai numea:

prevenit din momentul supunerii de deținere preventivă;

acuzat, când era trimis în judecată pentru crimă.

Prin exercitarea acțiunii penale învinuitul devenea inculpat și dobândea calitatea de parte în proces.

Înainte de pornirea procesului penal, așadar înainte de începerea urmăririi penale, cel care a săvârșit infracțiunea are calitatea de făptuitor, el devenind învinuit odată cu începerea urmăririi penale prin actele procesuale prevăzute de art 228 C. proc. pen. și anume rezoluție și proces-verbal; urmărirea penală începe printr-o rezoluție în cazul în care organele de urmărire penală sunt sesizate prin plângerile sau denunț și începe printr-un proces-verbal în cazul în care organele de urmărire penală se autosesizează, se sesizează din oficiu.

Inculpatul păstrează calitatea de parte în procesul penal până la pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare când devine condamnat și nu mai este parte în proces, ci subiect al executării unei căi de atac extraordinare, condamnatul redobândește calitatea de parte în proces în vederea asigurării apărării intereselor sale legitime.

2. momentul dobândirii calității de inculpat

Potrivit Codului de procedură penală anterior, procurorul pune în mișcare acțiunea penală prin sesizarea judecătorului de instrucție, iar în cazul infracțiunii flagrante și a faptelor pedepsite cu maximum 3 ani închisoare corecțională, efectuarea primei cercetări după care sesizează instanța de judecată prin rechizitoriu (ceea ce înseamnă și punerea în mișcare a acțiunii penale).

Noțiunile de învinuit și inculpat desemnează poziții procesuale diferite, fiecărei categorii corespunzându-i un statut propriu de drepturi și obligații.

Deosebirea esențială constă în poziția procesuală diferită a învinuitului față de inculpat, calitate ce este condiționată de momentul începerii urmăririi penale, respectiv momentul punerii în mișcare a acțiunii penale.

Calitatea de inculpat subsistă de la punerea în mișcare a acțiunii penale și până la soluționarea acesteia.

Momentul în care este pusă în mișcare acțiunea penală și învinuitul capătă calitatea de inculpat este ales de către organele de urmărire penală și coincide cu existența temeiurilor care rezultă din totalitatea probelor de vinovăție administrate în cauză.

Acțiunea penală poate fi pusă în mișcare de către procuror și de către instanța de judecată.

În cursul urmăririi penale acțiunea penală poate fi pusă în mișcare prin ordonanță, situație în care învinuitul devine inculpat, înainte de sesizarea instanței de judecată.

Dacă urmărirea penală s-a desfășurat fără punerea în mișcare a acțiunii penale după terminarea cercetărilor penale, dacă acestea duc la concluzia că a fost săvârșită o faptă penală și că învinuitul este autorul acesteia, întocmește un rechizitoriu prin care se dispune punerea în mișcare a acțiunii penale, învinuitul dobândind calitatea procesuală de inculpat.

Atributele procurorului legate de punerea în mișcare a acțiunii penale nu se rezumă numai la faza de urmărire penală. Legea procesuală penală reglementează două situații în care procurorul poate pune în mișcare acțiunea penală în cauzele aflate în curs de judecată pentru a soluționa aspectele noi ivite, necunoscute în momentul sesizării instanței de judecată.

a) Prima situație se referă la cazul în care se descoperă date cu privire la săvârșirea de către inculpat a altor fapte pe care nu le-a cunoscut în faza de urmărire penală.

În această situație, procurorul poate cere extinderea procesului penal și după administrarea cererii, poate pune în mișcare acțiunea penală [art. 336 alin (1) C. proc. pen.].

Astfel, învinuitul dobândind calitatea de inculpat și față de faptele pentru care s-a solicitat extinderea procesului penal.

b) o a doua situație se referă la posibilitatea pe care o are procurorul de a solicita extinderea procesului penal cu privire la alte persoane (art. 337 C. proc. pen.).

Persoana față de care s-a dispus extinderea procesului penal și punerea în mișcare a acțiunii penale va dobândi calitatea de inculpat.

Dacă procurorul nu pune în mișcare acțiunea penală și solicită trimiterea cauzei pentru completarea urmăririi penale, persoana față de care s-a extins procesul penal rămâne cu calitatea de învinuit până la momentul punerii în mișcare a acțiunii penale, în cursul urmăririi sau la sesizarea instanței competente să judece cauza penală.

Extinderea din oficiu a procesului penal de către instanță se poate realiza numai atunci când procurorul nu participă la ședința de judecată. Această situație este practic mult limitată, întrucât procurorul trebuie să participe la ședințele de judecată aproape în toate cauzele penale.

Prin intermediul persoanei vătămate se pune în mișcare acțiunea penală numai în situația în care plângerea prealabilă se adresează direct instanței de judecată [art. 279 lit a) C. proc. pen.].

În literatura de specialitate s-a apreciat că plângerea prealabilă este doar o condiție prevăzută de lege și nu are aptitudinea de a pune în mișcare acțiunea penală. În astfel de cazuri, se consideră că acțiunea penală se pune în mișcare la primul termen de judecată prin încheiere. Acest punct de vedere este susținut de modul de redactare folosit de legiuitor „punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a părții vătămate”.

Opusul punctului de vedere menționat, se afirmă că persoana vătămată [în cazurile prevăzute de art. 279 lit. a) C. proc. pen.] pune în mișcare acțiunea penală prin introducerea plângerii prealabile la instanța de judecată.

Acest punct de vedere a fost exprimat și de instanța supremă prin decizia de îndrumare nr. 6/1973. Rezultă că, prin introducerea plângerii prealabile direct la instanța de judecată, în cazurile expres nominalizate de lege este pusă în mișcare acțiunea penală, persoana fizică reclamată ca autor al faptei dobândind calitatea de inculpat.

După punerea în mișcare a acțiunii penale calitatea de inculpat subzistă pe toată durata exercitării acțiunii penale până la stingerea acesteia prin soluția dată de procuror ori prin hotărârea definitivă a instanței de judecată.

3. drepturile și obligațiile inculpatului

3.1. Drepturile inculpatului

Inculpatul, ca parte în procesul penal, are anumite drepturi. Acestea pot fi analizate sub două aspecte:

a) – drepturi specifice fazei de urmărire penală;

– dreptul de a fi citat [art. 177 alin. (1) C. proc. pen];

– dreptul la libertatea individuală;

– inviolabilitatea domiciliului;

– accesul liber la justiție;

– dreptul de a cunoaște învinuirea;

– dreptul de a i se aduce la cunoștință motivele reținerii sau arestării.

– dreptul de a formula plângeri. În privința acestui drept, specific inculpatului, este faptul că acesta are dreptul de a face plângere împotriva ordonanței prin care s-a respins cererea de liberare provizorie [art. 1609 alin. (1), C. proc. pen.]. Plângerea se soluționează de instanța de judecată, în prezența apărătorului. De regulă, aceste plângeri sunt formulate în faza de urmărire penală, dar în absența unor dispoziții legale exprese, nu există nici un impediment ca ele să fie formulate și în fața instanței de judecată;

– dreptul de a da declarații (art. 69 și art. 70 C. proc. pen.) și în legătură cu acest drept, dreptul de a refuza să semneze declarația când inculpatul nu este de acord cu conținutul declarației;

– dreptul de a participa la efectuarea unor acte de urmărire penală;

– dreptul de a cere ca un expert ales să participe la efectuarea expertizei contradictorii [art. 120 alin. (3) C. proc. pen.];

– dreptul de reacuza procurorul sau organul de cercetare al poliției judiciare (art. 51 C. proc. pen.);

– dreptul de a cere suspendarea urmăririi penale (art. 239 C. proc. pen.);

– dreptul de a fi înștiințat despre încetarea urmăririi penale (art. 246 C. proc. pen.);

– dreptul inculpatului de a cere continuarea procesului penal în caz de amnistie, prescripție sau retragerea plângerii prealabile (art. 13 C. proc. pen.);

– dreptul de a lua cunoștință de toate materialele de urmărire penală în cadrul prezentării acestora de către organul de cercetare al poliției judiciare. După efectuarea actelor de cercetare, procurorul procedează la prezentarea materialului de urmărire penală atât învinuitului, cât și inculpatului.

Conform art. 250 C. proc. pen, organul de cercetare al poliției judiciare are obligația să-i asigure inculpatului posibilitatea să ia cunoștință de materialul de urmărire penală. Dacă inculpatul nu poate să citească, organul de cercetare al poliției îi citește întregul material de urmărire penală.

După luarea la cunoștință de materialul de urmărire penală, inculpatul poate formula cereri noi sau suplimentare.

Prezentarea materialului de urmărire penală nu este posibilă când inculpatul este dispărut, se sustrage urmăririi penale sau nu este în țară.

b) drepturile inculpatului, specifice fazei de judecată:

– dreptul de a fi citat. Este un drept comun tuturor părților. Înainte de începerea cercetării judecătorești, inculpatul are dreptul de a fi înștiințat cu privire la data, locul și obiectul judecății cauzei.

Spre deosebite de faza de urmărire penală, citarea inculpatului în faza de judecată are în vedere două aspecte – înștiințarea inculpatului cu privire la desfășurarea procesului, dar și înștiințarea instanței despre îndeplinirea procedurii. Judecata nu poate fi desfășurată decât dacă a fost îndeplinită procedura legală de citare a părților.

Citarea inculpatului se realizează cu cel puțin 3 zile înainte de judecarea cauzei.

– dreptul de a cere strămutarea judecății la o altă instanță egală în grad (art. 55 C. proc. pen.);

– dreptul de a studia dosarul cauzei în tot timpul judecății [art. 294 alin (2) C. proc. pen.]. Studierea dosarului se realizează în mod direct de către inculpat sau prin apărătorul său, numai la sediul instanței.

În cazul inculpaților arestați, instanța are obligația să-i înmâneze inculpatului odată cu citarea și o copie a actului de sesizare a instanței, cu cel puțin 3 zile înaintea termenului de judecată;

– dreptul la asistență juridică este asigurat în mod obligatoriu inculpatului arestat, chiar și în altă cauză.

Numai în cursul judecății, asistența juridică este obligatorie, când s-au săvârșit infracțiuni pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 5 ani, precum și atunci când se apreciază că inculpatul nu se poate apăra singur, în afara situațiilor prevăzute de art. 171 alin (1) C. proc. pen.;

– dreptul de a da declarații. Relatările inculpatului care cunoaște cel mai bine împrejurările în care a fost săvârșită fapta. În situația în care inculpatul a săvârșit fapta, poate furniza date și cu privire la ceea ce s-a întâmplat anterior săvârșirii faptei, dar și cu privire la ceea ce s-a întâmplat după comiterea faptei infracțiunii;

– dreptul de a formula cereri, de a ridica excepții și de a pune concluzii;

– dreptul de a cere administrarea de probe [art. 320 alin. (4) C. proc. pen.]. Propunerea de probe se face, de regulă, la începutul cercetării judecătorești, dar acest drept subzistă și pe toată perioada cercetării judecătorești.

Inculpatul poate solicita orice probă pe care o consideră necesară pentru apărarea sa, atât cu privire la latura penală, cât și cu privire latura civilă.

– dreptul de a citi consemnările făcute de către grefier pentru a constata dacă precizările făcute cu ocazia desfășurării ședinței de judecată se reflectă corect în notele de ședință;

– dreptul de a avea ultimul cuvând (art. 341 C. proc. pen.). Acest drept se exercită personal, spre deosebire de alte drepturi care pot fi exercitate prin apărător;

– drepturi privind măsurile preventive. În cursul judecății, inculpatul poate să solicite (art. 139 C. proc. pen.) înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive. De asemenea, inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune (art. 1602 C. proc. pen.);

– dreptul de a exercita căile de atac. Inculpatul poate exercita cele două căi ordinare de atac – apelul și recursul, ca remedii procedurale împotriva eventualei hotărâri nelegale și netemeinice, precum și ca un instrument de realizare a intereselor sale în procesul penal.

Respectarea drepturilor inculpaților este garantată în general, prin aceleași modalități ca și în cursul urmăririi penale.

Nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la citare pot atrage sancțiunea nulității și aplicarea amenzii judiciare, iar nerespectarea dispozițiilor referitoare la prezența la judecată a inculpatului arestat, atrage desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare. De asemenea, sunt prevăzute sub sancțiunea nulității și dispozițiile relative la efectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori [art. 197 alin. (2) C. proc. pen.].

În cazul nerespectării dreptului la exercitarea căilor de atac, o primă garanție o reprezintă posibilitatea repuneri în termen, precum și aceea a apelului sau recursului peste termen (art. 364, 365, 3853 C. proc. pen.).

3.2. Obligațiile inculpatului

Obligațiile inculpatului rezultă din normele care reglementează desfășurarea procesului penal, dar, în mai mică măsură și din norme cu conținut expres.

Cele mai importante obligații ale inculpatului sunt:

obligarea de a se prezenta când este citat de organele de urmărire penală. Potrivit art. 237 alin. (3) C. proc. pen., organul de cercetare al poliției judiciare pune în vedere inculpatului aflat în stare de libertate că este obligat să se prezinte la toate chemările ce i se vor face în cursul procesului penal;

obligația de a se supune măsurilor preventive (reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea și arestarea preventivă a inculpatului);

obligația de a păstra obiectele ce i-au fost lăsate în custodie, în urma percheziției și a celor care i-au fost restituite, până la soluționarea cauzei (art. 109 C. proc. pen);

obligația de a nu se zădărnici aflarea adevărului [art. 1602 alin (2), art. 1602 lit b), art. 148 lit. d) C. proc. pen.];

obligația de a se supune mandatului de aducere;

obligația de a prezenta înscrisurile sau obiectele conform art. 1602 C. proc. pen. Această categorie de obligații poate să revină numai inculpatului arestat preventiv, deoarece învinuitul nu poate formula o cerere de liberare provizorie;

obligația de a plăti cheltuieli judiciare avansate de stat.

Nerespectarea de către inculpat a obligațiilor ce-i revin, se sancționează prin mijloace specifice dreptului procesual penal, cât și prin incriminarea ca infracțiuni a unui astfel de încălcări.

4. garanțiile procesuale și drepturile inculpaților minori

Într-o formă incipientă și legiuirile feudale s-au preocupat de stabilitatea vârstei de la care se poate angaja răspunderea penală a minorilor.

Cartea românească de învățătură consideră drept „tânăr în măsură de vârstă pe băiatul între 10 ani jumătate și pe fata între 9 ani jumătate și 12 ani”. După această vârstă tânărul este considerat „mic” până la vârsta de 25 de ani, după care era considerat „mare să poată face tot lucrul”.

Dacă prin faptele lor minorii dovedeau precocitate, erau considerați majori și pedepsiți ca atare.

O reglementare sistematizată a răspunderii penale a minorului este cuprinsă în codul penal și Codul de procedură penală din 1936. Vârsta de la care începe răspunderea penală a fost stabilită la 12 ani. Până la vârsta de 15 ani exista o responsabilitate relativă, aplicându-se minorilor de regulă, măsuri de siguranță pentru infracțiunile săvârșite și ca excepție pedepse cu închisoarea.

Și actuala legislație manifestă preocupări pentru ocrotirea minorilor. Dispoziții – cadru pentru protecția minorilor sus cuprinse în Declarația Universală a Drepturilor Copilului, adoptată la 20 noiembrie 1989 și ratificată de România la 26 ianuarie 1990.

Codul de procedură penală, în acord cu prevederile Declarației Universale a Drepturilor Copilului, a prevăzut o procedură specială în cauzele penale cu inculpați minori (art. 480 – 493).

Aceste norme conțin drepturi ale inculpaților minori, dar și norme spciale de desfășurare a urmăririlor penale și a judecării lor. Se are astfel în vedere ancheta socială, judecarea cauzei numai în prezența inculpatului minor asistat de apărător, ședința de judecată nepublică, participarea obligatorie a procurorului, citarea autorității tutelare și a părților inculpatului, încarcerarea separată a lor de cei majori.

5. COinculpații

Când fapta penală a fost savârșită de mai mulți făptuitori care au capacitate penală și sunt cercetați și judecați împreună, devin coninculpați.

Coinculpații se caracterizează prin următoarele:

toate probele privind existența infracțiunii sunt opozabile tuturor coinculpaților;

orice act efectuat de vreunul dintre inculpați produce efecte față de toți coinculpații, dacă se referă la fapta sau circumstanțele în care s-au săvârșit;

căile de atac (ordinare și extraordinare) folosite de unul sau unii dintre coinculpați profită tuturor coinculpaților, dacă sunt admise;

coinculpații răspund în mod solidar în legătură cu prejudiciul acuzat persoanei vătămate prin săvârșirea infracțiunii.

SECȚIUNEA IV

Partea vătămată

noțiunea de parte vătămatĂ

În raportul juridic de drept penal există un subiect pasiv generic care este statul, alături de care – de cele mai multe ori – apare ca subiect special și victima infracțiunii.

Categoria juridică de victimă aparține dreptului penal, dreptului procesual penal, operând cu noțiunea de persoană vătămată prin infracțiune.

Calitatea de persoană vătămată derivă din raportul creat pe plan social între cel care a săvârșit fapta penală și cel care a suferit vătămarea produsă și implică vocația de a participa în procesul penal ca parte vătămată sau parte civilă.

Persoana vătămată neparticipând în proces ca parte se regăsește în cursul urmăririi penale sau al judecății numai dacă organele judiciare o solicită în realizarea unor activități. Persoana vătămată poate fi audiată ca martor, poate fi solicitată să participe la reconstituire sau confruntare etc.

Calitatea de persoană vătămată se dobândește în mod automat, fără îndeplinirea altor condiții (afectarea drepturilor și intereselor legitime prin săvârșirea infracțiunii) prin săvârșirea infracțiunii. În funcție de sfera drepturilor și intereselor legale încălcate, vătămarea poate fi de natură fizică, morală sau materială.

În literatura de specialitate s-a susținut că încălcarea prin infracțiune a unor drepturi personale nepatrimoniale ale unei persoane nu poate fi compensată printr-o reparație materială.

Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice consacră un nou sistem de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale tot prin mijloacele nepatrimoniale. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 54-55, persoanele ale căror drepturi au fost încălcate prin fapte ilicite au dreptul să se adreseze justiției pentru a obține obligarea autorului faptei ilicite la încetarea faptei păgubitoare, în caz contrar fiind obligate la plata unei amenzi civile pentru fiecare zi de întârziere.

Codul penal anterior, în art. 92 alin (2) prevede că despăgubirile acordate părții vătămate trebuie să constituie întotdeauna o justă și integrală reparație a daunelor materiale sau morale suferite în urma săvârșirii infracțiunii. S-a creat astfel cadrul legal ca pentru daune morale să se poată acorda despăgubiri materiale.

Decretul nr. 212/1960 a înlăturat noțiunea de daune morale din conținutul art. 92 alin (2) C. penal.

După adoptarea Constituției din 1965, a fost repusă în discuție problema reparării bănești a daunelor morale. Instanța supremă a admis că „persoana care a suferit o diminuare a capacității de muncă prin săvârșirea infracțiunii, este îndreptățită să primească echivalentul efortului suplimentar pe care trebuie să-l depună”.

În prezent, doctrina și practica judiciară au admis obligarea la plata unor despăgubiri pentru daunele morale suferite în urma săvârșirii infracțiunii.

În art. 24 alin (1) C. proc. pen. se prevede că „persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal, se numește parte vătămată”.

Partea vătămată are calitatea de subiect activ în raport cu acțiunea penală, întrucât susține învinuirea ce i se aduce inculpatului și contribuie la realizarea laturii penale a procesului penal.

Partea vătămată nu poate valorifica pretențiile materiale. Pentru asemenea pretenții, persoana vătămată trebuie să se constituie parte civilă.

Categoria juridică de persoană vătămată prin săvârșirea infracțiuni nu trebuie confundată cu noțiunea de victimă a infracțiunii. Aceasta, întrucât persoana vătămată poate fi atât persoană fizică cât și persoană juridică, pe când victimă nu poate fi decât persoana fizică. Astfel, persoană vătămată, în cazul unor infracțiuni ca „violul” (art. 271 C. pen.), „seducția” (art. 219 C. pen), „tâlhăria” (art. 252 C. pen), „lipsirea de libertate în mod ilegal” (art. 201 C. pen) nu poate fi decât persoana fizică.

Vocația de a deveni persoană vătămată o are orice persoană fizică sau juridică.

În literatură s-au exprimat și opinii contrare, în sensul că numai persoana fizică ar avea această vocație deoarece funcția îndeplinită de persoana juridică depășește scopul pentru care sunt inițiate persoanele juridice.

Se apreciază că există un argument de text pentru a se susține că numai persoana fizică poate fi parte vătămată în procesul penal, deoarece legea nu distinge ce fel de persoană poate fi persoana vătămată [art. 24 alin (1) C. proc. pen.] și, pe de altă parte, în condițiile în care există infracțiuni în care o persoană juridică poate fi interesată în tragerea la răspundere penală cum este concurența neloială (art. 453 C. pen.) nu se poate face această limitare. Mai mult, în art. 24 alin. (2) C. proc. pen. se stabilește că persoana vătămată care exercită acțiunea civilă devine parte civilă, deci vocația de parte vătămată trebuie lăsată atât persoanei fizice cât și celei juridice.

În practica judiciară s-au ridicat numeroase probleme în legătură cu partea vătămată. Astfel, dacă partea vătămată este minor, el își exercită drepturile în condițiile legale de asistare și reprezentare.

De aceea, plângerea prealabilă făcută de părintele minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă nu poate avea ca efect punerea în mișcare a acțiunii penale. Se cere ca minorul să introducă plângerea personal în fața organului competent, dar cu încuviințarea prealabilă a reprezentantului său legal.

Problema s-a pus și invers hotărându-se că partea vătămată fără capacitate de exercițiu (sub 14 ani) nu se poate împăca cu inculpatul, chiar dacă este asistat de părintele său, aceasta putându-se face numai de către reprezentantul legal.

Când partea vătămată este minor cu capacitate de exercițiu restrânsă, numai el poate consimți la împăcare, cu încuviințarea părinților, chiar dacă plângerea s-a făcut de aceștia din urmă.

Dacă partea civilă păstrează concomitent în cursul procesului penal și calitatea de parte vătămată, prezența sa în continuare în proces este justificată, atunci când latura civilă a rămas definitiv soluționată în baza unei hotărâri anterioare.

Partea vătămată este îndreptățită la acoperirea de către inculpatul condamnat a cheltuielilor judiciare, chiar dacă nu s-a constituit partea civilă.

Persoana sancționată cu amendă pentru o abatere nesăvârșită dar reținută pe baza declarației unui martor mincinos, poate figura în procesul penal – în calitate de parte vătămată, deoarece prin săvârșirea infracțiunii, chiar dacă amenda nu a fost executată, a suferit o vătămare morală.

2. constituirea ca parte vătămată

Parte vătămată în procesul penal devine numai persoana vătămată care își exprimă voința în acest sens sau care efectuează acte specifice susținerii laturii penale a procesului penal în calitate de parte vătămată.

Cu alte cuvinte, persoana vătămată în vreun mod printr-o infracțiune nu dobândește automat și calitatea de parte vătămată.

În legătură cu constituirea părții vătămate în procesul penal, organele judiciare au potrivit art. 76C proc. pen., obligația să cheme persoana vătămată prin infracțiune și să o întrebe dacă se constituie parte vătămată, sau, după caz, parte civilă.

Încălcarea acestei îndatoriri de către organul judiciar echivalentă cu lipsa de rol activ și poate conduce la casarea hotărârii judecătorești pronunțate în asemenea condiții.

Codul de procedură penală anterior recunoaște calitatea de parte vătămată numai în cazul infracțiunii pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Codul de procedură penală actual recunoaște calitatea de parte vătămată oricărei persoane care a oferit o vătămare materială sau morală prin săvârșirea infracțiunii.

Pentru ca persoana vătămată să poată deveni parte vătămată, trebuie să îndeplinească, cumulativ, trei condiții:

să aibă vocație la dobândirea calității de parte vătămată. O astfel de vocație o are numai persoana fizică. Se argumentează că funcția îndeplinită de partea vătămată depășește scopul pentru care sunt înființate persoanele juridice.

În susținerea acestei operații ar mai putea fi aduse, printre altele, și următoarele argumente:

– potrivit Decretului nr. 31/1954, acțiunile persoanei juridice trebuie să fie limitate la specificul activității lor.

Codul de procedură anterior era mai explicit în privința vocației de constituire ca parte vătămată.

În acest sens art. 2 alin (3) prevede că „în cazurile și în condițiile prevăzute de lege acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și susținută de partea vătămată, de unele autorități, precum și de persoanele juridice autorizate în acest scop”.

Într-o altă oprire, vocația la calitatea de parte vătămată o au atât persoanele fizice cât și persoanele juridice. Se susține că art. 24 alin (1) C. proc. pen. nu distinge între persoana fizică și cea juridică.

manifestarea de voință. Este a doua condiție cerută persoanei vătămate pentru a se constitui parte vătămată.

Persoana vătămată trebuie să-și manifeste voința, implicit sau explicit, pentru a fi considerată parte vătămată.

S-a considerat că manifestarea de voință există atunci când persoana vătămată efectuează acte specifice susținerii laturii penale a procesului. Constituie astfel de manifestări: introducerea de cereri la organele judiciare, solicitarea de probatorii pentru dovedirea anumitor împrejurări; solicitarea de a fi ascultate anumite persoane ș.a.

termenul reprezintă a treia condiție necesară constituirii ca parte vătămată.

Manifestarea de voință trebuie să aibă loc în termenul prevăzut de lege. Acest termen este diferit, după cum, pentru infracțiunea ce formează obiectul cauzei acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu.

Pentru infracțiunile cercetate în urma unei plângeri prealabile, termenul pentru depunerea plângerii la organul judiciar este de două luni din ziua în care persoana vătămată a știut care este făptuitorul [art. 284 alin 1) C. proc. pen.]. Pentru minor sau un incapabil, termenul de 2 luni curge de la data când persoana îndreptățită a reclama pentru persoana vătămată, a cunoscut cine este făptuitorul [art. 284 alin (2) C. proc. pen.].

În cazul celorlalte infracțiuni, constituirea de parte vătămată se poate face în cursul urmăririi penale în momentul punerii în mișcare a acțiunii penale, iar în faza de judecată, la prima instanță, până la citirea actului de sesizare (rechizitoriul procurorului).

Organele judiciare au obligația să încunoștințeze persoana vătămată că poate dobândi calitatea de parte vătămată [art. 76 alin (2) și art. 320 alin (1) C. proc. pen.].

3. drepturile și obligațiile părții vătămate

După dobândirea calității, partea vătămată participă la procesul penal, în latura penală a acestuia, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

Drepturile pe care le dobândește persoana vătămată pot fi grupate în două categorii:

drepturi procesual penale în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu:

– dreptul de a participa la efectuarea unor acte de urmărire penală. Participarea se poate realiza în mod direct sau printr-un reprezentant;

– dreptul la asistență judiciară [art. 173 alin (1) C. proc. pen.] . Dispozițiile art. 6 alin (4) C. proc. pen. prevăd că orice parte are dreptul să fie asistată de un apărător în tot cursul procesului penal.

În faza de judecată instanța este obligată să dispună din oficiu sau la cerere, luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător, atunci când apreciază că partea vătămată nu-și poate face singură apărarea [art. 173 alin (3) C. proc. pen.].

Dreptul de apărare al tuturor părților este garantat și de constituție, care, în art. 24 alin (2), „prevede în tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu”.

Apărătorul părții vătămate are dreptul să asiste la efectuarea următoarelor acte de urmărire penală: ascultarea părții pe care o apără, cercetări la fața locului, percheziții și autopsii, prelungirea duratei arestării, iar la efectuarea altor acte de urmărire penală poate asista cu încuviințarea organului de urmărire penală [art. 173 alin (1) C. proc. pen.].

Apărătorul mai are dreptul de a formula cereri și de a depune memorii.

În cursul judecății, apărătorul exercită drepturile părții pe care o asistă [art. 173 alin (2) C. proc. pen.].

– dreptul de a fi citat. Pentru garantarea acestui drept legiuitorul a prevăzut obligația organelor judiciare de a proceda la citarea scrisă. Citarea se poate face și prin notă telefonică [art. 175 alin (1) C. pron. Pen.].

Conform art. 291 alin (1) C. proc. pen., judecata poate avea loc numai dacă părțile sunt legal citate și procedura este îndeplinită.

Partea prezentă la un termen la un termen nu mai este citată pentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la vreunul dintre acestea.

Partea vătămată se poate prezenta și poate participa la judecată chiar dacă nu a fost citată sau nu a primit citația [art. 297 alin (2) C. proc. pen.].

– dreptul de a fi ascultată în calitate de parte vătămată [art. 76 alin (2) C. proc. pen.].

Organul de urmărire penală are obligația să cheme spre a fi ascultată, persoana care a suferit o vătămare prin săvârșirea infracțiunii. Înainte de a fi ascultată, persoanei vătămate i se pune în vedete că poate participa în proces ca parte vătămată și termenul până la care poate dobândi această calitate în procesul penal (în tot cursul urmăririi penale sau la instanță până la citarea actului de sesizare).

Dacă persoana vătămată declară că dorește să participe la procesul penal ca parte vătămată, va fi ascultată în această calitate.

Potrivit art. 64 C. proc. pen. declarația persoanei vătămate constituie mijloc de probă. Și din dispozițiile art. 75 C. proc. pen. se desprinde de concluzia că declarația părții vătămate constituie mijloc de probă.

Dacă, totuși, partea vătămată a fost ascultată în calitate de martor, cu respectarea regulilor procesuale impuse martorului (depunerea jurământului prevăzut în art. 85 C. proc. pen.), declarația dată va fi considerată mijloc de probă. Aceasta este și opinia majorității autorilor și practicii judiciare, întrucât organele judiciare urmăresc aflarea adevărului în cauza penală și persoana vătămată poate cunoaște o mare parte din acesta.

Într-o altă opinie se susține că partea vătămată nu poate fi ascultată ca martor în procesul penal; în situația în care a fost totuși audiată, respectându-se formele cerute pentru ascultarea martorilor (depunând jurământul), declarația se constituie un mijloc de probă și poate servi la aflarea adevărului în măsura în care se coroborează cu celelalte probe din dosar.

În legătură cu acest ultim aspect sunt evidențiate soluțiile unor instanțe judecătorești care consideră că declarația dată de partea vătămată în condițiile arătate (cu depunerea jurământului) nu are nici o forță probantă. A fi de acord cu asemenea soluție ar însemna să nesocotim dispozițiile art. 64, care enumeră între mijloacele de probă și declarația pății vătămate, precum și dispozițiile articolului 75 C. proc. pen., unde se arată că declarațiile tuturor părților din procesul penal pot servi la aflarea adevărului în măsura în care se colaborează cu alte probe.

Poziția procesuală a părții vătămate capătă un conținut deosebit în cazul în care aceasta are drepturi mai largi în legătură cu promovarea, exercitarea și stingerea acțiunii penale. În aceste situații, partea vătămată poate să susțină, uneori, singură învinuirea și are printre alte drepturi, și pe acela de a pune capăt procesului penal prin retragerea plângerii prealabile sau prin împăcare cu inculpatul.

Persoana vătămată va fi ascultată, în mod obligatoriu, și în faza de judecată (art. 326 C. proc. pen.).

Va avea cuvântul și în cazul abaterilor (art. 340 C. proc. pen.) fiind în măsură să utilizeze de căile ordinare de atac.

drepturi procesual penale ale părții vătămate, în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă.

– dreptul de a susține, alături de procuror sau singură învinuirea în procesul penal.

În majoritatea cazurilor, învinuirea este susținută de procuror, căruia i se poate alătura și persoana vătămată când se constituie parte vătămată.

Aceasta poate susține singură învinuirea în cazurile în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate și nu este obligatorie participarea procurorului la ședințele de judecată.

Având în vedere caracterul personal al drepturilor părții vătămate, decesul acesteia duce la stingerea dreptului de a fi susținută mai departe învinuirea din partea sa, întrucât persoana vătămată nu poate fi înlocuită sub aspectul acestui drept.

Dispariția părții vătămate din procesul penal nu trebuie să ducă la concluzia greșită că ar împiedica exercitarea în continuare a acțiunii penale; în asemenea situații, acțiunea penală se exercită, în continuare, de către organul judiciar învestit cu rezolvarea cauzei penale.

Decesul părții vătămate stinge acțiunea penală într-un singur caz, când legea prevede expres.

Pentru exercitarea drepturilor sale în cadrul procesului penal, partea vătămată trebuie citată, ea putându-se prezenta și având și posibilitatea să fie reprezentată (art. 174 C. proc. pen.).

4. solidaritatea procesuală a părților vătămate

Se poate vorbi de o solidarizare procesuală a părților vătămate în situația în care în aceeași cauză penală există mai multe părți vătămate.

În baza efectului executiv al apelului, în cazul în care o parte vătămată va declara apel împotriva hotărârii judecătorești, instanța va examina cauza prin extindere și cu privire la părțile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, purtând hotărî și în privința lor, fără să poată crea acestor părți o situație mai grea (art. 373 C. proc. pen.).

Solidaritatea procesuală se manifestă și în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În aceste cazuri, plângerea prealabilă produce efecte in rem și nu in personam. Datorită acestui aspect, când infracțiunea săvârșită a vătămat mai multe persoane și numai una din aceste persoane a făcut plângere prealabilă, aceasta este suficientă pentru a subzista răspunderea penală a făptuitorului [art. 143 alin (3) C. proc. pen.].

Când fapta penală a fost săvârșită în participație, dacă plângerea prealabilă a fost făcută și se menține numai cu privire la unul dintre autori, va opera răspunderea penală pentru toți autorii [art. 143 alin (4) C. proc. pen.].

SECȚIUNEA V

Partea civilă

1. noțiunea de parte civilă

Săvârșirea unei infracțiuni poate avea, între alte consecințe, și producerea unui prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau a unui prejudiciu material în dauna unei persoane juridice.

În vederea reparării prejudiciului cauzat, persoana vătămată are la îndemâna acțiunea civilă, pe care o poate exercita în cadrul procesului penal.

În acest sens, în art. 24 alin (2) se arată că persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal se numește parte civilă.

Calitatea de parte civilă în procesul penal o parte avea atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică deoarece ambele pot fi prejudiciate material printr-o infracțiune.

În doctrina partea civilă a fost definită ca fiind orice persoană fizică sau juridică care a suferit un prejudiciu material sau moral prin infracțiune și care și-a alăturat acțiunea sa civilă la acțiunea penală în procesul penal.

Potrivit altui autor, persoana vătămată care a suferit o pagubă (prejudiciu material) și care și-a alăturat acțiunea sa civilă la acțiunea penală, devine prin acesta, subiect procesual principal în latura civilă a procesului penal și este denumită parte civilă.

2. constituirea părții civile în procesul penaL

2.1. Avantajele constituirii părții civile în procesul penal

Constituirea părții vătămate ca parte civilă în procesul penal oferă acesteia unele avantaje în raport cu exercitarea separată a acțiunii civile.

Avantajele cele mai sensibile sunt:

rapiditatea obținerii despăgubirilor materiale, căci procesul penal este caracterizat prin operativitate și instanța, rezolvând latura penală a cauzei, va rezolva și acțiunea civilă alăturată celei penale;

probele vor fi administrate mult mai ușor, calea procesului penal permițând folosirea unor mijloace energetice de administrare a probelor (percheziții, cercetări la fața locului, etc.);

folosirea acestei căi oferă și avantaje de ordin economic, acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal fiind scutită de taxa de timbru [art. 15 alin (4) C. proc. pen.].

Prin constituirea părții civile, în cadrul procesului penal apar și avantaje pentru activitatea de justiție, fiind facilitată rezolvarea acțiunii civile, acțiune în justiție care, în realitate are același izvor ca și acțiunea penală, și anume, infracțiunea săvârșită.

2.2. Cine poate avea calitatea de parte civilă în cadrul procesului penal

Se poate constitui parte în procesul penal persoana care a suferit un prejudiciu material sau moral în urma săvârșirii infracțiunii.

Pentru existența acestei calități procesuale se cere a fi îndeplinite condiții de ordin formal și substanțial.

Sub aspect formal se cere ca persoana sa-și manifeste voința de a fi despăgubită în procesul penal, iar sub aspect substanțial trebuie să existe un prejudiciu material cauzat printr-o infracțiune.

Îndeplinind aceste condiții, se pot constitui părți în procesul penal spre exemplu persoanele care au suferit prejudicii materiale în cazul infracțiunilor de omor.

Având în vedere aria largă a celor prejudiciați în cazul acestor infracțiuni, numeroase persoane fizice care se aflau în diverse legături de rudenie cu victima sau persoane care, deși nu se aflau în asemenea legături cu cel decedat, dacă au suferit prejudicii materiale ca urmare a săvârșirii infracțiuni pot avea calitatea de parte civilă. În acest sens, pot exercita acțiunea civilă în procesul penal: soția sau soțul, concubina care avea copii cu victima, soția pentru copii luați spre creștere fără forme de adopție, precum și persoanele care au suportat cheltuieli cu îngrijirea victimei ori cu înmormântarea ei.

Acțiunea civilă având caracter patrimonial și fiind transmisibilă, se pot constitui părți civile în procesul penal moștenitorii victimei.

În cazul copiilor minori, părintele rămas în viață nu poate renunța la drepturile patrimoniale ale minorului decurgând din uciderea celuilalt părinte, soluția fiind valabilă și în cazul în care minorii primesc pensie de urmaș, dacă aceasta este inferioară sumei de care minorii beneficiau din venitul părintelui lor.

Se constituie parte civilă în procesul penal și copii care la data judecății deveniseră majori, dar la data decesului celui ce îi întreținea erau minori. În acest caz, copiii deveniți majori se pot constitui părți civile pentru prejudiciile suferite prin lege uneia dintre părți, în timpul cât erau minori.

Calitatea de parte civilă în procesul penal o poate avea persoana în al cărei patrimoniu s-a localizat în mod efectiv prejudiciul cauzat prin infracțiune; în acest sens, în cazul sustragerii unor mărfuri încredințate unei unități de transport, păgubită este această unitate, iar nu expeditorul, deoarece, potrivit legii, cărăușul răspunde pentru mărfurile pe care le transportă de la primire și până la predarea lor la destinație.

2.3. Momentul până la care se poate constitui partea civilă

Potrivit art. 5 alin (2) C. proc. pen. constituirea de parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecată până la citarea actului de sesizare.

Pentru garantarea valorificării în termen a dreptului de a se constitui parte civilă în procesul penal, legea [art. 76 alin (2)] fixează obligația organului de urmărire penală și a instanței de a pune în vedere persoanei vătămate că poate participa în proces ca parte civilă dacă a suferit o pagubă materială. În cazul în care partea vătămată se constituie parte civilă, organele judiciare au obligația să ceară indicarea probelor pentru determinarea întinderii reale a daunei suferite.

Momentul citirii actului de sesizare, ca moment limită până la care se poate constitui partea civilă, poate fi depășit dacă inculpatul nu se opune fiind prezent în instanță și asistând cum partea civilă s-a constituit după citirea actului de sesizare.

În mod constant, în practica judiciară s-a decis că nu este valabilă constituirea de parte civilă după ce, anterior în cursul procesului partea vătămată a declarat în mod expres că nu pretinde despăgubiri de la inculpat.

Constituirea de parte civilă în timpul urmăriri penale rămâne valabilă chiar dacă persoana vătămată nu s-a prezentat în fața instanței de judecată cu prilejul judecării cauzei.

Termenul până la care se poate constitui partea civilă este instituit numai pentru persoanele fizice cu capacitate de exercițiu deplină; în cazul persoanelor fizice cu capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea civilă, exercitându-se din oficiu asupra despăgubirile civile cuvenite unor asemenea persoane.

Până la termenul prevăzut de lege (citirea actului de sesizare), persoana fizică prejudiciată material, trebuie să se constituie parte civilă și să-și precizeze cuantumul despăgubirilor, pretinderea unor despăgubiri mai mari, după momentul citirii actului de sesizare fiind inadmisibilă.

2.4. Modalitatea de constituire a părții civile

Urmărind realizarea cât mai eficientă a dreptului de a recupera prejudiciile cauzate prin infracțiune, legea nu prevede un anumit mod de exprimare a voinței persoanei vătămate. În consecință, constituirea de parte civilă se poate face atât printr-o cerere scrisă, cât și printr-o cerere orală.

Din faptul că legea nu cere ca declarația de constituire a părții civile să îmbrace o anumită formă se înțelege că are valoarea unei asemenea declarații orice manifestare de voință din care rezultă, în mod evident, dorința persoanei prejudiciate material prin infracțiune de a fi despăgubită pentru prejudiciul suferit prin infracțiune.

Constituirea de parte civilă poate fi făcută atât de către persoana păgubită, cât și de alte persoane care au calitatea de reprezentanți legali (apărătorul, părinții pentru copii minori, procurator).

În cazul entităților juridice constituirea de parte civilă se face numai prin declarația reprezentantului unității, nu și din oficiu așa cum se făcea înainte de declararea de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17 alin (1) și (3) C. proc. pen. prin Decizia Curții Constituționale nr. 80/1999.

Reprezentanții legali exercită acțiunea în conformitate cu dispozițiile legii civile.

2.5. Drepturile și îndatoririle părții civile

2.5.1. Drepturile părții civile

Când, prin săvârșirea infracțiunii au fost cauzate prejudicii materiale sau morale, persoana vătămată dobândește în mod automat o serie de drepturi, care de regulă, sunt realizate în cadrul procesului penal.

Cele mai importante drepturi sunt:

dreptul persoanei vătămate de a fi citată de organele judiciare și de a i se pune în vedere că are dreptul să se constituie parte civilă în procesul penal, dacă a suferit o pagubă materială sau morală și termenul până la care se poate constitui parte în proces;

constituirea ca parte civilă în procesul penal (art. 15 C. proc. pen.)

Prin constituirea de parte civilă, persoana vătămată va solicita despăgubiri materiale și morale, după caz. Dreptul la despăgubiri există din momentul săvârșirii infracțiunii din care se naște dreptul și nu din momentul constituirii de parte civilă.

administrarea de probe din care să rezulte întinderea prejudiciului material sau moral;

poate formula cereri, ridica excepții și pune concluzii în măsura în care acestea au legătură cu pretențiile sale civile [art. 301 alin (3) C. proc. pen.];

Instanța este obligată să pună în discuție cererile și excepțiile ridicate și să se pronunțe asupra lor prin încheiere motivată [art. 302 alin (2 ) C. proc. pen.];

participarea la efectuarea unor acte procesuale și procedurale;

folosirea căilor de atac (art. 362 lit. d)

Apelul poate fi declarat pentru partea civilă și de către reprezentantul legal sau de către apărător.

posibilitatea renunțării la despăgubiri;

Acțiunea civilă fiind disponibilă, partea civilă poate renunța la despăgubiri printr-o declarație expresă și neechivocă, făcută personal sau prin procură specială, în fața organului judiciar învestit cu rezolvarea cauzei; partea civilă poate renunța la despăgubirile sale civile, fără a pierde calitatea de parte vătămată în aceeași cauză (când persoana vătămată s-a constituit și parte vătămată).

2.5.2. Îndatoririle părții civile

Îndatoririle părții civile în procesul penal nu trebuie să fie înțelese ca obligații impuse de lege (întrucât partea civilă poate renunța oricând la calitatea sa, cu excepția reprezentanților persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate restrânsă).

Vor fi incluse ca necesități de conformare la normele de conduită procesuală pentru a-și putea valorifica pretențiile.

Astfel, cele mai importante îndatoririi ale părții civile sunt:

a se constitui parte civilă în faza de urmărire penală sau cel mai târziu în fața instanței până la citirea actului de sesizare a acesteia;

de a respecta ordinea luării cuvântului (de exemplu în fața primei instanțe partea civilă va lua cuvântul după partea vătămată);

să nu depășească termenul de 10 zile prevăzut de lege pentru declararea apelului sau recursului [art. 363 alin (1 ) C. proc. pen.];

să precizeze cuantumul despăgubirilor materiale (când nu a fost despăgubită în natură) și morale (când se impune) și să prezinte situații explicative cu privire la întinderea pagubei și alte probe de care înțelege să se folosească [art. 221 alin (4 ) C. proc. pen.].

SECȚIUNEA VI

Partea responsabilă civilmente

1. noțiunea de parte responsabilă civilmente

Între principiile care stau la baza tragerii la răspundere penală se înscrie și principiul răspunderi penale personale, în conformitate cu care pot fi supuse sancțiunii penale numai acele persoane care au comis infracțiuni.

Spre deosebire de domeniul dreptului penal în materie civilă există posibilitatea ca răspunderea civilă să revină și altor persoane decât celor care au săvârșit fapte generatoare de prejudicii materiale.

Instituția prin intermediul căreia este angajată răspunderea civilă a unei persoane pentru pagubele pricinuite prin fapta învinuitului sau inculpatului poartă denumirea de parte responsabilă civilmente. În acest sens, în art. 24 alin (3) se arată că persoana chemată în procesul penal să răspundă potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului se numește parte responsabilă civilmente.

Instituția acestei calități procesuale are menirea de a proteja persoana care a suferit un prejudiciu material împotriva insolvabilității autorului prejudiciului, prin această calitate procesuală reglementându-se răspunderea complementară, indirectă, și a nume, răspunderea civilă a unei alte persoane decât autorul infracțiunii pentru prejudiciile materiale cauzate prin infracțiune.

2. persoanele care pot avea calitatea de părți responsabile civilmente

Potrivit art. 1000 alin.(2) C.civ.,pot fi atrase sau pot interveni din proprie inițiativă ca persoane responsabile civilmente următoarele categorii de persoane:

1) părinții, pentru prejudiciile produse prin fapte penale săvârșite de copii lor minori (până la vârsta de 18 ani) care locuiesc cu dânșii [art. 1000 alin (2) C. civ.].

2) comitenții, pentru faptele penale care au produs pagube săvârșite de prepușii lor, în legătură cu sarcinile care le-au fost încredințate [art. 1000 alin (3) C. civ.].

3) institutorii și meșteșugarii pentru prejudiciile cauzate prin infracțiuni săvârșite de elevi sau ucenici, în perioada în care s-au aflat sub supravegherea lor [art. 1000 alin (4) C. civ.].

Prin art. 1003 C. civ. este concretizat caracterul solidar al răspunderii persoanelor cărora le este imputabilă cauzarea prejudiciului.

Ceea ce este caracteristic pentru reglementarea în vigoare este faptul că textele legale se mărginesc a institui un prejudiciu: principiul răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu.

Obligația de reparare a prejudiciului concretizează răspunderea civilă a persoanei care a cauzat acest prejudiciu prin fapta sa ilicită. Această faptă ilicită constituie ceea ce s-a numit, în literatura juridică și în practica judiciară, un „delict civil”. De aceea răspunderea pentru această faptă mai este denumită și „răspunderea civil delictuală”.

În consecință, se poate spune că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii declanșează o răspundere civilă delictuală al cărui conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat.

corelația între răspunderea civil delictuală și răspunderea penală

Atât răspunderea civil delictuală, cât și răspunderea penală intră în acțiune ca urmare a comiterii unei fapte ilicite, care aduce atingere unor valori sociale ocrotite de lege.

În ceea ce privește răspunderea civil delictuală, aceasta acționează ori de câte ori, printr-o faptă ilicită a unei persoane, se cauzează un prejudiciu unei alte persoane.

În cazul în care, dată fiind gravitatea sa, o faptă ilicită este prevăzută de legea penală, va fi angajată răspunderea penală a celei care a săvârșit-o, chiar dacă prin acea faptă nu au fost cauzate prejudicii unei anumite persoane.

Răspunderea penală nu exclude răspunderea civilă, după cum nici răspunderea civilă nu o exclude pe cea penală; cele două răspunderi pot acționa concomitent, se pot, cu alte cuvinte, cumula.

a) cumulul celor două răspunderi este posibil datorită unei prime deosebiri existente între răspunderea civilă și cea penală: pe când răspunderea civilă se întemeiază pe ideea reparării unui prejudiciu adus unui anumit subiect de drept, răspunderea penală se întemeiază pe ideea pedepsirii celui care a săvârșit o faptă ilicită, apreciată de lege ca fiind o infracțiune.

Criteriul de distincție dintre cele două responsabilități – ideea de reparare și ideea de pedeapsă – nu trebuie însă absolutizat, ci trebuie luat în considerare numai ca un criteriu de orientare.

b) răspunderea penală este întemeiată pe principiul legalității incriminării, potrivit căruia această răspundere este angajată numai pentru acele fapte care sunt expres prevăzute ca fiind infracțiuni, pedepsele și măsurile aplicabile trebuind să fie, de asemenea, expres prevăzute de lege – nullum crimen sine lege, nulla poena lege (art. 2 C. pen.). Acest principiu se concretizează în partea specială a Codului penal, în care faptele ilicite care constituie infracțiuni sunt anume și în mod concret prevăzute.

c) ca principiu general, răspunderea, atât penală, cât și civilă, se întemeiază pe vinovăția celui care a săvârșit o faptă ilicită, fie că această vinovăție îmbracă forma intenției, fie că ea îmbracă numai forma neglijenței sau imprudenței.

Forma și gradul de vinovăție constituie nu numai un element de caracterizare ca infracțiune a unei anumite fapte, dar, în același timp, este un element esențial pentru individualizarea pedepsei aplicabile fiecărui infractor.

În cadrul răspunderii civil delictuale, ca principiu, întinderea răspunderii nu este condiționată de gradul de vinovăție a autorului faptei ilicite; independent de faptul că acesta a acționat cu intenție, din neglijență ori din imprudență, el este dator să repare, în întregime, prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicită.

Gradul de vinovăție va fi totuși luat în considerare în stabilirea obligației de dezdăunare, atunci când de exemplu, la producerea prejudiciului a contribuit și fapta culpabilă a victimei; de asemenea, gradul de vinovăție poate constitui un criteriu de repartizare, în raporturile directe dintre coautorii unei fapte ilicite, a obligației de reparare a prejudiciului, când producerea acestuia este imputabilă mai multor persoane.

d) în ceea ce privește capacitatea persoanelor chemate să răspundă pentru faptele lor ilicite există, de asemenea, unele deosebiri de reglementare între răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală.

În ambele cazuri răspunderea este angajată numai în cazul în care persoana care a săvârșit fapta ilicită a acționat cu discernământ.

e) răspunderea penală este stabilită întotdeauna prin hotărâre judecătorească.

În afara unor cazuri expres prevăzute de lege, când acțiunea penală poate fi declanșată numai la plângerea prealabilă a părții vătămate, principiul fundamental în materia răspunderii penale este acela că actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu (art. 2 C. proc. pen.).

În toate situațiile statul este prezent la stabilirea răspunderii penale, chiar atunci când acțiunea penală se declanșează la plângerea pralabilă a celui vătămat.

În cazul răspunderii civile delictuale nimic nu împiedică părțile ca, prin buna învoială și fără intervenția instanței judecătorești, să convină asupra modalităților de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită. Instanța judecătorească intervine, la solicitarea victimei prejudiciului, numai în cazul în care autorul faptei ilicite nu repară de bunăvoie prejudiciul cauzat.

3. modalitățile de constituire ca parte responsabilă civilmente

Persoana chemată să răspundă civil pentru infracțiunea cauzatoare de prejudicii, săvârșită de altă persoană, devine persană responsabilă civilmente.

Dobândirea calității de persoană responsabilă civilmente în procesul penal are loc pe trei căi:

– la cererea părții civile;

– din oficiu

– la cererea persoanei responsabile civilmente, atunci când aceasta consideră necesar.

A) LA CEREREA PĂRȚII CIVILE

Persoana responsabilă civilmente va fi atrasă în procesul penal la cererea persoanei care a suferit prejudiciul material sau moral. Inculpatul nu are dreptul să ceară atragerea ca parte în procesul penal al părții responsabile civilmente.

B) DIN OFICIU

Când organul de urmărire penală sau instanța de judecată apreciază că este necesar în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune, dacă prejudiciul a fost cauzat unui interes ori unei persoane cu capacitate de exercițiu restrânsă, introduce în proces partea responsabilă civilmente.

În ambele cazuri, introducerea nu poate avea loc decât până la citarea actului de sesizare a instanței.

C) LA CEREREA PERSOANEI RESPONSABILE CIVILMENTE

Intervenția în proces a acestei părți poate avea loc din propria inițiativă, în cursul urmăririi penale sau în fața instanței până la terminarea cercetării judecătorești. Întrucât partea responsabilă civilmente are posibilitatea să intervină în procesul penal în momentul declanșării acestuia, toate actele efectuate până la intervenția din proprie inițiativă îi sunt opozabile fără a fi refăcute.

Persoana responsabilă civilmente are interesul protejării drepturilor civile aparținând inculpatului și ale sale, întrucât hotărârea definitivă a instanței penale, cu privire la existența faptei, a vinovăției și a făptuitorului are putere de lucru judecat în fața instanței civile.

4. momentul până la care se poate constitui partea responsabilă civilmente în procesul penal

În art. 16 C. proc. pen. se arată că introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc fie în cursul urmăririi penale, fie în fața instanței de judecată până la citarea actului de sesizare.

Această limitare în timp se fixează, în mod sistematic, în raport cu constituirea de parte civilă în vederea asigurării echității în ceea ce privește posibilitatea de acționare a părților în apărarea intereselor lor.

Persoana responsabilă civilmente poate fi introdusă în proces și după citarea actului de sesizare, dacă ea nu se opune la luarea acestor măsuri, iar dreptul său de apărare este respectat prin îndeplinirea tuturor cerințelor înscrise în art. 16 alin (2) și (3).

În cazul în care partea responsabilă civilmente a fost introdusă în procesul penal după citirea actului de sesizare și a făcut obiecțiuni, pretențiile părții civile față de persoana responsabilă civilmente nu mai pot fi valorificate în procesul penal, ci, eventual, pe calea unei acțiuni separate introduse la instanța civilă.

În cazul în care partea responsabilă civilmente a fost introdusă în termen în procesul penal aflat pe rolul unei judecătorii și aceasta din urmă și-a declinat competența în favoarea tribunalului, introducerea în cauză a părții responsabile civilmente rămâne valabilă în fața tribunalului.

Momentul limită până la care poate fi introdusă în procesul penal persoana responsabilă civilmente este fixat în vederea ocrotirii drepturilor ei de apărare.

Persoana responsabilă civilmente poate interveni și după citirea actului de sesizare, căci în acest mod, ea nu prejudiciază drepturile nici unei alte părți din procesul penal, ci, dimpotrivă, facilitează, prin prezența ei, atât realizarea drepturilor pe care le are partea civilă, cât și achitarea obligațiilor pe care le are inculpatul.

Potrivit art. 16 alin (2) C. proc. pen. persoana responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătorești la prima instanță.

Permițând intervenția persoanei responsabilă civilmente în procesul penal și după citarea actului de sesizare, legiuitorul a fixat, totuși un moment limită și anume, terminarea cercetării judecătorești, așa încât în faza dezbaterilor, această parte în proces să poată participa în vederea realizării drepturilor pe care le are.

5. obligațiile și drepturile părții responsabile civilmente în procesul penal

Principala obligație pe care o are partea responsabilă civilmente este de a răspunde civil pentru sau alături de învinuit sau inculpat. Această calitate procesuală se bucură de drepturile și obligațiile, în ceea ce privește acțiunea civilă, pe care legea le prevede pentru învinuit sau inculpat, în acest sens putând administra probele utile apărării sale. În ipoteza în care acțiunea civilă se exercită din oficiu, instanța are obligația de a cita și partea responsabilă civilmente, în vederea introducerii ei în proces.

Deși este subiect în latura civilă a procesului penal, partea responsabilă civilmente poate folosi în apărarea sa tot materialul probelor existente în cauză.

Astfel ea poate dovedi că fapta învinuitului sau inculpatului a fost săvârșită în împrejurări care exclud răspunderea civilă.

Pentru exercitarea drepturilor sale în procesul penal, partea responsabilă civilmente poate participa personal sau poate fi reprezentată (art. 174 alin ultim).

CAPITOLUL III

ORGANELE JUDICIARE – SUBIECȚI OFICIALI ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL

SECȚIUNEA I

Organele de cercetare ale poliției judiciare

1. considerații preliminare

La instituirea urmăririi penale, alături de procuror, participă și organele de cercetare ale poliției judiciare. S-ar putea spune că majoritatea activităților legate de desfășurarea urmăririi penale sunt realizate de către organele de cercetare ale poliției judiciare. Se cuvine să precizam că organele de cercetare ale poliției judiciare nu pot, totuși, să desfășoare urmărirea penală fără să fie necesară și intervenția procurorului, căci, potrivit legii acesta din urmă supraveghează întreaga activitate din această fază a procesului penal, anumite instituții procesuale fiind puse numai la dispoziția procurorului.

Făcând parte din cadrul Ministrului de Interne organelor de cercetare ale poliției judiciare le revin sarcini importante în legătură cu asigurarea respectării legilor, a ordinii și liniștii publice, sarcini cuprinse în art. 17 pct. 1 lit. g) din Legea 40/1990 privind organizarea și funcționarea Ministrului de Interne. Ca urmare a modificărilor intervenite în materie, aceste sarcini sunt cuprinse în art. 20 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române.

2. organizarea și funcționarea organelor de cercetare ale poliției judiciare

Potrivit art. 201 alin (1), în configurația dată de Legea nr. 281/2003, organele de cercetare penală sunt: organele de cercetare ale Poliției judiciare și organele de cercetare speciale. Potrivit art. 201 alin (2) ca organe de cercetare ale Poliției judiciare funcționează lucrătorii specializați din Ministerul de Interne anume desemnați de Ministerul de Interne, cu avizul favorabil al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și își desfășoară activitatea sub autoritatea Procurorului General al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau sunt desemnați și funcționează în alt mod, potrivit unor legi speciale.

Organele de cercetare speciale sunt, potrivit art. 208, următoarele: ofițerii anume desemnați de către comandanții unităților militare corp aparte și similare; ofițerii anume desemnați de către comandanții centrelor militare; ofițerii poliției de frontieră pentru infracțiunile de frontieră și căpitanii posturilor.

Potrivit art. 111 din Legea 281/2003, organele de poliție judiciară își desfășoară activitatea în mod nemijlocit sub conducerea, supravegherea și controlul procurorului, fiind obligate să aducă la îndeplinire toate dispozițiile acestuia.

Lucrătorii de poliție judiciară nu pot primi de la organele ierarhic superioare nici o altă însărcinare, în afara unor situații și evenimente excepționale sau în realizarea sarcinilor de pregătire și perfecționare profesională.

Pe linia subordonării organelor de cercetare ale poliției judiciare față de procuror, care este după opinia unor autori, o subordonare funcțională (profesională) acestea au obligația să execute dispozițiile procurorului care exercită supravegherea urmăririi penale, sub acest aspect organul ierarhic superior din Ministerul de Interne neavând posibilitatea să anuleze dispozițiile procurorului.

Tot ca urmare a modificărilor aduse în această materie prin Legea 281/2003, trebuie amintită prezența, în cadrul organelor de Poliție judiciară, a investigatorilor sub acoperire.

Astfel, în lumina art. 224, art. 33 alin (1) din legea 218/2003 și art. 17 din O.U.G. 43/2002, investigatorii sub acoperire sau polițiștii sub acoperire, sunt ofițeri de poliție folosiți pentru prevenirea și combaterea corupției, a criminalității transfrontaliere, traficului de droguri, spălării banilor, infracțiuni informatice și a crimei organizate sau pentru descoperirea altor infracțiuni grave și a făptuitorilor ce nu pot fi identificați prin alte mijloace.

Folosirea investigatorilor sub acoperire este specializată, doar pentru anumite infracțiuni prevăzute de lege, iar în celelalte cazuri este subsidiară, doar în situația unor infracțiuni grave ce nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace.

3. atribuțiile organelor de cercetare ale poliției judiciare

Atribuțiile organelor de cercetare ale poliției judiciare sunt legate numai de desfășurarea urmăririi penale, aceste organe nu colaborează în cadrul procesului penal, în mod direct, cu instanțele judecătorești.

În atribuțiile organelor de cercetare ale poliției judiciare se înscrie efectuarea tuturor actelor de cercetare penală, cu excepția celor date de lege în competența exclusivă a procurorului.

Astfel, organele de cercetare ale poliției judiciare au dreptul să înceapă urmărirea penală și să administreze probele necesare rezolvării tuturor aspectelor cauzei penale.

De asemenea, organele de cercetare ale poliției judiciare pot efectua anumite acte procedurale cum sunt: percheziționarea, reconstituirea, cercetarea la fața locului etc. Sunt anumite acte de urmărire penală care nu se cuprind în sfera atribuțiilor organelor de cercetare ale poliției judiciare, ca punerea în mișcare a acțiunii penale, arestarea preventivă, precum și soluțiile prin care se pune capăt urmăririi penale (scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale).

Pe parcursul urmăririi penale, organele de cercetare ale poliției judiciare fac propuneri motivate procurorului privind luarea unor măsuri de prevenție, efectuarea de percheziții, punerea în mișcare a acțiunii penale etc.

Întreaga activitate a organelor de cercetare ale poliției judiciare este supravegheată de procuror, acesta având ultimul cuvânt în privința aspectelor de care depinde buna rezolvare a cauzei penale.

SECȚIUNEA II

Instanța de judecată

1. organizarea instanțelor judecătorești

Instanțele judecătorești își desfășoară activitatea într-un sistem unitare, prevăzut în art. 126 din Constituție, în care se arată că în România justiția se realizează prin înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanței stabilite de lege.

Principiul care stă la baza actualei organizări a instanțelor judecătorești este acela al unității sistemului lor. În conformitate cu acest principiu instanțele judecătorești din România alcătuiesc un singur sistem de organizare, în fruntea căruia se găsește un organ judecătoresc suprem, care exercită control general asupra activității de judecată.

În actuala structură, instanțele judecătorești, în țara noastră, sunt următoarele:

judecătoriile (mai multe în fiecare județ);

tribunalele (existente în fiecare județ și în municipiul București);

curțile de apel (în număr de 15);

tribunale militare (în număr de 4);

curtea militară de apel.

În vârful piramidei instanțelor judecătorești se află Înalta Curte de Casație și Justiție care potrivit art. 126 pct. 3 din noua Constituție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.

În privința instanțelor militare, menționăm faptul că sub aspectul scării ierarhice există simetrie organizatorică în raport cu instanțele civile, și anume:

– tribunalul militar este egal în grad cu judecătoria;

– tribunalul militar teritorial este egal în grad cu tribunalul;

– curtea militară de apel este egală în grad cu curtea de apel.

Subliniem faptul că sub aspectul numărului și întinderii circumscripțiilor teritoriale există o mare deosebire între instanțele prevăzute în legea nr. 92/1992 completată și modificată prin Legea 281/2003 și instanțele militare prevăzute de Legea nr. 54/1993, în sensul că acestea din urmă sunt reduse ca număr și, în consecință, au circumscripții teritoriale mult mai întinse decât cele ale instanțelor civile. Astfel, potrivit art. 7 din legea nr. 54/1993, sunt organizate și funcționează un număr de 4 tribunale militare pe întreg teritoriul țării.

Acestea sunt:

– Tribunalul Militar București cu reședința în București;

– Tribunalul Militar Iași cu reședința în municipiul Iași;

– Tribunalul Militar Cluj cu reședința în Cluj-Napoca;

– Tribunalul Militar Timișoara cu reședința în Timișoara.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 54/1993, în Municipiul București funcționează un Tribunal Militar teritorial.

De altfel, aceasta este singura instanță de acest nivel pentru întreaga țară.

În art. 14 din legea nr. 54/1993 se arată că în municipiul București funcționează Curtea Militară de Apel, fiind singura instanță de acest fel.

Instanțele judecătorești sunt conduse de către un președinte, care exercită și atribuții de administrație.

La tribunalele și la curțile de apel funcționează și vicepreședinți. În cazul judecătoriilor art. 12 alin (2) din Legea nr. 92/1992, astfel cum a fost modificată prin Legea 142/1997, arată că Ministerul Justiției stabilește la care dintre acestea va funcționa și câte un președinte.

Sub aspectul organizării interne a instanțelor, Legea nr. 92/1992, modificată și republicată, (art. 13 și art. 14) arată că tribunalele și curțile de apel pot avea una sau mai multe secții, al căror număr este stabilit de Ministerul Justiției care va stabili și secțiile judecătorilor. De asemenea Ministerul Justiției este cel care stabilește instanțele la care funcționează secții maritime și fluviale, secții pentru conflicte de muncă și litigii de muncă ori de asigurări sociale, iar în cazul în care asemenea secții nu se pot constitui datorită volumului mic de cauze existente în aceste materii, litigiile vor fi soluționate de completele specializate care, de altfel, se pot constitui și în alte materii.

Secțiile tribunalelor și ale curților de apel sunt conduse de câte un președinte de secție.

2. compunerea completelor de judecată

„Compunerea instanței” (în sensul de compunerea completului de Judecată) nu trebuie confruntată cu „constituirea instanței”, prin aceasta din urmă înțelegem nu numai organul jurisdicțional, ci alcătuirea instanței în complexul el, cu procuror și grefier.

Prin compunerea instanței de judecată se înțelege alcătuirea completului de judecată cu numărul de judecători prevăzut de lege, care să aibă capacitatea funcțională de judecare a cauzei penale.

Completele de judecată sunt constituite de către președinții instanțelor de judecată sau președinții secțiilor. În cadrul instanței judecătorești își pot desfășura activitatea mai multe complete de judecată. În cauzele penale privind pe minori, indiferent de instanța la care se judecă cauza, completul de judecată este alcătuit din judecători desemnați de președintele instanței de judecată. Până la modificarea Legii nr. 92/1992 prin Legea nr. 281/2003, completul de judecată pentru judecarea cauzelor de către Ministerul Justiției.

Numărul judecătorilor care fac parte din completul de judecată este diferit în funcție de gradul instanței judecătorești. Astfel, judecătoriile, tribunalele și curțile de apel judecă în primă instanță în complet de judecată alcătuit din singur judecător.

Apelurile se judecă de către tribunale și curți de apel în complete formate din 2 judecători, iar recursurile se judecă de către tribunale și de curți de apel în complet compus din 3 judecători când cei doi nu ajung la un acord cu privire la soluția ce va fi adoptată. Din completul de divergență va face parte președintele sau vicepreședintele instanței ori un judecător numit de președinte.

SECȚIUNEA III

Procurorul

1. atribuțiile procurorului

Atribuțiile procurorului sunt diferențiate în funcție de fazele procesului penal.

În legătură cu prima fază a procesului penal, urmărirea penală, procurorului îi revine sarcina de efectuare a urmăririi penale și de supraveghere a desfășurării acesteia; are dreptul inclusiv de a pune în mișcare acțiunea penală.

În cadrul urmăririi penale, procurorul este conducătorul procesului penal, dând dispoziții obligatorii și executorii în baza legii. În cauzele prevăzute expres în art. 209 C. proc. pen., precum și în cele în care consideră necesar, procurorul efectuează personal urmărirea penală, în conformitate cu art. 216-220 C. proc. pen. Poate asista la efectuarea actelor de cercetare penală ori să le efectueze personal în orice cauză; poate să ceară pentru verificare orice dosar de la organele de cercetare penală și să dispună efectuarea actelor necesare; în îndeplinirea sarcinilor sale, procurorul ia măsuri și dă dispoziții obligatorii pentru organele de cercetare; rezolvă plângeri împotriva actelor de urmărire penală.

Rolul deosebit atribuit de lege procurorului constă în aceea că, în unele cazuri, în funcție de circumstanțele speciale ale acestora, poate să dispună asupra urmăririi penale și să ia unele măsuri nepenale în faza urmăririi.

În faza a doua a procesului penal, judecata, procurorul nu mai este subiectul dominant al activității procesuale, el veghează însă la respectarea legii în cauzele aflate la instanțele judecătorești.

În cadrul judecății procurorul veghează la înfăptuirea actului de justiție în spiritul legii. El participă la ședința de judecată în cazurile prevăzute de lege, și anume, în mod obligatoriu, la judecata în primă instanță ale judecătoriilor, în cauzele în care instanța de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu, în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare ori în cauzele în care unul dintre inculpați se află în stare de detenție sau în vreuna din situațiile prevăzute de art. 171 alin (2), precum și în cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a închisorii. La ședințele de judecată privind alte infracțiuni, procurorul participă când este necesar [art. 315 alin (1) C. proc. pen.].

Procurorul participă la judecată ca titular al funcției de învinuire și are dreptul să pună întrebări părților și celorlalți participanți; să formuleze cereri pentru noi probe în susținerea învinuirii, să pună concluzii motivate cu priviri la cererile făcute de inculpat și de celelalte părți etc. În cadrul dezbaterilor procurorul pune concluzii cu privire la toate chestiunile de fapt și de drept ridicare în cursul judecății, se pronunță asupra vinovăției inculpatului și a aplicării corecte a legii la faptele reținute în sarcina acestuia, cerând condamnarea dacă cercetarea judecătorească confirmă învinuirea.

Dacă învinuirea nu se confirmă sau intervine o cauză care împiedică sau înlătură răspunderea penală, procurorul va pune concluzii de achitare sau de încetare a procesului penal.

Concluziile procurorului, ca și ale părților din proces, sunt însușite de instanță numai în măsura în care corespund legii și adevărului.

Împotriva hotărârilor nelegale și netemeinice, procurorul exercită căile de atac.

Procurorului îi revin anumite sarcini în legătură cu punerea în executare a hotărârilor judecătorești penale precum și în legătură cu executarea acestora.

Procuratorul veghează ca actele și lucrările de punere în executare a hotărârilor să fie efectuate de către instanțele judecătorești cu respectarea legii. În caz de încălcare a legii,procurorul îl sesizează pe președintele instanței judecătorești ori folosește cale contestației la executare (art. 461 C. proc. pen.); are dreptul să folosească procedurile judiciare în vederea schimbărilor ce trebuie să intervină în executarea unor hotărâri (art. 447-452 C. proc. pen.), pentru amânarea sau întreruperea executării pedepsei închisorii (art. 453-457 C. proc. pen.), pentru înlăturarea sau modificarea unor pedepse (art. 458-459 C. proc. pen.).

CAPITOLUL IV

APĂRĂTORUL ÎN PROCESUL PENAL

SECȚIUNEA I

Noțiunea de apărător

Apărătorul este un participant în procesul penal, fără a avea calitatea de parte, întrucât nu urmărește un interes personal, dar poate să exercite toate drepturile părții pe care o reprezintă.

Apărătorul este deci, persoana fizică care participă la desfășurarea procesului penal pentru a acorda asistență juridică unei părți.

Considerată ca o activitate procesuală complexă, apărarea impune ca la eforturile persoanei ce luptă pentru apărarea drepturilor și intereselor sale să se alăture și participarea unui apărător, care poate fi o persoană aleasă sau numită în procesul penal în scopul de a ajuta părțile să-și apere interesele ocrotite de lege.

SECȚIUNEA II

Participarea apărătorului în procesul penal

În constituția din 1965, în art. 31 alin (3), se prevedea garantarea dreptului la apărare pe parcursul întregului proces penal.

Constituția în vigoare prevede, în art. 24 pct. 1, că dreptul la apărare este garantat, iar în alineatul următor se prevede că „părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”, fiind prevăzute de garanțiile corespunzătoare pentru realizarea dreptului la apărare.

În acest sens, art. 23 alin (5) din Constituție prevede o serie de garanții (dreptul reținutului sau arestatului de a i se aduce la cunoștință, în limba pe care o înțelege, motivele reținerii sau ale arestării, iar învinuirea în cel mai scurt termen, numai în prezența unui avocat ales sau numit din oficiu).

Drepturile și garanțiile constituționale menționate sunt completate de prevederile articolelor 6, 171-173 C. proc. pen. Astfel, art. 171 alin (1) stipulează, „învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de un apărător în tot cursul urmăririi penale și al judecății, organele judiciare fiind obligate să-i aducă la cunoștință acest drept”, iar alin (2) al aceluiași articol se referă la cazurile în care asistența judiciară este obligatorie.

În prezent, organizarea și exercitarea profesiei de avocat este reglementată prin Legea nr. 51/1995, modificată și republicată.

Aceste acte normative, având, între altele menirea de a defini statutul avocatului în sistemul procesului penal, au ca punct de pornire reglementările privind dreptul la apărare și drepturile apărătorului cuprinse în legile de modificare a Codului de procedură penală (art. 171-174, 513-522), în Constituția României (art. 24), precum și în art. 6 din Constituția europeană a drepturilor omului ratificată în România prin Legea nr. 30/1994 „drepturi cu care statutul apărătorului se află în strânsă legătură și îi formează conținutul funcțional, în vederea realizării scopului procesului penal, pentru o mai bună înfăptuire a justiției în cauzele penale”.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin (2) din Legea 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, modificată și republicată, profesia de avocat se exercită numai de membrii barourilor, care își desfășoară activitatea într-una din formele juridice prevăzute de lege.

Potrivit dispozițiilor aceleiași legi, pentru ca o persoană să dobândească calitatea de avocat, trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele condiții:

a) să fie membru al unui barou din România, conform art. 11 din legea 51/1995, republicată în M.O. al României, partea I, poate fi membru al baroului persoana care este cetățean român și are exercițiul drepturilor civile și politice ce nu exercită o profesie autorizată sau salariată într-o altă țară, este licențiat al unei facultăți de drept sau doctor în drept și nu se găsește în vreunul din cazurile de nedemnitate prevăzute de lege.

b) să nu fie incompatibil potrivit legii.

Cazurile generale de incompatibilitate sunt următoarele: activitatea salariată în cadrul altei profesii; activități care lezează demnitatea și independența profesiei de avocat sau bunele moravuri; exercitarea nemijlocită de fapte de comerț.

Art. 45 din Statutul profesiei de avocat, republicat, mai prevede că sunt incompatibile cu exercitarea profesiei de avocat faptele personale de comerț cu sau fără autorizație, calitatea de asociat într-o societate comercială cu nume colectiv, de comanditat într-o societate comercială în comandită simplă sau în comandită pe acțiuni, calitatea de administrator într-o societate comercială cu răspundere limitată sau într-o societate comercială în comandită pe acțiuni și calitatea de președinte al consiliului de administrație sau membru în comitetul de direcție al unei societăți comerciale pe acțiuni.

Pentru ca avocatul să devină apărător, este necesar să fie ales de parte (art. 2 pct. 4 din Legea 51/1995) sau să fie desemnat in oficiu, în cazurile prevăzute de lege și de art. 142-148 din Statutul profesiei de avocat.

În cadrul procesului penal, apărătorul nu este parte în proces; datorită însă contribuției sale la aflarea adevărului, cât și datorită funcției procesuale pe care o exercită, el se înscrie între principalii participanți la rezolvarea cauzei penale.

Deși nu este parte în proces, trebuie subliniat, totuși, că apărătorul se situează pe poziția procesuală a părții ale cărei interese le susține și le apără.

În vederea realizării unei participări eficiente a avocaților la desfășurarea procesului penal, se impune ca aceștia să dea dovadă de o temeinică pregătire juridică și vastă cultură generală, concretizată, între altele, în stăpânirea unor cunoștințe de literatură, politică, știință despre stat și societate.

drepturile și obligațiile procesuale

ale apărătorului

Apărarea se acordă tuturor părților din procesul penal, dar apărarea învinuitului și inculpatului este în mod deosebit reglementată pentru asigurarea egalității armelor și respectarea prezumției de nevinovăție.

Art. 141 C. proc. pen. prevede că învinuitul sau inculpatul are dreptul de a fi asistat de un apărător în tot cursul procesului penal.

Dispoziția lărgește mult limitele dreptului de apărare asigurând avocatului exercitarea asistenței în toate fazele procesului penal, inclusiv în cadrul urmăririi penale.

Potrivit art. 2 alin (3) din Legea nr. 51/1995, avocatul „asistă” orice persoană fizică și juridică în fața tuturor instanțelor, autorităților și instituțiilor.

Potrivit art. 3 din aceeași lege, activitatea avocatului se realizează prin:

– consultații și cereri cu caracter juridic, asistență și reprezentare juridică în fața organelor de jurisdicție, de urmărire penală;

– apărarea cu mijloacele juridice specifice a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice în raporturile cu autoritățile publice, instituțiile și orice persoană română sau străină;

– redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestării identității părților, a conținutului și a datei actelor;

– orice mijloace și căi proprii exercitării dreptului de apărare în condițiile legii.

Drepturile apărătorului sunt înscriese în art. 172 C. proc. pen.

Aceste prerogative se concretizează astfel:

A. În faza de urmărire penală:

– apărătorul poate lua contact cu învinuitul sau inculpatul în tot cursul procesului, dându-i consultații cu privire la învinuirea care i se aduce, arătându-i drepturile și obligațiile, mijloacele prin care poate fi combătută învinuirea, inclusiv mijloacele de probă. Acest contact cu inculpatul nu poate fi stânjenit, consilierea fiind deplină dacă este conformă cu regulile deontologice profesionale. Luarea contactului poate fi interzisă, în mod excepțional, când interesul urmăririi o cere, o singură dată , motivat, pe o durată de cel mult 5 zile.

Luarea de contact cu apărătorul nu poate fi interzisă la prelungirea duratei arestării de către instanța de judecată, iar la prezentarea materialului de urmărire penală prezența avocatului este obligatorie.

– apărătorul are dreptul să formuleze cereri scrise și orale și memorii în tot cursul procesului penal exercitarea drepturilor învinuitului sau inculpatului începând probațiunea ce se efectuează și terminând cu măsurile procesuale la care este obligat acesta;

– dacă memoriile sau cererile nu au fost acceptate, apărătorul are dreptul să depună plângeri la procurorul ierarhic superior sau să exercite căile de atac prevăzute de lege;

– apărătorul poate să „asiste” pe învinuit sau inculpat la efectuarea actelor procesuale sau procedurale care-l privesc pe acesta. Asistența inculpatului presupune prezența acestuia. Asistența are sensul de sfătuire a oricărei părți, ce provine din pregătirea de specialitate a avocatului sau juristului, cu privire la actele efectuate de organele judiciare pentru a fi scoase în evidență aspecte favorabile celui „apărat” și pentru a determina o conduită a părții în favoarea sa. Apărătorul are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală.

Când asistența juridică este obligatorie, organul de urmărire penală va asigura prezența avocatului la ascultarea inculpatului. În această situație va putea să intervină cu întrebări și sfaturi, numai cu aprobarea celui ce procedează la ascultarea învinuitului sau inculpatului. În cazul în care asistența juridică este obligatorie și aceasta dispoziție este încălcată, nulitatea absolută poate lovi numai actul efectuat sau toate actele ulterioare. Despre prezența apărătorului la efectuarea unui act procesual se face mențiuni în actul constatator și acesta va fi semnat și de apărător.

B. În cursul judecății:

Participarea apărătorului este mai extinsă, în unele cazuri nefiind posibilă judecata fără prezența acestuia. Activitățile apărătorului în această fază sunt:

– participă la judecată alături de partea pe care o apără. În cazul în care partea dorește să acționeze personal o consiliază cu privire la actele ce se efectuează și la atitudinea ce trebuie adoptată.

Cel mai adesea, apărătorul, ridică excepțiile, pune concluzii. Poate exercita căile de atac, motivează și susține aceste motive la judecarea căilor de atac.

– exercitarea drepturilor procesuale nu se poate face decât în limita prevăzută de lege pentru partea respectivă privind implicarea în laturile procesului penal.

– apărătorul nu poate exercita drepturile personale ale părților cum ar fi ultimul cuvânt al inculpatului, nu se poate împăca cu partea adversă, nu poate retrage plângerea prealabilă sau să exercite o cale de atac dacă partea prezentă o confirmă oral sau în scris.

– drepturile procesuale proprii: să ia cunoștință de dosarul cauzei [art. 294 alin (2) C. proc. pen.], să asiste la ședințele de judecată secrete (art. 290 alin ultim C. proc. pen.), să pună întrebări părții pe care o apără în cursul ascultării acesteia [art. 323 alin (2) C. proc. pen.], să exercite calea de atac pentru onorariul cuvenit că apărătorul din oficiu [art. 362 lit. e) C. proc. pen.], să declare, ca substituit procesual, calea de atac în numele său, dar pentru partea care a asistat-o (art. 362 alin. ultim și art. 3855 C. proc. pen.).

CAPITOLUL V

CONCLUZII

Împotriva celor care săvârșesc infracțiuni, statul, prin intermediul organelor specializate, intervine pentru a-i sancționa, reeduca și reda societății.

Reacția societății față de cei ce intră în conflict cu legea penală nu este arbitrară, ci, dimpotrivă, chibzuită, amplu reglementată prin dispozițiile legii. De aceea, între săvârșirea infracțiunii și aplicarea unei sancțiuni penale autorului ei, se situează procesul penal ca activitate organizată în vederea adoptării unei soluții corespunzătoare datelor concrete ale fiecărei cauze penale.

Descoperirea infracțiunilor, identificarea și prinderea infractorilor, strângerea și administrarea probelor, tragerea la răspundere penală se constituie într-o activitate complexă desfășurată de către organele de specialitate ale statului.

La înfăptuirea justiției penale participă și persoanele care au drepturi și obligații ce decurg din săvârșirea infracțiunii, persoane care poartă denumirea de părți, precum și alte persoane care, potrivit legii, sunt chemate la rezolvarea cauzelor penale.

Procesul penal este o categorie juridică foarte complexă și nu trebuie confundată cu noțiunea de activitate juridică în materie penală, aceasta din urmă având o arie de cuprindere mai restrânsă, incluzând numai totalitatea manifestărilor organelor judiciare penale. Or, în perimetrul procesului penal, alături de organele judiciare penale, participă și alți subiecți care, potrivit legii, sunt chemați să contribuie la atingerea scopului acestei activități sociale (organele operative din Ministerul de Interne, organele de constatare, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, apărătorul martorii, experții etc.).

Procesul penal nu poate fi confundat nici cu justiția penală, aceasta din urmă fiind opera organelor judecătorești. În acest sens, art. 126 pct. 1 din Constituție precizează că justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. Justiția penală este, deci, actul de justiție subsemnat procesului penal.

Putem spune, deci, că procesul penal este o categorie juridică cu o sferă de cuprindere mai largă decât activitatea judiciară penală, iar justiția penală este un segment al activității juridice penale inclusiv în procesul penal.

Scopul procesului penal este constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Alături de acest scop imediat al procesului penal se prefigurează, în mod implicit, și scopul mediat, și, anume, apărarea ordinii publice, apărarea proprietății, întărirea legalității, prevenirea infracțiunilor, precum și a regulilor de conviețuire socială.

La desfășurarea procesului penal participă organele competente, părțile și alte persoane.

Organele competente să realizeze activitatea procesuală sunt organele judiciare.

Organele judiciare sunt organe de stat, care prin prepușii lor, acționează ca subiecți oficiali în anumite faze ale procesului penal.

În faza de urmărire penală își desfășoară activitatea organele de cercetare ale poliției judiciare și procurorul, acesta din urmă având rolul de organ de supraveghere a întregii urmăriri penale și competență exclusivă de a dispune una dintre soluțiile prevăzute de lege la terminarea urmăririi penale ca fază a procesului penal.

În faza de judecată își desfășoară activitatea instanțele judecătorești și, de regulă, este prezent procurorul. Instanțele judecătorești au rolul dominant în această etapă a procesului penal, deoarece ele pronunță soluția la terminarea judecării cauzei.

Instanțele judecătorești, în activitatea pe care o desfășoară, colaborează cu procurorul și, foarte rar, cu organele de cercetare penală.

Alături de organele competente, la desfășurarea procesului penal participă părțile și alte persoane.

Părțile sunt persoane fizice sau juridice care au drepturi și obligații localizate în conținutul principalelor raporturi juridice, de ordin penal sau civil, care se nasc din activitatea procesual penală. Sunt părți în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente.

În afara părților, la procesul penal participă și alte persoane ca: martorul, expertul, interpretul, grefierul etc. Nu toți subiecții procesuali, oficiali sau particulari menționați ca participanți în procesul penal, sunt prezenți în orice cauză penală, anumite părți sunt persoane putând să fie absente datorită aspectelor particulare ale cauzei.

Așadar, distribuția procesuală este diferită de la o cauză la alta, în orice caz, în procesul penal, indiferent de simplitatea sau complexitatea lui, trebuie să fie prezent un subiect oficial din cadrul organelor judiciare.

BIBLIOGRAFIE

I. TRATATE, CURSURI, MANUALE

II. PRACTICĂ JUDICIARĂ

III. ACTE NORMATIVE