STUDIUL PRIVIND ÎMBUNĂTĂȚIREA INDICILOR DE FORȚĂ PRIN [303981]

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Conducător științific:

Lector univ.dr. Nechita Florentina

Absolvent: [anonimizat],

2019

UNIVERSITATEA „TRANSILVANIA” DIN BRAȘOV

FACULTATEA DE educație fizică și sporturi montane MASTER: [anonimizat],

LECTOR UNIV. DR. NECHITA FLORENTINA

Absolvent: [anonimizat],

2019

[anonimizat] i-a dedicat dintotdeauna o atenție aparte. [anonimizat]-[anonimizat] i-au acordat o prioritate indubitabilă. Cărui motiv i [anonimizat], [anonimizat]? Probabil, mai multe cauze au provocat această orientare a preocupărilor către a astfel de problematică:

1. Întreg eșafodajul formării deprinderilor și gesturilor motrice și al valorificării lor în concursul sportiv depinde de nivelul calităților fizice care le evidențiază. [anonimizat]-[anonimizat]-i [anonimizat]. Adica, cât de rapid poate fi exprimatã pentru a învinge rezistența unui obstacol (temporal, [anonimizat]) într-o [anonimizat], ci, dimpotrivă, să sporească.

2. [anonimizat] a perfecționării și adecvării gesturilor motrice. [anonimizat]-se însă în funcție de specificul ramurii sportive și de nivelul performanței.

3. [anonimizat] a [anonimizat].(Baroga, L. 1984)

[anonimizat], ca și componentă a [anonimizat], este deplin justificată și necesită o atenție deosebită din partea tuturor specialiștilor. Acest lucru este susținut și de legătura care există între nivelul de dezvoltare a calităților motrice și procesul de formare a deprinderilor și priceperilor motrice.

Este deci necesar ca această problemă să se bucure din partea profesorilor de o [anonimizat]-[anonimizat].

[anonimizat] o dinamică dependentă de mai mulți factori: fondul genetic al individului; [anonimizat], care asigură o disponibilitate inegală de-a lungul vieții pentru dezvoltarea calităților motrice; cadrul geografic și social în care se dezvoltă individul (familie, locație, gen de activitate desfășurat, tip de școlarizare etc.); implicarea într-un proces formativ organizat și specializat, de tip educație fizică sau activitate sportivă. (S. Șerbănoiu, 2004).

Performanțele cunoscute astăzi în toate ramurile sportive sunt determinate, după părerea unanimă a tuturor specialiștilor, în primul rând de perfecționarea continua a metodelor și mijloacelor destinate îmbunătățirii calităților mortice, procesul de dezvoltare a acestora vizând cele mai mici amănunte.

În activitatea de educație fizică și sport a elevilor, dezvoltarea calităților mortice trebuie realizată pe căi și cu mijloace specifice.

Principalele modalități de acționare pentru dezvoltarea calităților motrice sunt:

– Folosirea deprinderilor mortice de bază și a procedeelor tehnice specifice diferitelor ramuri de sport cu modificarea dominantei lor, deci a influenței, dar numai după ce elevii și-au însușit mecanismul de bază al acestora pentru a nu-l deforma (indicii de dezvoltare a calităților mortice obținuți prin folosirea acestei căi nu se pot situa la valori prea ridicate și solicit timp îndelungat)

– Folosirea metodelor, procedeelor și mijloacelor specific dezvoltării calităților motrice Aceasta fiind cea mai eficientă modalitate deoarece principalele aspecte care vizează dezvoltarea fiecărei calități mortice vor fi tratate separat.

Astăzi în literatura de specialitate sunt numeroase lucrări care abordează problematica calităților motrice și în special a forței care, este una dintre cele mai importante calități ale organismului uman și cea care are un rol deosebit în asigurarea bazei dezvoltării celorlalte calități motrice.

Studiile și cercetările de specialitate au confirmat că nu există mișcare care să se poată realiza fără forță, dezvoltarea necorespunzătoare a acestei calități făcând chiar imposibilă formarea, dar mai ales consolidarea deprinderilor motrice.

1. Motivul alegerii temei

Lucrarea aceasta se vrea a fi un îndemn la adresa profesorilor de a folosi în lecția de educație fizică și sport procedeul metodic circuit cu un conținut de exerciții atent selecționate și adaptate pentru a influența pozitiv creșterea indicilor de forță și nu numai a acestora, la elevii ciclului gimnazial.

Acest lucru m-a determinat să studiez să cercetez și să experimentez modul și ponderea cu care contribuie procedeul metodic circuit la dezvoltarea/educarea calităților motrice de bază în general și în mod special a calității motrice de bază – forța.

2. Actualitatea temei

„ În contextul actual al sarcinilor pe care trebuie să le rezolve școala, educația fizică se include în programul promovării personalitătii omului în concordanță deplină cu exigențele de azi și de mâine ale societății noastre.” (1).

Ameliorarea capacității motrice a elevilor prin repetarea sistematică a traseelor din cadrul unui circuit, în lecția de educație fizică, creează legătura strânsă între formarea unui bagaj cât mai mare de deprinderi motrice, asociat cu calități motrice cât mai dezvoltate.

Experimentat și adoptat în școală acest procedeu metodic a dat rezultate foarte bune iar astăzi se aplică pe scară largă în lecțiile de educație fizică și sport, fiind considerat de specialiști drept mijloc de creștere a randamentului acestora.

Prin introducerea acestui procedeu metodic în lecția de educație fizică s-a urmărit a fi un ajutor al profesorului, care îi ușurează munca, îi rezolvă unele sarcini, asigură un volum crescut de lucru, mărește densitatea lecțiilor, permite desfășurarea unei munci organizate și metodice în orice condiții.

Circuitul este unul dintre acele procedee metodice, moderne, de care are nevoie școala. El găsește aici un teren vast, fertil și, printr-o adaptare corespunzătoare la condițiile din școală, contribuie la dezvoltarea multilaterală și armonioasă a elevilor, fiind subordonat în întregime intereselor majore ale educației fizice școlare.Acesta contribuie la folosirea timpului într-un mod cât mai eficient, dorința de a se întrece pe sine și pe ceilalți, necesitatea de a avea un organism sănătos și armonios dezvoltat, și nu în ultimul rând atingerea obiectivelor lecției de educație fizică.

3. Scopul și sarcinile cercetării

Având ca punct de plecare scopul și obiectivele educației fizice și sportului acelea, de a contribui la dezvoltarea fizică armonioasă a elevilor, dezvoltarea/educarea calităților motrice de bază (viteza, îndemanare, rezistența, forța), menținerea unei stări optime de sănătate, ne-am propus să introducem în lecția de educație fizică cicuite cu trasee și stații ce conțin exerciții atent selecționate ca mijloace de obținere a acestor deziderate.

Lucrarea aceasta evidențiază importanța utilizării procedeului metodic circuit în vederea dezvoltării capacității motrice a elevilor din ciclul gimnazial.

Sarcinile cercetării sunt:

-Experimentarea folosirii circuitului în lecția de educație fizică.

-Alegerea eșantionului pentru cercetarea și testarea inițială și finală a claselor experimentale.

-Stabilirea strategiei de cercetare.

-Stabilirea metodelor de cercetare.

-Prelucrarea și interpretarea datelor experimentului.

-Formularea de concluzii și propuneri.

4. Ipoteza cercetării

În elaborarea lucrării s-a pornit de la ipoteza că utilizând în mod rațional și conștient anumite circuite cu trasee și stații construite special pentru scopul propus în cadrul lecției de educație fizică se va obține o îmbunătățire semnificativă a capacității motrice a elevilor și în special a indicilor de forță.

CAPITOLUL I.

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII

I.1.Considerații generale ale vârstei școlare mijlocii (prepubertara 10-12 ani)

Evoluția omului, pe parcursul vieții în care el este elev, depinde, în toate planurile, de particularitățile dezvoltării acestuia de-a lungul timpului, ca urmare, aceasta este diferită în funcție de vârstele specifice ciclurilor de învățământ, afirmă Rață, G., 2008, p.86.

Auxologia, care se ocupă cu studiul științific al creșterii, ne arată că au intervenit unele modificări pe parcursul creșterii, astfel în ultima perioadă se observă o accentuare a dezvoltării copiilor, o accelerare a creșterii corpului, o intensificare a unor procese fiziologice, instalarea mai devreme a pubertății, o maturizare mai precoce a psihicului.

Modificările acestea se observă atât în plan segmentar cât și global.

Creșterea reprezintă expresia fenomenelor cantitative legate de mărirea dimensiunilor corporale, iar dezvoltarea semnifică procesele calitative care marchează atingerea unor niveluri superioare de funcționalitate (Nicu, A., 1993, p.85).

În organismul copiilor, pe parcursul timpului pot fi evidențiate trei tipuri de procese: de creștere, de diferențiere și de dezvoltare.

“Procesele de creștere se manifestă prin mărirea organelor, segmentelor corporale, a greutății și volumelor. Acest proces se bazează pe multiplicarea celulară și se exprimă prin valori cantitative.

Procesele de diferențiere se bazează pe diversificarea calitativă a aspectelor morfologice, fiziologice și biochimice care susțin activitățile fizice și intelectuale ale copilului.

Procesele de dezvoltare reprezintă suma proceselor de creștere și diferențiere.

Procesele de creștere și dezvoltare sunt prezente simultan la copii, dar nu se desfășoară uniform.

Procesele de creștere se desfășoară în conformitate cu legile creșterii:

– creșterea este un proces continuu, de la naștere până la desăvârșirea ei;

– ritmul de creștere variază în funcție de vârstă – în primul an de viață ritmul de creștere este foarte rapid, după care scade treptat, pentru ca în perioada de pubertate să se accelereze din nou;

– creșterea segmentelor corpului este neuniformă – proporțiile dintre diferitele segmente ale corpului sunt caracteristice diferitelor vârste (la naștere, capul reprezintă 1/4 din lungimea totală a copilului, la 2 ani 1/5, iar la 6 ani – 1/6);

– creșterea diferă în funcție de sex – băieții au indici staturoponderali superiori fetelor la naștere, menținându-se aceste proporții până în preajma pubertății când fetele depășesc băieții;

Dezvoltarea reprezintă suma proceselor de creștere și diferențiere a organismului care conduc în final la dimensiunea, forma și funcția sa definitivă.

Etapele dezvoltării reprezintă perioade din vârsta copilului sau adolescentului, distincte unele în raport cu celelalte prin prisma caracteristicilor fiziologice, dictate de evoluția somatică și vegetativă a organismului.

Tabel Nr. 1. Etapele dezvoltării

“(2)

I.1.1. Particularități de vârstă școlară mijlocie (prepubertară 10-12 ani)

Această perioadă (prepubertară) cuprinde elevi ce se găsesc într-o etapă de dezvoltare înainte de pubertate ce se caracterizează printr-o serie de transformări specifice.

Aceste transformări determină apariția unor mari disproporții de dezvoltare, dar și manifestarea unor particularități de ordin general din punct de vedere morfologic, funcțional, psihic și motric.

Prepubertatea și pubertatea reprezintă o etapă de transformare a copilului în tânărul, cu o dezvoltare ulterioară spre adultul matur.

Această etapă fundamentală a dezvoltării se caracterizează printr-o sănătate optimă a organismului, pe care anticii au apreciat-o prin deviza ,, Mens sana in corpore sano”.

Preadolescența este considerată ca etapa descoperirii identității, în care asa cum atenționează Ciobanu, 2005, p.2. ,, Începe prin a te cunoaste, a ști cine ești, ce vrei de la viață, pentru a te orienta mai bine în viitor”.

Sanătatea morală și spirituală

Sănătatea emoțională

Sănătate socială

Sănătate mintală

Sănătate fizică

Fig.1 Piramida sănătății optime (Ciobanu, 2005, p. 25)

Așa cum subliniază Demeter, 1981, p.93 la această vârstă ,,dezvoltarea neuniformă, dar continuă și armonioasă până la pubertate, devine deodată haotică și nearmonioasă”.

„Anumite segmente ale corpului vor continua creșterea, uneori chiar cu un ritm accelerat, în timp ce altele vor cunoaște o stagnare, căutând parcă să echilibreze dezvoltarea explozivă a organelor sexuale.

Totul se petrece ca și cum organismul n-ar putea face față transformărilor ce se anunță, fără a-și cruța forțele și fără a încetini toate eforturile care nu sunt legate de declanșarea pubertății.

Părinții și educatorii care nu posedă suficiente cunoștințe pot considera această, “liniște dinaintea furtunii” drept o stagnare totală a dezvoltării generale și, în loc să fie atenți la viitoarea înflorire pubertală caută prin întăritoare iluzorii remedierea pretinsei slăbiciuni” ne atenționează Rață, 2008, p.89

Această vârstă se caracterizează printr-o accelerare a creșterii în înălțime și mai puțin în lățime. Înălțimea crește cu 4-6 cm pe an, iar greutatea cu 3-5 kg. Se observă o alungire a membrelor superioare și inferioare, a trunchiului, creând dizarmonie în ceea ce privește aspectul fizic și deci proportionalitatea segmentelor.

La această vârstă există pericolul apariției unor deficiențe, dar și predispoziția pentru accidentări (fracturi),întrucât structura oaselor se apropie de cea a adulților, dar procesul de osificare nu s-a încheiat.

Schimbările corpului au loc treptat și ele se pot observa cu multă ușurință, pubertatea debutează în medie, la fete la 11 ani, iar la băieți la 12 ani, ea se poate termina și la 18 ani sau mai târziu, în funcție de ritmul fiecăruia de dezvoltare, de creștere și de maturizare.

I.1.2. Aspecte anatomo- funcționale ale vârstei școlare mijlocii(10-12ani)

Din punct de vedere somatic, această vârstă se caracterizează prin rămânerea în urmă a creșterii cutiei toracice (vârsta toracelui îngust) care împiedică dezvoltarea organelor interne și o adaptare greoaie la eforturi de lungă durată și de mare intensitate.

La sfârșitul acestei perioade, la fete, se observă creșterea dimensiunilor transversale, creștere datorată acumulărilor de țțesut adipos.

Mușchii nu sunt destul de puternici, se dezvoltă mai mult în lungime, din care cauză tonusul muscular este diminuat ceea ce permite instalarea deformărilor la nivelul coloanei vertebrale sau apariția și instalarea piciorului plat.

Mușchii scheletului sunt în creștere treptată iar creșterea lor întrece dezvoltarea forței, iar acest lucru se produce fiindcă forța mușchilor depinde nu numai de dezvoltarea morfologică ci și de excitabilitate, de capacitatea de a cuprinde în lucru un număr maxim de unități motrice funcționale ale mușchilor.

Dezvoltarea acestei capacități se produce puțin mai târziu comparativ cu dezvoltarea morfologică a mușchilor; de aceea chiar mușchii mai dezvoltați ai organismului tânăr nu pot efectua eforturi de forță maximă.

La această vârstă (10 – 12 ani) mușchii fiind lungi și subțiri, determină apariția relativ rapidă a oboselii mai ales în eforturile îndelungate iar creșterea în lungime a oaselor și alungirea mușchilor determină în consecință, evitarea abuzului de eforturi statice de forță, deoarece influențează negativ procesul de creștere.

Din punct de vedere funcțional, capacitatea de efort este scăzută, aceasta fiind un rezultat al dezvoltării insuficiente a plamânilor și inimii, a vaselor de sânge. Efectuarea exercițiilor fizice determină o intensificare a circulației, o presiune crescută a sângelui, realizată printr-un efort mai mare al inimi și a aparatului respirator care nu este bine dezvoltat.

“Frecvența cardiacă în repaus ajunge la 80/min la 12 ani. Tensiunea arterială este mai mică decât la adolescenți.

La 12 ani volumul sistolic în repaus ajunge la 30 ml iar debitul cardiac crește în efort până la 10 – 12 litri/minut.

Aparatul respirator – plămânii la această vârstă sunt mai puțin rezistenți la infecții. Cavitățile nazale sunt mai mici și mai înguste decât la adult; bronhiile sunt la început puține ca număr; dezvoltarea toracelui este devansată de cea a membrelor.

Mușchii respiratori, insuficient dezvoltați, nu pot asigura mărirea corespunzătoare a volumului toracelui în efort, amplitudinea mișcărilor respiratorii fiind din această cauză relativ mică. În timpul efortului posibilitățile de mărire a volumului cutiei toracice printr-o respirație amplă sunt încă reduse. Frecvența respiratorie ajunge la 11 ani la 18 respirații/minut.Capacitatea vitală ajunge la 11 ani la 2000 cmc.” (3)

Din punct de vedere motric se constată o îmbunătățire a stăpânirii organismului determinată de însușirea unui mare număr de deprinderi motrice de bază, utilitar-aplicative și specifice unor ramuri de sport.

Viteza se manifestă diferit, la începutul acestei perioade, fetele sunt mai rapide decât băieții, urmând ca situația să se prezinte invers la sfârșit.

Îndemânarea progresează evident dar disproporția dintre diferitele segmente ale corpului face ca în efectuarea acțiunilor motrice să se remarce caracterul “stângaci” al acestora, însă disponibilitățile pentru educarea îndemânării sunt totuși crescute mai ales atunci când această calitate este dezvoltată simultan cu simțul orientării în spațiu care în jurul vârstei de 12-13 ani se apropie de cel al adultului, afirmă Balint, L. 2009, p.53.

Rezistența la efort este scăzută, datorită dezvoltării insuficiente a cutiei toracice, fapt ce necesită o abordare permanentă. Efortul de rezistență, desfășurat cu un volum și cu o intensitate adecvată vârstei fiziologice a elevilor aflați în plin proces biologic de transformare, constituie un stimulent biologic important al dezvoltării funcționale a marilor sisteme, în special circulator și respirator. La această vârstă este indicată folosirea efortului aerob de durată, cu o intensitate moderată, cu o frecvență cardiacă între 120-130 pulsatii/minut.

Forța, ca o consecință a creșterii mai mult pe lungime decât în grosime, este și ea slab dezvoltată, ceea ce impune un program de pregătire orientat pe dezvoltarea forței grupelor mari musculare, atât a forței dinamice, cât și a forței statice. Băieții la această vârstă încep să prefere exercițiile mai bărbătești, de forță, în timp ce fetele preferă mai mult exercițiile de gimnastică.

Dacă rezultatele la probele de control, în primele două clase sunt aproximativ egale între fete și băieți, în ultimele două clase a ciclului gimnazial încep să fie în avantajul băieților.

Se observă un proces de maturizare și adâncire a proceselor nervoase, ca o consecință a creșterii numărului de conexiuni și circumvoluțiuni. Totuși la nivelul sistemului nervos, excitabilitatea este crescută în raport cu inhibiția, elevii sunt neastâmparați, devin uneori impulsivi și susceptibili, trec repede de la o stare la alta.

Maturizarea organelor sexuale determină apariția diferențelor dintre sexe concretizată în schimbarea vocii la băieți, dezvoltarea glandelor mamare la fete și apariția atracției între fete și băieți. De la clasa a VI-a fetele se maturizează mai rapid decât băieții.

Datorită faptului că elevii pot fi într-o situație de creștere specifică etapei de prepubertate, pubertate sau postpubertate între elevii aceleiași clase apar cele mai mari discrepanțe din punct de vedere morfologic, funcțional, psihologic și chiar motric.

I.1.3. Particularități psihice și pedagogice

Omul adult este rezultatul dezvoltării progresive, după legități specifice, a ființei care a început prin a fi copil, pentru a deveni apoi adolescent și tânăr.

Perioada de formare și dezvoltare a personalității umane are o deosebită însemnătate pentru explicarea dinamicii acesteia pentru pedagogi (părinți și profesori). Înțelegerea legităților dezvoltării personalității și a caracteristicilor diferitelor perioade este fundamentală în conducerea corectă a procesului educativ-formativ.

Deci cunoașterea particularităților psihice ale vârstei copilăriei este o axiomă a acțiunii educaționale, ea nu se realizează decât în condițiile studiului concret al copiilor de diferite vârste, în activitățile lor, raportând comportamentul la nivelul diferitelor funcții psihice și la mentalitatea specifică.

Principalii factori responsabili de dezvoltarea psihică a individului sunt ereditatea, mediul și educația, fiecare dintre ei având caracteristici specifice și determinând într-un anumit mod și cu o pondere diferită de formare a omului.

Dezvoltarea psihică a copiilor se realizează la această vârstă printr-o acumulare sistematică a cunoștințelor, lărgirea orizontului mintal, dezvoltarea gândirii și schimbarea caracterului tuturor proceselor psihice.

“Intelectual preadolescenții marchează un salt în manfestările gândirii, care devine abstractă și foarte critică.

Memorarea se transformă din reproductivă, în logică și constă mai ales din tendința de a se reține esențialul și crește capacitatea de asimilare.

Gândirea preadolescentului prezintă modificări însemnate în jurul vârstei de 12 ani, când dobândește posibilități operaționale noi, când apare gândirea abstractă, logică, când raționamentele devin mai complexe, când se folosesc judecăți ipotetice și disjunctive, reversibilitatea gândirii fiind deja dobandită.

Capacitatea intelectuală a școlarului mijlociu este crescută, limbajul său s-a îmbogățit, iar relatările verbale sau scrise conțin termeni tehnici și științifici.

Afectivitatea școlarului mijlociu este marcată de erotizare conduitei și atitudinii față de sexul opus.

Stinghereala datorată unor aspecte mai puțin estetice ale dezvoltării (membrele lungi, acneea juvenilă), ca și complexul provocat de maturizarea sexuală fac din preadolescent un timid în fața sexului opus.

Emotivitatea preadolescentului se manifestă viu, în expresiile exterioare ale mimicii și pantomimicii, prin treceri de la stări de excitație mare la închiderea în sine.

Sentimentele de dragoste se îndreaptă spre persoana de sex opus și, de regulă, de vârsta mai mare.

Personalitatea, ca expresie a ansamblului vieții psiho-comportamentale, oglindește noua stare a preadolescentului apropiindu-se de stadiul de relativă stabilizare a trasăturilor caracteristice.”(Epuran, 1982, pp.67-68).

“Creativitatea se exprimă în preadolescență printr-un spor de fluiditate” după cum afirmă Crețu, 2005, p.136.

Observăm la această vârstă o dificultate în menținerea atenției îndelungate, dar o receptivitate crescută de imitare care printr-o sistematică repetare asigură copiilor și fixarea noilor deprinderi.

Vioiciunea și spiritul de inițiativă sunt puternice. Stările afective au un caracter solid, copilul fiind ușor impresionabil trecând rapid de la voioșie la apatie.

Copii sunt atașabili la această vârstă străduindu-se să execute cât mai corect si fără obiecțiune sarcinile pe care le primește, dorind să fie apreciat și evidențiat.

Sensibilității, aspirațiilor și spiritului critic nu trebuie să li se răspundă cu exces de autoritate sau brutalitate.

I.2.Conceptul de calitate motrică-generalități ale calităților motrice.

Calitățile motrice, numite și calități fizice în unele surse bibliografice specifice, nu se dobândesc, nu se "capătă" pe parcursul existenței umane individuale ("ontogenezei").

Oamenii se nasc cu anumiți indici ai calităților motrice, determinați de bagajul genetic al fiecăruia iar acești indici se dezvoltă în ontogeneză de la sine, datorită vieții, până la o anumită vârstă și apoi încep să scadă într-un ritm diferențiat determinat de multe variabile.

„Prin practicarea specială a exercițiilor fizice sub formă de proces bilateral sau ca activitate independentă, se poate accelera dezvoltarea indicilor calităților motrice, fenomen denumit "educarea calităților motrice"” (4)

„Calitățile motrice (calitățile fizice, aptitudinile motrice) sunt deci: componente ale capacității motrice și reprezintă “însușiri ale organismului uman, moștenite genetic la anumiți indici și care se pot dezvolta/educa în ontogeneza prin practica vieții cotidiene sau-mai ales-prin procese speciale instructiv-educative” Cârstea, 1999, p.20.

Literatura de specialitate prezintă-în general- două categorii de calități motrice:

– de bază: viteza, îndemânarea, rezistența și forța (codificat VÎRF!); unii autori adaugă mobilitatea și suplețea.

– specifice: rezultate din combinarea calităților motrice de bază, în funcție de caracteristicile activității motrice.

O altă prezentare a structurii calităților motrice este cea analizată de Tudor, 1999, p.12.

Capacitate motrică cuprinde în stuctura sa alte trei capacități:

– capacitățile condiționale care se fundamentează pe eficiența metabolică a mușchilor și aparatelor, iar din grupa lor fac parte: forța, rezistența și viteza.

– capacitățile coordinative (de îndemanare) care sunt determinate de amplitudinea de reglare și organizare a mișcarii și depind, în mare masură, de capacitatea de receptare și prelucrare a informațiilor dobândite prin intermediul analizatorilor implicați în mișcare (tactil, chinestezic, vestibular, optic, acustic).

– capacitățile complementare sau intermediare care sunt reprezentate în special de suplețe și nu implică mobilizarea unor procese energetice însemnate, în organizarea mișcării Tudor, 1999, p.40.

Orice act motric sau acțiune motrică implică în efectuarea lor toate calitățile motrice, dar cu pondere diferită de participare la efectuarea acestora.

Calitățile motrice sunt în strânsă legătură cu deprinderile și priceperile motrice.

Procesul de însușire al deprinderilor și priceperilor motrice este condiționat și de nivelul calităților motrice ale subiecților (un nivel ridicat al calităților motrice scurtează durata procesului de însușire a deprinderilor și priceperilor motrice, iar un nivel scăzut conduce – logic și legic – la o mărire/lungire a duratei procesului respectiv).

Astfel, exersarea făcută în scopul însușirii deprinderilor și priceperilor motrice are ca efect indirect și dezvoltarea/educarea calităților motrice.

În același timp, orice deprindere sau pricepere motrică însușită deja de subiecți poate deveni și un mijloc pentru dezvoltarea/educarea calităților motrice la subiecții respectivi, obținându-se, ca efect indirect, și unele progrese pe planul tehnicii sau chiar tacticii de execuție a deprinderilor și priceperilor motrice în cauză.

“Acționarea specială și științifică pentru dezvoltarea/educarea unei calități motrice implică – în ponderi diferite – și efecte pozitive indirecte asupra celorlalte calități motrice “(Cârstea, 2000, p.50).

Dintre calitățile motrice îndemânarea și forța au cele mai largi intercondiționări cu celelalte calități motrice.

Dezvoltarea/educarea calităților motrice se realizează pe baza mobilizării resurselor energetice ale organismului, deci prin efort sistematic, nu numai de tip nervos (atenție, memorie, abstractizare și generalizare etc.), dar și muscular, afirmă Cârstea, 2000, p. 51, care, deasemenea spune că efortul, implică cele trei elemente ale sale prin prisma cărora este analizat, planificat și reconsiderat:

1. Volumul care reprezintă cantitatea de lucru mecanic și se apreciază prin număr de repetări, distanțe parcurse, kilograme ridicate etc. Totul se raportează la timp și rezultă densitatea, un aspect fundamental pentru efort.

2. Intensitatea. care reprezintă gradul de solicitare a organismului subiecților. Ea se exprimă prin procente față de posibilitățile maxime (60%, 70%, 80% etc.), tempo de execuție (2/4, 3/4, 4/4 etc.), număr de execuții pe unitatea de timp etc.

3. Complexitatea. care reprezintă modul concret de înlănțuire a tuturor elementelor pe parcursul efortului. Ea crește când apar "adversari" și chiar coechipieri.

Aceste trei elemente au un caracter precis în dezvoltarea/educarea calităților motrice. Raportul dintre volum și intensitate este, de regulă, invers proporțional.

Un rol deosebit în cadrul acestui raport îl au pauzele între repetări, recomandându-se: pauză de 3-5 minute după efortul maximal (90-100%); pauză de 1'30"-3 minute după efort submaximal (75-85%); pauză de 45"-2 minute după efort mediu (60-70%); fără pauză după efort mic (40-50%).

“Calitățile motrice fac parte din capacitatea motrică. Ele dau esența pregătirii fizice (stare continuă) și a condiției fizice (stare de moment). ”(Cârstea, 2000, p.51 )

Calitățile motrice ocupă loc central în evaluarea la educație fizică și sport, deoarece ele dau o evidentă notă de obiectivizare a acestui proces.

I.2.1. Conceptul de forță – caracterizare generală

Forța este capacitatea de a realiza efortul de învingere, menținere sau cedare în raport cu o rezistență externă sau internă, prin contracția uneia sau a mai multor grupe musculare Dragnea, 1996, p.2001.

Formele de manifestare ale forței prezentate de Balint, 2003, pp.163-165, sunt:

„a) În funcție de participarea grupelor musculare, forța se clasifică în:

– forță generală — care constă din capacitatea organismului de a învinge sau de a se opune diferitelor forme de rezistență prin încordarea sau /și acționarea principalelor grupe de mușchi scheletici ai corpului;

– forța specială (specifică) — capacitatea organismului de a se opune – învinge diferite tipuri de rezistență, pe baza contracțiilor selective a anumitor grupe ale musculaturii scheletice care acționează în corelație cu cerințele de execuție a sarcinii motrice, la un moment dat.

b) În funcție de caracterul contracției musculare, forța se poate clasifica în:

– forță statică — caracterizată prin acțiunea mușchilor scheletici asupra unor rezistențe externe, exclusiv prin încordare, fără scurtarea mușchilor (contracție musculară izometrică).

În manifestarea acestui tip de forță, rezistența externă “de învins” este semnificativ mai mare decât forța maximă obținută prin contracția musculară a celui care execută acțiunea.

– forța dinamică — reprezintă acel gen de forță în care acționarea asupra rezistenței externe este realizată prin încordarea și scurtarea — lungirea mușchilor striați (contracție musculară izotonică) în raport cu rezistența externă implicată în acțiunea motrică, forța dinamică poate fi în regim de învingere sau în regim de cedare.

– forța mixtă (forța combinată sau auxotonică) — se manifestă pe diferite secvențe ale actului / acțiunii motrice prin mărirea — scurtarea sau menținerea lungimii fibrelor musculare și a mușchilor în întregime (în cadrul acestui tip de forță se întâlnesc atât contracții musculare statice cât și dinamice).

c). După capacitatea de efort dezvoltată (eliberată), forța poate fi:

– forța absolută (rnaximală) —> se manifestă în general în regim static, sub forma contracțiilor izometrice sau prin mișcări lente, pe fondul contracțiilor intermediare. Forța absolută, reprezintă forța cea mai mare pe care sistemul neuromuscular o poate dezvolta în timpul unor contracții maximale voluntare. Ea este determinantă în acțiunile care presupun învingerea unor obstacole sau ridicarea, deplasarea, împingerea unor greutăți semnificative ca valoare a încarcăturii (ex. lupte, haltere etc.)

– forța relativă — este determinată de raportul dintre forța absolută pe care o poate dezvolta un individ și greutatea propriului corp.

d). În funcție de modul în care se combină cu celelalte calități motrice, distingem:

– Forța – Viteza — reprezintă capacitatea de a manifesta indici superiori de forță într-un interval scurt de timp. Acțiunile de F-V se realizează prin transformarea câștigului de forță în viteză. Pentru exprimarea combinației F-V, rezistența care trebuie învinsă se va situa la valori moderate sau mari ( peste 50% din posibilitățile de forță ale individului) (vezi haltere, lupte, aruncarea ciocanului, a greutății, gimnastica artistică etc.).

– Forța – Rezistența — capacitatea care permite organismului să se opună oboselii în prestațiile în care forța se combină cu durata acționării (se execută pe un interval de timp mai mare)” Balint, 2003, pp.163-165.

Factorii de condiționare ai forței

Cei mai importanți factori, selectați din literatura de specialitate și prezentați de Balint, L., 2003, pp.165-167, sunt:

– Activitatea sistemului nervos central (S.N.C.)

– Coordonarea intermusculară

– Calitatea reglării tonusului muscular

– Diametrul mușchiului

– Cantitatea de resurse energetice (ATP si CP) și de enzime pe care le deține mușchiul

– Structura mușchiului

– Lungimea fibrelor musculare și unghiul de acțiune

– Motivația subiecților pentru activitate și capacitatea de concentrare a atenției.

– Starea de funcționare a segmentelor și articulațiilor.

– Durata contracției

– Nivelul de dezvoltare a celorlalte calități motrice.

– Vârsta (forța descrește dupa 20 — 30 ani).

– Diferențierile sexuale

– Ritmul circadian

“Întrucât forța este considerată „suportul de bază” al celorlalte aptitudini psihomotrice, dar și al mișcarii, în general, metodologia educării, indiferent de vârstã, este o problemă ce implică cunoașterea amănunțită și temeinică atât a metodelor, cât și a strategiei de folosire a acestora.

Dezvoltarea forței este un proces complex ce se structurează pe baza respectării unor cerințe bine conturate în activitatea practică. Ele presupun:

1. cunoașterea nivelului forței și a posibilităților subiecților;

2. alegerea exercițiilor care să asigure educarea tipului de forță ce urmeză a fi dezvoltată;

3. stabilirea volumului de lucru în concordanță cu obiectivele urmărite;

4. stabilirea intensității în concordantă cu posibilitățile subiecților;

5. alegerea încărcăturii (rezistenței) în concordanță cu nivelul și posibilitățile subiecților;

6. asigurarea pauzei de revenire în funcție de fiecare subiect în parte;

7. elaborarea planului de pregătire al forței”(Rață, G., Rață, B.C., 2006, pp.66-67)

În literatura de specialitate sunt prezentate urmatoarele metode folosite în procesul de creștere a indicilor forței: cea izometrică, a circuitului, a halterofilului, pliometrică, a eforturilor maximale și supramaximale, a eforturilor mari, a eforturilor mijlocii, a eforturilor până la refuz, a eforturilor segmentare (body-building), a eforturilor explozive (power-trening) și a eforturilor combinate.

I.2.2. Forța –caracterizare din punct de vedere fiziologic

Sursa forței o constituie sistemul muscular, mai precis contracția musculară, dirijată de operațiile activității psihice.

“Din punct de vedere fiziologic, mecanismele implicate în eforturile de forță sunt reprezentate de:

– activarea unui număr cât mai mare de unități motrice;

– frecvența maximă a impulsurilor nervoase eferente;

– sincronizarea activității unităților motorii angrenate în contracție;

– potențialul contractil al activității mușchilor;” (Rață, G., 2006, p.86)

În funcție de scopul urmărit în dezvoltarea forței, aportul și ponderea fiecăruia dintre aceste rnecanisrne fiziologice sunt diferite.

La baza dezvoltării forței dinamice se găsește scurtarea și întinderea mușchiului la fiecare contracție iar pe parcursul exercițiilor de forță dinamică, se educă și se dezvoltă concomitent și celelalte calități motrice, în funcție de încărcătura, de numărul repetărilor și de numărul seriilor, de tempoul efectuării exercițiilor, raportul dintre timpul efectiv de lucru și pauză.

De obicei, exercițiile dinamice sunt efectuate în serii successive, iar repetările din cadrul seriilor depind de scopul urmărit. Numărul repetărilor în cadrul dezvoltării forței maxime este de 1-3, la detentă de 5-10, iar la rezistența în regim de forță de 15-20 într-o serie iar între serii se păstrează o pauză de 2-3 minute.

Dacă plecăm de la considerentul că activitatea sistemului muscular este determinată de două componente: componenta centrală nervoasă și periferica neuromusculară, subliniem faptul că prin componenta nervoasă se asigură procesele implicate în recrutarea și excitarea fibrelor musculare.

“Impulsul nervos ajuns la nivelul acestora prin intermediul motoneuronilor unitaților motorii și a ramificațiilor terminale determină execuția activității comandate prin intermediul componentei periferice neuromusculare.

Contracția musculară, ce produce forța necesară realizării oricărui tip de mișcare, este rezultatul acțiunii impulsului nervos primit prin intermediul nervului supraspinal ce transmite feed-bakul aferent, al centrilor nervoși superiori, ai căii eferente, al nervului motor ce transmite feed-bakul eferent, prin ramificațiile acestuia, care formează joncțiunea neuromusculară de la nivelul plăcii motorii.” (Rață, G., 2006, p.87)

Trebuie subliniat faptul că diversele procese de excitație – contracție au toate o capacitate funcțională finită în sensul că, frecvența la care este transmis semnalul este o frecvență limitată. Fiecare proces de excitație —contracție depinde de cantitatea de substanțe energetice (ATP) existente la nivelul punților acto-miozinice.

Ciclul de întindere-scurtare caracteristic fenomenului detentă este explicat de către cercetările fiziologice ca un rezultat al activității neuro-musculare. Acest ciclu constă dintr-o contracție excentrică, urmată de o contracție concentrică a aceluiași grup muscular, dar între cele două contracții există o fază izometrică. Detenta are la bază combinația celor trei tipuri de contracții ce determină ciclu întindere-scurtare.

Realizarea ciclului întindere-scurtare nu poate fi posibilă fără acțiunea celor doi factori și anume: “componentele elastice în serie” ale mușchiului ce includ tendoanele și punțile acto-miozinice care alcătuiesc fibrele musculare și cele “senzoriale din fusurile musculare”- ce au rol de anticipare a începerii. momentului de scurtare (învingere) rapidă după o prealabilă întindere (cedare) pentru activarea “reflexului de întindere” în realizarea detentei.

Efortul necesită la nivelul mușchilor, desfășurarea mai multor procese fiziologice ce determină în final obținerea rezultatului. Aceste procese au următoarea succesiune:

• recrutarea sau angrenarea unităților motorii;

• sincronizarea unităților motorii;

• coordonarea intermusculară;

• transformarea fibrelor musculare;

• hipertrofia si hiperplasia.

Contracția musculară (care este sursa forței) depinde de cantitatea de fosfați macroergici (ATP, CP) și de glicogen existent în mușchi. Aceste rezerve energetice existente la nivelul mușchiului, care prin descompunere asigură energia necesară realizării mișcării se găsesc în cantități mici, de aceea susținerea eforturilor de intensități maxirnale este limitată în timp.

Mușchiul consumă energie în timpul contracției musculare. Sursa imediată de energie ce declanșează contracția musculară este ATP (acid adenozintrifosforic). Cantitatea de ATP existentă în mușchi ajunge doar pentru 3-4 contracții musculare cu activitate maximă. Un alt cornpus macroergic este CP (creatinfosfat), care prin descompunere eliberează energia folosită pentru contracția musculară dar și pentru resinteza, ATP-ului. CP-ul ajunge pentru 20-30 de contracții. Deci activitatea musculară executată folosind doar ATP-ul și CP-uI dureazä doar 10-20 secunde.

Un alt substrat energetic este glicogenul muscular. Acesta poate fi metabolizat pe două căi: pe cale anaeroba (nu necesită oxigen), până la acid lactic, și pe cale aerobă, pâna la CO2 și apă. Calea anaerobă de metabolizare a glicogenului este o cale neeconomică, deoarece se oprește la stadiul de acid lactic, deci o moleculă complexă care mai conține o cantitate de energie nefolosită. Glicogenul metabolizat în absența O2 ajunge pentru aproximativ 30 secunde de activitate musculară.Organismul poate deci executa o activitate musculară fără consum de O2 de cca. 60 secunde.

Când cantitatea de substanțe ce produc energie pe cale anaerobă se epuizează,efortul se întrerupe sau scade ca intensitate,făcând posibilă arderea substanțelor energetice în prezența oxigenului.

Rezultă astfel un randament muscular în metabolism aerob de 25%, iar în metabolism anaerob, de numai 1,5%.Randamentul contracției musculare depinde de viteza de contacție a mușchiului. Astfel, randamentul este maxim când viteza de contracție a mușchiului este de 30% din viteza maximă de contracție. Când viteza de contracție este foarte mare, datorită frecărilor intramusculare foarte mari, randamentul scade. Când viteza de contracție este foarte lentă, de asemenea randamentul muscular este scăzut, deoarece durata contracției fiind lungă, metabolismul bazal reprezintă un procent crescut din arderea totală.

În urma unei activități fizice excesive și prelungite apare oboseala musculară.

„Oboseala musculară este o stare fiziologică trecătoare, manifestată printr-o diminuare a activității musculare, care se poate șterge prin repaus.

Oboseala musculară se manifestă prin:

– diminuarea forței maxime de contracție;

– scăderea potențialului funcțional al organisrnului;

– senzația subiectivă caracteristică;

– difuzia contracțiilor și la alte grupe musculare (la mușchii mimicii);

– diminuarea preciziei în efectuarea mișcărilor;

– tremurături.

Factorii care determină oboseala musculară sunt multipli, dar cel mal important este lucrul mecanic efectuat în unitatea de timp. Alt factor este raportul dintre perioadele de lucru și cele de pauză. Circulația sangvină capilară din mușchi are și ea un rol important în instalarea oboselii musculare.” Dănoiu, M., 2005, p.199.

Lecțiile de educație fizică ce vizează dezvoltarea forței la vârsta școlară mijlocie, trebuie să aibă un caracter atractiv și să asigure participanților un nivel emoțional corespunzător.

Acest lucru poate fi realizat prin includerea în procesul instructiv- educativ a diferitelor circuite bazate pe elemente de alergare, sărituri, aruncări și prinderi care, în afara asigurării unei stări emoționale corespunzătoare, contribuie la dezvoltarea principalelor calități motrice.

I.3.Importanța conceptului de circuit

Circuitul este un procedeu metodic ce se bazează pe folosirea exercițiilor de forță (cu sau fără îngreuieri), organizate sub formă de stații sau ateliere.

Aceste exerciții angrenează de regulă în efort toate grupele musculare, contribuind astfel la dezvoltarea fizică generală a organisrnului.

În esența lui, circuitul este un procedeu metodic, ce a fost creat de Morgan și Adamson prin intermediul căruia se realizează dezvoltarea forței generale, a forței în regim de viteză și a forței în regim de rezistență.El reprezintă totodată și un complex organizatorico- metodic care include o serie de variante de exerciții selecționate după criteriul eficienței și care, reunite într-o structură bine organizată, se repetă în serii legate sau cu intervale (pauze), în funcție de obiectivele didactice urmărite.

Aceste circuite sunt mijloace eficiente de realizare a multiplelor sarcini ale educației fizice școlare având efecte deosebite pe plan psihocomportamental.

Circuitele contribuie la îndeplinirea sarcinilor educației fizice dacă sunt alese cu multă atenție, discernământ. Această alegere condiționează influențarea pozitivă sub toate aspectele asupra copiilor.

Dezvoltarea forței generale, a forței în regim de viteză și a forței în regim de rezistență prin intermediul circuitelor au un randament sporit din următoarele motive:

– Posibilitatea selecționării exercițiilor pe criteriul eficienței, pentu fiecare grupă musculară aleasă spre a fi dezvoltată.

– Cadrul organizatoric și funcțional din punct de vedere tehnic contribuie în mod favorabil la dezvoltarea calității motrice forța și a calităților motrice combinate, forța în regim de viteză, forța în regim de rezistență.

– Prin folosirea circuitelor în lecția de educație fizică nu se îmbunătățesc doar indicii de forță, se crează premisele dezvoltării unor calități și deprinderi care conlucrează între ele în dezvoltarea motrică a elevilor.

– Elevii acționează de fiecare dată conștient, stimulați fiind de diversitatea conținuturilor și formelor de organizare ale lecției. În cadrul circuitelor, elevii își mobilizează toate resursele neuro-musculare, animați fiind de dorința de a obține rezultate mai bune.

– Elevii a căror activitate se bazează pe o motivație profundă obțin cele mai bune rezultate. Dintre motive amintim: satisfacția și plăcerea, dorința de a obține performanțe și de a se autodepășii.

– Posibilități de dozare prin reglarea: duratei de lucru la fiecare stație și a întregului traseu, lungimii traseului și a numărului de stații, numărului de repetări la fiecare stație, vitezei de execuție și duratei pauzelor dintre stații și/sau reluarea circuitului.

Exercițiile de dezvoltare fizică generală fără aparate nu pot să rezolve decât parțial sarcinile multiple ale educației fizice.

Pentru completarea exercițiilor necesare prelucrării analitice și selective a musculaturii corpului, în lecțiile de educație fizică se întrebuințează un număr de obiecte și aparate, ca: bastoane, măciuci, corzi de sărit, mingi medicinale, spaliere, bănci de gimnastică, greutăți, gantere, etc., cu ajutorul carora se asigură rezolvarea integrală a sarcinilor educației fizice.

Exercițiile cu obiecte și aparate ajutătoare ocupă în ultimul timp un volum din ce în ce mai mare în cadrul mijloacelor educației fizice iar circuitele pot conține și astfel de exerciții.

„ Circuitul este deci un bun procedeu de pregătire multilaterală a elevului, cu ajutorul căruia se pot rezolva multe sarcini ale educației fizice școlare, în afară de una„INVĂȚAREA”.

În cadrul circuitului nu se pot transmite cunoștințe noi și nu se pot însuși deprinderi noi, în orice caz nu trebuie să exagerăm, susținând că existența circuitului în lecție este indispensabilă.” (Tibacu, V., 1973, p.14.).

I.3.1. Scopul și caracteristicile circuitului.

Scopul folosirii circuitelor în lecția de educație fizică este de a:

– influența multilateral întregul organism

– dezvolta forța generală, forța în regim de viteză și forța în regim de rezistență;

– ajuta la creșterea capacității fucționale a organismului prin sporirea posibilităților lui de adaptare la efort;

– influența favorabil deprinderile specifice unor ramuri de sport

– permite stabilirea unor interdependențe între dezvoltarea calităților și deprinderilor motrice

– dezvolta disciplina, voința, perseverența, conștiinciozitatea, încrederea în forțele proprii dorința de autodepășire deprinderea cu lucrul independent, autocontrolul etc.;

Circuitele au o serie de caracteristici cum ar fi:

– pot fi realizate cu colective de toate vârstele;

– pot fi organizate în orice condiții;

– favorizează în mod deosebit dezvoltarea calităților mortice complexe sau pe cupluri;

– dispune de mijloace multiple pentru nivelarea dezechilibrului între dezvoltarea somatică vertiginoasă și cea motrică ce rămâne în urmă;

– permite stabilirea unei interdependențe între dezvoltarea calităților și deprinderilor motrice;

– rolul formativ al circuitelor se evidențiază în momentul în care profesorul valorifică posibilitățile fiecărui elev, cultivă atitudinea participativă a tuturor elevilor, dezvoltă voința, disciplina, perseverența, încrederea în forțele proprii, dorința de autodepășire, autocontrolul;

– dispune de un mare avantaj în raport cu alte metode, acela de a oferii posibilitatea dozării individuale a eforturilor, ceea ce asigură menținerea interesului tuturor elevilor participanți, atât a celor dezvoltați fizic, cât și a celor care aspiră spre atingerea unor rezultate înalte în pregătirea și dezvoltarea fizică.

– determină o participare emoțională a elevilor;

– permite organizarea colectivului frontal sau pe grupe (stații, ateliere, etc.);

– oferă posibilitatea elevilor de a-și forma deprinderi de executare independent, de sine stătătoare, a exercițiilor fizice și de a-și controla mișcările efectuate.

„ Plasarea circuitului în structura lecției de educație fizică și sportive școlară se face înaintea verigii care determină revenirea organismului după efort” (Balint, L., 2009, p.41).

I.3.2. Forme de exersare a circuitului

În execuția circuitelor pot fi folosite aparatele de gimnastică, obiectele portative (măciuci, fanioane, mingi), frânghii, bănci de gimnastică, lada de gimnastică, scara fixă, inele, capră de gimnastică, paralele egale, saltele, parteneri.

În realizarea circuitelor este indicat să se folosească exerciții , trasee și variante cât mai interesante, agreabile, utile și de mare randament, însă aplicarea lor cere mai întâi de toate o perfectă înțelegere și cunoaștere a acestora, pentru a selecta ceea ce trebuie, țținând cont de obiective și colectiv.

În practică circuitul este de mai multe tipuri:

a) în funcție de gradul de solicitare el poate fi:

– ușor, când folosește exerciții fără greutăți și cu greutăți suplimentare ce nu depășesc 10-20 % din posibilitățile maxime ale subiectului, dezvoltă forța rapidă;

– mediu, când se folosesc îngreunări de 30-40 % din posibilitățile maxime ale subiectului, dezvoltă forța explozivă;

– greu, când se folosesc îngreunări de peste 50 % din posibilitățile maxime ale subiectului, dezvoltă forța în regim de rezistență;

b) în funcție de numărul de exerciții care-l compun este:

– lung, când cuprinde 10-12 exerciții și poate dura până la o oră și dezvoltă forța în regim de rezistență;

– mediu, când cuprinde 8-9 exerciții și poate dura pâna la 30 de minute, dezvoltă forța explozivă;

– scurt, când cuprinde 4-6 exerciții și poate dura între 8-15 minute, dezvoltă forța rapidă;

La această clasificare trebuie subliniat faptul că în educația fizică școlară se folosesc circuitele scurte iar în antrenamentul sportiv se folosesc mai ales circuitele lungi.

c) în funcție de solicitarea și pauza acordată se structurează în:

– cu interval extensiv, asigură dezvoltarea forței în regim de rezistență

– cu interval intensiv, contribuie la dezvoltarea forței în regim de viteză.

În vederea pregătirii circuitului în școală se vor întreprinde următoarele acțiuni:

„- Se revăd caietele de evidență ale anului precedent

– Se stabilesc testele care vor fi folosite și se trec probele cu toți elevii, înregistrându-se rezultatele.

– Cunoscând datele culese în urma testelor efectuate, se face o împărțire a elevilor din fiecare clasă în grupe omogene.

– Se fixează sarcinile circuitului, în funcție de obiectivele planificate în perioada respectivă de lucru.

– Se stabilește raportul dintre volum și intensitate, precum și valorile factorilor care-l pot modifica: pentru volum – durata de lucru (norma de timp), norma de exersare, distanțele de parcurs, iar pentru intensitate – viteza de execuție, durata pauzelor și încărcăturile, hotărându-se astfel asupra variantei de circuit care va fi folosită.

– Se alege, de asemenea, și forma organizatorică a circuitului, ținând seama de efectiv, de vârsta componenților lui, de spațiu și, în general de condițiile materiale locale.

– Se fixează lungimea traseului, numărul stațiilor, amplasarea lor și sensul deplasării.

– Se selecționează exercițiile, materialele și aparatele necesare și se stabilește repartizarea lor pe stații.

– Să se stabilească chiar de la începutul anului anumite locuri pe suprafața de lucru, anumite puncta de depozitare pentru materialele și aparatele necesare în lecție.

– Elevii să fie instruiți cu privire la modalitatea de transportare și amplasare a aparatelor, fără deteriorări și accidente.

– Sarcinile să fie repartizate precis pe oameni și grupe, fiecare știind ce are de făcut atunci când se comandă aranjarea traseului circuitului.

– De multe ori, pregătirea teoretică a circuitului nu corespunde, în momentul aplicării lui în practică cu realitățile de pe teren.De exemplu: traseul imaginat nu se încadrează în spațiul real; exercițiile alese uneori nu corespund, unele fiind prea ușoare, iar altele prea grele;efectivul clasei se schimbă de la o zi la alta etc.Toate aceste cauze obiective și de altă natură, profesorul trebuie să le prevadă și să le soluționeze la momentul oportun.

– Elevii învață tehnica luării pulsului, iar profesorul insistă asupra acestui lucru pe parcursul multor lecții, deoarece este un factor important în supravegherea sănătății și orientarea procesului de pregătire și adaptare a organismului la efort.

– Profesorul arată exercițiile care compun circuitul, pentru ca elevii să-și dea seama că ele nu sunt noi, ci fac parte din bagajul lor de cunoștințe și de deprinderi însușite anterior.

– Se insistă asupra corectitudinii execuției și asupra elementelor care determină localizarea mișcării.

– În paralel, elevii învață exercițiile de relaxare și respirație, care vor fi efectuate în pauze.” (Tibacu, V., 1973, p.77-78.).

Alcătuirea și aplicarea procedeului „in circuit” se va face cu respectarea anumitor reguli metodice.Pentru aplicarea procedeului “în circuit” s-au stabilit următoarele reguli (I., Șiclovan; Gh., Mitrea, Al., Mogoș; L., Baroga, Gh., Cârstea; A., Dragnea):

– exercițiile ce intră în componența circuitului trebuie să fie relativ simple (cu grad de solicitare a coordonării, redus) și cunoscute de către subiecți. În cazul unui circuit a cărui conținut pe ansamblu nu este cunoscut subiecților, se recomandă parcurgerea inițială a acestuia într-un ritm lent care să permită familiarizarea cu exercițiile, materialele, aparatele de specialitate, succesiunea stațiilor etc., adică cu întregul complex organizatorico-metodic pe care-l reprezintă circuitul. Exercițiile folosite în circuit pot fi selecționate din categoria exercițiilor de pregătire fizică generală, gimnastica de bază sau a celor de pregătire specifice unor ramuri de sport;

– prin modul în care exercițiile se succed în cadrul circuitului, trebuie să se asigure alternarea în efort a principalelor grupe musculare. Nu este indicată, în cazul stațiilor succesive, angajarea în efort a acelorași grupe musculare;

– dozarea efortului trebuie realizată pe cât posibil individualizat.Ca modalitate de dozare, se folosește formula : + 1, 2, 3 etc.

unde cifra care se adaugă fracției reprezintă rata de creștere stabilită de către cadrul didactic. Activitatea pe baza fișelor individuale oferă specialistului posibilitatea de a aprecia, în timp, progresul realizat de fiecare subiect și stabilirea corectă a intensității efortului, în raport cu datele înregistrate. Dacă nu există posibilități de aplicare a acestei modalități de determinare a efortului, în special în practica școlară, se apelează la un sistem de lucru în care fiecare exercițiu se repetă o perioadă bine stabilită de timp, după care urmează o pauză (exemplu: 30 secunde – lucru – 30 secunde pauză, 40 sec lucru – 45 sec. pauză etc.) ); Durata pauzelor poate fi identică pentru toate intervalele dintre stațiile circuitului sau diferită, în sensul creșterii sau descreșterii lor spre finalul circuitului, mărindu-se sau micșorându-se astfel valoarea intensității efortului (Gh., Mitra, Al., Mogoș – 1980). Între circuite (după terminarea unui parcurs complet) se recomandă pauze de revenire de 2-4 minute;

-„ în activitatea motrică școlară, gradul de solicitare al circuitului trebuie să fie mediu, cuprins între 30-40% din capacitatea maximă de efort a elevilor, utilizându-se alternativ exerciții cu încărcătură mică și fără încărcătură, adresate tuturor segmentelor corpului. Criteriul principal de dozare a efortului trebuie să-l reprezinte frecvența cardiacă care reflectă reactivitatea organismului la acest gen de efort și orientează stabilirea duratei optime de lucru și de pauză” (A., Dragnea 2002);

– creșterea intensității secvenței de instruire prin circuit, se poate realiza mărind încărcătura – în funcție de progresele obținute de subiect – sau micșorând treptat pauzele de odihnă dintre circuite;

– în ceea ce privește pauzele, se recomandă să nu se provoace creșterea solicitării prin micșorarea timpului de odihnă sub valoarea normei de exersare.

– dacă se lucrează cu clase mixte, în lucrul cu elevele se impune un regim de efort mai redus, adaptând valorile factorilor care diferențiază efortul la nivelul posibilităților și specificului morfo-funcțional al acestora.Prin urmare, volumul și intensitatea efortului vor fi în general mai reduse.

– structura exercițiilor poate suporta unele modificări, fondul rămânând însă același.De exemplu exerciții pentru băieți și fete, în cadrul unui circuit, în care se vor observa mici diferențe, referitoare la poziția inițială din care se fac mișcările, la reducerea normelor de exersare și de timp, micșorarea distanțelor și/sau încărcăturilor și mărirea eventuală a pauzelor pentru odihnă.

– înaintea începerii antrenamentului în circuit, se recomandă încălzirea minuțioasă a tuturor grupelor musculare care vor fi solicitate în lecția respectivă.

– în perioada de pregătire a circuitului, se insistă asupra învățării și execuției cât mai perfecte a exercițiilor deoarece în timpul executării circuitului nu se pot face corectări individuale, atenția profesorului fiind distribuită asupra întregului traseu.

– se recomandă pe cât posibil, să fie angrenat în lucru, deodată, întregul efectiv al clasei.

– la circuitele desfășurate în aer liber este recomandat să se folosească cu multă fantezie toate condițiile naturale existente.

– elevii trebuie să fie disciplinați, să respecte indicațiile date de profesor, să-l asculte și să execute numai la comanda lui.

– după o perioadă de timp, atunci când se constată că organismul elevilor s-a adaptat la efortul circuitului respectiv, se trece la mărirea solicitării pe seama unuia dintre factorii de bază al efortului, care determină dezvoltarea calităților motrice în perspectivă.Ca o indicație specială în lucrul cu elevii, se recomandă mărirea progresivă, în primul rând a volumului și apoi a intensității, ținând seama de particularitățile individuale de adaptare la efort.La vârstele mici și la fete se vor folosi în special normele individuale cu efort optim, sau cele rezultate din media grupelor omogene și mai puțin celelalte.Pentru creșterea solicitării:

-se adaugă la normele individuale de exersare un coeficient de dificultate, un număr de repetări.

-se stabilesc din nou probele maxime și minime, calculându-se noi norme individuale de exersare și timp.

-se stabilește o nouă medie de exersare pe grupe omogene.

-se păstrează norma de exersare, dar se micșorează norma de timp.

-se mărește numărul de reluări ale circuitului.

-se lucrează cu încărcătură la unele stații.

-se mărește încărcătura.

-se măresc distanțele de parcurs.

-se mărește numărul stațiilor.

-se măreste numărul de repetări în unitate de timp

-distanța se parcurge contra timp.

– normele de exersare și de timp, precum și încărcăturile și pauzele, trebuie să fie bine calculate și modificate în permanență, pentru ca efortul depus să fie pe de-o parte optim, adică să corespundă posibilităților elevilor, și, în același timp, să fie util, adică să determine creșterea continuă și rațională a capacității individuale de efort.

– în cazul folosirii variantelor de lucru continuu, normele de exersare trebuie în așa fel calculate, încât să se evite suprapunerile la stații.

– schimbarea circuitului se poate face în două feluri:

-exercițiile se schimbă treptat, introducând pe cele noi succesiv pe traseul celui vechi.

-paralel cu efectuarea unui circuit se pregătește un altul, ale cărui valori și organizare pot fi fundamental schimbate, iar trecerea la cel nou se face deodată în întregime.

Din cele expuse anterior reiese că pregătirea unui circuit nu este grea, dar impune profesorilor și elevilor răbdare, conștiinciozitate, colaborare, pasiune și timp.

CAPITOLUL II

ORGANIZAREA CERCETĂRII

II.1. Data, locul și subiecții cercetării

Cercetarea s-a efectuat în perioada 10.09.2018 – 31.05.2019 la Școala Gimnazială „Sfânta Vineri” din Municipiul Ploiești.

Subiecții cercetării sunt o grupă formată din elevii clasei a V-a C mixtă și o grupă formată din elevii clasei a V-a D mixtă. Menționăm că la ambele clase predă domnul profesor Zaizon Constantin Dan. Clasele a V-a C și a V-a D sunt formate din 6 fete și 9 băieți fiecare.

Tabel Nr.2 Subiecții cercetării Tabel Nr.3 Subiecții cercetării

CLASA a V-a D CLASA a V-a C

Cu toate că cele două clase se aseamănă ca și componență, omogenitate și nivel de dezvoltare fizică, la clasa a V-a C prin comparație cu clasa aV-a D s-au observat că interesul de participare la lecție și receptivitatea elevilor sunt mai scăzute, motiv pentru care am hotărât ca această clasă să devină grupa experiment.

II.2. Aparate, instalații și materiale

În cercetare s-au folosit următoarele materiale:

– fișa individuală pentru inregistrarea rezultatelor obținute la susținerea probelor de evaluare

– creion

– mingi medicinale

– scara fixă

– saltele

– bănci de gimnastică

– cronometru

– fluier

– cretă

II.3. Metode și tehnici de cercetare

Metodele de cercetare utilizate în această lucrare sunt:

– metoda observației

-metoda experimentală

-metoda testelor

– metoda statistică

– metoda reprezentării grafice.

Metoda observației.

Motivul alegerii acestei metode de cercetare este acela de a putea caracteriza, descrie, din mai multe puncte de vedere ( motric, social ) clasa de elevi pe care se realizează cercetarea științifică, în scopul culegerii de date concrete a caror analiză stiințifică să permită generalizarea.

În această lucrare cercetarea s-a făcut astfel:

a) Preliminar observând:

– componenta clasei;

– omogenitatea clasei;

– nivelul de dezvoltare fizică;

– nivelul capacității motrice;

– nivelul calității motrice;

– frecvența participării individuale;

– interesul de participare la lecție;

– calitatea lecției de educație fizică.

b).În timpul cercetării observând:

– corectitudinea executării acțiunilor motrice

– receptivitatea elevilor;

– influența efortului specific asupra subiecților;

– evoluția elevilor din clasa de experiment și a celor din clasa martor;

– sesizarea factorilor perturbatori.

În cadrul observației se verifică anumite reacții și conduite prin administrarea unor diferiți stimuli pentru a completa datele cercetarii.

Metoda experimentală

Metoda experimentală reprezintă un sistem complex de cunoaștere a realității care verifică o relație presupusă (dată de ipoteză) dintre două fenomene, prin provocarea și controlul acestora de către experimentator (Epuran, M., 2005,p.247).

Experimentul este alcătuit pe baza variabilelor experimentale.

a)   Variabila independentă

Factorul manipulat de catre experimentator se numeste variabila independentă.

În cadrul acestui experiment, variabila independentă e construită dintr-un program cu parcursuri aplicative care vor urmării dezvoltarea calității motrice forța și a calității motrice specifice detenta ( viteză în regim de forță).

b)   Variabila dependentă

Factorul modificat de către variabila independentă se numește variabila dependentă.

Variabila dependentă în cadrul cercetării de față o constituie îmbunătățirea adusă dezvoltării calității motrice forța sau mai exact “câștigul” de forță obținut în urma aplicării variabilei independente.

În vederea confirmării sau infirmării ipotezei lucrării am stabilit două grupe:

experimentală – clasa a V-a C mixta de la Școala Gimnazială „Sfânta Vineri” din Municipiul Ploiești.

martor – clasa a V-a D mixta de la Școala Gimnazială „Sfânta Vineri” din Municipiul Ploiești.

Ipoteza se verifică atunci când diferența dintre rezultatele grupelor este semnificativă.

Testarea

Testarea este o probă standardizată în ceea ce privește administrarea, interpretarea și cotarea ei și care furnizează date asupra anumitor caracteristici psihofiziologice sau psihice ale anumitor sarcini (Neveanu, P.P. și colab. 1978, p.58 citat de Turcu, I.,2007, p.80.)

Testele reprezintă instrumente de lucru standardizate cu valoare de model, elaborate pe cale experimentală în scopul evaluării capacităților fizice ale subiecților aflați in aceeași situație (situații identice) ( Ardeleanu, T. 1972, P.96)

Se vor efectua două testări una inițială și una finală cu scopul evaluării calității motrice de bază forța (musculaturii brațelor și picioarelor,musculaturii abdominale).

Metoda statistică

Pentru depășirea fazelor descriptive pline de termeni de comparație subiectivi, în activitatea sportivă s-au introdus calculele matematice.

Aceasta metodă conferă o descriere mai precisă a fenomenelor, permite extragerea unor cocluzii generale în funcție de anumite reguli bine conturate precum și însumarea rezultatelor cercetării într-o formă semnificativă.

Datele statistice permit cercetătorului să determine gradul de omogenitate al fenomenului sau populațiilor cercetate, tendinta centrală și deviațiile de la aceasta, gradul de corelație, gradul de corelație dintre fenomene, ca și gradul de încredere, semnificație pe care-l reprezintă rezultatele cercetării.

În urma experimentului și a datelor înregistrate am calculat urmatorii indici statistici, considerați ca fiind reprezentativi pentru scopul cercetării:

– media aritmetică – bazată pe numărul total al valorilor individuale și care ajută și la calculul abaterii standard.

Σ – suma

xi– valorile individuale obținute

n = numărul de cazuri

-abaterea standard

S-a calculat cu scopul studierii omogenității grupurilor și în cazul calculării coeficientului de variabilitate, folosindu-se urmatoarea formulă :

Cu cât abaterea standard este mai mare, cu atât media caracterizează mai inexact selectivitatea aleasă.

-coeficientul de variabilitate

Reprezintă raportul dintre abaterea tip si media aritmetică.

S-a calculat dupa formula:

X – media aritmetică

S – abaterea standard

Coeficientul de variabilitate poate să ne dea indicații asupra gradului de împrăștiere în două cazuri :

–         atunci când vrem să apreciem gradul de omogenitate al observației prin colectivul cercetat;

–         când vrem să comparăm valoarea a două abateri tip, a două șiruri de observație, ale caror elemente au valori diferite sau însușiri diferite.

În primul caz , când ne interesează gradul de omogenitate al observației se consideră valoarea coeficientului de variabilitate cuprinsă între:

        0,1 – 10 % indică o dispersie mică, deci omogenitate mare;

        10,1- 20% indică o dispersie medie, deci colectivitatea este mai puțin omogenă.

        peste 20 % indică lipsa de omogenitate, datorită unei dispersii foarte mari a colectivului sau a unui mic număr de cazuri observate.

Metoda reprezentării grafice

Vizualizarea datelor prin folosirea metodei grafice permite o întelegere mai ușoară a dinamicii fenomenelor urmărite precum și a raportului dintre ele.

II.4.Procedura ( modul de organizare) de desfăsurare a cercetării

Cercetarea s-a efectuat în cadrul Școlii Gimnaziale „Sfânta Vineri” din Municipiul Ploiești,timp de un an școlar,la clasele a V –a C și a V-a D mixte.Orele de educație fizică cu acești elevi s-au desfășurat conform orarului claselor,săptămânal 2 ore,atât în sala de sport cât și pe terenul de sport din incinta școlii.

Grupa experimentată a fost formată din clasa a V-a C mixtă

Grupa martor a fost formată din clasa a V-a D mixtă

Clasele a V-a C și a V-a D sunt formate din 6 fete și 9 băieți fiecare.

La începutul anului școlar s-au făcut testări inițiale la ambele grupe, cea experimentată si cea martor .

Probele stabilite (conform S.N.Ș.E.E.F.S., 1999, p.18) au fost:

– flotari- din poziția culcat facial sprijinit pe palme și pe vârful picioarelor, corpul întins, privirea înainte- îndoirea brațelor pâna la apropierea pieptului de sol și revenire în poziția inițială.

– se înregistrează numărul de execuții.

– sărituri peste banca de gimnastică, timp de 30”

– stând lateral față de bancă

– la semnal, sărituri cu desprindere de pe ambele picioare dintr-o parte în alta a băncii

– se înregistrează numarul de sărituri.

– ridicarea trunchiului din culcat dorsal,timp de 30”

– culcat dorsal palmele la ceafă, genunchii îndoiți la 90 grade,tălpile fixate la sol

– la semnal executantul ridică trunchiul atingând genunchii cu coatele, revenind în poziția inițială

– se înregistrează numărul de repetări

– ridicarea trunchiului din culcat facial,timp de 30”

– culcat facial cu brațele întinse în prelungirea corpului țținând un baston apucat de capete, picioarele fixate pe sol

– ridicarea și extensia trunchiului, cu capul și brațele peste nivelul băncii de gimnastică

– se înregistrează numărul de repetări

Rezultatele evaluării inițiale au fost înregistrate în “Fișă individuală pentru înregistrarea rezultatelor obținute la susținerea probelor de evaluare” la elevii ambelor grupe (cea experimentată și cea martor)

Pentru aplicarea experimentului s-au selectat ca mijloace pentru dezvoltarea calității motrice de bază forța, cele mai eficiente exerciții în cadrul unui circuit cu intervale și efort optim (extensiv) în care se lucrează cu normă de timp și de exersare, după cum urmează:

Circuit scurt

Scop – dezvoltarea forței în regim de rezistență

Organizare – 5 stații, la care sunt repartizate grupe omogene de elevi în sala de sport,

Regimul de lucru:

Norma de timp: – timp de lucru 30sec, pauză incompletă între stații 45sec, se efectuează pe grupe (care își schimbă locul în sensul „acelor de ceasornic”). Circuitul se va relua de 3x cu pauză de 2min între reluări.

Norma de exersare s-a stabilit pentru fiecare grupă omogenă cu formula:

+ D, în care

– Nr. Mx. R.= numărul cel mai mare de repetări obținut la proba maximă care exprimă capacitatea maximă de efort într-o unitate de timp.

– 2 = cifrele la care se împarte numărul maxim de repetări, pentru a stabili norma de 50%(25%, etc) din C. Mx. Ef..

– D = un coeficient de dificultate exprimat printr-un număr de repetări, care se adaugă la norma de exersare stabilită, pentru a mări treptat solicitarea de la o etapă la alta.

-C. Mx. Ef. = capacitetea maximă de efort în unitatea de timp.

Grupa 1 – culcat facial, sprijinit cu mâinile pe bancă (fetele), pe sol (băieții) –flotari

Grupa 2 – stând, brațele la ceafa, genuflexiuni

Grupa 3 – culcat facial, cu picioarele sub prima șipcă, brațele la ceafă, extensia trunchiului

Grupa 4 – din culcat dorsal, ducerea picioarelor întinse peste cap pe sol- revenire – îndoirea trunchiului înainte

Grupa 5 –sărituri peste banca de gimnastică

Fig.2 Imagini cu stațiile circuitului

În procedeul circuit, pentru exercițiile de forță se mărește treptat încărcătura și se micșorează numărul de repetări.Astfel după ce am constatat că organismul elevilor s-a adaptat la efortul circuitului, în lecția a V-a am modificat circuitul astfel:

Circuit scurt

Scop – dezvoltarea forței în regim de rezistență

Organizare – 5 stații, la care sunt repartizate grupe omogene de elevi în sala de sport,

Regimul de lucru:

Norma de timp: – timp de lucru 30sec, pauză incompletă între stații 45sec, se efectuează pe grupe (care își schimbă locul în sensul „acelor de ceasornic”). Circuitul se va relua de 3x cu pauza de 2min între reluări.

Norma de exersare s-a stabilit pentru fiecare grupă omogenă cu formula:

+ D, în care

– Nr. Mx. R.= numărul cel mai mare de repetări obținut la proba maximă care exprimă capacitatea maximă de efort într-o unitate de timp.

– 2 = cifrele la care se împarte numărul maxim de repetări, pentru a stabili norma de 50%(25%, etc) din C. Mx. Ef..

– D = un coeficient de dificultate exprimat printr-un număr de repetări, care se adaugă la norma de exersare stabilită, pentru a mări treptat solicitarea de la o etapă la alta.

-C. Mx. Ef. = capacitetea maximă de efort în unitatea de timp.

Grupa 1 – culcat facial, sprijinit cu mâinile pe sol (fetele), culcat facial, sprijinit cu mâinile pe sol iar vârful picioarelor pe banca de gimnastică (băieții) –flotari

Grupa 2 – stând depărtat cu o minge medicinală ținută cu ambele brațe la piept, genuflexiuni

Grupa 3 – culcat facial, cu picioarele sub prima șipcă, brațele la ceafă, extensia trunchiului

Grupa 4 – din culcat dorsal cu o minge medicinală ținută cu mâinile deasupra capului, ducerea picioarelor întinse peste cap pe sol – revenire – îndoirea trunchiului înainte cu ducerea mingii medicinale la piept

Grupa 5 – sărituri peste banca de gimnastică

Fig.3 Imagini cu stațiile circuitului în care s-a mărit încărcătura

CAPITOLUL III

PREZENTAREA,PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA

STATISTICĂ A REZULATELOR OBȚȚINUTE

Rezultatele obținute la toate testările s-au notat conform extrasului din Anexa 1:

Tabel Nr.4

SISTEMUL DE EVALUARE PENTRU ÎNVATAMANTUL GIMNAZIAL

CLASA a V – a 2 ore saptamanal

Forța musculaturii brațelor – Flotări

Tabel Nr.5 Rezutate obținute la testările pentru forța musculaturii brațelor

CLASA a V-a D CLASA a V-a C

Tabel Nr.6 Rezutate obținute la testările pentru forța musculaturii brațelor

CLASA a V- a BĂIEȚȚI

Fig. 4. Dinamica anuală a rezultatelor testării băieților la forța musculaturii brațelor din gupa martor și experiment.

Tabel Nr.7 Rezutate obținute la testările pentru forța musculaturii brațelor

CLASA a V- a FETE

Fig. 5. Dinamica anuală a rezultatelor testării fetelor la forța musculaturii brațelor din gupa martor și experiment.

Rezultatele obținute de grupa experimentală la testarea inițială au fost : 7,87 la băieți și 7,71 la fete, iar la testarea finală de: 9,50 la băieți și 9,57 la fete, în comparație cu rezultatele grupei martor unde la testarea inițială rezultatele au fost: 7,88 la băieți și 7,71 la fete și la testarea finală de numai: 8,75 la băieți și 8,86 la fete.Toate rezultatele obținute de grupa experimentală au fost superioare ceea ce confirmă faptul că mijloacele de acționare folosite în cadrul acestui experiment au fost eficiente.

Forța musculaturii picioarelor – sărituri peste banca de gimnastică,timp de 30”

Tabel Nr.8 Rezutate obținute la testările pentru forța musculaturii picioarelor CLASA a V- a D CLASA a V – a C

Tabel Nr.9 Rezutate obținute la testările pentru forța musculaturii picioarelor

CLASA a V- a BĂIEȚȚI

Fig. 6. Dinamica anuală a rezultatelor testării băieților la forța musculaturii picioarelor din gupa martor și experiment.

Tabel Nr.10 Rezutate obținute la testările pentru forța musculaturii picioarelor

CLASA a V-a FETE

Fig. 7. Dinamica anuală a rezultatelor testării fetelor la forța musculaturii picioarelor din gupa martor și experiment.

Rezultatele obținute de grupa experimentală la testarea inițială au fost : 7,62 la băieți și 7,66 la fete, iar la testarea finală de: 9,25 la băieți și 9,33 la fete, în comparație cu rezultatele grupei martor unde la testarea inițială rezultatele au fost: 7,75 la băieți și 7,83 la fete și la testarea finală de numai: 8,62 la băieți și 9,66 la fete.Toate rezultatele obținute de grupa experimentală au fost superioare ceea ce confirmă faptul că mijloacele de acționare folosite în cadrul acestui experiment au fost eficiente.

Forța musculaturii abdominale – ridicări din culcat dorsal

Tabel Nr.11 Rezutate obținute la testările pentru forța musculaturii abdominale CLASA a V- a D CLASA a V –a C

Tabel Nr.12 Rezutate obținute la testările pentru forța musculaturii abdominale

CLASA a V- a BĂIEȚȚI

Fig. 8. Dinamica anuală a rezultatelor testării băieților la forța musculaturii abdominale din gupa martor și experiment.

Tabel Nr.13 Rezutate obținute la testările pentru forța musculaturii abdominale

CLASA a V- a FETE

Fig. 9. Dinamica anuală a rezultatelor testării fetelor la forța musculaturii abdominale din gupa martor și experiment.

Rezultatele obținute de grupa experimentală la testarea inițială au fost: 8 la băieți și 7,83 la fete, iar la testarea finală de: 9,38 la băieți și 9,33 la fete, în comparație cu rezultatele grupei martor unde la testarea inițială rezultatele au fost: 7,63 la băieți și 7,50 la fete și la testarea finală de numai: 8,62 la băieți si 8,83 la fete.Toate rezultatele obținute de grupa experimentală au fost superioare ceea ce confirmă faptul că mijloacele de acționare folosite în cadrul acestui experiment au fost eficiente.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Circuitele sunt mijloace eficiente de realizare a multiplelor sarcini ale educație fizice școlare având efecte deosebite pe plan psihocomportamental.

Acestea angrenează de regulă în efort toate grupele musculare, contribuind astfel la dezvoltarea fizică generală a organisrnului.

Procedeul metodic circuit contribuie la îndeplinirea sarcinilor educației fizice dacă exercițiile pe care le conține sunt alese cu multă atenție, discernământ.

S-a evidențiat faptul că prin folosirea circuitelor,lecția de educație fizică a câștigat din punct de vedere al randamentului, a densității, elevii așteptându-le și participând cu o dispoziție motrică mare.

Utilizănd în mod rațional si conștient anumite circuite construite special pentru scopul propus în cadrul lecției de educație fizică s-a obținut o îmbunatățire semnificativă a capacității motrice a elevilor si în special a indicilor de forță.

Rezultatele experimentului ne conduc la concluzia că nivelul indicilor de forță poate fi dezvoltat mai rapid și mai eficient prin folosirea circuitelor în lecția de educație fizică.

În urma experimentului,a datelor obținute de grupa experimentală putem afirma că ipoteza acestei lucrări a fost confirmată, indicii de forță pot fi dezvoltați prin folosirea circuitelor în lecția de educație fizică.

Pornind de la rezultatele obținute în acest studiu, propun folosirea circuitelor, cât mai des, în lecția de educație fizică.

BIBLIOGRAFIE

1. Ardelean, T. (1982). Particularitățile dezvoltării calităților motrice în atletism, Editura IEFS, București.

2. Balint, L. (1998). Metodica educației fizice în învățământul preșcolar și primar, Editura Brafila, Brașov.

3. Balint, L. (2003). Teoria educației fizice și sportului, Editura Universității Transilvania, Brașov.

4. Balint, L. (2009). Metodica educației fizice și sportului, Reprografia Universității Transilvania din Brașov, Brașov.

5. Baroga, L. (1984). Educarea calităților fizice combinate, Editura Sport-Turism, București.

6. Cârstea, Gh. (1993). Programarea si planificarea in educatia fizica si sportiva scolară, Ed. Universul București.

7. Cârstea, Gh. (1997). Educatia Fizică, Teoria si Bazele Metodicii ANEFS, București.

8. Cârstea, Gh. (1999). Educatie fizică – fundamente teoretice si metodice, Editura Petru Maior, București.

9. Cârstea, Gh. (2000).Teoria si metodica educatiei fizice si sportului, Editura AN-DA, București.

10. Ciobanu, M. (2005). Sănătatea optimă de-a lungul vieții, Adolescentii, vol.3, Editura Accent Print, Suceava.

11. Demeter, A. (1981). Bazele fiziologice și biochimice ale calităților fizice, Editura Sport -Turism, București.

12. Dragnea, A. (1996). Antrenamentul sportiv, Editura Didactică și Pedagogică, București.

13. Dragnea, A. C., Mate – Teodorescu, S. (2002) Teoria sportului, Editura FEST, București.

14. Dănoiu, M., Dănoiu, S., Gusti, A., Sfredel, V., (2005). Fiziologie –curs pentru uzul studenților-specializarea kinetoterapie și educatie fizică Reprografia Universității din Craiova, Craiova

15. Epuran, V. (1973). Jocuri de miscare, IEFS, București.

16. Epuran, M. (1982). Psihologia educației fizice vol. I Editura I.E.F.S., București.

17. Mitra, Gh., Mogoș, Al., (1977). Dezvoltarea calităților motrice în activitatea de educație fizică și sport școlar, Editura Sport- Turism, București.

18. Mitra, Gh., Mogoș, Al., (1980). Metodica educației fizice școlare, Editura Sport- Turism, București.

19. Nicu, A., (1993) Antrenamentul sportiv modern, Editura EDITIS, Bucuresti.

20. Rață, G., Rață, B, C. (2006). Aptitudinile în activitatea motrică, Edu Soft, Bacău.

21. Rață, G., Rață, Gh., (2008). Educația fizică și metodica predării ei, Editura PIM, Iași.

22. Șiclovan, I. (1979). Teoria educatiei fizice si sportului, Editura Sport Turism, București.

23. Tibacu, V., (1973). Circuitul în lecția de educație fizică, Editura Stadion, București.

24. Tudor, V., (1999). Capacitățile condiționale,coordinative și intermediare – componente ale capacității motrice, Editura Coresi, București.

25. Turcu, I., (2007). Metodologia cercetării în educație fizică și sport, Editura Universității Transilvania Brașov, Brașov.

26. Zlate, M., Crețu, T., Mitrofan, N., Aniței, M. (2005). Psihologie-manual pentru licee, clasa a X-a, Editura Aramis, București.

27. ***Ghid metodologic de aplicare a programei de educatie fizică și sport – învatământ gimnazial, (2001). Editura S.C. Aramis Print s.r.l., București.

28. ***Sistemul Național de Evaluare la disciplina Educație fizică și Sport, (1999). Editura Imprimeriile Media Pro Brașov.

29. ***Terminologia educației fizice și sportului, (1974). Editura Stadion, București.

(1)-http://www.creeaza.com/familie/sport/LUCRARE-DE-LICENTA-EDUCATIE-FI182.php accesat 30.III.2019, ora 18.20.

(2)https://www.frh.ro/img_stiri/files/Particularitati%20fiziologice%20de%20varsta%20si%20oglindirea%20lor%20in%20dezvoltarea%20calitatilor%20motrice%20la%20copii%20si%20juniori.pdf accesat 31.III.2019, ora 10. 55

(3)-https://fefsoradea.ro/fisiere/cadre/fotbal_master_ii.pdf accesat 14.IV.2019, ora 21.57.

SISTEMUL DE EVALUARE PENTRU INVATAMANTUL GIMNAZIAL Anexa 1

2 ore saptamanal , aplicand exigente diferentiate intre clase si pentru notele 8 – 10

Anexa2

PROIECT DIDACTIC

Cadru didactic:

Zaizon Constantin Dan

Unitatea de învățământ: Școala Gimnazială „Sfânta Vineri” Ploiești

Clasa: a V – a D

Data: 29.10.2018

Efectiv: 15 elevi (6 fete, 9 băieți)

Loc de desfășurare: teren de sport

Materiale: 2 mingi handbal, fluier, două banci de gimnastică, două mingi medicinale

TEME:

T1. Pasa in doi cu o mână de desupra umărului din alergare

O1.Consolidare cu accent pe executia corecta a procedeului si pe cursivitate

T2. Forța generală

O2.Dezvoltarea forței principalelor grupe musculare.

Obiective operaționale: La sfârșitul lecției elevii vor fi capabili:

Obiective motrice:

O1.Sa execute corect pasa în doi cu o mână de deasupra umărului din alergare

O2.Să execute corect exercițiile pentru dezvoltarea forței.

Obiective cognitive:

O3. Să enunțe două reguli de baza ale jocului de handbal;

O4. Să descrie modul de executare a exercițiilor din circuit.

Obiective afective:

O5. Să își încurajeze colegii.

O6. Să își felicite adversarii în condiții de înfrângere

PROIECT DIDACTIC

Cadru didactic:

Zaizon Constantin Dan

Unitatea de învățământ: Școala Gimnazială „Sfânta Vineri” Ploiești

Clasa: a V – a D

Data: 26.11.2018

Efectiv: 15 elevi (6 fete, 9 băieți)

Loc de desfășurare: teren de sport

Materiale: 2 mingi handbal, fluier, două banci de gimnastică, două mingi medicinale

TEME:

T1. Pasa in doi cu o mână de desupra umărului din alergare

O1.Consolidare cu accent pe executia corecta a procedeului si pe cursivitate

T2. Forța generală

O2.Dezvoltarea forței principalelor grupe musculare.

Obiective operaționale: La sfârșitul lecției elevii vor fi capabili:

Obiective motrice:

O1.Sa execute corect pasa în doi cu o mână de deasupra umărului din alergare

O2.Să execute corect exercițiile pentru dezvoltarea forței.

Obiective cognitive:

O3. Să enunțe două reguli de baza ale jocului de handbal;

O4. Să descrie modul de executare a exercițiilor din circuit.

Obiective afective:

O5. Să își încurajeze colegii.

O6. Să își felicite adversarii în condiții de înfrângere