Studiul Privind Formarea Echipelor Reprezentative Feminine de Handbal la Nivelul Invatamantului Gimnazial

ARGUMENT

Unul din factorii determinanți ai valorii handbalului românesc, ai succeselor repurtate pe plan mondial de către echipele noastre îl constituie concepția de joc proprie școlii noastre naționale de handbal. Mereu îmbunătățită și reactualizată, ea reprezintă atât sinteza experienței tehnicienilor noștri cât și noutăților apărute pe plan internațional prelucrate critic și adaptate la particularitățile tipului constituțional ale handbaliștilor români. Pentru toate echipele, indiferent de eșalonul valoric în care activează (copiii, juniorii, seniorii sau echipe reprezentative), concepția de joc reprezintă modelul ideal de organizare și desfășurare a jocului. Spre realizarea acestui model sunt orientate pregătirile multor echipe de handbal din țara noastră, dar având în vedere cerințele crescute impuse handbalului românesc de impetuoasa dezvoltare a jocului pe plan internațional, apare necesar ca absolut toate echipele, începând de la echipele școlii și până la cele reprezentative să-și dirijeze procesul de instruire spre aplicarea corectă și pe plan superior a concepției de joc.

O semnificație deosebită o aduc copiii și juniorii pentru că ei sunt aceia care în viitor vor purta pe umerii lor responsabilitatea reprezentării demne prin tradiție a handbalului românesc în marile și mereu mai dificilele confruntări internaționale.

Prin urmare, formele de organizare, conținutul și orientarea metodică a procesului de instruire a copiilor și juniorilor trebuie să stea permanent în atenția factorilor de decizie și a celor de răspundere în vederea continuei lor ameliorări.

Pe orbita acestor preocupări se înscrie prezenta lucrare, prin care se încearcă eșalonarea principalelor probleme de conținut și metodice a muncii instructiv-educative desfășurată cu copiii și juniorii în handbal.

Pornind de la ideea că evoluția biologică a copiilor și tinerilor se face în trepte, fiecărei trepte fiindu-i caracteristic un anumit set de trăsături comune de ordin morfologic, funcțional și psihic, procesul de instruire a fost etapizat de o manieră care să corespundă în același timp nevoilor metodice impuse de obiectivele finale (modelele).

Procesul de instruire al echipelor de handbal din diferite eșantioane din baza de masă a handbalului de performanță ridică numeroase probleme ce se referă la raportul optim dintre componentele antrenamentului, raționalizarea și standardizarea mijloacelor, modelarea pregătirii.

O contribuție deosebită în realitatea acestor probleme a adus-o și o va aduce cercetarea științifică. Atât cea fundamentală care studiază baza de masă a handbalului de performanță în toată complexitatea ei, conceptul de esență cât și cea aplicativă care abordează aspecte mai limitate dar specifice practicii și metodicii handbalului.

Scopul acestei lucrări este acela de a găsi metodele de selecție și de instruire cele mai eficiente pentru învățarea handbalului la clasele a V-a și a VI-a în cadrul orelor de activități sportive, iar prin folosirea acestor metode să-și însușească cât mai rapid și mai corect jocul de handbal, urmând ca în anii următori să-și perfecționeze elementele tehnico-tactice ale jocului asigurând totodată baza de masă a handbalului de performanță.

În momentul de față se poate aprecia că cea mai mare parte a problematicii procesului de antrenament este rezolvată satisfăcător, dar cerințele de continuă perfecționare impun efectuarea de noi studii și cercetări conform noutăților apărute pe plan intern și internațional.

CUPRINSUL LUCRĂRII

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

I.1. CARACTERISTICILE JOCULUI DE HANDBAL

Handbalul este un joc colectiv care se desfășoară în alergare, uneori în cea mai mare viteză ceea ce imprimă jocului un caracter dinamic. El poate fi considerat ca o sinteză fericită a deprinderilor motrice de bază ale omului, ca: alergarea, săritura, prinderea și aruncarea, ceea ce conferă handbalului, pe lângă atributele sale de joc de echipă practicat în competiții și atributele de mijloc ale educației fizice și de sport complementar cu influențe pozitive asupra pregătirii fizice din alte ramuri.

Deci handbalul poate coexista ca mijloc al educației fizice în învățământul de toate gradele, ca disciplină sportivă în eșaloanele sportului de masă, bazei de masă a performanței și nu în ultimul rând ca disciplină științifică.

Datorită faptului că majoritatea procedeelor tehnice sunt executate cu mâna, jocul de handbal poate fi practicat și învățat cu multă ușurință iar pentru reușita acțiunilor de atac se dă satisfacție imediată începătorilor care se simt atrași spre practicarea lui regulată.

Handbalul are o tehnică simplă și ușor de învățat iar pe lângă mișcările simple și naturale mai apar în joc și o serie de alte mișcări mai complicate cum sunt: fentele, schimbările de direcție sau cele specifice jocului de apărare. Toate acestea au o mare influență asupra motricității și contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă.

Jocul de handbal este accesibil tuturor, regulamentul de joc cuprinde reguli puține, simple și ușor de înțeles, iar materialele, echipamentul și instalațiile necesare sunt simple și nu sunt costisitoare.

Pentru obținerea unor rezultate bune este necesară practicarea lui în cadrul unor colective în care munca de instruire trebuie să fie bine planificată, bine organizată și desfășurată pe baza științifice.

Drumul spre culmile măiestriei sportive este greu, cere multă muncă și o pregătire foarte atentă și mai ales continuă, dar totuși atingerea măiestriei se face mai repede decât în alte jocuri sportive.

Jocul modern se desfășoară în plină viteză și ritm susținut ceea ce presupune depunerea unor eforturi fizice foarte mari. Pe lângă viteza de execuție, de deplasare și de reacție a rezistenței specifice, a îndemânării în executarea fentelor și schimbărilor de direcție, pe lângă mobilitatea generală și suplețea necesară executării celor mai complicate mișcări, a forței de aruncare, a coordonării și echilibrului mai este necesar să fie cultivat și simțul mingii care dă siguranța în prindere, pasare și aruncare la poartă.

Procedeele tehnice numeroase și variate trebuie să fie însușite astfel încât să poată fi aplicate în joc, în condiții de viteză și de luptă cu adversarul.

Combinațiile tactice în atac desfășurate în viteză sub forma unor acțiuni variate, ca și contramăsurile luate de apărători necesită o pregătire tehnico-tactică complexă, precum și dezvoltarea calităților intelectuale, de gândire de anticipare.

Fiind un joc relativ tânăr, handbalul cunoaște o necontenită dezvoltare, la fiecare mare competiție internațională registrul tehnico-tactic al jocului se îmbunătățește cu noi elemente, ceea ce demonstrează că are încă frumoase perspective și că este departe de vremea unei stabilizări depline.

Revenind însă la contribuțiile acestui sport, putem aminti că participarea sistematică a copiilor, tinerilor și chiar a adulților la un proces de instruire în handbal, aduce o însemnată contribuție la rezolvarea sarcinilor prioritare ale mișcărilor de educație fizică și sport din țara noastră și anume:

dezvoltarea fizică armonioasă;

întărirea sănătății;

creșterea nivelului de motricitate generală;

atingerea unui grad înalt de robustețe și vigoare;

formarea și dezvoltarea personalității și a unor calități moral-volitive.

Handbalul este un joc sportiv de mare atractivitate și spectaculozitate, bazat pe viteza de deplasare și de execuție a jucătorilor, cărora le pretinde o înaltă pregătire atletică, forță și rezistență, gândire tactică și o perfectă armonizare în cadrul echipei.

I.2 APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA JOCULUI PE PLAN NAȚIONAL ȘI INTERNAȚIONAL

Jocul de handbal a apărut în Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Originea lui nu s-a stabilit cu exactitate, unii autori afirmând că aceasta ar fi în Germania, iar alți specialiști demonstrează că jocuri asemănătoare ca idee au existat înaintea handbalului în 11 alte țări, care au fost practicate sub formă distractivă și competițională.

În anul 1898, profesorul gimnaziului de fete din orașul danez Ordrup, Holger Nilsen a introdus în cadrul lecțiilor sale jocul sub denumirea de „Haandbold” în care pe un teren nu prea mare se întreceau echipe formate din câte 7 persoane, pasând unul altuia mingea și încercând să o arunce în poartă.

În anul 1892, în Cehoslovacia, Vaclav Karas din Smichov a inventat un joc cu mingea asemănător și l-a numit „Hazena”.

În anul 1919, Carl Schelenz, un profesor din Berlin, îi dă acestui joc denumirea de handbal, acesta jucându-se pe terenul de fotbal, iar echipele erau formate din 11 jucători.

La noi în țară prima apariție a acestui joc a fost în anul 1922, când, la Sibiu, a avut loc un joc între două echipe școlare.

În anul 1926, la congresul Federației Internaționale de Handbal Amator de la Haga (F.I.H.A.) s-a constituit o comisie care se ocupa cu redactarea unui regulament internațional de joc ce se tipărește în anul 1928. Tot în acest an, la 4 august la Amsterdam are loc congresul de Constituire a Federației Internaționale de Handbal Amator. În România se organizează competiții în mai multe orașe și se înființează prima echipă feminină la Reghin.

În anul 1930, România devine membră a F.I.H.A. (Federația Internațională de Handbal Amator), iar în anul 1931, Comitetul Internațional Olimpic (C.I.O.) aprobă înscrierea handbalului în 11 jucători în programul viitoarelor Jocuri Olimpice (J.O.) și în multe orașe se desfășoară primele campionate pe localități. Aceleași campionate, dar feminine, se desfășoară în anul 1933. În același an, Federația Română de Baschet și Volei preia conducerea activității handbalistice.

Primul joc internațional de handbal în 7 jucători s-a disputat între Suedia și Danemarca, în anul 1935.

În anul 1936 a avut loc primul turneu olimpic de handbal în 11 la Berlin, iar în anul 1938, în aceeași localitate se organizează primul Campionat Mondial de Sală.

După cel de-al doilea război mondial, în anul 1946 la Copenhaga, F.I.H.A. S-A DIZOLVAT Și s-a constituit Federația Internațională de Handbal (F.I.H.).

Primul Campionat Mondial de Handbal Feminin în 11 jucători a avut loc în anul 1946 în Ungaria, în același an desfășurându-se și prima ediție a Cupei României la handbal în 11 masculin.

În anul 1950 se înființează divizia A pentru echipe masculine și se organizează primele cursuri de antrenori.

Primele jocuri de handbal în sală se desfășoară la București în anul 1951, iar în 1955 se înființează divizia A feminină.

În anul 1956 la Frankfurt pe Main, echipa feminină de handbal în 11 a României cucerește primul titlu mondial.

Începând cu acest an, 1956, istoria și dezvoltarea handbalului au fost influențate puternic de prestațiile jucătoarelor și jucătorilor români în arena internațională, a căror performanțe obținute pe baza unei valori sportive de necontestat și a unei pregătiri științifice, au determinat mutații de ordin calitativ în concepția de joc și de pregătire în handbalul mondial. Ca urmare a acestor schimbări, rezultatele nu întârzie să apară, astfel că reprezentativa de handbal feminin mai cucerește 2 titluri de Campioană Mondială în 11 jucători în anii 1960 și 1962, reprezentativa de handbal masculin imitând-o în anii 1961, 1964, 1970 și 1974, dar la handbal în 7 jucători. Și echipele de club au o comportare bună, printre câștigătoarele Cupelor Europene numărându-se: Dinamo București (masculin) câștigând Cupa Campionilor Europeni în 1965; Steaua București (masculin) câștigând Cupa Campionilor Europeni în 1968 și 1977; Știința București (feminin) câștigând Cupa Campionilor Europeni în 1961; Rapid București (feminin) câștigând Cupa Campionilor Europeni în 1964; Handbal Club Minaur Baia Mare în 1985 Cupa Internațională de Handbal Feminin.

Deci, handbalul este un joc cu o lungă și bogată tradiție care a adus în panoplia de onoare a sportului românesc, pe lângă titlurile menționate mai sus 3 medalii la J. O., 4 titluri de Campioni Mondiali Universitari și mai multe victorii în turnee internaționale la care se adaugă câștigarea în anul 1995 a primului titlu de Campioni Mondiali de Tineret la handbalul feminin, ediție desfășurată în Brazilia.

Handbalul este un mijloc al educației fizice, practicat sub îndrumare competentă, handbalul dezvoltă calități de voință ca: dârzenia, curajul, inițiativa, perseverența și calități morale ca atitudinea tovărășească față de coechipieri, respectul față de adversari, arbitri și public, spiritul de muncă în colectiv și într-ajutorare, disciplina conștientă.

Fiind un joc sportiv în care manevrarea mingii se face cu mâna, el poate deprinde pe copiii și tineri cu jocul tehnic, fără ciocniri și brutalități. De altfel, nici regulile jocului nu permit să se ajungă la atitudini brutale față de adversar, ci îl conduc spre o desfășurare corectă, cu respectul acestuia.

I.3. GRADUL DE ACTUALITATE

Nivelul atins pe plan mondial se ridică în acest moment la o cotă foarte înaltă. Pe plan național însă, handbalul a înregistrat un regres în ultimii ani, când nu s-au mai obținut acele performanțe notabile care ne-au consacrat în elita mondială, rezultate valoroase înregistrând doar la nivel de tineret.

Observând tendințele de evoluție a jocului, se poate aprecia că în viitor ștacheta valorică a performanțelor va urca treptat. Printre factorii determinanți ai acestui plafon valoric ridicat se înscrie și calitatea procesului instructiv-educativ al bazei de masă a handbalului de performanță.

Concepția de pregătire a copiilor în handbal este o cerință tot mai des exprimată de către numeroși tehnicieni.

Lucrarea de față caută să contribuie la necesitatea reconsiderării concepției de pregătire, aceasta fiind cu atât mai necesară cu cât se simte nevoia ca procesul instructiv-educativ la nivelul acestui eșalon să fie încadrat în limitele unor coordonate corespunzătoare, atât particularităților de vârstă și sex, cât și obiectivului prioritar de creștere a unui număr cât mai mare de valori autentice pentru handbalul de înaltă performanță.

Un prim și important pas în direcția conturării clare și definitive a concepției de pregătire îl reprezintă programa de instruire și orientare metodică a muncii cu copii și juniori.

Pornind de la sublinierea unor aspecte practice ale muncii de selecție, specifice handbalului, în lucrare sunt prezentate etapele de instruire, fiecare având obiective și conținut proprii menite să conducă la realizarea modelului programat la sfârșit ca finalitate a muncii desfășurate în etapa respectivă.

Recomandările metodice se adresează mai întâi aspectelor generale, caracteristicilor muncii de instruire în întreaga perioadă a copiilor și juniorilor și apoi subliniază aspecte particulare, caracteristice fiecărei etape în parte.

În ultima vreme au fost efectuate numeroase studii și cercetări în scopul optimizării activității de pregătire a copiilor. Ca urmare, baza de masă a handbalului de performanță și-a conturat o teorie și metodică proprie, adaptată strict la particularitățile de vârstă, cât și la cerințele de îndeplinire a obiectivului final, acela de a furniza handbalului de performanță jucători cât mai bine pregătiți, cu o mare capacitate de performanță.

Jocul de handbal a cunoscut în ultima vreme o evoluție rapidă și spectaculoasă. Aria tehnicii jocului s-a extins foarte mult, apărând noi procedee. De asemenea, s-a îmbogățit sfera tacticii individuale, colective și de echipă, diversificându-se tot mai mult soluțiile de rezolvare a diferitelor situații de joc. Toate acestea au implicații asupra tuturor componentelor modelului de instruire, dar și asupra creșterii volumului de pregătire care trebuie înțeles pe de o parte prin creșterea numărului de ore de antrenament în unitatea de timp, iar pe de altă parte crește durata procesului de instruire a jucătorilor, creștere realizată pe baza începerii de timpuriu, de la vârsta copilăriei a specializării în handbal.

Ca urmare, în conceptul contemporan despre antrenamentul în handbal, instruirea copiilor este o parte integrantă a sistemului de pregătire pentru handbalul de performanțăși mare performanță. În acest context cantitatea dar mai ales calitatea procesului de instruire a copiilor, care constituie baza de masă a handbalului de performanță, reprezintă un factor hotărâtor a asigurării unei capacități superioare de performanță a handbaliștilor la nivelul exigențelor jocului actual și în perspectiva evoluției lui. Deci, în final putem spune că întregul proces instructiv se desfășoară continuu de la o etapă la alta, fiecare fiind prevăzută cu o serie de obiective ce trebuiesc urmărite, pentru o mai bună însușire și înțelegere a jocului de handbal. Astfel, nu mai putem spune că acest proces este întâmplător, începând de la inițierea în elementele tehnico-tactice fundamentale ale jocului de handbal, trecând prin faza de învățare, consolidare și perfecționare și ajungând în eșaloanele superioare ale handbalului de performanță și înaltă performanță.

Această promovare în eșaloanele superioare nu este realizată de toți elevii, ci doar de cei care îndeplinesc o serie de condiții, restul să practice handbalul doar în cadrul orelor de educație fizică sau ca scop recreativ în timpul liber.

Tema lucrării este de actualitate prin faptul că este plasată în cadrul necesității acționării la orice nivel de performanță pentru realizarea unui nou salt calitativ al handbalului în România, care este în declin.

„Educația fizică și sportul școlar, printre care și handbalul, au ca scop întărirea continuă a sănătății, asigurarea dezvoltării fizice armonioase a tinerei generații însușirea unor priceperi și deprinderi motrice utile in activitatea școlară și cotidiană, punând totodată bazele necesare realizării performanțelor sportive de mai târziu.”

(Gavril Csüdor)

CAPITOLUL II.

FUNDAMENTAREA TEORETICO-ȘTIINȚIFICĂ A TEMEI DE CERCETARE

II. 1. SARCINILE ȘI OBIECTIVELE JOCULUI DE HANDBAL ÎN ȘCOALĂ

Datorită atributelor sale, de ordin instructiv și educativ, jocul de handbal se înscrie printre cele mai importante mijloace ale educației fizice școlare.

Prin conținutul său complex în care sunt prezente numeroase forme de alergare, de aruncări și sărituri executate în condiții mereu schimbătoare, handbalul aduce o însemnată contribuție la rezolvarea sarcinilor educației fizice școlare.

Dintre aceste sarcini, la realizarea cărora jocul de handbal contribuie cu mare eficiență, putem aminti:

întărirea sănătății;

formarea unui fond de cunoștințe și deprinderi, priceperi motrice care pot fi aplicate în condiții cât mai variate;

creșterea indicilor de valoare a calităților motrice de bază și specifice;

dezvoltarea proceselor de cunoaștere: analiza, viteza de decizie, imaginație creatoare;

formarea obișnuinței de practică independentă în scop recreativ;

dezvoltarea calităților morale și de voință.

Practicarea jocului de handbal contribuie și la rezolvarea altor sarcini ale educației fizice școlare, dar în mai mică măsură decât unele discipline sportive ca gimnastica, atletismul, înotul și altele, care rezolvă mai eficient deprinderile de ținută corectă și dezvoltare fizică armonioasă.

Efectele pozitive ale practicării jocului de handbal asupra organismului și personalității elevilor depind în mare măsură de metodica predării acestui joc sportiv.

În stabilirea metodicii de predare a handbalului în școală, trebuie să se pornească de la ideea potrivit căreia la rezolvarea sarcinilor educației fizice școlare contribuie în mod eficient jocul bilateral și fazele acestuia și nu exersarea analitică, izolată în condițiile jocului, a procedeelor tehnice cuprinse în conținutul acestuia. Așadar, noua orientare recomandă calea globală de instruire și prin urmare, de predare a handbalului la nivelul școlii fără însă a nega oportunitatea folosirii căii analitice în situații anume, momente sau etape ale procesului de instruire.

Procesul de predare a handbalului în școală parcurge o serie de etape, în fiecare etapă fiind necesară rezolvarea unor obiective instructive prioritare cum ar fi:

etapa I (clasa a V-a) având ca obiective prioritare:

obișnuirea cu mingea de handbal (simțul mingii);

inițierea în elementele tehnico-tactice fundamentale ale jocului de handbal.

etapa II (clasa a V-a) având ca obiective prioritare:

inițierea în jocul bilateral;

învățarea elementelor tehnico-tactice fundamentale ale jocului de handbal.

etapa a III-a (clasa a V-a) având ca obiective prioritare:

învățarea jocului bilateral;

consolidarea deprinderilor motrice implicate în execuția elementelor tehnico – tactice fundamentale ale jocului de handbal.

Această etapizare, precum și stabilirea obiectivelor instructive prioritare pentru fiecare etapă, corespund dezideratelor majore care stau în fața predării handbalului în școală și anume: accelerarea învățării jocului, însușirea temeinică a componentelor lui și perfecționarea continuă a jocului bilateral pentru a spori treptat contribuția la rezolvarea sarcinilor educației fizice școlare.

„Handbalul practicat încă din fragedă copilărie lărgește în mod simțitor bagajul motric al copiilor, contribuie la însușirea și consolidarea unor deprinderi motrice variate și dezvoltă armonios toate calitățile fizice ale copiilor. Paralel se perfecționează și activitatea organelor vegetative, se fortifică întreg organismul crescând treptat rezistența copiilor față de îmbolnăviri.”

(Gavril Csüdor)

II.2. EFORTUL ÎN HANDBALUL ȘCOLAR

Educația fizică și sportul în general, orice mișcare susținută efectuată în aer liber, are efecte binefăcătoare asupra stării de sănătate și capacității de efort la toate vârstele dar mai ales la vârsta fragedă a copilăriei și adolescenței, când efortul fizic sistematic reprezintă excitantul biologic necesar și util proceselor metabolice complexe ale creșterii și diferențierii organelor, aparatelor și sistemelor organismului.

Inteligența și gândirea corectă a copiilor contribuie într-o mare măsură la perfecționarea motricității și invers, procesele neuro-psihice se dezvoltă mai ales la copiii care practică sistematic exercițiile fizice adecvate vârstei și stării funcționale momentane. Este dovedit prin numeroase studii, faptul că activitatea de educație fizică și sport corect dozată și sistematică influențează prin mecanisme feed-back, acele zone ale scoarței cerebrale de care este legată organizarea, dirijarea și controlul cortical al mișcărilor sportive.

La etapa de 10 – 11 ani, plasticitatea deosebită a creierului este favorabilă procesului de învățare motrică cu condiția unui număr mare de repetări ale elementelor constitutive ale deprinderilor noi, deoarece inhibiția internă de diferențiere este slab dezvoltată încă la această vârstă și aceasta îngreunează fixarea noilor elemente mișcărilor.

Datorită maturizării relativ tardive a centrilor bulbopontini, hipotalamici și corticali ai reglării activității sistemului cardio-vascular, adaptarea funcției cardiace și a vasomotricității la cerințele prea mari ale efortului fizic susținut mai ales la copiii insuficient antrenați, pot provoca unele dereglări cardio-vasculare, în așa fel încât unele cauze perturbatoare ale acestui proces de adaptare pot declanșa dificultăți în adaptarea lor la efort.

Canalizarea în sensul dorit a energiei copiilor îi ferește de suprasolicitări, mai ales în domeniul forței musculare, copilul fiind tentat să depună un efort de forță superior capacităților sale momentane.

Eforturile de viteză sunt bine venite la această vârstă, dar cele care reclamă un efort cardiorespirator deosebit cum sunt: alergările pe distanțe medii (300 – 600m) sunt contraindicate din cauza dificultăților de adaptare la acest gen de efort anaerob lactacid.

În schimb, eforturile de lungă durată sunt bine suportate la această vârstă, cu condiția ca intensitatea efortului să fie foarte bine potrivită capacității de efort aerob momentan al copilului.

Solicitările la care sunt supuși jucătorii de handbal în timpul unui joc se caracterizează prin eforturi de intensitate submaximală alternate cu eforturi de intensitate maximală și de intensitate moderată.

Din punct de vedere al calităților motrice, handbalul se caracterizează prin viteză în regim de forță, rezistență și îndemânare, forță specială de aruncare la poartă și forță necesară executării mișcărilor specifice în atac și apărare, îndemânarea generală și specifică, rezistența aerobă și anaerobă specifice travaliului efectuat de jucători.

Din cele enunțate mai sus, rezultă că la copii se impune o individualizare strictă a eforturilor depuse în cadrul lecției de educație fizică, cu respectarea întocmai a principiului gradării efortului, a continuității.

II.3. BAZELE FIZIOLOGICE ALE PRINCIPALELOR CALITĂȚI MOTRICE IMPLICATE ÎN JOCUL DE HANDBAL

VITEZA

Viteza înseamnă rapiditate în deplasare și iuțeală în execuție. În activitatea sportivă, prin viteză se înțelege capacitatea organismului de a acționa rapid la semnal (stimul), de a executa rapid un act motric, de a efectua un număr mare de mișcări într-o unitate mică de timp.

Valoarea vitezei depinde în cea mai mare măsură de zestrea ereditară (genetică) a individului care poate fi influențată printr-o activitate sistematică până la pubertate.

Diferitele forme de manifestare ale vitezei și corelația ei cu alte calități motrice sunt prezente și în jocul de handbal și sunt hotărâtoare pentru realizarea procedeelor tehnice și acțiunilor tactice a căror succesiune trebuie să fie rapidă.

Formele de manifestare ale vitezei sunt:

Viteza de reacție (sau latenta reacție motrice) – exprimă durata unui ciclu de procese fiziologice și biochimice care au loc în urma aplicării unui stimul urmat de o reacție de răspuns.

Componentele perioadei latente a reacției motrice sunt:

durata recepționării stimulului (în medie 3 – 5 sec.);

transmiterea aferentă spre sistemul nervos central a mesajului sub forma unei unde de depolarizare a membranei dendritelor și axonilor neuronali;

timpul central necesar recepționării analizei, sintezei și elaborării comenzii adecvate stimulului;

transmiterea aferentă a mesajului de răspuns de la centrii corticali motori situați la nivelul circumvoluțiunii frontal-ascendente (aria prerolandică IV a lui Brodmann);

timpul efector necesar pregătirii și realizării actului motric comandat are o durată de 25 – 30 sec.

Viteza de execuție – reprezintă timpul necesar efectuării integrale a unor acte motrice mai complexe sau a celor realizate în condiții îngreunate când atât stimulul cât și execuția conțin elemente surpriză.

Astfel de stimuli pot fi obiecte în mișcare, iar execuția se bazează pe o selecție prealabilă a răspunsului adecvat din mai multe răspunsuri prealabile.

În condiții de laborator, timpul de execuție cuprinde întreaga perioadă de timp de la emiterea stimulului până la încheierea unei mișcări prestabilite.

Viteza de repetiție – reprezintă viteza maximă a mișcărilor repetate în mod voluntar.

În practică, de cele mai multe ori, viteza de repetiție se exprimă prin numărul maxim de mișcări simple efectuate în unitatea de timp.

Din punct de vedere fiziologic, capacitatea omului de a efectua acte motrice repetate cu mare frecvență, depinde de labilitatea sau mobilitatea funcțională a sistemului nervos central, în direcția emiterii unor comenzi rapide în mod succesiv, precum și de capacitatea funcțională a efectorului muscular de a îndeplini cu frecvență ridicată aceste comenzi.

În ultima analiză, factorul determinant și totodată limitativ este reprezentat de către sistemul muscular ca efect periferic a cărui viteză de contracție și relaxare succesivă este esențială din acest punct de vedere.

Viteza de deplasare – este o formă complexă de manifestare a vitezei.

Din punct de vedere fiziologic, actele motrice executate cu mare viteză, au la bază repetarea automată a emiterii comenzii nervoase către mușchii efectori. De aceea recomandarea lui N. A. Berstein de a evita executarea mișcărilor insuficiente și fixate cu viteză maximă este pe deplin justificată.

FORȚA

Este calitatea cu ajutorul căreia se învinge starea de inerție a propriului corp sau a unui obiect aflat în stare de repaos sau de mișcare.

Din punct de vedere fiziologic, principalele mecanisme implicate în eforturile de forță sunt următoarele:

acționarea unui număr cât mai mare de unități motrice;

frecvența maximă a impulsurilor nervoase aferente;

sincronizarea activității unităților motoare angrenate în contracție;

potențialul contractil al mușchilor activați.

Formele de manifestare ale forței:

Forța propriu-zisă, forța maximă sau forța absolută. Această formă a forței se manifestă de regulă în regim static sau prin mișcări lente, prin contracții izometrice sau intermediare. Ea reprezintă forța cea mai mare pe care sistemul neuro-muscular o poate dezvolta în situația contracției maxime voluntare.

Forța maximă combinată cu viteza sau rezistența este necesară acelor ramuri din sport ale căror performanțe derivă din acele combinații: aruncări, canotaj etc.

Forța explozivă – reprezintă capacitatea de a manifesta valori mari de forță în cea mai mică unitate de timp. Această formă de manifestare a forței deține un rol important în obținerea performanțelor într-o serie de ramuri de sport și probe bazate pe mișcări aciclice cum este și handbalul în care rezultatele depind de forța de impulsie.

Forța în regim de rezistență – reprezintă capacitatea organismului de a efectua contracții musculare în cadrul unor eforturi de lungă durată.

REZISTENȚA

Rezistența este capacitatea prin care se poate efectua un lucru mecanic de o anumită intensitate, o perioadă de timp cât mai îndelungată, fără scăderea eficienței depuse.

Dezvoltarea și valorificarea ei depind de mai mulți factori. Dintre acești factori mai importanți sunt:

posibilitățile sistemelor cardio-vasculare, respirator muscular și ale celorlalte funcții ale organismului care susțin efortul;

calitatea metabolismului și a resurselor energetice.

Baza energetică metabolică a rezistenței este asigurată de 3 grupe de procese metabolice și anume:

metabolismul anaerob alactacid (rezistența de sprint) ce se desfășoară pe durata de 10 – 15 sec.;

metabolismul aerob lactacid (rezistența de semifond) ce se desfășoară pe durata de 1’30”;

metabolismul aerob (rezistența fondistului);

nivelul la care sistemul nervos central realizează coordonarea activității aparatului locomotor și a funcțiilor vegetative, a acțiunii musculare antagoniste și agoniste, alternanta în contracție a fibrelor musculare, coordonarea respirației cu circulația;

calitatea proceselor volitive cu ajutorul cărora se poate susține sau relua un efort sau din contra, abandonarea efectuării efortului;

relația dintre pauză și efort în cadrul ramurilor și probelor sportive care se desfășoară cu alternarea intensității efortului.

Forme de manifestare a rezistenței:

Practica activității sportive de performanță, domeniu în care rezistența fizică condiționează în mare măsură rezultatele înalte evidențiază două forme de manifestare a rezistenței:

rezistența generală – caracterizată prin capacitatea organismului de a executa timp îndelungat acțiuni motrice care angrenează cca. 70% din grupele musculare și impun solicitări mari sistemului nervos central, cardio-vascular și respirator;

rezistența specială sau specifică – se referă la aspectele particularizate ale rezistenței necesare în anumite activități.

După alte criterii, formele de manifestare a rezistenței pot fi grupate astfel:

rezistența de lungă durată – caracterizată printr-un efort care depășește ca durată 8 – 10 minute și se desfășoară într-un regim total aerob;

rezistența de durată medie – caracterizată printr-un efort cuprins între limitele 2 – 8 minute pe fond aerob dar și cu apariția proceselor anaerobe spre limita superioară a duratei;

rezistența în regim de forță – caracterizată atât prin manifestarea unei capacități mari de efort, cât și de rezistențe combinate în cadrul aceleiași probe;

rezistența de scurtă durată – caracterizată ca timp între 45 sec – 2 min și desfășurată prin manifestarea intensă a proceselor aerobe;

rezistența în regim de viteză – specifică eforturilor scurte și rapide. Se lucrează mult în apnee, deci pe un fond predominant anaerob.

ÎNDEMÂNAREA

Îndemânarea reprezintă capacitatea de a coordona acțiunile întregului corp sau ale unor segmente ale acestuia aflate în mișcare pentru a efectua actul motric corect, la timp, cu cheltuială minimă de energie șî cu un randament optim.

Formarea îndemânării se fundamentează pe preexistența unor anumite straturi neuro-musculare, kinestezia generală și specifică, echilibru, perceperea timpului și spațiului, celelalte calități ale actului motric. Îndemânarea este condiționată de procesele care au loc la nivelul scoarței cerebrale și de starea morfo-funcțională a aparatului locomotor. În scoarța cerebrală au loc numeroase procese de analiză a situațiilor ivite, procese ce sunt urmate de elaborarea unor soluții și de programarea coordonată a impulsurilor necesare pentru contracția și relaxarea mușchilor angrenați în efectuarea acțiunilor motrice.

Coordonarea de plasticitatea sistemului nervos, de stadiul de dezvoltare a simțului muscular și de echilibru (automatismul tonic și aparatul vestibular).

Îndemânarea este condiționată de experiența motrică în mod deosebit de cantitatea și varietatea priceperilor motrice stăpânite.

Capacitatea de a executa anumite mișcări cu amplitudine se numește suplețe.

Suplețea este determinată de coordonarea dintre diferiți mușchi și grupe musculare, precum și de forma suprafețelor articulate, de posibilitățile de întindere ale mușchilor, ligamentelor și tendoanelor.

Suplețea permite ca acțiunile să se efectueze economic și eficient lăsând impresia de acțiune neforțată efectuată firesc fără efort vizibil.

Îndemânarea reprezintă un proces complex neuromuscular legat de activitatea sistemului nervos central, în special a scoarței cerebrale.

În jocul de handbal este necesară o bună mobilitate la nivelul articulațiilor scapulo-humerale, coxo-femurale, coloana vertebrală și a mâinii propriu-zise.

Formele de manifestare ale îndemânării:

îndemânarea generală este capacitatea subiecților de a soluționa cu ușurință, economic și eficient, variate acte motrice mai ales din sfera deprinderilor motrice de bază;

îndemânarea specifică reprezintă disponibilitatea specială de efectuare cu randament maxim a acțiunilor caracteristice unui anumit sport;

îndemânarea dependentă de celelalte calități:

îndemânarea în eforturi de viteză;

îndemânarea în regim de forță;

îndemânarea în eforturi de rezistență.

II.4. PARTICULARITĂȚI DE VÂRSTĂ DE ORDIN SOMATO-FUNCȚIONAL PSIHIC ȘI MOTRIC ALE ELEVILOR

Handbalul are un repertoriu tehnico-tactic foarte variat, el cuprinzând numeroase procedee tehnice și acțiuni tactice individuale și colective. Cele mai multe dintre acestea au un grad mare de dificultate și complexitate și nu pot fi executate decât de adolescenți și adulți al căror potențial biologic și motric se situează peste media generală de motricitate. De aceea jocul de handbal practicat în școală trebuie să aibă o structură tehnico-tactică simplă, accesibilă elevilor și în strânsă corelație cu particularitățile morfologice, funcționale și psihice ale acestuia.

Întrucât în timpul școlarizării copiii parcurg diferite etape de creștere, în bună măsură corespunzătoare diferitelor trepte de învățământ, fiecare treaptă având anumite particularități de vârstă.

Astfel, între 10 – 14 ani copilul parcurge una din cele mai importante etape din ontogeneză, deoarece acum se încheie copilăria și încep transformările care conduc la maturizarea sa. Acest proces transformator este numit pubertate și după unii autori are mai multe stadii și anume:

pubertatea propriu-zisă la 13 – 14 ani când se produc schimbări în sfera somatică și vegetativă;

etapa post pubertară, la 14 – 15 ani când se încheie transformările bio psihice.

Desigur că datorită fenomenului de accelerație datorat bunelor condiții și spori gradului de civilizație sunt cazuri în care pubertatea poate începe de la vârsta de 9 – 10 ani. De asemenea sunt situații în care pubertatea se poate prelungi până la 16 – 17 ani, mai ales la băieți.

Dacă în timp ce în perioada ante-pubertară creșterea și dezvoltarea organismului fetelor și băieților se desfășoară paralel cu același ritm, în perioada pubertară suntem martorii unei creșteri diferențiate între fete, care cresc mai rapid decât băieții.

La sfârșitul transformărilor pubertare, cele două sexe devin complet diferențiate, fiecare cu particularitățile morfo-funcționale specifice, care apoi se păstrează tot restul vieții.

În cadrul ritmului neuniform de creștere și dezvoltare, perioada pubertară se înscrie ca o fază caracteristică printr-un ritm accelerat de creștere și dezvoltare, atât în privința creșterii și dezvoltării organelor, aparatelor și sistemelor din sfera somatică, cât și a celor din sfera vegetativă.

II.4.1. PARTICULARITĂȚI SOMATICE

Intervenția pubertății duce la accelerarea creșterii în înălțime într-un ritm superior tuturor vârstelor, ca apoi acesta să se diminueze treptat până la vârsta de 20 – 21 de ani. Creșterea mai intensă se semnalează la membrele inferioare, apoi la cele superioare, fapt ce creează în mai multe cazuri dizarmonii, evidente mai ales când se întocmesc grafice ale creșterii (morfograme).

Datorită acestor considerente unii autori vorbesc despre o fază caricaturală de formă alungită a oaselor și de mușchi insuficient dezvoltați și lungiți. Trunchiul este lung, toracele îngust, iar abdomenul este supt. Ca urmare a acestor trăsături somatice, organele interne din cutia toracică sunt slab dezvoltate, fapt care generează dificultăți în procesul de adaptare la efort prin lipsa de rezistență funcțională. În concordanță cu cele prezentate și sistemul articulat este slab, în plin proces de consolidare.

Datorită faptului că la fete pubertatea se instalează mai repede decât la băieți, ele prezintă la aceleași vârste cu băieții valori superioare ale creșterii în înălțime și greutate, de altfel, aceasta este singura etapă în ontogeneră când fetele ating valori somatice superioare băieților, exprimate și printr-un trunchi mai lung, membrele sunt însă mai scurte.

Ca urmare, această etapă de vârstă poate fi caracterizată de transformarea proceselor morfo-funcționale și psihice în vederea maturizării treptate a tinerilor.

II.4.2. PARTICULARITĂȚI FUNCȚIONALE

În concordanță cu particularitățile dezvoltării morfologice menționate, se constată o capacitate scăzută de adaptare și rezistență funcțională a aparatelor cardio-vasculare și respirator la efortul fizic intens.

În jurul vârstei de 12 ani, capacitatea vitală se situează la cca. 2000 de cm, datorită faptului că plămânii sunt slab dezvoltați și crește până la 3000 cm la 15 ani. Se menționează faptul că aparatul respirator și în special plămânii sunt mai puțin rezistenți la infecție.

În timpul efortului fizic, cordul depune un travaliu mare pentru irigarea organelor și sistemelor deoarece lumenul vaselor este îngust și ca urmare pot apărea uneori fenomene de oboseală, amețeli, tulburări ale ritmului cardiac.

Privind sistemul nervos se constată o creștere redusă a volumului creierului, însă se adâncesc circumvoluțiunile, iar prin înmulțirea fibrelor de asociație, sporesc conexiunile funcționale dintre diferite zone.

Celulele corticale se dezvoltă în continuu, perfecționându-se și diferențiindu-se, crescând astfel baza funcțională a activității de prelucrare a informației. În această perioadă se realizează diferențierea dintre cele două sexe prin maturizarea caracteristicilor sexuale.

II.4.3 PARTICULARITĂȚI PSIHICE

Întreaga activitate nervoasă și psihică se dezvoltă rapid, atingând un nivel superior. A urmare, procesele gândirii: analiza, sinteza, abstractizarea se perfecționează, ceea ce face posibilă rezolvarea unei situații problematice.

Dezvoltarea psihică la această vârstă este deosebit de bine sintetizată, de marele savant J. Piaget: „La 11 – 12 ani apare o a IV-a și ultimă perioadă, a cărei palier de echilibru se situează la nivelul adolescenței.” Caracterul ei general constă în cucerirea unui nou mod de a raționa, care nu se mai referă exclusiv la obiecte sau realități direct reprezentabile, ci la ipoteze, adică la proprietăți din care pot fi trase consecințele necesare fără ca subiectul să se pronunțe asupra veridicității sau falsității lor înainte de a exprima rezultatul acestor implicații.

În funcție de cele prezentate, întreaga tehnologie de predare trebuie restructurată cu deosebire metodele care trebuie să prezinte conținutul educației fizice în mod cauzal, problematizat, realizând o participare activă profund conștientă din partea elevilor.

II.4.4. PARTICULARITĂȚI MOTRICE

Datorită dezvoltării organismului pe multiple planuri, mai ales măririi plasticității scoarței cerebrale și mobilității nervoase de excitație și inhibiție sporesc și posibilitățile de dezvoltare a tuturor calităților motrice și în special a vitezei cu deosebire de vârstă: 12 ani la fete și 13 ani la băieți.

La 12 ani viteza fetelor este mai mare ca a băieților, urmând ca progresiv aceștia să-și sporească treptat indicii de viteză depășindu-le pe fete. Acest proces evolutiv durează până în jurul vârstei de 14 – 15 ani. Datele literaturii de specialitate arată că până la 15 ani sunt disponibilități deosebite pentru dezvoltarea vitezei sub formele sale simple în condițiile unor structuri complexe, viteza este în corelație cu celelalte calități motrice care ating valori superioare la vârste mai mari.

Ca urmare a dezvoltării aparatului locomotor concomitent cu viteza, îndemânarea progresează evident, fapt pentru care pubertatea mai este denumită „vârsta îndemânării”.

Cunoscută fiind disproporția dintre diferite segmente ale corpului în efectuarea acțiunilor motrice se remarcă o oarecare stângăcie însă disponibilitățile pentru mărirea îndemânării sunt totuși crescute atunci când această calitate este dezvoltată simultan cu simțul orientării în spațiu în jurul vârstei de 12 – 13 ani când se apropie de cea a adultului.

În discordanță cu toate calitățile motrice, ale cele mai scăzute valori la 12 – 13 ani la fete, fapt care face ca mișcările să nu fie executate cu amplitudinea corespunzătoare ceea ce impune măsuri speciale în cadrul lecțiilor.

Prin îmbunătățirea calității mușchilor și mai ales a laturii funcționale care condiționează viteza sporește capacitatea de forță în regim de viteză sub forma detentei (forța explozivă) se mărește de asemenea capacitatea de efort static în raport cu greutatea corporală, mai ales la băieți începând de la 13 – 14 ani, care după această vârstă depășesc substanțial fetele.

Ca o consecință a posibilităților funcționale reduse, capacitatea de rezistentă este mai redusă mai ales sub forma ei de rezistență cardio-vasculară, fapt care nu împiedică însă, ci impune acționarea ei sistematică cu mijloace bine dozate pentru dezvoltarea ei. Se va acționa de preferință asupra dezvoltării rezistenței în regim de forță sau viteză care să angajeze grupe musculare mari (spate, membrele superioare și cele inferioare) și să permită activitatea nestingherită a aparatului cardio-vascular fără a-l solicita la posibilitățile sale maxime.

La fete rezistența este mai scăzută decât la băieți, cu toate că și la aceștia comparativ cu alte vârste ea se situează la valori scăzute. În privința calităților motrice, la elevii din ciclul gimnazial, mai ales în jurul vârstelor de 12 – 14 ani, trebuie să menționăm că se impun măsuri atente în procesul de dezvoltare a forței și rezistenței fapt care va determina creșterea acestor calități deosebit de importante. Ca urmare a caracteristicilor morfologice, fiziologice și psihice ale elevilor din ciclul gimnazial, metodologia acționării în vederea realizării componentelor procesului instructiv-educativ capătă un caracter particular.

În ceea ce privește motricitatea, la vârstele învățământului gimnazial, acesta nu prezintă deosebiri esențiale între fete și băieți ci numai particularități care trebuie luate în considerare pentru o tratare diferențiată. Aceste particularități se referă la gradul de maturitate al mișcărilor, economicitatea acestora, cursivitatea, tempo-ul și expresivitatea. Băieții au înclinații către exercițiile de forță efectuate uneori cu repezeală, de învingere cu orientare precisă, care le mărește eficiența, în timp ce fetele preferă mișcări expresive efectuate pe muzică, caracterizate uneori de lipsa de economicitate, dar care tind către acuratețe tehnică.

Din cercetările întreprinse de unii autori, rezultă că alergarea este deprinderea cel mai larg aplicată, desfășurându-se în mod deosebit în activitatea neorganizată față de cea organizată care solicită însă destul de puțin acest punct de vedere. Volumul alergării scade însă odată cu înaintarea în vârstă, fapt ce trebuie prevenit de cadrele de specialitate prin crearea obișnuinței de a alerga. Această deprindere de bază se efectuează î unele cazuri cu greșeli transmise de la vârsta școlii primare și anume: insuficiența fazei de zbor, alergarea pe călcâie, oscilații ale trunchiului în plan lateral care însă trebuie corectate prin exerciții speciale.

În privința aruncărilor, acestea sunt accesibile în mod deosebit băieților, care spre sfârșitul ciclului deprind bine mișcarea de azvârlire, în timp ce fetele le efectuează mai mult prin împingere.

Săriturile datorită dezvoltării morfologice nu se efectuează cu eficiența corespunzătoare, bătaia de regulă este puternică, zborul nefiind pe măsura acesteia. Ca urmare se impune lucrul pentru dezvoltarea detentei la membrele inferioare pentru însușirea corectă a săriturilor în înălțime, în lungime, pe aparate sau peste aparate. De mare importanță în efectuarea săriturilor este coordonarea dintre mișcările segmentelor corpului care constituie de multe ori cheia eficienței acestora precum și învățarea unei aterizări elastice.

La vârstele ciclului gimnazial există mari disponibilități și în ceea ce privește însușirea unor procedee specifice ramurilor de sport și mai ales jocurilor sportive ca urmare, învățarea rapidă a unor ramuri de sport constituie o ramură prioritară a educației fizice. În consecință, față de cele prezentate este necesar să se stabilească aria tehnică și tactică pentru fiecare dintre aceste etape.

La clasele I – IV handbalul nu poate fi prevăzut în programa școlară întrucât solicitările la efortul specific sunt foarte mari în comparație cu capacitatea de efort a copiilor de această vârstă. Mișcările bruște ca: alergarea de viteză cu schimbări de direcție, opririle, pornirile și îndeosebi aruncările zvârlite cu mingea de handbal pot provoca unele accidente la nivelul articulațiilor, ligamentelor sau mușchilor.

Dacă jocul de handbal bilateral nu este indicat la acest ciclu de învățământ, în lecțiile de educație fizică și sport la clasele a III-a și a IV-a se recomandă utilizarea unor jocuri dinamice simple, în conținutul cărora sunt incluse unele elemente tehnico-tactice de bază ale jocului de handbal, ca de exemplu prinderea și pasarea mingii, driblingul, unele procedee de mișcare în teren.

Astfel de jocuri obișnuiesc pe elevi cu spiritul de echipă, le dezvoltă simțul mingii și dorința de a se întrece, îi inițiază în tehnica fundamentală a jocului și creează o bună premiză pentru învățarea jocului de handbal în ciclul următor.

La clasele V – VIII, tehnica și tactica jocului de handbal sunt acordate la posibilitățile biometrice și psihice ale elevilor din diferite clase. Astfel, la început, conținutul tehnico-tactic al jocului practicat de copii este foarte mult simplificat și se limitează la cele mai simple și mai ușoare procedee de pasare, de aruncare, de dribling, de așezare și de mișcare în teren. Treptat, aria tehnico-tactică se lărgește până la însușirea unui fond de deprinderi motrice specifice pe baza căruia elevii pot practica un joc bilateral, antrenant și care să le dea satisfacții. Totodată, jocul capătă progresiv noi valori educative și formative contribuind în felul aceste cu tot mai mare eficiență la rezolvarea sarcinilor educației fizice școlare.

În ciclul liceal se urmărește consolidarea și perfecționarea cunoștințelor deprinderilor și priceperilor dobândite de elevi în clasele anterioare, precum și însușirea de noi procedee tehnice și acțiuni tactice potrivit nivelului fiecărei clase care vor da posibilitatea elevilor să practice un joc tot mai complex și cu un evantai de influențe sanatrofice cât mai largi. În același timp noul nivel al jocului va angaja pe elevi în trăiri psihice intense, le va oferi acestora satisfacții conducându-i la adoptarea hotărârii de practicare independentă a handbalului sub forma activității de masă chiar și după terminarea școlii.

Din cele arătate mai sus, rezultă că la clasele mici tehnica și tactica jocului de handbal este simplă și se limitează la un fond minimal de deprinderi motrice specifice, iar pe măsură ce elevii promovează în clase superioare, jocul devine tot mai complex în conținutul său, acțiunile tehnico-tactice fiind mai numeroase și variate.

La terminarea școlarizării elevii trebuie să fie capabili să practice handbalul în mod corespunzător, potrivit modelului de joc prevăzut pentru lecțiile de clasă și de activități sportive din școală.

„Sinceritatea copiilor, lipsa lor de respect, îmi semnalau prompt și permanent momentele în care nu ne mai jucam frumos și ca urmare nu mai ascultau. De aici marea deosebire între modul de predare a handbalului ca și a altor sporturi la copii și la adulți.”

(Prof. Dumitru Popescu Colibași – antrenor emerit)

II.5. FORMAREA ECHIPEI ȘCOLARE ȘI CAMPIONATUL ȘCOLAR DE HANDBAL

Echipa reprezentativă a școlii se formează și se pregătește în scopul participării ei la diferite competiții școlare cu caracter de masă, organizate în principal pe plan local, dar și pe plan național. O participare masivă a echipelor reprezentative școlare o găsim în faza de masă a campionatului național al școlilor generale, care reprezintă un puternic sprijin de emulație și întrecere între elevii handbaliști și în același timp un prilej de depistare și orientare a celor mai talentați elevi spre cluburi sportive școlare.

Selecționarea elevilor pentru echipa reprezentativă se face pe baza observațiilor profesorului în timpul lecțiilor de clasă și orelor de activități sportive. Orele de activități sportive din planul de învățământ al ciclului gimnazial se pot desfășura pe clase sau pe grupe.

Orele de activități sportive pe clase se organizează cu minimum 20 de elevi din aceeași clasă și au ca obiective realizarea pregătirii fizice generale la un nivel superior și învățarea și practicarea unor ramuri de sport. În aceste situații, activitățile se vor desfășura simultan cu ambele subgrupe sub conducerea aceluiași cadru didactic și va dura 50 minute.

Orele de activități sportive pe grupe de pregătire sportivă se organizează numai în școlile care au cel puțin 600 de elevi în ciclul gimnazial nominalizate la începutul anului școlar de către Inspectoratul Școlar Județean. Acestea au ca obiective depistarea, selecționarea, inițierea și promovarea elevilor cu aptitudini în activitatea sportivă și de performanță.

În aceste școli, din totalul orelor prevăzute pentru activități sportive, 5 ore se acordă pentru grupa de pregătire sportivă și celelalte ore fiind afectate pentru organizarea activității sportive a celorlalți elevi organizați în colective de câte 20 din clasele paralele sau din anii de studiu apropiați.

Grupele de pregătire sportivă se constituie din minimum 20 de elevi selecționați din clasa a V-a și a VI-a, iar cele 5 ore se repartizează în 3 – 4 antrenamente săptămânal, după necesități.

Prezența elevilor înscriși la lecțiile de activități sportive este obligatorie și se va înregistra în caietul profesorului, iar o copie cu tabelele pe clase sau pe grupe va fi înaintată la secretariatul școlii ca document justificativ pentru normarea profesorului.

Conducerea unităților sportive au obligația să sprijine buna organizare a lecțiilor de activități sportive în vederea cuprinderii unui număr cât mai mare de elevi.

Orarul școlii va fi întocmit în așa fel încât să fie permisă participarea tuturor elevilor la orele de activități sportive și folosirea cu maximă eficiență a bazelor sportive.

În vederea stimulării și verificării nivelului de pregătire atins de elevi și totodată pentru a-i obișnui cu spiritul de întrecere se vor organiza periodic întreceri sportive de genul „Campionatul Școlii”, „Ziua Sporturilor Preferate” etc.

Această formă de instruire se adresează elevilor cu aptitudini pentru sportul respectiv care pot fi selecționați pentru echipele reprezentative ale școlii și care vor participa în diferite competiții oficiale. Activitatea acestor elevi se va desfășura sub forma lecțiilor de antrenament cu o durată de 90 – 100 minute, iar sistemul de pregătire va fi planificat în conformitate cu cerințele antrenamentului sportiv.

Actualele măsuri cu caracter organizatoric preconizate de Ministerul Învățământului deschid o nouă perspectivă practicării sportului de performanță. Astfel, s-a lărgit sfera de acțiune a cercurilor sportive care se organizează începând de la clasele I – IV și continuă cu gimnaziul la diferite ramuri de sport, câte două lecții pe săptămână. Aceste cercuri se înființează la ramurile de sport pentru care se face selecția în școala respectivă, urmând ca profesorul să participe cu echipele respective în cadrul campionatelor școlare. Se consideră că cele două ore normale oferă posibilități mai mari de pregătire decât lecțiile de activități sportive la care se referă lucrarea de față. Un al doilea aspect organizatoric se referă la înființarea școlilor sau claselor cu program de educație fizică începând de la clasa I și până în ultimul an de liceu.

La aceste clase sunt prevăzute în program 4 ore de pregătire sportivă la clasele I – IV și a V-a, 6 ore la clasa a VI-a și 7 ore la celelalte clase, urmând să se mai planifice încă 4 ore facultative pentru grupa de cel mai înalt nivel selecționată din clasa respectivă.

Se consideră că materialul elaborat pentru pregătirea elevilor în handbal poate fi aplicat în structura organizatorică propusă căreia îi corespunde mai bine față de forma față de care a fost conceput.

II.6. SELECȚIA COPIILOR PENTRU ECHIPA REPREZENTATIVĂ

Selecția reprezintă procesul de depistare, atragere și angrenare într-o activitate organizată a tinerilor care manifestă înclinații și aptitudini pentru practicarea sportului în general și a handbalului în special.

Selecția la copii, la eșaloanele handbalului de performanță, este un factor important în obținerea marilor performanțe. Efectuate obiectiv și pe baze științifice, contribuie în mod hotărâtor la creșterea nivelului performanței în handbal pe plan intern și internațional.

Caracterul obiectiv și baza științifică a selecției sunt asigurate numai în condițiile în care această activitate se desfășoară în plină concordanță cu principalele aspecte teoretico-metodice ale selecției.

Caracterul activ și continuu al selecției rezultă și din faptul că această activitate se desfășoară bidimensional la toate eșaloanele de vârstă și de valoare ale copiilor: selecția orizontală și selecția verticală. Cu excepția nivelului de începător, unde selecția se desfășoară numai pe orizontală, la toate celelalte paliere selecția se realizează în mod continuu, iar selecția verticală se realizează periodic prin promovarea în eșalonul superior atunci când sunt realizate condițiile de vârstă dar mai ales gradul de pregătire.

În cadrul selecției orizontale care are un caracter permanent, profesorul de educație fizică trebuie să desfășoare o activitate intensă observând și cercetând în mod continuu aria de selecție. Practica a demonstrat că pot fi depistate noi elemente cu înclinații deosebite pentru handbal dintre elevii care au scăpat din vederile selecției până în acel moment dintre aceia care s-au transferat cu școala sau și-au schimbat domiciliul, dintre elementele venite de la alte ramuri sportive.

Selecția orizontală este foarte activă și intensă la eșaloanele de copii și mai rare la eșaloanele superioare la care stabilirea grupelor și echipelor este mai mare.

Formarea grupelor de copii reclamă o activitate foarte intensă din partea profesorilor și trebuie efectuată metodic, cu răbdare și cu simț de răspundere profesional.

La acest nivel selecția se realizează în trei etape:

Selecția inițială

Selecția preliminară

Selecția relativ-stabilă

1. SELECȚIA INIȚIALĂ – sau PRESELECȚIA – Începe prin delimitarea ariei de selecție care se face pe baza reglementărilor în vigoare ale inspectoratelor și organelor de conducere, a mișcării sportive pe plan local.

O altă activitate este aceea de depistare a elevilor selecționabili și atragerea lor spre handbal, contribuție pe care o au în vedere profesorii din școlile de bază.

Această etapă se încheie cu organizarea activității practice prin formarea unor grupe de începători, stabilirea orarului de antrenament și începerea activității practice din cadrul etapei a doua.

2. SELECȚIA PRELIMINARĂ – marchează începutul legăturilor sistematice dintre pregătire și selecție. Conținutul acestei etape constă din desfășurarea lecțiilor practice în timpul cărora profesorul de educație fizică efectuează o observație pedagogică foarte atentă. În încheierea etapei care poate dura 4 – 6 săptămâni se operează cu criterii de selecție, unele probe de control fiind trecute chiar de 2 – 3 ori la intervale de câteva zile. Datele culese prin observație pedagogică și rezultatele obținute prin criteriile folosite vor determina o primă triere a copiilor.

Trebuie precizat că scopul acestei trieri nu este selecționarea celor mai buni copii ci îndepărtarea celor care nu demonstrează nici un fel de disponibilitate pentru handbalul de performanță.

Se apreciază că nu au disponibilități pentru handbalul de performanță acei copii care se situează sub cotele valorice ale anumitor parametri înscriși în modelele somatice și motrice elaborate special pentru etapa selecției preliminare în formă simplificată.

Modelul motric pentru selecția preliminară se prezintă astfel:

3.SELECȚIA RELATIV – STABILĂ – este etapa în care se încheie activitatea de constituire a grupelor de elevi, conținutul ei fiind relativ asemănătoare etapei precedente.

Se organizează grupele de lucru după prima triere efectuată se continuă activitatea practică prin lecții în care se promovează sarcini de inițiere și învățare, se recoltează date prin observație pedagogică și se procedează periodic la verificarea prin intermediul criteriilor de selecție. Datele obținute vor fi comparate cu valorile înscrise în modelele elaborate pentru acest nivel al selecției și se va constitui grupa de elevi cu care se începe procesul propriu-zis de pregătire în handbal. Durata acestei etape este de 2 – 3 luni. Valorile modelului somatic sunt identice cu cele din etapa precedentă, diferă doar valorile din punct de vedere motric.

Modelul motric pentru selecția relativ – stabilă se prezintă astfel:

II.7. SELECȚIA CA SISTEM ȘI NU CA ACTIVITATE

„Selecția științifică responsabilă a copiilor și adolescenților pentru activitatea sportivă de performanță este condiționată de cunoașterea legilor creșterii și dezvoltării corpului, a proceselor și fenomenelor care stau la baza evoluției fizice și psihice a viitorilor performeri. În același timp, selecția trebuie înțeleasă și conceptual ea fiind o activitate sistematică a antrenorilor desfășurată în vederea depistării sportivilor cu cele mai corespunzătoare aptitudini pentru practicarea diferitelor ramuri de sport.”

(I. Șiclovan)

Din sublinierile făcute se desprinde clar ideea că selecția nu este o operație unică făcută odată pentru totdeauna, ci un proces evolutiv, indestructibil, legat de creșterea și dezvoltarea somato-funcțională, psihică și motrică a copilului și adolescentului.

Selecția nu este și nu trebuie privită doar ca o activitate singulară, unică de restul procesului de pregătire, ci ca un sistem cu un grad ridicat de complexitate și cu multiple funcții de interdependență între laturile acesteia. Practic selecția este constituită dintr-un proces continuu care se desfășoară pe o perioadă lungă de timp, perioadă variabilă în funcție de caracteristicile fiecărei ramuri de sport ce poate depăși uneori 10 ani.

Handbalul făcând parte din grupa jocurilor sportive (cu caracteristica dominantă efortul fiind bazat pe viteză și viteză – forță) are ca perioadă practică de selecție un interval de 7 – 8 ani. Pentru susținerea acestei afirmații este necesar a se arăta că vârsta propice selecției pentru handbal este de 10 – 11 ani, vârsta la care aptitudinile cerute de specificul jocului apar conturate în comportamentul psiho-motric al copiilor. Acest fapt va fi de altfel accentuat.

Cuprinzând o perioadă de timp relativ mare, procesul de selecție pentru handbal este necesar a fi etapizat. Prin etapizarea lui se urmărește o delimitare a conținutului pregătirii care să creeze premisele unei munci cu maximum de randament și eficiență cunoscând posibilitățile obiective de învățare, formare, dezvoltare și perfecționare a tuturor parametrilor fizici, psihici, tehnici, tactici, funcționali.

Drumul către marea performanță are de străbătut două perioade distincte de instruire:

O primă perioadă în care se va realiza pregătirea de bază prin dezvoltarea calităților fizice generale și specifice, precum și învățarea și consolidarea elementelor necesare obținerii performanțelor.

O a doua perioadă care va urmări creșterea continuă a performanțelor și menținerea capacității optime de lucru pe o perioadă de timp cât mai îndelungată (intensitate crescută).

II.8. ETAPIZAREA PROCESULUI DE SELECȚIE

Schema etapizării procesului de selecție se prezintă astfel:

Concretizată la handbal, această etapizare este eșalonată pe 7 – 8 ani și cuprinde 4 etape de selecție înglobate în sistem.

II.8.1. SELECȚIA INIȚIALĂ

Selecția inițială sau primară este concretizată în activitatea de constituire a grupelor, de depistare a elementelor cu aptitudini pentru handbal. Aceasta se adresează copiilor de 10 – 11 ani. Bineînțeles 10 – 11 ani reprezintă vârsta optimă dar nu se exclude posibilitatea de a selecționa copiii (mai ales fete) de 9 ani sau (mai ales băieți) de 12 ani.

Elementele caracteristice acestei etape sunt constituite de: căile utilizate de antrenor, elemente de frânare în reușita acțiunii și de acțiunile menite să prevină influența elementelor de frânare.

În ceea ce privește metodele utilizate de antrenori pentru a depista elementele dotate, acestea sunt multiple și diferă foarte mult. Totuși ele pot fi sistematizate astfel:

asistența la lecțiile de educație fizică din școli;

urmărirea evoluției copiilor în activitatea competițională organizată;

organizarea de jocuri și competiții de vară;

organizarea de jocuri speciale cu caracter de depistare;

urmărirea evoluției copiilor la joaca desfășurată în marile cartiere de locuințe;

discuții purtate cu profesorii din școli și cu părinții copiilor.

Elementele de frânare care apar în această etapă constituie o piedică destul de mare și greu de trecut. Ele sunt de ordin obiectiv sau subiectiv și fac să se piardă o mulțime de copii, uneori dintre cei mai talentați.

Dintre aceste elemente putem aminti:

opoziția părinților față de încadrarea copiilor în activitatea sportivă constituie unul din principalele elemente care duc la frânarea reușitei acțiunii. Cu toată schimbarea mentalității despre sport, despre activitatea sportivă, mai sunt foarte mulți părinți care nu înțeleg necesitatea sau care nu vor să o înțeleagă. Cu atât mai mult această opoziție se simte în handbal spre deosebire de alte ramuri sportive, ca: înotul, patinajul, tenisul, fotbalul și mai nou gimnastica.

insuficienta stăpânire a elementelor de bază și teama de a nu fi ridicol.

condițiile grele de antrenament.

deficiențele cadrelor de specialitate (lipsa de tact, superficialitate în muncă).

Pentru a depăși aceste greutăți sunt necesare unele măsuri care luate din timp pot duce la obținerea unor rezultate pozitive:

acțiunea de a-i convinge pe părinți să le permită copiilor practicarea handbalului;

sublinierea unor perspective atrăgătoare, mobilizatoare;

participarea sportivilor (handbaliștilor) fruntași la activitatea de selecție;

organizarea exemplară a acțiunii de selecție.

II.8.2. SELECȚIA INTERMEDIARĂ (1)

Această etapă constituie acțiunea de formare a echipei reprezentative de juniori, junioare III.

După inițierea în handbal urmează încadrarea în activitatea organizată a unei grupe cu componența relativ stabilă. Astfel, după stadiul de 2 – 3 ani la vârsta de 13 – 14 ani elementele cele mai dotate și care au înregistrat progrese remarcabile în procesul de instruire, urmează a fi încadrate în două grupe sau chiar una pentru ca să-și continue pregătirea într-o componență stabilă. Acesta este și momentul când se trece la etapa a doua a primei perioade la nivelul avansaților.

II.8.3. SELECȚIA INTERMEDIARĂ (2)

Se concretizează în acțiunea de formare a reprezentativei de juniori și junioare II când din cele două grupe de nivel III se formează o grupă la vârsta de 15 – 16 ani care va avea la bază 4 – 5 ani de instruire de handbal. Această etapă este importantă mai ales prin aspectele legate de conținutul pregătirii care va trebui să facă o punte de legătură între: INIȚIERE – ÎNVĂȚARE – PERFECȚIONARE. De asemenea, importanța acesteia derivă și din faptul că la terminarea ei va fi făcută selecția finală, formarea echipei reprezentative de juniori, junioare I care deja vor fi integrați în activitatea competițională de performanță și mare performanță.

II.8.4. SELECȚIA FINALĂ

Reprezintă practic încununarea muncii pe toată perioada. La vârsta de 17 – 18 ani se văd deja posibilitățile individuale de a practica handbalul de mare performanță, de a promova în loturile reprezentative republicane sau în echipele de categorii superioare. În această etapă se poate face bilanțul unei perioade de 7 – 8 ani de muncă efectivă.

Aceste 4 etape de selecție nu sunt singurele acțiuni menite să delimiteze o ierarhie valorică a copiilor. Pe parcursul acestor ani are loc o continuă și ritmică urmărire a evoluției copiilor în cadrul instruirii organizate cu scopul de a verifica multilateral gradul de dezvoltare fizică, nivelul motric, tehnic și tactic, precum și capacitatea psihică individuală.

Ca și prima etapă, căile și mijloacele de realizare sunt multiple, aici se pot încadra:

controalele medicale periodice;

probele și normele de control;

cunoașterea exactă a situației la învățătură și a situației familiale;

aprecierea obiectivă a nivelului priceperilor și deprinderilor noi învățate, gradul lor de perfecționare, timpul necesar pentru învățare.

Elementele de frânare care apar pot fi mai ușor prevenite prin cunoașterea exactă sau cât mai exactă din toate punctele de vedere a sportivului respectiv. Dintre cei mai frecvenți factori limitativi sunt:

evoluția lentă in raport cu coechipierii;

scăderea randamentului la învățătură;

insuficientă dorință de afirmare;

insuficientă capacitate de adaptare la un efort crescut;

apariția unor preocupări privind viitoarea profesiune;

influența negativă a anturajului;

distanța mare dintre bază și domiciliu;

tendințe de profit (căpătuială).

Factorii limitativi pot fi preveniți prin:

stabilirea unor obiective și acțiuni stimulative;

cultivarea dorinței de afirmare a personalității;

sincronizarea activității sportive cu cele școlare;

crearea unui climat de muncă optimist;

educarea dragostei față de colectiv;

cultivarea dorinței de autodepășire.

Etapizarea selecției are menirea de a orienta procesul de instruire atât în ceea ce privește forma de organizare cât și conținutul acesteia.

Pregătirea pe etape este un proces unitar orientat în perspectivă, iar repartizarea conținutului și a timpului afectat nu exclude desfășurarea activității în conformitate cu documentele de planificare. De asemenea, nu există o delimitare riguroasă din punct de vedere al metodologiei acționării între aceste etape.

„Sportivul este chemat în fiecare clipă să evalueze și să compare, și acesta cu o mare rapiditate, promptitudinea și decizia fiind totdeauna la baza fenomenului sportiv.”

(Pierre de Coubertin)

II.9. MODALITĂȚI DE DEPISTARE A TALENTELOR DIN HANDBAL

Este incontestabil rolul muncii, al volumului și calității acesteia, de-a lungul procesului de pregătire, în realizarea înaltei performanțe, dar pe terenul arid, nefertil al lipsei de talent, oricât de mult și de bine s-ar munci, nu se pot obține rezultate superioare. Prin această afirmație nu trebuie să se înțeleagă că talentul poate suplini munca. Numai un talent autentic supus unei munci de pregătire susținută și de cea mai bună calitate poate deveni un mare performer.

În consecință, este necesar ca profesorul – antrenor să desfășoare o muncă intensă de căutare și depistare a copiilor cu reale aptitudini pentru handbal.

În această muncă, făcută cu răbdare și perseverență constă prima condiție de realizare a obiectivelor înalte. Numai… „antrenorii care pierd timp pentru depistarea talentelor autentice formează de regulă mari campioni.”

Încă de la primele contacte cu copiii profesorul trebuie să se preocupe de cultivarea dragostei pentru muncă, de trezirea și stimularea permanentă a interesului pentru handbal și pentru pregătirea pe care este necesar să o desfășoare ca să realizeze lucruri deosebite.

Ideea potrivit căreia „cu cât este mai puternic interesul pentru activitate, cu atât sunt mai multe posibilități pentru dezvoltarea aptitudinilor speciale, în originalitatea lor și în toată strălucirea lor”, trebuie să ghideze măiestria pedagogică a antrenorilor, în stimularea interesului copiilor pentru muncă. De altfel, copiii cu reale aptitudini în general au dispoziții pentru muncă sau cel puțin reprezintă un teren propice pentru sădirea și cultivarea dragostei de muncă.

Activitatea de căutare se desfășoară pentru depistarea copiilor talentați care se ridică deasupra nivelului celorlalți, iar „deasupra nivelului general se ridică… acei copii cărora le este inerentă o atracție deosebit de încordată și de pasionată pentru muncă.”

Munca educativă pe care profesorul trebuie să o desfășoare cu tinerii handbaliști are un caracter determinant în obținerea marii performanțe. Această activitate integrată în procesul instruirii capătă un rol de catalizator în ascensiunea handbaliștilor spre culmile măiestriei. Din această cauză se impune o deosebită grijă pentru educarea copiilor și juniorilor în spiritul hărniciei și perseverenței, al dăruirii și sacrificiului pentru atingerea scopului final – înaltă performanță, al disciplinei liber consimțite. Ei trebuie educați în/ prin și pentru colectiv.

Trebuie să înțeleagă sensul responsabilității acțiunilor personale ca activități subordonate intereselor de colectiv.

Tânărul handbalist trebuie dirijat spre acceptarea conștientă a respectării unui regim de viață care să-i permită realizarea celor două obiective majore:

obținerea unei calificări profesionale;

aprofundarea specializării în handbal până la atingerea marii performanțe.

Formele, metodele și mijloacele de intervenție educațională trebuie folosite cu mult simț de răspundere și adecvat particularităților individuale în scopul formării și dezvoltării personalității tânărului.

Personalitatea jucătorului de handbal este factorul de bază care-i determină valoarea performanței. În consecință apare ca suficient de motivată recomandarea de a se acorda o atenție sporită dezvoltării personalității copiilor și juniorilor handbaliști.

Încă de la începutul pregătirii copilul trebuie considerat subiect al instruirii nu numai obiect al acesteia. El nu trebuie tutelat de antrenor, nu trebuie dresat, ci dirijat spre înțelegerea sensului și scopului pregătirii spre o participare activă și conștientă în procesul instructiv – educativ.

Procesul instructiv – educativ desfășurat cu copiii și juniorii asigură instruirea sportivă de specialitate a acestora, dar în același timp contribuie la formarea și dezvoltarea unor calități psihice și moral – cetățenești cu valoare aplicativă în activitatea lor socială viitoare. Acest din urmă aspect trebuie privit de către toți factorii implicați în instruirea sportivă a copiilor și juniorilor cu un înalt simț de responsabilitate socială.

Formarea lor trebuie să fie multilaterală și în strânsă concordanță cu exigențele vieții politice și social-culturale a societății noastre. De aceea antrenorii copiilor și juniorilor trebuie să se implice hotărât în această muncă, să colaboreze strâns și continuu cu ceilalți factori responsabili de muncă, să colaboreze strâns și continuu cu ceilalți factori responsabili de formarea profesional-cetățenească a acestor tineri, adică școala și familia.

Printr-o legătură permanentă a antrenorilor cu profesorii din școala de bază, cu dirigintele și cu părinții elevului se pot stabili măsuri unitare cu mare putere de influențare educaționale și care vor conduce în mod cert la formarea și dezvoltarea personalității copilului în spiritul cerințelor societății noastre înaintate.

Nu trebuie ignorat faptul că realizarea pe plan superior a acestor obiective educaționale se reflectă favorabil la nivelul performanțelor pe care le obțin în handbal. Așadar, acționând cu răspundere și eficiență în formarea personalității copiilor și juniorilor va fi influențată pozitiv prin însăși instruirea handbalistică a acestora, vor crește în perspectiva realizării înaltei performanțe la vârsta senioratului.

CAPITOLUL II

METODOLOGIA CERCETĂRII

II.1. IPOTEZA CERCETĂRII

Se presupune că dacă orele de activități sportive se vor desfășura conform metodelor stabilite, dacă se vor putea folosi mijloacele cele mai eficiente pentru realizarea obiectivelor propuse, prin optimizarea orelor de antrenament, atunci rezultatele vor fi pozitive atât în ceea ce privește însușirea elementelor tehnico-tactice ale jocului de handbal, în practicarea jocului bilateral cât și în descoperirea de tineri talentați și apți pentru handbalul de performanță.

Practicarea unei ramuri de sport creează premise favorabile în două direcții:

1) Constituie baza de selecție pentru cluburile sportive și se asigură totodată inițierea copiilor în sportul respectiv dar și pregătirea acestora la nivelul corespunzător unor cerințe competente depășindu-se ceea ce se realizează în cadrul lecției de educație fizică ca pregătire. De aceea, în cadrul acestor ore se continuă la un nivel superior și continuu ascendent pregătirea realizată de elevi în lecțiile de educație fizică și sport asigurându-se pe fondul pregătirii fizice generale inițierea, învățarea și practicarea diferitelor ramuri sportive. Introducerea acestor ore în planul de învățământ concretizează ideea prelucrării sportive a tuturor elevilor în concordanță cu aptitudinilor și opțiunilor lor și a cuprinderii lor în practica sistematică a unor ramuri sportive. Totodată permit selecționarea din rândul masei largi de elevi cuprinși în această activitate a elementelor dotate pentru performanță.

Elevii care se evidențiază sub acest aspect sunt dirijați spre unitățile sportive de performanță. În cadrul orelor de activități sportive trebuie să se cultive la elevi dragostea pentru activitatea sportivă, spiritul de emulație, obișnuința de a practica sistematic sportul preferat, ei trebuie deprinși cu autoorganizarea și autoconducerea acestor activități atât în lecții cât și în activitatea competițională și de masă.

Orele de activități sportive se organizează la ramurile prioritare din mișcarea sportivă din țara noastră: atletism, gimnastică sportivă, gimnastică ritmică, înot, schi, săniuță, patinaj, baschet, handbal, fotbal, volei, rugby, lupte, box, judo, culturism, canotaj, tenis de câmp, tenis de masă, orientare turistică.

2) Prin învățarea unor ramuri de sport se creează obișnuința practicării acesteia. După terminarea școlii elevii pot opta pentru anumite ramuri sportive în funcție de condițiile climaterice și geografice, baza materială, tradițiile sportive, specializarea profesorilor din școală.

3) Învățarea unei ramuri din sport oferă posibilitatea ca elevul că poată practica acest sport în cadrul lecției de educație fizică și sport în mod integral conform preferinței ceea ce asigură o cantitate de efort corespunzătoare și implicit îndeplinirea obiectivelor educației fizice.

În cadrul organizării orelor de activități sportive pe grupe, lecțiile vor fi de tip monosport. Orele organizate pe clase cu mai multe grupe opționale sunt mai dificile atât sub aspect organizatoric cât și sub aspect pedagogico-metodic. Și în prima variantă dar mai ales în cadrul celei de a doua, inițierea într-o ramură de sport se va realiza în cadrul ciclului de lecții bazat pe o instruire intensivă.

În cadrul acestui gen de instruire elevii primesc un minimum de cunoștințe, priceperi și deprinderi cu ajutorul cărora să poată practica global sportul respectiv și totodată să poată acționa în mod independent.

Pe parcurs se va continua pregătirea prin lărgirea gamei de cunoștințe, priceperi și deprinderi de ordin tehnico-tactic și organizatoric, aplicarea acestora în condițiile concrete ale ramurii sportive respective.

Selecția este un proces îndelungat complex și dinamic ce se realizează in contact direct cu ramura de sport respectivă.

În contextul exigențelor sportului contemporan selecția trebuie să depășească faza critică, empirică cu care acționează din plin alături de experiența antrenorilor și cu mult subiectivism să se fundamenteze și o metodologie științifică pentru stabilirea unor criterii precise și folosirea unor experiențe de investigație cât mai concrete.

Plecăm de la ipoteza că deși în prezent sistemul de selecție promovat cu mișcarea sportivă de la noi beneficiază de criterii, probe și teste elaborate de F.R.H. (Federația Română de Handbal), el este susceptibil de a fi modificat întrucât verificarea eficienței lui, precum și racordarea la noile cuceriri ale științei o impun.

Scopul acestei lucrări este de a aduce îmbunătățiri actualului sistem de selecție cu ceea ce privește selecția preliminară și relativ stabilă pentru handbal concretizând admiterea începătorilor în activitatea organizată printr-un sistem de norme și probe de control.

Ca sarcină a cercetării a fost adunat material de la un număr de copii cât mai mare, pentru fete cu vârsta de 10 – 12 ani să prelucrăm aceste date prin metode științifico-matematice pentru ca apoi prin interpretarea rezultatelor obținute să putem trage concluzii cât mai viabile, să încercăm o departajare între copiii de talie normală și cei de talie excepțională, iar în final să elaborăm o tabelă de punctaj care să permită aprecierea performanțelor individuale în funcție de vârstă și de talie.

La forma pe grupe de pregătire sportivă, obiectivele procesului instructiv sunt următoarele:

selecționarea elevilor cu aptitudini deosebite pentru practicarea unor ramuri de sport și pregătirea acestora în vederea promovării în selecții de juniori a cluburilor sportive;

dezvoltarea multilaterală a calităților motrice (realizarea unei bune pregătiri fizice multilaterale);

favorizarea dezvoltării fizice armonioase;

creșterea treptată a capacității de efort și a posibilităților organismului de a se adapta la solicitări de intensități diferite;

însușirea unei mari varietăți de priceperi și deprinderi de mișcare (formarea bazelor generale ale mișcării) în special a celor care fac parte din școala „alergării”, „săriturii”, „aruncării mingii”;

formarea unui sistem de cunoștințe privind educația fizică și sportul și practicarea unor exerciții fizice în general cunoașterea regulilor de igienă;

educarea personalității copiilor, formarea deprinderilor de disciplină conștientă, educarea spiritului de întrecere, spiritul colectiv.

III.2. METODE DE CERCETARE

Cunoașterea științifică a făcut progrese deosebite în ultimele decenii ale secolului XX, punându-și amprenta pe toate domeniile de activități sociale.

În acest context, sportul a devenit o activitate cu o pondere mare și o fundamentare științifică solidă, dispunând astăzi de un domeniu de cercetare propriu.

În alcătuirea lucrării mele, dintre metodele de cercetare folosite în educația fizică, m-am oprit la următoarele:

1) studierea materialului bibliografic – încă de la începutul acestei lucrări, în faza de concepere am studiat literatura de specialitate pusă la dispoziție, pentru a cunoaște problematica teoretică și practică a temei mele și a stabili fundamentarea teoretică.

2) metoda măsurătorilor și aplicării testelor – pentru aceasta am efectuat examenul antropometric, măsurătorile făcându-le la principalii parametri incluși în profilul somatic al copilului începător. Testele motrice aplicate le-am folosit la analizarea elevelor din punct de vedere motric.

3) experimentul ca metodă fundamentală de cercetare – am ales această metodă de lucru pentru a verifica practic eficiența mijloacelor selecționate de mine și eficacitatea metodelor folosite în instruire.

4) observația pedagogică – observația este o metodă necesară studierii oricăror manifestări ale naturii în general și ale omului în special. Ea constă în completarea sistematică și activă a unui subiect, a unui proces sau a unor manifestări aflate în atenție cercetătorului.

Observația mea pedagogică din timpul pregătirii a reliefat următoarele:

ponderea folosirii unor procedee tehnico – tactice;

aspecte psihice și comportamentale ale subiecților testați.

5) interpretarea statistico-matematică a datelor – pentru a realiza interpretarea am folosit următoarele calcule statistico-matematice:

– X = media aritmetică

– S = abaterea standard

– C.V. = coeficientul de variabilitate

CAPITOLUL III

Organizarea cercetarii

MIJLOACE ALE SELECȚIEI

III.1. CRITERII DE SELECȚIE

Pentru ca probabilitatea obținerii performanței să fie mare, elevul trebuie să aibă un grad perfect de sănătate, o dezvoltare fizică armonioasă și la cerințele jocului, să aibă calități motrice corespunzătoare conținutului jocului și calități psihice cerute de specificul pregătirii și competiției în handbal.

Criteriile de selecție sunt sistematizate în mod diferit după factorii la care se adresează direct starea de sănătate, dezvoltarea fizică, calități motrice, calități tehnico-tactice.

Am sistematizat criteriile în două grupe:

Grupa criteriilor principale, indispensabile.

Grupa criteriilor complementare.

Criterii principale indispensabile:

Starea de sănătate – se stabilește prin examenul medical. Importanța acestui criteriu nu mai trebuie discutată, fiind extrem de clară.

Dezvoltarea fizică – este un criteriu important care comportă câteva discuții. Este inutil să precizăm că aprecierea în legătură cu dezvoltarea fizică nu trebuie făcută numai „cu ochii”, ci prin date concrete, obiective, obținute cu ocazia măsurătorilor antropometrice. De reținut este ideea varietății de gabarit în componența ideală a unei echipe. În consecință, când operăm cu acest criteriu al dezvoltării fizice, trebuie avut în vedere cerințele pe posturi ale unei echipe (titulari) și jucători de schimb.

Calități motrice – dintre calitățile motrice, în ordinea importanței vom verifica:

viteza de deplasare;

îndemânarea;

detenta;

forța.

Pentru viteză, detentă și forță avem mijloace, obiective de măsurare prin probe de control. În handbal se folosesc de obicei cu bune rezultate următoarele probe de control:

30m plat cu start din picioare;

săritura în lungime cu elan (măsurătoarea se face de la locul de bătaie);

săritura în lungime de pe loc;

aruncarea mingii de oină la distanță.

Pentru îndemânare nu cunoaștem probe comensurabile care să ne stea la dispoziție. Ea se poate aprecia pedagogic în procesul instructiv specific și chiar folosind unele mijloace nespecifice, de exemplu: o ștafetă în care pe lângă alergare se introduce îmbrăcarea și dezbrăcarea unei bluze de traning. Se urmărește astfel îndemânarea fiecăruia.

Valoarea indicilor pentru viteză, detentă și forță, deci normele de control, este în fucție de particularitățile de vârstă și sex ale celor supuși selecționării.

Tabelul valorilor medii ale acestora la vârsta de 11 – 12 ani:

Aptitudini tehnico-tactice – se pot aprecia în cadrul activității practice pe care o desfășoară cei supuși selecționării. În același timp se pot fixa probe de control cu conținut tehnic sau tehnico-tactic.

Exemple de exerciții complexe care pot constitui probe specifice de control:

conducerea mingii în alergare, în viteză, în linie dreaptă;

conducerea mingii în alergare șerpuită ocolind diferite obstacole;

conducerea mingii în alergare în linie dreaptă până la centrul terenului, pasarea mingii la un distribuitor, reprimirea mingii și aruncarea ei la distanță;

conducerea mingii în alergare în linie dreaptă până la centrul terenului, pasarea mingii la un distribuitor, reprimirea mingii și aruncarea ei la țintă.

În funcție de distanțele fixate, fiecare profesor stabilește norme de timp. Putem introduce și aruncarea mingii de handbal la distanță. Am plasat aici această probă întrucât executarea ei presupune și un nivel de însușire a tehnicii de aruncare.

Calități psihice – dintre acestea, în mod special vom urmări atenția, gândirea, calitățile volitive și afective.

Criteriile incluse în grupa B operează fie prin aprecieri făcute de profesorul antrenor în desfășurarea activității practice, fie prin discuțiile purtate cu factorii dependenți: familia și școala.

Criterii complementare:

Capacitatea de însușire rapidă a procedeelor tehnice și a acțiunilor tactice.

Capacitatea de orientare în teren, spiritul creator, originalitatea acțiunilor.

Adeziunea totală a tânărului pentru sport (handbal) șî adeziunea părinților în această direcție.

Posibilitatea de îmbinare a cerințelor impuse de școală cu cele impuse de sport.

Criterii principale

Criterii medico-biologice (medicul sportiv)

Criteriul dezvoltării fizice – examene antropometrice, somatoscopice și de mobilitate.

Tipul somatic al handbaliștilor de performanță se încadrează în categoria normosonilor înalți.

Cerințele de talie impuse participării la competițiile oficiale ale Federației Române de Handbal pentru juniorii II (11 – 14 ani) în anul competițional 1999 – 2000 sunt următoarele:

un portar de 1,78cm care să joace 25 de minute;

trei jucători de 1,80cm, din care doi jucători joacă 50 de minute (un jucător de peste 1,87cm echivalează cu doi jucători de 1,80cm).

Greutatea optimă este necesar să fie cu 4 – 10 kg mai mică decât cifra indicelui de peste un metru din valoarea taliei. (Exemplu: înălțime 1,80m 80 (cm) – 4 (4/10kg) = 76kg greutatea optimă).

Anvergura (deschiderea brațelor) – pentru un copil normal, să zicem la vârsta de 16 ani, aceasta trebuie să reprezinte 103% din talie. La handbal se cere a fi depășit acest procent.

Palma trebuie să reprezinte 10,4% din talie.

Criteriul stării funcționale globale

Ne interesează stările endocrino-metabolică, neuro-musculară, neuro-psihică, hepato-renală, hematologică, cardio-respiratorie. Dintre toate organele și sistemele, aparatul cardio-vascular și aparatul respirator sunt cele care se adaptează cel mai repede la efortul fizic, răspunzând cu promptitudine solicitărilor impuse. Recoltarea datelor privind aceste funcțiuni se face ușor și sunt la îndemâna oricărui medic.

La examenul inițial se va efectua proba Martinet, care constă în determinarea frecvenței cardiace și a tensiunii arteriale în repaos, în ortostatism și după efectuarea a 20 genoflexiuni în 40 de secunde. Se apreciază valoarea celor doi parametri în cele trei momente ale probei, care dau relații asupra economiei aparatului cardio-vascular în repaos, a reglării neuro-vegetative în ortostatism și reacția aparatului cardio-vascular la efort.

În interpretarea datelor, medicul sportiv are în vedere vârsta tânărului, sexul și gradul de pregătire sportivă. După vârsta de 10 ani, copiilor li se poate efectua și proba Astrand (modificată de Centrul de Medicină Sportivă) pentru aprecierea puterii maxime aerobe.

Selecția vizează un evantai larg de laturi ale profilului copiilor ce încep activitatea organizată de specializarea în handbal.

Pentru determinarea obiectivă a valorii fiecărei laturi, în această activitate se operează cu anumite criterii de selecție, și anume:

Criteriile medico-biologice, precizează pe de o parte gradul de sănătate care trebuie să fie perfect, iar pe de altă parte, principalele date referitoare la dezvoltarea somato-funcțională a corpului. Elevul nu trebuie să aibă nici un fel de afecțiuni care ar contraindica efortul fizic.

Starea funcțională a organismului trebuie să fie bună, în special aparatul cardio-vasculator și cel respirator care trebuie să se adapteze cel mai repede efortului fizic, răspunzând cu promptitudine solicitărilor impuse.

Controlul medical este efectuat de către medicii de specialitate, iar rezultatele examinării vor fi cunoscute de către antrenor, iar acesta le va avea în considerație atât în procesul de selecție cât și la cel de pregătire.

Controlul medical este făcut periodic și având în vedere că intensitatea efortului fizic crește de la o etapă la alta, exigența efectuării acestui examen medico-sportiv va spori.

Criteriile somatice stabilesc nivelul de dezvoltare fizică generală; aspecte de dezvoltare fizică ce favorizează obținerea performanței în handbal, dar și deficiențele fizice care contraindică sportul de performanță.

Pentru aceasta se efectuează examenul antropometric, măsurătorile făcându-se la principalii parametri incluși în profilul somatic al handbalistului de performanță și anume: talie, greutate, anvergură, lungimea palmei, lungimea membrelor inferioare, diametrul biocromial și biotrohanterian. De asemenea, se efectuează examenul somatoscopic care poate să depisteze anumite deficiențe în dezvoltarea fizică. Ca și criteriile medico-biologice, criteriile somatice se aplică la toate categoriile de elevi, iar rezultatele examenelor amintite sunt trecute în documentele de evidență ale profesorilor, urmărite și analizate prin prisma evoluției lor de către aceștia.

Criteriile motrice se aplică în vederea determinării volumului și calității motrice de bază și specifice pentru handbal pe de o parte și pe de altă parte nivelul de dezvoltare a calităților motrice, mai ales cele implicate î joc. Această determinare se face în urma analizei rezultatelor obținute de elevi la trecerea probelor de control care trebuie să marcheze atât progresul individual, cât și îndeplinirea cerințelor specifice fiecărei categorii de vârstă și de valoare, exprimate de norme de control valabile fiecărei clase.

IV.2. CONSTITUIREA GRUPELOR DE ÎNCEPĂTORI

Perioada – Perspectiva – Etapa – Începători

Sarcini și Obiective

Constituirea grupelor de începători

Pregătirea fizică generală:

dezvoltarea vitezei

de deplasare

de reacție

de repetiție

dezvoltarea îndemânării generale

mobilitate

suplețe

coordonare

echilibru

dezvoltarea detentei musculare (membrele inferioare și superioare)

secundar

dezvoltarea forței generale (abdomen și trunchi în special)

dezvoltarea rezistenței generale (aerobe)

Inițierea în tehnica handbalului

învățarea și perfecționarea mișcării în teren (alergarea corectă, opriri, poziția fundamentală, deplasarea în poziție fundamentală și ieșirea la adversarul cu mingea)

învățarea și perfecționarea prinderii și pasării mingii (azvârlită de deasupra umărului, de pe loc și din alergare)

învățarea și perfecționarea aruncării la poartă ((azvârlită de deasupra umărului, de pe loc, cu pas adăugat, cu pas încrucișat și din săritură)

învățarea și perfecționarea conducerii mingii (driblingul)

învățarea și perfecționarea atacării adversarului aflat în posesia mingii

învățarea și perfecționarea blocării mingilor aruncate la poartă

Inițierea în tactica handbalului

învățarea marcajului și demarcajului

învățarea utilizării procedeelor tehnice în mod eficient

învățarea fazei de joc

învățarea replierii

învățarea apărării om la om și 6:0

învățarea atacului cu un pivot, atacului pozițional

Pregătirea teoretică – învățarea principalelor noțiuni de regulament

Pregătirea psihologică

educarea și dezvoltarea pasiunii pentru handbal și pentru muncă

dezvoltarea calităților morale și de voință

dezvoltarea curajului și a dârzeniei

Studiul comportamentului psiho-motric individual – Constituirea grupelor de începători, are ca principal și singular de altfel, mijloc de realizare selecția inițială.

Metodologia inițială (preselecția) a fost prezentată mai înainte și de aceea vom descrie doar criteriile după care se face selecția pe etape:

CRITERII MEDICO-BIOLOGICE DE SELECȚIE

Starea de sănătate

Mijloace de investigare: Anamneza medico-sportivă făcută de antrenorul respectiv, în care se vor urmări datele privitoare la antecedentele heredo-colaterale și personale precum și cele legate de potențialul biomotric personal.

În cadrul examenului clinic efectuat la cabinetul medical sportiv, se vor urmări în principal examenele clinice de interne, cardiologie și ORL.

Nu vor fi acceptați copiii care prezintă: stări hepatice și renale, malformații cardiace, distrofii ale coloanei vertebrale și ale aparatului locomotor.

Dezvoltarea fizică

Măsurătorile antropometrice efectuate de către antrenor (profesor).

Examenul somato-scopic efectuat tot de antrenor.

Starea funcțională

Are ca mijloace de investigare proba Pacho-Martinet, de adaptare la efort. Tensiunea arterială, frecvența cardiacă. Capacitatea vitală, frecvența respiratorie.

CRITERII SOMATICE

Talia

Este principalul criteriu somatic de selecție și din această cauză trebuie să i se acorde o deosebită importanță. Conform tendințelor actuale ale handbalului modern, talia trebuie să fie cât mai ridicată. Din această cauză și la 10 – 12 ani se impun anumite criterii de talie după cum urmează:

Anvergura

Trebuie să depășească sau cel mult să fie egală cu 102% din înălțime. La portar este necesară o alonjă superioară procentului de 102%. În funcție de tabelul anterior, anvergura trebuie să se prezinte astfel:

Lungimea palmei

Avantajează jucătorii cu cât este mai mare deci trebuie să fie peste 10,4% din talie.

Diametrul biacromial și bitrohanterian

Trebuie să se găsească într-un raport supraunitar, adică diametrul biacromial să fie mai mare decât cel bitrohanterian.

Din criteriile somatice reiese că talia nu este eliminatorie când există copii cu posibilități reale de creștere, aceștia vor fi selectați chiar dacă au talie mai mică decât baremurile fixate.

CRITERII MOTRICE

Generale:

Specifice:

CRITERII PSIHOLOGICE

Principalele trăsături psihice care interesează la această vârstă și etapă sunt următoarele:

Viteza de reacție – care poate fi remarcată prin observația pedagogică, prin unele jocuri (de ex. „fripta”), prin efectuarea unor starturi la semnale sonore, vizuale, kinestezice, mijloace subiective sau prin utilizarea unui test mijloc obiectiv. Aceasta constă prin oprirea unei rigle căreia i se dă drumul să alunece pe un perete vertical, gradația 0 fiind la nivelul brațului întins orizontal. Oprirea se va face cu degetele mâinii aflate la 2 – 3 cm de perete. Gradația la care rigla va fi oprită nu trebuie să fie mai mare de 5 cm.

Trăsăturile morale și de voință – se pot observa cu ușurință în timpul desfășurării probelor de control: alergare de rezistență și mai ales la menținerea în atârnat la bara fixă, unde abandonul ușor se datorează și unei voințe slabe.

Aptitudinile și temperamentul – se urmăresc prin observația pedagogică asupra comportamentului psiho-motric al copiilor. Un rol determinant în relevarea acestora îl are experiența în acest domeniu al selecției.

În ceea ce privește temperamentul, cel mai potrivit specificului jocului de handbal este temperamentul sanguin (puternic, echilibrat, mobil).

Iată după Belov „un ghid” al manifestărilor acestuia: veseli, optimiști, energici, înclinați să supraaprecieze, capabil să sesizeze noul, nestatornici în interese și înclinații, adaptabili, manifestând interes pentru nou. Se calmează repede și se deprind ușor cu munca. Îi apasă monotonia, sunt sociabili, comunicativi, își păstrează totdeauna sângele rece în situații critice dar se pripesc în a lua hotărâri. Tratează lucrurile cu superficialitate dar se adaptează ușor unui nou fel de viață.

IV.3. CONȚINUTUL PROCESULUI DE INSTRUIRE

Pregătirea fizică

Exerciții pentru dezvoltarea vitezei:

De reacție și de exercițiu:

starturi din picioare

starturi din ghemuit

starturi din șezând

starturi din culcat înainte

starturi din culcat pe o parte

sprinturi pe distanțe mici

sprinturi cu opriri și întoarceri.

De deplasare:

sprint pe distanța de 10m, întoarcere 180º și alergare cu spatele

deplasare laterală, întoarcere și sprint înainte

alergare între două jaloane așezate la distanța de 7 – 8m

alergare ușoară pe latura lungă a terenului de handbal, alergare cu genunchii la piept pe latura scurtă.

Este indicat ca aceste exerciții să se desfășoare sub forma unor ștafete și jocuri ca: „prinselea pe tot terenul”, „roșiile și castraveții”, „al treilea prinde” etc., deoarece la această vârstă elevii vin la antrenament pentru a se amuza, de a câștiga, de a deveni un mare jucător. Astfel, efortul mare la care este supus elevul în cadrul pregătirii fizice generale este redus de influența pozitivă a activităților ludice pe care le oferă ștafetele și jocurile.

Exerciții pentru dezvoltarea forței:

flotări în brațe

sprijin pe brațe

exerciții la aparatele de gimnastică:

urcări la frânghie

ridicări în brațe la bara fixă

îndoiri și întinderi de brațe la paralele

exerciții cu haltere:

ridicarea de haltere la piept

genuflexiuni cu haltera pe umeri

îndoiri, răsuciri de trunchi cu haltera pe umeri

exerciții cu mingi medicinale (1 kg):

aruncarea mingii cu două mâini pe deasupra capului

aruncarea mingii înapoi cu două mâini deasupra capului și printre picioare

aruncarea mingii cu o singură mână de deasupra capului

deplasarea cu pași adăugați, înainte, lateral cu una sau două mingi medicinale ținute sub braț

sărituri pe loc cu mingea medicală în brațe

Exerciții pentru dezvoltarea îndemânării:

exerciții cu mingi de tenis

exerciții cu mingi de handbal

dribling pe loc și din deplasare

dribling din șezând

dribling printre jaloane

transmiterea mingii dintr-o mână în cealaltă prin spate și pe sub picior

aruncarea mingii în sus și printre jucători cu 1 – 2 mâini

transportarea a două mingi de handbal pe o distanță de 15m sub formă de ștafetă

Exerciții pentru dezvoltarea rezistenței:

mers obișnuit alternat cu alergare ușoară, 500 – 800m

alergare în tempo uniform pe teren plat și pe teren viran

alergare în ritm variat

alergare de durată

alergare pe schiuri

excursii montane

Pregătirea tehnică

Prinderea și pasarea mingii:

prinderea și pasarea mingii de pe loc

câte doi pe marginea terenului

câte trei pe marginea terenului

sub formă de suveică simplă

sub formă de suveică dublă

suveică cu intermediar

sub formă de cerc, triunghi, pătrat

jocuri de mișcare

Driblingul sau conducerea mingii:

dribling pe loc

dribling din deplasare

ștafetă cu dribling

dribling printre jaloane

dribling printre jucători aflați în cerc

dribling alternativ cu mâna dreaptă și stângă sub formă de concurs

Aruncarea la poartă:

aruncarea la poartă de pe loc folosind procedeul zvârlit

aruncarea la poartă precedată de un dribling

aruncarea la poartă precedată de o pasă

jocuri cu mingea

Tehnica apărătorului:

scoaterea mingii de la adversar

câte doi față în față:

jucătorii așezați în cerc sau în triunghi, având 1 – 2 jucători i mijloc care încearcă să intercepteze mingile pasate

atacarea adversarului cu corpul:

câte doi față în față, deplasări înainte cu pași adăugați

deplasare cu pași adăugați înainte până la un anumit punct și retragere

în fața semicercului de la 6m, deplasarea înainte cu pași adăugați și retragere

Tehnica portarului:

poziția fundamentală în poartă

deplasări cu pași adăugați de la o bară la alta

prinderea mingilor

aruncarea de la distanță mare

aruncarea de la semicerc

respingerea mingilor cu brațele și picioarele

Pregătirea tactică

Tactica individuală:

exerciții pentru învățarea tehnicii de bază cu apărători semiactivi și activi în vederea formării capacității de alegere a procedeelor adecvate fiecărui moment de joc

exerciții cu un grad scăzut de complexitate care să prezinte probleme relativ simple de tactică a procedeelor tehnice

exerciții cu un grad sporit de complexitate în care treptat să se ivească aspecte noi ale tacticii execuțiilor tehnice

exerciții pentru formarea deprinderilor de ofensivitate prin atacarea hotărâtă a porții conform specificului fiecărui post

exerciții pentru învățarea și consolidarea deprinderilor de atacare hotărâtă a adversarului aflat în posesia mingii, cu toate aspectele de detaliu ale acestei acțiuni:

plasamentul în zonă, care să faciliteze ieșirea la adversar în timp util

anticiparea acțiunii adversarului direct de atacare a porții

atacarea adversarului pe brațul îndemânatic

lupta cu corpul, cu adversarul pentru a preîntâmpina depășirea precum și pentru a-l putea împiedica să joace mingea

Tactica colectivă:

exerciții pentru învățarea și consolidarea deprinderilor de efectuare a blocajelor:

blocaj cu minge la om fără minge

blocaj fără minge la om fără minge

blocaj la apărătorul care execută ieșirea la adversar

plecare din blocaj

exerciții pentru învățarea și consolidarea deprinderilor de efectuare a încrucișărilor:

încrucișare simplă în ambele sensuri

încrucișare dublă în ambele sensuri

exerciții pentru învățarea și consolidarea deprinderilor de pătrunderi succesive:

atacul în potcoavă

atacul succesiv realizat de jucătorii de la 9m

exerciții pentru învățarea de oameni în apărare

exerciții pentru formarea cunoștințelor și deprinderilor de dublare în acțiunile de apărare

exerciții pentru formarea deprinderilor de repliere rapidă și corectă, insistându-se asupra marcajului specific aplicat vârfurilor de contraatac

exerciții pentru învățarea modalității simple de acționare a jucătorilor din cel de-al doilea val în desfășurarea fazei a doua a atacului:

pase laterale între aceștia, executate în mare viteză de deplasare

pase în adâncime (înainte și înapoi) între ei și vârfurile de contraatac

exerciții pregătitoare pentru apărarea om la om

forma de apărare de la om la om aplicată în sistemele:

om la om în propria jumătate de teren

om la om pe tot terenul

forma de apărare în zona aplicată în sistemele:

sistemul de atac cu pivot aplicat în forma pozițională

exerciții pentru învățarea în triunghi pe aripă, între inter, extremă și pivot

exerciții pentru învățarea paselor de angajare a jucătorilor de semicerc (pivoți și extreme)

exerciții pentru asamblarea progresivă a acestor subansambluri

exerciții pentru formarea capacității de aplicare a mijloacelor tactice colective însușite în condițiile desfășurării atacului pozițional cu un jucător pivot.

IV.4 STABILIREA MODELULUI DE JOC PENTRU ECHIPA REPREZENTATIVĂ

IV.4.1. MODELUL JOCULUI ÎN ATAC

A) Faza I a atacului: contraatacul cu unul sau două vârfuri, direct și cu intermediar.

Componentele tehnico-tactice de realizare:

startul rapid și oportun, anticipat;

alergarea de viteză cu pas întins;

degajarea mingii de către portar sau de către intermediar;

prinderea mingii venite din urmă, din alergare în plină viteză;

pase în alergare în plină viteză, laterale, oblice înainte, oblice înapoi;

demarcajul direct;

driblingul simplu și multiplu, în linie dreaptă și cu schimbarea de direcție;

aruncarea la poartă din săritură și din alergare;

aruncarea la poartă cu boltă peste portar.

Exerciții:

startul rapid și oportun anticipat:

starturi din poziția fundamentală de apărare;

starturi după ușoare sărituri ca mingea;

starturi din mers, joc de glezne, din alergare ușoară;

starturi din ghemuit, așezat etc.;

perechile deplasându-se pe semicercul de 6m și 9m, la semnal alergare.

alergare de viteză cu pas întins:

joc de glezne cu ridicarea coapsei la orizontală;

alergare cu genunchii sus;

alergare cu pendularea gambelor înapoi;

alergare printre jaloane;

alergare ușoară continuată cu accelerări;

alergare de viteză maximă pe 30 – 50m;

alergare pe pante ușor înclinate;

alergare cu atingerea celui din față.

degajarea mingii de către portar sau de către intermediar:

portarul aruncă mingea unor vârfuri răspândite pe teren la 20, 30, 35m;

se așează 8 mingi în afara porții la un metru de poartă și la un metru înapoia liniei de poartă (4 în dreapta porții și 4 în stânga). Patru jucători sunt dispuși în teren, portarul fiind așezat în centrul porții și lansează mingea pe aceeași parte sau pe partea opusă la 4 jucători plasați în teren.

prinderea mingii venite din urmă, din alergare în plină viteză:

jucătorul A se deplasează paralel cu linia de margine, făcând schimb de pase cu jucătorii B și C, după care pasează la celălalt.

pase din deplasare în viteză: laterale, oblice înainte, oblice înapoi:

suveică simplă cu dispunerea șirurilor față în față;

suveică simplă cu dispunerea șirurilor oblic;

pase în doi cu stabilirea intervalelor între executanți;

suveică dublă pe marginea terenului;

pase în trei pe lungimea terenului;

pase în trei, cu schimb de locuri.

demarcajul direct („eu mă demarc”):

jucătorii sunt dispuși pe extremele stânga. În fața fiecărui șir este plasat câte un apărător semiactiv. Mingea pleacă de la portar. Jucătorul aleargă, execută o schimbare de direcție, primește mingea de la portar și o pasează celuilalt portar, după care ia locul apărătorului. Apărătorul sprintează spre coada șirului.

driblingul simplu și multiplu, în linie dreaptă și cu schimbări de direcție:

ștafetă cu dribling multiplu;

ștafetă cu dribling multiplu printre jaloane;

suveici simple și duble, folosindu-se driblingul.

demarcajul indirect: atacantul pătrunde în dribling între 2 apărători și pasează unui coechipier care acționează decisiv spre poartă.

B) Faza a II-a a atacului: contraatacul susținut.

Componentele tehnico-tactice de realizare:

pase între 2 – 3 jucători aflați în alergare de viteză în diferite planuri;

schimbarea direcției și infiltrări printre adversari;

demarcajul;

angajarea jucătorilor la semicerc prin pase date de jucătorii liniei de 9m;

aruncarea la poartă de la distanță din săritură, cu pas încrucișat și cu pas adăugat.

Exerciții:

Plecarea vârfurilor de contraatac – primul val:

pase între 2 – 3 jucători aflați în alergare de viteză, în diferite direcții. Accentul se va pune pe viteza de deplasare și a paselor pe poziție viitoare: suveică dublă cu pasă de la, și la portar;

pase în 3 pe lungimea terenului;

pase în 3 pe lungimea terenului cu pase la portar;

pase în 3 cu schimb de locuri, pe marginea terenului sau pasă la portar, după aceea pasă la cei 3 jucători devenind apărători.

Joc 2 contra 1 pe lungimea terenului folosind driblingul + aruncarea (pasa pornită de la portar).

C) Faza a III-a a atacului: organizarea.

Componentele tehnico-tactice de realizare:

deplasarea în alergare pentru ocuparea posturilor;

pase diferite între jucătorii care își caută posturile de atac;

pase în potcoavă;

pase în pătrundere succesivă cu amenințarea reală a porții.

Alte exerciții:

deplasarea prin alergare pentru ocuparea posturilor;

joc între 3 echipe, în același timp: 2 echipe în apărare, 1 în atac. Fiecare echipă are la dispoziție 30” pentru desfășurarea atacului, după care, echipa din atac rămâne în apărare la semicercul la care a atacat;

pase diferite între jucătorii care își ocupă posturile în atac; joc la o poartă, fiecare echipa beneficiind de 5 atacuri; după desfășurarea lor se schimbă rolurile (atac – apărare). Echipa din atac se va organiza și reorganiza după fiecare nereușită a fazei a IV-a;

pase în potcoavă; la început fără amenințarea porții, apoi cu amenințarea porții;

pase în pătrundere succesivă, cu amenințarea reală a porții; mingea pleacă de la una din extreme. Pătrunderi succesive până la cealaltă extremă, care va arunca la poartă sau va pasa unui jucător din 9m.

D) Faza a IV-a a atacului: atacul în sistemele cu unul și cu doi pivoți, pozițional și în circulație.

Componentele tehnico-tactice de realizare:

circulații de minge între jucătorii celor două linii de atac (linia de semicerc și linia de 9m);

circulații de jucători la semicerc;

atacuri în pătrundere succesivă, colaborate cu demarcajul jucătorilor de semicerc sau cu circulații la semicerc;

încrucișarea simplă și dublă, combinații de bază în triunghi între inter, extremă și pivot;

angajarea la momentul oportun a jucătorilor de semicerc prin fente de aruncare și prin pase subtile;

aruncarea la poartă de la semicerc, din săritură și din plonjon;

aruncarea la poartă de la distanță, din săritură, cu pas încrucișat sau cu pas adăugat, pe lângă șold;

aruncarea de la 7m;

aruncarea liberă de la 9m și combinații tactice.

Alte exerciții:

atacuri pe pătrundere succesivă, asociate cu demarcajul jucătorilor de la semicerc sau cu circulații la semicerc. În cadrul atacului succesiv, atacanții acționează perpendicular pe linia apărării sau pe culoar;

încrucișare simplă și dublă, încrucișare simplă;

combinații de bază între inter, extremă și pivot; angajarea pivotului de către inter; inter-ul pătrunde spre poartă fiind atacat de apărător. Pivotul se deplasează spre stânga și aruncă;

angajarea la momentul oportun a jucătorilor de semicerc prin fente de aruncare;

aruncarea la poartă de la semicerc, din săritură și din plonjon: aruncare la poartă din săritură de pe extremă (accent pe marginea unghiului de aruncare) interul fentă de depășire și cu angajarea pivotului;

aruncarea la poartă de la distanță din săritură cu pas încrucișat, adăugat sau pe lângă șold; aceste aruncări sunt specifice aruncărilor de la 9m;

aruncarea de la 7m; trebuie executată la sfârșitul antrenamentului, atunci când jucătorul este obosit.

IV.4.2. MODELUL JOCULUI ÎN APĂRARE

A) Faza a I-a a apărării: replierea în apărare.

Componentele tehnico-tactice de realizare:

1. alergarea de viteză, relaxantă, eficientă și economică;

2. alergarea cu schimbări de direcție;

3. alergarea cu spatele;

4. opriri, porniri, întoarceri în plină viteză;

5. marcajul om la om la intercepție și de supraveghere în timpul replierii;

6. oprirea contraatacului sau întârzierea contraatacului;

7. atacarea celui mai periculos adversar față de poartă.

Preocupări pentru jocul în apărare trebuie să avem încă din timpul jocului în atac:

portarul să se deplaseze aproape de propria zonă de aruncare liberă, să întârzie declanșarea contraatacului advers sau să intervină;

jucătorii de la 9m să anticipeze pierderea mingii și să înceapă imediat replierea;

replierea să se facă pe drumul cel mai scurt, alergând spre propria poartă;

jucătorul cel mai periculos fiind cel în posesia mingii, replierea se va face fără să se țină seama de postul ocupat în apărare.

1. Alergarea de viteză relaxată, eficientă și economică – se utilizează când echipa adversă nu are posibilitatea lansării contraatacului; jucătorii sunt dispuși înapoia liniei de poartă.

La semnal, alergare până la semicercul de 6m, întoarcere la locul de plecare, alergare până la 9m, întoarcere, la centrul terenului întoarcere, alergare până la cealaltă poartă.

Același exercițiu, dar cu alergare până la semicercul de 9m – 5 repetări.

Același exercițiu cu alergare de viteză (de 3 ori până la centrul terenului).

Jucătorii pasează mingea în sistemul cu 1 sau 2 pivoți; la semnal unul dintre interi, coordonator aruncă la poartă; urmează replierea. Prin acest exercițiu se asigură echilibrul defensiv (ex: dacă aruncă la poartă unul din interi, primii jucători care se retrag în apărare sunt: interul de pe partea cealaltă și centrul).

Pase în 3 din alergare – aruncare – repliere în alergare de viteză.

2. Alergarea cu schimbări de direcție:

alergarea de viteză pe lungimea terenului, cu schimbări de direcție la diferite semnale;

alergare printre jaloane;

exerciții specifice contraatacului, au apărători care în timpul replierii execută alergare cu schimbări de direcție.

3. Alergarea cu spatele:

se execută la cca. 10 – 15m distanță de propria poartă, fiind contraindicată alergarea din jumătatea adversă de teren;

jucătorii dispuși înapoia liniei de poartă; alergare până la 6m, apoi 9m, revenire în alergare cu spatele;

exerciții specifice contraatacului și fazei a II-a a atacului cu apărătorii, care în partea finală a replierii execută alergare cu spatele.

4. Marcajul „om la om” la intercepție și de supraveghere în timpul replierii

În timpul replierii, apărătorul se va apropia cât mai mult de atacant pentru a-l scoate din ritm (marcaj „om la om”).

Marcajul la intercepție – apărătorul se interpune între cei doi adversari (vârf și intermediar) pentru a nu permite transmiterea mingii vârfului și pentru a opri contraatacul.

Marcajul de supraveghere – știind că în echipa adversă există un jucător cu mare eficacitate pe faza a II-a a atacului, un apărător va răspunde de anihilarea acestuia, trecând până la marcajul strâns.

Exerciții:

joc „cine ține mingea mai mult” pe tot terenul;

retragere în viteză cu adversarul pentru însușirea marcajului strâns; suveică dublă pe lungimea terenului cu apărătorii;

3 atacanți care intră în posesia mingii în apropierea propriului spațiu de poartă vor încerca să-și creeze poziții de finalizare contra apărătorilor care execută diferite forme ale marcajului;

joc la două porți, în care antrenorul intervine pentru a delimita replierea în apărare.

5. Oprirea contraatacului sau întârzierea lui

Scop: obținerea timpului necesar replierii și organizarea apărării.

Sarcini:

oprirea să se realizeze de jucătorul aflat cel mai aproape de posesorul mingii pe care-l va ataca prompt;

îl va ataca și pe portar, întârziind contraatacul;

se sancționează prin „fault-ul tehnic” dar să se insiste totuși;

jucătorii dispuși pe extrema stângă sau dreaptă, un apărător la centru – apărătorul încearcă să oprească contraatacul (figura de mai jos).

6. Atacarea celui mai periculos adversar față de poartă (figura de mai jos)

Atacantul schimbă pe apărător, care aleargă la coada șirului opus.

B) Faza a II-a a apărării: zona temporară

Componentele tehnico-tactice de realizare:

deplasări în poziția fundamentală;

atacarea adversarului aflat în posesia mingii;

scoaterea mingii de la adversar în special din ținere echilibrată;

blocarea mingilor aruncate spre poartă.

Se urmărește întârzierea finalizării. Situațiile cele mai clasice se întâlnesc:

1 apărător contra 2 atacanți;

2 apărători contra 3 atacanți;

3 apărători contra 3 atacanți.

Mijloace de realizare a fazei a II-a:

deplasări în poziție fundamentală:

sprinturi scurte de 2 – 5m, poziție fundamentală, urmată de deplasări în această poziție;

opriri bruște executate chiar din deplasare în cea mai mare viteză, urmată de deplasări în poziție fundamentală;

porniri scurte și rapide, combinate cu întoarcere și continuate cu deplasări în poziție fundamentală.

atacarea adversarului aflat în posesia mingii.

apărători se retrag spre propria poartă, în timp ce 3 atacanți transportă mingea în atac. Atacantul aflat în apropierea jucătorului cu mingea va executa schimb de locuri.

Exerciții de atac: supranumeric – apărătorul aflat aproape de posesorul mingii îl atacă hotărât.

scoaterea mingii de la adversar, în special din ținere echilibrată:

grupe de câte doi – atacantul conduce, mingea, încercând să finalizeze – apărătorul încearcă să-l deposedeze de minge;

posesorul mingii ține mingea echilibrată, apărătorul îi îndepărtează mingea fără să-l atingă;

același exercițiu – atacantul va schița aruncarea.

blocarea mingilor aruncate la poartă:

cel venit pe faza a II-a a atacului primește mingea de la un vârf și aruncă la poartă, apărătorul urmând să-i blocheze aruncarea.

C) Faza a III-a a apărării: reașezarea în sistem

Componentele tehnico-tactice de realizare:

deplasări în poziție fundamentală, deplasări în mers și în alergare spre postul ocupat în echipă;

ocuparea posturilor în cadrul sistemului de apărare practicat de echipă – organizarea apărării se face atât în timpul acțiunilor de apărare, cât și în timpul când jocul este întrerupt de arbitru.

1. deplasări în poziție fundamentală, mers și alergare spre postul ocupat în echipă:

– jucătorii dispuși în sistemul de atac folosit: la semnal se execută repliere directă spre locul ocupat în dispozitivul de apărare;

– același exercițiu, executându-se circulația jucătorilor la semicerc;

jucătorii dispuși la jumătatea terenului: la semnal se execută replieri până la 9m și deplasare în poziția fundamentală până la locul stabilit în sistemul de apărare.

2. ocuparea posturilor în cadrul sistemului de apărare folosit:

– în primele două faze ale apărării nu toți jucătorii ajung în apropierea propriului post;

– repliere în alte locuri decât cele stabilite în sistem, după care prin deplasări în poziție fundamentală ajung pe posturile stabilite.

D) Faza a IV-a a apărării: apărarea în sistemele „om la om” și pe zona 6:0 și 5:1

Componentele tehnico-tactice de realizare:

deplasări în poziție fundamentală cu pași adăugați lateral, înainte și înapoi;

opriri și porniri în mare viteză;

marcajul strâns de supraveghere și de intercepție în zonă și pe tot terenul;

atacarea adversarului aflat în posesia mingii;

schimbul de oameni în apărare;

dublarea, ajutorul reciproc;

așezarea apărătorilor în momentele fixe ale jocului, aruncarea de la 7m și de la 9m.

1. Sistemul de apărare „om la om”

Reguli:

atenția apărătorului concentrată asupra adversarului;

să se urmărească în permanență brațul de aruncare al adversarului;

plasamentul să fie tot timpul între adversar și poartă;

repartizarea adversarilor să se facă corect și rațional;

deplasări în poziție fundamentală cu pași adăugați, în lateral, înainte și înapoi:

deplasări laterale pe tot semicercul spre dreapta, stânga (semicercul de 6m);

deplasări laterale spre dreapta pe semicercul de la 6m; întoarcere prin deplasări laterale spre stânga pe semicercul de la 9m;

deplasări înainte și înapoi spre jucătorul cu mingea – apărătorii laterali execută deplasări numai în lateral.

2. Sistemul de apărare în zona 6:0

urmărește acoperirea unei porțiuni cât mai mari de pe semicerc;

intervalul 2 – 3 metri între ei;

opriri și porniri în mare viteză: jucătorii dispuși pe semicercul de 6m; la semnal execută pornire în viteză până la linia de 9m – revenire, 5 – 10 repetări succesive;

jucătorii dispuși la linia de margine a terenului la semnal pornire, la următorul semnal oprire și întoarcere la locul inițial.

3. Sistemul de apărare pe zona 5 + 1: atacarea adversarului aflat în posesia mingii

jucătorii grupați câte 2 – unul atacă, celălalt se apără;

doi jucători pasează – doi se apără;

apărătorii îi atacă succesiv pe atacanți care pasează mingea în potcoavă;

deplasări oblice efectuate lateral – înainte către jucători, continuate cu retragere.

4. Schimbul de oameni în apărare:

dacă atacantul se deplasează în altă zonă, apărătorul îl va preda colegului învecinat, urmând să răspundă de alt atacant;

apărătorii dispuși pe semicerc – atacanții pe extremă. Atacanții se vor deplasa de-a lungul semicercului încercând să pătrundă prin culoare. Apărătorul lateral îl preia pe primul atacant și-l conduce până la apărătorul intermediar și se întoarce să preia alt atacant;

joc 3 la 3; 4 la 4 + încrucișare dublă precedat de pase.

5. Așezarea jucătorilor la momente fixe ale jocului: 7m și 9m:

apărătorii să formeze zidul la aruncare de la 9m, format din 2 – 3 jucători mai înalți care ridică brațele;

aruncare de la 9m, din zona apărătorului intermediar drept. Zidul format din apărătorul intermediar stâng și central;

același exercițiu dar cu paravan;

schimbarea locurilor de aruncare;

aruncarea de la 7m – 4 apărători recuperatori, 2 apărători la mijlocul terenului pentru contraatac.

CAPITOLUL IV

PRELUCRAREA DATELOR ȘI INTERPRETAREA DATELOR

„O știință nu este cu adevărat dezvoltată decât atunci când ajunge să se poată folosi de matematică.”

(Karl Marx)

Pregătirea efectuată cu grupele de handbal s-a axat pe următoarele sarcini:

asigurarea unei pregătiri fizice generale cu indici ai calităților motrice care să constituie o certă evoluție optimă pe plan specific;

însușirea tehnicii de bază a jocului de handbal și formarea priceperii de aplicare a acestora în jocul bilateral;

însușirea temeinică a cunoștințelor de tactică individuală referitoare la exercițiile tehnice (modalități tactice ale exercițiilor și capacitatea de a selecționa execuția corespunzătoare situației de moment);

dezvoltarea proceselor de cunoaștere și cultivarea calităților morale și de voință.

Pentru a verifica eficiența mijloacelor utilizate grupelor am aplicat de trei ori la începutul și sfârșitul anului, probe de control elaborate de F. R. H. (Federația Română de Handbal). Acestea au vizat atât grupa de experiment cât și grupa de control.

Valorile recoltate au fost prelucrate statistic pentru a evidenția diferențele cantitative și calitative ale celor 2 grupe înregistrat înainte și după perioada de pregătire.

Prin aplicarea acestor probe de control se evidențiază progresul atât în ceea ce privește unele calități motrice (detenta, viteza) specifice jocului de handbal cât și unele priceperi motrice de bază întâlnite în jocul de handbal (aruncarea mingii de handbal, dribling, deplasarea în triunghi); înainte de acestea am efectuat în cadrul selecției preliminare măsurătorile antropometrice (tabelul 1), conform tabelului somatic (tabelul 1.a) și am aplicat probele de control (tabelul 2). Conform modelului motric (tabelul 2.a), am aplicat probele de control (tabel 2; tabelul 2.a) elaborate pentru această fază a selecției.

În urma acestor măsurători a fost delimitat în cadrul selecției relativ stabile grupa experiment (tabelul 3.a) și grupa de control (tabelul 3.b) urmând să se efectueze și a II-a testare atât pentru grupa de experiment (tabelul 4) cât și pentru grupa de control (tabelul 5).

Prelucrarea statistică a datelor a fost următoarea etapă în care am lucrat cu următorii indicatori statistici:

reprezintă media aritmetică, valoarea ce caracterizează grupa și se calculează cu formula:

S reprezintă abaterea standard, arată gradul de variabilitate a grupei și se calculează cu formula:

CV reprezintă coeficientul de variabilitate, arată gradul de omogenitate al grupei, exprimat în procente și se calculează cu formula:

Astfel, detenta membrelor inferioare testată prin săritura în lungime de pe loc a scos în evidență (tabelul 6) că media aritmetică, grupa de experiment la a doua testare este mai bună cu aproximativ 3 cm, în timp ce abaterea standard (S) s-a menținut la valori aproximativ egale (6,49 față de 6,41). De asemenea, coeficientul de variabilitate (CV) evidențiază o bună omogenitate a grupei. Comparativ cu grupa de control, media aritmetică calculată la grupul de experiment (175,53 față de 165,53) este mai bun cu 10 cm (tabelul 8). Aceasta dovedește că încă de la început copiii selecționați corespund din acest punct de vedere.

La cea de a doua testare, diferența dintre cele două grupe se amplifică, ajungând la 13 cm (tabelul 8).

Comparând datele obținute la cea de-a doua probă de control (30m plat cu start din picioare) constatăm că și aici au fost înregistrate diferențe: media aritmetică obținută la grupa experiment este mai bună decât la grupa de control la prima testare cu 0,26 sec (5,50 față de 5,76 – tabelul 8). Abaterea standard la prima testare se menține la valori egale 0,21 la ambele grupe (tabelele 6 – 7). La cea de a doua testare diferențele sunt evidente între cele două grupe ajungând la 0,38 sec (tabelul 8) deși se consideră o calitate motrică mai greu de dezvoltat. Mergând în continuare și comparând datele obținute la aruncarea mingii de handbal, constatăm aceleași evidente diferențe ce denotă o bună pregătire a grupului de experiment.

Media aritmetică de la prima testare a grupei experiment este de 14,53 față de 13,13 media grupei de control care la acea dată era mai bună cu 1,40m.

La a doua testare, progresul grupei de experiment este evident obținând o diferență de 3,40m față de grupa de control, aceasta din urmă înregistrând un regres cu 0,07cm (tabelele 6, 7 și 8).

Abaterea standard de la prima testare 2,92 se îmbunătățește la cea de-a doua testare cu 2,17 pentru grupa de experiment. Comparativ cu valorile grupei de control unde se menține în limitele aproximativ egale: 1,50 față de 1,43 (tabelele 6 – 7). Coeficientul de variabilitate obținut evidențiază un grad mediu de omogenitate al grupelor (tabelele 6 și 7).

Valorile obținute la următoarea probă (dribling în linie dreaptă pe 30m) marchează în continuare o serie de diferențe:

media aritmetică este de 7,10 față de 7,24 (grupa de control fiind mai bună cu 0,14 sec după prima testare – tabelul 8);

media aritmetică la a doua testare este mai bună cu 0,39 sec marcând un progres evident (tabelul 8).

Abaterea standard înregistrează valori:

de 0,26 – grupa de experiment față de 0,13 – grupa de control la prima testare;

la a doua testare avem valori de 0,18 grupa de experiment față de 0,13 grupa de control la prima testare;

la a doua testare avem valori de 0,18 grupa de experiment față de 0,15 grupa de control (tabelele 6 și 7).

Coeficientul de variabilitate evidențiază o bună omogenitate a grupelor (tabelele 6 și 7), aceasta dovedind o bună pregătire a copiilor încă de la început și pe tot parcursul procesului de instruire.

Mergând în continuare și urmărind valorile ultimei probe – deplasarea în triunghi, constatăm și aici o serie de diferențe între cele două grupe.

Media aritmetică înregistrează o diferență de 0,19 sec la prima testare, ajungând mai apoi la valoarea de 0,33 sec la cea de a doua testare (tabelul 8).

Abaterea standard la grupa de experiment este cuprinsă între 0,26 – 0,20 la prima și a doua testare față de cea a grupei de control care se menține aproximativ egală 0,17 – 0,16 (tabelele 6 și 7).

Coeficientul de variabilitate evidențiază buna omogenitate a grupelor (tabelele 6 și 7).

În final, aceste diferențe dintre cele două grupe se datorează în principal aptitudinilor superioare pe care le au subiecții cuprinși în grupa de experiment, dar și faptului că s-au efectuat în fiecare săptămână 2 ore de efort fizic și pregătire tehnico-tactică specifică la care se adaugă și dezvoltarea morfo-funcțională firească pentru vârstele respective.

V.1. EȘANTIONUL INVESTIGAT

Stabilind două criterii de selecție, cel al obținerii individuale (de participare) și cel al performanței (sportivele având cel puțin rezultate de nivelul probelor de control) elaborate de F.R.H. au fost selecționate un număr de 30 de sportive cu vârste cuprinse între 10 – 12 ani, provenind de la diverse școli din oraș, în perioada Septembrie 2008 – Aprilie 2009. Menționez că subiecții aparțin C.S.S. (Clubului Sportiv Școlar) –TG. JIU– grupe de începători.

Studiul s-a desfășurat în mai multe etape în care au fost rezolvate următoarele sarcini:

ETAPA I – chestionarea sportivelor privind unele date personale cu caracter general.

ETAPA II – documentarea și stabilirea nivelului performanțelor obținute de sportivele selecționate.

ETAPA III – distribuirea sportivelor în funcție de rezultatele individuale cu două grupe valorice distincte denumite convențional:

Grupa de EXPERIMENT – Grupa INSTRUITĂ

Grupa de CONTROL – Grupa NEINSTRUITĂ

Tabelul nr.1

Tabelul cuprinzând valorile măsurătorilor antropometrice efectuate pentru selecția preliminară

Tabelul nr.1a

Tabel cuprinzând modelul somatic elaborat pentru selecția preliminară

Tabelul nr.2

Tabelul cuprinzând datele recoltate la probele de control pentru selecția preliminară

Tabelul nr.1a

Tabel cuprinzând modelul motric elaborat pentru selecția preliminară

Tabelul nr.3

Tabelul cu datele recoltate la probele de control pentru selecția relativ stabilă

Tabelul nr.3a

Tabel cu datele recoltate la probele de control pentru selecția relativ stabilă. GRUPA DE CONTROL

Tabelul nr.4

Tabelul cu datele recoltate la probele de control la cea de-a doua testare. GRUPA DE EXPERIMENT

Tabelul nr.5

Tabel cu datele recoltate la probele de control la cea de-a doua testare. GRUPA DE CONTROL

Tabelul nr.6

Tabel cuprinzând valorile indicatorilor statistici calculați la probele de control pentru grupa de experiment

Tabelul nr.7

Tabel cuprinzând valorile indicatorilor statistici calculați la probele de control pentru grupa de control

Tabelul nr.8

Tabel comparativ cu mediile aritmetice calculate la cele două testări, la fiecare grup

În graficele de mai jos se pot observa diferențele între cele două grupe testate (grupa de control și grupa experiment) la proba „deplasarea în triunghi”.

Media aritmetică

Tabelul 8

Abaterea standard

Tabelele 6 și 7

În continuare se evidențiază diferențele între cele două grupe testate în cadrul probei „dribling în linie dreaptă pe 30m”.

Media aritmetică

Tabelul 8

Abaterea standard

Tabelele 6 și 7

Concluzii și propuneri

Experimentarea practică a căilor și mijloacelor propuse pentru constituirea, organizarea și instruirea echipelor reprezentative școlare de handbal a permis conturarea următoarelor concluzii:

1. Orele de activitate sportivă au oferit condiții pentru aprofundarea pregătirii elevilor cu aptitudini pentru handbal, joc care este accesibil unui număr mare de copii. Datorită acestei calități, în școli se pot constitui echipe de handbal pe clase care să participe periodic la diferite competiții organizate în școala respectivă.

2. Echipa de handbal reprezentativă școlară se supune unui proces de pregătire asemănător antrenamentului sportiv cu planificarea conținutului astfel încât pe parcursul unui an să se realizeze atât inițierea cât și pregătirea generală a elevilor respectivi.

3. Mijloace utilizate în procesul de antrenament au fost verificate din punct de vedere al eficienței prin probe de control specifice handbalului. Din analiza rezultatelor acestora s-au înregistrat valori superioare la grupul de experiment față de grupul de control, atât la prima cât și la a doua testare. Grupul experimental a progresat mult mai mult decât grupul de control la toate probele, fapt ce evidențiază încă o dată eficiența exercițiilor folosite.

4. Pentru a asigura o pregătire științifică considerăm că este necesară o sinteză a grupelor principale de sarcini de lecții și eșalonarea exercițiilor corespunzătoare considerate cele mai eficiente pentru vârsta respectivă.

5. Noile condiții organizatorice din școală care prevăd organizarea cercurilor sportive cu 2 ore pe săptămână, creează condiții superioare pentru pregătirea echipelor reprezentative școlare la diferite ramuri de sport, și deci la handbal conținutul cercetării noastre este aplicabil deplin în aceste condiții care oferă posibilitatea efectuării unui număr mare de repetări și deci a unei aprofundări a instruirii.

În urma celor constatate, propun următoarele:

1. Organizarea lecțiilor de activități sportive, măcar o oră pe săptămână începând cu clasele I – IV. Prin utilizarea jocurilor de mișcare, se va asigura învățarea unor elemente tehnice de bază ale handbalului de la o vârstă fragedă. Această propunere vine în urma prelegerii ținute de specialista de origine franceză Carol Martin care ne-a vizitat de curând orașul și care a arătat printre altele avantajul învățării handbalului de la o vârstă fragedă – 7 ani, prin faptul că acei sportivi ajung la măiestrie sportivă mai repede, de la vârsta de 18 – 20 ani, explicându-se astfel progresul făcut de handbalul francez.

2. Datorită eficienței acestei instruiri, demonstrată în acest experiment, se propune ca acest gen de pregătire a elevilor în cadrul lecțiilor de activități sportive să fie introdusă în toate școlile pentru a se asigura și îmbunătăți baza de masă a handbalului de performanță.

3. Adaptarea pregătirii elevilor în funcție de vârstă, sex și potențial bio-motric pentru a asigura eficiența pregătirii.

4. Organizarea și desfășurarea tot mai multor competiții sportive școlare care angrenează astfel un număr foarte mare de participanți, atrăgând tot mai mulți tineri către acest sport de echipă.

5. Planificarea judicioasă a conținutului procesului de pregătire astfel încât să atingă obiectivele finale ale orelor de activități sportive și implicit formarea unei echipe reprezentative școlare performante.

BIBLIOGRAFIE

Alexe Nicu, Mazilu Virgil, Focșăneanu A., Paraschiv V. – Selecția în sport, uz intern, ediția 1980

Badiu Toma – Teoria și metodica educației fizice și sportului, Editura Galați, 1998

Bota I. – Handbal, Editura Sport-Turism, București, 1987

Bota Maria – Handbal – 500 de exerciții pentru învățarea jocului

Bota I., Bota M. – Etapizarea jocului de selecție și pregătire în handbal, I.E.F.S., 1997

Cârstea Ghe. – Teoria și metodica educației fizice și sportului, Editura Universul, București, 1993

Cercel Paul – Calitățile motrice în handbal, Editura Sport-Turism, București, 1993

Demeter Andrei – Fiziologia și Biochimia educației fizice și sportului, Editura Sport-Turism, București, 1979

Măsurarea și evaluarea în educație fizică și sport, Editura Sport-Turism, București, 1984

Epuran Mihai – Psihologia sportului, Editura C.N.E.F.S., București, 1968

Epuran Mihai, Dragnea Adrian – Metodologia activității corporale, I.E.F.S., București, 1978

Ghermănescu I. K., Gogâltan Valeriu, Jianu Elena, Negulescu I. – Teoria și metodica handbalului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983

Gogâltan Valeriu – Instruirea copiilor în handbal, Editura Stadion, București, 1974

Gogâltan Valeriu – Handbal, curs opțional, București, 1981

Hristache Naum – Handbal de la A la Z, Editura Sport-Turism, București, 1986

Ifrim Mircea – Antropologia motrică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986

Sârbu Dumitru, Bastiurea Eugen – Curs opțional de handbal, Galați

Sârbu Dumitru – Caiet de lucrări practice, handbal, Galați

Bota I., Bota M. – Handbal, Editura Sport-Turism, București, 1987

Gogâltan Valeriu – Instruirea copiilor și juniorilor în handbal, Editura Stadion, 1974

Program de educație fizică și sport pentru învățământul gimnazial, liceal și profesional, M.E.I., Editura Didactică și Pedagogică, București

Instrucțiuni privind organizarea și desfășurarea activității de educației fizică și sport în învățământul preșcolar, primar, gimnazial, liceal și profesional, M.E.I., 1986

www.sportbiz.ro/sporturi/mainhandbal.htlm

BIBLIOGRAFIE

Alexe Nicu, Mazilu Virgil, Focșăneanu A., Paraschiv V. – Selecția în sport, uz intern, ediția 1980

Badiu Toma – Teoria și metodica educației fizice și sportului, Editura Galați, 1998

Bota I. – Handbal, Editura Sport-Turism, București, 1987

Bota Maria – Handbal – 500 de exerciții pentru învățarea jocului

Bota I., Bota M. – Etapizarea jocului de selecție și pregătire în handbal, I.E.F.S., 1997

Cârstea Ghe. – Teoria și metodica educației fizice și sportului, Editura Universul, București, 1993

Cercel Paul – Calitățile motrice în handbal, Editura Sport-Turism, București, 1993

Demeter Andrei – Fiziologia și Biochimia educației fizice și sportului, Editura Sport-Turism, București, 1979

Măsurarea și evaluarea în educație fizică și sport, Editura Sport-Turism, București, 1984

Epuran Mihai – Psihologia sportului, Editura C.N.E.F.S., București, 1968

Epuran Mihai, Dragnea Adrian – Metodologia activității corporale, I.E.F.S., București, 1978

Ghermănescu I. K., Gogâltan Valeriu, Jianu Elena, Negulescu I. – Teoria și metodica handbalului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983

Gogâltan Valeriu – Instruirea copiilor în handbal, Editura Stadion, București, 1974

Gogâltan Valeriu – Handbal, curs opțional, București, 1981

Hristache Naum – Handbal de la A la Z, Editura Sport-Turism, București, 1986

Ifrim Mircea – Antropologia motrică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986

Sârbu Dumitru, Bastiurea Eugen – Curs opțional de handbal, Galați

Sârbu Dumitru – Caiet de lucrări practice, handbal, Galați

Bota I., Bota M. – Handbal, Editura Sport-Turism, București, 1987

Gogâltan Valeriu – Instruirea copiilor și juniorilor în handbal, Editura Stadion, 1974

Program de educație fizică și sport pentru învățământul gimnazial, liceal și profesional, M.E.I., Editura Didactică și Pedagogică, București

Instrucțiuni privind organizarea și desfășurarea activității de educației fizică și sport în învățământul preșcolar, primar, gimnazial, liceal și profesional, M.E.I., 1986

www.sportbiz.ro/sporturi/mainhandbal.htlm