Studiul Privind Executia Bugetara In Cazul Unei Gradinite
1.CONSIDERAȚII PRIVIND FINANȚAREA INSTITUȚIEI PUBLICE
Instituțiile publice pot fi reprezentate de ministere, de alte instituții publice de interes național, dar și de către toate instituțiile din subordinea acestora indiferent de localitatea în care funcționează – având o subordonare centrală. Pe plan local, instituțiile publice au o subordonare locală ce se realizează prin intermediul Consiliilor județene, a Consiliilor locale municipale, orășenești, a Consiliului General al Municipiului București și de către Consiliile locale de sector.
Există un număr semnificativ de instituții publice ceea ce a determinat creearea unei ierarhii bazate pe tipologii geografice sau sectoriale. În acest context apărând ordonatorii de credite care la rândul lor sunt principali, secundari sau terțiari ce au rol de conducere a instituțiilor publice.
Instituțiile prestatoare de servicii de interes general sunt finanțate în proporție de cel puțin 90% de la bugetul de stat. Administrația publică locală, reprezentată de organele locale, este finanțată din resursele constituite la nivelul bugetelor locale.
Bugetul de stat se elaborează ca proiect de către puterea executivă, deoarece numai guvernul are inițiativa legislativă în domeniul finanțelor publice. În cadrul puterii executive, ca regulă generală, proiectul de buget se elaborează de către Ministerul Finanțelor.
Elaborarea proiectului de buget începe încă de la jumătatea anului precedent, pentru că de atunci autoritatea publică și instituțiile sale cunosc deja execuția bugetului din anul precedent.
Proiectul de buget guvernamental, înainte de a fi dezbătut în Parlament, se supune analizei comisiilor de specialitate ale Parlamentului care au dreptul de a propune modificări și întocmesc un raport. După dezbaterile din comisii, proiectul se supune discuției și aprobării în plenul Parlamentului, împreună cu raportul comisiilor. În final, Parlamentul aprobă proiectul de buget pe fiecare tip de sursă și destinație de cheltuieli. Prin votarea proiectului de buget rezultă legea bugetului, care aprobă cheltuielile și veniturile statului, dar autorizează guvernul să înceapă execuția bugetului.
În ceea ce privește veniturile, întreaga execuție bugetară se realizează de către Ministerul Finanțelor și de către administrațiile financiare.
Pentru a asigura execuția părții de cheltuieli s-a organizat sistemul ordonatorilor de credite. Ordonatorul este o persoană care are dreptul de a repartiza creditele bugetare. La nivel central există ordonatori principali, ordonatori secundari și ordonatori terțiari.
Ordonatorii principali sunt miniștrii pentru toate cheltuielile care cad în sarcina ministerelor lor și în limita creditelor aprobate.
Ordonatorii secundari sunt secretarii de stat sau directorii generali din ministere și sarcina acestora este repartizarea creditelor bugetare pe executanții direcți.
Ordonatorii terțiari sunt spre exemplu rectorii, inspectorii generali la învățământul preuniversitar.
Pentru bugetele locale există doar ordonatori primari și terțiari.
Ordonatorii răspund de execuția bugetului de stat în domeniul lor. Execuția cheltuielilor presupune următoarele tipuri de operațiuni: angajarea cheltuielilor, lichidarea, ordonanțarea și plata.
Angajarea cheltuielilor înseamnă asumarea unei obligații viitoare de plată în concordanță cu îndeplinirea sarcinii ce-i revine ordonatorului. Concret, înseamnă asumarea obligației de a efectua o plată în viitor pentru mărfurile sau serviciile cumpărate de instituțiile publice; trebuie să aibă temei legal și se realizează prin semnarea unui contract, acceptarea unei oferte, trimiterea unei comenzi.
Lichidarea presupune constatarea faptică și pe baza unor documente a realizării operațiilor angajate în prealabil, precum și stabilirea sumei ce urmează a fi plătită.
Ordonanțarea se referă la emiterea unei dispoziții de plată ce trebuie să poarte viza de control financiar preventiv.
Execuția de casă a bugetului reflectă încasarea propriu-zisă a veniturilor și efectuarea plăților în și din contul bugetului de stat. Această operație se realizează fie prin intermediul sistemului bancar, fie prin Trezoreria Publică, fie prin ambele. Trezoreria Publică este ca un fel de "bancă a Finanțelor Publice" și prin ea se realizează execuția de casă a bugetului dar, are și rolul de a mobiliza și păstra disponibilitățile bănești ale tuturor ordonatorilor de credite, precum și a veniturilor agenților economici care doresc să- și păstreze diponibilitățile aici.
Deosebit de important este controlul bugetar care se realizează la trei nivele: politic (exercitat de Parlament), administrativ (realizat de către Guvern prin organisme specializate ale Ministerului Finanțelor) și jurisdicțional (exercitat de Curtea de Conturi, numită de Parlament).
Sistemul bugetar local se poate defini conform Legii nr. 108/2004 prin:
Bugetele locale ale comunelor, orașelor, municipiilor, sectoarelor municipiului București, județelor și municipiului București;
Bugetele instituțiilor publice, finanțate integral sau parțial din bugetele locale, după caz;
Bugetele instituțiilor publice, finanțate integral din venituri proprii;
Bugetul împrumuturilor externe și interne, pentru care rambursarea, plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor și a altor costuri se asigură din bugetele locale și care provin din: împrumuturi externe contractate de stat și subîmprumutate autorităților administrației publice locale și/sau agenților economici și serviciilor publice din subordinea acestora;
împrumuturi externe contractate de autoritățile administrației publice locale și garantate de stat;
împrumuturi externe și/sau interne contractate sau garantate de autoritățile administrației publice locale;
Bugetul fondurilor externe nerambursabile.
PRIMĂRIA- PRINCIPAL FINANȚATOR
Bugetul de stat și bugetele locale evidențiază relațiile de repartizare a unei părți importante a P.I.B. în scopul satisfacerii nevoilor sociale. Este vorba de prelevări de venituri de la persoanele fizice și juridice, la dispoziția autorităților centrale de stat, județene, municipale, orășenești, comunale, prin mijloace de constrângere (impozite, taxe, contribuții, amenzi, penalități, etc) și pe baze contractuale (chirii, redevențe, etc).
Pe de altă parte, acestea evidențiază relațiile care se formează în procesul de distribuție a resurselor astfel colectate în favoarea unor instituții, întreprinderi, persoane fizice, sub forma alocațiilor bugetare (transferuri, dobânzi, plata salariilor și a altor drepturi de personal, plata pentru achiziții de materiale și prestări de servicii, subvenții, etc)
Prin intermediul acestor bugete se realizează un proces continuu de distribuire și redistribuire de resurse financiare între:
sfera materială și cea nematerială;
ramuri (subramuri) ale economiei naționale;
sectoare și grupuri sociale;
membrii societății luați în mod individual.
Prin sistemul prelevărilor la buget și cel al alocațiilor bugetare, statul influențează atât mărimea și destinația fondului de consum, cât și mărimea și structura formării brute de capital.
Administrația publică locală funcționează în unitățile administrativ-teritoriale (comune, orașe, județe) în temeiul principiilor:
autonomiei locale;
descentralizării serviciilor publice;
eligibilității autorităților administrației publice locale;
consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit.
Comunele, orașele și județele sunt persoane juridice de drept public. Acestea au patrimoniu propriu și capacitate juridică deplină.
La nivelul comunelor, orașelor funcționează consiliile locale (care au calitatea de autorități deliberative) și primăriile (ca autorități executive).
La nivelul județelor și al capitalei funcționează consiliile județene, respectiv consiliul general al municipiului București (ca autorități deliberative) și președintele consiliului județean și primarul municipiului București (ca autorități executive).
Atribuțiile principale ale primarului care au legătură cu domeniul finanțelor publice sunt:
întocmește proiectul bugetului local, contul de încheiere a exercițiului bugetar și le supune aprobării consiliului local;
exercită funcția de ordonator principal de credite;
verifică încasarea și cheltuirea sumelor din bugetul local și comunică consiliului cele constatate;
supraveghează inventarierea și administrarea bunurilor care aparțin localității respective (comună, oraș).
Există două verigi ale bugetelor locale și anume: bugetele proprii ale județelor și al municipiului București administrate de Consiliile județene și bugetele proprii ale comunelor, orașelor, municipiilor și sectoarelor municipiului București, administrate de către primării. Structura veniturilor este redată în “patru modalități specifice:
Veniturile proprii ale bugetelor locale, reglementate prin Legea privind Finanțele publice și Legea privind finanțele publice locale. Aici sunt incluse impozitele, taxele și vărsămintele de venituri de la plătitori (agenți economici și instituții publice) de importanță locală și din impozite și taxe locale (de la populație sau de la persoanele juridice)
Venituri atribuite, în care intră sumele defalcate din anumite venituri cuvenite, potrivit legii bugetului de stat.
Transferuri acordate de la bugetul de stat pentru finanțarea unor obiective de interes național, dar care pot fi mai eficient organizate și controlate de către organele locale (acțiuni de protecție socială, unele investiții)
Împrumuturile contractate fie în mod direct, în numele organelor administrației publice locale, fie garantate de către Guvern, având ca mijloc de desfășurare piața financiară internă sau externă.
Legea privind finanțele publice locale prezintă în lista din Anexa nr.1 următoarele categorii de venituri proprii:
Veniturile curente care cuprind impozitele, vărsămintele, venituri diverse;
Veniturile din capital care se referă la încasări din valorificarea unor bunuri;
Venituri cu destinație specială care fac referire la taxele speciale, veniturile din vânzări de bunuri și care pot fi obținute din fondul pentru intervenție, din fondul pentru locuințe, din amortizarea mijloacelor fixe, din donații și din sponsorizări.
Cheltuielile sunt prevăzute în bugetele locale, în conformitate cu clasificația bugetară fiind concretizate prin modalitățile de finanțare specifice acțiunilor realizate pe plan local. Unele dintre acestea având așadar, o importanță definită doar la nivel local.
Structura cheltuielilor publice din bugetele locale este definită la standarde internaționale. Prezentarea lor se face în Anexa nr.2 la Legea privind finanțele publice locale, încadrându-le în categoriile specifice clasamentului funcțional:
“Autoritățile executive – serviciile publice generale;
Învățământ, sănătate, cultură și religie, asistență socială, ajutoare și indemnizații;
Servicii, dezvoltare publică și locuințe;
Transporturi, agricultură, alte acțiuni economice;
Alte acțiuni;
Fondul pentru garantarea împrumuturilor externe, plata dobânzilor și a comisioanelor aferente;
Plățile dobânzilor și comisioanelor – datoria publică și altele;
Rambursări de împrumuturi – rambursări de împrumuturi și pentru echilibrarea bugetară;
Fonduri de rezervă;
Cheltuielile cu destinație specială care sunt finanțate din fonduri speciale.
Organizarea finanțelor locale
Finanțele publice locale își au originea în autonomizarea autorităților teritoriale în administrarea comunităților respective.
În fiecare țară, raportul dintre finanțele publice centrale și cele locale este diferit.
Gradul de centralizare financiară diferă în funcție de concentrarea administrației țării, de gradul în care organele locale sunt subordonate conducerii centrale. Problemele majore, de interes național, strategic, aparțin finanțării centrale, o altă modalitate nefiind posibilă (apărarea, ordinea publică statală, administrația de stat, relațiile externe, sănătatea, învățământul, știința). tiința).
Descentralizarea financiară începe să funcționeze dincolo de limita de la care aria utilizării bunurilor și serviciilor publice de interes național începe să se restrângă, iar costul comparativ al luării deciziilor la nivel central devine prea ridicat (este cazul anumitor utilități cum sunt: construirea de drumuri, poliția, iluminatul public, gospodăria comunală, transporturile locale, școlile).
În România, organizarea teritorială a finanțelor publice este așezată pe împărțirea țării în unități administrativ-teritoriale, fiind structurată pe niveluri ierarhice în limitele fiecărei unități administrative: județe, municipii, orașe, comune.
Din punct de vedere juridic, organele financiare teritoriale sunt instituții ale administrației publice, cu administrație și gestiune proprie de instituție. Sfera lor de acțiune diferă, după nivelul organizatoric, astfel:
Direcțiile generale ale finanțelor publice și controlului financiar de stat, la nivel de județ și municipiul București;
Administrațiile financiare, la nivelul municipiilor și sectoarelor municipiului București;
Circumscripțiile financiare, la orașe;
Percepțiile rurale și agenții fiscali, la nivelul comunelor.
Toate aceste organe sunt îndrumate și controlate de către Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat, a cărei structură organizatorică cuprinde:
Direcția de trezorerie, cu serviciile: contabilitatea trezoreriei, metodologie, verificare și control;
Direcția impozite și taxe, cu serviciile: constatare și impunere persoane fizice; constatare și impunere persoane juridice; urmărire persoane juridice; urmărirea și încasarea impozitelor, taxelor și altor venituri; biroul pentru evidența și valorificarea bunurilor;
Direcția controlului financiar de stat, cu serviciile: controlul financiar la regii și societăți comerciale; control financiar la instituții publice și agenți economici privați; controlul financiar lă societăți comerciale de turism și prestări servicii;
Garda financiară, structurată pe trei divizii.
Nivelul și structura veniturilor și cheltuielilor bugetelor locale
Bugetul local reprezintă actul în care se înscriu veniturile și cheltuielile colectivităților locale, pe o perioadă de un an.
Bugetele locale sunt instrumente de planificare și conducere a activității financiare a unităților administrativ-teritoriale care au personalitate juridică (comună, oraș, municipiu, sector al municipiului București, județ, municipiul București).
Structura bugetelor locale evidențiază:
gradul de autonomie a administrației locale față de puterea centrală și legăturile existente între diferitele administrații teritoriale;
fluxurile formării veniturilor și efectuării cheltuielilor administrațiilor locale;
modalitatea de finanțare a cheltuielilor pe destinații și de acoperire a deficitelor.
Conform clasificațiilor economice și funcționale ONU, folosite în raportările statistice internaționale, structura veniturilor și a cheltuielilor bugetelor locale este comună cu cea a bugetului de stat (central) și se prezintă astfel:
I. Venituri:
1. Veniturile proprii ale bugetelor locale:
sunt reglementate prin Legea privind finanțele publice și Legea privind finanțele publice locale;
cuprind: impozitele, taxele și vărsămintele de venituri cuvenite de la agenți economici și instituții publice de importanță locală si impozitele și taxele locale (de la populație sau de la persoanele juridice).
2. Venituri atribuite, în care intră sumele defalcate din anumite venituri cuvenite, potrivit legii, bugetului de stat.
3. Transferuri acordate de la bugetul de stat pentru finanțarea unor obiective de interes național, dar care sunt organizate și controlate eficient de către organele locale (cum sunt acțiunile de protecție socială, unele investiții etc.);
4. Împrumuturile contractate pe piața financiară internă sau externă, fie direct, în numele organelor administrației publice locale, fie garantate de către Guvern.
II. Cheltuieli:
Autoritățile executive (Serviciile publice generale);
Învățământ, sănătate, cultură și religie, asistență socială, ajutoare și îndemnizații (Acțiuni social-culturale);
Servicii, dezvoltare publică și locuințe;
Transporturi, agricultură, alte acțiuni economice (Acțiuni economice);
Alte acțiuni;
Fondul pentru garantarea împrumuturilor externe, plata dobânzilor și a comisioanelor aferente;
Plăți de dobânzi și comisioane (Datoria publică și altele);
Rambursări de împrumuturi (Rambursări de împrumuturi și pentru echilibrare bugetară);
Fonduri de rezervă;
Cheltuieli cu destinație specială (Finanțate din fonduri speciale).
Sursele de formare a veniturilor bugetelor locale sunt următoarele:
Tabelul nr. 1
Procesul bugetar la nivelul colectivităților locale din România
Procedura elaborării, aprobării și executării bugetelor locale are la bază principiul autonomiei locale prevăzut atât de Legea finanțelor publice, cât și de Legea administrației publice locale nr. 69/1991.
Metodologia elaborării și execuției bugetelor locale este stabilită de Ministerul Finanțelor, ca și în cazul bugetului de stat.
Elaborarea proiectelor bugetelor locale este de competența primarilor în cazul bugetelor comunale și orășenești și a președinților consiliilor județene în ceea ce privește bugetele județelor.
Proiectele bugetelor unităților administrativ-teritoriale se elaborează pe baza proiectelor de bugete ale administrației proprii din subordine, în etapele prevăzute pentru bugetul de stat.
Proiectele bugetelor locale, concentrate pe județe și municipiul București, se prezintă Ministerului Finanțelor în scopul corelării acestora cu proiectele de bugete ale ministerelor și altor organe centrale de stat.
Conform dispozițiilor legale, aprobarea bugetelor locale este de competența consiliilor comunale, orășenești și județene.
Din punct de vedere procedural, proiectele bugetelor anuale ale comunelor și orașelor (implicit al municipiilor) sunt supuse aprobării consiliilor locale de către primari, iar proiectele bugetelor județene sunt supuse aprobării consiliilor județene de către președinții acestora.
Pentru aprobarea bugetelor locale, conform dispozițiilor Legii administrației publice locale privind procedura bugetară locală, sunt necesare următoarele acte procedurale:
publicarea proiectelor de buget anuale, astfel încât locuitorii să aibă posibilitatea de a cunoaște prevederile de venituri și cheltuieli publice locale, de a le contesta (dacă este cazul) în termen de 15 zile de la data publicării lor;
supunerea proiectelor de bugete spre deliberare consiliilor competente, în prima ședință a acestor consilii după expirarea termenului de 15 zile de la data publicării, însoțite de raportul primarului sau al președintelui consiliului județean, precum și de contestațiile depuse împotriva datelor cuprinse în respectivele proiecte de bugete;
deliberarea prevederilor de venituri și cheltuieli bugetare de către membrii comisiilor locale și, respectiv, județene cu obligația de pronunțare asupra contestațiilor depuse, urmată de votarea pe articole și adoptarea bugetului local.
Potrivit Legii administrației publice locale nr. 69/1991 ședințele consiliilor locale convocate în scopul aprobării bugetelor locale, ca și ședințele în care se discută probleme ale bugetelor locale trebuie să fie publice.
În cadrul deliberării în scopul aprobării bugetelor locale se dezbat și se stabilesc impozitele, taxele și celelalte venituri publice locale, categoriile de cheltuieli, precum și, dacă este cazul, împrumuturile și transferurile necesare pentru echilibrarea bugetelor respective.
Bugetele locale se adoptă (aprobă) prin hotărâri ale consiliilor comunale, orășenești și județene, pe baza votului a cel puțin două treimi din numărul membrilor consiliului.
După aprobarea de către organele locale, Direcțiile generale ale finanțelor publice ale județelor și municipiului București întocmesc și transmit Ministerului Finanțelor bugetele pe ansamblul fiecărui județ și pe celelalte subdiviziuni, împreună cu repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor, pe structura clasificației bugetare.
Execuția bugetelor locale cuprinde actele și operațiunile de realizare a veniturilor și de efectuare a cheltuielilor prevăzute și autorizate prin actele decizionale de aprobare a acestor bugete.
Execuția părții de venituri a bugetelor locale este urmărită de către perceptorii și casierii din comune, de către funcționarii serviciilor de impozite, taxe și alte venituri din organele financiare ale celorlalte unități administrativ-teritoriale.
Execuția de casă a bugetelor locale se efectuează prin trezoreriile locale sau prin unitățile bancare stabilite să încaseze veniturile bugetare locale prevăzute de normele juridice în vigoare, să finanțeze cheltuielile acestor bugete în limita creditelor bugetare aprobate.
Execuția părții de cheltuieli a bugetelor locale se bazează, la fel ca și execuția părții de cheltuieli a bugetului statului, pe procedeul „creditelor bugetare" întrebuințate cu aprobarea unor ordonatori de credite.
Ordonatorii principali de credite pentru bugetele locale sunt președinții consiliilor județene și primarii celorlalte unități administrativ-teritoriale.
Ordonatorii secundari sau terțiari de credite bugetare sunt conducătorii instituțiilor sau serviciilor publice cu personalitate juridică din subordinea fiecărui consiliu local, județean și Consiliu General al Municipiului București.
Procesul de repartizare se derulează astfel:
repartizarea efectuată de către ordonatorii principali între bugetul propriu și bugetele ordonatorilor subordonați;
repartizarea efectuată de către ordonatorii secundari ai creditelor bugetare aprobate pe unitățile subordonate și a celor cuprinse în bugetul propriu;
ordonatorii terțiari utilizează creditele ce le-au fost repartizate.
Competențele privind finanțarea cheltuielilor revin ordonatorilor principali de credite bugetare. Finanțarea cheltuielilor se realizează prin deschideri de credite bugetare în limitele cheltuielilor aprobate, conform destinației și în raport de gradul de folosire a sumelor puse anterior la dispoziție.
Efectuarea cheltuielilor din bugetele locale și ale instituțiilor publice finanțate din aceste bugete este supusă condițiilor specifice procedurii de angajare, constatare a lichidității, ordonanțare și plata a tuturor cheltuielilor din bugetul statului.
Transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale se efectuează, în limitele prevăzute, de către Ministerul Finanțelor, prin Direcțiile generale ale finanțelor publice, la cererea ordonatorilor principali, în funcție de necesitățile execuției bugetare.
În situațiile în care în execuția bugetelor locale apar goluri temporare de casă, acestea pot fi acoperite, până la încasarea veniturilor bugetare, pe seama resurselor aflate în conturile de trezorerie ale statului.
Trimestrial, ordonatorii principali de credite întocmesc dări de seama contabile asupra execuției bugetare pe care le transmit Ministerului Finanțelor, prin Direcțiile generale ale finanțelor publice.
Pentru stabilirea rezultatelor finale ale execuției bugetelor locale, ordonatorii principali de credite întocmesc conturile anuale de execuție a bugetelor locale pe care le transmit spre aprobare consiliilor județene, Consiliului General al Municipiului București și consiliilor locale.
În cadrul contului anual al execuției bugetului local se înscriu:
Tabelul nr. 2
CONSILIUL LOCAL – FINANȚATOR SECUNDAR
Consiliile Județene și Consiliile Locale administrează bugete proprii. Consiliile locale, consiliile județene și Consiliul general al municipiului București stabilesc impozitele și taxele locale. Repartizarea cotelor defalcate din impozitul pe salarii este stabilită de Legea privind finanțele publice locale: 40% la bugetul administrativ teritorial pe raza căruia se desfășoară activitatea și 10% la bugetul județului respectiv; pentru municipiul București, cota este de 50% și se repartizează de către consiliul general pe bugetele fiecărui sector și, respectiv, bugetul municipiului.
Sursele de formare a veniturilor bugetelor locale sunt în primul rând impozitele, taxele și alte venituri dar și cotele adiționale la unele venituri ale bugetului de stat și respectiv ale bugetelor locale. De asemenea, instituțiile publice pot procura sume din vânzarea sau din valorificarea unor materiale obținute ca urmare a casării mijloacelor fixe sau din vânzarea unor bunuri materiale.
Sumele încasate din vânzarea bunurilor aparținând domeniului privat al unităților administrativ-teritoriale sunt venituri cu destinație specială și au ca scop finanțarea investițiilor.
Dar și sumele încasate din valorificarea bunurilor confiscate pot fi valorificate în vederea sprijinirii instituțiilor publice.
Veniturile pot fi obținute și din transferurile cu destinație specială de la bugetul de stat, aprobate anual prin legea bugetului de stat, pe ansamblul fiecărui județ și municipiului București.
Împrumuturile interne sau externe, pe termen mediu și lung au ca scop finanțarea de investiții publice de interes local și pot servi la refinantarea datoriei publice locale. Obținerea împrumuturilor se aprobă prin vot de către instituțiile locale și de către Consiliul General al Municipiului București.
Elaborarea proiectelor bugetelor locale are la bază proiectele de bugete proprii ale administrației, ale instituțiilor și serviciilor publice din subordine. Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale propun programele prin care sunt inițiate acțiunile de implementare a finanțării bugetare.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor se efectuează conform termenelor de încasare a acestora și de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.
După aprobarea adoptării bugetelor locale, de către organele locale, Direcțiile generale ale finanțelor publice ale județelor și municipiului București întocmesc și transmit Ministerului Finanțelor bugetele pe ansamblul fiecărui județ și pe celelalte subdiviziuni, împreună cu repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor, pe structura clasificației bugetare.
Repartizarea creditelor bugetare pe instituții este de competența ordonatorilor principali de credite.
Ordonatorii principali de credite bugetare sunt președinții consiliilor județene, primarul general al municipiului București și primarii celorlalte unități administrativ-teritoriale.
Ordonatorii secundari sau terțiari sunt conducătorii instituțiilor sau serviciilor publice cu personalitate juridică din subordinea fiecărui consiliu local, județean și Consiliul General al Municipiului București.
Procesul de repartizare se desfășoară astfel:
Repartizarea efectuată de către ordonatorii principali între bugetul propriu și bugetele ordonatorilor secundari;
Repartizarea efectuată de către ordonatorii secundari a creditelor bugetare aprobate, pe unitățile subordonate și a celor cuprinse în bugetul propriu;
Ordonatorii terțiari utilizează creditele ce le-au fost repartizate.
Au loc deschiderile de credite de către ordonatorii principali ai acestora, în limita creditelor bugetare aprobate și potrivit destinației stabilite, în raport cu gradul de folosire a sumelor puse la dispoziție anterior și cu respectarea dispozițiilor legale.
Transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale se efectuează în limitele prevăzute de către Ministerul Finanțelor, prin Direcțiile generale ale finanțelor publice, la cererea ordonatorilor principali, în funcție de necesitățile execuției bugetare.
Efectuarea cheltuielilor din creditele bugetare care sunt prevăzute în buget se aprobă de către ordonatorul de credite, efectuându-se numai cu viză prealabilă de control financiar preventiv intern, prin care se atestă respectarea dispozițiilor legale, încadrarea în creditele bugetare aprobate și în destinația lor.
Execuția de casă a bugetelor locale se efectuează prin unitățile teritoriale ale trezoreriei statului, prin evidențierea în conturi distincte a veniturilor și cheltuielilor, a altor operațiuni dispuse de ordonatorii de credite bugetare, a veniturilor și a cheltuielilor extrabugetare ale instituțiilor, pe categorii de resurse.
Ordonatorii principali de credite realizează o evidență contabilă strictă asupra execuției bugetare pe care o depun la Direcțiile generale ale finanțelor publice, care le centralizează și le depun la Ministerul Finanțelor.
În vederea obținerii rezultatelor finale ale execuției bugetelor locale, ordonatorii principali de credite întocmesc conturile anuale de execuție a bugetelor locale pe care le transmit spre aprobare consiliilor județene, Consiliului General al Municipiului București și consiliilor locale.
În cadrul acestui cont se înscriu la venituri: prevederile aprobate inițial, prevederile bugetare definitive și încasările realizate. Iar la cheltuieli: creditele aprobate inițial, creditele definitive și plățile efectuate. În funcție de aceste date se stabilește rezultatul execuției.
Atribuțiile principale ale consiliilor locale în problemele legate de finanțele publice locale și de altă natură de interes local sunt:
aprobă bugetul local, formarea, administrarea și executarea acestuia;
stabilește impozitele și taxele locale, precum și taxele speciale, pe termen limitat, în condițiile legii;
administrează domeniul public și privat al localității și exercită drepturile legale cu privire la societățile comerciale pe care le-a înființat;
înființează instituții și unități economice de interes local;
hotărăște asupra concesionării sau închirierii de bunuri sau de servicii publice de interes local, precum și asupra participării, cu capital sau cu bunuri, la societăți comerciale pentru realizarea de lucrări și servicii de interes public local, în condițiile legii;
asigură condițiile materiale și financiare necesare pentru buna funcționare a instituțiilor și serviciilor publice de educație, de sănătate, cultură, tineret și sport, apărarea ordinii publice, apărarea împotriva incendiilor și protecția civilă;
contribuie la realizarea măsurilor de protecție și asistență socială;
înființează și organizează târguri, piețe, oboare, parcuri de distracție, etc.
tabelul nr. 3
Tabelul 1.2. – Competențele și responsabilitățile în procesul bugetar local
1.3. AUTOFINANȚAREA
Excedentul anual al bugetului local rezultat în urma regularizării în limita transferurilor din bugetul de stat, se utilizează pentru rambursarea eventualelor împrumuturi restante, plata dobânzilor și a comisioanelor aferente și pentru constituirea la final a fondului de rulment.
Fondul de rulment funcționează la nivelul fiecărei unități administrativ-teritoriale și este folosit pentru acoperirea golurilor de casă în trezorerii, precum și pentru acoperirea definitivă a eventualului deficit bugetar rezultat la sfârșitul exercițiului bugetar. De asemenea, fondul de rulment poate fi folosit pentru finanțarea de investiții de interes local, cu aprobarea organelor locale.
Asigurarea echilibrului între lichidități și plăți pe parcursul execuției de casă se poate confunda cu golurile temporare de casă, ca urmare a decalajului dintre momentele încasării veniturilor și cele ale efectuării plăților.
Acoperirea acestora se efectuează din fondul de rulment și din împrumuturi fără dobândă din disponibilitățile din contul general al trezoreriei statului. Valoarea acestui împrumut este limitată la 5% din totalul veniturilor estimate a se încasa pe durata anului fiscal în care se face împrumutul. Aceste venituri reprezintă garanția rambursării împrumutului în cadrul anului fiscal respectiv.
Finanțarea instituțiilor de învățământ preuniversitar de stat este asigurată de bugetele minicipiilor, orașelor și comunelor cu excepția instituțiilor de învățământ special care sunt finanțate de la bugetul consiliilor județene. Toate școlile care au și ciclu primar beneficiază de finanțarea programului de acordare a produselor lactate și de panificație prin bugetul consiliilor județene.
Veniturile proprii ale instituțiilor de învățământ provin, în cea mai mare parte, din taxele de școlarizare încasate în condițiile legii. La acestea se mai adăugă și veniturile din chirii, donații, activități de producție (ateliere-școală), activități ale internatelor și cantinelor.
Autofinanțarea constituie în general pivotul finanțării și sursa exclusivă a finanțării în fazele decisive ale dezvoltării.
Importanța autofinanțării se reflectă prin avantajele pe care le oferă. Printre acestea se enumeră:
Constituie un mijloc sigur de finanțare, o sursă independentă și stabilă;
Conferă autonomie financiară îngăduind independența în gestionarea față de organismele financiare și de credit;
Oferă de asemenea, un grad mai mare de libertate în ceea ce privește alegerea investițiilor cu condiția realizării unor investiții utile;
Permite frânarea îndatorării și implicit reducerea cheltuielilor financiare
Autofinanțarea condiționează recurgerea la noi împrumuturi. Mărimea gradului de autofinanțare este direct proporțională cu performanțele instituției analizate.
Comunitățile locale reprezintă colectivități umane, delimitate teritorial din punct de vedere politic și administrativ, care au autorități publice diferite de cele ale statului. Aceasta este o condiție a autonomiei financiare, deoarece autonomia administrativă nu ar fi posibilă fără autonomia financiară, care îi asigură suportul financiar al funcționării.
Organizarea distinctă a finanțelor locale pe baza autonomiei lor financiare este necesară deoarece:
comunitățile locale cunosc, cel mai bine, posibilitățile proprii privind resursele bănești de proveniență publică și în special nevoile privind cheltuielile ce trebuie acoperite;
permite degrevarea finanțelor centrale de o serie de cheltuieli;
reduce numărul și amploarea fluxurilor bănești între cele două niveluri structurale ale finanțelor publice;
conferă o urmărire mai bună a modului în care sunt folosite fondurile financiare publice constituite;
finanțele locale satisfac mai bine cerințele de utilități publice în teritoriu, cum ar fi: construirea de drumuri, poliția, iluminatul public, gospodăria comunală.
Problema care trebuie studiată și rezolvată este până unde poate ajunge autonomia financiară, respectiv cât trebuie să reprezinte centralizarea și cât trebuie sa reprezinte descentralizarea în domeniul finanțelor publice.
Indiferent de gradul de autonomie a comunităților locale, se apreciază că la descentralizarea financiară trebuie avute în vedere următoarele principii:
principiul diversității, explicat pe seama varietății de forme și a măsurii diferite a solicitărilor de bunuri și servicii publice;
principiul echivalenței în finanțarea serviciilor publice, explicat pe baza beneficiilor geografice pe care acestea le aduc cetățenilor;
principiul acceptării costului descentralizării, determinat de diferențele fiscale regionale;
principiul redistribuirii și stabilizării centralizate, impus de realitatea conform căreia comunitățile locale nu dispun de instrumentele macroeconomice pentru înfăptuirea unor obiective de importanță națională;
principiul compensării fluxurilor financiare dintre colectivități, cauzate de transferurile involuntare de venituri, pe seama deosebirilor economice și care prejudiciază înfăptuirea programelor de cheltuieli pentru unele din acestea;
principiul asigurării serviciilor sociale vitale, conform căruia această sarcină cade în seama autorităților centrale; Guvernul trebuie să ofere minimum de servicii publice esențiale (sănătate, siguranța socială, educație) tuturor cetățenilor țării;
principiul accesului echitabil la resursele financiare publice, determinat de situația unor colectivități locale a căror balanță de nevoi și capacitate fiscală este deficitară, necesitând compensarea minusului de resurse prin transferuri guvernamentale, pe seama unei scheme prestabilite;
principiul echilibrului financiar, conform căruia repartizarea între nivelurile de autoritate publică ale finanțelor publice trebuie să asigure exercitarea conducerii în limita atribuțiilor și competențelor ce revin fiecăreia (adică, resursele financiare publice trebuie redistribuite, deopotrivă, pentru acoperirea cheltuielilor cu funcționarea sectorului public în administrarea statului și în aceea a colectivității locale).
2. CONSIDERAȚII PRIVIND CHELTUIELILE INSTITUȚIILOR PUBLICE
Cheltuielile publice reprezintă ansamblul cheltuielilor anuale de natură publică ale țării, ce se finanțează pe baza resurselor bugetului public. Ele reflectă efortul financiar public pe anul respectiv, prevăzut în bugetul de stat (ca buget al administrației centrale de stat), bugetele locale și bugetul asigurărilor sociale de stat.
Cheltuielile publice sunt relații de natură economico-socială sub formă monetară ce intermediază statul și persoanele juridice sau fizice, în vederea repartizării și utilizării resurselor financiare ale statului, în vederea îndeplinirii funcțiilor sale.
Cheltuielile instituțiilor publice sunt variate: unele desfășurându-se în mod direct, prin finanțarea de către stat a instituțiilor publice în vederea funcționării lor, altele au un impact direct asupra mediului economic și social, fiind instrumente ale unei politici de transformare a mediului respectiv în vederea amelioarării lui.
Cheltuielile publice înglobează:
Cheltuielile publice efectuate de administrațiile publice centrale de stat, din fondurile bugetare și extrabugetare.
Cheltuielile colectivităților locale (ale unităților administrativ-teritoriale);
Cheltuielile de finanțare din fondurile asigurărilor sociale de stat;
Cheltuielile organismelor (administrațiilor) internaționale finanțate din resursele publice prelevate de la membrii acestora.
Cheltuiala publică este cercetată și apreciată în primul rând prin prisma naturii sale; ceea ce contează fiind atât mărimea ei, cât mai ales efectele pe care le induce în viață social-economică.
Timp îndelungat noțiunile de productivitate și rentabilitate (eficiență) au fost asociate doar cheltuielilor din domeniul privat. În prezent datorită rolului extins al statului și creșterii apreciabile a cheltuielilor publice se pune tot mai insistent problema determinării caracterului productiv sau neproductiv al diferitelor tipuri de cheltuieli și măsurarea eficienței acestora.
Ca regulă generală, orice cheltuială, dacă vizează satisfacerea unei nevoi sociale de natură materială sau nematerială, este productivă. Din punct de vedere contabil, productivitatea unei cheltuieli publice rezultă din compararea valorii sociale a utilităților oferite de stat ca autoritate publică, cu valoarea bunurilor și serviciilor consumate de către acesta. Diferențele în plus sau în minus influențează în fiecare țară PIB-ul, în sensul creșterii sau respectiv al scăderii sale.
Orice cheltuială, privată sau publică, exercită o oarecare influență asupra circulației monetare. De regulă, cheltuielile din domeniul privat (vizează profitul), deși au influențe asupra circulației monetare, nu au consecințe inflaționiste deoarece o asemenea cheltuială creează utilități.
Cheltuiala publică prin definiție sporește cererea solvabilă și determină punerea de monedă în circulație ducând la creșterea masei monetare. O parte din cheltuielile publice au consecințe inflaționiste imediate în sensul că duc la creșterea cererii solvabile care va depăși oferta, iar echililibrul va fi restabilit prin creșterea prețurilor. Astfel, spre exemplu, toate cheltuielile de funcționare ale aparatului de stat pot avea consecințe inflaționiste deoarece sporesc cererea solvabilă fără să fi determinat și creșterea ofertei.
Anumite cheltuieli publice nu au însă consecințe inflaționiste și este vorba, spre exemplu de subvențiile acordate pentru sinistrați.
Există mai multe tipuri de clasificări și de ordonare a cheltuielilor publice pe destinații însă mai importante pot fi: criteriul administrativ și criteriul economic.
Conform clasificării administrative ordonarea cheltuielilor publice s-a făcut pe structura instituțiilor prin intermediul cărora se efectuează cheltuielile publice: ministere, unități administrativ-teritoriale etc. Deoarece în structura acestor instituții cheltuielile pot avea destinații diverse, lucru care nu reiese din această clasificare, se consideră că această ordonare ar trebui să țină cont și de criteriul funcțional, adică cheltuielile să fie grupate în raport cu funcțiile statului. Astfel, există următoarea grupare a cheltuielilor publice:
cheltuieli pentru acțiuni social-culturale;
cheltuieli cu asigurările sociale de stat;
cheltuieli pentru intervenții economice;
cheltuieli pentru apărare;
cheltuieli pentru ordine publică;
cheltuieli cu administrația de stat.
Clasificarea economică ordonează cheltuielile publice pe două grupe: cheltuielile efective și cheltuielile de transfer care pot avea fie destinații economice (subvenții pentru anumite ramuri sau întreprinderi), fie destinații sociale (pensii, burse).
Cheltuielile efective, la rândul lor, se împart în două categorii: cheltuieli curente și cheltuieli de capital.
cheltuielile curente (sau cheltuieli de funcționare) sunt cele care asigură funcționarea și întreținerea instituțiilor publice, cheltuieli cu servicii publice;
cheltuielile de capital – sunt reprezentate de cheltuielile pentru investiții (investiții în infrastructură spre exemplu).
O ordonare aparte a cheltuielilor publice este aceea care se regăsește în clasificarea Organizației Națiunilor Unite, care a fost adoptată și de România în vederea asigurării compatibilității și comparabilității cifrelor din raporturile internaționale. Această clasificare, este redată în tabelul nr. 4, și respectiv, în tabelul nr. 5, și are în vedere cele două criterii: economic și funcțional.
Tabelul nr. 4
Tabelul nr. 5
În general, cheltuielile pot fi recunoscute în contabilitate în următoarele momente:
în momentul efectuării tranzacției legate de achiziția bunurilor, lucrărilor sau serviciilor;
în momentul consumului efectiv;
în momentul efectuării tranzacțiilor legate de vânzarea bunurilor, lucrărilor sau serviciilor efectuate în scopul vânzării;
în momentul plății.
a) Momentul efectuării tranzacției legate de achiziția bunurilor, lucrărilor sau serviciilor presupune recunoașterea cheltuielilor atunci când acestea sunt achiziționate.
Spre deosebire de contabilitatea întreprinderilor, unde cheltuielile se înregistrează în momentul în care se fac efectiv sau în momentul în care se vinde producția finită pentru care s-au efectuat cheltuielile respective, în contabilitatea instituțiilor publice, cheltuielile legate de achiziția bunurilor se înregistrează în momentul în care are loc transferul dreptului de proprietate.
b) Momentul consumului efectiv presupune ca în contabilitatea instituției să se înregistreze cheltuielile atunci când acestea se fac efectiv. Deoarece instituțiile publice au rolul de a furniza servicii gratuite pentru colectivitate, servicii ce sunt evaluate la prețul factorilor, atunci cheltuielile sale sunt preponderent cheltuieli ale perioadei și deci, se vor înregistra în contabilitate în primele două momente, cel de-al treilea moment fiind specific agenților economici.
La fel ca și consumurile de stocuri, sunt înregistrate în momentul „consumului efectiv” și cheltuielile cu munca vie, respectiv salarii, asigurări sociale etc.
c) Momentul plății presupune ca acele cheltuieli să se înregistreze în contabilitate concomitent cu efectuarea plății. Acest moment este specific contabilității de casă, însă uneori se poate utiliza și în contabilitatea de angajamente.
Spre exemplu, primele și alte plăți excepționale acordate angajaților instituției se înregistrează drept cheltuieli în momentul în care se face efectiv plata; de asemenea, cheltuielile cu dobânzile aferente unor credite se înregistrează în contabilitate în momentul în care acestea apar în extrasul de cont, adică atunci când banii sunt retrași efectiv din contul de disponibil al instituției.
După natura activității și destinația cheltuielilor, acestea sunt grupate astfel:
Cheltuieli operaționale;
Cheltuieli financiare;
Cheltuieli extraordinare;
Alte cheltuieli finanțate din buget.
Cheltuielile operaționale cuprind:
cheltuieli privind stocurile;
cheltuieli cu lucrările și serviciile executate de terți;
cheltuieli cu alte lucrări și servicii executate de terți;
cheltuieli cu alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate;
cheltuieli cu personalul;
alte cheltuieli operaționale;
Cheltuielile financiare ale instituției publice sunt legate de activitatea financiară a acesteia și se referă la:
pierderi din creanțe legate de participații, determinate de plata garanțiilor către alte societăți – gaze, telefon, energie – și care au devenit nerecuperabile;
cheltuielile cu diferențele de curs valutar, determinate de reevaluarea disponibilităților bănești și a împrumuturilor în valută, operație efectuată la finele fiecărei luni, precum și în urma încasării creanțelor și plății datoriilor exprimate în valută;
cheltuielile cu dobânzile plătite pentru împrumuturile contractate de instituție;
cheltuielile determinate de diferențele din reevaluare și diferențele de curs aferente dobânzilor încasate (diferențe nefavorabile);
dobânzi de transferat Comunității Europene, în cadrul programului SAPARD, precum și sume transferate bugetului de stat reprezentând câștiguri din schimb valutar în cadrul programului SAPARD și alte pierderi legate de acest program;
alte cheltuieli financiare care nu se regăsesc în structurile de mai sus;
cheltuieli financiare privind amortizările și provizioanele;
Alte cheltuieli finanțate de la buget se referă la cheltuielile efectuate din resurse bugetare provenite din subvenții de la buget, transferuri consolidabile, transferuri neconsolidabile. În această categorie de cheltuieli sunt incluse:
cheltuielile privind subvențiile de la buget, care se referă la cheltuielile efectuate din subvențiile provenite de la bugetul de stat;
cheltuielile privind sumele alocate, care cuprind cheltuielile determinate de sumele alocate de ordonator principal de credite, conform bugetului aprobat;
cheltuieli privind transferurile consolidabile, care se referă la cheltuielile legate de sumele alocate de la buget, considerate transferuri consolidabile;
cheltuieli privind transferurile neconsolidabile, care sunt cheltuielile determinate de transferurile neconsolidabile;
cheltuielile privind dobânzile și comisioanele aferente datoriei publice externe și interne;
cheltuielile privind împrumuturile acordate;
cheltuielile privind rambursările de credite;
Cheltuielile extraordinare sunt cheltuieli ce apar în instituție ca urmare a fenomenelor naturale care determină pierderi pe care instituția nu le-a prevăzut, precum și cheltuieli legate de valoarea neamortizată a activelor fixe scoase din funcțiune înainte de expirarea duratei normale de utilizare.
2.1. CHELTUIELILE CURENTE
În funcție de clasificarea economică, cheltuielile bugetare se structurează astfel:
A. Cheltuieli curente
B. Cheltuieli de capital
C. Operațiuni financiare
D. Rezerve, excedent/deficit
A. Cheltuielile curente se grupează la rândul lor pe titluri, astfel:
titlul I – Cheltuieli salariale, care cuprinde cheltuielile cu salariile, defalcate pe salarii în bani și în natură, iar la rândul lor, în salarii de bază, salarii de merit, indemnizații de conducere, spor de vechime, contribuțiile aferente salariilor, sume destinate deplasărilor, tichetele de masă;
titlul II – Bunuri și servicii, care cuprinde cheltuielile cu rechizitele, cu hrana animalelor și a oamenilor, cu medicamentele, cu furniturile de birou, cu obiectele de inventar, cu lucrările și serviciile executate de terți;
titlul III – Dobânzi, care se referă la dobânzile și comisioanele aferente datoriei publice interne și externe;
titlul IV – Subvenții care cuprinde alocațiile de la buget acordate instituțiilor publice, precum și subvențiile acordate pentru acoperirea diferențelor de preț;
titlul V – Fonduri de rezervă, care cuprinde fondurile aflate la dispoziția guvernului și a administrației publice locale în vederea utilizării lor conform dispozițiilor legale;
titlul VI și VII – Transferuri, care cuprinde transferurile dintre diversele bugete și reprezintă transferuri consolidabile și transferurile neconsolidabile, care cuprind burse, ajutoare sociale, contribuții și plăți la diverse programe și transferurile curente;
titlul VIII – Asistența socială, care se referă la cheltuieli legate de asigurări și de asistență socială;
B. Cheltuieli de capital, în care apar titlurile:
titlul IX unde se reflectă cheltuielile cu investițiile instituțiilor publice, ale regiilor autonome, ale companiilor și societăților cu capital de stat, precum și ale activităților autofinanțate, precum și cheltuielile cu reparațiile capitale aferente activelor fixe corporale și necorporale; pentru efectuarea cheltuielilor de capital, instituțiile publice prezintă unităților de trezorerie programul de investiții aprobat;
titlul X – Stocuri, care cuprinde fondurile de rezerve de stat și de mobilizare
C. Operațiuni financiare, în care apar următoarele cheltuieli:
titlul XI – împrumuturi acordate, care reflectă cheltuielile cu împrumuturile acordate pentru înființarea unor instituții sau acordate de diverse agenții guvernamentale prin agenții de credit;
titlul XII – Rambursări de credite, plăți de dobânzi și comisioane la credite.
D. Rezerve, excedent / deficit.
Cheltuielile curente reprezintă suma cheltuielilor de personal, a contribuțiilor pentru asigurările sociale de sănătate, a cheltuielilor destinate calificării, a perfecționării și a specializării profesionale a angajaților, a cheltuielilor destinate achiziționării de manuale și a transferurilor aferente Fondului Român de Dezvoltare Socială. Cheltuielile de personal se referă la cheltuielile cu salariile: salarii de bază, salarii de merit, indemnizații de conducere, spor de vechime, sporuri pentru condiții de muncă, alte sporuri, ore suplimentare, fond de premii, prima de vacanță; fond pentru posturi ocupate prin cumul, fond aferent plății cu ora, fond pentru convenții civile, contribuții pentru asigurările sociale de stat, contribuții pentru asigurările de șomaj.
Cheltuielile curente fac referire directă la:
totalul cheltuielilor de personal
totalul bunurilor și serviciilor
titlul dobânzi
subvenții
fonduri de rezervă
transferuri între Unități ale Administrației Publice
alte transferuri
asistență socială
alte cheltuieli
Figura nr. 1. Evoluția cheltuielilor curente între anii 2006 – 2009
Evoluția cheltuielilor curente între anii 2006 – 2009
Tabelul nr. 6
Fig. nr. 2, 3, 4, 5,- Evoluția cheltuielilor curente între anii 2006 – 2009 reprezentate secvențial pe fiecare trimestru corespunzător fiecărui an în parte.
Fig. nr. 6 Evoluția cheltuielilor curente totale în perioada 2006 – 2009
Conform datelor din tabelul nr. 6, cheltuielile curente manifestă o linie ascendentă pe parcursul celor patru ani. Pornind în evoluție crescătoare din anul 2006 și ajungând aproape la o sumă dublă în ultimul an.
CHELTUIELILE DE CAPITAL
Cheltuielile de capital preluate din bugetele de cheltuieli ale grădiniței studiate în cei patru ani, cuprind:
cheltuielile ocazionate de emisiunea și plasarea titlurilor de valoare în condițiile legii;
diferențe de curs aferente datoriei publice externe;
active nefinanciare
active fixe
construcții;
mașini, echipamente și mijloace de transport;
mobilier, aparatură birotică, și alte active corporale;
Alte active fixe.
Stocuri
Rezerve de stat și de mobilizare
reparații capitale aferente activelor fixe
active financiare
participare la capitalul social al societăților comerciale
Evoluția cheltuielilor de capital între anii 2006 – 2009
Tabelul nr. 7
Fig. nr. 7 Evoluția cheltuielilor de capital între anii 2006 – 2009
În anul 2007 cheltuielile de capital ating un nivel maxim, urmând ca în anul 2008 să treacă la polul opus țintind cel mai mic nivel din cei patru ani analizati. În anul 2009 cheltuielile de capital înregistrează o creștere față de anul 2008 dar o scădere față de anul 2006 și respectiv 2007.
OPERAȚIUNILE FINANCIARE
Operațiunile financiare se referă la împrumuturi și respectiv la rambursări de credite. În sfera împrumuturilor sunt incluse următoarele:
Împrumuturi pentru instituții și servicii publice sau activități finanțate integral din venituri proprii
Fondul de rulment pentru acoperirea golurilor temporare de casă
Alte împrumuturi
Rambursările de credite conțin următoarele categorii:
Rambursări de credite externe;
Rambursări de credite interne;
Rambursările de credite externe se referă la:
Rambursări de credite externe contractate de ordonatorii de credite;
Rambursări de credite externe din fondul de garantare;
Rambursări de credite aferente datoriei publice externe locale;
Diferențe de curs aferente datoriei publice externe
Rambursările de credite interne se referă la:
Rambursări de credite interne garantate;
Diferențe de curs aferente datoriei publice interne;
Rambursări de credite aferente datoriei publice interne locale;
Linia operațiunilor financiare pe parcursul celor patru ani analizați în cadrul Grădiniței nr.3, se menține la un stadiu nul, neavând loc nici o desfășurare de acest fel. Pragul menținut fiind astfel la nivelul zero.
3. EXECUȚIA PREVEDERILOR BUGETARE
Legile bugetare anuale cuprind creditele bugetare pentru fiecare exercițiu bugetar, precum și structura economică a acestora. Sumele aprobate prin buget la partea de cheltuieli, în cadrul cărora se angajează, se ordonanțează și se efectuează plăți, reprezintă limitele maxime care nu pot fi întrecute.
I. Angajarea este prima fază a execuției bugetare în care se urmărește ca sumele prevăzute în buget pe partea de cheltuieli să nu fie depășite. Angajarea cheltuielilor îmbracă două forme, și anume:
Angajament bugetar care reprezintă actul prin care o autoritate competentă afectează fonduri publice unei destinații, în limita creditelor bugetare aprobate. Tot angajament bugetar este și actul administrativ prin care rezervă creditul bugetar pentru plata unei obligații ce rezultă din execuția ulterioară a angajamentului legal. Angajamentul bugetar precede angajamentului legal.
Angajamentul legal este o fază în cadrul execuției bugetare care se referă la actele juridice din care rezultă sau ar putea rezulta o obligație pe seama fondurilor publice sau actul juridic prin care se creează sau se constată obligații de plată pe seama fondurilor publice.
Pentru acțiuni ce se desfășoară pe mai multe exerciții bugetare, în buget se înscriu separat creditele de angajament și creditele bugetare, iar ordonatorii de credite vor încheia angajamente legale în limita creditelor de angajament aprobate pentru exercițiul bugetar respectiv.
II. Lichidarea cheltuielilor este faza în procesul execuției bugetare în care se verifică existența angajamentelor și realitatea sumei datorate, se verifică condițiile de exigibilitate ale angajamentului, pe baza documentelor justificative ce stau la baza operației respective.
Verificarea existenței obligației de plată vizează pe de-o parte verificarea documentelor justificative ce au stat la efectuarea operației și, pe de altă parte, verificarea realității operației, adică dacă bunurile au fost livrate, lucrările executate și serviciile prestate sau, după caz, existența unui titlu care să justifice plata.
Cele două faze de mai sus – angajarea și ordonanțarea – se efectuează numai cu acordarea vizei de control financiar preventiv propriu.
III Ordonanțarea cheltuielilor este faza execuției bugetare prin care se confirmă că operația a avut loc și plata poate fi realizată.
Primele trei faze – angajarea, lichidarea, ordonanțarea – sunt de competența ordonatorului de credite și se efectuează pe baza avizelor date de compartimentele de specialitate ale instituției publice.
IV Plata cheltuielilor este faza în cadrul execuției bugetare în care instituția publică își achită efectiv obligațiile față de terți.
În cadrul exercițiului bugetar pot apărea venituri neîncasate sau cheltuieli neplătite până la 31 decembrie. Acestea se vor încasa sau se vor plăti în anul următor, iar creditele bugetare neutilizate până la închiderea exercițiului bugetar se anulează de drept.
3.1.FUNDAMENTAREA CHELTUIELILOR BUGETARE
Cheltuielile din bugetele publice revin, ca responsabilitate de fundamentare și execuție, instituțiilor specializate în gestiunea balanțelor financiare ale statului ori ale unităților administrativ – teritoriale, pe de o parte și consumatorilor de fonduri publice (ordonatorii de credite bugetare), pe de altă parte.
Instituțiile publice și unele unități economice (regii, societăți comerciale cu capital de stat) apar cu calitatea de consumatori de fonduri publice, respectiv de ordonatori de credite bugetare potrivit cu înscrierea de cheltuieli în bugetele publice pe de o parte și consemnarea de indicatori asemănători (la cheltuieli) în bugetele de venituri și cheltuieli (de la toți ordonatorii de credite bugetare), pe de altă parte.
La instituțiile publice specializate (în asigurări sociale, protecție socială, asistență socială precum și la primării, apar în evidențe, cu calitatea de consumatori finali ai fondurilor publice, categorii de persoane fizice potrivit cu o anumită structură socio–demografică a populației (șomeri, asistați, persoane cu venituri mici, copii fără sprijin familial, persoane cu handicap etc).
Fundamentarea de cheltuieli bugetare conduce la responsabilități ce pot fi structurate ca nivele de implicare în acțiune astfel:
instituții publice specializate în gestiunea bugetelor publice (potrivit cu o anumită structură și ierarhie);
instituții publice din diverse domenii de activitate (potrivit cu structura ierarhică a ordonatorilor de credite bugetare din aceste domenii);
unități administrativ teritoriale (cu localizări instituționale la consilii județene și primării);
Limbajul comun de consemnare și comunicare a informațiilor economico-financiare în activitățile bugetare, inclusiv la nivelul instituțiilor publice, este cel dat de clasificarea indicatorilor finanțelor publice (are în componență segmente structurale ori grupări de indicatori, ce definesc clasificări separate de venituri și cheltuieli pe bugete publice, pe instituții și în profil departamental ori de ramură).
Acest instrument de grupare, ordonare, clasificare a informațiilor din sectorul public este de referință pentru prima fază a procesului bugetar respectiv, pentru ceea ce înseamnă fundamentarea cheltuielilor la toate nivelurile de implicare ale instituțiilor publice. Potrivit cu cele menționate mai rezultă existența unor metode, procedee, operațiuni și calcule comune în cuantificarea previzională a cheltuielilor în raport de subdiviziunile clasificării funcționale și mai ales a celei economice.
Diferențierile în calcule și fundamentări sunt generate de specificul domeniului în care se încadrează instituția; particularitățile formei sau entității de organizare din domeniu; destinațiile concrete sugerate de cheltuielile unei instituții cu semnificația de locuri de consum economic sau cheltuieli efective.
La bugetele publice, deosebirile între cheltuieli sunt date de destinațiile acestora pe capitole și subcapitole.
În cazul bugetului de stat și a bugetelor locale, destinațiile sunt:
pe de o parte, diverse, potrivit cu diferite activități și acțiuni de interes general care înseamnă în fond cheltuieli publice de susținut iar, în planul fundamentării indicatorilor financiari respectivi;
pe de altă parte, sunt prezente și multe elemente comune, din punct de vedere procedural (de calcul ori de fundamentare).
Astfel, cu referire la obiectul de acțiune din același domeniu sau sector de activitate fundamentarea cheltuielilor se realizează asemănător, ca procedeu de lucru și ca relații de calcul. Specificitatea este prezentă prin categorii de cheltuieli ce apar într-un buget și nu se găsesc în altul. Aici, s-ar încadra, ca abordare și determinare separată (în fundamentare):
cheltuielile de apărare (din bugetul de stat);
cheltuielile de gospodărire comunală (din bugetele locale)
cheltuielile cu pensiile (din bugetul asigurărilor sociale de stat)
cheltuielile cu medicamentele și materialele sanitare (atât din bugetul de stat cât și din bugetul asigurărilor sociale de sănătate).
populația (ca sursă de informare și nevoie de implicare) aflată într-o anumită structură socio-demografică, potrivit cu cerințele social-materiale ale acesteia ce sunt considerate de ordin public și care obligă la o anumită comunicare cu instituțiile publice menționate;
agenții economici, prevăzuți de legea bugetară, cu drepturi bănești de solicitat din fondurile publice și pentru care sunt necesare calcule și fundamentări riguroase ale cheltuielilor (pe subdiviziuni ale clasificației economice și ale celei funcționale) de aprobat.
În practica financiar-bugetară, metodologia de lucru în fundamentarea cheltuielilor are în vedere situațiile de mai sus ele putând fi abordate, ca diferențieri de calcule și de fundamentări prin ceea ce înseamnă intervenții cu caracter procedural de la nivel de ramură sau domeniu (minister sau instituție centrală, deci la ordonatorii principali de credite bugetare) ori de la nivel intermediar (situați la ordonatorii secundari de credite bugetare).
Particularitățile în fundamentarea cheltuielilor sunt reflectate de indicatorii specifici pe categorii de cheltuieli structurate mai întâi, după clasificarea funcțională (capitole și subcapitole) și apoi, după clasificarea economică (titluri, articole, alineate).
În fundamentarea cheltuielilor bugetare, după domeniul de referință, dat de capitole și subcapitole, sunt definitorii însăși exprimările comune presupuse de clasificarea economică (cadrul comun al clasificării cheltuielilor bugetare), pe fondul cărora pot să apară diferențieri de abordare, de calcule și de fundamentare ale indicatorilor financiari chiar între instituțiile de același fel.
Comune ca exprimare și nu întotdeauna în calcule și fundamentări asupra cheltuielilor bugetare, la ordonatorii de credite apar titlurile din clasificație economică privind: cheltuielile de personal, cheltuieli materiale și servicii, cheltuieli de capital.
Diferențele asupra fundamentării cheltuielilor de mai sus nu sunt evidente decât numai intuind structurile de personal implicate ce pot conduce la calcule diferite pornind de la structura activităților raportat la domeniu în modul urmator: personalul prezent în activitatea de bază (învățământ, sănătate, cultură, justiție, apărare etc) și personalul auxiliar (tehnic, de specialitate, administrativ, economic). Pentru fiecare din categoriile de personal menționate fundamentarea cheltuielilor aferente necesită abordări de detaliu la articole și alineate.
În ceea ce privește articolele de cheltuieli cu sensul de comun, în procedurile de fundamentare privind toate instituțiile publice apar numai o parte dintre ele la titlurile menționate mai înainte și anume: salarii, contribuții privind asigurările sociale de stat, contribuții pentru constituirea fondului de asigurări sociale de sănătate; întreținere și gospodărire; materiale și prestări de servicii cu caracter funcțional; obiecte de inventar; reparații curente, reparații capitale; investiții ale instituțiilor publice.
În fundamentarea cheltuielilor, la instituțiile de același fel caracterul specific este determinat de unele titluri (subvenții, transferuri, dobânzi, împrumuturi acordate; rambursări de credite; plăți de dobânzi și comisioane de credite), de o parte din articole (drepturi cu caracter social, hrană, medicamente și materiale sanitare, cărți și publicații, manuale, transferuri consolidate) și de mai multe alineate (sporuri pentru condiții de muncă, plăți pentru ore suplimentare; rechizite școlare; transport elevi, studenți, șomeri, asistați, bolnavi, invalizi și însoțitorii lor; drepturi pentru donatorii de sânge; hrană pentru oameni; hrană pentru animale; protocol; subvenții pentru produse și activități; burse).
Diferențierile mai pronunțate în calcule și fundamentări de cheltuieli apar la nivel de articole și mai ales, de alineate bugetare.
Uneori, o exprimare aparent comună, cu caracter de generalitate (transport elevi, studenți, șomeri, asistați, bolnavi, invalizi și însoțitorii lor) pe mai multe domenii obligă la exprimări parțiale ale subdiviziunii dar și la fundamentări diferite pe categorii de instituții și activități vizate.
Cheltuiala bugetară reprezentativă ca pondere la toate instituțiile, deci și în bugetele publice cu exprimare în clasificarea economică la articolul salarii, impune determinări, calcule și fundamentări separate pe cele două componente ale structurii de personal: personal al activității de bază (didactic, sanitar) și personal auxiliar. Diferențierile în fundamentare, cu privire la salarii, în instituțiile publice, apar cu deosebire la prima categorie de personal, unde se reflectă și paricularitățile domeniului sau sectorului de activitate în care se află acestea (instituțiile). Spre exemplu, în învățământ, salariile tarifare (Ch) la personalul didactic se obțin prin înmulțirea numărului de posturi didactice (Npd) din anul de referință bugetară cu cheltuielile medii lunare cu salariile pe un post didactic din anul de bază (Chsm/pd) și cu numărul lunilor de acordare a salariilor (Nl).
Ch= Npd* Chsm/pd* Nl
Acest aliniat de cheltuieli (salarii tarifare) implică diferențieri în calculele de fundamentare chiar și între instituțiile de învățământ (raportat la formele de organizare ale acestuia).
Numărul de posturi didactice este o rezultantă a altor calcule, influențate de volumul și structura activităților didactice (numărul de ore cu defalcare pe activități de predare-curs, seminarii, lucrări de laborator, proiecte, practică) ce rezultă din planurile de învățământ; numărul de indicatori reprezentativi și de aici numărul și structura formațiilor de studiu (ani, semiani, grupe, subgrupe, clase etc.); structura funcțiilor didactice (diferită în instituțiile de învățământ superior față de cele de învățământ preuniversitar), număr de ore pe funcție didactică.
Cheltuiala medie cu salariile pe post didactic se poate obține din raportarea cheltuielilor totale cu salariile tarifare lunare din anul de bază la numărul posturilor didactice din același an.
Numărul lunilor de acordare a salariilor tarifare este cel corespunzător activităților didactice (de regulă 8,5 ca medie lunară, în învațamântul preuniversitar).
Un alt aspect particular în domeniul învățământului care se răsfrânge asupra fundamentării cheltuielilor îl reprezintă plasarea în perioade calendaristice diferite a activităților didactice (prin anul școlar), pe de o parte, și a exercițiului financiar (prin anul calendaristic), pe de altă parte. În asemenea situație, în gestiunea financiară a instituțiilor de învățământ, începând cu fundamentarea cheltuielilor, unde în calcule se ia în considerare numărul de beneficiari ai activității, se impune o trecere de la anul școlar la cel bugetar.
Împreună cu salariile tarifare se mai găsesc în cadrul articolului cheltuieli cu salariile și alte aliniate ca: salarii de merit, gradații de merit, indemnizații de conducere, spor de vechime, sporuri pentru condiții de muncă, plăți pentru ore suplimentare, pensii. Fiecare din aliniatele de cheltuieli la salarii comportă calcule și fundamentări diferite potrivit cu structurile de personal existente și plasamentul lor pe locuri de activitate ori funcții (posturi), precum și diferenței pe capitole și subcapitole de cheltuieli bugetare.
O contribuție importantă, în plan metodologic pentru fundamentarea cheltuielilor la instituțiile publice, ca principali consumatori de fonduri bugetare, o au ordonatorii principali de credite bugetare care întocmesc instrucțiuni complementare, în plan procedural, asupra modalităților de calcul de utilizat, mai ales, privind specificitatea domeniului reprezentat (îndeosebi, cu privire la reprezentări pe categorii de cheltuieli de la capital, pe subcapitole, pe titluri, pe articole și pe alineate).
Fundamentarea cheltuielilor cuprinse în bugetele publice este concepută, coordonată și avizată metodologic de Ministerul Finanțelor Publice, de o manieră care să conducă la o amortizare procedurală (susținută, de altfel și de folosirea clasificației prin cele două forme de exprimare: funcțională și respectiv economică) pentru toți cei implicați cu responsabilități și competențe în relațiile bugetare atât în cuantificarea previzională, cât și în efectuarea de cheltuieli.
Pentru efectuarea cheltuielilor, instituțiile publice prezintă unităților de trezorerie și contabilitate publică la care au deschise conturile, bugetul de venituri și cheltuieli aprobat și repartizat pe trimestre.
Efectuarea cheltuielilor bugetare se face în limita aprobată în buget și numai pentru destinația aprobată. Respectând aceste două restricții efectuarea oricărei cheltuieli publice presupune următoarele momente:
a. angajarea înseamnă asumarea obligației de către stat de a plăti. Acest moment determină stabilirea sumei limită în care se poate încadra o instituție sau o societate finanțată de la buget;
b. lichidarea înseamnă verificarea efectuării contraprestației și determinarea sumei datorate;
c. ordonanțarea constă în emiterea ordinului de plată în favoarea celui îndreptățit; ordinul de plată trebuie să poarte viza controlului preventiv deoarece sunt afectați banii statului;
d. plata înseamnă stingerea obligației statului față de instituția sau societatea finanțată.
3.2. CALCULUL, VĂRSAREA ȘI PLATA VENITURILOR BUGETARE
La nivel global se poate face referire la obținerea veniturilor bugetare, pornind de la o limită minimă, cu șanse certe de îndeplinit. Această limită rezultă în primul rând din evaluarea cât mai realistă a materiei impozabile în anul de plan.
Realizarea unui venit bugetar presupune parcurgerea mai multor momente și anume:
Așezarea venitului, identificarea și cuantificarea materiei impozabile de care dispune o persoană fizică sau juridică;
Lichidarea înseamnă determinarea obligației față de buget prin stabilirea cuantumului venitului bugetar. Acest moment trebuie să țină seama de cotele de impunere, de mărimea masei impozabile și de situația financiară a debitorului;
Emiterea titlului de percepere a importului constă în înscrierea sumei într-un act pe baza căruia se autorizează perceperea unui anumit venit în contul bugetului. Actul poate fi: titlu de încasare, când contribuabilul plătește din proprie inițiativă impozitul, sau ordin de încasare când are loc executarea silită;
Perceperea reprezintă momentul încasării efective a venitului bugetar. Acest moment include urmărirea contribuabilului în cazul în care nu achită integral sau la termen, obligația față de buget.
Execuția părții de venituri a bugetelor publice reprezintă fixarea unor metode specifice de lucru ținând seama de structura și dimensiunea obligațiilor de preluat cu implicarea contribuabililor, dar și a instituțiilor responsabile.
Fluxurile informaționale, însemnând așezare și calcul mai întâi, evidențiază situații generate de același aspect tehnic referitoare la inițiativa de plată. Rezultă astfel, implicarea contribuabililor persoane juridice, pentru cea mai mare parte a veniturilor bugetare și a organelor fiscale care au aceeași inițiativă.
Legislația finanțelor publice subliniază ca norme (reguli) generale importante în realizarea veniturilor bugetare următoarele:
lista impozitelor, taxelor, contribuțiilor, precum și determinarea (prin calcule) este aprobată prin legea bugetară în fiecare an;
nici un impozit, taxă sau alte obligații de natura acestora nu pot fi înscrise în buget și încasate dacă nu au fost stabilite prin lege;
este interzisă perceperea sub orice titlu și sub orice denumire (de contribuții directe sau indirecte) în afara celor stabilite prin lege;
toate drepturile dobândite de stat referitoare la încasarea veniturilor, drepturi ce revin direct sau indirect bugetului în perioada anului respectiv aparțin exercițiului bugetar corespunzător acestuia;
orice venit neîncasat până la 31 decembrie, se încasează în contul bugetului pe anul următor;
încasarea de venituri care nu au fost specificate în lista aprobată prin legea bugetară se consideră întâmplătoare, neprevăzute sau instituite după votarea bugetului public.
Apar importante, în plan tehnic (fiscal), modalitățile de vărsare și plată unde inițiativa revine contribuabililor și organelor fiscale, în raport de structura veniturilor bugetare datorate.
Rezultă următoarele: calculul și plata directă; calculul, reținerea și vărsarea la buget a impozitului datorat de către o terță persoană; impunerea și debitarea de către organele fiscale; anularea de timbre fiscale.
Calculul și plata directă la inițiativa subiectului de venit bugetar care este și plătitor presupune evaluarea materiei impozabile (obiect de venit și respectiv baza de calcul), calculul obligației de plată și vărsarea, respectiv, plata către organul fiscal, în conturile bugetare deschise la unitățile operative ale Trezoreriei Finanțelor Publice.
Aici s-ar încadra ca venituri bugetare: taxa pe valoare adăugată; accizele (lunar, prin calculul obligației bănești de către plătitori); impozitul pe profit; obligațiile bănești de la frontieră (cu ocazia importului, pe baza documentelor vamale și cu plata directă către instituția specializată).
Această metodă este prezentă în calculul multor și reprezentative venituri bugetare. Răspunderea calculării și vărsării venitul bugetar revine, în acest caz, subiectului plătitor.
Metoda stopajului la sursă este folosită în practica execuției veniturilor bugetare, fiind caracteristică impozitului pe salarii unde calculul, reținerea și vărsarea la buget trece de la subiect la o terță persoană, plătitorul (de regulă angajatorul, persoană juridică sau fizică).
Impunerea și debitarea de către organele fiscale se bazează pe faptul cǎ acestea dispun, mai sigur și economicos, de datele necesare asupra obiectului de venit bugetar (pentru care au organizatǎ evidența statisticǎ, tehnic – operativǎ și contabilǎ). Impunerea (calculul obligațiilor de platǎ) în cadrul exigibilității, se regăsește aici prin deschiderea rolului și debitorii acestuia până în momentul încasării când se stinge obligația de platǎ (impozitul pe venit, impozitul pe venitul agricol, impozite și taxe locale).
Anularea de timbre fiscale mobile vizează o diversitate pronunțatǎ de situații de calcul și platǎ a unor taxe, ca urmare a serviciilor prestate (de instituții ale statului sau care acționează în numele statului) ce au ca obiect de venit bugetar acte și/sau fapte prevăzute de lege.
Folosirea de timbre fiscale, cu echivalență sau reprezentare valoricǎ a unor servicii prestate, prin fixarea lor pe documentele eliberate sau cererile de soluționare au sensul anulǎrii obligației de platǎ (ca urmare a serviciilor prestate).
Realizarea veniturilor bugetare la organele financiare are mai multe momente tehnice succesive pentru care se folosesc termenii: așezare, lichidare, emiterea titlului de percepere, perceperea (încasarea efectivǎ).
Așezarea veniturilor (cu deosebire la impozite) are sensul de identificare a materiei impozabile în funcție de care se calculează și se percepe obligația bugetarǎ potrivit cu o anumitǎ mărime determinatǎ.
Lichidarea presupune stabilirea mărimii venitului bugetar aferent materiei impozabile folosind elemente tehnice de calcul (mărimi relative, cote) prevăzute de lege.
La organul fiscal, aceasta însemna deschiderea poziției în registrul de roluri pentru fiecare subiect (persoanǎ fizicǎ sau juridicǎ) înscriindu-se suma datoratǎ în debitul acestuia.
Emiterea titlului de percepere constǎ în înscrierea mărimii venitului bugetar într-un act pe baza căruia organul fiscal poate proceda la perceperea lui într-un cont bugetar deschis la Trezorerie. Titlul de percepere cu sensul de încasare indicǎ implicarea subiectului plătitor prin prezentarea sa la termen pentru a onora plata venitului datorat. Același titlu, cu semnificația de ordin de încasare este prezent într-o altǎ fazǎ și anume, executarea silitǎ.
Perceperea sau încasarea efectivă a veniturilor se referǎ la concretizarea (materializarea) prin platǎ a obligației bugetare. Aceasta, se încadrează, în funcție de aspectul normal al respectării termenului și cel al nerespectǎrii lui precum și sustragerea de la platǎ cu o parte din obiectul impozabil sau prin calculul eronat.
Fluxurile informaționale generate de așezare și calculul veniturilor bugetare pot avea în comun un anumit mod de abordare (elementele tehnice reprezentative cu privire la așezare și percepere), cu reflectare într-o procedurǎ fireascǎ și corectǎ în care sǎ se regǎseascǎ, în acord cu cadrul juridic, atât contribuabilii (persoane juridice) cât și organele de control (inspecția fiscalǎ).
Execuția bugetelor publice este etapa finală a procesului bugetar și exprimă ansamblul de măsuri, metode, tehnici și procedee pe care cei implicați în relațiile specifice le folosesc în legătură cu realizarea indicatorilor finanțelor publice prevăzuți și aprobați prin balanțele financiare operative ale statului și unităților administrativ-teritoriale.
De asemenea, executia bugetelor reprezintă faza realizării veniturilor și cheltuielilor bugetare prin implicarea efectivă cu obligații și drepturi bănești a celor prevăzuți de legislația specifică potrivit relațiilor bugetare existente.
Execuția bugetelor cumulează forma globală de abordare tehnică, pornind de la caracteristicile comune ale relațiilor economice specifice prin care sunt implicați în acțiune toți factorii responsabili și anume, statul cu instituțiile specializate și partenerii lui prezentați cu calitățile de contribuabili și de ordonatori de credite bugetare.
Bugetele publice se abordează din două puncte de vedere: ca relații economice de o anumită factură (execuția bugetelor publice exprimă concretizarea relațiilor economice generatoare de mijloace bănești pe fondul repartiției venitului național, cu două sensuri, de mobilizare și repartizare centralizată, la și de la dispoziția statului, în scopul susținerii intereselor de ordin public) și ca balanțe financiare operative.
Execuția bugetară poate fi abordată prin:
sistemul bugetar, respectiv ansamblul de relații cu această semnificație;
componentele sistemului prin prezentarea fiecărui buget public în parte, cu cele două interpretări: -structura indicatorilor financiari, redusă la expresiile generice de venituri, respectiv de cheltuieli; -răspunderi și competențe, cu localizarea la instituțiile specializate și respectiv la contribuabili și consumatorii de fonduri bugetare;
Prezentarea execuției bugetare poate declanșa, fie o avalanșă de informații și interpretări, mai puțin lămuritoare pentru cei neinițiați în problematica finanțelor publice, fie o punere în temă ori o clarificare teoretico-metodologică, pentru o categorie mai restrânsă cu interes profesional în aceeași zonă de referință.
Un segment important în execuția veniturilor și cheltuielilor bugetare, în gestiunea lor propriu-zisă, îl reprezintă execuția de casă la nivelul Trezoreriei Publice.
La venituri realizarea se concretizeză în vărsarea-plata, încasarea, controlul și urmărirea lor de pe poziția contribuabililor și a instituțiilor financiar-bancare.
Cea mai mare parte a obligațiilor bugetare se realizează la inițiativa plătitorilor care acționează în nume propriu și în numele unor subiecte de venituri bugetare (salariați, pentru impozitul pe salarii). Organele fiscale preiau prin impunere-debitare alte venituri (cazul impozitelor și taxelor locale).
Compartimentele de venituri bugetare (de impozite directe sau indirecte) urmăresc și controlează realizarea obligațiilor bănești către bugetele publice. Încasarea veniturilor bugetare se realizează separat pe categorii de contribuabili (agenți economici, instituții publice și persoane fizice), pe bugete publice și pe categorii de venituri corespunzătoare subdiviziunilor clasificației (capitole și subcapitole) pe baza unor metode, tehnici, procedee de lucru stabilite la nivelul unităților operative ale Trezoreriei Finanțelor Publice.
Cheltuielile se derulează separat de venituri presupunând noțiuni, elemente, metode și procedee specifice. Reprezentativ pentru execuția cheltuielilor sunt expresii care pornesc de la noțiunea de credite bugetare (aprobare, virare, ordonatori), metode și tehnici de finanțare bugetară (deschidere și repartizare de credite bugetare, alimentare cu mijloace bănești sau alocare de fonduri), angajare, lichidare, ordonanțare, plată.
Circuitul mijloacelor bănești pe seama relațiilor bugetare poate fi vizualizat ca un parcurs cu mai multe momente definitorii, care declanșează în execuția bugetelor publice, ca balanțe financiare operative, modalități tehnice distincte în realizarea acesteia, cu consemnări informaționale separate la cei implicați în acțiune.
În acest sens, relevante sunt: așezarea și calculul veniturilor bugetare, vărsarea și plata acestora, încasarea lor propriu-zisă, depersonalizarea ca efect al manifestării principiului bugetar al neafectării veniturilor; credite bugetare aprobate; plăți de casă; cheltuieli efective. Suita de momente tehnice mai sus menționate este încadrată de fundamentarea indicatorilor financiari (care precede elaborarea proiectelor de bugete publice) și rezultatul execuției lor bugetare (prin contul general de încheiere a exercițiului bugetar).
Așezarea și calculul veniturilor bugetare revine, ca responsabilitate lucrativă contribuabililor persoane juridice și organelor fiscale, pentru contribuabilii persoane fizice.
Vărsarea veniturilor bugetare reprezintă manifestarea inițiativei la plată a contribuabililor ce este reflectată prin evidențe tehnic-operative ori contabile și consemnată prin ordine de plată (cu caracter general, pentru cele mai multe obligații bugetare și cu caracter specific pentru contribuția de asigurări sociale), foi de vărsământ (pentru unele plăți în numerar ale persoanelor juridice) ori chitanțe (care exprimă încasarea de către stat a obligațiilor bugetare de la persoanele fizice).
Încasarea propriu-zisă a veniturilor bugetare se face potrivit cu documentele specifice menționate mai sus ca urmare a viramentelor din conturile băncilor comerciale (unde își au deschise conturi agenții economici) în conturile sintetice și analitice de venituri pe bugete publice deschise la unitățile operative ale Trezoreriei Finanțelor Publice. La această instituție financiar-bancară se materializează segmentul distinct din realizarea veniturilor bugetare și anume execuția de casă a acestora prin înregistrări tehnico-operative și contabile potrivit cu evidențele specifice.
Depersonalizarea veniturilor bugetare este singurul moment din circuitul banului public prin balanțele financiar-operative, în care nu se produc consemnări informaționale prin evidențe însă, marchează trecerea la execuția părții de cheltuieli bugetare din acestea.
Aprobarea creditelor bugetare reprezintă momentul declanșator al finanțării cheltuielilor din bugetele publice potrivit cu limitele ce nu pot fi depășite.
La nivelul consumatorilor de fonduri publice (ordonatorii de credite bugetare), se consemnează prin conturi în afara bilanțului prevederile bugetare mai întâi la instituțiile centrale (conduse de ordonatori principali de credite bugetare) prin deschiderea de credite bugetare și apoi la instituțiile subordonate (ordonatorii secundari de credite bugetare și ordonatorii terțiari de credite bugetare) prin repartizare de credite bugetare.
În plan local, din bugetele unităților administrativ-teritoriale, finanțarea se face prin alimentarea cu mijloace bănești a conturilor de diponibil ale ordonatorilor de credite bugetare numai în măsura existenței de mijloace bănești în acestea ca urmare a încasării de venituri proprii ori a veniturilor de echilibrare provenite din transferurile consolidate din bugetul de stat.
Plățile de casă reprezintă un alt moment al execuției cheltuielilor bugetare. Se scot mijloace bănești din conturile de la trezorerie pentru angajarea de plăți aprobate în bugetele de venituri și cheltuieli ale ordonatorilor de credite bugetare ce au drept corespondent subdiviziuni de cheltuieli în bugetele publice finanțatoare.
În evidența instituțiilor publice sunt consemnate plățile de casă (inclusiv plățile nete de casă), atât tehnic-operativ cât și contabile (prin documente că „fișa pentru operații bugetare” sau „fișa pentru operații diverse”, precum și prin folosirea unor conturi specifice). Plățile de casă au corespondent și în evidența de la unitățile operative ale Trezoreriei Finanțelor Publice.
Execuția propriu-zisă a părții de cheltuieli din bugete publice ca balanțe financiare se concretizează ca modalitate tehnică de exprimare în cheltuielile efective care reprezintă plata furnizorilor de energie electrică și energie termică, plata salariilor nete, plata burselor, (sunt consemnate prin conturile specifice de cheltuieli).
Finalitatea execuției financiare la instituțiile publice este exprimată cu ajutorul conturilor de execuție bugetară, la bugetele publice prin contul general de încheiere a exercițiului bugetar.
Efectuarea cheltuielilor publice presupune respectarea destinației și a cuantumului aprobat pentru fiecare categorie de cheltuieli bugetare și impune parcurgerea mai multor faze procedurale succesive, pentru fiecare alocație bugetară, după cum urmează: angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata.
Angajarea reprezintă asumarea obligației de către stat de a plăti o anumită sumă de bani furnizorilor diferitelor bunuri și servicii publice, obligație ce rezultă dintr- un contract, hotărâre judecătorească, decizie ministerială sau orice alt act legal.
Angajarea este făcută de către ordonatorii de credite principali (miniștri) sau, în mod excepțional, de către ordonatorii secundari, dar numai în limita stabilită în buget pentru acțiunile sau obiectivele respective.
Lichidarea este faza în care se constată realizarea serviciului în favoarea statului și se stabilește cuantumul plății ce urmează a fi efectuată. Lichidarea are la bază documente justificative și furnizarea efectivă a bunurilor și/sau serviciilor contractate.
Ordonanțarea constă în operațiunea de emitere, din partea unei instituții publice, a unei dispoziții sau ordin de plată a unei sume din alocația bugetară în favoarea unui terț, furnizor de bunuri și/sau servicii publice sau creditor.
Plata este operațiunea prin care se stinge obligația statului față de persoanele fizice sau juridice, furnizori sau creditori și constă în achitarea efectivă de către instituția publică a sumei datorate.
Operațiunile specifice primelor trei faze (angajarea, lichidarea și ordonanțarea) sunt efectuate, pe baza avizelor serviciilor operaționale, de către conducătorii instituțiilor publice (sau mandatarii acestora), denumiți și ordonatori de credite bugetare.
Ordonatorii de credite bugetare sunt clasificați în ordonatori de gradul I (conducătorii ministerelor și agențiilor guvernamentale din subordinea guvernului), de gradul II (structurile de conducere și coordonare din teritoriu ale ministerelor: direcții sanitare județene, inspectorate școlare județene) și de gradul III (instituțiile publice operaționale: spitale, școli, teatre, muzee).
Actele emise de ordonatorii principali sau secundari trebuie să poarte viza controlului financiar, pe baza acestora efectuându- se plăti ce vor afecta resursele statului.
Plata este efectuată de către gestionarii de bani publici: contabili, casieri, plătitori.
Toți funcționarii publici participanți la fazele execuției cheltuielilor publice ale unei instituții bugetare răspund solidar pentru calitatea și legalitatea gestionării banilor publici.
Încheierea exercițiului bugetar este etapa următoare încasării veniturilor și efectuării cheltuielilor pentru un an bugetar și constă în întocmirea unei dări de seamă complete cu privire la modul de realizare a veniturilor și de efectuare a cheltuielilor pentru anul bugetar expirat.
Caracteristic acestei etape este întocmirea contului de încheiere a execuției bugetare, care permite determinarea rezultatelor execuției bugetare, adică raportul dintre venituri și cheltuieli. Contul de încheiere a execuției bugetare este alcătuit din totalitatea veniturilor realizate și a cheltuielilor efectuate și reflectă rezultatul execuției bugetare care poate fi un deficit sau un excedent bugetar.
Contul de încheiere a execuției bugetare, întocmit de Ministerul Finanțelor, este prezentat Guvernului, care, după discutare, îl supune spre dezbatere și aprobare Parlamentului.
Controlul execuției bugetare este determinat atât de rațiuni de ordin politic, în sensul că parlamentul este interesat ca guvernul, în realizarea programului său, să nu depășească limitele autorizației parlamentare ce i-a fost acordată, cât și de rațiuni de ordin financiar, guvernul fiind interesat de bună gestionare a fondurilor publice, evitarea risipei, prevenirea deturnărilor și a delapidărilor.
În funcție de obiectivele urmărite și de organele care efectuează controlul bugetar, acesta poate fi: politic, administrativ și jurisdicțional.
Controlul bugetar politic este realizat de parlament fie cu ocazia examinării și adoptării proiectului de buget, fie în timpul execuției bugetare, la cerere sau din oficiu, de către comisiile financiare de specialitate ale acestuia și în baza rapoartelor prezentate de guvern în cursul anului bugetar, fie cu prilejul examinării și aprobării contului de încheiere a exercițiului bugetar.
Controlul bugetar administrativ este realizat de către organele de specialitate ale Ministerului Finanțelor și prin controlul ierarhic exercitat de către ordonatorii bugetari principali, cu privire la modul în care au fost cheltuite alocațiile bugetare de către subordonații acestora.
În S.U.A., controlul administrativ este efectuat de către Direcția Generală a Controlului și de către organele controlului intern administrativ, iar în Franța, de către controlorii cheltuielilor angajate, care funcționează pe lângă fiecare minister, de către contabili, cu ocazia încasărilor sau plăților pentru sau de la bugetul de stat sau prin inspecția finanțelor.
Controlul jurisdicțional este efectuat de un organism specializat, denumit Camera sau Curtea de Conturi, care are ca principală atribuție controlul compet al execuției bugetului, și anume: controlează activitatea ordonatorilor bugetari, examinează actele justificative prezentate periodic de contabili și se pronunță asupra legalității acestora și examinează conturile de execuție ale bugetului de stat.
La noi în țară, atribuțiile de control ale execuției bugetare revin următoarelor organe: Parlamentul (Adunarea Deputaților și Senatul), care exercită un control politic; Curtea de Conturi, care exercită un control jurisdicțional; Ministerul Finanțelor, care exercită un control administrativ specializat.
Pe baza raportului privind contul de execuție bugetară, Parlamentul declanșează procedura de dezbatere și aprobare a acestuia.
Întâi are loc analiza raportului în comisiile permanente reunite de buget- finanțe ale forului legislativ, iar apoi se dezbate în plenul Parlamentului proiectul de lege privind aprobarea contului de execuție bugetară.
În conținutul acestui proiect de lege, pe lângă articolele privind aprobarea contului respectiv, pot fi introduse prevederi referitoare la continuarea verificării de către Curtea de Conturi a anumitor aspecte ale execuției bugetare și la raportarea către Parlament a rezultatelor constatate și a măsurilor legale aplicate.
Votul final favorabil asupra proiectului de lege privind aprobarea contului de execuție bugetară marchează încheierea etapelor procesului bugetar.
Durata întregului proces bugetar cunoaște unele deosebiri, de la o țară la alta. Luând în calcul etapele procedurii bugetare, aceasta se prelungește pe parcursul a trei ani calendaristici (în cazul anualității bugetare), întrucât elaborarea proiectului începe în anul precedent celui pentru care se întocmește, executarea bugetului continuă în cursul anului respectiv și se definitivează prin contul de încheiere a exercițiului bugetar în anul următor.
Principiile procedurii bugetare în statele cu economie de piață definesc:
modul de reflectare a veniturilor și cheltuielilor publice în bugetul de stat, adică sfera de cuprindere a acestuia;
durata de timp pentru care parlamentul autorizează guvernul să realizeze exercițiul bugetar;
relația care trebuie să existe între veniturile și cheltuielile bugetare; informarea opiniei publice despre sursele veniturilor și destinația acestora.
La baza elaborării și execuției bugetului administrației centrale de stat, a bugetului asigurărilor sociale și a bugetelor locale stau principiile universalității, echilibrului și realității, aplicabile la specificul fiecărui buget (art. 4 al Legii finanțelor publice, nr. 72/1996). Pe lângă aceste principii, formulate în mod expres în textul legii, din analiza celorlalte texte mai reies, implicit, și alte principii: al unității (art. 19, alin. 1), al neafectării veniturilor (art. 10), al echilibrului bugetar (art. 1), anualitatea (art.75) și publicitatea (art.4 din aceeași lege).
În terminologia de specialitate a teoriei financiare, ca și în practica financiară a statelor, sunt întâlnite următoarele principii ale procedurii bugetare: universalitatea bugetară, echilibrul bugetar, realitatea sau specializarea bugetară, unitatea (unicitatea) bugetară, neafectarea veniturilor, anualitatea și publicitatea procedurii bugetare.
Potrivit principiului universalității, veniturile și cheltuielile statului trebuie să figureze în buget cu sumele lor totale. Respectarea acestui principiu presupune cunoașterea și controlul sumelor exacte a veniturilor și cheltuielilor publice. Bugetul întocmit cu respectarea principiului universalității poartă denumirea de buget brut și presupune ca veniturile să fie înscrise în buget cu produsul lor brut, iar cheltuielile cu cifra lor totală, iar nu cu soldul dintre acestea.
În practică, acest principiu nu este respectat și se trece astfel la bugetul net, care cuprinde numai rezultatul final al acțiunilor producătoare de venit și al celor generatoare de cheltuieli, ca apoi să se ajungă la bugetul mixt, în care la unele poziții figurează cifre totale, iar la altele numai soldul dintre venituri și cheltuieli.
Practicarea unui sistem bugetar mixt este determinată de acțiunea unor factori ce vizează evoluția rolului și funcțiilor statului.
Prin înființarea unor unități economice sub formă de regii autonome, cu personalitate juridică și o largă autonomie funcțională, statul a dat posibilitatea unor reglementări financiare diferite de cele aplicabile instituțiilor de drept public, așa încât ele nu mai figurează cu totalitatea veniturilor și cheltuielilor în bugetul de stat, ci numai cu sumele pe care le vărsa, respectiv le primesc de la buget. De asemenea, unitățile administrativ- teritoriale figurează numai cu eventualele subvenții primite sau vărsate către buget.
Unele instituții publice locale fără scop lucrativ, care au dobândit personalitate juridică și implicit dreptul de a- și organiza gestiunea financiară după alte criterii decât cele specifice serviciilor publice, își rețin veniturile pe care le realizează din diverse surse pentru acoperirea propriilor cheltuieli, primind de la buget subvenții în completare. Asemenea instituții sunt centrele de cercetare științifică, universitățile, spitalele.
În mod similar, organizațiile care gestionează fondurile asigurărilor sociale de boală, invaliditate, șomaj, pensii de bătrânețe etc. se bucură de o existență de sine- stătătoare, de personalitate juridică și dispun de o autonomie financiară, fapt ce le îndreptățește să nu figureze cu veniturile și cheltuielile lor totale în bugetul de stat.
3.3.Echilibrarea bugetului
Echilibrarea bugetară presupune atât întocmirea unui buget ale cărui cheltuieli să fie acoperite integral din veniturile bugetare, cât și respectarea acestui echilibru pe parcursul întregului exercițiu bugetar. Urmarea majorării cheltuielilor pentru funcționarea aparatului de stat, a creșterii datoriei publice este înregistrarea unui dezechilibru bugetar sub forma deficitului bugetar.
Pentru acoperirea deficitului bugetar se recurge, de regulă, la venituri extraordinare care provin din împrumuturi de stat și emisiune monetară fără acoperire. Emisiunea monetară duce la creșterea masei monetare în circulație, fără acoperirea corespunzătoare în mărfuri și servicii, fapt ce atrage consecințe negative asupra economiilor naționale.
Astfel, se reduce puterea de cumpărare a banilor, se înregistrează o creștere substanțială a prețurilor și implicit a cheltuielilor publice, ceea ce generează, în ultimă instanță, noi deficite bugetare.
În prezent, statele dezvoltate ale lumii soluționează problema deficitului bugetar recurgând la împrumuturi sau emisiuni monetare, la bonuri de tezaur sau operațiuni de stat sau la vânzări de aur din rezerve de stat.
Veniturile bugetare trebuie să fie aprobate de către parlament pe surse de proveniență, iar cheltuielile bugetare sunt dispuse pe categorii de destinații și obiective. În scopul realizării acestei cerințe și pentru a se oferi parlamentului o imagine cât mai clară asupra bugetului de stat, veniturile și cheltuielile au fost grupate după o anumită schemă, luând astfel naștere clasificarea bugetară. Veniturile și cheltuielile care se înscriu în bugetul administrației centrale de stat se grupează în: venituri și cheltuieli ordinare și extraordinare, cheltuieli curente și de capital, cu specificitatea naturii veniturilor și cheltuielilor și detalierea acestora pe baza clasificării bugetare.
Clasificarea bugetară este un document tehnic, conceput și realizat de Ministerul Finanțelor pe baze științifice, grupând veniturile și cheltuielile într-o anumită ordine și după anumite criterii, și care arăta: sursele veniturilor bugetare, repartiția cheltuielilor bugetare, instituțiile publice prin care se realizează veniturile și se efectuează cheltuielile prevăzute în buget.
Clasificarea bugetară trebuie să fie cât mai simplă și cât mai clară, pentru a putea fi înțeleasă și de cei care nu au pregătire de specialitate.
Clasificarea bugetară tip, elaborată de Ministerul Finanțelor și publicată în Monitorul Oficial, grupează veniturile și cheltuielile într-o anumită ordine, pe titluri, capitole, subcapitole, articole și paragrafe, dar și aliniate, atunci când este necesară o și mai mare detaliere.
Principiul corelat cu principiul universalității bugetare, este unitatea bugetară care presupune ca toate veniturile și cheltuielile bugetare să fie înscrise într-un singur document, oferind o imagine clară și cuprinzătoare a situației financiare a statului.
Un buget unitar, sub aspect politic, facilitează controlul parlamentar, dând posibilitatea organului legislativ să examineze politica financiară a guvernului aflat la putere și să propună amendamente cu privire la cuantumul veniturilor și cheltuielilor bugetare sau la oportunitatea, prioritatea ori necesitatea aprobării unor cheltuieli.
Sub aspect financiar, unitatea bugetară constituie o regulă de ordine și claritate, reflectând starea reală a situației financiare a țării, eliminând posibilitatea unor artificii de disimulare. Cu timpul, acest principiu nu a mai fost respectat, trecându- se la întocmirea, pe lângă bugetul general al statului, și al altor bugete, cum sunt, de pildă, bugetele extraordinare, bugetele anexe, bugetele autonome, conturile speciale de trezorerie și taxele parafiscale.
De la principiul unității, în România, legea finanțelor publice prevede unele derogări, prin reglementarea bugetelor anexe (art.19, alin. 2, Legea nr. 72/1996), precum și a altor bugete constituite prin lege (art.19, alin. 1).
Bugetele anexe se constituie în afara bugetului administrației centrale de stat, ca fonduri speciale pentru cazurile autorizate de lege și se aprobă de parlament o dată cu bugetul public național
Practica bugetară cunoaște mai multe modalități de eludare a principiului unității bugetare, precum și numeroase dificultăți pe care parlamentele le întâlnesc în examinarea și aprobarea veniturilor și cheltuielilor bugetare. În scopul evitării controlului parlamentar se recurge la scoterea unor venituri și cheltuieli publice în afara bugetului de stat.
Veniturile publice încasate trebuie să se depersonalizeze pentru a servi la acoperirea cheltuielilor bugetare. Nu se admite ca un anumit venit bugetar să fie afectat pentru finanțarea unor anumite cheltuieli. Aceasta, deoarece nu există un raport corespunzător între randamentul unui venit și necesarul de fonduri pentru finanțarea unei cheltuieli publice. Astfel, dacă încasările din venitul cu o afectare specială ar depăși suma necesară pentru finanțarea acțiunii respective, s-ar obține un excedent care ar conduce la risipa fondurilor disponibile. În situația inversă, dimpotrivă, acțiunea respectivă nu s-ar putea realiza în bună măsură, din cauza insuficienței fondurilor afectate.
Principiul neafectării veniturilor nu se aplică cu strictețe în practica financiară, abaterile de la principiul unității bugetare constituind tot atâtea forme de derogare de la principiul neafectării veniturilor.
De exemplu, atunci când se instituie un nou impozit sau se majorează cuantumul unuia existent, guvernul, pentru a atenua starea de nemulțumire a contribuabililor, indică și scopul în care vor fi utlizate încasările provenite din impozitul respectiv. Mai mult, în unele țări, legea admite afectarea unor venituri chiar în cadrul bugetului ordinar.
În unele state, anul bugetar poate coincide sau nu cu anul calendaristic. Începutul anului bugetar în țările în care acesta nu coincide cu anul calendaristic este determinat de factori de natură economică, de tradiție, de regimul de lucru al parlamentului. În țări ca Austria, Belgia, Brazilia, Franța, Germania, anul bugetar coincide cu anul calendaristic; în alte țări ca Anglia, Danemarca, Japonia, anul bugetar se desfășoară în intervalul 1 aprilie a.c. – 31 martie, anul următor; în Italia și Suedia, anul bugetar este cuprins între 1 iulie – 30 iunie; în S.U.A., anul bugetar se desfășoară de la 1 octombrie – 30 septembrie.
La întocmirea proiectului de buget, într-o țară cu un pronunțat caracter agricol, este necesar a se cunoaște perspectivele recoltei, deoarece resursele financiare ale statului în anul pentru care se realizează bugetul depind în mare măsură de veniturile realizate din agricultură în anul de bază.
De asemenea, într-o țară dezvoltată este necesar să se cunoască evoluția producției industriale, conjunctura pe piață internă și pe cea externă, evoluția prețurilor și a altor factori care influențează nivelul veniturilor și creșterea economică.
Procedura parlamentară, numărul de ședințe rezervate dezbaterii proiectului de buget, modul de soluționare a eventualelor divergențe dintre guvern și parlament, ori dintre camerele parlamentare pot influența momentul începerii anului bugetar.
În unele state, tradiția are un rol important în stabilirea și perpetuarea unei anumite practici bugetare.
România a cunoscut o experiență interesantă cu privire la principiul anualității. Practica română a îmbrățișat de la început principiul anualității impozitelor directe, fiind influențată de practică franceză și belgiană. În practică bugetară din țara noastră, anul bugetar a început la diferite date. Astfel, până în anul 1880, anul bugetar coincidea cu anul calendaristic. După anul 1880, anul bugatar a început la 1 aprilie. Din anul 1923, s-a trecut din nou la 1 ianuarie că data a începerii anului bugetar.
În practica financiară a statelor dezvoltate se cunosc abateri de la anualitatea bugetară. În Franța, de pildă, se aplică formula “legilor program” pentru cheltuielile eșalonate pe o perioadă mai îndelungată de timp. Legea program nu are caracter obligatoriu, ci numai valoarea unei declarații de intenții.
În unele state, principiul anualității bugetului de stat, sub aspectul duratei exercițiului bugetar, se reflectă în practica bugetară printr-un sistem de exercițiu, care presupune în plus o perioadă de trei sau șase luni, de la scadența anului bugetar până la momentul încheierii exercițiului bugetar, interval în care se continuă încasarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor.
Acest sistem prezintă dezavantajul coexistenței în paralel a două bugete – bugetul anului expirat, cu privire la care se extinde perioada execuției bugetare pentru lichidarea operațiunilor aferente și bugetul în curs – fapt ce creează dificultăți în activitățile de evidență și control bugetar.
Bugetul de stat este adus la cunoștința opiniei publice, în scopul informării cu privire la resursele preconizate de guvern și la destinația dată banilor publici.
Astfel, cu prilejul dezbaterilor parlamentare, cifrele proiectului de buget sunt comentate nu numai în sălile de ședințe ale organelor legislative, ci și în presă, la radio și televiziune.
După adoptarea legii cu privire la bugetul de stat, aceasta este data publicității, apărând atât în publicații oficiale (Monitor Oficial, Buletin etc.), cât și în culegeri de acte normative. Asemănător se procedează și cu contul general de încheiere a exercițiului bugetar, care este aprobat de parlament și dat publicității în formă oficială.
Acesta reprezintă o modalitate de control din partea parlamentului și a opiniei publice a manierei în care a fost executat bugetul de stat adoptat cu un an în urmă.
Pentru ca opinia publică să se poată informa asupra situației finanțelor publice, bugetul de stat ar trebui să fie întocmit într-o formă simplă, clară și precisă, însă, practic, legea cu privire la bugetul de stat și anexele sale este voluminoasă și cuprinde dispoziții redactate într-un limbaj de strictă specialitate, inaccesibil cetățeanului de rând.
Publicarea informațiilor cu privire la bugetul de stat este o necesitate atât pe plan intern, cât și pe plan extern, întrucât situația finanțelor publice, evoluția puterii de cumpărare a monedei naționale, alături de dinamica producției industriale și de creșterea economică influențează decisiv poziția și creditul de care se bucură un stat pe piața internațională de capitaluri.
Evaluarea veniturilor și cheltuielilor care se înscriu în proiect se poate face prin mai multe metode:
metoda automată – presupune evaluarea forfetară a veniturilor și cheltuielilor, pentru bugetul anului N+l, pe baza datelor existente în bugetul și contul general de execuție bugetară al anului N-l.
metoda majorării sau diminuării – are la bază determinarea ritmului mediu anual de creștere sau scădere a veniturilor și cheltuielilor din ultimii cinci sau mai mulți ani consecutivi premergători anului pentru care se elaborează bugetul.
Cu acest ritm mediu se corectează veniturile și cheltuielile anului bugetar în curs, determinându-se astfel elementele bugetului următor. Metoda prezintă dezavantajul trimiterii, în perioada viitoare, a influențelor unor factori care s-au manifestat în trecut și care pot acționa în viitor;
metoda evaluării directe – presupune determinarea veniturilor și cheltuielilor pe baza datelor preliminare ale contului general de execuție bugetară curentă și a previziunilor economice și sociale pentru anul bugetar următor. În aplicarea acestei metode este necesară luarea în considerare a ultimelor legi care modifică veniturile statului.
Execuția bugetului parcurge următoarele etape:
repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor bugetare se face în funcție de termenele legale de încasare a veniturilor și de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor. La repartizarea pe trimestre se mai are în vedere ritmul de desfășurare al activității, pe parcursul anului și specificul activității respective;
execuția de casă a bugetului se realizează în cea mai mare parte prin Trezoreria statului și prin unități bancare. Trezoreria statului asigură atât execuția bugetului central cât și a celor locale prin direcțiile județene ale sale;
realizarea veniturilor bugetare înseamnă încasarea integrală și la termenele stabilite a veniturilor bugetare. Momentele angajării, lichidării și ordonanțării sunt realizate de ordonatorii de credite, iar momentul plății este realizat de gestionarii publici sau contabilii plătitori ai trezoreriei.
Închiderea exercițiului bugetar constă în elaborarea contului general de execuție bugetară care reflectă toate operațiile efectuate și stabilește deficitul sau excedentul bugetar.
Etapa de închidere a exercițiului bugetar are la bază raportările financiare ale ordonatorilor principali de credite. Acestea se depun la Ministerul Finanțelor Publice care, le verifică, le analizează și întocmește contul general de execuție bugetară pentru fiecare componentă a sistemului bugetar.
La nivelul bugetelor locale conturile de execuție revin în sarcina primăriilor care le elaborează și le înaintează spre aprobare organelor de decizie alese.
Contul general de execuție bugetară se aprobă de către Parlament.
Întreaga procedură bugetară este supusă controlului. În funcție de organul care-l exercită, controlul bugetar poate fi:
control bugetar politic care se efectuează de către Parlament și constă în examinarea și adoptarea bugetelor, examinarea și aprobarea contului de închidere.
Pe parcursul execuției, Parlamentul analizează rapoartele primite din partea Guvernului privind execuția bugetară pe perioade scurte (trimestre, semestre). Controlul periodic al execuției se face prin comisia de buget – finanțe a Parlamentului;
controlul administrativ – este efectuat de către Ministerul Finanțelor Publice, prin organele sale specializate. Acest tip de control are în vedere verificarea procedurii de încasare a veniturilor și a efectuării cheltuielilor, cu respectarea limitei și a destinației aprobate;
controlul jurisdicțional – îl efectuează Curtea de Conturi și se referă numai la etapa execuției bugetare.
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Studiul Privind Executia Bugetara In Cazul Unei Gradinite (ID: 147861)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.