Studiul Privind Evolutia Resurselor Financiare Publice In Romania

CUPRINS

INTRODUCERE

Această lucrare„analizează resursele financiare publice, reprezentând totalitatea mijloacelor bănești in scopul realizării unor obiective economice,sau social-culturale.

Resursele financiare publice fac parte din resursele financiare ale societății, între ele existând un raport ca de la parte la întreg.

Resursele financiare publice se creaza printru-un sistem de bugete, și anume: bugetele fondurilor speciale, bugetul de stat, bugetele locale, bugetul trezoreriei statului și bugetele altor instituții publice cu caracter autonom.

Finanțele publice reprezinta, în etapa actuală, o componentă de prim rang a vieții economico-sociale a fiecărui stat, cucerirea acestei poziții privilegiate este determinată de faptul că, în condițiile actuale, în majoritatea țărilor lumii, se acumuleaza la dispoziția autorităților publice mai mult de jumătate din produsul intern brut prin intermediul instrumentelor”financiare.

Însă, impactul finanțelor publice asupra economiei în ansamblul ei nu este reprezentat doar de proporția redistribuirii produsului intern brut ci, în mod deosebit, de modalitatea în care se realizează acest proces.

Prin urmare, impozitele, taxele, contribuțiile și împrumuturile de stat nu constituie doar modalități de prelevare și respectiv, de repartizare și utilizare a resurselor financiare publice, ci și veritabile instrumente cu ajutorul cărora organele de decizie influențează dezvoltarea economico-socială a țării.

În țara noastră, tranziția de la sistemul economic centralizat la cel concurențial, de piață, a antrenat schimbări în viața economică și socială pe care puțini le suspectau la începutul acestui drum. Modificările acestea nu puteau să evite sistemul financiar pentru care, ultimul deceniu și jumătate a reprezentat o perioadă de permanente căutări în vederea adaptării instituțiilor, instrumentelor, tehnicilor și metodelor sale de lucru, a normelor juridice cu caracter financiar, la noile realități din societatea românească.

În plus, funcțiile economice ale statului contemporan, care este din ce în ce mai eterogen de la o epocă la alta, au precizat, în primul rând, apariția unor transformări radicale la nivelul volumului și structurii cheltuielilor publice, și în al doilea rând, accentuarea demersurilor legate de găsirea unor soluții durabile referitoare la modalitățile de funcționare a acestora.

Lucrarea este structurată pe două capitole. În primul capitol se au în vedere aspectele teoretice privind conținutul resurselor financiare precum și structura resurselor financiare publice în România, fiind structurate pe criterii economice, în conformitate cu structura sistemului bugetar.

Capitolul al II-lea cuprinde definirea impozitelor directe, respectiv impozitele directe de la persoanele fizice și impozitele directe de la persoanele juridice, precum și impozitele indirecte analizând taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxele vamale și alte taxe. Tot în cadrul acestui capitol sunt prezentate și impozitele și taxele locale.

Capitolul 1 RESURSE FINANCIARE PUBLICE ÎN ROMANIA

Conținutul resurselor financiare

La nivel„macroeconomic și microeconomic, trebuiesc o serie de resurse materiale, umane, informaționale și financiare pentru o bună desfasurare a unei activități.

Resursele financiare sunt reprezentate de totalitatea mijloacelor bănești necesare realizării unor obiective economice, social-culturale sau de altă natură.

Resursele financiare ale societății cuprind:

-resursele financiare ale organismelor fără scop lucrativ;

-resursele financiare ale întreprinderilor publice și private;

-resursele financiare ale instituțiilor publice;

-resursele financiare ale populației;

Cuantumul resurselor financiare ale societății este influențat de:

-mărimea produsului intern brut;

-populația în care acesta se împarte pentru formarea brută de capital și pentru consum;

-nivelul prețurilor;

-populația în care acesta se împarte pentru formarea brută de capital și pentru consum;

-posibilitatea de obținere unor resurse financiare externe.

Distincțiile existente între finanțele publice și cele private, determină deosebiri și între resursele financiare ale societății și resursele financiare publice.

Resursele financiare publice se realizează printru-un sistem de bugete, și anume: bugetul de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului și bugetele altor instituții publice cu caracter autonom, în condițiile asigurării echilibrului financiar.

Resursele prezentate în bugetele menționate, însumate la nivel național formează resursele financiare publice”totale.

”Î

În categoria„resurselor financiare publice se cuprind următoarele:

1) resursele administrației de stat centrale, care sunt formate din impozite și taxe de la agenții economici cu capital privat și de la populație, din veniturile nefiscale ce provin de la regiile autonome și societățile comerciale cu capital de stat, din împrumuturi contractate atât în țară cât și în afara acesteia;

2) resursele administrației de stat locale și ale altor colectivități publice cu autonomie financiară care sunt constituite din impozite, taxe și venituri nefiscale cu caracter local, împrumuturi și alte taxe;

3) resursele instituțiilor și autorităților publice cu caracter autonom;

4) resursele necesare protecției și asigurărilor sociale de stat, provenite din cotizațiile la asigurările sociale plătite de agenții economici, de instituțiile publice și de alte persoane juridice și fizice, cotizațiile plătite de asigurați și din alte surse;

5) resursele asigurărilor sociale de sănătate.

Având in vedere caracterul limitat al resurselor financiare, se pune problema alocării resurselor necesare producerii tuturor categoriilor de bunuri: publice, private și mixte.

Decizia privind alocarea resurselor între sectorul public și cel privat determină producția de bunuri publice și raportul dintre acestea și bunurile private. În condițiile economice actuale, statul, în calitate de partener al vieții publice care reglementează și intervine pentru asigurarea funcționalității pieței acționează, fie direct (în calitate de producător sau consumator de bunuri), fie indirect.

Prin urmare, rolul alocativ al guvernului are în vedere utilizarea resurselor pentru producerea și distribuirea de bunuri și servicii publice.

În zilele noastre, în conjunctură economică, se manifestă o cerere sporită de resurse financiare, din ce în ce mai des, determinată de creșterea nevoilor sociale într-un ritm mai alert decât evoluția produsului intern”brut.

Structura resurselor financiare publice în România

Din punct„de vedere al conținutului lor economic, principalele categorii de resurse sunt:

Prelevările cu caracter obligatoriu sunt formate din venituri cu caracter fiscal (impozite și taxe de la agenții economici cu capital privat și de la populație). Nevoile de resurse financiare ale statului nu sunt suficient acoperite din veniturile cu caracter fiscal, de aceea este necesară modificarea sistemui fiscal pentru creșterea volumului resurselor mobilizate prin creșterea cotelor de impozit sau introducerea de noi impozite.

Fondurile statului sunt formate din împrumuturi pe termen scurt, de regulă până la un an, contractate de stat prin punerea în circulație a unor bonuri de tezaur. Acestea reprezintă o modalitate de finanțare ce poate fi folosită pentru acoperirea necesităților de lichidități temporare de casă ale bugetului administrației centrale de stat, fie pentru sprijinirea din punct de vedere financiar a întreprinderilor publice sau colectivităților locale care nu reușesc să-și asigure echilibrul financiar din fondurile proprii.

Fondurile statului sunt mobilizate numai temporar, iar după o anumită perioadă de timp, prin retragerea din circulație a bonurilor de tezaur, are loc restituirea sumelor împrumutate de către stat, de la tezaurul public, pe o perioadă scurtă.

Resursele constituite prin intermediul împrumuturilor publice sunt reprezentate de datoria publică a unui stat pe termen mediu și lung. În perioada actuală, împrumuturile au devenit o modalitate frecventă de procurare a resurselor financiare necesare, deoarece cele mai multe state cu o economie de piață întâlnesc probleme de deficit”bugetar.

În„condițiile în care rata dobânzii la împrumuturile de stat este mai mică decât nivelul creșterii anuale a prețurilor, exprimat procentual, are loc o diminuare relativă a obligațiilor de plată ale statului, în special în ceea ce privește datoria public.

Structura organizatorică a statelor reprezintă un alt criteriu de grupare a resurselor public.

Astfel, în statele de tip federal, resursele publice se împart în:

-resurse ale bugetului federal;

– resurse ale bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor membre;

– resurse ale bugetelor locale.

În statele de tip unitar, resursele publice se împart în:

-resurse publice ale bugetului central;

-resurse ale bugetelor”locale.

Resursele„mobilizate pe linia asigurărilor sociale figurează în bugetul general (central) care se întocmește ca un buget consolidat prin cumularea tuturor categoriilor de resurse pe structura sistemului bugetar (cu eliminarea transferurilor). În statele de tip federal, aceste resurse se regăsesc ca venit atât în bugetul general consolidat, cât și în bugetele statelor, regiunilor sau provinciilor.

Luând în considerare regularitatea cu care se încasează la bugetul public național, avem:

Resurse ordinare (curente) care sunt constituite din acele venituri la care statul apelează, în condiții considerate normale și care se încasează la buget cu o anumită uniformitate.

În categoria resurselor ordinare (curente) sunt incluse:

-venituri fiscale;

– contribuția pentru asigurările sociale de stat;

– contribuțiile ce alimentează fondurile speciale și veniturile nefiscale.

Veniturile fiscale provin din impozite directe așezate asupra veniturilor și averii persoanelor fizice și juridice particulare și din impozite indirecte (taxe de consumație sau accize, taxe vamale, monopoluri fiscale, taxe de înregistrare și de timbru).

Venituri nefiscale cuprind prelevări la buget cu titlu de dividend, redevențe, chirii, arenzi etc. de la întreprinderile și proprietățile de stat și de la instituțiile publice.

Resursele extraordinare sunt constituite din acele venituri la care statul recurge în situații excepționale, când resursele curente nu sunt suficiente pentru acoperirea cheltuielilor”publice.

În categoria„resurselor extraordinare sunt incluse:

– emisiunea de bani de hârtie;

– împrumuturile contractate pe plan intern și în exterior;

– ajutoarele și transferuri primite din străinătate.

Privite din punct de vedere al provenienței lor resursele financiare publice se grupează în:

Resurse interne, alcătuite din:

– impozite;

– taxe;

-veniturile de la întreprinderile și proprietățile de stat;

– donatiile interne;

– emisiunile de bani de hârtie;

– împrumuturile contractate pe piața”internă.

Resurse„externe ce cuprind:

– împrumuturile de stat externe;

– transferurile externe primite sub formă de ajutoare nerambursabile.

Împrumuturile de stat externe pot fi contractate la guvernele altor țări, la instituții financiar-bancare internaționale, la bănci private sau la alți deținători de capitaluri bănești.

În România, potrivit prevederilor Legii finanțelor publice, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în conformitate cu structura sistemului bugetar. Resursele financiare publice se constituie și se gestionează printr-un sistem unitar de bugete.

Principalele categorii de resurse publice sunt următoarele:

– resursele bugetului de stat (venituri curente; venituri din capital; încasări din rambursarea împrumuturilor);

– resursele bugetului asigurărilor sociale de stat și ale asigurărilor pentru șomaj (venituri fiscale; venituri nefiscale);

– resursele bugetelor locale (venituri proprii; cote și sume defalcate din venituri ale bugetului de stat; transferuri de la bugetul de stat)

– resursele fondurilor”special.

Tot„în categoria resurselor financiare publice se mai includ:

-fondurile din mijloace extrabugetare ale instituțiilor și autorităților publice cu caracter de venituri curente;

– fondurile gestionate de Trezoreria Centrală, constituite, în principal, din împrumuturile contractate direct de către stat, recuperarea din creanțele externe ale statului și fonduri externe nerambursabile;

– veniturile și cheltuielile gestionate prin bugetul propriu al Trezoreriei Statului, specifice serviciilor și activităților”sale.

Capitolul 2. AȘEZAREA ȘI PERCEPEREA IMPOZITELOR ȘI TAXELOR ÎN ROMÂNIA

Impozite directe

Acestea„sunt determinate, fie pe diferite bunuri materiale saut tipuri de activitate, fie pe venit sau pe avere. Impozitele directe au fost întâlnite, atât în perioada precapitalistă, cât și în perioada capitalistă, acestea diversificându-se și extinzându-se în mod”deosebit.

Impozite directe de la persoane fizice;

Persoanele„fizice care suportă aceste impozite sunt cele rezidente pe teritoriul unui anumit stat și cele nerezidente dar care realizează venituri pe teritoriul acelui stat și, câteodată societățile de persoane care au renunțat la regimul fiscal aplicat societăților de capital.

Există anumite excepții cu privire la plata impozitului, fiind scutiți:diplomații acreditați în statul respectiv (cu condiția reciprocității), suveranii și familiile regale, uneori militarii și persoanele fizice care realizează venituri până la un anumit plafon.

Impozitului direct sunt supuse următoarele: salariul angajaților; profitul realizat din activități economice; dividendele repartizate acționarilor; beneficiile realizate de micii întreprinzători și liber-profesionisti; de către muncitori și funcționari, întreprinzători, mici meșteșugari și liber profesioniști, dobânzi încasate pentru sumele împrumutate; venituri din”închirieri.

Venitul„impozabil se determină ca diferență între venitul brut și următoarele elemente: cheltuielile de producție, dobânzile plătite pentru creditele primite, sumele prelevate la fondul de amortizare și fondul de rezervă, primele de asigurare, cotizațiile la asigurările sociale, pierderile din activitatea anilor precedenți, pierderile provocate de calamități ale naturii s.a.

Impozitul pe venit este impus fiecărei persoane care realizează venituri, fiind o impunere individuală, însă uneori impunerea se face pe ansamblul persoanelor care participă la realizarea acestora, adică pe o familie sau o gospodarie (acesta fiind cazul impozitului agricol).

În practica fiscală sunt cunoscute două tipuri de impuneri:

– impunerea separată a fiecărui venit obținut dintr-o anumită sursă;

– impunerea globală a veniturilor, indiferent de sursa din care provin.

Impunerea separată se realizează fie prin constituirea mai multor impozite, fiecare impozit referindu-se la veniturile dintr-o anumită sursă (impozite analitice), fie prin constituirea unui impozit unic, dar care aplică o modalitate de abordare diferențiată pentru fiecare categorie de venituri, denumită cedulă, în funcție de natura veniturilor (impozit cedular).Aceasta tratează diferențiat veniturile, în funcție de sursa lor de”proveniență.

Impunerea„separată:

– avantajează contribuabilii care realizează venituri din mai multe surse ce cad sub incidența unor impozite diferite, deoarece nu mai suportă efectele progresivității impunerii, care se întâlnesc în cazul impunerii globale;

– prezintă dezavantajul pentru fisc că nu permite cunoașterea situației de ansamblu a fiecărui plătitor și necesită o activitate mai laborioasa și mai costisitoare.

Impunerea globală se referă la faptul că toate veniturile realizate de o persoană fizică, sunt cumulate indiferent de sursa de proveniență, astfel încat venitul cumulat este supus unui singur impozit (impozit sintetic). Acest sistem de impunere este des întâlnit în Franța, Germania, Italia, Belgia, S.U.A., Marea Britanie etc.

Impunerea globală:

– are, pe de o parte avantajul că permite progresivitatea impunerii, asigurând colectarea de impozite egale la venituri totale egale, indiferent de sursă;

– pe de altă parte prezintă dezavantajul că nu ține cont de natura veniturilor și de sursele lor de provenința.

În scopul evitării dificultăților pe care le descrie fiecare din aceste metode de impunere, în unele țări au fost întâlnite mult timp sisteme de impunere mixte, care îmbinau impunerea separată cu cea global.

Pentru a stabili impozitul pe veniturile persoanelor fizice se folosesc cotele proporționale sau progresive. În unele țări venitul impozabil este supus mai întâi impunerii cu cote proporționale și apoi impunerii cu cote progresive. Se întâlnește mai frecvent impunerea cu cote progresive”compuse (pe tranșe).

Acest„tip de impozit se stabilește, de regulă, pe baza declarației de impunere a contribuabilului sau pe baza elementelor pe care le au la dispozitie organele fiscale. Impozitul astfel determinat se înscrie în debitul contribuabilului, în registrul de rol.

Impozitele se colectează fie prin stopajul la sursă, fie direct de la contribuabili.

În România, în perioada 2000-2004, s-a trecut de la impunerea separată la impunerea globală, după care, începând cu anul 2005 se practică impunerea cu cota unică de”impozitare.

Impozite directe de la persoane juridice

Din„punct de vedere al denumirii, acest tip de impozit îmbracă mai multe forme: impozit pe societați sau impozit pe capita, impozit pe profit.

Acestui impozit îi este supus profitul brut realizat de persoanele juridice, iar modul de impunere este influențat, de forma de organizare a acestora.

În cazul societăților de persoane, impunerea veniturilor se realizeaza prin intermediul tehnicilor utilizate la impunerea veniturilor persoanelor fizice.

În cazul societăților de capital, o parte din profitul obținut se distribuie acționarilor sub formă de dividend, iar o altă parte rămâne în cadrul societății pentru formarea”unor fonduri.

Există„mai multe soluții de impunere a profitului societăților de capital,astfel:

a) se impune mai întâi profitul total obținut de societate după care se impune separarea profitului distribuit acționarilor.

În cazul acestui tip de impunere, se observă existența unei duble impozitări a veniturilor atât la societate, cât și la acționari, iar pentru a diminua efectele dublei impozitări, profitul repartizat este supus impozitării în cote mai reduse fie la societate, fie la acționari:

b)se impun, separat, profitul rămas în cadrul întreprinderii și apoi dividendele distribuite acționarilor, modalitate care este considerată destul de echitabilă;

c)se impun numai dividendele, exceptând de la impunere partea din profit rămasă la dispoziția firmei. Aceasta modalitate de impunere este considerată avantajoasă pentru societățile de capital, deoarece le încurajează să iși plaseze profitul dobândit în realizarea de noi investiții;

d)se impune numai partea din profit rămasă societății și se exceptează de la impunere dividendele distribuite acționarilor. Acest tip de impunere nu respectă principiul echității fiscale, pentru că scutește de la impunere dividendele datorate”acționarilor.

În„scopul calculării venitului brut se utilizează, rezultatele din bilanț ale activității desfășurate, la care se adăugă: rezultatele aferente stocurilor, veniturile din câștigurile de capital, dobânzile la conturile curente, venituri din chirii, dobânzi la creditele acordate etc.

Pentru determinarea venitului impozabil, se scad din venitul brut: cheltuielile de producție, dobânzile plătite, prelevările la fondul de rezervă și la alte fonduri speciale, pierderile din activitatea anului curent și din anii precedenți, unele prelevări în scopuri social-culturale (pentru societățile de binefacere, instituții de cultură etc.). Condițiile în care se fac aceste scăzăminte diferă de la o țară la alta. Organele fiscale au obligația de a urmări ca deducerile din venitul brut să corespundă limitelor admise de lege.

Impozitul pe venitul societăților de capital este calculat utilizându-se cotele proporționale cărora li se pot aplica unele corective.

Impunerea veniturilor persoanelor juridice este, de regulă, anuală și se face pe baza declarației întocmite de acestea.

În România, după decembrie 1989, sistemul de impozitare a veniturilor persoanelor juridice a suportat numeroase schimbari și adaptări, în corelație cu modificările intervenite în desfășurarea reformei”economico-sociale.

Impozite indirecte

În„scopul acoperii cheltuielilor publice, statul utilizează pe langa impozitele directe și impozitele indirecte.

Cuantumul impozitelor indirecte, în țările dezvoltate este mai redus decât cel al impozitelor directe, iar în țările in tranziție cuantumul impozitelor indirecte depășește pe cel al impozitelor directe, datorită performanțelor economice și al nivelului relativ redus al randamentului și aportului impozitului pe”venit.

2.2.1 Taxa pe valoarea adăugată

Taxa„pe valoarea adăugată este un impozit pe cheltuială care a fost instituit în anul 1954 în Franța și care a fost adoptată de mai multe țări, datorită avantajelor pe care aceasta pe prezintă.

Taxa pe valoarea adăugată este practicată,în prezent în țările membre ale U.E. și în alte țări cum sunt: Japonia,Canada,România,Bulgaria.

Principalele caracteristici ale taxei pe valoarea adăugată, prezintă următoarele avantaje:

– reprezintă un impozit indirect, impus consumatorilor finali de bunurilor și serviciilor;

– este un impozit general deoarece se utilizează, la tranzacțiile privind bunurile și serviciile;

– este un impozit unic cu plata fracționată, corespunzătoare valorii adăugate în fiecare stadiu;

– este un impozit neutru în raport cu numărul stadiilor prin care trece produsul și nu influențează consumatorul în a reduce consumul;

– este un impozit transparent ceea ce permite exercitarea dreptului de deducere și detaxarea investițiilor și exporturilor;

– asigură o mai mare regularitate a veniturilor de la buget prin”accelerarea decontărilor.

Taxa pe valoarea adăugată se„poate determina în două modalitați:

– prin aplicarea cotei proporționale asupra valorii adăugate în fiecare etapă pe care o parcurge marfa de la producătorul acesteia la cumpărător; este o metodă mai puțin folosită datorită problemelor pe care le întâmpină determinarea valorii adăugate;

– prin aplicarea cotei proporționale asupra prețului de vânzare din etapa respectivă, obligându-se astfel taxa asupra prețului de vânzare din care se reduce taxa (determinată în același mod), aferentă prețului de vânzare din etapa anterioară. Diferența obținută este taxa pe valoarea adăugată aferentă etapei respective.

Având în vedere faptul că în cursul perioadei de impunere au loc multiple cumpărări și vânzări de bunuri, în practică se procedează astfel:calculul taxei asupra prețului de vânzare se efectuează cu ocazia fiecărei vânzări, cuantumul impozitului înscriindu-se distinct în factură. La sfârșitul perioadei, se calculează TVA colectată, pentru toate vânzările, din care se deduce totalul TVA cuprins în facturile de cumpărare din aceiași perioadă, obținându-se impozitul de plată sau de rambursat (după cum diferența este pozitivă sau negativă). Această metodă se aplică în majoritatea țărilor care practică acest impozit, întrucât permite determinarea directă a obligației fiscale și diferențierea cotelor de impunere.

Datorează taxă pe valoarea adăugată toți cei care desfășoară o activitate economică (persoane fizice și juridice) indiferent de locul, scopul său rezultatele acesteia. Fiind, așadar, un impozit pe consum, nu ține cont de natura persoanei impozabile, ci de natura actului, a operației”impozabile.

Taxa este platită la buget de„către persoana fizică sau juridică care apare în calitate de vânzător, dar este impusa consumatorilor bunurilor sau serviciilor respective în momentul achiziționării acestora.

Numărul și nivelul cotelor acestei taxe sunt diferite de la o țară la alta.Statele care folosesc mai multe tipuri de cote au asigurate, o cotă redusă pentru produsele alimentare și de larg consum, o cotă ridicată pentru produsele de lux și cele care fac obiectul monopolului de stat și o cotă normală pentru celalalte bunuri și servicii. De regulă, pentru produsele care fac obiectul exportului nu este platită taxă pe valoarea adăugată.

Prin urmare, o societate care distribuie mărfuri la interni și la export va suporta taxa pe valoarea adăugată numai pentru mărfurile distribuite consumatorilor interni.

În România, până în mijlocul anului 1993, a fost practicat un singur impozit general, si anume impozitul pe circulația bunurilor, acesta reprezentând impozitul pe cifra de afaceri brută, determinat în cote diferențiate pe produse sau grupe de produse.

Modelul taxei pe valoarea adăugată implementat în țara noastră este inspirat de cel aplicat în țările membre ale Uniunii Europene.

De la introducerea sa și până în prezent, așezarea acestui impozit a cunoscut numeroase modificări și adaptări în încercarea de a spori productivitatea și echitatea sa de a face noi pași în direcția armonizării practicii fiscale de la noi cu cea a Uniunii Europene”.

Din punct de vedere al cotelor, în prezent, cota standard a taxei pe valoarea adăugată este de 24% și se aplică operațiunilor impozabile, cu excepția celor scutite de TVA și a celor care sunt supuse cotei scăzute a TVA”de 9%.

Aplicație

O„fabrică de zahăr achiziționează de la o societate agricolă sfecla de zahăr la prețul de 300 lei/tonă pe care o prelucrează iar zahărul obținut este vândut unei fabrici de produse zaharoase cu prețul de 650 lei/tonă. Aceasta din urmă, prin prelucrarea zahărului, obține produse (dulciuri) care se vând unui comerciant en-gros cu prețul de 1050 lei/tonă care apoi le vinde către un comerciant en-detaille la prețul de 1100 lei/tonă. Prețul de desfacere cu amănuntul către consumatorii finali este de 1300 lei/tonă.

Să se determine taxa pe valoarea adăugată deductibila, taxa pe valoarea adăugată colectata și taxa pe valoarea adăugată de plată, aferentă fiecărui stadiu al circuitului economic, dacă nivelul cotei TVA practicate este de”24%.

Rezolvare:

Taxa„pe valoarea adăugată aferentă fiecărui stadiu al circuitului economic se poate determina în două moduri:

-prin aplicarea cotei proporționale asupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la producător la cumpărător;

-prin aplicarea cotei proporționale asupra prețului de vânzare din stadiul respectiv, obținându-se astfel taxa pe valoarea adăugată colectată, din care se scade taxa obținută prin aplicarea cotei asupra prețului de vânzare din stadiul”anterior (taxa pe valoarea adăugată deductibilă).

În exemplul considerat rezultatul aplicării acestor modalități de calcul este următorul:

Observații:

a)Baza„de calcul a TVA deductibil și a TVA colectat o constituie prețul de cumpărare, respectiv prețul de vânzare, exclusiv taxa pe valoarea adăugată;

b)Prin însumarea taxei pe valoarea adăugată plătită în diferite stadii ale circuitului economic (col.6) se obține taxa (240 lei) aferentă valorii adăugate pe întreaga durată a circuitului economic (1000 lei). Este motivul pentru care se afirmă că TVA este un impozit unic, dar cu plată fracționată.

Prin sistemul deductibil, agenții economici recuperează taxa pe valoarea adăugată calculată în amonte și care este cuprinsă în prețul bunurilor cumpărate. În schimb, consumatorii finali sunt cei care suporta, în ultimă instanță, întregul impozit, ei neavând posibilitatea de a-și exercita dreptul de”deducere.

2.2.2Accizele

Accizele„privesc consumul anumitor bunuri care se achiziționează în cantități mari și care nu pot fi substituite de beneficiari cu altele, pentru ca în acest mod, impozitul să aibă un randament fiscal cât mai ridicat.

Constituirea de impozite pe anumite cheltuieli specifice de consum ridică, pe de o parte, o dificultate de politică fiscală constând în alegerea tipurilor de produse care să fie impozitate, iar pe de altă parte, o dificultate de tehnică fiscală, ce constă în alegerea procedeelor de impozitare.

În legătură cu primul aspect, în prezent, aceste impozite vizează două mari categorii de mărfuri: articolele de lux (blănuri naturale, bijuterii, articole de cristal, autoturisme, arme de vânătoare etc.) și unele bunuri de uz curent consumate în cantități mari și care au cerere inelastică (băuturi alcoolice, produse din tutun, cafea, produse petroliere etc.).

Prin instituirea unor asemenea impozite pot fi urmărite nu numai obiective cu caracter financiar, ci și obiective cu caracter social (restrângerea consumului unor produse dăunătoare sănătății), cu caracter economic (limitarea importurilor), cu caracter ecologic (impozitarea consumului de carburanți sau a blănurilor naturale) etc.

Privind al doilea aspect, în ceea ce vizeaza tehnica fiscală, taxele de consmație se stabilesc astfel:

-fie în sumă stabilă pe unitatea de măsură, ceea ce permite luarea unor masuri împotriva fraudei, dar care prezintă dificultatea de a se adapta automat la oscilațiile monetare și necesită actualizări periodice;

-fie în cote procentuale proporționale aplicate asupra prețului de vânzare, procedură ce prezintă avantajul unei adaptări suple la oscilațiile monetare, dar care facilitează frauda fiscală.

În general, produsele destinate exportului sunt exceptate de aceste impozite indirecte, iar cele ce provin din import trebuie impuse cu aceleași taxe, ca și”produsele indigene.

De exemplu pentru:

1. Tutun și produse din tutun

Acciza„la țigarete este identică atât pentru produsele din producția internă, cât și pentru cele provenite din import, neexistând nici un regim discriminatoriu.

În prezent, în România, contrabanda cu țigarete și evaziunea fiscală s-au diminuat, fapt ce ar conduce la o evoluție opusă celei actuale, în condițiile majorarii forțate a accizelor ar putea fi asigurată o creștere accelerată a nivelului de accizare ar conduce la evaziunea fiscală, contrafacere și”contrabandă.

În„același timp, autoritățile ar fi obligate să aloce resurse crescute activității de supraveghere și control, fără a oferi nici o garanție în direcția menținerii ratei de colectare a accizelor. Se previzionează că o creștere treptată a accizelor pentru țigarete va conduce la o creștere a veniturilor bugetului statului.

2. Uleiuri minerale

Potrivit Legislației românești categoria de uleiuri minerale nu include metanul iar accizele sunt stabilite pe tona de produs pentru benzina cu plumb, benzina fără plumb, motorină și combustibil greu.

Creșterea cheltuielilor de administrare a acestui impozit ar putea fi determinată de majorarea rapidă a prețurilor care ar conduce la intensificarea fenomenelor de contrabandă și evaziune fiscală.

3.Alcool și băuturi alcoolice

Legislația românească nu prevede distinct o subgrupă pentru bauturi fermentate, altele decât berea și vinul și nici pentru produse intermediare, aplică cote de accize inferioare celor impuse de directive.

România asigură o creștere treptată a nivelului accizelor la alcool și băuturi alcoolice, odată cu consolidarea măsurilor de supraveghere fiscală și de reducere a contrabandei și a evaziunii fiscale în acest”domeniu.

Aplicație:

O„societate comercială produce în anul 2014 o cantitate de vin de 130 hectolitri.

Concentrația alcoolică a vinului este de 15%. Acciza unitară este stabilită la 200 euro/hectolitru alcool pur, iar cursul de schimb este 1 euro = 4.5 lei.

Care este valoarea accizei?

Rezolvare:

Formula de calcul”este:

A= C x K x R x Q

A= cuantumul accizei datorate

C= cantitatea de grade

K= acciza unitară

R= cursul de schimb leu-euro

Q= cantitatea exprimată în hectolitri

A= 130 hl x 15% x 200euro/hl x 4.5 lei/euro = 17,550 lei.

Taxe vamale

Taxele„vamale sunt impozite analitice utilizate de catre stat pentru impunerea selectivă a mărfurilor ce trec granițele vamale, cu scopul de a procura venituri fiscale, dar și de a proteja economia națională de concurența străină.

Taxele vamale de export se intalnesc destul de rar deoarece statele încurajeaza exportul.Atunci când se percep astfel de taxe au fie un scop fiscal, fie unul economic. Țările ce dețin monopolul natural asupra unor resurse minerale sau materii prime, taxează exportul acestora pentru a determina prelucrarea lor în țară, în timp ce țările ce dețin monopolul tehnologic la unele produse, taxează exportul acestora.

Taxele vamale de tranzit se întâlnesc la mărfurile ce fac obiectul comerțului exterior, cu ocazia trecerii lor pe teritoriul unei terțe tări. Acestea se practică tot mai rar, deoarece statele încurajează tranzitul de mărfuri pentru a realiza încasări în valută sub forma tarifelor pentru folosirea căilor ferate, taxe pentru utilizarea drumurilor publice etc.

Taxele vamale de impozit se plătesc de către importator la intrarea în țară a unor mărfuri cumpărate de pe piața externă. Ele pot să aibă caracter fiscal sau protecționist.

Pe lângă rolul lor financiar, taxele vamale au un important rol economic.

Această taxă are rolul unui impozit de egalizare, pentru că are drept consecință apropierea nivelului prețului mărfii impotate de nivelul prețului mărfii indigene; această apropiere înlătura concurența neloială a importatorilor.

Acestea sunt utilizate tot mai mult în scopuri ocrotitoare și tot mai puțin în scopuri fiscale.

Politica protecționistă se realizează nu numai cu ajutorul taxelor vamale, adică cu instrumente tarifare, ci și cu instrumente netarifare.

După modul în care sunt determinate, aceste taxe sunt:

-taxe vamale specifice, atunci când se stabilesc în suma fixă pe unitatea de măsură;

-taxe vamale ad-valorem, atunci când se stabilesc în procente din valoarea mărfurilor importate;

-taxe vamale compuse, care apar ca o combinatie a taxelor vamale specifice si a taxelor vamale”ad-valoarem.

În funcție„de nivelul lor, aceste taxe sunt:

-taxe vamale în condiția clauzei națiunii celei mai favorizate, care se aplică în importul de mărfuri, efectuată de o țară membră a Organizației Mondiale a Comerțului, din statele membre ale aceluiași organism sau din alte state cu care are încheiate

-acorduri bilaterale, pe baza cărora îsi acordă reciproc clauza națiunii celei mai favorizate (sunt denumite si taxe convenționale);

-taxe vamale autonome, au un nivel mai ridicat decât precedentele și se aplică la importul de mărfuri din țările cu care nu sunt încheiate acorduri bazate pe clauza menționată;

-taxe vamale preferențiale care se aplică în relațiile dintre statele care fac parte din diferite uniuni vamale (Uniunea Europeană, A.E.L.S) sau în relațiile dintre o grupare vamală și anume țari cu care a încheiat diverse acorduri.

În afara taxelor vamale obișnuite, pe plan internațional se mai folosesc si alte categorii de taxe, precum:

-taxe de retorsiune, care sunt taxe sancționale aplicate fața de țările care au luat măsuri de politică comercială unilaterală și neloială;

-taxe compensatorii, instituie ca taxe speciale în scopul neutralizării oricărei subvenții acordate, direct sau indirect, în țara de origine sau în țara exportatoare;

-taxe anti-dumping ce sunt prelevate suplimentar, peste taxa vamală obișnuită pentru a anihila politica de dumping prin care anumite țări încearcă să cucerească noi piețe.

În România sunt utilizate doar taxe vamale de import care se realizeaza prin aplicarea cotelor proporționale la valoarea în”vamă.

Măsurile„de politică comercială sunt realizate prin acte normative la nivel comunitar și național și se aplică la importul și exportul anumitor tipuri de produse. Politica comercială cuprinde și limitări cantitative și interdicțiile comerciale în dificultăti de politică externă.

Măsurile de politică comercială au drept scop:

-apărarea sănătății animalelor, protecția animalelor, prevenirea transmiterii de boli de la animale la om, siguranța alimentelor de origine animală și non-animală destinate consumului uman. Din aceste considerente operațiunile de import/export se efectuează în condițiile prezentării unor documente sau îndeplinirii unor formalități special;

-ocrotirea împotriva introducerii și răspândirii organismelor de carantină dăunătoare plantelor sau produselor vegetale, scop în care plantele și produsele vegetale trebuie să fie însoțite la import și export de un certificat fitosanitar;

-controlul respectării măsurilor de protecție a mediului; autoritățile competente pentru protecția mediului conduc procedura de reglementare și emit, după caz, avize de mediu, acorduri și autorizații, în condițiile legii, care se prezintă autorității vamale la depunerea declarației vamale de import sau export;

-restricționarea sau interzicerea utilizarii a substanțelor și preparatelor chimice periculoase; în acest sens, importul/exportul se efectuează în conformitate cu prevederile și convențiilor internaționale la care România este parte, în baza unui document specific eliberat de autoritățile competente;

-îndeplinirea politicii statului în domeniul controlului calității medicamentelor și a altor produse de uz uman (de ex. dispozitive medicale); operațiunile de import/export a medicamentelor și a dispozitivelor medicale se obține pe baza unei autorizații emisă de autoritățile din domeniul sănătății;

-legalizarea introducerii pe piață, a comercializării și distribuirii gratuite a articolelor de îmbrăcăminte purtată sau uzată și a articolelor textile uzate sau purtate; în scopul ocrotirii vieții și sănătății populației, se permite introducerea în țară a acestor tipuri de bunuri doar dacă se face dovada că acestea au fost supuse operațiunilor de curățare, dezinfecție și”dezinsecție.

• Prohibiții și restricții

Potrivit„legii, sunt considerate interzise toate produsele a căror introducere sau scoatere de pe teritoriul vamal al țării noastre este nepermisa cu orice titlu, iar produsele considerate restricționate sunt cele a căror introducere sau scoatere de pe teritoriul vamal al țării este supusă unor condiții sau îndeplinirii unor formalități speciale.

Mărfurile sunt prohibite dacă nu sunt însoțite de un astfel de document sau dacă acesta nu este valabilcând introducerea sau scoaterea nu este admisă decât cu prezentarea unei autorizații”speciale.

•Valoarea în vamă

Valoarea în„vamă a mărfurilor importate este, valoarea de tranzacție, respectiv prețul efectiv achitat sau de achitat pentru produse atunci când sunt vândute pentru export pe teritoriul vamal al Comunității. Valoarea de tranzacție poate fi adaptată atunci când anumite elemente specifice care sunt considerate ca făcând parte din valoarea în vamă sunt în sarcina consumatorului, dar nu sunt cuprinse în prețul efectiv achitat sau de achitat pentru mărfurile importate (de exemplu, cheltuielile de transport și costul asigurării mărfurilor importate, precum și cheltuielile de încărcare și manipulare legate de transportul mărfurilor importate până la punctul de introducere a mărfurilor pe teritoriul vamal al Comunității, redevențe și drepturi de licență, etc.). În valoarea de tranzacție se cuprind și anumite prestații făcute de cumpărător în favoarea vânzătorului sub formă de bunuri sau de servicii determinate, altele decât sub formă de bani. Sunt așteptate și elemente care nu sunt cuprinse în valoarea în vamă a mărfurilor, cu condiția să fie remarcate separat de prețul efectiv plătit sau de plătit ( de exemplu, cheltuielile de transport pentru mărfuri după sosirea lor la locul de intrare pe teritoriul Comunității, comisioane de cumpărare, etc.).

Dacă valoarea în vamă nu poate fi stabilită pe baza prețului de tranzacție, ea se stabilește prin parcurgerea succesivă a următoarelor reguli de evaluare până la prima în conformitate cu care această valoare poate fi determinată:

a)valoarea de tranzacție a mărfurilor identice vândute pentru export în Comunitate și exportate în același sau aproximativ același moment cu mărfurile care se determină;

b)valoarea de tranzacție a mărfurilor similare vândute pentru export în Comunitate și exportate în același sau aproximativ același moment cu mărfurile care se determină;

c)valoarea bazată pe prețul unitar care corespunde vânzărilor în Comunitate de mărfuri importate sau de mărfuri identice sau similare importate însumând cantitatea cea mai mare, către persoane care nu au legăturăcu vânzătorii.

d)valoarea obținută egală cu suma:

-costului sau valorii materialelor și fabricării sau altor transformări în procesul de fabricare a mărfurilor importate;

-valorii profitului și cheltuielilor generale egale cu cele care se reflectă în mod obisnuit în vânzările de mărfuri de aceeași natură cu mărfurile evaluate care sunt fabricate de producători în țara exportatoare pentru a fi exportate în Comunitate;

-cheltuielilor de transport și costul asigurării mărfurilor importate, precum și cheltuielile de încărcare și manipulare legate de transportul mărfurilor importate până la punctul de introducere a mărfurilor pe teritoriul”vamal al Comunității.

Aplicație:

Un„agent economic importă o cantitate de 3.000 kg de produse X. Prețul în vamă a unui kg de produse este 60 CHF. Pe lângă prețul în vamă, factura cuprinde și cheltuieli pe parcursul extern de 60 CHF, sub forma cheltuielilor de transport.Să se determine taxa vamală pe care o datorează agentul economic, cunoscând următoarele date:

-taxa vamală este în procent de 40%.

-cursul leu/USD este 3,9 lei = 1 CHF.

Rezolvare:

Pentru determinarea taxei vamale trebuie să determinăm baza de impozitare, care este formată din valoarea în vamă.

Val. în vamă este formată din prețul extern al produselor și cheltuielile pe parcursul extern, respectiv cheltuielile de transport.

Val. în vamă = (cantitate x preț unitar + cheltuieli de transport) x cursul de”schimb.

= (60 CHF/kg x 3.000 + 60 CHF) x 3,9 lei/CH

= 180.060 CHF x 3.9 lei/CHF

= 702234 lei/CHF

Alte taxe

Taxele„sunt o alta formă a impozitelor indirecte, fiind datorate in schimbul unor prestari de servicii pe care le realizează intstituțiile publice, notariale etc. pentru diferite persoane fizice si juridice. Nivelul acestora este superior costului acestor servicii, diferența fiind reprezentată de autentice elemente de impozit.

În funcție de felul si specificul unitatilor care prestează aceste servicii pe domenii, aceste taxe sunt:

1. taxe judecătorești care sunt prelevate de instanțele jurisdicționale pentru acțiunile și cererile introduse spre judecare, cererile pentru exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești sau pentru eliberarea de copii de pe actele aflate în dosarele instantelor;

2. taxe de notariat, care se percep pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea de acte, copii sau traduceri de catre notariate;

3. taxe consulare care sunt prelevate pentru eliberarea de certificate de origine, acordarea de vize de catre consulate;

4. taxe de administrație, care se prelevă pentru eliberări de permise, autorizații, legitimații de către organele administrației”de stat.

În funcție„de obiectul operațiunii care se efectuează și urmează a fi taxata, taxele sunt:

1. taxe de timbru care se percep la efectuarea de catre institutiile publice a unor operații cum sunt: autentificarea de acte, eliberarea unor documente, legalizări de acte etc. Taxele de timbru poartă această denumire pentru că încasarea lor se face prin aplicarea de timbre fiscale mobile;

2. taxe de înregistrare, care se percep la vânzări de imobile, constituirea de societăți și la majorarea capitalului acestora, la fuzionări, dizolvări și partajări de societăți, cedări de fonduri de comerț, de clientelă etc.

În România, se întâlnesc numeroase taxe de înregistrare și de timbru, aria lor de cuprindere cunoscând o extindere pe măsura intensificării circulației averilor și a consolidării pieței financiare. Deși aria lor de cuprindere este destul de vastă, totuși contribuția lor la formarea fondurilor financiare publice este destul de”redusă.

Impozite și taxe locale

Impozitul pe spectacole:

Acest tip„de impozit este impus oricărei persoane care organizează o manifestare artistică, o competiție sportivă sau altă activitate distractivă în țara noastră.

Impozitul acesta este prelevat de către bugetul local al unității administrativ-teritoriale unde are loc manifestarea artistică, competiția sportivă sau altă activitate distractivă.

– impozitul pe spectacole se determină prin aplicarea cotei de impozit la suma obținuta din vânzarea biletelor de intrare și a abonamentelor.

Cota de impozit se calculează astfel:

a) în cazul unui spectacol de teatru, balet, operă, operetă, concert filarmonic sau altă manifestare muzicală, prezentarea unui film la cinematograf, un spectacol de circ sau orice competiție sportivă internă sau internațională, cota de impozit este egală cu 2%;

b) în cazul oricărei alte manifestări artistice, cota de impozit este”egală cu 5% .

Persoanele care sunt obligate să„plăteasca acest impozit determinat trebuie să:

-înregistreze biletele de intrare și/sau abonamentele la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale care își exercită autoritatea asupra locului unde are loc spectacolul;

-anunțe tarifele pentru spectacol în locul unde se va desfasura spectacolul, precum și orice alt loc în care se vând bilete de intrare și/sau abonamente;

-precizeze tarifele pe biletele de intrare și/sau abonamente și să nu încaseze sume care depășesc tarifele precizate pe biletele de intrare și/sau abonamente;

-emită un bilet de intrare și/sau abonament pentru toate sumele obținute de la spectatori;

-asigure, la solicitarea compartimentului de specialitate al autorității administrației publice locale, documentele justificative privind calculul și plata impozitului pe spectacole;

-să se conformeze oricăror altor solicitări cu privire la: tipărirea, înregistrarea, avizarea, evidența și inventarul biletelor de intrare și a abonamentelor, care sunt prevazute în normele elaborate în comun de Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Administrației și Internelor, contrasemnate de Ministerul Culturii și Cultelor și Agenția Națională pentru”Sport.

Spectacolele„organizate în scopuri umanitare nu sunt supuse acestui tip de impozit.

Impozitul pe spectacole se plăteste astfel:

-lunar până la data de 15, inclusiv, a lunii viitoare celei în care s-a desfasurat spectacolul.

-de catre orice persoană care datorează acest impozit prin depunerea unei declarații la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale, până la data stabilită pentru fiecare plată a impozitului pe spectacole.

-persoanele care datorează impozitul pe spectacole răspund pentru determinarea corectă a impozitului, depunerea la termen a declarației și achitarea la”termen a impozitului.

Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate:

Sunt„supuse plătii acestei taxe, persoanele care beneficiază de servicii de reclamă și publicitate în țara noastră baza unui contract încheiat cu altă persoană cu excepția serviciilor de reclamă și publicitate realizate prin mijloacele de informare în masă scrise și audiovizuale.

Publicitatea realizată prin mijloace de informare în masă scrise și audiovizuale, corespund activităților agenților de publicitate potrivit Clasificării activităților din economia națională (CAEN), cu modificările ulterioare, respectiv publicitatea realizată prin ziare și alte tipărituri, precum și prin radio, televiziune și Internet.

Taxa prevăzută, denumită taxă pentru servicii de reclamă și publicitate, se achită la bugetul local al unității administrativ-teritoriale în baza căreia persoana prestează serviciile de reclamă și publicitate.

Taxa pentru servicii de reclamă și publicitate se determină prin aplicarea cotei taxei respective la valoarea serviciilor de reclamă și publicitate.

Cota taxei se stabilește de consiliul local, fiind cuprinsă între 1% și 3% .

Valoarea serviciilor de reclamă și publicitate cuprinde orice plată obținută sau care urmează a fi obținută pentru serviciile de reclamă și publicitate, cu excepția taxei pe valoarea adăugată.

Taxa pentru servicii de reclamă și publicitate se platește la bugetul local, lunar, până la data de 10 a lunii viitoare celei în care a intrat în vigoare contractul de prestări de servicii de reclamă”și publicitate .

Taxa„pentru afișaj în scop de reclamă și publicitate :

Valoarea taxei pentru afișaj în scop de reclamă și publicitate se determină anual, prin înmulțirea numărului de metri pătrați sau a fracțiunii de metru pătrat a suprafeței afișajului pentru reclamă sau publicitate cu suma stabilită de consiliul local, astfel:

-în cazul unui afișaj situat în locul în care persoana desfasoară o activitate economică, suma este de până la 200.000 lei (vechi);respectiv 20 lei (noi).

-în cazul oricărui alt panou, afișaj sau structură de afișaj pentru reclamă și publicitate, suma este de până la 150.000 lei (vechi); respectiv 15 lei (noi).

Acest tip de taxă se recalculează pentru a reflecta numărul de luni sau fracțiunea din lună dintr-un an calendaristic în care se afișează în scop de reclamă și publicitate.

Aceasta se achită anual, anticipat sau trimestrial, în patru rate egale, până la datele de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie și 15 noiembrie, inclusiv.

Persoanele care datorează taxa pentru afișaj în scop de reclamă și publicitate au obligatia să depună o declarație anuală la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale.

Taxa pentru afișaj în scop de reclamă și publicitate nu este aplicata pentru:

– instituțiile publice, exceptând cazurile când acestea fac reclamă unor activități economice.

-persoane care închiriază panoul, afișajul sau structura de afișaj unei alte persoane.

-afișele, panourile sau alte mijloace de reclamă și publicitate amplasate în interiorul clădirilor.

-panourile de identificare a instalațiilor energetice, marcaje de avertizare sau marcaje de circulație, precum și alte informații de utilitate publică și educaționale.

-folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate pentru afișajul efectuat pe mijloacele de transport care nu sunt destinate, prin construcția lor, realizării”de reclamă și publicitate.

„Taxa asupra mijloacelor de transport”:

Această taxă este prevăzută asupra mijloacelor de transport și se achită la bugetul local al unității administrativ-teritoriale unde persoana își are domiciliul, sediul sau punctul de lucru, după caz.

În cazul unui mijloc de transport care este obținut printr-un contract de leasing financiar, pe întreaga durată a acestuia, impozitul pe mijlocul de transport este plătit de catre locatar.

În cazul în care contractul de leasing încetează altfel decât prin ajungerea la temen, impozitul pe mijlocul de transport este platit de locator.

Aceasta„taxă nu este aplicată pentru:

-autoturismele, motocicletele cu ataș și mototriciclurile care aparțin persoanelor cu handicap locomotor și care sunt adaptate handicapului acestora;

-navele fluviale de pasageri, bărcile și luntrele folosite pentru transportul persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei și Insula Balta Ialomiței;

-mijloacele de transport ale instituțiilor publice;

-mijloacele de transport ale persoanelor juridice, care sunt folosite pentru servicii de transport public de pasageri în regim urban sau suburban, inclusiv transportul de pasageri în afara unei localități, dacă prețul de transport este determint în condiții de transport public;

-vehiculele istorice definite conform prevederilor legale în vigoare.

Această taxă se determină astfel:

-în funcție de tipul mijlocului de transport, conform celor prevăzute în prezentul capitol.

-în cazul oricăruia dintre următoarele autovehicule, prin înmulțirea fiecărei grupe de 200 cm3 sau fracțiune din aceasta cu suma corespunzătoare din tabelul următor:

_____________________________________________________________________

Tipuri de autovehicule lei/200 cm3

sau fracțiune

din aceasta

_____________________________________________________________________

1. Motorete, scutere, motociclete și autoturisme cu

capacitatea cilindrică de până la 1600 cm3 inclusiv 8

2. Autoturisme cu capacitatea cilindrică între

1601 cm3 și 2000 cm3 inclusiv 18

3. Autoturisme cu capacitatea cilindrică între

2001 cm3 și 2600 cm3 inclusiv 72

4. Autoturisme cu capacitatea cilindrică între

2601 cm3 și 3000 cm3 inclusiv 144

5. Autoturisme cu capacitatea cilindrică de peste

3.001 cm3 290

6. Autobuze, autocare, microbuze 24

7. Alte autovehicule cu masa totală maximă autorizată

de până la 12 tone inclusiv 30

8. Tractoare înmatriculate 18

_____________________________________________________________________

-în cazul unui ataș, este de 50% din taxa pentru motocicletele, motoretele și scuterele”respective.

Taxa se„plătește astfel:

-anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie și 30 septembrie inclusive.

-pentru plata cu anticipație, a taxei datorate pentru întregul an de către contribuabili, până la data de 31 martie a anului respectiv inclusiv, se acordă o bonificație de până la 10% inclusiv, stabilită prin hotărâre a consiliului local. La nivelul municipiului București, această atribuție revine Consiliului General al Municipiului București.

-deținătorii, persoane fizice sau juridice străine, care solicită înmatricularea temporară a mijloacelor de transport în România, în condițiile legii, au obligația să achite integral, la data solicitării, impozitul datorat pentru perioada cuprinsă între data de întâi a lunii următoare celei în care se înmatriculează și până la sfârșitul anului fiscal respective.

În situația în care înmatricularea privește o perioadă care depășește data de 31 decembrie a anului fiscal în care s-a solicitat înmatricularea, deținătorii (persoane fizice sau juridice) au obligația să achite integral impozitul pe mijlocul de transport, până la data de 31 ianuarie a fiecărui an, astfel:

-în cazul în care înmatricularea privește un an fiscal, impozitul anual;

-în cazul în care înmatricularea privește o perioadă care se sfârșește înainte de data de 1 decembrie a aceluiași an, impozitul aferent perioadei cuprinse între data de 1 ianuarie și data de întâi a lunii următoare celei în care expiră înmatricularea.

Impozitul anual pe mijlocul de transport, datorat aceluiași buget local de către contribuabili, persoane fizice și juridice, se plătește integral până la primul”termen de plată.

4.Impozitul și taxa pe teren:

Sunt„supuse plății unui impozit anual persoanele care au în proprietate teren un situat în România.

Impozitul prevăzut de impozitul și taxa pe teren, se datorează către bugetul local al comunei, al orașului sau al municipiului în care se află terenul. În cazul municipiului București, impozitul și taxa pe teren se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasat terenul.

Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, se determină taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe teren.

În cazul terenului care este deținut în comun de două sau mai multe persoane, fiecare proprietar datorează impozit pentru partea din teren aflată în proprietatea sa. În cazul în care nu se pot stabili părțile individuale ale proprietarilor în comun, fiecare proprietar în comun datorează o parte egală din impozitul pentru terenul”respectiv.

În„cazul unui teren care face obiectul unui contract de leasing financiar, pe întreaga durată a acestuia, impozitul pe teren se datorează de locatar,iar în cazul în care contractul de leasing încetează, altfel decât prin ajungerea la scadență, impozitul pe teren este datorat de locator.

Impozitul pe teren nu se datorează pentru:

-terenul aferent unei clădiri, pentru suprafața de teren care este acoperită de o clădire;

-orice teren al unui cult religios recunoscut de lege și al unei unități locale a acestuia, cu personalitate juridică;

-orice teren al unui cimitir, crematoriu;

-orice teren al unei instituții de învățământ preuniversitar și universitar, autorizată provizoriu sau acreditată;

-orice teren al unei unități sanitare de interes național care nu a trecut în patrimoniul autorităților locale;

-orice teren deținut, administrat sau folosit de către o instituție publică, cu excepția suprafețelor folosite pentru activități economice;

-orice teren proprietate a statului, a unităților administrativ-teritoriale sau a altor instituții publice, aferent unei clădiri al cărui titular este oricare din aceste categorii de proprietari, exceptând suprafețele acestuia folosite pentru activități economice;

-orice teren degradat sau poluat, inclus în perimetrul de ameliorare, pentru perioada cât durează ameliorarea acestuia”;

-terenurile parcurilor industriale, științifice și tehnologice, potrivit legii.

Impozitul se calculează astfel:

Se stabilește luând în calcul numărul de mp. de teren, rangul localității în care este amplasat terenul și/sau categoria de folosință a terenului conform încadrării făcute de consiliul”local.

Impozitul pe teren se„plăteste astfel:

-Anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie și 30 septembrie inclusiv.

-Pentru plata cu anticipație a impozitului pe teren, datorat pentru întregul an de către contribuabili, până la data de 31 martie inclusiv, a anului respectiv, se acordă o bonificație de până la 10%, determinată prin hotărâre a consiliului local. La nivelul municipiului București, această atribuție revine Consiliului General al Municipiului București.

-Impozitul anual pe teren, datorat aceluiași buget local de către contribuabili, persoane fizice și juridice, se plătește integral până la primul termen de”plată.

Impozitul și taxa pe clădiri:

Sunt„supuse plății unui impozit anual persoanele care au în proprietate o clădire situată în România.

Impozitul si taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al comunei, al orașului sau al municipiului în care este amplasată clădirea. În cazul municipiului București, impozitul și taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasată clădirea.

Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabilește taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri.

În cazul în care o clădire se află în proprietatea comună a două sau mai multe persoane, fiecare dintre proprietarii comuni ai clădirii datorează impozitul pentru spațiile situate în partea din clădire aflată în proprietatea sa. În cazul în care nu se pot stabili părțile individuale ale proprietarilor în comun, fiecare proprietar în comun datorează o parte egală din impozitul pentru clădirea respectivă.

În înțelesul prezentului titlu, clădire este orice construcție situată deasupra solului și/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa, și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalații, echipamente și altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite. Încăperea reprezintă spațiul din interiorul unei”clădiri.

Impozitul și taxa pe„clădiri nu se acorda pentru:

-clădirile proprietate a statului, a unităților administrativ-teritoriale sau a oricăror instituții publice, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice;

-clădirile care sunt clasate ca monumente istorice, de arhitectură sau arheologice, muzee ori case memoriale, indiferent de titularul dreptului de proprietate sau de administrare, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice;

-clădirile care, prin destinație, constituie lăcașuri de cult, aparținând cultelor religioase recunoscute oficial în România și componentelor locale ale acestora, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice;

-clădirile care constituie patrimoniul unităților și instituțiilor de învățământ de stat, confesional sau particular, autorizate să funcționeze provizoriu ori acreditate, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice;

-clădirile unităților sanitare publice, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice;

-clădirile funerare din cimitire și crematorii;

-clădirile din parcurile industriale, științifice și”tehnologice, potrivit legii;

Impozitul se calculează astfel:

Persoana„fizică: prezintă un algoritm de calcul diferențiat în funcție de nr. de proprietăți deținute în afara celei de domiciliu.

Persoana juridică: Cota de impozit se determină prin hotărâre a consiliului local și poate fi cuprinsă între 0,25% și 1,5% inclusiv, asupra valorii de inventar a clădirii. În cazul unei clădiri a cărei valoare a fost recuperată integral pe calea amortizării, valoarea impozabilă se reduce cu 15%. În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluata în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local/Consiliul Municipiului București între 5% și 10% și se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârșitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare.

Impozitul pe clădiri se plătește astfel:

-Anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie și 30 septembrie inclusive.

-Pentru plata cu anticipație a impozitului pe clădiri, datorat pentru întregul an de către contribuabili, până la data de 31 martie a anului respectiv, se acordă o bonificație de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local. La nivelul municipiului București, această atribuție revine Consiliului General al”Municipiului București.

Alte taxe locale:

Consiliile„locale, Consiliul General al Municipiului București sau consiliile județene, pot institui taxe pentru utilizarea locurilor publice și pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice de arhitectură și arheologice și altele.Consiliile locale pot institui taxe pentru deținerea sau utilizarea echipamentelor și utilajelor destinate obținerii de venituri care folosesc infrastructura publică locală, pe raza localității unde acestea sunt utilizate, precum și taxe pentru activitățile cu impact”asupra mediului înconjurător.

Taxe speciale:

Pentru funcționarea„unor servicii publice locale create în interesul persoanelor fizice și juridice, consiliile locale, județene și Consiliul General al Municipiului București, după caz, pot adopta taxe speciale.

Aceste taxe se încasează numai de la persoanele fizice și juridice care beneficiază de serviciile oferite de instituția/serviciul public de interes local, potrivit regulamentului de organizare și funcționare a acesteia/acestuia, sau de la cele care sunt obligate, potrivit legii, să efectueze prestații ce intră în sfera de activitate a acestui tip de serviciu.

Consiliile locale, județene sau Consiliul General al Municipiului București, după caz, nu pot institui taxe speciale concesionarilor din sectorul utilităților publice (gaze naturale, apă, energie electrică), pentru existența pe domeniul public/privat al unităților administrativ-teritoriale a rețelelor de apă, de transport și distribuție a energiei electrice și a gazelor”naturale.

Taxa hoteliera:

Taxa„pentru locuirea într-o unitate de cazare, fiind denumită taxă hotelieră, se încasează de către persoanele juridice prin intermediul cărora se realizează cazarea, o dată cu luarea în evidență a persoanelor cazate.

Taxa hotelieră se calculează astfel:

-Prin aplicarea cotei stabilite la tarifele de cazare practicate de unitățile de cazare.

-Cota taxei se stabilește de consiliul local și este cuprinsă între 0,5% și 5%. În cazul unităților de cazare amplasate într-o stațiune turistică, cota taxei poate varia în funcție de clasa cazării în hotel.

-Taxa hotelieră se datorează pentru întreaga perioadă de ședere, cu excepția cazului unităților de cazare amplasate într-o stațiune turistică, atunci când taxa se datorează numai pentru o singură noapte, indiferent de perioada reală de cazare.

Taxa hotelieră nu se aplică pentru:

-persoanele fizice în vârstă de până la 18 ani inclusive;

-persoanele fizice cu handicap grav ori persoanele invalide de gradul I sau II;

-pensionarii sau studenții;

-veteranii de război;

-văduvele de război sau văduvele veteranilor de război care nu s-au recăsătorit;

Plata taxei hoteliere:

-Unitățile de cazare au obligația de a vărsa taxa hotelieră la bugetul local, lunar, până la data de 10, inclusiv, a lunii următoare celei în care s-a colectat taxa hotelieră de la persoanele care au plătit cazarea.

-Unitățile de cazare au obligația de a depune lunar o declarație la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale, până la data stabilită pentru fiecare plată a taxei hoteliere, inclusiv. Formatul declarației se precizează în normele elaborate în comun de Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Administrației”și Internelor.

Concluzii

Prin expresia “resurse financiare publice” se înțelege, totalitatea mijloacelor bănești sau sumele de bani care se administrează de către autoritățile publice, în scopul îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor statului, ele asigurând, în plan financiar, premise indispensabile funcționarii structurii organizatorice de tip statal(centrale, locale, întreprinderi de stat, etc.).Aceste„resurse în formă bănească aparțin statului, fiind gestionate de autorități și instituții și folosite pentru acoperirea bănească a consumurilor publice, prin efectuarea cheltuielilor corespunzătoare.

După conținutul economic al proceselor pe care le exprimă formarea resurselor financiare publice, acestea se clasifică astfel: resurse fiscale, resurse nefiscale, resurse, împrumutate, resurse de trezorerie, resurse din emisiunea inflaționistă a monedei.

Cererea de resurse financiare publice este determinată de nivelul și evoluția cheltuielilor publice, dar posibilitatea acoperirii acestei cereri, la un moment dat, este influențată de un ansamblu de factori, printre care menționăm:

1) factori economici care determină sporirea produsului intern brut și pe această bază sporirea veniturilor impozabile;

2) factori monetari (dobânda, creditul, masa monetară) care își transmit influența prin intermediul prețurilor. Creșterea prețurilor și accentuarea fenomenelor inflaționiste determină în anumite condiții, creșterea salariilor și a profiturilor, care la rândul lor determină sporirea resurselor financiare provenite din impozitele directe pe venit;

3) factori sociali, a căror însemnătate este tot mai mare în condițiile accentuării rolului social al statului determinat de necesitatea distribuirii resurselor pentru satisfacerea nevoilor de educație, sănătate etc.;

4) factori demografici, care influențează numărul contribuabililor;

5) factori politici și militari, care pot determina efecte multiple asupra producției și veniturilor, contribuției la asigurările sociale, fiscalității etc., ca urmare a măsurilor de politică economică, socială sau financiară;

6) factori de natură financiară, care, de fapt, sintetizează influenta celorlalți factori prin dimensiunea cheltuielilor publice, a căror creștere determină sporirea necesarului de resurse financiare publice.

Existența unei multitudini de factori de influență a condus la apariția unor tipuri de resurse publice, având drept efect diversificarea structurii resurselor”financiare.

Bibliografie