Studiul Privind Eficienta Economica a Investitiilor Intr Un Sistem de Productie
A. Studiul privind eficiența economică a investițiilor într-un sistem de producție
Motto: „ Esența și rațiunea de a fi a unei întreprinderi este obținerea unor beneficii cât mai ridicate, beneficii ce nu pot rezulta decât întrebuințând capitaluri într-o anumită direcțiune de activitate economică după un plan dinainte stabilit” VICTOR STĂNESCU
I. Aspecte teoretice privind CONCEPTUL de INVESTIȚIE
1. conceptul de investiție
În limbajul cotidian, termenul de investiție are accepțiune destul de largă și imprecisă. Poate să aibă semnificația oricărei cheltuieli pentru cumpărarea unor bunuri durabile precum: televizor, frigider, casă, mașină sau semnificația unor cheltuieli de capital acumulat ( prin economisire, în depozite la casele de economii și bănci ), pentru achiziționarea de active financiare: bonuri de tezaur, acțiuni, obligațiuni, certificate de depozit etc.
Oamenii de afaceri conferă conceptului de investiții două dimensiuni: pe de o parte consideră că, orice cheltuială de capital ale cărei efecte se vor materializa pe o perioadă de timp mai mare de un an, constituie o onvestiție iar pe de altă parte, consideră doar cheltuielile de capital materializate în obiective fizice ( construcții, utilaje, mașini etc. ) ca fiind o investiție. Prima dimensiune este investiția în sens larg, incluzând totalitatea activelor fixe sau a imobilizărilor realizate de o întreprindere, îm timp ce a doua dimensiune se referă la investiția în sens restrâns, incluzând activele fixe, materiale sau imobilizările corporale: terenuri, construcții, instalații, utilaje etc.
Economiștii delimitează riguros investițiile financiare și investițiile materiale sau reale.
Termenul de investiții capătă în practică două conotații: cea a actului de a investii-sensul atribuit deciziilor de cheltuire a fondurilor de către un investitor individual sau instituțional – și cea a obiectului însăși al actului investițional care poate fi un bun material durabil sau un bun imaterial, precum: procedee de fabricație, formula unui mijloc tehnic nou etc.
În aceste condiții o tipologie globală a investițiilor este următoarea:
investiții imobiliare, privesc cumpărarea sau realizarea de bunuri: imobile de locuit, terenuri, imobile administrative și publice etc.
investiții financiare, constau în cumpărarea de valori mobiliare și de participații la alte societăți. Nivelul acestora se poate identifica în activul bilanțului unei întreprinderi, însumând plasamentele și titlurile de participație.
investiții industriale și/sau comerciale care vizează realizarea de active fixe corporale și necorporale, indispensabile la activitățiile de fabricație sau comercializare de bunuri și servicii.
De fapt, oricare ar fi obiectul actului de investiții, derularea lui are la bază un proces decizional. Ori, decizia de a investi pleacă de la un program tehnic și financiar pe care cea mai mare parte a specialiștilor îl denumesc proiect de investiții.
Proiectul de investiții constituie un program complet și autonom de acțiune, implicând cumpărarea și exploatarea imobilizării corporale și necorporale.
CAP I. ELEMENTE DE BAZĂ ÎN CONCEPTUL INVESTIȚIEI
Procesele investiționale se constituie ca cel mai important stimul al oricărei activități economice.
Investițiile joacă rolul de impuls în orice afacere economică, de element generator, care face ca aceasta să se inițieze, să se dezvolte în condițiile impuse de mediul concurențial al economiei de piață.
Realizarea unui proiect de investiții are ca efect sporirea și diversificarea ofertei și implicit, dacă aceasta este validată de piață, creșterea veniturilor sistemului de porducție. Concomitent, însă, va fi influențată direct, sau prin efectul de antrenare, creșterea gradului de oczupare a forței de muncă. Dar creșterea numărului de angajați și/sau a câștigurilor salariale conduc în ultimă instanță, la sporirea cererii de bunuri și servicii. Pe de altă parte, va avea loc o creștere a economiilor populației și sistemelor de producție, deci o creștere a disponibilităților financiare ale acestora care vor opta pentru structuri mai mari și mai performante, în acord cu opțiunile investiției.
Realizarea de programe sau proiecte de investiții conduce, în principal la creșterea acumulării de capital fix. Deci investițiile constituie instrumentul principal de realizare a modernizării economice, prin cererea de noi structuri, noi preformanțe, în acord cu opțiunile strategice de perspectivă ale societății, în general.
În plan social, investițiile joacă un rol de regulator în ocuparea forței de muncă și îmbunătățitrea calității vieții. Implementarea unor proiecte sau programe de investiții antrenează modificări pe piața investiției ( cei ce exploatează noile capacități de producție). Rolul investițiilor în circuitul economic și social este sugestiv schematizat în figura de mai jos:
2 Tipologia investițiilor
„La prima vedere, investiția ne apare în mod concret ca o operațiune de modificare și de creștere a patrimoniului inițial: construcții industriale și civile, achiziția, montajul și instalarea unor echipamente industriale, cumpărarea unor mașini, utilaje etc.
La o analiză mai profundă investiția este alocarea capitalurilor economisite în activități lucrative cu caracter profitabil care să majoreze valoarea capitalurilor inițial acordate.”
„Investția într-o altă formulare reprezintă totalitatea resurselor ( materiale, umane, financiare, informații ) alocate pentru dezvoltarea-modernizarea forței productive a societății, a întregii vieți sociale, astfel încât să se creeze condițiile necesare obținerii unor efecte utile în viitor.”
În sens larg, prin investiție se înțelege „plasarea unor sume de bani în domeniul economic, social-cultural, administrativ, militar etc., cu scopul de a asigura baza tehnico-materială și forța de mincă necesară desfășurării și lărgirii activității acestora.”
P. Masse, prin investiție desemnează „toate actele de transformare a mijloacelor financiare în bunuri concrete și rezultatele acestor acțiuni”
„În această concepție noțiunea de investiție se delimitează prin următoarele elemente:
subiect, adică persoana ( fizică sau juridică ) care investește
obiect, respectiv construcția, echipamentele, utilajele pentru care se inițiază investiția
cost, adică efortul financiar, cost actual pentru realizarea obiectivului respectiv
efecte concretizate în rezultate, valori materiale, economice și financiare care urmează a fi obținute în viitor, o speranță mai mult sau mai puțin certă.
Investiția este o cheltuială prezentă, realizată în vederea obținerii unor efecte viitoare în cindiții de risc și incertitudine.”
H. Peumans dă conceptului de investiții două sensuri. În sens larg, include în investiție cheltuielile de mijloace financiare pentru achiziționarea de bunuri, concrete, durabile, echipamente de producție inclusiv cheltiuelile pentru materii prime, materiale etc. deci cheltuieli de producție. În sens restrâns, din definiția de mai sus elimină cheltuielile curente de producție.
În modelele de creștere economică ale lui Keynes, Harrod, Domer se pune semnul egalității între investiții și economii, luând în considerare faptul real, anume că investițiile au ca resursă principală de realizare economiile. Se ignoră totuși semnificația lor diferită, investițiile o cheltuială; economiile, o resursă, un efect al procesului economic pe seama căruia cheltuiala poate fi efectuată.
I. Românu subliniază că a investi înseamnă a încorpora într+un obiect sau acțiune eforturi umane și mijloace materiale cu scopul de a obține un anumit rezultat.
Necesitățile de ordin metodologic și practic, cu privire la construirea fondurilor, genera și alocarea resurselor aferente investițiilor, cât și cu privire la organizarea și înfăptuirea activității de investiții ( procesului investițional ) impune conturarea mai precisă a conceptului de investiții. În acest context, însens restrâns investițiile reprezintă totolitatea cheltuielilor prin care se crează sau se achiziționează noi mijloace fixe uzate, se perfecționează sau se midernizează mijloacele fixe existente, ori se fac plasamente fnanciare cu scop profitabil.
3. Decizia de investiție
Proiectul de investiție: constituie un program complet și autonom de acțiune, implicând cumpărarea și exploatarea de imobilizări corporale și necorporale.
Se pare că acest concept este mai operativ decât cel de investiții și din această perspectivă distingem urmaătoarele tipuri de proiecte investiționale:
Proiecte de inovare, vizând lansarea de noi activități de producție și/sau comercializare în scopul creșterii cifrei de afaceri a întreprinderii.
Proiecte de expansiune, se referă la creștererea dimensiunii capacității de producție, fără a modifica natura produselor existente.
Proiecte de raționalizare sau de sporire a productivității, care nu are ca scop creșterea cifrei de afaceri, ci reducerea costurilor de producție și/sau de comercializare comportând atât idei de modernizare cât și idei de înlocuire sau reînoire a mașinilor, utilajelor și instalațiilor existente.
Proiecte strategice care se divid, de regulă, în două categorii:
– proiecte „economice inevitabile” se referă la investitiile de protecție sau asigurare a surselor de aprovizionare cu materii prime și materiale (prin integrarea pe verticala), pe de o parte și la asigurarea piețelor de desfacere a produselor și serviciilor (prin integrare pe orizontală), pe de altă parte. De asemenea, aceste proiecte „economice inevitabile” includ investițiile de perspectivă, care trebuie să contribuie la pregătirea surselor de supraviețuire în afaceri pe viitor (punerea la punct de produse sau procedee de fabricație noi).
– proiecte „socialmente inevitabile” care relevă esențial considerații de interes general, precum: prestigiu, ambianță de muncă, bunăstare publică etc.
Managementul trebuie să îndeplinească două condiții esențiale în scopul realizării obiectivului de maximizare a valorii de piață a firmei:
condiția utilizarii resurselor existente într-o modalitate optimală;
condiția oportunității creșterii sau descreșterii stocului de capital;
Cea de a doua condiție implică o decizie complexă, denumită de unii autori proces investițional, de către alții programare a investițiilor. În literatura de specialitate anglo-saxonă termenul unanim acceptat este cel de bugetare a capitalului.
Bugetarea capitalului constă dintr-un proces de propunere? a cheltuielilor a căror efecte se estimează pe o perioadă mai mare de un an. Acest proces este din punct de vedere teoretic o aplicare a principiului teoriei microeconomice potrivit careia, o firmă trebuie sa cheltuiască până la punctul în care venitul marginal egalizează costul marginal.
În cazul investițiilor, decizia are în vedere rata de randament a capitalului investit și costul marginal al capitalului.
Practic, problema este complicată de: profilul multiprodus al majorității întreprinderilor moderne, existența mai multor piețe pe care operează firma, existența mai multor piețe de capitaluri și a mai multor rate ale dobânzilor.
De aceea, decizia de investiții constituie, în special o problemă de opțiune între alternative (proiecte concurente, surse de finanțare multiple și altele).
Câteva considerente vor clarifica importanța fundamentala deciziei de investiții în managementul întreprinderii.
În primul rând, investiția constituie pe termen lung suportul creșterii și chiar al supraviețuirii firmei. Chiar și simpla menținere a ritmului de activitate actual al unei întreprinderi, necesită investiții de înlocuire a echipamentelor uzate fizic și moral cu echipamente noi și performante.
În al doilea rând, investițiile consumă o parte substanțială a resurselor materiale, financiare și umane a întreprinderii.
În al treilea rând, decizia de investiții implică pentru o durată de timp medie sau lungă și frecvent, de o manieră ireversibilă, resursele întreprinderii.
Teoria financiară din ultimele două decenii a elaborat un modeoeconomice potrivit careia, o firmă trebuie sa cheltuiască până la punctul în care venitul marginal egalizează costul marginal.
În cazul investițiilor, decizia are în vedere rata de randament a capitalului investit și costul marginal al capitalului.
Practic, problema este complicată de: profilul multiprodus al majorității întreprinderilor moderne, existența mai multor piețe pe care operează firma, existența mai multor piețe de capitaluri și a mai multor rate ale dobânzilor.
De aceea, decizia de investiții constituie, în special o problemă de opțiune între alternative (proiecte concurente, surse de finanțare multiple și altele).
Câteva considerente vor clarifica importanța fundamentala deciziei de investiții în managementul întreprinderii.
În primul rând, investiția constituie pe termen lung suportul creșterii și chiar al supraviețuirii firmei. Chiar și simpla menținere a ritmului de activitate actual al unei întreprinderi, necesită investiții de înlocuire a echipamentelor uzate fizic și moral cu echipamente noi și performante.
În al doilea rând, investițiile consumă o parte substanțială a resurselor materiale, financiare și umane a întreprinderii.
În al treilea rând, decizia de investiții implică pentru o durată de timp medie sau lungă și frecvent, de o manieră ireversibilă, resursele întreprinderii.
Teoria financiară din ultimele două decenii a elaborat un model coerent pentru dezinvestiții. Incluzând nu doar lichiditățile de active fixe care au îndeplinit durata de viață fizică, ci și scoaterile din funcțiune înainte de termen pe baze economic justificate. Dealtminteri, cum se va constata ulterior, pe parcursul capitolului, toate obiectivele au o durată de viață optimă, după care profitul generat nu mai crește, ci dimpotrivă se diminuează. S-ar putea deci, în circumstanțe date să fie mai rentabilă întreruperea funcționării unui obiectiv, vânzarea sa în ansamblu sau pe componente dezmembrate, decât menținerea în continuare în funcțiune. Cu alte cuvinte ireversibilitatea constituie o chestiune relativă, iar proiecția efectelor economice ale capitalului investit trebuie să aibă în vedere ca permanentă alternativă, întreruperea funcționării obiectivului. Unele investiții oferă totuși, de la bun început, o mai mare flexibilitate procesului de recuperare a cheltuielilor de capital.
Putem aminti aici: investițiile în utilaje independente (mașini, mijloace de transport, și utilaje ce nu necesită montaj) și investițiile financiare. Din ultima categorie pot fi evidențiate plasamentele care sunt direct legate de gestiunea trezoreriei firmei.
În al patrulea rând, decizia de investiții este influențată de considerația mediului financiar privind întreprinderea. Dezvoltarea firmelor nu este un proces autonom, deoarece în marea majoritate a cazurilor intervin variabile exogene precum: accesul pe piața capitalului, posibilitatea de angajare a creditului bancar, posibilitatea de creștere a capitalului propriu prin emisiunea de acțiuni,evoluția generală a mediului economic, politica managerială, politica financiară etc.
Evident nu orice decizie de investiții are o amplitudine deosebită. Trebuie să ne gândim întotdeauna la raportul dintre patrimoniul net sau/și activele totale ale firmei și volumul de fonduri solicitat de un anumit proiect. Atâta timp cât structura financiară a firmei nu este sensibil modificată, importanța proiectului de investiții este relativă, iar riscurile asumate sunt reduse. De exemplu investițiile de înlocuire nu necesută un proces decizional laborios.
În al cincilea rând, complexitatea deciziei de investiții ține de amploarea fluxurilor informaționale necesare. De regulă, în elaborarea unui proiect de modernizare, extindere, strategic etc., sunt necesare studii și analize aprofundate în următoarele domenii:
marketing (studii de piață, studii de motivație, teste ale produselor etc.);
producție (specificarea produselor și a procedeelor de fabricație, alegerea echipamentelor, analiza costurilor de producție etc.);
financiar (analiza necesarului de finanțare a investițiilor, estimarea contribuției proiectului la realizarea fluxului de lichidități globale ale întreprinderii, analiza surselor de finanțare posibile pentru proiectul respectiv);
managementul resurselor umane – determinarea necesarului previzibil de personal pentru exploatarea obiectivului de investiții, structura pe calificări, nevoile de formare și perfecționare a personalului etc.;
cadrul juridic și fiscal;
Decizia de investiții se elaborează în contextul strategiei întreprinderii ceea ce determină luarea în considerare a proiectelor care vor influența favorabil valoarea de piață a întreprinderii ca și piața produselor și/sau serviciilor acesteia.
Se consideră că un proiect este de la bun început acceptabil dacă adaugă o anumită mărime la valoarea de piață a întreprinderii, deci dacă patentează randamentele capitalului global investit, pe de o parte și dividendele așteptate în viitor, pe de altă parte.
Schematic, decizia de investiții este prezentată în figura 1.
1 Cf. R. Heline și O. Pouport – Lafarge, Investisssements. Selection et financement, J. Delmas et C., Paris 1976
Mai concret etapele deciziei de investiții sunt tratate într-o manieră tridimensională și anume:
dimensiunea investițională;
dimensiunea strategică;
dimensiunea financiară;
I Dimensiunea investițională include următoarele etape:
1. Gruparea tuturor dosarelor de proiecte pe care întreprinderea le-a stabilit pe termen mediu:
– formularea proiectelor;
– estimarea primară a fluxurilor de lichidități;
2. Evaluarea individuală a proiectelor:
– calculul valorii nete actualizate;
– indicele de profitabilitateș
– durata de rambursare actualizată;
– anuitatea echivalentă;
– rata de rentabilitate financiară internă;
– rata de rentabilitate globală;
3. Luarea în considerare a riscului:
– apreciererea riscului atașat la fiecare proiect;
– adaptarea criteriului de evaluare;
4. Selecția proiectelor ținând seama de diferite restricții (competiție tehnică, financiară în special):
– prin clasament;
– prin programare matematică;
– prin simulare și aproximări succesive;
II Dimensiunea strategică are în vedere, pe de o parte stabilirea sau actualizarea strategiei pe termen lung și mediu, iar pe de altă parte, compararea fiecărui proiect de investiții cu această strategie. Această dimensiune include:
Stabilirea obiectivelor generale ale întreprinderii și ale mijloacelor de realizare sau politicilor care să pună în funcțiune angrenajul întreprinderii pentru îndeplinirea misiunii:
– structură formală;
– sistemul de gestiune;
– sistemul și stilul de conducere;
– programele pe domenii;
2. Alegerea definitivă a proiectelor de investiții și a programelor de finanțare. De fapt, acestă etapă este o rezultantă a analizei dimensiunii investiționale și a celei financiare și se constituie deci, ca o finalitate a procesului decizional chiar dacă pe parcursul exploatării obiectivului trebuie urmărite performanțele acestuia.
Considerăm că etapa de control ține preponderent de ciclul de exploatare al întreprinderii și se răsfrânge în sfera deciziilor operative și tactice precum : dimensionarea outputului, analiza și calculul costurilor, gestiunea stocurilor, gestiunea trezoreriei, adaptarea politicii de promovare a vânzărilor etc.
Ca și componente ale acestei etape decizionale, menționăm :
– elaborarea planului de finanțare anual
– elaborarea bugetului sau tabloului de finanțare multianual care vizează echilibrarea necesarului de investiții cu sursele de finanțare
– elaborarea planului de trezorerie și aprecierea riscului incapacității de plată în structura financiară adoptată
III Dimensiunea financiară constituie de cele mai multe ori „piatra de încercare” a deciziei de investiții. Destul de multe studii teoretice analizează investiția ca un proces în sine, limitat doar la fluxurile materiale și fluxurile informaționale cu parametrii de eficiență tehnică și eficiență economică. Într-o asemenea viziune, arealul proiectelor profitabile este nelimitat și în consecință, firma ar putea să investească oricât dar realitatea dezice o argumentație pro-domo. Marea majoritate a firmelor dispun de resurse financiare limitate ceea ce determină intervenția operațiunii de raționalizare a capitalurilor. Or, această raționalizare înseamnă stabilirea unei corelații stricte între rata de randament a investițiilor și costul ultimei unități disponibile de capital. Dimensiunea financiară are o importanță covârșitoare în actul investițional și include următoarele aspecte :
Inventarierea surselor de finanțare disponibile potențial și a costurilor
– capitaluri proprii
– capitaluri împrumutate
– capacitatea de autofinanțare a firmei
2. Determinarea structurii capitalurilor permanente sau a structurii financiare a firmei:
– analiza financiară prin metoda statică a rațiilor
– analiza financiară dinamică prin metoda fluxurilor financiare de lichidități
– cash-flow
– capacitatea de îndatorare
– capacitatea de autofinanțare
– fond de rulment global
– necesar de fond de rulment etc.
3. Estimarea costurilor capitalurilor permanente
– costul capitalului propriu
– costul capitalurilor împrumutate
– costul mediu ponderat al capitalurilor permanente sau funcție de influența investiției asupra structurii capitalurilor (costul marginal)
O asemenea prezentare a problematicii deciziei de investiție e posibil să sperie pe orice întreprinzător prin amploarea conținutului și munca laborioasă necesară redactării analizei și studiilor în spiritul „ortodoxiei” economiei întreprinderii. Se știe că oamenii de afaceri operează cu modele și criterii de judecată operative și sintetice. Pe de altă parte scopul prezentului capitol nu este acela de a o feri o cantitate maximă de informații științifice, ci de a oferi resorturile unei judecăți de valoare, relative la elaborarea, evaluarea și finanțarea proiectelor de investiții.
Schema prezentată în fig. ……. este un ghid pentru managementul unor firme mari, puternic structurate și departamentizate, dar un travaliu mult prea costisitor pentru fimele mici și mijlocii. Apoi nu toate tipurile de proiecte investiționale necesită același tratament riguros. În funcție de comportamentul investitorului atitudinea sa față de risc și valoarea capitolurilor implicate, se poate recurge la un model al deciziei de investiții simplificat, dar la fel de relevant.
Etapele deciziei de investiții
Notă: Schema a fost prelucrată după Robert Heline et O. Pouport – Lafarge, Investissements Selection et financement, J. Delmas et C., Paris 1976.
II. EVALUarea EFICIENȚEI ECONOMICE A INVESTITORILOR
2.1 Conceptul de eficiență
Preocuparea pentru ceea ce numim „eficiență” este veche. În general se acceptă că eficiența reflectă capacitatea unei cauze de a produce efecte și că eficiența implică drept cauză o natură organizată, de regulă omul.
Făurirea unei economii moderne impune dozarea corespunzătoare ca volum și structură a diferitelor activități, înfăptuirea lor în condiții de eficiență.
Problemele teoretice și practice ale eficienței economice au preocupat și continuă să preocupe tot mai intens gândirea economică vizând diferențiat, abordarea conceptului „eficiență economică”, a modalităților de exprimare și identificarea căilor de sporire a eficienței economice în diferite ramuri și sectoare.
Astfel s-a apreciat că „eficiența în general este raortul dintre efectul util (rezultat) și cheltuielile făcute pentru obținerea lui”. Că trebuie făcută diferența între eficiența tehnică și cea economică și că exprimând relații economice această noțiune (eficiență economică ) constituie o categorie economică.
Negucioiu aprecia că eficiența activității economice trebuie cercetată în funcție de toate momentele procesului unic al reproducției. S-a afirmat apoi că eficiența economică constituie o categorie care s-a stabilizat putând fi exprimată prin raportul dintre venitul net și fondurile de producție. Subliniindu-se sinonimia noțiunea de eficiență cu cea de eficacitate : eficiență (eficere = a efectua) și eficacitate (efficax-efficacis = care are efecte dorite). I. Românu aprecia că în sensul cel mai general eficiența este atributul unei acțiuni, al unei persoane sau al unui lucru de a produce efecte cât mai favorabile pentru societate; al doilea sens, mai restrictiv, al eficienței, compară rezultatele unei acțiuni cu resursele consumate pentru înfăptuirea acesteia. Eficiența în general se manifestă ca o calitate sau însușire pe care o poate avea un bun, un lucru, o activitate o acțiune, un produs etc., de a satisface trebuințe pentru utilizator. Valențele economice ale eficienței sunt generate de natura economică a acțiunilor, activităților proceselor. O asemenea reliefare a eficienței economice este însă constatativă, ea nu are elemente de ordin determinat sau nu le are în suficientă măsură. Printr-o asemenea explicitare eficiența economică rămâne tributară noțiunii de util, utilitate.
Într-o abordare sistematică, eficiența economică constituie doar una din formele generale ale eficienței, nici prima, dar nici ultima din sistem. Acest fapt ne face să credem cu atât mai mult că eficiența economică nu este și nu ne poate constitui prin nivelul scontat un deziderat în sine. Ea poate constitui însă o verigă importantă în cadrul formulelor generale ale eficienței.
În urma mai multor studii sistemul formelor generale ale eficienței cuprinde : eficiența naturală, eficiența tehnică, eficiența economică și eficiența socială.
Eficiența naturală reflectă calitatea factorilor naturali (sol, climă, cadru geografic etc.) de a genera, de a avea efecte favorabile pe planul existenței în general, el existenței social-umane în special.
Dezvoltarea generală a activității umane influențează și este influențată de ansamblul condițiilor de mediu.
Eficiența tehnică este necunoscută pe plan teoretic și uneori absolutizată pe plan practic. Ea exprimă calitatea factorilor tehnici (mașini, utilaje, a bazei tehnico-materiale) de a produce efecte utile:
cu concursul efortului fizic al omului
prin intervenția omului ca factor de reglare
prin supravegherea de către om, a mașinii în cazul unor procese mecanizate sau automatizate – făcând abstracție în toate cazurile de efortul economic implicat.
Cazul tipic al reflectării eficienței tehnice îl constituie randamentul mașinii în procesul folosirii ei.
Eficiența economică reflectă calitatea activităților, acțiunilor proceselor economice și uneori chiar neeconomice de a produce efecte economice și desigur financiare, pozitive, favorabile, sub aspect social-uman, cu efort minim. Eficienșa economică constituie nu numai o calitate a proceselor economice, ci și o categorie complexă care pune într-un raport cauzal efortul economic implicat (de o acțiune, un proces etc.) cu efectele corespunzătoare, permițând realizarea unor judecăți de valoare pertinente asupra oportunităților și necesității diferitelor acțiuni sau procese.
Sfera sa de abordare permite interferențe între domeniul de manifestare a proceselor materiale, tehnice economico-financiare cu cele sociale.
Câteva aspecte ne apar cu tot mai mare certitudine. Eficiența economică este rezultatul derulării întâmplătoare a unor acțiuni, procese. Dimpotriva, nivelul său depinde de dimensiunea efortului economic în comparație cu efectele dobândite ori scontate; de realitățile sociale care domină procesele, activitățile; de sistemul evaluărilor economice. Evoluția eficeinței economice între deziderat și certitudine are loc, sub incidența nevoii sociale cu resurselem într-un anumit sistem social-economic.
Eficiența socială constituie veriga finală în demersul sistemic al formelor generale ale eficienței. Cu alte cuvinte, acțiunile, procesele pot, după caz, avea eficiență naturală, tehnică sau economică fără a presupune o eficiență socială. Demersul sistemic este realizat integral, numai dacă în urma derulării lor acțiunile, procesele au finalitate socială directă sau propagată, în efectele care travesează chiar parametrii existenței primare.
Eficiența economică a investițiilor exprimă pe plan conceptual calitatea acțiunii de a investi, deci a procesului investițional, de a produce efecte propagate pozitive, utile. Tocmai acest fapt permite ca eficiența economică a investițiilor să capete expresia simbolică a raportului dintre efect-efort sau efort-efect, pe care le implică activitatea de investiții.
2.2. Conținutul complex și trăsăturii economice a investiției
Noțiunea complexă de eficiență economică se definește ca raportul dintre eforturile ocazionate de o acțiune și efectele pe care le determină. Relația celor 3 “e” sintetizează urmăroarea definiție :
efi = sau efe=
în care e –reprezintă eficiența economică:
Ei – eforturile efi > 1
Ee – efectele efe < 1
Pentru determinarea eficienței economice, compararea eforturi-efecte se poate face biunivoc: eforturi raportate la efecte și efecte raportate la eforturi. De asemenea, se practică compararea unor eforturi sau efecte între ele, prin diferență, în cazul evidențierii efortului sau efectului suplimentar al unei variante investiționale comparativ cu alta:
efi 12 = Ei 1 – Ei 2 sau efe 12 = Ee 1 – Ee 2
în care 1 și 2 sunt variantele investiționale ce se compară.
Indicatorii astfel calculați se analizează în raport cu alte variante. Așadar, eficiența se caracterizează printr-o dublă relativitate: presupune nu numai corelarea eferturilor cu efectele ci și compararea de variante, eforturi sau efecte între ele. Ca marimi de referință mai pot fi utilizați: indicatorii realizați de intreprindere în perioade anterioare, nivelurile normative ale indicatorilor, stabilite de intreprindere sau de alte organisme naționale sau internaționale. În general, în evaluarea proiectelor de investiții se utilizează mai mulți indicatori, de diferite clase, dar reuniți într-un sistem.
Obiectivul analizei efcienței economice constă în stabilirea variantei optime, căreia îi corespund rezultate maxime în raport cu eforturile făcute, dar noțiunea de optim nu are un caracter absolut ci ea depinde de mai mulți factori.
Timpul este unul dintre ei, optimul fiind legat de momentul la care se face sau la care se referă amaliza. Ceea ce este favorabil pentru sistemul de producție la un moment dat, poate deveni neânsemnat sau chiar defavorabil într-o altă perioadă. Din acest punct de vedere există atâtea optime câte secvențe are analiza. La adoptarea deciziei se urmărește adoptarea acelei variante ce va duce la obținerea unor rezultate dorite pentru sistem, în perioada avută în vedere. Aceasta diferă de momoentul luării deciziei, intervalul de timp dintre ele fiind uneori semnificativ. De exemplu, în investiții, fundamentarea corectă a deciziilor presupune raportarea la perioada exploatării obiectivului ce se realizează.
Aprecierea eficeinței economice nu se poate face fără a ține cont de caracteristicile socio economice ale mediului și obiectivele de ansamblu ale economiei, care generează criterii noi de analiză. De exemplu, dezvoltarea unei afaceri avantajoase din punct de vedere economic poate avea efecte ecologice negative sau poate genera probleme sociale pe plan local. Caracterizarea eficienței presupune analiza complexă multicriterială, în viziunea statică, a procentului la care se referă.
Eficiența economică a investițiilor are următoarele trăsături :
– este măsura fundamentală a întregii activități productive. Ea depinde de acțiunea comună a tuturor factorilor și a fazelor procentului de reproducție. Eficiența cheltuielilor de investiții oglindește atât modul cum au fost concepute și realizate lucrările de investiții cât și factorii procesului de producție.
– eficiența economică a investițiilor evaluează diversele scontate sau obținute la cheltuielile necesare obținerii lor.
– nivelul admis al eficeinței economice se stabilește pe bază de previziune, deoarece calculele respective se fac într-o etapă care precede atât execuția obiectivului cât și funcționarea acestuia.
Previziunea se referă la : nevoia socială pentru anumite produse sau servicii, modificări ale volumului și structurii producției, ale cerințelor de consum, ale prețurilor ale tehnologiilor de fabricație. Pe baza previziunilor se determină, în ultimă instanță dimensiunea efectelor economice și cea a eforturilor de cheltuieli.
– raportul efect efort se analizează în strânsă corelație cu factorul timp, datorită existenței decalajului dintre momentul cheltuirii resurselor de investiții și al obținerii efectelor economice. Astfel, rezultă eficiența curentă, efectivă, care se exprimă prin valoarea reală în momentul curent și care trebuie să se încadreze în intervalul de variație admis.
– eficiența economică a investițiilor îmbracă o formă absolută, dar se calculează și în formă relativă, pentru a face comparație între variantele de proiect. Nivelul eficienței economice absolute este în funcție de parametrii de efort și efect ai fiecărei variante, iar nivelul eficienței economice relative este determinat de parametrii rezultați prin comparații între variante.
– determinarea eficienței economice a investiției se bazează pe o abordare sistematică, datorită interdependenței dintre procesele economice și/sau dintre sisteme de producție. Aceasta este urmarea faptului că efectele favorabile ale investiției lor privind modernizarea unui sistem de producție, de exemplu, nu se manifestă doar asupra activității acestuia, ci și asupra altor sisteme cu care acesta se află în relații de interacțiune.
Criteriile de apreciere și optimizare a eficienței economice a investițiilor
Noțiunea de criteriu exprimă un punct de vedere, principiu normă, pe baza căruia se face o clasificare, o definire, o apreciere. Formulare opțiunilor de investiții, argumetarea lor impun în mod evident evaluări și determinarea cu ajutorul ridicătorilor valorici și naturali, pentru fiecare variantă de proiect.
O analiză corespunzătoare și o decizie optimă în probleme de investiții sunt posibile metodologic și practic dacă se dispune de criterii de apreciere a eficienței economice adecvate sistemului economic considerat, strategiei dezvoltării sale economico-sociale, necesităților obiective ale reproducției lărgite.
În literatura economică se menționează între cele mai importante criterii de apreciere a eficienței economice în general, respectiv a eficienței investițiilor, următoarele : obținerea eficienței economice maxime; îmbinarea cerințelor economice cu cele social-politice; îmbinarea cerințelor actuale cu cele de perspectivă; alegerea judicioasă a bazei de comparație.
Obținerea eficienței economice maxime constituie un criteriu obligatoriu pentru economia de piață. Aplicarea lui în practică trebuie să aibă loc prin maximizarea volumului de efecte utile (producție, venit net etc.) la un leu cheltuieli, modalitate mai utilă decât optimizarea unuia sau altuia din elementele raportului de eficiență. Enunțarea criteriului sub această formă ar subânțelege folosirea unui model matematic, având această funcție obiectiv.
Îmbinarea optimului la nivel microeconomic cu cel ale economiei naționale constituie criteriul ce se manifestă ca urmare a faptului că orice investiție productivă se reflectă atât la nivel macro, cât și la nivel microeconomic. Apoi, există premize care antrenează contradicții ale optimului la cele două niveluri structurale ale economiei, ca de pildă: contradicția posibilă dintre interesele proprii ale unităților economice și interesele generale ale societății favorizate de individualizarea circuitelor economice ale întreprinderilor prin autogestiunea economico-financiară. O altă contradicție rezultă din deosebirea de conținut între eficiența, pe ansamblul economiei, și eficiența pe fiecare unitate luată separat datorită în bună măsură caracterului restrictiv al unor resurse.
Îmbinarea cerințelor economice cu cele social-politice constituie un criteriu determinat de neconcordanțele existente între optimul economic și cel social-politic. Rezolvarea acestor neconcordanțe implică cunoașterea precisă a condițiilor de realizare a optimului economic și a celui social-politic în contextul strategiei dezvoltării economico-sociale.
Îmbinarea cerințelor actuale cu cele de perspectivă se impune ca un crtiteriu de apreciere, important, în domeniul investițiilor, ca urmare a ciclului de execuție îndelungat al obiectivelor de investiții și duratei mari de funcționare a mijloacelor fixe. În acest scop trebuie să se țină seama de tendințele viitoare ale dezvoltării economiei naționale și mondiale, a diferitelor ramuri și subramuri, evoluției tehnicii, științei și tehnologiei, prin luarea în calcul a influenței factorului timp.
Alegerea judicioasă a bazei de comparație este impusă de relativitatea raportului de eficiență economică. Comparația se impune între proiect și variantele etalon sau cu mărimi normative.
Pentru investițiile de tipul dezvoltării, reutilării, modernizării este necesară și comparabilitatea cu situația anterioară realizării lor. În acest caz rezultatul comparației trebuie privit cu circumspecție, deoarece pe de o parte, nivelul anterior al indicatorilor conține deficiențe acumulate de-a lungul anilor, iar pe de altă parte noile investiții, folosind tehnică nouă, încorporând rezultatele recente ale progresului științifico-tehnic, sunt evident mai eficiente, chiar decât unitățile etalon din ramură.
Întrebuințată în analizele economice este comparabilitatea cu realizările de pe plan mondial, care are menirea de a aprecia poziția eficienței utilizării resurselor în țara noastră față de aceeași activitate pe plan mondial. Pentru a fi concludentă o asemenea comparație trebuie eliminate deosebirile de sistem economic, de prețuri de obținere a resurselor. În concluzie, toate aceste criterii de apreciere trebuie să permită alegerea unei asemenea variante de investiții care să asigure: respectarea echilibrului pe ansasmblul economiei; valorificarea maximă a resurselor materiale, umane, financiare disponibile în prezent și în viitor, un înalt grad de competitivitate pentru produsele destinate exportului, satisfacerea cerințelor sociale de ridicare a nivelului de trai de organizare și sistematizare teritorială, de dezvoltare echilibrată în profil teritorial. Un asemenea mod de apreciere a investițiilor permite în final creșterea eficienței activității economice, concomitent cu respectarea unor cerințe de natură social-politică.
Problema criteriilor de apreciere, a eficeinței investițiilor se încadrează în curentul de optimizare economică se caracteritzează orientările etapei actuale. Ea se situează în mod deosebit în sfera teoriei economice, dar tinde tot mai mult spre cadrul metodologic al proceselor decizionale, tocmai datorită cerințelor actuale pe care practica economică le ridică.
Folosirea cu eficeință maximă a resurselor materiale, umane și bănești în domeniul investițiilor impune optimizări la nivel macro și microeconomic. La nivel macroeconomic drept criterii de optimizare, literatura de specialitate recomandă: maximizarea produsului intern brut și net, minimizarea cheltuielilor materiale de producție;maximizarea beneficiului, maximizarea consumului la care se pot adăuga și alte criterii ca, de pildă, maximizarea producției minimizarea cheltuielilor folosite de investiții luând ca bază resursele disponibile la un moment dat. Numărul și structura criteriilor de optimizare nu sunt limitative, cu atât mai mult cu cât fiecare din ele prezintă nu numai avantaje, dar și dezavantaje și apoi, cu toată rigoarea matematică pe care unele din ele o exprimă asupra lor nu există o unanimitate de vederi.
Metode de evaluare ale eficienței economice a investițiilor
Precizia evaluării eficienței economice depinde de metodele și modelele matematice. Aplicarea acestora permite determinarea tendințelor de dezvoltare a dimensiunilor și structurilor optime de producție, luând în considerare interdependențele dintre factorii de creștere. În calculele și analiza eficienței economice a investițiilor își regăsesc aplicarea o mulțime de metode matematice, statistico-matematice econometrice și modele de simulare, pe baza cărora se stabilesc cele mai bune variante de repartizare a resurselor, alegera tehnologiilor de finanțare etc.
În acest context remarcă, că se conturează trei metode de evaluare respectiv de stabilire a mărimilor necesare determinării indicatorilor de eficiență economică și anume:
metoda statică
metoda dinamică
metoda comparabilă
1. Metoda statică este practicată în țara noastră. Ea stă la baza fundamentării prioectelor, extinzându-se la o gamă de indicatori ai eficienței economice a investițiilor, cum sunt: capacitatea de producție, volumul de producție, costul investiției, valoarea producției, costul producției, profit, investiția specifică etc.
Metoda statică se distinge prin folosirea în calcule a unor mărimi estimate în momente variate pe axa timpului, ce reflectă derularea activităților în cadrul procesului investițional și a celui de producție-reproducție. Valorile reprezentând efort sau efecte, sunt agregate în modele, pentru determinarea unor indicatori de apreciere a proiectelor de investiții, în condițiile ignorării momentului în care se consumă sau se obțin. Pentru determiarea diferiților indicatori comparațiile efort/efect vizează cu deosebire acele segmente pe axa timpului în care se derulează proiectarea, executarea lucrărilor de investiții perioada de asimilare și primul an al perioadei de funcționare a obiectivului la parametrii normali.
Indicatorii utilizați în practica evaluării eficienței economice a investițiilor au caracter static. Unii dintre ei nici nu pot fi determinați. În aceste condiții devine oportună perfecționarea acestei metode de evaluare a eficienței economice a investițiilor.
2. Metoda dinamică a pătruns tot mai mult în teoria investițiilor din țara noastră în ultimele trei decenii , fără însă a fi însușită, în aceeași măsură, pe plan practic. Caracteristica sa esențială constă în faptul că se bazează pe recalcularea (prin „ducere” sau „aducere”) valorilor (de natura efortului și efectelor de investiții) ce servesc determinării indicatorilor de eficiență economică a investițiilor, la un moment pe axa timpului prin folosirea tehnicilor de actualizare.
În acest context, indicatorii dinamici rezultați din calcule reflectă influența factorului timp, întru-cât țin seama de evoluția proceselor (valorilor) în timp și de potența fructificării efortului implicat în proces, în raport cu un anumit moment de referință.
Metoda dinamică se pretează determinării unor indicatori valorici (dinamici actualizați) care reflectă influența factorului timp, între care: valoarea investiției actualizate, venituri și costuri actualizate, valoarea actualizată netă, durata de recupereare a investiției actualizate, randamentul economic actualizat etc.
3. Metoda comparabilă a fost prezentată în literatura de specialitate din țara noastră ca un „nou mod de calcul al actualizării. În esență se pleacă de la ideea comparării efortului de investiții imobilizat în obiectivul de investiții cu efectelu obținute din exploatare, în timp, însă având în vedere următoarele caracteristici:
a) fondurile imobilizate anual se modifică în funcție de factorul timp exprimat în ani
b) perioada de imobilizare a fondurilor de investiții nu se limitează la durata de execuție a lucrărilor de investiții, ci continuă, după expirarea acesteia până la recuperarea totală a fondurilor imobilizate pe seama rezultatelor financiare (venitului net)
c) recuperarea fondurilor imobilizate în lucrările de investiții începe imediat după punerea în funcțiune, prin efectele financiare anuale obșinute, astfel că acestea nu se reflectă ca atare, deci ca efecte financiare, ci doar se reduce existența lor, ca valoare în măsura reducerii valorii imobilizărilor anuale în investiții.
d) calculul imobilizărilor nete comparabile are în vedere doar acea parte din durata eficientă de exploatare a obiectivului care se scurge după expirarea duratei de recuperare, până la scoaterea din funcțiune a obiectivului.
Pe această bază se exprimă opinia privind posibilitatea determinării a doi indicatori: durata de recuperare comparabilă și randamentul economic comparabil. Durata de recuperare a investițiilor, în condițiile metodei comparabile, este aceeași ca în cadrul metodei statice, dacă acumulările anuale sunt egale. Dacă dimpotrivă, acumulările anuale sunt variabile, atunci se emite ideea determinării acestui indicator pe cale grafică ținând cont de durata în care efectele acumulate egalează efortul de investiții și de durata de executare a lucrărilor.
Metoda valorilor comparabile nu și-a demonstrat valențele prezumate, fapt pentru care nu a generat exprimări de specialitate ca o alternativă pasageră privind metodele de evaluare a eficienței economice a investițiilor.
III. INDICATORII ECONOMICI AI EFICIENȚEI INVESTIȚIILOR
3.1 Aspecte generale
Indicatorii sunt mărimi cifrice cantitative, calitative și cu deosebire valorice care cuantifică starea, nivelu, volumul sau valoarea unui proces, proiect a unei activități sau acțiuni.
În domeniul investițiilor indicatorii pot caracteriza proiectul ca volum, elemente structurale, cost, durată de înfăptuire, având calitatea de indicatori tehnici sau tehnico-economici. Pe de altă parte, indicatorii pot reflecta raportul efort-efectesau efecte-efort, cu privire la proiectul de investiții, în care caz, ei au calitatea de indicatori de eficiență economică ori sunt utilizați în analiză ca având semnificația de „criterii” (criteriul duratei de recuperare, criteriul valorii actuale nete etc.).
Indicatorii de apreciere și de eficiență economică a investițiilor se obțin prin calcule și prelucrare a informațiilor cuprinse în documentația tehnico-economică (studiul de fezabilitate, proiectul tehnic, etc.), folosindu-se metodele matematice specifice. Se poate afirma că indicatorii tehnico-economici și economici sunt mărimi de calcul primare servind aprecierii proiectului de investiții, în timp ce indicatorii de eficiență economică sunt mărimi derivate din prelucrarea informațiilor inițiale sau a indicatorilor primari și asigură măsurarea eficienței proiectului.
Fiecare indicator de eficiență economică are o anumită capacitate informațională și caracterizează sau măsoară eficiența economică a proiectului dintr-un anumit unghi, în unități de masură specifice. Indicatorii de eficiență economică a investițiilor, pentru a răspunde scopului în care se utilizează, trebuie să se încadreze în anumite cerințe, între care: o construcție logică a raportului efect/efort sau efort/efect; o semnificație clară; un calcul simplu, permisibil; să permită o interpretare facilă; să asigure fundamentarea și luarea deciziei.
Indicatorii se determină cu ajutorul unor modele matematice variate, astfel:
a) modelul raporului matematic efort/efecte sau efecte/efort (prin care indicatorii obținuți capătă forma de efort specific pe unitate de efect; efect specific pe unitate de efort; coficienți, rate, etc.);
b) modelul matematic al diferenței între două mărimi (prin care se determină rezulatul unei activități, unui proiect);
c) modelul matematic de adiționare, de cumulare a unor elemente (prin care se determină masa, volumul unei activități, unui proiect);
d) modelul matematic de structură (în care caz prin indici de structură se stabilește contribuția elementelor componente față de total);
Există un relativ consens cu privire la utilitatea unor indicatori variați, în conținut și semnificații, pentru reflectarea eficienței economice a proiectelor de investiții. Acest fapt se justifică, mai des dacă avem în vedere complexitatea procesului investițional, caracterul său dinamic privit prin prisma agenților implicați, a naturii resurselor consumate și a interferenței dintre etapele sale. Indicațiile uneori contradictorii, ori neconcludente, pe care le dau unii indicatori prin expresia lor cifrică impun: completarea analizei cu luarea în considerare a altor indicatori; necesitatea clarificării metodelor de stabilire a fiecărui indicator de eficiență economică a investițiilor, în parte, a semnificației, locului și rolului pe care trebuie să-l ocupe în analiza variantelor de proiect; necesitatea abordării sistemice a gamei de indicatori în funcție de puterea de reflectare, ca și de nivelul organizatoric la care se impune folosirea în analiză a unui anumit indicator de eficiență economică a investițiilor, în raport cu scopul analizei.
În contextul celor ce vor fi prezentate un sistem de producție se poate afla în mai multe situații, sub aspectul activității investiționale:
– sistemul poate realiza investiții pentru construirea unor unități noi în cadrul programului său de rezolvare;
– sistemul poate realiza investiții de modernizare, dezvoltare, reutilare sau reprofilare a unor capacități de producție existente;
– sistemul poate recurge la investițiile sub forma plasamentului de capital, în procurarea de acțiuni, obligațiuni de la alte sisteme de producție sau de pe piața secundară de capital, aceasta fie cu scopul de a ajunge să aibă o infuență notabilă în cadrul unui alt sistem de producție (de exemplu un furnizor de materii prime sau un prestator de servicii), fie în scopul obținerii de dividende.
Orice obiectiv de investiții sau de introducere a progresului tehnic se realizează prin mai multe modalități, fiecare modalitate pornește de la mai multe variante de proiect care la rândul lor se caracterizează printr-o varietate de proiecte, varietate de eforturi, efecte și raporturi dintre ele.
Pentru alegerea variantei optime se folosește un sistem de indicatori de eficiență economică fiecare dintre aceștia evoluând o anume latură a eficienței obiectivului respectiv. Indicatorii eficienței economice a investițiilor se pot clasifica din mai multe puncte de vedere:
1 din punct de vedere al sferei de cuprindere, există patru clase:
a) indicatori ce reflectă efectele economice: capacitatea de producție, valoarea producției anuale; structura producției; încasările valutare etc.;
b) indicatori ce specifică eforturi economice: investiția totală, structura investiției totale, mărimea imobilizărilor, cheltuielile de producție pe an, structura costurilor de producție, numărul total de personal, structura personalului etc.;
c) indicatori ce se referă la perioada de realizare a obiectivului și la cea de funcționare: durata de execuție a obiectivului de investiții, durata de execuție a obiectivului de investiții până la punerea în funcțiune parțială, durata de funcționare fizică, durata de funcționare eficientă, durata de funcționare până la atingerea parametrilor proiectați etc.;
d) indicatori de eficiență economică a investițiilor: investiția specifică, termenul de recuperare, coeficientul eficienței economice a investițiilor;
2 după nivelul la care se face evaluarea și analiza economică, indicatorii economici pot fi: macroeconomici și microeconomici, adică la nivelul economiei naționale sau la nivel de ramură și microeconomici – asociați sistemelor de producție – întreprinderi. Aceștia din urmă se impart în:
a) indicatori cu caracter general – indicatori de volum ai obiectivului;
b) indicatori de bază – sunt indicatorii reali de eficiență economică;
c) indicatori specifici – caracterizează specificul unei anumite ramuri industriale sau unui anumit domeniu de activitate economică;
d) indicatori suplimentari – se folosesc doar în anumite cazuri pentru o activitate ce nu este descrisă de alți indicatori sub aspectul eficienței economice a investițiilor în domeniul respectiv.
3.2 Indicatori cu caracter general
În această categorie încadrăm acei indicatori statici care pot caracteriza în principiu, activitatea economică a oricărei entități, în măsura în care este asigurat un sistem propriu de informație economică. Definirea și prezentarea succintă a indicatorilor este realizată în continuare:
1. Capacitatea de producție – exprimă potențialul de producție al unui obiectiv, într-o perioadă dată, de regulă un an, în unități naturale – tone, m2, m3, bucăți etc.- în raport cu profitul producției, structura sortimentală prevăzută și regimul de funcționare. Capacitatea de producțioe se stabilește în funcție de gradul de utilizare intensivă și extensivă a utilajelor și instalațiilor, rezultând din însumarea capacităților individuale ale acestora sau în raport de capacitatea utilajului conducător.
Capacitatea de producție poate fi exprimată cantitativ, dar și în unități valorice astfel:
3.2.1
sau
3.2.2
în care : Q – reprezintă capacitatea de producție exprimată valoric;
qj – capacitatea fizică de producție a sortimentului j;
pj – prețul de producție al sortimentului j;
Ca indicator natural, în sfera indicatorilor de eficiență a investițiilor, capacitatea de producție constituie punct de plecare pentru stabilirea celorlalți indicatori, între care: valoarea investiției, investiția specifică, costul și valoarea producției, numărul de personal etc.
2. Numărul personalului face parte din sfera indicatorilor naturali. Se stabilește în funcție de capacitatea de producție, regimul de lucru, norma de personal,profilul producției, structura sortimentelor, etc. În seria indicatorilor de eficiență economică a investițiilor apare sub forma numărului de personal toatal, din care numărul de muncitori. Servește comparațiilor între diferitele variante de proiect în mod direct, precum și stabilirea indicatorului productivitatea muncii.
3. Costul de producție poate fi pus în evidență sub forma costului unitar sau a costului total anual.
Costul de producție unitar se stabilește pe bază de antecalculații/calculații pe produs sau pe baza relației:
3.2.3.
în care: c – reprezintă costul unitar;
Q – volumul producției;
i – sortimentul de produse;
Costul de producție total se stabilește pentru un anumit volum al producției și pentru o anumită perioadă de timp (an, trimestru, lună). Se regăsește adesea și sub denumirea „valoarea producției de cost”.
În genaral costul producției exprimă efortul de producție/exploatare în cadrul întreprinderii, fabricii, secției etc., tendința de optimizare impunând minimizarea lui. Se folosește în analiza economică pentru comparații între activități, produse etc., precum și pentru determinarea unor indicatori derivați (cheltuieli la 1000 lei producție, rata profitului, profitul aferent perioadei de timp). În aprecierea eficienței proiectelor de investiții prezintă interes evaluarea fundamentală a structurii costului de producție pe elemente de cheltuieli (materii prime și materiale, energie, costuri salariale, amortizare, etc.), ca și pe articole de calculație (cheltuieli fixe și variabile).
Relația de calcul a costului de producție total (c) este:
3.2.4.
Tendința de optim presupune minimizarea costului producției (unitar și total).
4. Prețul de vânzare constituie indicator de estimare a nivelului valoric la care un produs poate fi vândut. Prețul de vânzare (preț de producție) unitar, în principiu constituie rezultatul însumării costului de producție unitar, sub aspect cifric, este negociat între producător și cumpărător, interesele fiind contradictorii.
O formă a prețului, regăsită în practica economiei de piață o reprezintă prțul de vânzare cu taxele incluse care se stabilește prin adiționarea la prețul de producție (ca preț de vânzare a producătorului) a diferitelor taxe reglementate prin acte normative, între care taxa pe valoare adăugată, accize și alte taxe. Este în interesul legiuitorului să impună forma, procedura prin care taxele respective se încasează odată cu vânzarea unor mărfuri sau servicii.
Relațiile de calcul corespunzătoare sunt:
– pentru prețul de producție unitar (p);
3.2.5.
– pentru prețul de vânzare cu taxele incluse (ptti);
3.2.6.
unde:
pr – reprezintă profitul pe unitatea de calcul;
tva – taxa pe valoare adăugată;
acc – accize;
a – alte taxe;
5. Valoarea producției reprezintă indicatorul valoric prin care se exprimă amploarea activității întreprinderiiîntr-o perioadă de timp (luna, trimestrul, anul).
Se determină după relația:
3.2.7.
sau
3.2.8.
în care: p – reprezintă valoarea producției la preț de producție;
ptti – valoarea producției la prețul cu taxele incluse;
6. Cheltuieli la 1000 lei producție este indicator de eficiență economică semnificativ, în întreprinderile cu producție neomogenă. Se determină cu ajutorul relației:
3.2.9.
iar tendința de optim presupune minimizarea cheltuielilor la 1000 lei producție.
7. Profitul constituie un indicator esențial în analiza oricărei activități economice, întrucât exprimă scopul și efectul valoric scontat sau realizat. Reflectă mărimea efectului valoric așteptat sau obținut, fiind determinat cu ajutorul relației:
3.2.10.
în care: Pr – reprezintă profitul brut (Prb) și net (Prn);
Rt – rezultatul total (profitul brut);
i – cota de impozit pe profit;
În evoluarea și aprecierea eficienței proiectelor de investiții profitul este luat în seamă pentru efectuarea analizei comparative, precum și pentru determinarea unor indicatori derivați (durata de recuperare, rata rentabilității, coeficientul de eficiență economică a investițiilor etc.).
8. Rentabilitatea rflectă în principiu capacitatea sistemului (întreprinderii) de a genera profit, în cadrul unei perioade de timp. Constituie o stare pozitivă în care se prezintă unitatea de referință, fapt atestat de raportul efect (profit)/efort (costul producției sau costul investiției, capitalul social, valoarea cifrei de afaceri etc.). Rentabilitatea se măsoară printr-un sistem de rate ale rentabilității, între care mai uzuală este cea prezentată mai jos:
3.2.11.
unde: rc – reprezintă rata rentabilității în funcție de cost;
Aprecierea favorabilă a unei activități cu ajutorul diferitelor rate ale rentabilității ține seama de ordinul de mărime, impunându-se maximizarea nivelului cifric. Semnificația fiecărei rate a rentabilității este în funcție de numitorul raportului (cost, capital, cifră de afaceri etc.).
9. Productivitatea muncii constituie unul din indicatorii folosiți, atât în exprimarea eficienței economice a activității de producție, cât și în afara eficienței investițiilor, în scop de argumentare a deciziilor de investiții. Se exprimă diferențiat, în funcție de mărimile de calcul folosite astfel:
3.2.12. 3.2.13.
3.2.14.
3.2.15
unde: W – reprezintă productivitatea muncii în unități fizice (q), valorice (v), pe o persoană (p), sau pe un muncitor (m);
Np, Nm – numărul personalului total (Np), muncitori (Nm);
Q – volumul fizic al producției;
Q*p – valoarea producției anuale în lei;
Exprimând cantitatea de produse, ori valoarea produselor create de o persoană, un muncitor, în unitatea de timp, pe de o parte, sau, pe de altă parte, timpul necesar pentru producerea unei unități din valoarea producției determinate, productivitatea muncii reflectă eficiența cu care se cheltuiește munca socială.
Indicatorul productivitatea muncii se folosește în exprimarea și analiza eficienței economice a investițiilor pentru comparații între diferitele variante de proiect sau în dinamică (situația după și înainte de realizarea unor investiții de modernizare și reutilare). Unii autori negă calitatea de reflectare veridică a eficienței economice prin intermediul productivității muncii, întrucât indicatorul respectiv, nu arată decât cantitatea, sau valoarea produselor obținute în medie de un muncitor, fără a da indicații cu privire la cheltuielile de producție, gradul de utilizare a factorilor de producție angrenați.
3.3 Indicatori de bază, în viziune statică
Indicatorii de bază au fost elaborați în exclusivitate în cadrul preocupărilor de creștere a eficienței economice a investițiilor și stau la baza fundamentării deciziei judicioase de a investi. Aceștia cuantifică raportul efecte/eforturi sub forma maximizării efectelor obținute pe unitatea de efort, sau prin minimizarea eforturilor necesare pentru obținerea unei unități de efect.
Principalii indicatori cuprinși în această categorie sunt:
1. Volumul capitalului investit (Inv) reprezintă expresia valorică a tuturor resurselor ce se consumă pentru realizarea unui obiectiv până la punerea lui în funcțiune. Formula de calcul pentru acest indicator este :
3.3.1
în care, sau 3.3.2
3.3.4
iar, Inv este volumul investiției totale; Id-investiția directă; Icol-investiția colaterală; Icx – investiția conexă; Eimob – efectul imobilizării de fonduri; e – coeficientul de eficiență economică a investiției; d – durata de execuție; h – anul eșalonării investiției; Ih – investiția eșalonată în anul „h”; – valoarea medie anuală (tremestrială, lunară) a imobilizărilor de fonduri; N – valoarea mijloacelor circulante de primă dotare.
Două variante de investiții care au același volum de investiții și aceeași durată de execuție pot să difere între ele prin modul de eșalonare al resurselor pe durata de execuție a obiectivului. Efectele imobilizării de fonduri constituie valoarea veniturilor nete ce s-ar fi putut obține pe timpul construcției obiectivului dacă aceste resurse nu ar fi imobilizate, ci ar fi intrat direct în circuitul economic.
Se poate concluziona că : din multitudinea de variante investiționale posibil de realizat, va fi aleasă aceea care are volumul investiției totale cel mai mic ‚ min Inv.
2. Durata de execuție a lucrărilor de investiții d. Întreaga „viață” a unui obiectiv de investiții se împarte în două perioade:
– prima, în care se realizează obiectivul respectiv până la punerea sa în funcțiune – perioadă ce poartă numele de durata de execuție a lucrării de investiții;
– a doua, este perioada de la punerea în funcțiune până la scoaterea din funcțiune a fondului fix respectiv – durata de funcționare sau de serviciu a foncului fix;
În concluzie, din variantele investiționale posibile se va alege cea cu durata de execuție a lucrărilor cea mai mică, min d, atât pentru a evita risipa și degradările pe șantierele de construcții, la care se adaugă problema evitării uzurii morale a produselor ce se realizează prin investiție.
O problemă importantă a acestei perioade de timp se referă la modul de eșalonare a cheltuielilor de capital pe fiecare an în parte, în cadrul duratei de realizare; în acest context se va urmări ca partea cea mai mare a fondurilor să fie alocate către sfârșitul duratei de execuție. De asemenea, constituie un avantaj situația, în care există posibilitatea, punerii în funcșiune a unor capacități parțiale de producție.
3. Durata de funcționare eficientă a obiectivului (De) este perioada în care acesta produce efecte și din acest punct de vedere, se preferă variantele cu o durată cât mai lungă.
În cadrul duratei de fuuncționare a obiectivului distingem trei perioade de timp mai importante: perioada de atingere a parametrilor proiectați; perioada de funcționare normală și perioada de declin (fig. 15.2). Varianta optimă este cea pentru care durata de funcționare a obiectivului este meximă , max D.
Notațiile folosite în figura 15.2 sunt: D – durata de realizare a investiției; Da – durata de atingere a parametrilor proiectanți; Dn – durata de funcționare normală; Dd – durata de declin; De – durata eficientă de funcționare; Df – durata fizică de funcționare; Q – valoarea producției exprimată în [um] unități monetare; C – costul producției exprimată în [um] unități monetare; Inv – volumul total al investiției exprimată în [um] unități monetare. Toate duratele sunt exprimate în [ut] unități de timp.
Perioada normală de funcționare Dn trebuie să stea în atenția celui care inițiază procesul investițional, în idea că ea trebuie prelungită cât mai mult deoarece efectele nete de profit vor fi mai mari, iar premisele pentru o dezvoltare viitoare vor fi mai favorabile. Astfel, se impugn măsuri concrete pe linia asigurării funcționării în bune condiții a utilajelor, efectuarea la timp a reviziilor periodice și reparațiilor curente, pentru că această perioadă să fie prelungită în detrimental perioadei de decline, când profiturile încep să scadă. Deci, pe perioada Df – De se înregistrează pierderi, cu implicații directe asupra eficienței economice a investiției și asupra momentului optim de scoatere din funcțiune a unei anumite capacități de producție.
4. Pierderea de venit net agricol prin amplasarea noului obiectiv (Y)
Indicatorul se calculează în cazul în care sistemul de producție realizează investiții ce vor fi amplasate pe terenuri ce au avut inițial destinație agricolă. Relația de calcul este :
,
în care i este indicele mediu anual de creștere a producției agricole pe perioada D ; D – intervalul de timp cât terenul agricol este scos din circuit; Vn – venitul mediu annual ce se obține din cultivarea unui hectar de teren arabil; St – suprafața totală scoasă din circuitul agricol.
Acest indicator se calculează pentru terenul scos din funcțiune ocupat de obiectivul principal și pentru lucrările anexe obiectivului, având în vedere întrega perioadă de funcționare.
La decizia asupra variantei optime de proiect, pierderea de venit net agricol
prin amplasarea noului obiectiv trebuie să fie cât mai mică , min Y.
5. Investiția specifică (S) reprezintă volumul fondurilor de investiții necesar pentru realizarea unei unități de capacitate de producție și se calculează astfel :
– pentru obiective noi :
, 3.3.5
în care Q – producția anuală sau , după caz, capacitatea de producție în unități naturale sau valorice.
– pentru modernizări sau dezvoltări :
, 3.3.6
în care Qi este producția anuală după modernizare și/sau dezvoltare; Qo – producția anuală înainte de modernizare/dezvoltare.
Calculul indicatorului investiția specifică în funcție de capacitatea de producție exprimată valoric, în special în cazul activității de modernizare, dezvoltare, retehnologizare, evidențiază și o serie de aspecte legate de schimbarea structurii sortimentale de fabricație, cu efecte directe asupra cifrei de afaceri a sistemului de producție respective. Considerând avantajul calculului în funcție de capacitatea de producție exprimată fizic, indicatorul are o sferă mare de aplicabilitate și un grad ridicat de relevanță, ceea ce practic face ca aceasta să fie prezent în toate calculele fundamentare a eficienței economice a investițiilor pentru un obiectiv ce urmează a se realiza.
Investiția specifică reprezintă volumul de resurse investiționale consumat pentru obținerea unei unități de capacitate deci, varianta investițională optimă este aceea pentru care investiția specifică este minimă , min S.
6. Termenul de recuperare al investiției (T) reprezintă prioada de timp în care resursele de investiții consumate s-ar putea recupera din valoarea beneficiilor anuale obținute în urma vânzării producției. Relațiile de calcul pentru acest indicator sunt :
-pentru obiective noi :
sau 3.3.7
în care T este termenul de recuperare ; Inv – volumul total al investiției ; A – acumulările obținute ; B – beneficiul obținut ;
– pentru modernizări – dezvoltări :
sau sau 3.3.8
în care Inv este volumul total al investiției de modernizare ;Bhmi/Ahmi – beneficiile/acumulările obținute în urma modernizării ; Bhmo/Ahmo – beneficiile/acumulările obținute înainte de modernizare ; Chmo – costurile inițiale ; Chmi – costurile după modernizare.
In cazul în care calculul pentru modernizări, dezvoltări, retehnologizări de capacități de producție, trebuie luate în considerare și o serie de elemente, cum ar fi pierderea de profit datorată întreruperii producției pe durata de realizare a investiției, valoarea neamortizată a capitalului fix ce urmează a fi dezmembrat, sumele obținute din valorificarea unor utilaje sau părți componente ale acestora etc. Astfel, termenul de recuperare se poate calcula după relația :
3.3.9
în care Inv – capitalul investit pentru modernizare, dezvoltare, retehnologizare ; A – amortizarea nerecuperată ; V – veniturile obținute din valorificarea unor utilaje ; Pp – pierderea de profit pe timpul realizării investiției.
După cum se observă, termenul de recuperare se calculează în raport cu beneficiile, acumulările sau costurile de producție. Varianta optimă, din punct de vedere al acestui indicator este aceea în care Ti este cel mai mic min T.
7. Coeficientul de eficiență economică a investițiilor (e) exprimă beneficiile anuale sau acumulările bănești anuale ce se obțin la 1 leu investit. Formulele de calcul ale acestui indicator sunt :
– pentru obiectivele noi :
sau 3.3.10
– pentru modernizări sau dezvoltări :
sau sau 3.3.11
Din relații se observă o nouă modalitate de definire a coeficientuluiu de eficiență economică a investițiilor, și anume ca inversul termenului de recuperare.
Pentru compararea efectului suplimentar cu investiția suplimentară se pot folosi următoarele relații de calcul :
sau 3.3.12
în care se iau în considerație două momente de timp în derularea investiției : momentul „i” după realizarea inevstiției suplimentare și momentul ”0” reprezentând baza de plecare sau raportare.
Când se folosesc aceste relații de calcul pentru investiții de modernizare, indicatorul coeficientului de eficiență economică a investițiilor exprimă beneficiile anuale suplimentare ce se obțin în urma efectuării unei unități de efort investițional. Varianta investițională optimă este cea care maximizează indicatorul, max e.
8. Cheltuielile echivalente sau recalculate (K)
În vederea evaluării resurselor consumate pentru realizarea unui obiectiv de investiții și a bunei funcționări a acstuia există doi indicatori utilizați:
– volumul investițiilor – pentru resursele consumate până la punererea în funcțiune a obiectivului de investiții;
– costul producției – pentru resursele consumate, anual, după punerea în funcțiune a obiectivului de investiții.
Însumarea directă a celor doi indicatori, fără nici o corecție, nu este posibilă pentru că investițiile se „consumă” o singură dată, iar costul producției se repartizează anual. Astfel, se definește indicatorul cheltuielilor echivalente sau ecalculate care exprimă toate resursele consuate și se calculează cu relația:
, 3.3.13
în care K reprezintă cheltuielile echivalente sau recalculate; Inv – volumul investiției;
Ch – costul producției anuale; De – durata eficientă de funcționare a obiectivului.
Reprezentarea grafică a indicatorului este prezentată în figura 15.3
Indicatorul analizat este unul ce reflectă efortul economic total (investiții și costuri de producție) necesar pentru realizarea și funcționarea viitorului obiectiv.
Uneori în formula de calcul, De este substituit cu termenul de recuperare T, atunci când duratele de funcționare ale obiectivelor sunt mari.
Praactica a demonstrat că este utilă exprimarea cheltuielilor echivalente sau recalculate în formă specifică (Ks) sau ca indicator anual (Ka). Formulele de calcul în acest caz sunt:
3.3.14 și 3.3.14
În concluzie, indicatorul cheltuielile echivalente sau recalculate specifice reflectă o situație cu atât mai favorabilă, cu cât nivelul său este mai scăzut – min K; – min Ka; – min Ks.
9. Randamentul economic al investițiilor (R) este un indicator mai complex decât ceilalți și privește fenomenul investițional în ansamblul lui, începând de la efectele primelor cheltuieli de proiectare, până la scoaterea din funcțiune, realizând o viziune sistematică asupra acestuia.
Scopul economic final al oricărui sistem de producție este realizarea unui profit. În calculele de eficiență economică distingem mai multe categorii de profit:
Profitul anului (Ph) care se calculează ca diferența între valoarea producției și costurile producției, în anul respectiv:
Ph=Qh-Ch; 3.3.15
Profitul total (Pt) a cărui semnificație este profitul realizat din momentul punerii în funcțiune a obiectivului până la expirarea duratei de funcționare:
; 3.3.16
Profitul de recuperare (Pr) care reprezintă partea din profitul total destinată recuperării fondurilor de investiții cheltuite și este obținutpână la expirarea termenului de recuperare a investiției;
Pr=Inv; 3.3.17
Profitul final (Pf) sau net, reprezintă partea din profitul total obținută după expirarea termenului de recuperare a investițiilor:
Pf=Pt-Pr sau Pf=Pt-Inv. 3.3.18
Pentru a înțelege conținutul randamentului economic se reprezintă grafic toate profiturile realizate și investiția totală aferente obiectivului investițional, de la apariția, până la scoaterea sa din funcțiune (figura 15.4).
Semnificația notațiilor din figura 15.4 este: d- durata de realizare a lucrărilor de investiții; S1 – mărimea investiției (Inv); S2 – profitul de recuperare a investiției; S3 – profitul net ce se obțin după recuperarea investiției, din producția obținută.
Dacă se privește retrospectiv asupra indicatorilor de eficiență economică calculați: investiția specifică și termenul de recuperare, observăm că aceștia au caracter parțial pentru că operează fie cu producția anuală (investiția specifică), fie cu beneficiul anual(termenul de recuperare). Rezultă necesitatea folosirii unui indicator care să cuprindă ambele aspecte, adică randamentul economic al investițiilor. Prin similitudine cu noțiunea de randament din tehnică, indicatorul poate fi definit prin formula:
(Puterea utilă/Puterea consumată) 3.3.19
În cazul eficienței economice a investițiilor : Pu corespunde profitului net (S3 din figura 15.4), Pf, iar Pc corespunde volumului total al investiției (S1 din figura 15.3). Deci:
3.3.20
Randamentul economic al investiției reprezintă profitul final (net) obținut după recuperarea investiției, raportat la fiecare leu investit.
Din cele prezentate anterior rezultă câteva colerații:
S1 = S2 = Inv = Pri 3.3.21
S3 = Pf 3.3.22
S2 + S3 = Pf + Inv 3.3.23
Profitul total va fi:
Pt = Pr + Pf = Inv + Pf 3.3.24
Pe baza acestor relații poate fi dedusă formula randamentului economic astfel:
3.3.25
Formula randamentului economic poate fi exprimată în două modalități, dacă se ține seama că profitul total este realizat pe perioada de exploatare a obiectivului De.
• dacă Pt = constant pe perioada De:
3.3.26
• dacă Pt = variabil pe perioada De:
3.3.27
Randamentul economic al investiției trebuie să fie cât mai mare; deci dintre două variante investițioanle ce au același volum de investiții și aceleași profituri, dar având mărimea duratei de funcționare eficientă a obiectivolui diferită, se va alege cea cu randament maxim → max R.
Trebuie precizat că este utilă cunoașterea căilor de sporire a randamentului economic al investiției, în condițiile unui anumit capital dimensionat pentru realizarea investiției. Acestea ar fi: reducerea timpului de recuperare a investiției (T); reducerea cheltuielilor de producție (Ch); prelungirea auratei de funcționare a obiectivului (De); creșterea valorii producției prin sporirea producției fizice, ridicarea calității producției, îmbunătățirea structurii sortimentale a acesteia, aspecte reflectate în prețuri de vânzare superioare și, implicit, în realizarea unor profituri ridicate.
4. INFLUENȚA FACTORULUI TIMP ASUPRA PROCESULUI INVESTIȚIONAL
Timpul, ca și spațiul constituie forme esențială ale existenței materiale, întru-cât nu se poate imagina existența, în afara timpului, tot așa cum nu se poate imagina existența în afara spațiului.
Procesele și fenomenele eonomice, asemănător celor biologice, naturale, sociale etc., încep și se termină la un moment dat, consumă timp, deci se află sub incidența factorului timp. Factorul timp apare tot mai frecvent în cercetarea fenomenelor și proceselor economice.
Așa cum se remarcă, în analiza dezvoltării economice și a procesului creșterii economice, factorul timp se manifestă în mod complex și alternativ ca : timp calendaristic, timp economic și timp social.
În timpul calendaristic este timp fizic, element integrator, al proceselor în natură nefiind stocabil. Sub acest aspect se relevă faptul că timpul există obiectiv este infinit și irevesibil. Acestă alternativă a timpului face necesară și posibilă încadrarea proceselor, activităților economice și neeconomice în scala de gradare, măsurare a lor în unități de timp calendaristic.
Timpul este trecător și totuși într-o stare de prezent veșnic, faptul care – așa cum spunea Nicolae Georgescu – Roegen ia determinat pe mulți filozofi să creadă că timpul este iluzie pură.
Timpul economic exprimă caracterul dinamic al proceselor economice. Este o categorie economică generală care exprimă relațiile economice ce se stabilesc între membrii societății cu privire la repartizarea și utilizarea timpului (ca realitate fizică, naturală și ca resursă naturală) de care dispune societatea în ansamblu, întreprinderile și fiecare membru al societății.
Timpul economic reflecă astfel relațiile privind :
a) repartizarea planificată sau spontană a timpului pe ramuri și sectoare
b) optimizarea ritmurilor și condițiilor de desfășurare a activității economice
c) modul de însișire a rezultatelor folosirii timpului.
Unele procese economice sunt nemișlocit axate pe timpul economic. Ele reflectă variat, specific acest fapt, după cum urmează: durata de recuperare atașată investițiilor ca expresie a eficenței economice; viteza de rotație a mișloacelor circulante, ca expresie a eficeinței utilizării fondului de rulment; uzura amortizată și înnoirea mișloacelor fizice ca reflectare a eficienței economice a proicesului de producție – exploatare; corelația dintre reproducția forței de muncă și creșterea productivității muncii; raportul dintre ritmul creșterii economice și echilibrul dinamic, implicațiile factorului timp în relațiile economice externe; acțiunea legii generale a economiei de timp, în mod specific, în fiecare orânduire social – economică.
Timpul social este instrumentul propriu de măsurare a timpului economic, reflectând rezultatul curgerii timpului economic. În contextul măsurării valorii mărfurilor timpul social este timpul de muncă socialmente necesar.
Timpul social are trei componente:
a) timpul de muncă, în care se creează valorile de întrebuințare
b) timpul intermediar, în care sunt satisfăcute trebuințele fiziologice (hrănire, odihnă, transport, etc.)
c) timpul liber recreativ
Între cele trei componente există o legătură contradictorie reflectată de legea economiei de timp conform căreia scopul esențial al demersului l-ar constitui realizarea unor deplasări structurale spre timpul liber.
Timpul reprezintă și un factor economic; prin efectele pe care le antrenează scurgerea sa, mai precis alte fenomene amplificate de timp. Astfel, procesul care implică o „ multiplicare” a efectelor economice sau din potrivă o „dezvoltare” a lor este progresul tehnico științific. Datorită acestuia, o oră de muncă dispusă în prezent nu poate fi comparată cu cea efectuată acum 10 ani. În fond datorită progresului tehnico – științific în aceeași unitate de timp, dar la momente diferite, se pot obține cantități mai ridicate sau mai scăzute de produse situație care trebuie inclusă în calculele economice.
Teoria și practica investițiilor relevă varietatea ipostazelor în care timpul cu deosebire timpul economic, are implicații în procesul investițional. Între aceste ipostaze vom reține:
a) timpul, ca reflectare a perioadei de „gestație” a unei investiții (concepție, formularea și fundamentarea opțiunii de investiție)
b) timpul, ca reflectare a proporției între investiții angajate pe perioade de execuție variate (sub un an; între 1 și 3 ani; între 3 și 5 ani; peste 5 ani)
c) timpul, ca reflectare a duratei de execuție a unui obiectiv de investiții
d) timpul, ca reflectare a punerii în funcțiune, pe etape a obiectivului de investiții
e) timpul, ca reflectare a prioadei de asimilare a paramentrilor tehnico economici proiectați
f) timpul, ca reflectare a duratei de recuperare a efortului de investiții impus de realizarea unui obiectiv economic
g) timpul, ca reflectare a duratei de funcționare – exploatare a obiectivului economic sau social realizat ca investiție
h) timpul, ca moment oportun pentru înlocuirea utilajelor și echipamentelor uzate.
Simpla enumerare a ipostazelor în care factorul timp are implicații în domeniul investițiilor, relevă cerința identificării cadrului și modalităților de manifestare a influenței și, desigur, găsirea soluțiilor de cuantificare.
Activitatea de investiții constituie un proces cu caracter productiv ce se desfășoară în timp și care presupune un consum rațional de muncă socială. Etapele acestui proces sunt, în același timp etape ale muncii de concepție, cât și a muncii de execuție. Aceste etape sunt cercetarea științifică, prognoză, marketing și planificare proiectare, avizarea și aprobarea documentațiilor tehnico – economice, realizarea obiectivelor de investiții și, în sfârșit, punerea în funcțiune la parametrii tehnico – economici proiectați. Toate se desfășoară sub incidența timpului.
Legătura dintre timp și investiție se manifestă pe multiple planuri, dar cel mai important este acela de creștere a investițiilor. Aceasta înseamnă că resursele materiale și umane, atrase în circuitul economic curent și imobilizate în procesul investițional, își modifică valoarea pe măsură ce timpul de imobilizare crește. Acest aspect trebuie luat în considerare atunci când, în calculul eficienței se compară investițiile cu profitul rezultat prin punerea în funcțiune a capitalului fix. Deoarece investițiile alocate în prezent numai sunt echivalente sub influența timpului, din punct de vedere valoric cu profitul ce se va obține în viitor, rezultă că o abordare concretă a proceselor investiționale în vederea findamentării științifice necesită analiza lor dinamică, deci ținând cont de influența miltiplicatoare a factorului timp.
În perioada de edificare a obiectivului de investiție în care se consumă fondurile fără să se obțină venituri, au loc imobilizări de resurse materiale și umane în activități cum sunt: elaborarea studiului de fezabilitate, proiectarea obiectivului și executarea lucrărilor de construcții – montaj. Lucrările executate la începutul acestei perioade conduc la imobilizări, în special de forță de muncă înalt calificată, ceea ce reprezintă o pierdere de venit net pentru sistemul de producție. Întrucât pierderile sunt proporționale cu durata și mărimea resurselor alocate, este necesar ca cercetarea – proiectarea să se realizeze într-un timp cât mai scurt dar suficient pentru a asigura calitatea acestor lucrări. Micșorarea duratei de cercetare – proiectare are și alte avantaje cum ar fi: reducerea de uzură morală a viitoarelor produse și tehnologii, câștigarea pieței de desfacere și obținerea unui preț de vânzare ridicat, recuperarea investițiilor în avans față de termenul stabilit.
În perioada de execuție a lucrărilor de construcții – montaj se consumă fonduri mari, în special în resurse materiale, care sunt imobilizate treptat, ajungându-se în final ca întregul fond de investiții să fie imobilizat. Deci, durata de execuție a obiectivului trebuie să fie cât mai mică astfel încât efectul imobilizărilor de fonduri să fie minim.
Eșalonarea în timp a investițiilor se poate face: în mod crescător (fig. 4.a); uniform (fig. 4.b) sau descrescător (fig. 4.c). Deoarece suma cheltuită rămâne imobilizată până la începerea funcționării obiectivului și chiar peste acest moment până la recuperarea efectivă, varianta cea mai convenabilă este eșalonarea în cote crescătoare, la care imobilizările sunt cele mai mici.
Pentru evaluarea eficienței economice în perioada execuției obiectivului, se folosesc o serie de indicatori pe care îi prezentăm în continuare:
1. Mărimea imobilizărilor totale:
în care Ik este fondul de investiții cheltuit în anul h
d – este durata de execuție a obiectivului
k – este factorul de corecție ce ține seama de momentul de început al lucrărilor de investiții și poate lua următoarele valori
k=1 când lucrările de investiții demarează la începutul anului
k=0,5 când lucrările de investiții demarează la mijlocul anului
k=0 când lucrările de investiții demarează la sfârșitul anului
Realizând mai multe variante investiționale, acestea pot fi similare din punct de vedere al mărimii imobilizărilor totale, însă pot presupune durate de execuție diferite și/sau capcități de producție diferite, o dată cu punerea în funcțiune a obiectivului. Din acest motiv se calculează, după caz și următorii doi indicatori.
2. Media anuală a imobilizărilor:
Valoarea mediei anuale a imobilizărilor: arată mărimea imobilizărilor ce revin pe fiecare an de construcție a obiectivului și se urmărește a fi cât mai redusă.
3. Mărimea imobilizărilor specifice:
sau
Acest indicator exprimă imobilizarea ce revine unei unități de capacitate de producție exprimată valoric (q) sau fizic (Q).
4. Efectul economic al imobilizărilor:
unde en este coeficientul de eficiență economică normat sau propus a fi realizat, ceilalți termeni ai relației fiind cunoscuți.
Indicatorul prezentat exprimă efectul economic nerealizat ca urmare a scoaterii din circuitul economic a resurselor investite.
Și în acest caz se poate calcula efectul ecunomic anual prin raportarea la durata de execuție a obiectivului, respectiv un efect economic specific, prin rapotarea la capacitatea de producție, în cazul în care variantele de proiect de investiție analizate diferă ca durată de execuție sau ca mărime a capacităților de producție rezultate.
Trebuie menționat că acest indicator nu surprinde în totalitate pierderile sau imobilizările datorită faptului că este constituit pe principiul dobânzii simple care nu surprinde efectele propagate. În economie fenomenele și procesele se petrec, în general, astfel încât o pierdere atrage după sine altă pierdere, iar un profit, alte profituri. Pentru a surprinde efectele propagate se calculează un alt indicator a cărui construcție se bazează pe tehnica actualizării – pierderea absolută.
5. Pierderea absolută:
în care a este rata de actualizare.
Evident, în acest caz se poate calcula pierderea anuală și, respectiv, specifică.
Pentru a cuantifica influența factorului timp este necesară reclacularea adică „etalarea valorilor într-un moment unic, atunci când ele sunt distanțate în timp la mai mult de un an. De fapt, timpul nu determină mobilizarea ca efect direct al acțiunii sale (ca de altfel și în cazul imobilizării), ci doar necomparabilitatea valorilor distanțate la mai mult de un an, dic care cauză trebuie să le aducem la un moment unic (să le „echivalăm” deci). În concluzie, recalcularea, ca direcție de influență a timpului se reflenctă atât la resurse (cheltuieli), cât și la efectele economice care, dacă sunt distanțate la mai mult de un an, trebuie echivalate ca timp (etalate), pentru a fi utilizate corect în calculele economice. Această echivalare (recalculare) se realizează practic prin folosirea tehnicii de actualizare.
5. ACTUALIZAREA – METODĂ SPECIFICĂ DE EVALUARE DINAMICĂ A EFICIENȚEI ECONOMICE
Tehnicile de actualizare pentru evaluarea influenței factorului timp au pătruns de mai multă vreme în practica țărilor cu economie de piață. În țata noastră s-au vehiculat, mai ales pe plan teoretic, unele procedee de atualizare în domeniul investițiilor. Pătrunderea lor în practica economică a fost însă legată de necesitatea clarificării naturii proceselor care explică influența factorului timp asupra valorilor obținute sau consumate în momente diferite pe axa timpului a modalităților de cuantificare și a rolului lor în exprimarea eficienței economice a investițiilor.
Operația prin care o cheltuială sau un venit dintr-un an de desfășurare a unei acțiuni se recalculează în unități monetare dintr-un an de referință zero, se numește actualizare.
Actualizarea este un mod de a raționa, o metodă de calcul prin care se facilitează estimarea măsurii în care fracțiunea de muncă socială investită într-o anumită acțiune va ține pasul așa cum este de dorit va devansa ritmul general de creștere economică.
Problema justificării inegalității dintre valorile prezente și viitoare și a necesității aducerii lor la starea de comparabilitate este mult mai complexă.
Actualizarea se realizează prin două procedee:
– de compunere
– de discontare
Primul sens surprinde direcția „înspre viitor” pe axa timpului așa cum se poate remarca în fig. ()/&(/&)¤%)/&%)/&
Considerând suma S, disponibilă din momentul t0, ținând seama de rata anuală de fructificare r, aceasta devine:
în momentul t1 S1=S(1+a)
în momentul t2 S2=S(1+a)2
…………………………………………..
în momentul tn Sn=S(1+a)n
Suma actualizată Sn este mai mare decât suma inițială S. Expresia (1+a)n poartă denumirea de factor de compunere sau de fructificare, iar tehnica actualizării astfel aplicată devine actualizare prin compunere. Un asemenea procedeu de actualizare devine aplicabil, în vederea aprecierii eficienței proiectelor de investiții, ori de câte ori momentul de referință ales pentru actualizare succede altor momente sau etape în care valorile (efort sau efecte) s-au derulat în timp.
Al doilea sens surprinde „direcția spre viitor” pe axa timpului, așa cum se poate remarca in figura următoare:
Reprezentarea sensului actualizării prin discontare.
Considerând o sumă disponibilă sau plătibilă în viitor în momentul tn și ținând seama de rata anuală de fructificare r a unei unități bănești se pune întrebarea care este valoarea prezentă (actuală) a acestei sume?
Suma actualizată Sa este mei mică decât suma inițială S. Expresia sau (1+a)-n portă denumirea de factor de discontare (servind actualizării prin discontare).
4.1 Tehnica discontării
În cele expuse până în prezent la calculul indicatorilor de eficiență economică, nu s-a ținut seama de faptul că fondurile investite se cheltuiesc într-o altă perioadă de timp (d), iar profiturile se obțin într-o altă perioadă (De), de regulă mult mai îndelungată.
Pentru a crește acuratețea rezultatelor, toate valorile dispersate în timp trebuie aduse la un anumit „numitor comun” prin raportarea la un anumit moment din viața obiectivului de investiții. Acest lucru se realizează cu ajutorul instrumentelor oferite de tehnica actualizărilor care are la bază principiul dobânzii compuse.
În calculele de actualizare rolul major îl are rata de actualizare a, stabilită astfel încât să respecte relația:
unde:
rd – rata dobânzii
ri – rata inflației
rk – coeficientul de risc investițional
Calculele de actualizare răspund următoarelor întrebări:
1. Care este echivalentul în viitor peste n unități de timp, al unui capital deținut în prezent?
unde (1+a)n este factorul de fructificare.
Exemplu: Care este echivalentul, peste 10 ut, a unui capital de um. deținut în prezent în condițiile în care rata de actualizare este de 15%?
um
2. Care este echivalentul viitor al unor sume fixe anuale Xh investite, cu o rată de profit/dobândă egal cu a?
unde este factorul de fructificare cumulate, adică suma factorilor anuali (1+a)n, h=.
Exemplu: care este capitolul disposbil peste 10 um dacă în fiecare an se alocă 20um cu o rată de a=10%?
um
3. Care este cota fixă anuală Xh ce trebuie alocată pentru ca peste n ut să se obțină o sumă yn în condițiile unei rate de actualizare?
unde este factorul de reducere, inversul factorului de fructificare cumulate.
Exemplu: Știind că peste 5 ut este nevoie de un capital de um, ce sumă trebuie investită annual în condițiile unei dobânzi anuale de 35%?
um
4. Care este echivalentul prezent al unei sume viitoare ce urmează a fi obținută peste n ani?
unde este factorul de actualizare sau factor de discontare.
Exemplu: are este valoarea actuală a sumei de um, ce urmează a fi obținută pe 5 ut în condițiile unei rate de actualizare de 35%?
um
5. Care este valoarea prezentă a unui flux de numerar anual constant xh, realizat pe o perioadă viitoare de n ani?
unde este factorul de actualizare (discontare) cumulate, adică suma factorilor anuali .
Exemplu: Care este valoarea prezentă a unui flux de venituri de um/ut realizate într-o perioadă de t ut, în condițiile unei rate de actualizare de 15%?
unde este factorul de recuperare a capitalului, inversul factorului de discontare cumulat.
Exemplu: Care sunt ratele anuale aferente unui împrumut de um, pe o perioadă de 5 ut, cu o rată anuală a dobânzii de 35%?
.
Procesul investițional, în sens larg, cuprinde ansamblul proceselor din perioada edificării și cea a exploatării obiectivului de investiții. El începe cu primele cheltuieli de mijloace financiare în scop de investiție și se încheie cu ultima încasare din vânzarea produselor. Durata sa este marcată prin etape bine definite din punct de vedere economic prezentate in figura următoare:
Segmentul de dreaptă ce simbolizează durata de viață a obiectivului de investiții, cuprinde următoarele momente:
m0 – momentul deciziei de investiție
m1 – momentul punerii în funcțiune a obiectivului de investiții
m2 – momentul scoaterii din funcțiune a obiectivului de investiții
Aceste momente delimitează următoarele etape:
d – durata de execuție a obiectivului
Dc – perioada de rambursare a creditelor
T – termenul de recuperare al investiției, în care se compensează, din profiturile realizate, toate cheltuielile efectuate.
De – durata de exploatare eficientă (economică= a obiectiuvului de investiție, după care urmează scoaterea din funcțiune a obiectivului.
5.1 Calculul principalilor indicatori dinamici ai eficienței economice a investițiilor
Pentru a determina indicatorii de eficiență economică a investițiilor în viziune dinamică, în oricare dintre momentele de referință prezentate este necesară parcurgerea următoarelor etape:
1. stabilirea indicatorului ce urmează a fi actualizat și determinarea formei sale statice, pentru ca aceasta să fie comparată cu mărimea dinamică;
2. stabilirea momentului de referință, la care se dorește realizarea calculului de actualizare;
3. trasarea triunghiurilor actualizării – reprezentarea investițiilor și a profiturilor, stabilind astfel formula de calcul, respectiv, utilizând factorul de actualizare sau cel de fructificare;
4. calculul valorii actualizate a indicatorului și interpretarea rezultatelor;
Metodologia prezentată se va aplica în calculul indicatorilor de eficiență actualizați, în fiecare moment de referință prezentat;
Actualizarea are la bază mecanismul dobânzii (simple și compuse) și se poate efectua prin două procedee (de compunere sau capitalizare) și de discontare. Ca urmare tehnica actualizării s-a adaptat corespunzător ținând seama și de momentul de referință luat în considerare.
În prezentarea tehnicii actualizării am luat în considerare doar doi parametri valorici prin care se definește un proiect de investiții, și anume: costul sau valoarea investiției și veniturile nete de exploatare (fluxul net de trezorerie din exploatare), actualizarea altor parametri (prfit, costuri, amortismente) făcându-se la fel ca oricare din cei menționați.Ca momente de referință am ales: momentul începerii proiectării, momentul începerii lucrărilor de investiții, momentul punerii în funcțiune și momentul scoaterii din funcțiune a obiectivului.
Actualizarea la momentul luării deciziei de investiții
În vederea actualizării eforturilor și efectelor se consideră evoluția lor pe scara timpului prezentată în figură:
Se calculează pentru început, valorile investiției și profiturilor actualizate la m0.
Dacă profiturile anuale sunt constante pe toată durata de funcționare a obiectivului, atunci:
1. Randamentul economic actualizat:
2. Termenul de recuperare a investiției actualizat
Termenul de recuperare a investiției, în viziune dinamică se calculează construind o ecuație în această necunoscută, pornind de la definiția indicatorului, adică perioada de timp după care sumele investite se recuperează din profiturile cumulate. Calculul se poate efectua mai simplu considerând profitul anual constant.
Relația de calcul se poate simplifica în cazul în care profiturile anuale sunt diferite, considerându-le egale cu profitul mediu anual Ph calculate ca medie aritmetică a profiturilor anuale.
Actualizarea la momentul punerii în funcțiune a noului obiectiv
Triunghiurile actualizării în acest caz arată astfel:
Investițiile și profitul actualizate la momentul m1 sunt calculate astfel:
iar când profiturile anuale sunt constante, rezultă:
1. Randamentul economic actualizat:
2. Termenul de recuperare al investiției actualizat:
Aplicând același artificiu de calcul, se obține:
Când profiturile anuale sunt constante, atunci:
Actualizarea la momentul începerii restituirii creditelor primate
Triunghiurile actualizării în acest caz sunt prezentate în fugura de mai jos:
Investiția și profiturile actualizate, în momentul m1’, sunt date de relațiile:
Când profiturile anuale sunt constante:
1. Randamentul economic actualizat:
2. Termenul de recuperare al investiției actualizat:
Calculul termenului de recuperare actualizat la momentul începerii restituirii creditelor primitre, se pot întâlni două situații:
a) cazul în care termenul de recuperare actualizat este mei mic decât perioada cuprinsă între momentul începerii funcționării noului obiectiv și momentul începerii restituirii creditelor T<f.
b) cazul în care termenul de recuperare actualizat este mai mare decât perioada cuprinsă între momentul începerii funcționării noului obiectiv și momentul începerii resttuirii creditelor T>f.
Aplicând același artificiu de calcul, se obține:
În primul caz, când profiturile anuale sunt constante, atunci:
Pentru al doilea caz, relațiile de calcul sunt:
Actualizarea la momentul scoaterii din funcțiune a capitalului fix
În acest caz, schema de calcul prin triunghiurile actualizării sunt prezentate astfel:
Investițiile și profiturile actualizate la momentul m2 sunt calculate astfel:
Când profiturile anuale sunt constante:
1. Randamentul economic actualizat:
2. Termenul de recuperare a investiției actualizat
Pornind de la relația de bază:
Când profiturile anuale sunt considerate constante:
CAP. 6 EFICIENȚA ECONOMICĂ A MODERNIZĂRII ȘI DEZVOLTĂRII CAPITALULUI FIX ÎN UNITĂȚI DE PRODUCȚIE
Restructurarea tehnico – economică a unităților de producție impune modernizarea și retehnologizarea acestora, astfel încât să se asigure o creștere de eficiență și rentabilitate a activității desfășurate. Astfel se realizează o îmbunătățire a parametrilor tehnico – economici ai capitalului fix, creșterea vitezei de lucru a acestora, reducerea consumurilor specifice, sporirea gradului de fiabilitate mentenabilitate etc. de regulă, prin modernizare și retehnologizare se asigură înlocuirea utilajelor uzate fizic și/sau mord, care nu mai corespund stadiului atins de procesul ethnic. Această formă de modernizare este cunoscutăsub denumirea de reutilarea secțiilor, atelierelor sau locurilor de muncă. Odată cu reutilarea se poate optapentru activități de dezvoltare a unităților existente, prin adăugarea la capitalul fix existent al altora, astfel încât capacitatea finală rezultată să nu reprezinte o simplă sumă a capacităților aferente capitalului fix vechi și nou, ci mai mult, ca urmare a faptului că utilajele noi pun în valoare mai bine capacitățile anterioare procesului investițional (se elimină “locurile înguste” din procesul de producție, nivelul calitativ al produselor crește etc.). Promovarea progresului ethnic prin dezvoltarea, modernizarea și reutilarea capacităților existente reprezintă o modalitate complexă de acțiune care conduce la obținerea de rezultate dintre cele mai bune pentru activitatea ce se desfășoară în cadrul sistemului de producție.
6.1. Determinarea momentului optim de înlocuire a utilajelor
Decizia de a investi reprezintă un șir de opțiuni tehnico – economice successive, privind diferite aspecte ale activității sistemului de producție cum ar fi: dimensiunea sa optimă, amplasamentul său, tehnologiile folosite, tipurile de utilaje achiziționate și proveniența lor, durata optimă de serviciu a utilajelor, durata eficientă de funcționare a obiectivului nou creat în ansamblu etc. Pentru a judeca eficiența economică a folosirii unui utilaj sau a unui grup de utilaje, nu este de ajuns să ne oprim la criterii de apreciere cum ar fi: durata de recuperare a investițiilor, coeficientul eficienței economice a investiției etc., indicatori care iau în calcul numai efectele anuale ce se produc ca urmare a actului de a investi. Dacă se ia în considerare viața economică a obiectivului, aceste efecte anuale se vor multiplica, se vor propaga pe toată perioada de funcționare eficientă. Static, această perioadă de timp coincide cu durata fizică de viață a investițiilor.
Procesul creșterii economice obligă la efectuarea calculelor de eficiență economică într-o concepție dinamică, în continuu progress ethnic și economic. În plus, trebuie evidențiat că procesul investițional este caracteruzat printr-o coordonată suplimentară față de procesul de producție – timpul.
Deci, în alegerea variantei de proiect, un rol important îl va avea determinarea duratei optime de funcționare a obiectivului, punând față în față efortul pe care îl face sistemul de producție, în present și efectele scontate ale activității sale viitoare. Analizând retrospective, în cadrul sistemelor de producție cu utilaje deja în funcțiune, se pune problema determinării momentului optim de producție în prezent și efecte scontate ale activității sale viitoare.
Analizând retrospective, în cadrul sistemelor de păroducție, cu utilaje deja în funcțiune, se pune problema determinării momentului optim de înlocuire a utilajelor și modul în care se poate trata aceasta în contextul extinderii și dezvoltării sau modernizării sistemului.
Deciziile de înlocuire trebuie să ia în considerare un număr important de factori: uzuar fizică, morală determinate de preogresul tehnologic în echipamente și procese, modificarea cererii pe piață, presiunea unei competiții din ce în ce mai mari. Toate acestea conduc la necesitatea unor politici dinamice și flexibile de înlocuire a vechilor echipamente cu altele noi, la intervale de timp economice. În stabilirea modelelor de determinare a momentului optim de înlocuire a utilajelor una din problemele dificile este lipsa de date definitive la momentul analizei, pentru parametrii: valoarea rămasă, rata schimbărilor tehnologice, costuri de exploatare, costuri de menținere, întreținere și reparații, nivelul de performanță etc.
De aceea evaluarea se face pe bază de prezumiții sau estimări. Problemele de înlocuire a utilajelor se impart în două clase mari, care iau în considerare:
1) elemente ale căror performanțe se detzeriorează în timp, dar care pot fi parțial sau total reabilitate prin programe eficiente de menținere. Din această categorie fac parte: mașinile-unelte, utilajele și alte echipamente industriale. Costurile performanțelor deteriorate, costul întreținerii, menținerii în funcțiune se așteaptă să crească în timp. Această categorie de probleme este formulată de obicei, în sistem determinist.
2) elemente ale căror performanțe nu se deteriorează în timp, ele au o cădere bruscă, se avariază, și de aceea ele trebuie imediat înlocuite. Este cazul componentelor cu probabilitate mare de avariere.
Programele de înlocuire iau în considerare dacă echipamentele vor fi înlocuite individual, pe măsură ce se deteriorează, sau este necesar ca ele să fie periodic înlocuite în grup, ceea ce conduce la scăderea probabilității de avarie. Aceste considerații au condos la conceptual de întreținere ppreventivă, adesea formulată în condiții de risc și incertitudine. Această abordare a problemelor de înlocuire se face în contextul construirii de bază de analiză logică. Unul din modelele frecvent utilizate este metoda Kaufman, care presupune înlocuirea utilajului atunci când cheltuielile de întreținere și funcționare ale acestuia depășesc cheltuielile totale (pentru achiziția unui nou utilaj și cu reparațiile actualizate). Relația de calcul, în contextual metodei este:
în care: Ct – sunt cheltuielile totale actualizate;
I0 – Valoarea de achiziție a utilajului;
Rh – cheltuielile cu întreținerea, funcționarea și repararea utilajului;
– factor de actualizare;
, a fiind coeficientul de actualizare;
n – numărul de ani pentru care se face calculul.
Utilajul se va înlocui în anul h, pentru care este îndeplinită condiția:
Metoda are avantajul că ia în calcul și influența promovării progresului ethnic asupra utilajelor existente în dotarea unității.
În activitatea oricărui system de producție, determinarea momentului optim de înlocuire a capitalului fix, generează două facilități:
1. cunoscându-se durata eficientă de funcționare, sistemul de producție are posibilitatea de a-și asigura fondurile de investiții necesare, astfel încât casarea capitalului fix să coincidă cu momentul retehnologizării secțiilor și atelierelor în cauză. Elaborarea unui program riguros de investiții depinde, în mare măsură, de stabilirea momentului optim de înlocuire;
2. indicații utile pentru activitatea managerială pot fi obținute dacă se compară durata de funcționare eficientă a capitalului fix (De), cu durată normală de amortizare a acestuia (D). Practic pot exista trei situații:
a) De=D, situație neutră;
b) De>D, inegalitatea reflectă cazul unui proces de amortizare accelerată, ceea ce constituie un fapt pozitiv, sistemul de producție în cauză poate reconstitui fondurile de investiții mult mai devreme, ceea ce îi creează perspectiva dezvoltării și modernizării activității proprii.
c) De<D, cazul cel mai defavorabil, de evitat pe orice cale. El reflectă situația în care capitalul fix, în cauză, trebuie scos din funcțiune înainte de a fi amortizat.
Pornind de la dualitatea problemelor de eficiență economică (impusă de alternativa minim-maxim) prezentă, în continuare modele care au la bază, pe de-o parte criteriul minimizării costurilor totale actualizate, iar pe de altă parte criteriul maximizării veniturile totale actualizate. Sunt luate în considerare varianta calculului duratei optime de funcționare pentru un utilaj și, respectiv, varianta pentru un lot/grup/linie de utilaj (se calculează numai cu valori discrete). Pentru valoarea rămasă a utilajelorla anul T se poate folosi unadin următoarele metode de amortizare: în cote constante, regresivă și progresivă.
6.1.1 Modele de maximizare a efectelor
În cazul unui singur utilaj venitul net actualizat Vh în anul h, h’1,…,T este dat de relația:
în care: Ph – este valoarea anuală a producției ce se obține la acest utilaj, în anul h
Ch – costul anual de întreținere și funcționare a utilajului, în anul h
Io – valoarea de achiziție a utilajului
S(T) – valoarea rămasă a utilajului, în anul de înlocuire T
T – anul optim de înlocuire sau durata optimă de viața economică a utilajului
a – rata de actualizare.
Se observă că în relație se însumează venitul net actualizat pe întreaga durată de viață economică a utilajului (T), la care se adaugă valoarea rămasă a utilajului. Actualizarea se face la momentul de achiziție a utilajului.
Modelul prezentat anterior presupune că sistemul de producție folosește utilajul până la sfârșitul vieții sale (T), pentru un anumit tip de producție, după care îl vinde pentru valoarea S (T). De obicei, însă, producția se continuă pe o perioadă de timp nedefinită și necesită achiziționarea unui grup de utilaje. Deoarece șirul este de durată infinită, valoarea totală netă actualizată și deci durata de viață economică pentru fiecare mașină din grup, vor fi aceleași.
Pentru un grup de utilaje venitul net actualizat Vh, în anul h, h=1,…, T este:
în care mărimile ce intervin au fost precizate.Se notează: x=1/(1+a)T și folosind formula de aproximare a unei serii Tayor, în cazul unei funcții de o variabilă, se obține:
Deci,
6.1.2. Metode de minimizare a costurilor
În cazul unui singur utilaj cheltuielile totale actualizate Ch, în anul h, h=1,…, T se calculează cu relația:
în care mărimilr ce intervin au fost deja precizate.
Pentru un grup de utilaje cheltuielile totale actualizate Ch, în anul h, h=1,…, T sunt:
în care calculul valorii rămase s-a realizat cu același algoritm ca la criteriul anterior.
În toate cazurile prezentate anterior s-a avut în vedere că utilajul este înlocuitcu unul similar, adică având aceleași performanțe tehnico-economice. În realitate, utilajul nou este mai performant, generând o creștere de productivitate pentru sistemul de producție.
7. FUNDAMENTAREA DECIZIEI OPTIME DE ACHIZIȚIE A UTILAJELOR
Pentru realizarea obiectivelor de retehnologizare și modernizare a sistemelor de producție, un rol important îl are activitatea de deyvoltare a capacitaților de producție, care asigură în mai mare masură cresterea eficienței economice, permițând mobilizarea prioritară a factorilor intensivi de crestere economică. Astfel, activitatea de achiziție de noi uitilaje mai performante , asigură reducerea chltuielilor materiale , îmbunătățirea structurii producției, reducerea consumurilor energetice , precum și creșterea calității produselor finite. Apare, deci necesitatea fundamentării cât mai reale a efortului total, prin luarea în calcul nu numai a valorii investițiilor, ci și a cheltuielilor care se fac cu întreținerea și repararea utilajelor, structura costului de producție și influența pe care o exercită factorul timp asupra acestor eforturi.
O metodă de stabilire a direcției de alocare a resurselor , respectiv de alegere a variantei optimede achiziție a utilajelor ,este metoda minimizării sumei de recuperat anual. În acest caz, costul anual cu reparațiile se discontează la momentul achiziționării utilajului după care, însumându-se cu valoarea de achiziție, se ponderează cu factorul de recuparare a fondurilor cheltuite pentru a stabili suma ce trebuie recuperată, având în vedere asigurarea recuperării integrale a sumei cheltuite cu achiziția, întreținerea și reperarea utilajului. Relația de calcul este[4]:
în care : K – este suma de recuperat anual
I – valoarea de achiziție a utilajului
a – coeficientul de actualizare
R – cheltuielile cu întreținerea și repararea utilajului, în anul h
D – durata de funcționare a obiectivului
Nivelul coeficientului de actualizare a poate fi dat de nivelul dobânzii acordate de bancă pentru sumele pe care sistemul de producție le păstrează în cont, sau de coeficientul mediu de eficiență economică din ramura economică sau activitatea pentru care se realizează calculul.
Exemplu: Să se fundamenteze decizia de achiziție a unor mașini de filetat, caracterizate de indicatorii prezentați in tabelul urmator:
Aplicând relația de calcul pentru suma de recuperat anual, se obtine:
Se constată ca în varianta B suma de recuperat anual este mai mare, deși cheltuielile anuale cu întreținerea și repararea utilajului sunt mai mici. Aceasta se explică prin faptul că utilajul de tip B prezintă o valoare de achiziție mai mare, în timp ce pentru utilajul A mai mari sunt cheltuielile ce se vor realiza în perioada viitoare (o sumă cheltuită azi are o valoare economică mult mai mare decât aceeași sumă cheltuită într-o perioadă viitoare). Relația poate fi aplicată cu rezultate bune dacă nivelul capacitații de producție și valoarea producției sunt egale, indiferent de tipul utilajului. Dar, o anumită crestere a valorii de achiziție a utilajului duce la creșterea corespunzătoare a randamenului acestuia și implicit a valorii producției obținute pe acel utilaj. De asemenea, un volum mare al cheltuielilor cu intreținerea și functionarea utilajului asigură un nivel mai înalt de folosire a acestuia cu efecte directe asupra rezultatelor economice. În acest caz se impune calcularea indicatorului cheltuieli de recuperat annual, ce revin la o unitate de efect ( producție, profit etc.), notat K .Relația de calcul în acest caz este :
Cele două variante investiționale nu sunt comparabile nici prin prisma duratelor de funționare ale celor două utilaje. În acest caz, este necesară asigurarea compatibilității prin luarea ăn cercetare a unui număr de de utilaje, care să asigure o perioadă de funcționare egală cu cel mai mic multiplu comun al duratelor de functionare pentru utilajele luate în calcul.
Pentru cazurile prezentate s-a considerat că plata utilajului se face integral din capitalul propriu al sistemului de producție. Dacă plata se face parțial din capital propriu al sistemului de producție.Dacă plata se face parțial din capital propriu și diferența se constituie pe seama unor credite, atunci cheltuiala anuala de recuperat se calculează cu relația:
Unde: d – este durata de restituire a creditului
C – cotele restituirilor de credit în anul h
V – valoarea rămasă de plată a utilajului
I – plata avansului din fondul propriu sistemului de producție
Analizând relația anterioară rezultă că este mai rentabil ( cheltuielile anuale sunt mai mici ) ca achiziționarea utilajului să se facă pe bază de credit, în cazul în care dobânda creditului este mai mică ( în cazul A, dacă utilajul se achizitioneată parțial pe bază de credit, cu dobânda de 6%, restitut în 10 ut, cheltuielile anuale de recuperat vor fi de 4376×10 um) și este nerealizabil, în cazul în care dobânda este mai mare (la același caz dobânda este de 12% și durata de restituire a creditului de 5 ani, cheltuielile sunt de 5486×10 um). În aceste condiții reyultă că există un anumit nivel al dobânzii creditului până la care este convenabil ca achiziționarea să se facă prin împrumut ăi de lacare devine ineficientă achiziționarea utilajelor, având ca sursă de finanțare creditul sau forma combinată.
Acest nivel al dobânzii se poate stabili prin încercări succesive, urmând ca rezultatele obținute din cele două relații să fie egale .În cayul în care cheltuielile cu reparațiile au o evoluție discretă. Dacă evoluîia este continuă, atunci trebuie surprinsă această continiutate. În relația de calcul, reparațiile devin o funcție de timp sau un alt indicator, pe care îl nfluențează în mod direct ( un astfel de indicator poate fi profitul annual ).
Dacă achiziționarea utilajului se face prin dublă finanțare , respectiv o parte din fonduri proprii și restul prin credit, relația devine:
Și în acest caz, dacă diferă nivelul efectelor economice, se impune calculul cheltuielilor specifice de recuperat anual.
Din cele prezentate, rezultă că nivelul cheltuielilor privind alocarea resurseor în vederea achiziționării și întreținerii utilajelor depinde de valoarea de achiziție, dobânda creditului primit și cheltuielile anuale reclamate de repararea si intreținerea acestuia.
Fundamentarea deciziei de achiziționare a utilajelor cu ajutorul modelării matematice , are o deosebită importanță, deoarece în economia de piață producția de mașini, echipamente , linii de fabricație se situează la un înalt grad de diversificare. Numai corelând eforturile cu efectele economice, prin intermediul sistemului de indicatori și ținând cont de un anumit criteriu economic prioritar, poate fundamenta corect decizia de achiziție.
7.1 Determinarea capacității de producție
Stabilirea capacitații de producție pentru orice sistem prezintă o importanță deosebită deoarece de nivelul producției depinde gradul de satisfacere a nevoilor pieței, în cazul produselor respective. Totodată, de nivelul capacității de producție depind eforturile făcute pentru realizarea sistemului respectiv, cât și pentru realizarea producției programate, eforturi concretizate în consum de resurse materiale, umane , financiare și timp. Dimensionarea judicioasă a capacității de producție are efecte asupra evaluării eficienței economice a producției,a investițiilor sistemului și a capitalului fix.
Între mărimea capacității de producție și eficiența economică a proceselor unui sistem de producție nu există o relație de dependență liniară și de aceea se impune găsirea unui anumit nivel al capacității pentru care eforturile totale, concretizate, de regulă, în cheltuieli cu investiții și cu producția ( calculate pe unitatea de capacitate ) să fie minime.
7.2 Criterii de optimizare a capacității de producție
Criterii de optimizare a capacitații de producție au drept premisă definiția acesteia:
Capacitatea de producție reprezintă producția maximă ce poate fi realizată într-o perioadă de timp ( de obicei un an ),în condițiile folosirii depline, intensive și extensive , a capitalului fix aflat în dotarea sistemului de producție, a celui mai bun regim de lucru și de organizare rațională a producției și a muncii.
Indicator de natură tehnico-economică, capacitatea de producție poate fi determinată pentru fiecare utilaj în parte ( aflat în dotare ), subsistem, grup de utilaje ( linii de fabricație, ateliere sau sectii) sau la nivelul întregului sistem de producție. În principiu, capacitatea depinde de caracteristicadimensională a sistemuluitehnic pentru care se realizeazaă calculul, deci de indicatorul de utilizare intensivă și timpul de lucru, conform relației:
Cp = K x U x T
În care: Cp – reprezintă capacitatea de producție exprimată în unități fizice sau naturale
K – caracteristica tehnică a utilajului
U – indicatorul utilizării intensive
T – fondul de timp maxim disponibil al utilajului.
Capacitatea de producție optimă reprezintă acel nivel al capacității pentru care efortul total cu investiția și cu producția ce revine pe o unitate de capacitate este minim.
Minimizarea efortului total corespunzător realizării unei unități de capacitate presupune :
– elaborarea de noi tehnologii, mai eficiente, atât
din punct de vedere al consumului de materiale cât și al asigurării unui nivel ridicat l productivității muncii;
– realizarea unor noi produse de o calitate superioară celor deja existente, care să asigure competitivitatea producției pe piață;
– creșterea gradului de tipizare și standardizare a produselor și tehnologiilor, care să asigure o aplicare în mai mare măsură a metodelor și formelor moderne de organizare a producției.
Stabilirea capacității optime de producție se realizează pe baza mai multor criterii, dintre care esnțiale sunt :
realizarea unui nivel mai ridicat al productivității muncii, în special prin stabilirea cât mai exactă a caracteristicii tipologice a sistemului de producție;
minimizarea cheltuielilor de transport al materiilor prime și al produselor finite ce revin unei unități de capacitate;
reducerea costului unitar per produs, care în cazul sistemelor de producție mari se realizează prin repartizarea cheltuielilor care nu depind de volumul producției, la un număr cât mai mare de produse. Dar aceste avantaje se regăsesc până la un anumit nivel al capacitații de producție; ulterior se ivesc cheltuieli suplimentare cu plata salariaților care lucrează în regie, ca urmare a necesității introducerii unui număr suplimentar de verigi organizatorice, ce reclamă persoane pentru conducerea acestora;
reducerea efortului investițional, respectiv minimizarea investiției specifice, prin renunțarea la exagerări constructive sau arhitectonice ale obiectivelor;
Rezultă că realizarea capacităților de producție este influențată de mai multe categorii de cheltuieli,care pot fi de două categorii: cheltuieli de investiții și cheltuieli de exploatare, de fiecare dată urmărindu-se minimizarea relativă a acestora. În cazul determinării eficienței economice a proceselor investiționale, cel mai sugestiv indicator ce descrie, cumulat cele două categorii de eforturi, sunt cheltuielile specifice echivalente specifice sau recalculate.
8. APLICAȚIE
I. Pentru realizarea unui proiect de investiții, nu sistem de producție organizează o licitație la care participă trei firme specializate, fiecare cu propria variantă de proiect. Se cere să se studieze ofertele iar, pe baza indicatorilor de eficiență economică a investițiilor, să se aleagă varianta de proiect care va câștiga licitația pentru construirea noului obiectiv. Cele trei variante de proiect se caracterizează prin datale de mai jos:
În continuare calculăm indicatori de eficiență economică, pentru cele 3 variante:
1. Volumul capitalului investit:
Inv 1 = 800 x 106 um
Inv 2 = 900 x 106 um
Inv 3 = 850 x 106 um
Din acest punct de vedere varianta optimă este aceea care presupune cel mai mic efort investițional deci varianta de proiect V1.
2. Durata de realizare a lucrărilor de investiții (d) este aceeași la toate cele trei variante de proiect (3 un), neconstituindu-se într-un criteriu de departajare.
3. Durata de exploatare eficientă a obiectivului de investiții:
De 1 = 15 ut De 2 = 16 ut De 3 = 16 ut.
Se dorește ca această durată să fie cât mai mare, deoarece pe parcursul ei s produc efecte utile; variantele optime de proiect sunt V2 și V3.
4. Investiția specifică și productivitatea investiției:
um/buc
um/buc
um/buc
Investuția specifică arată efortul investițional pe unitatea de produs (luând în considerare producția fizică anuală). Se urmărește, evident, minimizarea indicatorului, în acest sens, varianta optimă de proiect este 1.
Odată calculată investiția specifică, se poate determina imediat un alt indicator: productivitatea investiției, ca fiind inversul acesteia, și care reprezintă volumul producției obținute la un milion lei investiți. Varianta optimă este cea care minimizează indicatorul:
buc/um
buc/um
buc/um
Varianta optimă este ca și în cazul investiției specifice varianta V1.
Pentru calculul celorlalți indicatori de bază ai eficienței economice a investițiilor este necesar să se calculeze veniturile, costurile și respectiv, profiturile anuale corespunzătoare fiecărei variante de proiect.
Pentru aceasta se vor utiliza următoarele relații de calcul: venitul anual Vh = Q x p; costurile anuale de producție Ch = Q x c; profitul brut anual Ph = Vh – Ch.
Rezultatele calcului sunt prezentate sub formă de tabel:
Din punct de vedere al profitului anual – considerat ca indicator de eficiență economică – varianta optimă este cea care asigură profitul maxim, deci varianta de proiect V2.
5. Termenul de recuperare al investiției:
ut
ut
ut
Indicatorul evaluează perioada de timp după care investiția se amortizează din profiturile cumulate pentru orice obiectiv investițional, această perioadă se urmărește a fi cât mai scurtă, în cazul de față varianta de proiect optimă fiind V2.
6. Coeficientul eficienței economice a investiției se calculează ca inversul termenului de recuperare a investiției, iar semnificația sa economică este diferită. Pentru acest coeficient există normative la nivelul sistemului de producție sau la nivelul unei ramuri industriale. În practică se urmărește maximizarea indicatorului:
Varianta optimă de proiect este și în acest caz V2, slab departajată față de varianta V3.
7. Randamentul economic al investiției:
Varianta investițională optimă este cea care maximizează indicatorul, deci în cazul de față: varianta de proiect V2, dar nesemnificativ diferențiată față de varianta de proiect V3.
8. Cheltuielile echivalente sau recalculate arată efortul investițional și de exploatare ce caracterizează fiecare variantă de proiect.
um
um
um
Practic se urmărește minimizarea acestor cheltuieli, deci varianta optimă de proiect este V1.
Datorită faptului că cele trei variante de proiect presupun durate de exploatare eficiente și capacități de producție diferite se impune departajarea proiectelor prin calcularea altor doi indicatori calculați.
8.1. Cheltuieli echivalente anuale:
8.2. Cheltuieli echivalente specifice:
Cum, în fiecare caz se urmărește minimizarea valorilor pentru primul indicator derivat, varianta optimă de proiect este V3, iar pentru cel de-al doilea V1.
Concluzie: Valorile calculate ale indicatorilor de eficiență economică arată că nici una dintre variante nu este superioară celorlalte din toate punctele de vedere. Variantele V2 și V3 par însă a se detașa. Pentru a le departaja, vom calcula indicatorii de eficiență economică ai investiției suplimentare. Cu ajutorul lor, vom pune în evidență avantajul economic al unui efort suplimentar față de varianta de invastiție totală minimă, respentiv varianta de proiect V1.
I. Investiția specifică suplimentară:
um/buc
Se poate observa că investiția specifică suplimentară a variantei V3 față de V1 nu se poate calcula datorită faputlui că cele două variante de proiect presupun obținerea acelorași producții anuale.
II. Randamentul economic al investiției suplimentare:
Concluzie: Conform valorilor investiției specifice suplimentare ar trebui ca sistemul de producție să se orienteză asupra variantei de proiect V2, iar conform valorilor randamentului economic al investiției suplimentare asupra variantei de proiect V3. Deci, varianta de proiect preferată va fi cea de-a treia.
II. Exemplu de calcul ai indicatorilor de eficiență economică în viziune dinamică în cazul realizării unui sistem de producție pentru subansambluri auto. Se cunosc următorii indicatori statici:
a) Se calculează randamentul economic și termenul de recuperare actualizați, la momentul lucrării deciziei de investiții. Se consideră o rată de actualizare a = 15% și o perioadă afectată proiectării de 1 ut se adaugă perioadei de realizare a obiectivului. Calculele se realizează pentru varianta V1 de proiect.
um
um
Pe baza acestor valori se calculează randamentul economic actualizat, la momentul luării deciziei.
um profit actualizat, la un 1 um investită.
Dacă randamentul economic al investiției, calculat static, era de 4,42 um, cel dinamic are valoare de 0,77, deci de aproape 6 ori mai mic.
Termenul de recuperare al investiției:
b) Se calculează, pentru aceeași situație investițională descrisă static în tabelul anterior, indicatorii de eficiență în momentul începerii investiției:
um
um
Randamentul și termenul de recuperare actualizat în acest caz sunt:
um profit final, la un 1 um investită.
Se precizează că randamentul ecunomic actualizat la momentul începerii funcționării obiectivului este egal cu cel calculat pentru momentul luării deciziei. De altfel, randamentul economic al investițiilor actualizat, indiferent de momentul de referință ales, va avea aceeași valoare:
ut
c) Calculul indicatorilor de eficiență în momentul restituirii creditlor primite:
um profit final, la 1 um investită
ut
d) Calculul randamentului și a termenului de recuperare a actualizării, în momentul punerii în funcțiune a obiectivului:
um
um
Randamentul și termenul de recuperare actualizați:
um profit final, la 1 um investită.
ut.
Concluzii: Randamentul economic actualizat calculat în toate 4 momentele are aceeași valoare, termenul de recuperare actualizat este mai mic decât cel static, ceea ce arată influența factorului timp se face în sensul diminuării eficienței economice.
În condițiile reinvestirii profitului obținut în urma funcționării capitalului fix pus în funcțiune a cărei valoare statică a fost de 1,112 x 106 um, intr-o activitate la care nivelul eficienței economice este de 15% va realiza un capital însemnat de 21003,2 x 106 u.m.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Studiul Privind Eficienta Economica a Investitiilor Intr Un Sistem de Productie (ID: 133649)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.