Studiul Privind Datoria Publica Externa a Romaniei In Perioada de Tranzitie
C U P R I N S
CAPITOLUL 1. MANAGEMENTUL DATORIEI EXTERNE. VIZIUNE GENERALĂ
Noțiunea de datorie externă……………………………………………………………1
Apariția și evoluția creditării internaționale…………………………………1
Definirea datoriei externe……………………………………………………3
Surse de finanțare……………………………………………………………5
Tehnici de finanțare…………………………………………………………10
Balanța de plăți externe și poziția investițională internațională……………………….11
Noțiuni generale despre balanța de plăți……………………………………11
Structura balanței de plăți externe…………………………………………..13
Poziția investițională internațională…………………………………………15
Datoria externă – soluție de ajustare a disponibilităților financiare interne……………17
Datoria externă – componentă a politicii macroeconomice…………………17
Nivel optim de îndatorare……………………………………………………18
Pe scurt despre monitorizarea datorie externe………………………………20
Managementul datoriei externe – prezentare generală…………………………………22
Scopul managementului datoriei externe……………………………………22
Funcțiile managementului datoriei externe…………………………………22
CAPITOLUL 2. CORELAȚIA DATORIEI EXTERNE CU PRINCIPALII INDICATORI MACROECONOMICI
Considerații macroeconomice………………………………………………………….26
Indicatorii datoriei externe…………………………………………………………….30
Indicatori ai serviciului datoriei…………………………………………….30
Indicatori ai soldului datoriei externe ………………………………………34
Indicatori ai dobânzii la datoria externă…………………………………….34
Indicatori ai rezervei valutare sau internaționale……………………………35
Alți indicatori ai datoriei externe……………………………………………35
Echilibrul balanței de plăți în condițiile datoriei externe………………………………35
Echilibrul macroeconomic în condițiile datoriei externe………………………………41
CAPITOLUL 3. MONITORIZAREA DATORIEI EXTERNE
Unitatea centrală de monitorizare a datoriei externe…………………………………..44
Determinarea surselor de date………………………………………………45
Organizarea matriceală a informațiilor………………………………………46
Aplicații în practică…………………………………………………………48
Datoria administrației centrale…………………………………………………………49
Inventarierea obligațiilor curente……………………………………………49
Monitorizarea acordurilor de credit…………………………………………49
Monitorizarea tragerilor…………………………………………………….50
Monitorizarea plăților ………………………………………………………52
Monitorizarea arieratelor……………………………………………………52
Datoria sectorului public………………………………………………………………53
Inventarierea obligațiilor curente……………………………………………54
Convenții noi de credit………………………………………………………54
Probleme de raportare………………………………………………………54
Datoria privată (comercială negarantată)………………………………………………55
Utilizarea sistemului bancar ca sursă de date……………………………….55
Utilizarea sistemului de control valutar ca sursă de date……………………56
Utilizarea rapoartelor directe ca surse de date………………………………57
Utilizarea statisticilor comerciale ca surse de date…………………………58
Utilizarea surselor de informații ale creditelor………………………………58
Datoria externă pe termen scurt……………………………………………………….59
Elemente ale datoriei pe termen scurt………………………………………59
Fluxuri informaționale………………………………………………………60
CAPITOLUL 4. CONTROLUL DATORIEI EXTERNE
Principii de bază ale gestionării datoriei externe………………………………………61
Controlul nivelului îndatorării externe………………………………………61
Controlul structurii datoriei externe…………………………………………65
Controlul datoriei publice directe……………………………………………67
Controlul datoriei garantate de către stat……………………………………69
Controlul datoriei private……………………………………………………70
Posibilități de restructurare a datoriei………………………………………………….71
Conversia (swap-ul) datoriei în participații…………………………………73
Acordurile de compensare…………………………………………………..73
Preschimbarea datoriei în titluri de stat……………………………………..74
Creanțele însoțite de clauza de risc…………………………………………74
Restructurarea plurianuală a datoriei………………………………………..75
CAPITOLUL 5. DATORIA EXTERNĂ A ROMÂNIEI
Contextul economic general……………………………………………………………76
Necesitatea administrării datoriei externe…………………………………..76
Cadrul instituțional………………………………………………………….77
Dezechilibrul structural al economiei românești……………………………78
Situația îndatorării externe a României………………………………………………..81
Evoluția datoriei externe a României în perioada 1990-2000………………81
Indicatori de îndatorare……………………………………………………..84
Evoluții în Europa Centrală și de Est………………………………………102
Concluzii…………………………………………………………………..106
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………107
=== Studiul privind datoria publică externă a României în perioada de tranziţie ===
C U P R I N S
CAPITOLUL 1. MANAGEMENTUL DATORIEI EXTERNE. VIZIUNE GENERALĂ
Noțiunea de datorie externă……………………………………………………………1
Apariția și evoluția creditării internaționale…………………………………1
Definirea datoriei externe……………………………………………………3
Surse de finanțare……………………………………………………………5
Tehnici de finanțare…………………………………………………………10
Balanța de plăți externe și poziția investițională internațională……………………….11
Noțiuni generale despre balanța de plăți……………………………………11
Structura balanței de plăți externe…………………………………………..13
Poziția investițională internațională…………………………………………15
Datoria externă – soluție de ajustare a disponibilităților financiare interne……………17
Datoria externă – componentă a politicii macroeconomice…………………17
Nivel optim de îndatorare……………………………………………………18
Pe scurt despre monitorizarea datorie externe………………………………20
Managementul datoriei externe – prezentare generală…………………………………22
Scopul managementului datoriei externe……………………………………22
Funcțiile managementului datoriei externe…………………………………22
CAPITOLUL 2. CORELAȚIA DATORIEI EXTERNE CU PRINCIPALII INDICATORI MACROECONOMICI
Considerații macroeconomice………………………………………………………….26
Indicatorii datoriei externe…………………………………………………………….30
Indicatori ai serviciului datoriei…………………………………………….30
Indicatori ai soldului datoriei externe ………………………………………34
Indicatori ai dobânzii la datoria externă…………………………………….34
Indicatori ai rezervei valutare sau internaționale……………………………35
Alți indicatori ai datoriei externe……………………………………………35
Echilibrul balanței de plăți în condițiile datoriei externe………………………………35
Echilibrul macroeconomic în condițiile datoriei externe………………………………41
CAPITOLUL 3. MONITORIZAREA DATORIEI EXTERNE
Unitatea centrală de monitorizare a datoriei externe…………………………………..44
Determinarea surselor de date………………………………………………45
Organizarea matriceală a informațiilor………………………………………46
Aplicații în practică…………………………………………………………48
Datoria administrației centrale…………………………………………………………49
Inventarierea obligațiilor curente……………………………………………49
Monitorizarea acordurilor de credit…………………………………………49
Monitorizarea tragerilor…………………………………………………….50
Monitorizarea plăților ………………………………………………………52
Monitorizarea arieratelor……………………………………………………52
Datoria sectorului public………………………………………………………………53
Inventarierea obligațiilor curente……………………………………………54
Convenții noi de credit………………………………………………………54
Probleme de raportare………………………………………………………54
Datoria privată (comercială negarantată)………………………………………………55
Utilizarea sistemului bancar ca sursă de date……………………………….55
Utilizarea sistemului de control valutar ca sursă de date……………………56
Utilizarea rapoartelor directe ca surse de date………………………………57
Utilizarea statisticilor comerciale ca surse de date…………………………58
Utilizarea surselor de informații ale creditelor………………………………58
Datoria externă pe termen scurt……………………………………………………….59
Elemente ale datoriei pe termen scurt………………………………………59
Fluxuri informaționale………………………………………………………60
CAPITOLUL 4. CONTROLUL DATORIEI EXTERNE
Principii de bază ale gestionării datoriei externe………………………………………61
Controlul nivelului îndatorării externe………………………………………61
Controlul structurii datoriei externe…………………………………………65
Controlul datoriei publice directe……………………………………………67
Controlul datoriei garantate de către stat……………………………………69
Controlul datoriei private……………………………………………………70
Posibilități de restructurare a datoriei………………………………………………….71
Conversia (swap-ul) datoriei în participații…………………………………73
Acordurile de compensare…………………………………………………..73
Preschimbarea datoriei în titluri de stat……………………………………..74
Creanțele însoțite de clauza de risc…………………………………………74
Restructurarea plurianuală a datoriei………………………………………..75
CAPITOLUL 5. DATORIA EXTERNĂ A ROMÂNIEI
Contextul economic general……………………………………………………………76
Necesitatea administrării datoriei externe…………………………………..76
Cadrul instituțional………………………………………………………….77
Dezechilibrul structural al economiei românești……………………………78
Situația îndatorării externe a României………………………………………………..81
Evoluția datoriei externe a României în perioada 1990-2000………………81
Indicatori de îndatorare……………………………………………………..84
Evoluții în Europa Centrală și de Est………………………………………102
Concluzii…………………………………………………………………..106
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………107
CAPITOLUL 1
Managementul datoriei externe . Viziune generala
1.1 Noțiunea de datorie externă
1.1.1 Apariția și evoluția creditării internaționale
Datoria externă în sine reprezintă, inițial, un efect al unui alt fenomen economic internațional de mare amploare – creditarea internațională.
Creditarea internațională nu este un fenomen nou. Încă din Evul Mediu, factorii de dezvoltare a comerțului internațional și a investițiilor externe au produs o diversitate a instituțiilor bancare, ale căror obiective, practici de creditare, piețe, modalitați de organizare și structurare, nu erau fundamental diferite de cele promovate de băncile de anvergură internațională fondate în anii 1960-1970. Ca dovadă apare situația Suediei, unde, datorită dimensiunilor împrumuturilor externe ale Casei Regale, încă din secolul al XVIII-lea s-a înființat un oficiu de administrare a datoriei astfel rezultate.
De fapt, cu secolul al XVIII-lea începe istoria creditării internaționale, când băncile din Marea Britanie au trecut aproape linear de la negustorie și cămătărie la creditare. Începând cu războaiele napoleoniene, parcurgând secolul al XIX-lea și până la începutul secolului nostru, băncile comerciale creditau guverne străine și finanțau comerțul internațional prin intermediul acceptelor(precursoare ale acreditivelor și ale altor documente comerciale de astăzi).
Puterea lirei sterline și a Marii Britanii au permis fondarea unei piețe a efectelor de comerț în Londra, piață care finanța tranzacțiile comerciale ale metropolei cu teritoriile de peste mări. În plus, începând cu 1830 s-au fondat primele bănci britanice în colonii, destinate furnizării de facilități bancare locale și finanțării comerțului colonial. Aceste bănci s-au extins curând în zone de interes major pentru întreaga Europă, zone cum ar fi Egiptul, Turcia, America Latină, sud-estul Asiei. Alte țări care pășeau pe calea dezvoltării capitaliste au urmat exemplul Marii Britanii, astfel încât fenomenul apariției de instituții bancare în teritoriile “de peste mări” ale statelor europene, a căpătat imaginea unei adevărate lupte pentru împărțirea sferelor de influență economică în lume.
Cea mai rapidă creștere în volumul creditării internaționale s-a înregistrat pe fluxul dinspre Europa spre diferite state din componența S.U.A., pentru finanțarea investițiilor și comerțului. Multe bănci comerciale din Regatul Unit sau aflate pe teritoriul american, însă în proprietate britanică, au fondate doar pentru susținerea acestui flux. Deși, încă din 1860, în California existau deja cinci bănci comerciale(în proprietate britanică), totuși orașul New York a fost primul centru financiar american care a contat ca prezență în operațiile internaționale, acționând ca placă turnantă pentru fluxul menționat. Practic, Londra și New York-ul erau “emițătorul” și respectiv, “receptorul” fluxului de capital britanic, flux care atingea înainte de primul război mondial, circa 10% din PNB-ul Marii Britanii și al imperiului său colonial. Această situație a durat până la sfârșitul primului război mondial, când New York-ul ca exportator de capital către o Europă distrusă, amenința pentru prima oară dominația Londrei asupra economiei mondiale.
Al doilea război mondial a accelerat declinul lirei sterline și ascensiunea dolarului american ca valută de circulație internațională. Puterea financiară a City-ului londonez s-a redus, făcând loc New York-ului pe piața exportului de capital, S.U.A. dispunând de bănci cu mare credibilitate în mediile financiare internaționale.
Istoria economică postbelică aduce treptat în scenă trei mari actori :S.U.A., Piața Comună și Japonia(însoțită din anii ’70 de “tigrii” Asiei de sud-est : Hong-Kong, Coreea de Sud, Singapore, Thailanda, Taiwan). Aceștia domină și în prezent piețele internaționale ale creditului, atât direct cât și prin intermediul puternicei influențe exercitate în interiorul marilor organisme financiare internaționale – FMI, Banca Mondială, BERD, BRI, etc. Această dominare este posibilă atât datorită puterii economice de ansamblu, incontestabile a celor trei, cât și datorită progresului tehnologiei comunicațiilor, care permit ca orice decizie luată într-o parte a lumii să fie instantaneu cunoscută pe meridianul opus.
Tot perioada postbelică aduce în prim-plan creditarea oficială, de la guvern la guvern sau de la organismele financiare internaționale către guvernele statelor membre. Conferința de la Breton Woods din 1954 stă la baza înființării Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale, organisme menite să înlesnească procesul de alocare a resurselor țărilor cu surplus de capital către cele cu nevoie de capital și să împiedice, prin sprijinirea dezvoltării economice globale, ca discrepanțele enorme dintre țări să ducă la situații conflictuale militare sau la crize economice mondiale.
Astăzi, creditarea internațională este un fenomen care suscită interesul atât al analiștilor economiei mondiale, cât și al factorilor de decizie din fiecare țară în parte, mai ales după experiența crizei mondiale a datoriei externe care a zguduit lumea finanțelor în anii ’80. Criza datoriei s-a născut din două motive : primul – o politică deplorabilă de administrare a datoriei externe dusă de țările mari debitoare (în special din America Latină – cazul Mexic), iar, pe de altă parte, băncile comerciale cu activitate internațională nu au dat nici ele dovadă de prea mare înțelepciune în alocarea resurselor proprii, mărite rapid ca volum prin injecția de petrodolari ce a urmat crizei petrolului din anii ’70. Criza datoriei a fost rezolvată printr-un progres cu multiple laturi :s-a modificat, în primul rând, atitudinea creditorilor(oficiali sau privați), dinspre scopul unic de a-și recupera resursele alocate spre controlul utilizării acestora de către debitori. Efectul acestei schimbări de atitudine s-a materializat în măsurile convenite prin înțelegeri bilaterale între țările cu mari datorii și Clubul de la Paris(pentru creditorii oficiali) sau Clubul de la Londra(pentru băncile comerciale), măsuri ce au dus la diminuarea poverii datoriei externe asupra economiilor țărilor îndatorate și la înlesnirea, pentru acestea, a drumului spre dezvoltare. În al doilea rând, managementul eficient al datoriei externe a devenit un obiectiv major de politică macroeconomică în toate țările lumii, în special în țările beneficiare de împrumuturi externe.
1.1.2 Definirea datoriei externe
După cum se știe, în sens larg, datoria este reversul creditului, orice operațiune de creditare generând, în mod obligatoriu din punct de vedere contabil, o operațiune de debitare. Economia modernă nu poate fi concepută fără o dezvoltare corespunzătoare a creditului.
Practica a dat însă datoriei un sens mai restrâns. Pornind de la faptul că orice subiect de drept poate fi, pe o anumită perioadă, atât debitor cât și creditor, datoriile și împrumuturile acestuia se compensează reciproc; în acest sens restrăns, numai anumite operațiuni de credit semnifică existența unei datorii nete. Datoria externă, atât ca definiție, cât și ca mod de calcul, poate avea înțelesuri diferite.
În sensul cel mai larg, datoria externă este totalitatea sumelor de bani sau a altor proprietăți datorate în exterior de toți rezidenții unei țări. Această accepțiune, foarte largă, nu este utilizată decât în afirmații generale și intuitive. Practic este imposibil de calculat și apreciat datoria externă a unei țări în sensul ei cel mai larg, datorită diversității care există în domeniul condițiilor de îndatorare, adică a diversității deosebite care există în operațiunile financiare pe care le efectuează o țară. Din acest considerent, în mod curent noțiunea de datorie externă se folosește mai ales în sensuri restrănse.
Primul element care poate restrânge sensul în care este definită datoria externă se referă la durata de îndatorare, respectiv durata creditelor sau împrumuturilor externe. De obicei, creditele sau împrumuturile curente sunt excluse din datoria externă, ele fiind considerate operațiuni financiare indispensabile ce însoțesc fluxurile materiale; în cadrul operațiunilor financiare curente intră datoriile uzuale rezultate din rulajul zilnic al activității economice externe, precum și operațiunile financiare pe termen scurt(o lună, 3 luni, 6 luni sau un an). Modul în care este înțeleasă noțiunea de operațiune pe termen scurt în literatura de specialitate nu este același, dar, de obicei, toate operațiunile financiare cu termen mai mic de un an de zile intră în această categorie.
Al doilea element care poate restrânge sensul în care este definită datoria externă este constituit din celelalte condiții în care sunt obținute creditele sau împrumuturile externe. Există credite și împrumuturi obținute în condiții precise(dobândă fixă sau stabilită contractual în funcție de dobânda pieței financiare de referință, perioada de rambursare stabilită contractual, etc.), dar, în același timp, există și alte intrări de capital, în special investițiile directe, care nu au condiții precise(se pot repatria dintr-o dată, profiturile diferă în funcție de activitatea economică, etc.). Majoritatea definițiilor exclud investițiile directe din sfera surselor datoriei externe, pornind de la considerentul că acestea sunt efectuate pe perioade nedeterminate. De asemenea, donațiile sunt excluse din sursele datoriei externe, iar creditele și împrumuturile externe sunt corectate cu cuantumul donației pe care îl cuprind, pentru a se obține cifra reală a datoriei externe. În unele cazuri, în datoria externă dintr-o anumită perioadă nu se include împrumuturile care au o perioadă de grație mai mare, de peste 10-15 ani, sau chiar cele care încă nu incumbă plăți în contul serviciului datoriei(rambursare și dobănzi), deoarece se pornește de la ideea că, în realitate, povara datoriei generată de aceste împrumuturi nu există.
Al treilea element care poate restrânge sensul definiției datoriei externe este natura creditorului. De multe ori, având în vedere că unii creditori acordă împrumuturi în condiții mai avantajoase datorită legăturilor speciale care există între debitor și creditor, creditele și împrumuturile externe obținute din asemenea surse sunt excluse din definirea și calculul datoriei externe(de exemplu, creditele obținute de societatea-fiică de la societatea mamă din exterior).
Un al patrulea element care poate restrânge sensul definiției datoriei externe este caracterul debitorului. În unele cazuri, din datoria externă a unor țări se exclude datoria contractată în exterior de sectorul privat, iar în cazuri extreme, din datoria externă se exclud și împrumuturile sau creditele obținute de anumite agenții publice, astfel că există situații în care datoria externă este asimilată numai cu datoria externă a guvernului.
Definiția datoriei externe consacrată la nivel internațional în urma cercetărilor de către organismele internaționale, care au ca obiect principal de activitate creditarea țărilor cu probleme în asigurarea necesităților financiare prezintă datoria externă brută la un moment dat ca fiind “suma totală a pasivelor contractuale utilizate și neachitate a rezidenților față de nerezidenți, și obligația rezidenților de a rambursa ratele de capital,cu sau fără dobândă, sau de a achita dobânda, cu sau fără ratele de capital”.
Din cele de mai sus se poate extrage definiția serviciului datoriei externe, noțiune care înglobează totalitatea plăților externe(rate de capital, dobânzi și comisioane) derivate din datoria externă, pe parcursul unui an.
1.1.3 Surse de finanțare
Împrumuturile contractate de rezidenții unei țări pot fi clasificate în funcție de tipul de creditori care le acordă.
Împrumuturile acordate de creditorii oficiali pot fi :
Împrumuturi bilaterale(de la guverne străine) între bănci centrale și organisme publice autonome. Împrumuturile bilaterale pot fi la rândul lor împărțite în :
concesionale – împrumuturi acordate de către țările dezvoltate, țărilor în curs de dezvoltare, furnizate de către agenții de stat, locale sau centrale, sau de către agențiile lor executive, fiecare împrumut întrunind următoarele caracteristici :
are ca obiectiv principal promovarea dezvoltării și bunăstării economice a țărilor în curs de dezvoltare;
are caracter concesional și are un grad de concesionalitate* de cel puțin 25%.
neconcesionale – împrumuturi oficiale ale țărilor dezvoltate către țările în curs de dezvoltare care nu întrunesc caracteristicile celor concesionale. Ele include :
tranzacții oficiale bilaterale cu grad de concesionalitate mai mic de 25% sau care, deși au un grad mai ridicat de concesionalitate au ca scop principal facilitarea exporturilor;
credite de la un exportator privat dintr-o țară dezvoltată garantat de către o instituție publică.
*Gradul de concesionalitate reprezintă măsura în care condițiile unui credit extern se abat de la condițiile standard ale piețelor internaționale de capital în favoarea debitorului.
Formula după care se calculează gradul de concesionalitate al unui împrumut este următoarea :
Gradul de concesionalitate(%)=[(VN-VA)/VN]*100, unde
VN= valoarea nominală a împrumutului
VA= valoarea actualizată a împrumutului
VA=suma(Rt+It)*(1+i)-n, unde
I= rata dobânzii pentru împrumut
R= ratele scadente
n= numărul de plăți de efectuat
i= 10%, reprezentând rata de actualizare, așa cum a fost convenită de OECD.
Împrumuturi multilaterale – împrumuturile organismelor internaționale. Este vorba despre creditele oferite de Banca Mondială, bănci regionale de dezvoltare și alte organisme internaționale și interguvernamentale. Și acestea pot fi împărțite la rândul lor în concesionale și neconcesionale în funcție de aceeași factori ca și în cazul împrumuturilor bilaterale.
Între instituțiile care acordă asistență financiară se află și Fondul Monetar Internațional. Obiectivele ajutorului financiar acordat de către acesta sunt echilibrarea macroeconomică și ajustarea structurală. El joacă de asemnea un rol vital în renegocierea datoriilor între țările debitoare și creditorii publici sau privați și ajută țările debitoare în îmbunătățirea noilor tehnici de finanțare.
Rezervele FMI pot fi utilizate în principal prin :
Trageri asupra Fondului. Tragerea este o operațiune prin care o țară membră cumpără de la FMI monede ale altor țări membre, plătind cu propria monedă. Tragerile se pot face fie direct, fie în cadrul unui aranjament stand-by pentru sprijinirea balanței de plăți care permite ca suma aprobată să fie trasă în tranșe, pe măsura îndeplinirii criteriilor de performanță de către economia creditată.
Finanțarea compensatorie a fluctuațiilor încasărilor din export sau a plăților pentru import are ca scop sprijinirea țărilor membre, care au înregistrat dificultăți în echilibrarea balanței de plăți, ca urmare a fluctuațiilor încasărilor din exporturi sau a plăților pentru importuri. Această finanțare se adaugă, de obicei, la cea efectuată prin stand-by.
Finanțarea stocurilor tampon de materii prime se realizaeză prin acordarea de credite ce pot totaliza sume până la 50% din cota de participare a țării membre creditate la capitalul FMI. Stocurile constituite au drept scop realizarea unui echilibru între cererea și oferta de materii prime, obținând astfel o relativă stabilitate a prețurilor și a încasărilor din exporturile de produse de bază.
Facilitatea extinsă de ajustare structurală se referă la posibilitatea de a acorda asistență unei țări membre(în general, unei țări cu economie slab dezvoltată), pentru a face față deficitului balanței de plăți pe o perioadă mai îndelungată.
Facilitatea de transformare sistemică reprezintă ultima creație în domeniu a FMI, fiind destinată sprijinirii ajustării structurale și transformării sistemice a economiilor de comandă în economii de piață libere.
Informațiile specifice referitoare la asistența concesională trebuie furnizată de către Ministerul Finanțelor și Banca Centrală către unitatea de administrare a datoriei externe.
Este necesară acordarea unei atenții deosebite atât informațiilor despre utilizarea acestor credite, cât și celor referitoare la serviciul datoriei aferent, pentru ca acestea să fie identice în procesul de monitorizare a datoriei externe și în compilarea balanței de plăți sau în evaluarea programelor de investiții în sectorul public.
1.1.3.2. Împrumuturile acordate de creditorii privați pot fi clasificate după cum urmează:
Creditele de export finanțează achiziționări individuale de mărfuri sau servicii. La rândul lor, acestea pot fi împărțite în :
Credite furnizor – reprezintă credite bancare acordate exportatorului, atunci când acesta consimte partenerului său o amânare de plată pentru marfa livrată în străinătate. Practic, operațiunea presupune două relații distincte de creditare : un credit în marfă, acordat de exportator importatorului prin acceptarea efectuării plății la un anumit termen de la livrare; un credit în bani, acordat de banca exportatorului pentru finanțarea operațiunii de export.
Băncile comerciale, la rândul lor, au posibilitatea să se refinanțeze, să-și întregească fondurile acordate sub formă de credit exportatorilor, de la banca centrală sau o instituție specializată în finanțarea exporturilor din țara lor.
Credite cumpărător – reprezintă o finanțare directă acordată importatorului de către o bancă din țara exportatorului pentru a-i pemite cumpărătorului să plătească imediat contravaloarea mărfii. Creditele cumpărător sunt acordate, de regulă, de bănci sau instituții specializate în finanțarea exporturilor din țara exportatorului, în acest scop încheindu-se o convenție de credit între importator(sau banca sa) și banca exportatorului.
Exporturile pe credit efectuate de operatorii economici din țările dezvoltate reprezintă un supliment util la asistența concesională. Ratele dobânzilor sunt uneori parțial subvenționate de guvernele țărilor creditoare sau de organismele internaționale implicate în acordarea acestui tip de credite. Un aspect important îl reprezintă faptul că guvernele țărilor exportatoare dispun de agenții de garantare și asigurare care protejează creditorii propriu-ziși împotriva riscurilor politice și economice din țara beneficiară. Astfel, creditele de export sunt deseori ușor accesibile, pe când împrumuturile de pe piețele de capital sunt, uneori, imposibil de contractat. Ministerul de Finanțe trebuie să monitorizeze accesul la aceste credite astfel încât să se evite situații de supracreditare, care atrag imposibilitatea achitării la timp a serviciului datoriei aferente sau restricționează sever accesul viitor la această sursă de finanțare.
B. Credite acordate de către bănci :
Liniile de finanțare(de credit) reprezintă o înțelegere între o bancă și un client, pe baza căreia ultimul poate obține credite succesive într-o anumită perioadă, până la o sumă convenită. Clientul plătește suma stabilită numai pentru creditele efectiv utilizate, iar pentru sumele nefolosite din plafon, eventual plătește comision de neutilizare. În comerțul internațional, prin linie de finanțare se înțelege plafonul recunoscut unei bănci sau companii de către o bancă străină, în scopul finanțării unor livrări la import de mașini, utilaje sau echipamente complexe.
Contractarea creditului în cadrul unei linii de finanțare are loc în momentul în care furnizorul străin livrează marfa spre țara importatorului. Convențiile bancare privind liniile de finanțare precizează de la început condițiile de finanțare a livrărilor(rata dobânzii, perioada de rambursare, perioada de grație, comisioanele bancare și scadențarul plăților aferente serviciului creditului). De asemenea, ele stabilesc valoarea minimă a contractelor care pot face obiectul finanțării, condițiile de plată(de obicei, prin credit se acoperă 80-85% din valoarea contractului), precum și perioada în care contractele pot fi prezentate spre finanțare. În țările creditoare, o mare parte din creditele acordate în exterior, în cadrul liniilor de finanțare, sunt asigurate de agenții specializate sub control guvernamental sau chiar subvenționate de stat.
Creditul “revolving” se acordă la contractele de valori mari cu livrări succesive. El permite mobilizarea unui împrumut pe termen mediu prin intermediul unor credite pe termen scurt reînnoibile. Tehnica cea mai frecventă este cea a creditelor cu rată flotantă a dobânzii, care presupune acordarea unui credit pe termen mediu sau lung, cu o dobândă care este revizuită periodic, în general la 3 luni, pentru a se ține seama de rata dobânzii pe temen scurt.
Cofinanțarea este o tehnică relativ recentă, legată de cererea crescândă pentru finanțarea de noi proiecte de anvergură și de necesitatea asigurării unei garanții superioare creditorilor. Ea reprezintă o formă de sprijin financiar realizată prin participarea Băncii Mondiale alături de organisme de credit public, instituții de creditare a exporturilor sau bănci, la acordarea de împrumturi țărilor membre.
C. Împrumuturi contractate de pe piețele de capital
Creditul sindicalizat reprezintă un împrumut acordat de un grup de bănci, constituite într-o grupare temporară, fără personalitate juridică, numită consorțiu, unui beneficiar dintr-o țară terță. Consorțiul este format dintr-o bancă principală și câteva bănci participante din țări diferite, care se obligă să asocieze un număr de bănci terțe la acordarea creditului. Această formă de creditare a cunoscut o creștere deosebită în a doua jumătate a deceniului al optulea, prin lansarea de împrumuturi importante pe piața eurodevizelor în favoarea unor beneficiari terți, de regulă, a unor guverne sau agenții guvernamentale.
Finanțarea pe piața euroobligațiunilor.
Obligațiunile reprezintă titluri financiare exprimând drepturile deținătorului lor asupra emitentului, în urma unui împrumut acordat celui din urmă. Pe de altă parte, ele reprezintă o investiție, care dă dreptul deținătorului lor să obțină un venit ce reprezintă o dobândă pentru împrumtul acordat emitentului. Acesta, acordându-se prin detașarea unei părți din corpul obligațiunii se numește cupon. În funcție de mărimea și modul se stabilire a cuponului acordat se disting mai multe tipuri de obligațiuni.
O primă categorie sunt obligațiunile care poartă un cupon ce se calculează ca un procent fix sau variabil, la valoarea nominală. Aici se încadrează obligațiunile standard cu cupon prestabilit(fixed rate notes), în care investitorul primește anual un cupon stabilit procentual la valoarea nominală. Spre deosebire de acestă modalitate de stabilire a cuponului, la obligațiunile cu dobândă variabilă(floating rate notes), cuponul este recalculat periodic, din șase în șase luni, cu o marjă fixă peste dobânda de pe piața interbancară londoneză la depozitele în eurodolari pe șase luni; se are însă în vedere faptul că acest cupon nu poate coborî sub un plafon minim prestabilit.
Un alt tip de obligațiuni îl constituie obligațiunile cu cupon zero(zero cupon bonds) care se caracterizează prin faptul că investitorul primește echivalentul dobânzii reprezentat de diferența între prețul de emisiune și valoarea nominală la care sunt răscumpărate la scadență . obligațiunile cu cupon zero sunt atractive pentru investitori când se așteaptă declinul ratei dobânzii.
Un alt tip de obligațiuni îl constituie așa-numitele obligațiuni precare(junk bonds). Spre deosebire de celelalte tipuri anunțate anterior, acestea au un cupon mare, implicând și un grad mare de risc, deoarece sunt emise de firme care nu se bucură de o mare credibilitate pe piața financiară sau de firme noi.
O caracteristică a obligațiunilor o constituie scadența la care sunt răscumpărate de către emitent.Pentru obligațiunea standard(straight eurobond) scadența este fixă(o perioadă prestabilită) și înscrisă pe obligațiune. Există însă emisiuni de obligațiuni cu scadența extensibilă sau retractibilă. Aceasta din urmă poate asigura o scadență finală lungă, dar poate fi răscumpărată, la opțiunea deținătorului, după o perioadă mult mai scurtă.
Ca și în cazul acțiunilor, pentru obligațiuni există posibilitatea negocierii lor pe piața secundară la o valoare de piață, prețul variind în funcție de cererea și oferta pentru titulul respectiv, valoare care diferă de cea nominală.
D.Alte tipuri de credite private
Factoring-ul este o tehnică de finanțare pe termen scurt a operațiunilor de export, îndeosebi pentru bunuri de larg consum. Are la bază un contract comercial prin care o parte, numită factor, se obligă ca, în schimbul unui comision, să preia toate creanțele sub formă de facturi rezultate din vânzarea de mărfuri, pe care cealaltă parte, exportatorul, se obligă să i le trimită, inclusiv riscul de neîncasare a creanțelor. Factorul se substituie exportatorului în toate drepturile și obligațiile ce rezultă din rolul său de creditor. Exportatorul răspunde, în continuare, pentru livrările necorespunzătoare cu contractul și pentru corectitudinea titlurilor de creanțe(facturile), suportă riscul valutar, menținându-și responsabilitatea pentru operațiile din afara graniței, apărute ca urmare a depășirii plafonului de către client, cât și pentru alți clienți decât cei prevăzuți în contractul de factoring, pentru care factorul a acceptat încasarea facturilor.
Leasing-ul s-a afirmat în ultimile decenii – îndeosebi în SUA și țările Europei Occidentale – ca metodă de finanțare pe termen mediu și lung și prin aceasta ca factor de promovare a vânzărilor, în particular a exporturilor. În esență, leasing-ul este o formă de închiriere realizată de societăți financiare specializate(societăți de leasing) a unor bunuri de echipament către firme(beneficiare) care nu dispun de fonduri proprii ori nu pot sau nu doresc să recurgă la credite bancare pentru cumpărarea acestora de la producători.
Leasing-ul presupune, în principiu, două contracte: unul de vânzare-cumpărare, încheiat între producător, ca vânzător, și societatea de leasing, care creditează operațiunea de leasing în calitate de cumpărător și un contract de locațiune încheiat între societatea de leasing și un terț beneficiar.
1.1.4 Tehnici de finanțare
Țările au posibilități limitate de susținere a finanțării externe. În același timp, oferta de finanțare este limitată. Așadar, guvernul beneficiar de împrumuturi externe trebuie să aleagă combinația optimă a surselor de finanțare disponibile la un moment dat astfel încât acestea să corespundă necesităților proiectelor specifice, dar și nevoilor economiei în ansamblu.
Optimizarea finanțării externe constă, pe de o parte, în obținerea a cât mai multe credite în condiții concesionale(forma cea mai ieftină de finanțare, dar limitată de destinația preferențială a acestora către cele mai sărace țări), iar, pe de altă parte, în minimizarea costurilor împrumuturilor obținute în condiții normale(de la organisme internaționale, prin relații bilaterale sau de pe piețele internaționale de capital).
Spre exemplu, o combinație optimă de finanțare a unui proiect specific de investiții ar putea cuprinde următoarele componente :
Maximum de surse concesionale de creditare;
O sumă minimă atrasă de pe piețele financiare internaționale;
Un minimum de serviciu al creditului cu scadență în primii cinci până la zece ani din durata proiectului.
Autoritățile guvernamentale trebuie să se asigure că pachetul de finanțare corespunde priorităților naționale. Aceasta presupune:
Determinarea surselor de finanțare în strănsă legătură cu necesitățile de rambursare rezultate din proiecțiile serviciului datoriei;
Controlul compoziției valutare a noilor împrumuturi contractate în vederea obținerii unei minime expuneri la riscul valutar(al fluctuației cursurilor de schimb);
Controlul nivelului de expunere la riscul fluctuației dobânzilor variabile;
Micșorarea, pe cât posibil, a impactului noilor împrumuturi asupra serviciului datoriei externe în primii trei-cinci ani de la implementarea strategiei de îndatorare;
Menținerea accesului deschis și pentru viitor la diverse surse de finanțare, prin evitarea apelului excesiv la acestea.
O asemenea analiză nu este ușoară dar ea trebuie efectiv realizată pentru ca țara respectivă să obțină beneficii din creditele externe cu evitarea problemelor legate de balanța de plăți.
1.2 Balanța de plăți externe și poziția investițională internațională
1.2.1 Noțiuni generale despre balanța de plăți
Balanța de plăți externe(BPE) reprezintă o declarație statistică pentru o perioadă de timp dată, ce rezumă în mod sistematic tranzacțiile economice ale unei țări cu restul lumii.
Este important de subliniat faptul că balanța de plăți operează cu informație de flux și nu de stoc(cu solduri), ceea ce înseamnă că urmărește evenimente economice care au loc pe parcursul unei perioade de referință materializate în tranzacții internaționale cu activele și pasivele externe ale unei economii. Balanța de plăți nu operează cu și nu reflectă valorile stocurilor de active și de pasive externe ale economiei analizate și, de asemenea, conceptul balanței de plăți nu are puncte de similitudine cu un concept de plan de venituri și cheltuieli valutare.
Tranzacțiile, în cea mai mare parte a lor desfășurate între rezidenți și nerezidenți, constau în acelea implicând bunuri(mărfuri), servicii și venituri; creanțe și angajamente financiare cu restul lumii; transferuri într-un singur sens(de exemplu : ajutoare, moșteniri, anulări de datorie, donații, etc) care nu implică înregistrări compensatorii pentru balanță, în sens contabil. Tranzacțiile care implică creanțe și angajamente financiare externe, se referă atât la creare sau lichidare de astfel de drepturi sau obligații, cât și la schimbarea proprietății asupra celor existente.
Convenția de bază aplicată în construirea BPE o reprezintă înregistrarea informațiilor conform principiului dublei intrări care presupune compensarea unei furnizări de resurse reale sau financiare de către o unitate rezidentă unei unități nerezidente prin încasări și respectiv, compensarea unei achiziții de resurse reale sau financiare printr-o plată. Dacă această compensare nu se produce sub formă de resurse reale sau financiare, operațiunea este considerată a fi un transfer.
În baza convențiilor stabilite, țara ce întocmește BPE înregistrează ca intrări pe credit:
resurse reale indicând exporturi de mărfuri și servicii, încasări de venituri aferente factorilor de producție;
poziții financiare reprezentând reduceri ale activelor externe sau creșteri ale pasivelor externe din economie.
Se înregistrează ca ieșiri pe debit:
resurse reale indicând importuri de bunuri și servicii, plăți de venituri aferente factorilor de producție;
poziții financiare reprezentând creșteri ale activelor externe și reduceri ale pasivelor externe din economie.
Teritoriul economic al unei țări, împreună cu centrul de interes economic, reprezintă alte două concepte de bază în culegerea de date și întocmirea BPE. Teritoriul economic, ce poate să nu fie identic cu cel din interiorul granițelor recunoscute politic, constă din teritoriul geografic, administrat de guvern, unde persoanele, bunurile și capitalul circulă liber. Mai sunt incluse: spațiul aerian, apele teritoriale , teritorii din apele internaționale asupra cărora țara are drepturi exclusive, enclavele teritoriale din restul lumii, orice zonă liberă, depozite de graniță sau unități operate de întreprinderi din exterior sub controlul vamal al țării respective. Nu se include enclavele teritoriale utilizate de guverne străine sau organizații internaționale, localizate în interiorul granițelor geografice ale țării.
O persoană fizică sau juridică are centrul de interes economic într-o țară, atunci când există amplasate în teritoriul economic al țării respective unde sau de unde s-au angajat sau intenționează să se angajeze în activități și tranzacții economice pe o perioadă indefinită sau finită de timp, dar nu mai scurtă de un an.
Rezidența este un alt concept important în compilarea BPE. Rezidenții unei economii sunt: gospodării sau indivizi ce își crează o gospodărie, corporații și cvasi-corporații sau întreprinderi, instituții non-profit, guvernul acelei economii, toți cei care au centrul de interes economic în teritoriul economic al acelei țări.
Acest concept utilizat la întocmirea BPE și a Sistemului Conturilor Naționale(SCN), nu se bazează pe naționalitate sau alte criterii juridice, deși poate fi similar conceptului de rezident folosit în multe țări la stabilirea plătitorilor de impozite și taxe.
Balanța de plăți nu utilizează noțiunea de “plăți” în accepțiune generală, ci în aceea de “tranzacții”, deoarece o parte din tranzacțiile internaționale ce fac obiectul BPE pot să nu implice plăți în bani, iar o altă parte(spre exemplu, transferurile fără echivalent) nu implică plăți. Tipurile de tranzacții se pot grupa astfel:
schimburi: sunt cele mai numeroase și importante tranzacții, în care un partener(entitate economică a unei țări) furnizează o valoare economică unui partener(entitate economică a unei alte țări) și primește în schimb o valoare echivalentă.
transferuri: acele tranzacții în care un partener furnizează o valoare economică unui alt patener fără să primească în schimb o valoare echivalentă.
migrări: reședința unei persoane se mută dintr-o economie în alta, cu influențe importante asupra rezidenței activelor și pasivelor respectivei persoane.
tranzacțiile estimate: există situații când tranzacțiile pot fi estimate și înregistrate în conturile BPE deși nu au la bază fluxuri reale. Reinvestirea profiturilor atribuite investitorilor străini direcți este un exemplu. Un alt exemplu este acela al transferului de venit net al unei persoane ce migrează dintr-o economie în alta.
1.2.2 Structura balanței de plăți externe
Deși nu se poate vorbi de un model unanim acceptat de către țările lumii, balanța de plăți externe poate fi rezumată în următoarea structură bipartită de conturi:
contul curent sau balanța de plăți externe curente;
contul de capital și financiar sau balanța mișcărilor de capital.
1.2.2.1 Contul curent sau balanța de plăți externe curente cuprinde trei capitole distincte:
Bunuri și servicii, care subsumează, la rândul său:
balanța comercială, respectiv exportul și importul de bunuri corporale. Ambele fluxuri de mărfuri sunt evaluate la frontiera vamală a țării exportatoare, respectiv FOB și se referă, în principiu, la toate bunurile mobile pentru care schimbul de proprietate se face între rezidenți și nerezidenți;
balanța serviciilor, respectiv încasările și plățile generate de comerțul internaționale cu servicii.
Venituri. Această poziție, numită și balanța veniturilor, cuprinde în principal veniturile din investiții(directe și de portofoliu), venituri acumulate de un investitor din deținerea de active financiare, cum sunt: depozitele bancare, împrumuturile acordate, obligațiunile, efectele de comerț, participațiile la capitalul unei întreprinderi sau creanțele unei societăți-mamă asupra sucursalei deschise într-o altă țară.
Transferurile curente cuprind intrările sau ieșirile de resurse reale și financiare fără compensare din partea beneficiarului. Aceste transferuri sunt divizate în transferurile guvernului(subvenții acordate/primite pentru susținerea bugetului curent, asistență tehnică, reparații impuse prin tratate de pace, contribuții la bugetele administrative ale organizațiilor internaționale, etc), transferurile private(economii ale muncitorilor angajați în alte economii, premii, burse, pensii, etc), alte transferuri între entități neguvernamentale rezidente și entități neguvernamentale nerezidente.
1.2.2.2 Contul de capital și financiar sau balanța mișcărilor de capital se împarte în două categorii principale de tranzacții:
Contul de capital cuprinde toate operațiunile de încasări sau plăți în vederea transferului internațional al capitalului, precum achiziționarea sau vânzarea de active (nefinanciare) care nu sunt rezultatul activității umane(de exemplu: pământul sau bogățiile subsolului) și active intangibile(brevete, drepturi de autor, mărci, închirieri sau alte contracte transferabile, etc) tranzacționate între rezidenți și nerezidenți.
Contul financiar grupează toate tranzacțiile determinate de schimbarea proprietății activelor financiare străine, inclusiv crearea sau lichidarea de creanțe față de restul lumii în cadrul activelor și pasivelor financiare externe ale unei economii. Fluxurile incluse în contul financiar sunt clasificate din punct de vedere funcțional în patru tipuri de tranzacții: investiții directe, investiții de portofoliu, alte investiții și active de rezervă.
Investiția directă într-o întreprindere presupune un plasament financiar al unui nerezident în scopul de a influența luarea deciziilor. Limita inferioară pe care trebuie să o atingă un asemenea plasament pentru a fi considerat ca investiție directă este, convențional, de 10% din acțiunile sau activele întreprinderii vizate. Acest flux financiar cuprinde atât plasamentele inițiale,cât și câștigurile reinvestite.
Investiția de portofoliu este o tranzacție care are ca obiect valori mobiliare de natura acțiunilor sau obligațiunilor, scopul fiind acela de valorificare a capitalului pe o piață externă mai avantajoasă decât propria piață financiară.
Alte investiții se referă la credite comerciale, împrumuturile de la FMI și folosirea creditelor obținute de la FMI, depozitele bancare, etc.
Activele de rezervă se află sub controlul și la dispoziția autorității monetare din fiecare țară(banca centrală) pentru a regulariza dezechilibrele survenite și pentru a interveni pe piața valutară în scopul influențării cursului de schimb al monedei naționale sau pentru a exercita alte influențe. Ele sunt constituite din aur monetar, drepturi speciale de tragere, poziția de rezervă în FMI, disponibilități în valute străine și alte creanțe. Mișcarea activelor de rezervă de-a lungul anului de referință reflectă activitatea autorității monetare centrale pentru echilibrarea balanței de plăți externe, pentru susținerea monedei naționale sau cu alte scopuri.
În alcătuirea balanței de plăți apar erori și omisiuni din cauză că datele necesare sunt deseori derivate independent, din surse diferite, ceea ce face ca procesul de contabilizare prin dublă intrare să nu fie perfect.
1.2.2.3 Soldul balanței
Soldul balanței reflectă relația în care se găsesc cele două conturi principale ale balanței de plăți externe(contul curent și cel de capital) din punct de vedere al intrărilor și ieșirilor generate de tranzacțiile internaționale. Întrucât balanța globală a unei țări nu poate rămâne dezechilibrată, soldul exprimă influența tranzacțiilor efectuate de o economie cu restul lumii asupra rezervelor internaționale nete ale țării.
1.2.3 Poziția investițională internațională
Împreună cu BPE, poziția investițională internațională(PII) – bilanțul stocurilor de active și pasive externe ale unei economii – constituie un stoc integrat de conturi de relații externe, al unei economii.
Posturile financiare care alcătuiesc poziția, constau în creanțe asupra nerezidenților, obligații față de nerezidenți, aur monetar și DST-uri. Prin convenție, terenurile și alte bunuri tangibile imobile sunt întotdeauna considerate ca aparținând de entitatea unde sunt localizate. De aceea, se înregistrează un nerezident ca având o creanță financiară asupra unei entități rezidente căreia îi este atribuită o astfel de proprietate, mai degrabă decât să fie înregistrat ca proprietar direct al activului nefinanciar în cauză. Prin contrast, orice alte categorii de active nefinanciare sunt stocuri ale economiei de rezidență a proprietarului lor, fără nici o legătură cu economia care le-a produs sau cu cea unde sunt temporar localizate. Stocul activelor și pasivelor externe ale unei economii constă astfel, integral, în categorii financiare, acest stoc reprezentând poziția investițională internațională.
În relație cu bilanțul unei economii, așa cum este el definit în SCN, poziția investițională internațională netă(stocul activelor externe minus stocul pasivelor externe), combinată cu stocul activelor nefinanciare din economie, furnizează activele nete ale economiei în cauză.
PII, la sfârșitul unei perioade date, reflectă tranzacțiile financiare, modificările datorate evaluării și altor ajustări, care au avut loc de-a lungul perioadei, toate afectând nivelul activelor și/sau pasivelor. Deoarece nivelurile stocurilor sunt deseori utilizate pentru determinarea încasărilor și plăților aferente veniturilor din investiții din BPE, o clasificare corespunzătoare și relațională între contul de venituri și contul financiar din BPE,pe de o parte, și PII, pe de altă parte, este esențială pentru reconcilierea stocurilor și fluxurilor, pentru analize semnificative ale profiturilor și ale ratelor de recuperare ale investițiilor externe.
Clasificarea PII are două dimensiuni. Pe orizontală, pe rânduri, prima distincție importantă se face între active și pasive externe, diferența dintre ele reprezentând poziția netă. Structura PII corespunde pe deplin cu componentele standard ale contului financiar din balanța de plăți. De aceea, atât activele cât și pasivele sunt împărțite în investiții directe, investiții de portofoliu, alte investiții.
Pe coloane sunt reprezentați factorii care determină schimbări ale stocurilor de pasive și active externe. Primul factor îl constituie tranzacțiile asociate diferitelor componente(ceea ce se înregistrează în balanța de plăți). Următorul îl constituie modificările de evaluare, decurse din modificări ale prețurilor activelor din stoc(cum ar fi acțiunile și obligațiunile), din modificări ale ratelor de schimb(care pot afecta toate componentele poziției). Influențele unei ultime categorii de factori diverși se grupează sub denumirea de “Alte ajustări”. Aici se cuprind modificări rezultate din alocări sau anulări de DST-uri, din monetizarea/demonetizarea aurului, din reclasificări(cum ar fi trecerea din categoria investițiilor de portofoliu la categoria de investiții directe, când se depășește pragul de 10%), anularea unilaterală a datoriei de către un creditor, efectuarea de exproprieri fără acordarea de despăgubiri.
Datoria externă este o componentă importantă a structurii pasivelor externe din PII, aceasta regăsindu-se la poziția “Alte investiții”(datoria provenită din credite) sau la “Investiții de portofoliu”(datoria provenită din emisiuni de valori mobiliare, în principal obligațiuni). În posturile corespondente din BPE, se înregistrează tranzacțiile ce rezultă din datoria externă, în plus, plățile de serviciu ale datoriei înregistrându-se în contul curent al BPE.
1.3 Datoria externă – soluție de ajustare a disponibilităților financiare interne
1.3.1 Datoria externă – componentă a politicii macroeconomice
Împrumuturile externe permit unei țări să investească și să consume peste posibilitățile sale curente interne și, de fapt, să finanțeze formarea capitalului nu numai prin mobilizarea economisirilor interne ci și prin folosirea economisirilor țărilor cu capital în surplus. Împrumuturile externe pot conduce către o creștere economică mai rapidă, permițând finanțarea unui volum de investiții mai substanțial și antrenarea mobilizării resurselor de care dispune țara respectivă, conferindu-le totuși o utilizare într-o manieră mai rezervată, mai prudentă, dar și mai eficientă. Aceste împrumuturi pot servi, de asemenea, la finanțarea deficitelor temporare ale balanței de plăți și pot oferi autorităților soluția evitării luării de măsuri “draconice” care ar putea compromite programul de dezvoltare a țării. Ele nu contribuie la creșterea economică în condițiile în care sunt utilizate pentru finanțarea activităților neproductive sau pentru contrabalansarea exporturilor excesive de capital. De fapt, în acest caz, împrumuturile respective ar putea chiar agrava presiunile ce se exercită asupra operațiunilor bugetare de administrare publică și asupra balanței de plăți. În plus, chiar dacă deficitul balanței de plăți este generat de factori permanenți, finanțarea îndelungată a acestuia prin împrumut extern poate întârzia ajustările necesare și poate agrava problemele fundamentale ale balanței de plăți. Devine evident faptul că, o utilizare ineficientă a intrărilor de capital străin provoacă în final o criză a datoriei.
Dacă o țară se împrumută din străinătate, ea trebuie să introducă managementul datoriei drept o preocupare majoră a politicii economice. Îndatorarea externă excesivă și neadecvată va genera nivele ridicate ale serviciului datoriei care vor influența în mod negativ politica economică viitoare, și, implicit, creșterea economică. Gestiunea datoriei externe are repercursiuni în numeroase domenii ale politicii economice. În plus, politica valutară și comercială, la fel ca și politicile monetare și bugetare, influențează direct volumul împrumuturilor externe ce se impun a fi contractate. Este foarte important ca factorii implicați în gestionarea datoriei să știe care va fi evoluția așteptată a situației macroeconomice, iar factorii decizionali din politica economică să aibă o idee foarte clară asupra volumului noului necesar de împrumut și a sumei totale de plăți în cadrul serviciului datoriei. Existența unui bun sistem de comunicații între cei responsabili cu gestionarea datoriei, factorii răspunzători de gestiunea rezervelor, planificatorii și responsabilii politicii monetare și bugetare este esențială pentru obținerea unei gestiuni macroeconomice sănătoase.
La nivel guvernamental, finanțarea externă trebuie privită în cadrul mai amplu al ansamblului de decizii de politică macroeconomică. Dificultățile majore generate de datoria externă pot fi evitate cu succes atunci când politicile economice sunt astfel alese, încât variabilele economice cheie – în special rata dobânzii și cursul de schimb al monedei naționale – să exprime costuri reale pentru autoritățile decizionale, iar guvernele își însoțesc programele de investiții publice cu măsuri eficiente de captare a resurselor bugetare și de mobilizare a economiilor interne.
Obiectivul managementului datoriei externe trebuie să-l constituie obținerea de beneficii maxime din finanțarea externă, fără ca aceasta să afecteze echilibrul macroeconomic al balanței de plăți.
1.3.2. Nivelul optim de îndatorare
De ce să te împrumuți din străinătate dacă este, totuși, periculos? Pentru a răspunde la această întrebare, să luăm în considerare economisirile și investițiile într-o economie închisă, care nu apelează la fonduri din exterior. Într-o țară cu economie central-planificată, deciziile de investire ar fi luate de autoritățile centrale. Economisirile interne vor fi generate din impozite și din surplusul de lichiditate al întreprinderilor, iar alocarea lor pentru investiții – construcții, echipamente noi, îmbunătățirea drumurilor, și așa mai departe – hotărâtă de către autoritățile de planificare, ar reflecta prioritățile statului.
Într-o economie de piață, proiectele de investiții generează o rată de recuperare financiară a acestora(financial rate of return) fiind profitabil pentru întreprinderi să se împrumute dacă această rată este egală sau depășește rata dobânzii pe piață. Întreprinderile se vor orienta să realizeze investiții cu o rată înaltă de recuperare(randament) urmărind acele proiecte care promit câștigurile cele mai mari. Orice proiect cu posibilități mici de profit va constitui, din pricina împrumutului și a ratei dobânzii, o pierdere mare pentru întreprindere.
Împrumuturile guvernamentale sunt mult mai complexe, întrucât, în cazul lor, nu mai putem vorbi de un randament financiar. Totuși, există o rată reală de recuperare pe plan economic și social a investiției, și aceasta este reprezentată de beneficiile aduse societății de către proiectul respectiv.
Împrumuturile mari generează creșterea ratei dobânzii. Astfel, investiția în sectorul public poate afecta trendul ratei de recuperare în sens negativ și absorbția economisirilor va implementa o ascensiune a trendului ofertei de economisiri în timp ce punctul optim este atins în momentul în care rata de recuperare a investiției va fi egală cu rata dobânzii ce trebuie plătită în condițiile creșterii împrumuturilor.
În absența dirijării și a unor distorsiuni de piață majore, rata dobânzii pe piață poate regla oferta de economisiri cu cererea de fonduri pentru investiții. Dacă lumea ar fi o colecție de economii închise, ar exista diferențe foarte mari între ratele dobânzii de echilibru operante pe piețele respective. Țările cu un venit național înalt pe cap de locuitor ar avea rate mai scăzute ale dobânzii pe piață decât țările cu venit mai mic pe locuitor, în care economisirile sunt mai reduse și necesitățile de capital ridicate.
Piețele globale de capital permit întreprinderilor și guvernelor din țările cu capital insuficient să se împrumute din țările cu capital în surplus, unde rata dobânzii pe piață este mai scăzută. Piețele mondiale de capital, de fapt, duc la o creștere a dobânzii pe care o pot câștiga creditorii din țările abundente în capital și o reducere a dobânzii plătită de debitorii din țările cu capital insuficient. Împrumuturile internaționale pot, așadar, duce la o creștere a bunăstării economice atât în țările creditoare cât și în cele debitoare. Pentru țările cu capital insuficient aceasta înseamnă expansiune a formării capitalului și împrumuturi mai eficiente.
Pentru a realiza un management al datoriei eficient, autoritățile trebuie să schițeze profilul în timp al obligațiilor legate de serviciul datoriei; ele trebuie să prevadă în mod corect câștigurile din exporturi, veniturile interne și accesul în viitor la finanțare. Autoritățile trebuie, de asemenea, să monitorizeze potențialul/posibilitățile de plată anticipată sau de refinanțare a datoriei(the potential for prepaying or refinancing) pentru a profita de noi împrumuturi în condiții mai bune, să adapteze scadențele împrumuturilor la veniturile proiectate și trebuie, de asemenea, să aibă în vedere posibile eșecuri în obținerea veniturilor din exporturi sau cheltuieli neașteptate la importuri, pentru a le putea face față.
Probleme ale datoriei apar rar atunci când politicile macroeconomice sunt în așa fel alese încât variabilele economice cheie(în special ratele dobânzii și ratele de schimb) transmit costuri economice reale către cei ce iau decizii și când guvernele însoțesc programele de investiții publice cu măsuri eficiente for resource budgeting și de străngere a economisirilor interne. Dar, așa cum au arătat crizele datoriei, țările pot realiza la un moment dat că s-au supra –îndatorat în condiții de deteriorare economică, și că au devenit vulnerabile la presiunile deflaționiste și creștere economică încetinită. Dincolo de o politică macroeconomică eficientă, un management al datoriei externe eficient cuprinde așadar trei procese specifice intercorelate – selectarea unei finanțări corespunzătoare, deciderea asupra mărimii împrumuturilor, și informarea completă și în permanență actualizată asupra situației datoriei.
Programul de împrumuturi externe contractate de un guvern reprezintă o decizie politico-economică fundamentală. În sprijinul luării acestei decizii se face apel la modele formale și analize tehnice care furnizează informații despre implicațiile viitoare ale diverselor scenarii/strategii de îndatorare externă, în special asupra impactului acestora asupra capacității țării respective de a menține echilibrul balanței de plăți și de a investi în mod eficient fluxurile financiare atrase. Așadar, decizia asupra volumului de credite ce urmează a fi contractat depinde de trei factori:
nivelul rezervelor valutare ale țării și nivelul de performanță prognozat pentru administrarea acestora;
nivelul capitalului ce poate fi absorbit în mod eficient de economia debitoare;
pentru ce volum de noi împrumuturi obligațiile de serviciu al datoriei astfel create nu crează dificultăți de acoperire.
Fiecare factor este determinat de calitatea managementului la nivel micro și macroeconomic. Interacțiunea dintre capacitatea de acoperire a serviciului datoriei, tipul de finanțare disponibil și decizia de contractare a unui împrumut crește în complexitate pe măsura creșterii numărului de credite ce formează datoria externă și a diversificării surselor de finanțare pe care aceste credite le reprezintă.
Pe scurt, despre monitorizarea datoriei externe și administrarea riscului
Informarea continuă asupra datoriei și asupra plății serviciului datoriei este esențială pentru managementul de zi cu zi al tranzacțiilor de pe piețele forex, pentru administrarea datoriei și pentru stabilirea de strategii pentru realizarea de noi împrumuturi externe. Informațiile detaliate oferă autorităților centrale posibilitatea de a asigura plata promptă a creditorilor individuali; informațiile agregate sunt necesare pentru asigurarea necesarului de valute externe, previzionarea obligațiilor viitoare legate de serviciul datoriei, evaluarea consecințelor pe care le-ar avea noi împrumuturi externe, și managementul riscului extern.
Implicațiile procesului de monitorizare sunt operative, contabile, statistice și analitice. Este necesară înregistrarea detaliată a fiecărui contract ce generează angajamente de natura datoriei externe și colectarea de informații cu referire la modul de utilizare a creditului. Pe seama creării, în acest fel, a unei baze de date cât mai complete și actualizate, este necesară asigurarea ordonării la timp a plăților în contul serviciului datoriei(rate, dobânzi, comisioane). Aspectul statistic implică agregarea soldurilor și a valorilor tranzacțiilor de datorie, calculul indicatorilor de îndatorare, efectuarea de proiecții de trageri și de plăți în conformitate cu scadențarele de derulare a creditelor.
Cu ajutorul unui model macroeconomic se pot simula efectele diferitelor alternative de îndatorare asupra bugetului de stat și a balanței de plăți. Funcțiile de statistică și analiză ale sistemului de administrare a datoriei completează, în mod esențial, componenta contabilă a sistemului.
Componentele statisticilor datoriei externe include detalii ale fiecărui contract de împrumut și programul de plată a serviciului datoriei, socoteli cu privire la utilizarea împrumutului. Statisticile care rezultă furnizează inputuri pentru proiecții ale bugetului și balanței de plăți. Cu ajutorul modelelor macroeconomice, cei ce administrează datoria externă folosesc toate aceste informații pentru a simula impactul unor alternative de împrumuturi viitoare asupra bugetului și balanței de plăți.
Țările sunt uneori expuse șocurilor înregistrate de balanțele de plăți ca urmare a unor schimbări nefavorabile în prețurile relative ale exproturilor și importurilor. Să presupunem că veniturile din exporturi ale unei țări sunt exprimate în dolari și datoriile sale externe trebuie rambursate în yeni. O deteriorare a ratei de schimb a dolarului în raport cu yenul va duce la o creștere a serviciului datoriei țării debitoare. Dificultăți similare pot apărea în cazul împrumuturilor cu rata dobânzii variabilă: o creștere a ratei dobânzii la Euro-dolar va avea același impact menționat mai sus. O scădere a prețurilor bunurilor de larg consum va crea dificultăți legate de serviciul datoriei unei țări pentru care bunurile de larg consum reprezintă principala sursă de obținere de valută străină.
Fluctuațiile prețurilor bunurilor de larg consum, ratele de schimb și ratele mondiale ale dobânzilor nu se află sub controlul țărilor. Este posibilă, totuși, acoperirea împotriva riscului. Managementul riscului face parte din managementul datoriei externe.
1.4 Managementul datoriei externe – prezentare generală
1.4.1 Scopul managementului datoriei externe
Discuția asupra scopului managementului datoriei începe de la recunoașterea faptului că serviciul datoriei, în momentul în care atinge o sumă semnificativă, ridică două probleme pentru o țară. Pe de o parte, se află nevoia de a câștiga sau de a economisi valuta necesară serviciului datoriei, iar, pe de altă parte, apare problema de finanțare publică, ce impune generarea de venituri bugetare în moneda locală echivalentă cu obligațiile externe de plată.
În legătură cu datoria externă, interesul imediat al guvernelor îl constituie propriile obligații de plată, care afectează atât bugetele cât și rezervele valutare ale statelor. Responsabilitatea guvernelor pentru rezervele valutare și pentru reglementarea operațiunilor valutare ale rezidenților poate atrage implicarea acestora în furnizarea de valută și pentru acoperirea obligațiilor de plată în contul serviciului datoriei comerciale negarantate a sectorului privat.
În concluzie, orice sistem de management al datoriei externe trebuie să permită monitorizarea cu succes a datoriei publice, public garantate și private. De la acest punct de plecare, sistemul trebuie să acopere două direcții evolutive:
să includă segmentul datoriei negarantate a sectorului privat, dacă se dovedește necesar din punctul de vedere al reglementărilor valutare;
să includă datoria publică internă, dacă se dovedește necesar, sub aspectul finanțelor publice.
1.4.2 Funcțiile managementului datoriei externe
Administrarea eficientă a datoriei externe implică, în principal, șapte funcțiuni de bază:
politica de îndatorare
activitatea de reglementare
antrenarea de resurse umane și tehnice
funcțiunea de înregistrare
funcțiunea de control
funcțiunea de analiză
funcțiunea de operare
Primele trei funcțiuni se pot grupa în ceea ce se numește managementul executiv, iar ultimele patru, în managementul operativ al datoriei externe.
Managementul executiv poate fi considerat drept modul de stabilire a regulilor jocului la nivelele cele mai înalte de guvernare, în domeniul datoriei externe. Se dau astfel direcțiile de organizare a întregului ce poate fi numit sistemul de management al datoriei externe.
Managementul operativ reprezintă administrarea cotidiană a datoriei în conformitate cu principiile stabilite de managementul executiv. La rândul său, managementul operativ se poate divide în activ și în pasiv. Deși linia de demarcație între cele două componente nu e întotdeauna clară, prima implică funcții care include acțiuni(tranzacții și interacțiuni), iar ultima presupune control, contabilitate și analiză.
Managementul executiv al datoriei externe
Funcțiunea politică implică elaborarea de politici și strategii macroeconomice de îndatorare, în coordonare cu instituțiile publice care au ca primă responsabilitate macromanagementul economiei naționale. Considerații largi și de politică macroeconomică au ca rezultat un nivel sustenabil al îndatorării externe. Acest nivel este, la rândul lui, afectat de fluxurile financiare externe pe care țara le poate absorbi eficient și modul în care acestea pot genera, prin proiectele sprijinite, câștiguri valutare suplimentare necesare onorării obligațiilor de serviciu al datoriei, fără a risca dificultăți în plățile externe. Aceste ramificații ale rezultatelor apelării la împrumuturi externe relevă faptul că politica de datorie externă afectează planificarea și dezvoltarea națională, balanța de plăți,administrarea bugetului de stat, precum și activitatea tuturor factorilor de decizie din domeniul investițiilor majore plănuite a se înfăptui într-o țară. Rezultatul principal al acestei funcțiuni îl reprezintă o strategie de îndatorare externă foarte bine definită și fezabilă.
Funcțiunea de reglementare presupune crearea cadrului legal, instituțional și administrativ al managementului datoriei externe și implică stabilirea unor reglementări clar definite pentru o administrare coordonată a datoriei externe și a procesului de îndatorare externă, la nivelele de înregistrare, analiză, control și operare, pe baza unui suport informațional solid și eficient. Produsul major al acestei funcțiuni îl reprezintă stabilirea și continua perfecționare a cadrului legal și administrativ, presupunând responsabilități de organizare, reguli și proceduri între instituțiile implicate, solicitări legale de raportare, etc. Cadrul general rezultat va defini în mare măsură gradul de control exercitat și calitatea informațiilor care vor fi înregistrate.
Funcțiunea de antrenare a resurselor umane și tehnice presupune asigurarea exercitării managementului operativ de către personal calificat și cu mijloace tehnice adecvate. Produsul principal poate fi denumit generic “personal și mijloace”.
1.4.2.2. Managementul operativ al datoriei externe
Funcțiunile managementului operativ, în special cele de înregistrare, analiză și control trebuie considerate ca fiind exercitate pe două nivele: nivel agregat și, respectiv la nivelul unei singure tranzacții. Distincția nu este întotdeauna evidentă, dar este necesară pentru o mai bună înțelegere a procesului administrării operative a datoriei externe.
Managementul pasiv
Funcția de înregistrare solicită colectarea de informații detaliate asupra datoriei externe, pe o bază de tip “credit cu credit”. Decizia fundamentală în crearea unui cadru de înregistrare pentru datoria externă o reprezintă definirea a ceea ce se consideră drept datorie externă și ce informații trebuie să fie înregistrate. Datele despre fiecare credit în parte se vor agrega pentru scopuri statistice și analitice. Produsul acestei funcțiuni îl constituie furnizarea de informații, atât la nivel agregat , cât și la nivel dezagregat(la acest nivel constituindu-se registrul datoriei).
Funcția de analiză reprezintă un mare consumator de informații, furnizate de funcțiuni anterioare. La nivel agregat presupune o analiză macroeconomică destinată să exploreze diferite tipuri de opțiuni de împrumut în condiții date ale economiei și pieței. Este necesară pentru a ține permanent în atenție impactul diferitelor opțiuni ale managementului datoriei asupra balanței de plăți și asupra bugetului, ajutând la luarea de decizii privind viitoarele împrumuturi. La nivelul unei singure tranzacții, analiza va viza instrumentele de împrumut, alegerea scadențelor, putând asista chiar analiza introducerii unor noi tehnici financiare cum ar fi schemele de conversie a datoriei. Produsul final îl reprezintă, bineânțeles, analiza.
Managementul activ
Funcțiunea de operare implică întreaga gamă de activități legate de procesul contractării creditelor,alte înțelegeri și aranjamente care presupun un tip sau altul de acțiune, în domeniul datoriei. Această funcțiune poate fi împărțită în trei faze: negocierea, utilizarea creditului și, respectiv, achitarea serviciului datoriei. Activitățile incluse în fiecare fază pot să difere în funcție de tipul de împrumut implicat(credite concesionale, eurocredite, credite de pe piața de capital, etc). Produsul final îl reprezintă cele trei operațiuni de datorie: negocierea, utilizarea și achitarea serviciului datoriei.
Funcțiunea de control reprezintă segmentul cel mai dificil de definit dintre funcțiunile managementului datoriei, deoarece controlul este intrinsec într-un sistem de administrare a datoriei. Acesta se regăsește în toate celelalte funcțiuni descrise anterior. Evidențierea separată a controlului oferă, însă, o abordare conceptuală îmbogățită, subliniind mai bine rolul substanțial al acestei funcțiuni. La nivel agregat, funcțiunea de control-coordonare asigură concordanța între managementul operativ și cel executiv. La nivel dezagregat, al unei tranzacții, funcțiunea de control-monitorizare capătă un caracter mai concret, legat de fiecare operațiune(negociere, utilizare, serviciu), de funcțiunile de utilizare și analiză.
Într-o privire de ansamblu, la nivel agregat, cele șapte funcțiuni ale managementului datoriei externe pot fi prezentate astfel:la nivel executiv, funcțiunile politică, de reglementare și de antrenare a resurselor umane și tehnice vor da direcțiile și modul de organizare a întregului sistem. Mediul macroeconomic, cadrul legal, administrativ și fondul general de resurse umane afectează și sunt afectate, la rândul lor, de aceste funcțiuni. Strategia evolutivă, structura, resursele de personal și mijloacele tehnice determină modul în care administrarea datoriei este înfăptuită la nivel operativ.
CAPITOL 2
Corelația datoriei externe cu principalii indicatori macroeconomici. Indicatori ai datoriei externe
Considerații macroeconomice
Datoria externă este o noțiune complexă care nu poate fi analizată și apreciată decât în contextul economic al fiecărei țări. Creșterea în cifre absolute a volumului datoriei externe și a serviciului datoriei externe nu înseamnă, mereu și neapărat, dificultăți mai mari pentru țara îndatorată. În același timp, volumul datoriei externe a unei țări nu are sens determinat decât dacă se raportează la potențialul economic al țării, la potențialul de a obține venituri din export în valută convertibilă, etc.
Ideea care trebuie să guverneze aprecierea realistă a datoriei externe a unei țări este, ca și cazul altor procese economice, raportarea costurilor datoriei externe la avantajele care rezultă din apelarea la capital străin sau, cu alte cuvinte, raportarea dificultăților izvorâte din onorarea serviciului datoriei externe la consolidarea economiei generată de împrumut.
Analiza costuri-avantaje în domeniul datoriei externe implică stabilirea corelațiilor dintre indicatorii datoriei externe(volumul datoriei, eșalonarea creditelor, serviciul datoriei, etc.), pe de o parte, și cât mai mulți indicatori economici(venitul național, creșterea economică, schimburile economice externe, etc.), pe de altă parte. Reușita unei asemenea operații ar indica limitele rezonabile până la care o țară se poate îndatora în exterior, capacitatea unei țări de a onora, fără măsuri extreme, serviciul datoriei externe, oportunitatea măririi sau micșorării datoriei externe, având în vedere anumite fenomene din economia națională și de pe piața mondială.
Între volumul valoric al datoriei externe și indicatorii macroeconomici există o serie de corelații general valabile. Corelațiile cele mai evidente se stabilesc între volumul datoriei externe și balanța de plăți; prin intermediul balanței de plăți se formează legăturile între datoria externă, pe de o parte, și venitul național, investițiile, acumulările, pe de altă parte.
În stabilirea acestor corelații s-au avut în vedere corelațiile deja cunoscute între exporturi, importuri, soldul balanței comerciale și soldul plăților curente, pe de o parte, și acumulări, investiții, venitul național și produsul intern brut, pe de altă parte.
Dacă țara debitoare dă o utilizare materială capitalul extern, pentru investiții sau pentru diferite importuri de bunuri și servicii, atunci formarea datoriei externe este însoțită de modificări în plățile curente ale țării debitoare. De multe ori, așa cum s-a mai arătat, datoria externă rezultă tocmai din finanțarea cu ajutorul capitalului extern a deficitului plăților curente.
Dacă țara debitoare dă o utilizare financiară capitalului extern mobilizat sub forma împrumuturilor, respectiv are loc numai o schimbare de angajamente, de la termene scurte la termene medii și lungi, atunci formarea datoriei externe este însoțită numai de modificări în cadrul balanței capitalurilor, fără ca balanța conturilor curente să fie imediat afectată. Trebuie spus însă că angajamentele pe termen scurt(credite sau împrumuturi cu o scadență mai mică de un an) au la origine modificări în balanța conturilor curente.
Dacă nu sunt contractate noi credite sau împrumuturi externe, datoria externă se amortizează în anii următori prin plata ratelor scadente și a dobânzilor, în care scop trebui să aibă loc ieșiri de capital. Acest lucru necesită acumulări interne de capital și convertirea acestora în mijloace de plată externe(convertibile) cu care se poate plăti datoria. În lipsa unor disponibiltăți proprii de capital(rezerve monetare sau titluri de valoare) și presupunând că nu sunt contractate noi împrumuturi externe pentru onorarea serviciului datoriei, ieșirea de capital trebuie să fie reală(să aibă loc un transfer real și nu o simplă schimbare de angajamente), adică să se bazeze pe un excedent al balanței conturilor curente.
Dacă au loc mișcări de capital în ambele sensuri, respectiv sunt contractate împrumuturi și credite externe și au loc ieșiri de capital în contul serviciului datoriei, corelațiile dintre datoria externă și starea balanței de plăți devin mai complexe. Trebuie avut în vedere că noile împrumuturi sau credite contractate în exterior se reflectă fie în plățile curente, fie în balanța capitalurilor, majorând datoria externă. La rândul ei, majorarea datoriei externe înseamnă mărirea serviciului datoriei externe și, în consecință, o parte din intrările de capital sunt anihilate de ieșirile de capital reprezentând serviciul datoriei contractate anterior.
Teoreticienii economiei de piață pornesc în analiza datoriei externe de la așa-zisa egalitate fundamentală a echilibrului economic general:
Y=C+I+X-M ,unde:
Y = produsul intern brut
C = consumul intern(individual și al statului)
I = investițiile brute(productive și neproductive)
X = exportul
M = importul
Din care derivă egalitatea:
X-M=Y-(C+I)
Din cea de a doua egalitate decurge concluzia că balanța comercială este deficitară atunci când consumul și investițiile interne sunt mai mari decât produsul intern brut.
În consecință, soldul deficitar al balanței comerciale generează fie direct, fie prin intermediul unui deficit al plăților curente, necesitatea de a se apela la credite sau împrumuturi externe, deci contractarea unei datorii externe, ceea ce înseamnă că volumul datoriei externe depinde de diferența cu care consumul și investițiile interne depășesc produsul intern brut. Trebuie subliniat că între mărimea datoriei externe și mărimea diferenței dintre consumul și investițiile interne și produsul intern brut nu poate fi pus semnul de egalitate; pe de o parte, soldul deficitar al balanței comerciale nu determină, în mod necesar, o datorie externă de aceeași mărime, iar, pe de altă parte, datoria externă poate apărea și în condițiile unei balanțe comerciale echilibrate.
Dacă luăm o altă identitate, larg acceptată pentru economia de piață, privind echilibrul circulației interne:
I+X=S+M, unde:
I = investiții
X = exporturi
S = acumulări
M = importuri
Rezultă egalitatea:
X-M=S-I
Concluzia pe care o trag susținătorii acestei teorii este că balanța comercială este deficitară atunci când acumulările interne de capital sunt depășite de investiții.
Din cea de a doua egalitate rezultă că volumul datoriei externe(deficitul comercial) depinde de necesarul suplimentar de capital, care nu poate fi acoperit prin acumulări interne.
Continuând analiza, ecuația fluxurilor înspre și dinspre restul lumii ale unei economii poate fi scrisă în felul următor:
Dt-Dt-1+Xt = i*Dt-1+Mt, unde:
Dt = datoria netă la sfârșitul anului t
Dt-Dt-1 = creșterea netă a stocului datoriei în anul t
Xt = exporturi anuale
Mt = importuri anuale
i = dobânda medie pe total datorie
Rearanjând prima relație și împărțind-o la Dt-1, obținem:
d = i+(Mt-Xt)/Dt-1, unde:
d = (Dt-Dt-1)/Dt-1, reprezintă rata de creștere a datoriei.
Ecuația arată modalitățile de influențare ale nivelului datoriei. În primul rând, “d” va fi mai mare dacă “i” are un nivel ridicat, deci serviciul datoriei va crește ca volum. Apoi, creșterea deficitului comercial (Mt-Xt) va cauza creșterea mai rapidă a datoriei. Mai mult, rata de creștere a datoriei va fi cu atât mai dependentă de rata dobânzii cu cât “Dt-1” va fi mai ridicat. În mod logic, un acces restrâns la capitaluri străine va implica din partea guvernului o măsură menită să sprijine creșterea exporturilor pentru a reduce deficitul comercial sau să impună restricții asupra importurilor.
Dacă luăm în considerare ecuația produsului intern brut în funcție de venituri, adică:
Yt = Ct+St+Tt, unde:
Ct = consumul privat
St = economiile private
Tt = veniturile guvernamentale,
Și ecuația produsului intern brut în funcție de cheltuieli,
Yt = Ct+Gt+It+X-M, (unde Gt reprezintă cheltuielile guvernamentale)
Deficitul comercial mai poate fi scris în felul următor:
M-X = (It-St)+(Gt-Tt)
În consecință, ecuația ratei de creștere a datoriei mai poate fi scrisă în felul următor:
d = i+[(It-St)+(Gt-Tt)]/Dt-1
De aici rezultă că, dacă economiile interne nu acoperă cerințele de investiții interne, atunci crește cererea de finanțare externă, ceea ce va duce la un spor de datorie. Pe ansamblu, necesitatea de împrumut din exterior poate fi considerată ca o consecință a unei insuficiente capacități de finanțare a economiei. Pentru evitarea unei creșteri rapide a datoriei, economiile private ar trebui să fie cel puțin egale cu nevoia de investiții private, în timp ce nivelul cheltuielilor bugetare(investiții publice și consum public) ar trebui să nu fie cu mult mai mare decât veniturile bugetului. Pe de altă parte, dacă o țară se confruntă cu o limitare a accesului la credite externe din cauza unui nivel ridicat al datoriei, aceasta va trebui să își reducă deficitele prin reducerea investițiilor publice, prin creșterea nivelului economiilor datorită unei reduceri a consumului(de regulă, reduceri ale importurilor de consum) sau prin ridicarea nivelului veniturilor bugetare obținute printr-o creștere a impozitelor.
Indicatorii datoriei externe
Aprecierea datoriei externe a țărilor are nevoie de unele criterii cuantificabile. Analiza poziției financiare(bonității) a unei țări implică analiza bilanțului internațional(balanța datoriei și creanțelor externe) a acelei țări, care la rândul ei implică analiza lichidității(poziția pe termen scurt) și a solvabilității(poziția pe termen lung) a acelei țări.
Din analiza condițiilor care caracterizează datoria externă în corelație cu variabilele care caracterizează o economie națională rezultă că pot fi calculați mai mulți indicatori pe baza cărora poate fi apreciată datoria externă.
Indicatori ai serviciului datoriei
Cel mai utilizat indicator este așa-numita rată a serviciului datoriei externe, indicator calculat ca pondere pe care serviciul datoriei o deține în totalul veniturilor externe anuale ale țării în cauză.
Rde = Sde/VE
unde,
Rde = rata serviciului datoriei externe
Sde = serviciul datoriei externe
VE = venituri externe
Serviciul datoriei externe poate fi înțeles în următoarele trei modalități principale(care diferă, în fapt, în funcție de accepțiunea și definiția datoriei externe):
Plata ratelor scadente și a dobânzilor la datoria externă a sectorului public și la datoria externă a sectorului privat, garantată public(definiția B.I.R.D. a datoriei externe);
Plata ratelor scadente și a dobânzilor la toate datoriile externe cu dobândă stabilită, atât publice cât și private; în comparație cu prima accepțiune, în această a doua accepțiune este cuprins și serviciul la datoria externă privată negarantată public, formată din credite și împrumuturi contractate de sectorul privat în exterior, la o dobândă stabilită;
Plata ratelor scadente și a dobânzilor la toate datoriile externe cu dobândă stabilită, atât publice cât și private, plus ieșirile de capital sub forma dividendelor, a cotelor părți din beneficii(profituri) și a repatrierii capitalurilor investite anterior; în această grupă pot fi incluse și ieșirile de capital reprezentând profituri sau dividende, care sunt, ulterior, reinvestite.
În funcție de modul în care sunt înțelese veniturile externe există, de asemenea, trei principale posibilități de calcul:
venituri din exporturi de mărfuri;
venituri din exporturi de mărfuri și servicii;
venituri din totalul operațiunilor externe curente.
În majoritatea lucrărilor care abordează problema datoriei externe, rata datoriei externe este înțeleasă ca pondere a serviciului datoriei externe(accepțiunea B.I.R.D.) în veniturile din exporturile de mărfuri și servicii.
Deși este unanim acceptat faptul că utilitatea acestui indicator este relativă, iar semnificația lui nu este foarte precisă, rata serviciului datoriei externe rămâne cel mai utilizat indicator datorită următoarelor avantaje:
are în vedere importanța covârșitoare a exporturilor pentru țările cu datorie externă, care sunt, în principal, țări în curs de dezvoltare și pentru care obținerea de valută convertibilă este o preocupare de o importanță deosebită;
este ușor de calculat și ușor de înțeles;
acest indicator arată, pe termen scurt, capacitatea unei țări de a onora serviciul datoriei externe.
Rata serviciului datoriei externe reflectă destul de fidel capacitatea de plată externă a țării îndatorate, fiind foarte sensibilă la evoluțiile situației conjuncturale. Deoarece în majoritatea țărilor lumii veniturile externe fluctuează în funcție de situația conjuncturală, în timp ce serviciul datoriei externe evoluează independent de situația conjuncturală și numai în funcție de structura datoriei externe (de scadență, mărimea împrumuturilor, mărimea dobânzilor,etc), rata datoriei externe crește atunci când veniturile externe scad comparativ cu serviciul datoriei. În ultimă instanță, rata serviciului datoriei externe indică dificultățile pe care țara debitoare le întâmpină și cărora trebuie să le facă față în diferite perioade conjuncturale.
Indicatorul rata serviciului datoriei externe are însă și unele limite, reieșite atât din modul de calcul, cât și din semnificația lui pentru diferite țări. Astfel, semnificația ratei datoriei externe nu poate fi considerată numai după mărimea sa. Unele țări suportă o rată datoriei de peste 30%, în timp ce altele intră în crize de lichiditate dacă ajung la o rată a datoriei externe de 20%. Cu alte cuvinte, un nivel critic al ratei datoriei externe se poate stabili numai pentru fiecare țară în parte, în funcție de evoluția comerțului exterior, de restructurarea importurilor și exporturilor, de evoluția fluxurilor financiare ale țării, etc.
În schimb, tendința de creștere a ratei datoriei externe semnalizează aproape cu certitudine apariția unei crize de lichiditate, deoarece nici o țară nu poate înregistra modificări structurale atât de rapide încât nivelul critic al ratei datoriei externe să se schimbe în mod substanțial în fiecare an.
Dificultatea stabilirii clare a unui nivel critic al ratei datoriei externe este determinată de faptul că acest indicator raportează numai o variabilă a datoriei externe la o singură variabilă a economiei naționale, fără a lua în considerare alte variabile străns legate de capacitatea de acoperire a serviciului datoriei externe, cum sunt: importurile, celelalte fluxuri de capital(în afara serviciului datoriei externe), lichiditatea internațională a țării respective. Rata datoriei externe nu ia în considerare nici variabilele care caracterizează capacitatea pe termen lung a țării de a acoperi serviciul datoriei externe, cum sunt: acumulările interne de capital, venitul național și produsul național brut, veniturile bugetare, etc.
Ca indicator pe termen lung, semnificația ratei prezente a serviciului datoriei externe este minoră. Rata serviciului datoriei poate fi ridicată numai datorită creșterii serviciului datoriei, exporturile menținându-se la niveluri normale, iar creșterea serviciului datoriei poate fi cauzată, la rândul ei, de aglomerarea scadențelor pe termen scurt(1-2 ani) sau mediu(3-8 ani); într-o asemenea situație, nu se poate trage concluzia că țara respectivă va avea, în mod obligatoriu, dificultăți mai mari pe termen lung. Dimpotrivă, după onorarea acestor scadențe, este posibilă o scădere substanțială a serviciului datoriei și, în consecință, a ratei serviciului datoriei externe. Din acest motiv, este necesară calcularea ratei probabile a datoriei externe pe perioada următorilor ani, presupunând că exporturile vor avea o tendință normală de creștere și că nu vor fi contractate alte datorii externe. Astfel, pentru a putea aprecia evoluția veniturilor din exporturi, pe perioada următorilor cinci ani, de exemplu, se raportează totalul veniturilor din exporturi la totalul serviciului datoriei externe din această perioadă. Un asemenea indicator poate să reliefeze oportunitatea contractării unor noi împrumuturi externe în cazul unor dificultăți prevăzute să apară pe termen scurt.
Pentru a putea aprecia capacitatea pe termen lung a unei țări de a suporta datoria externă, trebuie avut în vedere că nu numai exporturile ci întreaga economie susține plata serviciului. Serviciul datoriei externe constituie o ieșire definitivă de capital sau, altfel spus, o scurgere în exterior a venitului național. Din acest motiv este utilă raportarea serviciului datoriei externe la venitul național. În același timp, în calcularea acestui indicator trebuie avut în vedere că intrarea de capital care a produs datoria externă a contribuit la creșterea avuției naționale, atât în mod direct(s-a adăugat la avuția națională), cât și în mod indirect(a favorizat creșterea venitului național).
În completarea celor arătate la punctul c., trebuie precizat că posibilitatea unei țări de a onora serviciul datoriei externe depinde și de eficiența cu care lucrează economia țării respective, de capacitatea ei de a realiza beneficii corespunzătoare la nivelul fiecărei unități productive, pe cărora să fie posibilă acumularea fondurilor necesare atât dezvoltării, cât și rambursării capitalului extern împrumutat. În ultimă instanță, datoria externă este rambursată din partea de venit național acumulată, care trebuie să fie suficient de mare pentru a acoperi atât necesitățile interne, cât și obligațiile externe scadente. Prin raportarea serviciului datoriei externe la acumulări se poate calcula un indicator util al capacității unei țări de a suporta pe termen lung serviciul datoriei externe.
Un alt indicator al datoriei externe rezultă din raportarea serviciului datoriei externe la veniturile debitorilor (guvernul, organizațiile publice și organizațiile private garantate de către guvern). De exemplu, într-o țară în care datoria externă este contractată cu precădere de către guvern, acest indicator se calculează ca raport între serviciul datoriei și veniturile bugetare ale guvernului. Variantele de calcul diferă în funcție de venitul luat în considerare(venituri totale sau venituri nete). Avantajul acestui indicator constă în faptul că pune față în față datoriile cu disponibilitățile debitorilor în anul respectiv, iar dezavantajul, în faptul că, în țările cu valute neconvertibile, veniturile interne ale debitorilor nu pot fi comparate cu datoriile în valute străine. În plus, trebuie avut în vedere că guvernele își pot finanța deficitele bugetare prin emisiune monetară, iar aceasta, având efecte inflaționiste, modifică paritatea puterii de cumpărare a monedei naționale față de a celorlalte valute, alterând acest indicator.
Calcularea indicatorului serviciul datoriei/veniturile debitorilor este oportună în următoarele situații:
când ponderea comerțului exterior în venitul național este mare(cazul unor țări mici și mijlocii care depind în mare măsură de comerțul exterior) și, în consecință, calcularea ratei serviciului datoriei externe prin raportarea serviciului datoriei externe la veniturile din export nu este în întregime semnificativă, deoarece problema este ca debitorii interni(guvernul, agențiile guvernamentale) să găsească fondurile proprii necesare rambursării datoriei externe;
când guvernul este principalul debitor în exterior, iar finanțarea inflaționistă(prin deficitele bugetare) a procesului de rambursare a datoriei externe poate agrava situația economică internă și starea balanței de plăți a țării respective.
Raportul dintre serviciul datoriei externe și nivelul rezervelor oficiale de aur și devize libere poate completa în mod util semnificația pe care o are rata datoriei externe, arătând în ce proporție serviciul datoriei externe poate fi acoperit prin rezervele oficiale ale țării și, în consecință, cu cât pot degreva rezervele valutare eforturile făcute prin intermediul exporturilor în vederea acoperirii serviciului datoriei externe.
Indicatori ai soldului datoriei externe
Există doi indicatori din această categorie și anume:
raportul între soldul datoriei pe baza sumelor trase și nerambursate și exporturile de bunuri și servicii;
– raportul între soldul datoriei pe baza sumelor încasate și nerambursate și produsul intern brut, aceasta reprezentând gradul de îndatorare externă.
Acești indicatori reprezintă evaluări ale pozițiilor pe stoc, indifirent de unitatea de măsură. Aceștia contribuie la estimarea interesului străin în economie, în timp ce soldul datoriei externe reprezintă recalcularea, la o dată anterioară, a intrărilor contractuale de capital străin. O rată înaltă semnifică faptul că țara considerată a înregistrat intrări importante de capital în trecut, dar nu înseamnă automat că a rămas tributară acestor intrări sau că ar putea, eventual, să se confrunte cu dificultăți în asigurarea serviciului datoriei externe.
O rată de îndatorare externă ridicată poate fi sau nu asociată cu o rată a serviciului datoriei elevată în funcțile de condițiile în care sunt contractate împrumuturile. Se poate aștepta, în cadrul procesului de acumulare a datoriei externe ca raportul între soldul datoriei externe și PIB(sau exporturi) să crească pentru a atinge un nivel constant în cazul în care vor fi îndeplinite anumite ipoteze. Dacă acest raport nu va atinge această limită, se poate deduce că productivitatea investițiilor a fost inferioară dobânzilor aferente împrumuturilor externe în contul datoriei, sau că țara a devenit tributară împrumuturilor din exterior. Raportul ce s-a stabilit pe termen lung variază de la un debitor la altul, în funcție de împrumuturile externe, de rata de creștere a PIB și a exporturilor și de amploarea solicitărilor la economisirile străine.
Indicatori ai dobânzii la datoria externă
Pot fi calculați:
raportul între plățile dobânzii și totalitatea exporturilor;
raportul între plățile dobânzii și PIB.
Raportul între plățile anuale ale dobânzii și PIB(sau încasările din exporturi) poate avea un rol util ca indice al amplorii relative a încercării impuse de datoria externă. În teorie, un nivel ridicat sau o creștere rapidă a acestui raport indică apariția unei situații caracterizate printr-un consum excesiv și/sau dificultăți asociate productivității și rentabilității investițiilor. Resursele externe pot fi afectate într-o măsură mai mare de consum decât de către investiții. Totodată contribuția programului de investiții a unei țări la creșterea PIB sau a exporturilor poate fi slabă în comparație cu costul finanțării externe.
Rapiditatea cu care această rată poate fi stabilizată variază în funcție de țară, în funcție de proporția investițiilor finanțate prin capitaluri atrase din străinătate, de coeficientul marginal al capitalului(capital/producție), de costul finanțării externe și de măsura în care rata economisirii marginale este superioară ratei de economisire medii din țara debitoare.
Indicatori ai rezervei valutare sau internaționale
raportul între rezervele internaționale și soldul datoriei pe baza sumelor trase și nerambursate;
raportul între rezervele internaționale și importurile de bunuri și servicii.
Rezervele internaționale ale unei țări sunt egale cu suma activelor în drepturi speciale de tragere, plus poziția rezervelor la F.M.I., plus activele în devize și aur (care sunt sistematic evaluate pe baza cursurilor Londrei la sfârșitul anului). Aceste două raporturi sunt indicatori ai capacității de îndatorare și de rambursare a țării.
Alți indicatori ai datoriei externe
Raportul între încasări și importuri. Acest raport indică măsura în care țara este tributară împrumuturilor externe brute pentru a-și finanța importurile;
Raportul între transferurile nete și importuri. Acest raport măsoară disponibilitatea resurselor împrumutate din străinătatea pentru a finanța importurile;
Raportul între rambursările ratelor de capital și încasări. Acest raport indică măsura în care datoria externă a țării este “reorientată”. Creșterea în timp a acestui raport poate determina o aglomerare a termenelor de rambursare sau un acces mai puțin favorabil pe piața internațională de capital;
Raportul între transferurile nete de resurse și PIB sau PNB. Acesta indică contribuția economisirilor externe nete la procesul de dezvoltare și furnizează informații precise în cazul în care este comparat cu raporturi ca economisiri interne/PIB sau PNB sau investiții/PIB sau PNB.
Echilibrul balanței de plăți în condițiile datoriei externe
Probleme de lichiditate ale datoriei externe
Dacă veniturile externe nete ale unei țări scad brusc, iar serviciul datoriei externe se menține fix, apar așa-numitele probleme de lichiditate referitoare la datoria externă, respectiv țara în cauză întâmpină dificultăți în găsirea la timp a fondurilor necesare pentru achitarea ratelor scadente. Asemenea situații sunt deosebit de frecvente în cazul țărilor în curs de dezvoltare, ale căror exporturi, constituite în principal din produse de bază, înregistrează importante variații valorice datorită modificărilor frecvente ale cererii și prețurilor pe piața mondială.
Analiza datoriei externe trebuie să aibă în vedere posibilitatea apariției unor asemenea crize de lichiditate(crize ale balanțelor de plăți), crize care măresc costurile îndatorării în exterior(fondurile lichide necesare rezolvării crizei sunt procurate de multe ori în condiții oneroase, neavantajoase) și reduc beneficiile rezultate din apelarea la capitalul extern(criza de lichiditate produce tensiuni în economia națională, modifică prioritățile, etc).
În unele lucrări de specialitate se face următoarea clasificare a factorilor care acționează într-o criză de lichiditate:
Variabile fluctuante:
Export
Fluxuri de capital
Importuri de forță majoră
Variabile de rezervă:
Rezerve oficiale de aur și devize
Importuri la care se poate renunța
Variabile rigide:
6) Importuri minime necesare
7) Serviciul datoriei externe
Exporturile
Una din cauzele scăderii veniturilor externe în devize libere ale țărilor este scăderea exporturilor datorită fie scăderii cererii pentru respectivele produse pe piața internațională(cauze ciclice, aleatorii sau ca urmare a unei tendințe de mai lungă durată), fie scăderii ofertei de export a țării respective sub influența unor factori economici sociali sau politici interni. Cauza profundă a scăderii bruște a exporturilor rezidă în structura unilaterală, anacronică a comerțului exterior, în general a economiei naționale a țărilor în curs de dezvoltare. Experiența a demonstrat că țările cu un export mai diversificat din punct de vedere al nomenclatorului, bazat într-o mare măsură pe produse manufacturate, beneficiază de o mai mare stabilitate a veniturilor din exporturi. O influență importantă asupra stabilității volumului fizic al exporturilor o are diversitatea geografică a comerțului exterior, astfel încât exporturile să nu depindă în prea mare măsură de cererea dintr-o singură țară sau dintr-un singur grup de țări.
Există mijloace de evitare a crizelor de lichiditate cauzate de scăderea valorică a exporturilor, mijloace grupate într-o politică pe care o putem denumi de ”precauție”. În acest cadru pot fi calculați “indicatori de alarmă” ai scăderii exporturilor, de exemplu, scăderea cu un anumit procent a indicelui valoric al exporturilor poate fi instituită ca semnal de alarmă pentru introducerea unor măsuri de redresare a balanței de plăți(stimularea altor exporturi sau a intrărilor de capital, reducerea importurilor, etc).
Fluxuri de capital
Un alt factor fluctuant, a cărui evoluție nu poate fi prevăzută cu un grad suficient de acuratețe și care afectează nefavorabil lichiditatea internațională a țărilor care se îndatorează(aici, în înțelesul asigurării mijloacelor de plată necesare acoperirii plăților scadente), este constituit de fluxurile de capital spre și din aceste țări.
De obicei, fiecare țară mizează pe anumite intrări de capital, pe termen scurt sau lung, cu ajutorul cărora să-și echilibreze balanța de plăți; dacă aceste previziuni nu se materializează, țara respectivă se află în pericolul apariției unei crize de lichiditate. În unele cazuri, intrările reduse de capital, sub previziuni, au loc concomitent cu accentuarea ieșirilor de capital, fie în contul serviciului datoriei externe, fie ca urmare a repatrierii unor capitaluri private.
Se pune problema depistării surselor mai stabile de capital străin la care țările pot apela. De multe ori, se efectuează o clasificare a intrărilor de capital în funcție de coeficientul lor de siguranță. De exemplu, intrările de capital pentru un proiect de investiție inițiat anterior pot fi considerate o sursă sigură de capital, deoarece ele vor continua până la finalizarea proiectului, eșalonarea lor efectunându-se, în majoritatea cazurilor, conform programului de desfășurare a lucrărilor. De asemenea, creditele comerciale(la import) sunt o sursă relativ sigură de intrări de capital, până la limita în care țara respectivă este considerată că are o bonitate financiară acceptabilă. Intrările de capital, reprezentând credite sau împrumuturi din partea guvernelor străine sau din partea organismelor financiare internaționale, sunt surse de capital care evoluează relativ independent de conjunctura economică din țările donatoare sau beneficiare. În schimb, intrările de capital privat sub forma investițiilor directe și de portofoliu, precum și posibilitățile de obținere a unor împrumuturi de pe piețele financiare internaționale tind să fluctueze în funcție de situația economică atât din țara creditoare, cât și din cea beneficiară, din care motiv pot fi considerate ca surse de capital mai puțin sigure.
Aceste considerente de ordin cu precădere tehnic îndreptățesc concluzia că fluxurile de capitaluri necesare potențării eforturilor proprii ale țărilor care au nevoie de ele, sunt mai avantajoase și mai stabile dacă se fac din surse publice internaționale, dacă constituie asistență financiară acordată pe plan multilateral țărilor, fără condiții politice, decât dacă sunt la latitudinea intereselor economice și politice ale capitalului privat.
Importuri de forță majoră
Creșterea substanțială, pe parcursul unei perioade scurte, a importurilor poate genera dificultăți în rambursarea datoriei externe. De obicei, importurile diferitelor țări pot fi controlate și menținute în limitele dorite dacă nu intervin elemente deosebite. În schimb, importurile determinate de o forță majoră, cum sunt cele determinate de necesitatea asigurării cu produse agroalimentare în situația unor secete, etc., nu numai că blochează fondurile lichide necesare onorării serviciului datoriei, dar generează, în majoritatea cazurilor, o sporire bruscă a volumului datoriei deoarece țara în cauză trebuie să apeleze la împrumuturi externe, pe care le obține de obicei în condiții oneroase, pentru a putea finanța importurile suplimentare.
Pentru a putea aprecia gravitatea importurilor de forță majoră pentru o țară, trebuie să se aibă în vedere că obținerea rapidă a sumelor de bani necesare finanțării acestor importuri face necesară, de multe ori, apelarea la piețele internaționale de capitaluri private sau la piețele de capital din țările capitaliste dezvoltate, unde țărilor în curs de dezvoltare le sunt aplicate, de regulă, marje suplimentare, ridicate, de dobândă datorită bonității financiare a acestor țări. În același timp, celelalte condiții de creditare de pe piețele de capital private sunt relativ greu de suportat de către țările în curs de dezvoltare.
În depășirea situațiilor dificile generate de necesitatea unor importuri de forță majoră, trebuie avută în vedere existența unor facilități de credite existente pe plan mondial pentru asemenea circumstanțe(ajutoarele acordate de Banca Mondială, utilizarea tragerilor asupra F.M.I., ajutoarele pe care le acordă unele guverne).
Rezerve oficiale de aur și devize
Efectele negative ale fluctuațiilor pe care le înregistrează(de regulă, în cazul țărilor în curs de dezvoltare) veniturile din exporturi, fluxurile de capital și importurile de forță majoră pot fi contracarate prin utilizarea rezervelor în valute străine, prezente și potențiale, care stau la dispoziția acestor țări și care constau, în principal, din rezervele oficiale de aur și devize și din economiile valutare, care rezultă din renunțarea la anumite importuri.
Rezervele oficiale de aur și devize constituie principala variabilă de rezervă care este utilizată de țara îndatorată în situația unor crize de lichiditate, însă trebuie avut în vedere că, din punct de vedere economic, rezervele valutare constituie disponibilități imobilizate, sub formă lichidă, iar pentru țările în curs de dezvoltare, care au mari necesități de capital, este dificil să păstreze un nivel adecvat al rezervelor lor oficiale. Nivelul optim al rezervelor este diferit de la țară la țară; de obicei, se apreciază drept optim un nivel al rezervelor care să acopere importurile țărilor respective pentru o perioadă de 2-6 luni.
Trebuie avut în vedere caracterul condiționat sau necondiționat al lichidității internaționale de care dispune țara respectivă. În timp ce rezervele de devize sau de aur și tragerile asupra F.M.I., în cadrul tranșei aur, sunt oricând la dispoziția unei țări în curs de dezvoltare care se află în dificultăți ale balanței de plăți, posibilitatea de a obține împrumuturi de la alte guverne sau de pe piețele private de capital este condiționată de anumite elemente politice sau economice, uneori chiar de situația datoriei externe.
Importuri la care se poate renunța
În cazul crizelor de lichiditate, pentru a procura fondurile necesare plăților scadente, țările îndatorate se văd nevoite să reducă drastic importurile. În acest context, prezintă interes determinarea importurilor la care se poate renunța rapid și fără a perturba economia națională. Dificultatea provine din faptul că în multe țări importurile sunt deja limitate la strictul necesar, datorită nivelului scăzut al veniturilor valutare. De aceea, înțelesul noțiunii de “importuri la care se poate renunța” este în multe cazuri deosebit de relativ. Totuși, importurile la care se poate renunța constituie o variabilă de rezervă la care apelează multe țări aflate în situația descrisă.
Importuri minime necesare
Clasificarea importurilor în importuri de forță majoră, importuri la care se poate renunța și importuri minime necesare pornește de la realitatea că, în ceea ce privește balanțele de plăți ale țărilor care apelează la împrumuturi externe, cel mai ușor de controlat de către autorități sunt posturile de importuri.
În general, se poate aprecia că importurile minime necesare sunt în funcție de stadiul dezvoltării economice a fiecărei țări. În mod concret, aprecierea nivelului importurilor minime necesare depinde de o multitudine de factori cum sunt: structura importurilor totale, proiectele de creștere economică, structura economică internă, sistemul de priorități. Dacă o țară dispune de suficiente rezerve de petrol pentru o perioadă de câțiva ani, ea poate renunța în întregime la importul de petrol și atunci importul minim necesar de petrol, la prima vedere, pare a fi zero. Însă, având în vedere avantajele acoperirii pe o perioadă mai lungă de timp a unei părți din consumul intern prin producția autohtonă sau posibilitatea ca aprovizionarea viitoare cu petrol din surse externe să fie cu mult mai costisitoare decât cea prezentă, diferența în plus depășind de câteva ori costurile suplimentare rezultate dintr-o majorare a datoriei externe, unele importuri minime de petrol apar totuși ca necesare.
Importurile minime necesare nu constituie o noțiune precisă: economiile interne, mai buna organizare și creșterea productivității muncii, găsirea unor resurse interne, nevalorificate încă suficient, reprezentând numai câteva din căile prin care ele pot fi reduse.
Serviciul datoriei externe
Serviciul datoriei externe constituie elementul cel mai rigid al balanței de plăți a oricărei țări. Ratele scadente de rambursare ale împrumuturilor și creditelor externe și eșalonarea lor sunt stabilite contractual. Reeșalonarea se poate face numai în anumite condiții, în care creditorul acceptă rediscutarea contractului(acordul de credit). Dobânzile la datoria publică externă sunt, de obicei, stabilite contractual, astfel încât, în anumite limite, eșalonarea plăților privind dobânzile la împrumuturile externe este, de asemenea, dinainte cunoscută și trebuie respectată.
Analiza cât mai realistă a situației serviciului datoriei externe poate fi efectuată prin luarea în considerare a mai multor indicatori:
ponderea pe care o au sumele scadente din următorii doi-trei ani în totalul datoriei externe;
rata datoriei externe;
gradul de acoperire a importurilor prin rezervele valutare(rezervele de aur și devize);
gradul de acoperire a serviciului datoriei externe prin rezervele valutare;
ponderea lichidității necondiționate în rezervele oficiale de aur și devize;
ritmul de creștere a exporturilor.
Experiența diverselor țări a arătat că cele mai severe crize de lichiditate sunt generate de creșterea substanțială a serviciului datoriei externe pe termen scurt, cu alte cuvinte de aglomerarea scadențelor pe o perioadă de câțiva ani. Apariția acestor situații critice este favorizată de următoarele situații: termenele de rambursare a creditelor și împrumuturilor externe nu au fost eșalonate pe o perioadă de timp rezonabilă; exporturile și celelalte surse de venituri externe nu au crescut în ritmurile scontate; importurile sunt deja reduse la nivelul minim necesar; nu au fost acumulate rezervele valutare suficiente în perioadele relativ mai favorabile ale balanței de plăți; creditorii externi nu acceptă refinanțarea împrumuturilor; piețele internaționale de capital sunt foarte solicitate.
Aglomerarea scadențelor pe termen scurt denotă o structură nefavorabilă a datoriei externe, care poate fi determinată de interacțiunea următoarelor împrejurări:
deficitele neașteptate și relativ ridicate ale balanțelor de plăți curente ale țărilor sunt finanțate, de obicei, prin împrumuturi externe pe termen mediu și scurt; dacă evoluția din următorii ani a exporturilor este favorabilă, aceste datorii pe termen scurt nu mai sunt necesare; în schimb, dacă evoluția din următorii ani a exporturilor este nefavorabilă, datoriile pe termen scurt se cumulează cu datoriile precedente scadente și cu alte ieșiri de capital, generând o criză de lichiditate;
crizele de lichiditate apar destul de frecvent după situații favorabile în plățile curente, după creșteri substanțiale ale exporturilor, deoarece adeseori previziunile prea optimiste privind posibilitățile de creștere a exporturilor conduc la majorarea exagerată a importurilor și, în consecință, la agravarea situației plăților curente;
multe țări în curs de dezvoltare, în special cele aflate în proces de industrializare, au apelat în mare măsură la credite de export pe termen mediu în vederea finanțării importurilor lor de mașini, utilaje și instalații; având în vedere că aceste credite constituie o modalitate obișnuită de plată la importul de mașini și utilaje, de multe ori creditul de export pe termen mediu a fost utilizat în mod excesiv, fără a se avea în vedere și posibilitățile reale de majorare în viitor a veniturilor din exporturi sau din alte surse;
țările care au cunoscut un proces intens de industrializare au înregistrat majorări substanțiale ale importurilor minime necesare, fie ca urmare a creșterii necesităților privind materiile prime(pentru funcționarea ramurilor economice nou create), fie ca urmare a creșterii importurilor de mașini și utilaje pentru a completa noile structuri industriale și a le face eficiente; în lipsa unor majorări, cel puțin de aceleași proporții a exporturilor, importurile suplimentare sunt finanțate din împrumuturi sau credite externe pe termen mediu sau scurt, scadente pe perioade scurte de timp.
Echilibrul macroeconomic în condițiile datoriei externe
Probleme de solvabilitate privind datoria externă
Pe termen lung, analiza datoriei externe trebuie să aibă în vedere două aspecte fundamentale: posibilitatea ca țara îndatorată să reziste unor crize de lichiditate; necesitatea ca țara îndatorată să nu ajungă în situația în care să nu dispună de activele necesare(nu neapărat active lichide) pentru achitarea sau măcar amânarea datoriei externe contractate.
Dacă pe termen scurt atât “costurile” cât și avantajele datoriei externe nu apar în întregime, pe termen lung situația poate fi sintetizată în următoarea judecată: dacă avantajele îndatorării în exterior depășesc costurile acestei operații, atunci solvabilitatea internațională a țării îndatorate nu a fost prejudiciată, iar capacitatea de a onora serviciul datoriei externe, pe termen lung, este asigurată. Crizele de lichiditate măresc costurile îndatorării, micșorează avantajele și grevează capacitatea de a onora serviciul datoriei externe. Există deci o legătură strănsă între crizele de lichiditate și capacitatea de rambursare pe termen lung a datoriei externe.
Avantajele pe termen lung ale apelării la capitalul extern pot fi analizate în funcție de comportamentul diferitelor variabile macroeconomice.
Capitalul extern poate suplimenta resursele naționale, contribuind la majorarea investițiilor și, în general, a tuturor cheltuielilor interne.
Prin majorarea produsului intern brut, mai ales prin majorarea investițiilor, capitalul extern accelerează ritmul creșterii economice, în funcție de mărimea intrărilor de capital și de eficiența cu care este utilizat. Deci un prim avantaj al utilizării capitalului extern rezidă în accelerarea creșterii economice. Pentru a aprecia măsura în care capitalul extern contribuie la accelerarea creșterii economice interne sunt necesare:
Comensurarea majorării cheltuielilor interne pentru consum și investiții datorită intrărilor totale de capital extern;
Calcularea unor indicatori care să reliefeze sintetic eficiența cu care este utilizat capitalul.
Capitalul extern contribuie în cazul țărilor cel mai puțin dezvoltate la suplimentarea procesului intern de acumulare a capitalului, situat în aceste țări la un nivel redus. Indicatorul care arată necesarul de capital extern este diferența dintre volumul acumulărilor și volumul investițiilor preconizate. Pe de altă parte, indicatorul care arată gradul în care capitalul autohton participă, în dinamică, la creșterea investițiilor interne este rata acumulării.
Capitalul extern poate contribui la ridicarea generală a nivelului calitativ al activității economice dacă este utilizat în sensul modernizării economiei și al diversificării exporturilor. Participarea capitalului extern la dezvoltarea unor ramuri moderne, restructurarea exporturilor și evoluția pe termen lung a raportului de schimb sunt indicatori care pot fi utilizați în aprecierea rolului capitalului extern la întărirea poziției competitive a țării respective pe piața internațională.
Un ultim avantaj pe termen lung al capitalului extern este acela că fondurile externe pot fi folosite pentru depășirea unor dificultăți pe termen scurt, inclusiv pentru depășirea crizelor de lichiditate, permițând astfel realizarea planurilor de perspectivă. De exemplu, capitalul extern poate contribui la depășirea unor dificultăți în domeniul balanțelor de plăți, fără a fi afectate importurile în sensul scăderii lor, fără a se forța creșterea costisitoare a exporturilor și, astfel, fără a se amâna realizarea proiectelor de investiții.
“Costurile” pe termen lung ale datoriei externe, la nivel macroeconomic, sunt determinate de condițiile în care sunt obținute fondurile externe (dobânzi, perioadă de grație, perioada de amortizare, alte condiții inclusiv cele politice).
Serviciul datoriei externe sintetizează principalele “costuri” directe ale datoriei externe pentru o economie, într-o anumită perioadă de timp. Mărimea, în cifre absolute, a serviciului datoriei externe nu este pe deplin concludentă; calcularea diferitelor raporturi între serviciul datoriei externe și alte variabile macroeconomice (exporturi, total venituri externe curente, acumulări interne, etc) reliefează mai bine “costurile” macroeconomice ale datoriei externe.
Apariția crizelor de lichiditate (crize ale balanțelor de plăți) constituie un “cost” indirect al datoriei externe cu condiția ca între apariția crizelor de lichiditate,pe de o parte, și creșterea serviciului datoriei externe, pe de altă parte, să existe o corelație evidentă. Pot exista cazuri în care lipsa de lichiditate nu este legată de creșterea serviciului datoriei externe.
În unele lucrări de specialitate se consideră că țările care trebuie să suporte o datorie externă substanțială înregistrează inevitabil deteriorarea raportului lor de schimb, această deteriorare fiind un alt “cost” indirect al datoriei externe. Pentru onorarea serviciului datoriei externe, țările debitoare “forțează” creșterea exporturilor, acceptând sau chiar promovând prețuri de export relativ scăzute și suprasolicitând producția internă destinată exprotului.
“Costuri” indirecte ale datoriei externe mai pot fi considerate, în funcție de situația concretă: – reducerea importurilor în vederea sporirii posibilităților de acoperire a serviciului datoriei externe; renunțarea la anumite proiecte de investiții, din lipsă de fonduri în valută datorită onorării serviciului; dezvoltarea și structurarea economiei în sensuri care contravin intereselor naționale, etc.
CAPITOLUL 3
Monitorizarea datoriei externe
În acest capitol sunt descrise metodele ce pot fi folosite pentru a determina sursele de informații necesare creării statisticilor privind datoria externă. Sunt examinate problemele de compilare a informațiilor în modalități diferite, în funcție de tipul de datorie. De exemplu, pentru datoria guvernamentala ( publica și public garantată ), guvernul trebuie să se asigure că plățile se fac prompt în conformitate cu obligațiile statuate. De aceea, înregistrările contabile detaliate sunt disponibile ca sursa de informație. Însă, pentru datoria neguvernamentală, colectarea informațiilor este o sarcina mai dificilă pentru că în mod frecvent informațiile contabile nu sunt disponibile macrostatisticienilor.
Abordarea diferită impusă de problemele de mai sus are și alte implicații. Deși unitatea de monitorizare localizată, de obicei în Ministerul Finanțelor, unde se asamblează informații privind datoria guvernamentală, ar putea monitoriza și datoria neguvernamentală, de obicei, acest segment al datoriei externe este compilat la nivelul băncii centrale, situație existentă, cu unele deosebiri, și în țara noastră.
Unitatea centrală de monitorizare a datoriei externe
Pentru a beneficia de o sursă centralizată de statistici ale datoriei externe, autoritățile centrale ar trebui să creeze un oficiu al datoriei, localizat în Ministerul Finanțelor sau în banca centrală sau, mai rar, ca un corp autonom. Legislația sau hotărârile guvernamentale îi vor conferi oficiului o anumită autoritate în culegerea informațiilor. O relație critică va exista între oficiul datoriei și plătitorul direct al serviciului datoriei guvernamentale, de obicei, un departament al băncii centrale. Eficiența acestei relații va determina dacă oficiul datoriei va fi capabil să înregistreze plata efectivă a serviciului datoriei sau va înregistra o simplă nota informativă despre emiterea unui ordin de plată și dacă oficiul datoriei va putea monitoriza datoria neguvernamentală. În mod similar, relația dintre oficiul datoriei și agenții împrumutători, fundamentată pe capacitatea oficiului de a-și concretiza autoritatea de culegere a datelor despre convențiile de credit și fluxurile financiare aferente, va determina gradul de completare și actualizare a registrului datoriei.
Oficiul datoriei este principalul responsabil pentru managementul datoriei, dar este el însuși dependent de aranjamente legale și instituționale în interiorul cărora își desfășoară activitatea.
Instituțional, autoritatea conferită oficiului datoriei, modul în care este tratat de alte agenții guvernamentale și de către membrii executivului, importanța acordată managementului datoriei, conturează capacitatea acestui oficiu de a se achita de responsabilitățile ce îi revin. Dacă la nivelul ierarhiei organismelor guvernamentale, oficiul datoriei se află undeva la bază și este deservit de personal fără o experiență și o pregătire corespunzătoare nu se poate dovedi suficient și util.
Ca instituție centrală, oficiul datoriei ar trebui să comunice cu ușurință cu factorii de decizie politică, să coordoneze funcțiunile de management al datoriei pretutindeni la nivele de administrație centrală, să controleze accesul la informația pe care o posedă și la cea pe care o produce, precum și la distribuirea acestora. Pentru a realiza toate acestea, oficiul are nevoie de cooperarea multor altor instituții guvernamentale și chiar a unora din membrii conducerii statului.
Dotarea cu personal a oficiului datoriei este foarte importantă în determinarea capabilității sale de a opera eficient. Personalul trebuie să fie instruit în domeniul finanțelor internaționale și ar trebui să includă economiști capabili să urmărească piețele de capital, să înțeleagă noile tipuri de instrumente de datorie, să emită judecăți rezonabile despre implicațiile asupra portofoliului datoriei determinate de fluctuațiile ratelor dobânzilor, ale cursurilor valutare și ale prețurilor mărfurilor. Este de asemenea nevoie de juriști capabili să ia în considerare atât cerințele unui acord de împrumut, cât și implicațiile legislative interne ale procesului de îndatorare și ale celui de monitorizare a datoriei.
Oficiul datoriei poate include persoanele autorizate să negocieze acordurile de datorie, persoane care trebuie să fie cunoscătoare ale legislației internaționale și ale direcțiilor strategice ale politicii interne în domeniu, ale tehnicilor de negociere și ale condițiilor oferite de piața capitalurilor.
Subordonată scopului de a fi permanent la curent cu mișcările de piețele internaționale de capital și de a avea în permanență o bază de date actualizată ar trebui să fie și dotarea oficiului datoriei cu mijloace moderne de telecomunicații, ca telefon, fax, telex, conexiuni cu rețele informatice internaționale și interne specifice.
Determinarea surselor de date
Pentru stabilirea unor fluxuri corespunzătoare de informații, este necesară examinarea modului în care datoria externă poate fi contractată de agenți economici sau de alte entități instituționale interne, precum și a modului în care se execută mișcările de capital implicate(trageri, plăți de capital și de dobânzi), fie că sunt sub forma de fluxuri financiare, fie sub formă de fluxuri de mărfuri. Devine apoi necesară stabilirea legislației și a mecanismelor instituționale de care este nevoie pentru a da siguranță că informațiile despre împrumuturile contractate, despre elementele contractelor de credit, despre tragerile efectuate și despre plățile de serviciu al datoriei, ajung la oficiul central al datoriei în timp util.
Pentru a se asigura acoperirea completă, se iau în calcul diferitele aspecte ale tipurilor de împrumutători și ale tipurilor de obligații generate, în paralel cu toate celelalte tipuri de informație considerate necesare. O metodă de colectare a elementelor aproximativ completă o reprezintă organizarea matriceală a informațiilor.
Pentru a se furniza informații analitice către factorii de decizie politică, se iau în considerare nu doar obligațiile ce decurg din acorduri de împrumut deja încheiate, ci și obligațiile potențiale din acorduri de împrumut în curs de negociere și/sau din planuri de apel în viitor la resurse financiare externe.
Este, de asemenea , necesară elaborarea de metode de verificare a gradului de completare și a acurateței informațiilor obținute, pentru a avea certitudinea că acestea sunt corecte.
Organizarea matriceală a informațiilor
O matrice ca aceea din figura 1 se poate constitui de la informațiile referitoare la tipului împrumutătorului, asociate cu tipul specific de obligație generată și cu alte informații.
Pentru simplificarea informațiilor nu se separă , în matricea de față, împrumuturile pe termen scurt de împrumuturile pe termen mediu și lung. Practica va cere, însă, două matrici pentru cele două tipuri de scadență, cu implicații fundamental diferite. Mai mult, informațiile asupra creditelor contractate și asupra elementelor de credit au fost comasate într-o coloană unică, intitulată “acorduri”, întrucât acordul de împrumut oferă ambele tipuri de informații sus menționate.
În primul rând, este definit subiectul deținător al autorității de a se împrumuta, iar, pentru entități fără legătură cu administrația centrală, se determină posibilitatea de a împrumuta cu sau fără garanție guvernamentală. Fiecare linie din matrice reprezintă un anumit tip de autorizare. Matricea rezultată constituie doar un ghid de procedură cărui structură poate fi și trebuie modificată și adaptată în funcție de condițiile specifice ale fiecărei țări.
Obiectivul îl reprezintă crearea unei liste de variabile care trebuie să fie examinate individual, pentru a verifica dacă se colectează toate datele despre datoria externă.
Pentru fiecare linie din matrice se ridică un număr de întrebări ce trebuie rezolvate:
Cine deține autoritatea de a împrumuta?
Cui trebuie să i se raporteze acordurile încheiate?
Ce verificări se fac pentru determinare corectitudinii raportării?
Referitor la fluxurile de datorie(trageri și plăți), procedurile de urmărire diferă după cum aceste fluxuri sunt financiare sau de mărfuri?
Ce verificări se fac pentru determinarea corectitudinii acestei raportări?
Ce legislație este necesară pentru procesul de raportare/colectare a informațiilor?
Plățile de serviciu al datoriei pot fi făcute prin conturi bancare din afara țării sau totul trebuie să treacă prin sistemul bancar.
Fig.1. Organizarea matriceală a informațiilor de datorie
Aplicații în practică
În scopul oricărei soluții practice la problemele de administrare a datoriei și a fluxurilor informaționale aferente, este necesară o agenție a datoriei externe, care să beneficieze de autoritate în culegerea, stocarea, prelucrarea și valorificarea eficientă a informațiilor în domeniu. În timp ce cunoașterea modului de definire a surselor și fluxurilor de informații este utilă în investigarea problemelor potențiale, în același timp este necesară implementarea de metode pentru aplicarea în practică a acestor cunoștințe.
În general, pe măsură ce diferiți împrumutători din economie înțeleg necesitatea centralizării și monitorizării informației despre datoria externă, avantajele acesteia pentru managementul macroeconomic, cu atât mai ușoară devine activitatea agenției de administrare a datoriei. De exemplu, în țările în care operează piețele de capital active și racordate la marile centre financiare internaționale, publicarea de informații cu un grad mare de acuratețe despre balanța de plăți și poziția investițională internațională influențează puternic tranzacțiile de pe piețele respective, datorită încrederii masei de investitori în transparența economiei gazdă. Încurajarea și chiar instruirea personalului de profil al împrumutătorilor în vederea îmbunătățirii modului de negociere și de ținere a evidenței finanțărilor externe, le va permite acestora furnizarea de informații calitativ superioare.
O observație de maximă importanță este aceea că, deși o monitorizare ideală a datoriei externe presupune înglobarea de detalii asupra fiecărui credit în parte. De cele mai multe ori, în practică acest lucru nu este fezabil . De exemplu, pentru datoria pe termen scurt sau pentru datoria negarantată a sectorului privat sunt mai bune informațiile la nivel agregat decât lipsa lor totală.
Pornind de la exemplele consacrate și de înaltă performanță ale Suediei și Irlandei, după 1990 o serie de țări (cele mai recente fiind Ungaria și Portugalia) și-au înființat agenții autonome de administrare a datoriei publice interne și externe. Celelalte state, printre care și România au adoptat soluția clasică a atașării oficiului datoriei la Ministerul Finanțelor și/sau banca centrală. Gradul de eficiență al uneia sau alteia dintre soluțiile de organizare menționate anterior se află încă în studiul diverselor organisme internaționale (Banca Mondială, Uniunea Europeană), primele evaluări demonstrând un ușor avans în favoarea agențiilor autonome.
O ilustrare a acestei afirmații o reprezintă România. În perspectiva implementării programului de monitorizare a datoriei externe și în conformitate cu prevederile Legii 91/1993 privind datoria publică și ale Legii 34/1991 privind Statutul Băncii Naționale a României, datoria publică și public garantată sunt administrate de Ministerul Finanțelor, iar datoria sectorului privat împreună cu datoria pe termen scurt sunt monitorizate de Banca Națională a României. În aceste două instituții sunt localizate și cele două părți ale sistemului informatic de administrare a datoriei externe. Între cele două unități de datorie este instituit un flux informațional permanent, activitatea materializându-se în ținerea la zi a bazei de date privind datoria externă, în generarea de rapoarte și analize privind datoria propriu-zisă precum și referitoare la impactul serviciului asupra balanței de plăți.
Simpla existență a legilor și a altor reglementări în domeniu nu semnifică automat și aplicarea lor în practică. Personalul oficiului de datorie, sprijinit de legislația necesară, trebuie să fie capabil să verifice dacă informația recepționată este completă și actualizată.
Demonstrarea faptului ca informațiile pot fi si vor fi verificate, va fi mai eficientă decât obligarea la respectarea normelor în domeniu prin constrângeri de tipul penalități sau de orice altă natură.
Datoria administrației centrale
În această categorie se includ acordurile de împrumut și emisiunile de obligațiuni al Ministerului Finanțelor, Bănci Centrale și ale altor instituții ale administrației centrale.
Inventarierea obligațiilor curente
În condițiile în care administrația centrală a unui stat nu dispune de informații cuprinzătoare asupra tuturor obligațiilor sale externe curente și viitoare, în momentul implementării unui sistem de colectare și prelucrare a datelor care se dorește viabil pentru un orizont de timp îndelungat, prima necesitate o reprezintă alcătuirea unui inventar complet al tuturor angajamentelor existente. Se impune, astfel, obținerea de informații detaliate de la toți beneficiarii de credit extern din cadrul administrației centrale și a copiilor acordurilor de împrumut. Apoi, este necesară utilizarea înregistrărilor contabile ale acestora pentru verificarea și suplimentarea informațiilor culese în primă fază.
Monitorizarea acordurilor de credit
În cazul administrației centrale, autoritatea guvernamentală are nevoie de un control maxim asupra activității de îndatorare externă. Prin centralizarea deciziei de împrumut, prin limitarea numărului de persoane oficiale autorizate să negocieze și să contracteze angajamentele externe, controlul și eficientizarea informației de îndatorare devin fezabile.
Este important de subliniat faptul că centralizarea deciziei de împrumut nu înseamnă automat și centralizarea datelor contabile.
Autoritatea împrumutătoare trebuie să abordeze sistematic modul de transmitere a contractelor de credit și abonamentelor ulterioare împreună cu schemele de tragere și de amortizare către oficiul datoriei. Într-o organizare ideală, cel puțin o persoană de rang înalt din cadrul oficiului datoriei trebuie să participe la fiecare acțiune de negociere și materializare a unui angajament financiar extern al administrației centrale.
Pentru stabilirea tuturor procedurilor de transmitere a informațiilor către oficiul datoriei este necesară acoperirea următoarelor elemente: identificarea tuturor beneficiarilor de credit autorizați; stabilirea de mecanisme de transmitere a unei copii după fiecare contract de credit încheiat; stabilirea de proceduri de verificare periodică a transmiterii copiilor convențiilor de credit către oficiul datoriei.
Monitorizarea tragerilor
Monitorizarea tragerilor reprezintă problema cea mai dificilă a oficiului datoriei fiind, în mod esențial, o chestiune de organizare a fluxurilor informaționale. Spre deosebire de convențiile de credit și de înștiințările de plată sau plățile propriu-zise, informațiile despre trageri tind să nu treacă întotdeauna prin aceleași unități organizațional-funcționale. De asemenea, comparativ cu plățile, tragerile iau, mult mai frecvent, forma livrărilor de mărfuri sau a prestărilor de servicii.
Procedurile de urmărire și colectare a informațiilor trebuie stabilite astfel încât o copie a fiecărui aviz de tragere să parvină oficiului datoriei. Cerințele formale de raportare către oficiul datoriei a informațiilor despre trageri par să nu fie eficiente. În plus, acestor cerințe trebuie să le se adauge o serie de metode menite să suplimenteze și să verifice datele raportate.
În cazul creditelor destinate finanțării unor proiecte de investiții, tragerile sunt, de cele mai multe ori, administrate de agențiile guvernamentale responsabile pentru implementarea proiectelor în cauză. Administratorii proiectelor pot furniza mai ușor și mai rapid datele referitoare la trageri, dacă acest lucru le este util. Astfel, în problemele legate de disponibilitatea de fonduri pentru proiectele respective, interconectarea monitorizării datoriei cu monitorizarea proiectelor ar oferi această facilitate.
În foarte multe situații, administrația centrală se împrumută în străinătate în contul întreprinderilor publice. Problema majoră, semnalată în majoritatea statelor debitoare, o constituire netransmiterea sau transmiterea cu întârziere a informațiilor despre trageri către oficiul datoriei, de către întreprinderile respective.
Cel mai frecvent, această disfuncționalitate are loc în cazul în care tragerile sunt sub forma livrărilor de mărfuri sau prestatorilor de servicii. Esența problemei constă în “competiția” între beneficiarul final al creditului și oficiul datoriei, pentru posesia avizelor de tragere emise de creditori la expedierea bunurilor sau la efectuarea serviciilor prevăzute în contractul de credit. Una dintre soluțiile o reprezintă păstrarea de către beneficiar a avizelor, cu condiția transmiterii periodice (cel puțin lunar) a unui raport asupra tragerilor efectuate de către oficiul datoriei. O altă soluție o constituie utilizarea statisticilor creditorului, căruia i se poate solicita transmiterea periodică a unor situații centralizatoare privind tragerile efectuate.
O altă gamă a problemelor ivite deseori în înregistrarea tragerilor are următoarele componente:
Cunoașterea desfășurării creditelor comerciale
Creditele comerciale sunt deseori disponibile în mai multe tranșe, în limitele uni plafon general. Deseori, creșterile de prețuri se reflectă într-un total al tragerilor mai mare decât angajamentul inițial. Oficiul datoriei trebuie să fie la curent cu suma trasă în cadrul fiecărui tranșe și trebuie să fie informat în momentul în care volumul total al angajamentului se modifică în corelație cu evoluția prețurilor. De asemenea, este importantă și înregistrarea datei până la care fiecare tranșă este disponibilă. Înregistrarea corectă și completă a tuturor acestor informații este necesară pentru monitorizarea plăților în contul serviciului datoriei.
Alocarea creditelor mixte
În multe situații, tragerile dintr-un credit mixt (împrumuturi acordate de creditori oficiali combinate cu împrumuturi de la bănci comerciale și cu credite furnizor) sunt raportate la oficiul datoriei pe baza consolidată (agregată), fără distincție între tragerile provenite din fiecare credit. De aceea, înregistrarea pe fiecare credit component este necesară atât la oficiul datoriei cât și la beneficiarul creditului mixt.
Plățile în exces de rate de capital, înregistrate drept trageri
Se poate întâmpla câteodată ca o rată de capital să fie achitată într-o sumă mai mare decât cea datorată. Când creditorul returnează surplusul, operațiunea nu trebuie înregistrată ca tragere, ci considerată ajustare la operațiunea de plată care a determinat eroarea.
Probleme de evaluare
Creditele denominate într-o singură valută sunt supuse variaților valutei respective pe piețele financiare, în momentul evaluării lor drept sume de achitat, de către oficiul datoriei. Echivalentul lor în valută de raportare (cel mai frecvent, dolarul SUA) poate să scadă sau să crească, în funcție de cursul valutei la data raportării stocului de datorie. Eventualele diferențe în plus, cauzate astfel, față de valoarea anterioară a stocului nu reprezintă trageri.
Monitorizarea plăților
Cel mai important aspect al managementului datoriei administrației centrale în reprezintă preocuparea pentru efectuarea la timp și în forma cuvenită a plăților în contul serviciului datoriei. În mod obișnuit, această responsabilitate revine Ministerului Finanțelor, deoarece ordonarea acestor plăți este și parte a managementului bugetar.
Ordinele de plată sunt deseori inițiate dintr-un serviciu specializat al Ministerului Finanțelor sau al băncii centrale (în România BNR ordonă plățile serviciului datoriei publice provenite de la FMI și de la G-24, iar Ministerul Finanțelor pentru creditele de la BERD, BIRD, BEI, alte credite bilaterale ce nu fac parte din asistența acordată de G-24).
Înregistrarea la serviciul datoriei a acestor plăți cere două etape: înregistrarea transmiterii ordinului de plată, respectiv verificarea executării plății. Datorită dificultăților continue în balanța de plăți a unei țări în curs de dezvoltare apar deseori întârzieri în plata serviciului datoriei (arierate). Pentru monitorizarea arieratelor trebuie știut dacă și când au fost efectuate plățile. Banca Centrală trebuie să coopereze prompt cu oficiul datoriei pentru transmiterea acestui tip de informații. Sursa primară de informație o reprezintă avizele de plată de la creditori. Aceste avize cuprind și evidențiază separat sumele corespunzătoare ratelor de capital, ale dobânzilor, ale comisioanelor, ale penalităților de întârziere etc.
Dobânzile flotante ridică la rândul lor probleme. Întrucât acestea se modifică zilnic, în momentul realizării unui grafic de eșalonare a plăților se poate utiliza nivelul ratei dobânzii din ziua respectivă sau se poate contura o evoluție a ratei de dobândă implicate în urma consultării informațiilor de pe piețele de capital. Suma exactă a dobânzii se poate înregistra după efectuarea plății.
Monitorizarea arieratelor
Arieratele reprezintă sumele ce ar fi trebuit să fie plătite în contul serviciului datoriei care nu au fost achitate la scadență. Managementul datoriei impune ca personalul responsabil cu execuția bugetară, cel responsabil cu compilarea BPE și cel din cadrul oficiului datoriei să fie la curent în permanență cu situația arieratelor.
Această cerință impune ca oficiul datoriei să dispună în orice moment de graficul actualizat al plăților de datorie, ca și de situația exactă a plăților efectiv executate.
Toate aceste situații trebuie să evidențieze separat sumele, după cum acestea reprezintă rate de capital, dobânzi, comisioane, alte speze aferente capitalelor utilizate. Dacă o plată nu se efectuează, se înregistrează un arierat, care trebuie reflectat în sporirea stocului de arierate. Orice efectuare ulterioară a unei plăți întârziate trebuie să se reflecte într-o diminuare a stocului de arierate. Situația pe fiecare credit în parte trebuie să fie verificată periodic cu evidențele creditorilor, neconcordanțele fiind imediat înlăturate.
Eventualele diferențe între evidențele plăților scadente și ale arieratelor ținute de oficiul datoriei și cele existente la alte instituții centrale trebuie să fie reconciliate periodic. Lipsa acestor reconcilieri duce la raporturi diferite către guvernul țării în cauză și către instituțiile internaționale, ceea ce duce la diminuarea credibilității atât a instituțiilor raportoare, cât și a țării în cauză, atât în interior cât și în mediile financiare internaționale, ceea ce înseamnă, implicit, un acces mai dificil în viitor la surse externe de finanțare.
Datoria sectorului public
Pentru creditele cu garanție guvernamentală se pot institui proceduri de colectare a informațiilor similare cu cele folosite pentru datoria administrației centrale. Se impune din punct de vedere legal și instituțional , existența unei singure autorități îndrituite să garanteze împrumuturi externe în numele guvernului. Această autoritate trebuie să transmită o copie a fiecărui contract și a fiecărei scrisori de garanție la oficiul datoriei, cu verificări periodice destinate să asigure că evidențele oficiului sunt complete.
Necesitatea ca înregistrările să fie complete reiese din faptul că guvernul este obligat să achite serviciul datoriei în cazul în care beneficiarul de credit nu este capabil să o facă.
Cerințele legate de transmitere informațiilor către oficiul datoriei trebuie să fie sprijinite pe cale legislativă. Sondarea permanentă a beneficiarilor de credit, autorizarea de a le verifica conturile, vor permite oficiului datoriei să verifice informația raportată. În cazul în care valuta este obținută de la banca centrală sau este necesară autorizarea plății de către acesta, cooperarea băncii centrale în obținerea informației despre plățile efectuate este esențială. Informațiile referitoare la plăți vor fi, de asemenea, utilizate pentru a determina stocul datoriei.
Inventarierea obligațiilor curente
Informațiile necesare cu care se inițiază acțiunea de stabilire a unui inventar al obligațiilor curente sunt următoarele: denumirea creditorilor, țările creditoare, scopurile creditelor, sumele angajamentelor inițiale, sumele și datele de intrare în vigoare ale eventualelor înțelegeri de suplimentare (sau anulare totală sau parțială), ratele dobânzilor, graficele eșalonărilor de plăți de serviciu al datoriei.
Situațiile din rapoarte trebuie să cuprindă suma trasă, plățile deja efectuate, suma arieratelor (dacă există). Arieratele trebuie evidențiate separat, în funcție de ceea ce reprezintă: arieratele de capital, arierate de dobândă, etc. toate cifrele trebuie să fie exprimate în moneda de contract.
Este de dorit dezvoltarea de serii istorice privind activitatea de împrumut cu garanție publică. Acestea vor permite managerilor de nivel macro să dispună de informații cu privire la creditele externe primite de diferite sectoare economice, clasificate pe tipuri de credite, tipuri de creditori, țări de origine ale creditorilor, scopuri economice ale creditelor etc.
Convenții noi de credit
Oficiul de datorie trebuie să inițieze aranjamentele legale și instituționale pentru a obține rapoarte periodice de la beneficiarii de credit. Frecvența acestor rapoarte trebuie să ia în considerare capacitatea raportorilor de a le întocmi. Ideal este ca aceste rapoarte să aibă aceeași periodicitate cu cele privind datoria publică, pentru a le putea agrega. Pentru noile credite, întreprinderile ar trebui să transmită cel puțin informațiile cheie și graficele de eșalonare a serviciului pentru fiecare credit în parte. Oficiul de datorie trebuie să trateze creditele generatoare de datorie a sectorului public neguvernamental astfel încât acestea să poată fi incluse și în raportările specifice către Banca Mondială.
Probleme de raportare
În ciuda existenței legilor sau altor reglementări, care impun întocmirea de rapoarte către beneficiarii de credit, întreprinderile se conformează mai rar. Atunci când se introduc solicitări de rapoarte, în mod virtual, în fiecare țară, întreprinderile tind să evite completarea și transmiterea lor către oficiul datoriei. Aceste rapoarte statistice se întocmesc cu o relativă operativitate doar atunci când întreprinderile știu că se supun unor consecințe, în cazul în care nu transmit documentele respective, cum ar fi refuzul acordării de noi garanții.
Chiar și în cazul în care întreprinderea raportează, apar deseori omisiuni, erori, alte vicii de raportare. Cheia problemei pare a fi o bună colaborare și cooperare interpersonală între membrii oficiului datoriei, pe de o parte, și raportorii din întreprinderile beneficiare, pe de altă parte. Comunicarea informației pe baza unui spirit de cooperare este mai eficientă decât cea bazată pe sancțiuni. Procedurile utilizate pentru colectarea datelor de la întreprinderile publice se pot adapta și aplica și în relațiile oficiului datoriei cu administrațiile publice locale sau cu alte entități din cadrul sectorului public.
Datoria privată (comerciala negarantată)
În cazul acestui segment de datorie externă, colectarea informațiilor este, de obicei, mai dificilă, întrucât guvernul nu este implicat în procesul negocierii și contractării datoriei comerciale negarantate. Legislația poate fi uneori utilizată pentru a impune solicitarea unei aprobări, de regulă de la banca centrală, anterior oricărei acțiuni de negociere și contractate de astfel de credite.
Unele țări folosesc un program valoric sub care se poate contracta un credit extern fără să fie necesară obținerea, în prealabil, a unei aprobări de la un organism central, ceea ce duce la flexibilitatea contractării de astfel de credite. În acest caz, se impune raportarea către oficiul datoriei imediat după încheierea procesului de negociere și contractare.
3.4.1 Utilizarea sistemului bancar ca sursă de date
Multe țări obțin datele legate de datoria privată din sistemul bancar. Operațiunile sistemului bancar se desfășoară sub o serie de reguli stricte, băncile întocmind și transmițând băncii centrale, periodic, bilanțuri și alte rapoarte cuprinzând situația activelor și pasivelor externe. Rapoartele ar trebui să separe activele și pasivele externe pe termen scurt de cele pe termen mediu și lung.
Raportul de bilanț reprezintă o sursă majoră de informații pentru oficiul datoriei în monitorizarea datoriei externe a sectorului bancar. Datele astfel obținute se referă la împrumuturi de la bănci străine, depozite ale băncilor străine la băncile locale.
O atenție deosebită trebuie acordată definirii activelor și pasivelor externe în funcție de conceptul de rezidență consacrat de metodologia balanței de plăți, și cel legat de naționalitate și/sau cetățenie, pentru a distinge activele și pasivele externe.
Conform cu acest principiu, cetățenii străini și întreprinderile străine care operează într-o țară pentru mai mult de un an, sunt considerați rezidenți ai economiei gazdă, iar activele și pasivele lor sunt interne. Însă datele obținute din bilanțuri nu conțin toate informațiile necesare oficiului datoriei, din mai multe motive. Primul ar fi faptul că aceste informații nu por fi separate credit cu credit. Apoi, aceste informații reprezintă stocuri la sfârșitul diferitelor perioade de raportare, iar oficiul datoriei trebuie să facă diferența între situațiile de la începutul și sfârșitul perioadei, pentru a obține fluxurile respective. De aici rezultă alte două inconveniente, primul fiind acela că bilanțul prezintă informațiile pe o bază netă, intrările și ieșirile compensându-se reciproc. Al doilea ar fi faptul că informațiile nu sunt diferențiate pe valute, stocurile incluzând și influențele de curs. De aceea sunt necesare și alte raportări din partea băncilor pentru a se completa lipsurile.
Întrucât bilanțurile nu conțin informații exacte despre scadentele și ale depozitelor băncile ar trebui să raporteze pasivele externe separat pe scadente. Astfel, oficiul datoriei poate realiza scadențare estimative ale serviciului datoriei, respectiv partea de rate de capital. Cu privire la plățile de dobânzi, estimările se pot face fie pe baza unor informații solicitate și obținute de la băncile comerciale, fie pe baza dobânzilor practicate pe piețele internaționale.
Pe lângă aceste grupuri de date, oficiul datoriei trebuie să mai exploateze, de la băncile comerciale, și informațiile acestora despre garanțiile emise. Băncile comerciale garantează datoriile agenților economici nefinanciari, în special obligații pe termen scurt (acreditive), dar și pe termen lung. Cifrele acestor garanții nu reprezintă atât obligații ale băncilor cât datorii ale sectorului bancar. Oficiul datoriei trebuie să solicite rapoarte separate asupra garanțiilor emise, întrucât acestea nu sunt, de regulă, cuprinse în bilanțuri.
Este recomandabil ca informațiile bancare să fie utilizate ca sursă principale de date, întrucât înregistrările sistemului bancar sunt, în mod obișnuit cuprinzătoare. Utilizarea de rapoarte directe de la beneficiarii de credit este puțin indicată, folosindu-se mai ales în cazurile când aceștia contractează datorie externă fără să treacă prin sistemul bancar intern. În înregistrările băncilor, datoria privată apare de două ori: o dată ca active, semnificând credite acordate clienților, iar a doua oară ca pasive externe.
Oficiul datoriei trebuie să comensureze întotdeauna pasivele externe, întrucât băncile pot satisface cererile de valută ale clienților lor și din surse proprii.
Utilizarea sistemului de control valutar ca sursa de date
În ceea ce privește controlul asupra formării și evoluției datoriei comerciale negarantate, se disting trei situații.
În primul rând, în anumite țări, agenții economici trebuie să obțină în prealabil autorizarea de a se împrumuta din exterior, de la autoritatea însărcinată cu controlul valutar. După contractarea creditelor, beneficiarii trebuie să înregistreze eșalonarea tragerilor și cea a amortizărilor la Departamentul de Control Valutar din banca centrală. Astfel, banca centrală dispune de informații relativ complete în materie. Alături de informațiile Ministerului Finanțelor despre datoria publică și public garantată, se poate spune că oficiul datoriei dispune de materia primă necesară realizării unor statistici cât mai complete de datorie externă.
În al doilea rând, există un grup de țări unde se pot contracta credite externe fără o autorizare prealabilă. Dar beneficiarii de credite trebuie să înregistreze aceste împrumuturi înainte a li se aproba cumpărarea de valută pentru achitarea serviciului datoriei. În timp ce în aceste țări există relativ puține restricții în domeniul tranzacțiilor valutare, un anume control în domeniu este menținut pentru a se evita exporturi excesive și ilegale de capital autohton.
În ultimul rând , sunt acele țări unde nu sunt restricții asupra fluxurilor de capitaluri spre exterior și unde companiile nu sunt obligate să raporteze sau să înregistreze diferite informații financiare către organismele neguvernamentale. În acest caz, unica sursă rămâne sistemul bancar, completată eventual cu informații obținute prin sondaj (chestionare) de la cei mai importanți agenți economici rezidenți, cunoscuți ca desfășurând o activitate intensă în domeniul tranzacțiilor economice externe.
Există însă o limitare majoră a utilizării sistemului de control valutar ca sursă de date pentru datoria privată, deoarece este posibil ca anumite companii să aibă acces la surse de finanțare externă, în chiar exteriorul țării de rezidență, caz în care doar investigații laborioase și dificile, de regulă ale băncii centrale, pot elucida volumul real al datoriei private.
Utilizarea rapoartelor directe ca sursă de date
În situația în care nu există nici o obligație a companiilor referitoare la raportarea și înregistrarea datoriei lor externe, iar datele din sistemul bancar nu sunt adecvate culegeri de informații despre datoria comercială negarantată, sunt necesare rapoarte directe sau sondaje statistice. Există o serie de țări care cer acestor companii să completeze chestionare asupra finanțării externe. Aceste chestionare pot constitui o sursă de date pentru compilarea informațiilor de datorie externă privată, în special dacă conțin o separare a obligațiilor pe termen scurt și lung.
În legătură cu sondajele statistice financiare apar două probleme. În primul rând, conducerea sondajelor este complicată. Proiectarea chestionarelor trebuie făcută cu atenție, pentru a nu se necesita un volum mare de timp și de muncă pentru completare. Ar putea fi, inițial , necesare sondaje pentru verificarea fezabilității procedeului, iar apoi trebuie depuse eforturi pentru a obține o rată ridicată a răspunsurilor.
O a doua problemă o constituie atitudinea companiilor față de cerințele de informații financiare venite din partea unei agenții guvernamentale. Managerii acestora trebuie să fie convinși că răspunsurile la aceste chestionare vor fi utilizate doar în scopuri statistice și că rapoartele rămân confidențiale. Existența unei legislații eficiente în domeniul confidențialității informațiilor statistice individuale permite conducerea cu succes a unor astfel de sondaje.
Utilizarea statisticilor comerciale ca surse de date
O altă posibilă sursă de informații o reprezintă statisticile comerciale și vamale. Pentru a importa bunuri, aproape întotdeauna este necesară o documentație vamală. Unele țări (de exemplu Australia) au implementat în mod eficient documente vamale care solicită informații asupra modului de finanțare a bunurilor importate. Incluzându-se identificarea creditelor, oficiul datoriei poate verifica dacă a înregistrat sau nu credite respective.
O abordare modificată, direcționată spre obținerea unei cantități limitate de informație, o reprezintă utilizarea chestionarelor. Întreprinderile care au datorie comercială pot fi astfel identificate prin formularele vamale. Prima treaptă într-un astfel de sistem o reprezintă convingerea autorităților vamale pentru a include o întrebare asupra finanțării importurilor, într-un formular relevant.
Centralizând aceste date, principalele companii cu datorii externe pot fi identificate. Bineînțeles că în formularele vamale nu pot fi incluse informații asupra duratei creditelor sau asupra scadențarelor de rambursare. De aceea, o soluție ar putea fi combinarea acestor formulare cu raportarea directă.
Utilizarea surselor de informații ale creditelor
Banca Reglementărilor Internaționale (BRI), Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) și Fondul Monetar Internațional (FMI) publică statistici ale pasivelor externe ale sectoarelor private ale diferitelor economii naționale față de băncile comerciale cu activitate internațională, astfel încât aceste statistici pot constitui surse pentru verificarea statisticilor naționale în domeniu.
Este important ca discrepanțele dintre datele naționale și cele ale statisticilor externe (bazate pe informații furnizate de creditori) să fie descoperite și reconciliate, întrucât băncile comerciale creditoare urmăresc cu mare atenție ambele tipuri de statistici. Dacă apar diferențe inexplicabile între statisticile naționale și cele internaționale, băncile creditoare își vor pierde încrederea în statisticile naționale.
Multe țări în curs de dezvoltare și-au îmbunătățit statisticile datoriei private. Astfel, în 1970, numai 32% din datoria comercială negarantată estimată la nivel mondial provenea din statistici ale țărilor debitoare, pentru ca, ulterior, acest procentaj să crească, în 1975 la 58%, în 1980 la 74%, îndreptându-se astăzi spre 80%.
Datoria externă pe termen scurt
Monitorizarea datoriei externe pe termen scurt, cu scadențe la un an sau mai puțin, reprezintă un proces complex, deoarece numărul acestor tranzacții este foarte ridicat. Dacă comerțul exterior are un volum important comparativ cu producția totală, foarte probabil va exista un număr substanțial de întreprinderi și bănci care vor primi credite pe termen scurt, fie ca linii de finanțare, fie ca și credite de export. Deoarece aceste tranzacții au loc, în special prin intermediul băncilor, cea mai bine plasată pentru culegerea și prelucrarea datelor este banca centrală. Problema cea mai importantă în monitorizarea datoriei pe termen scurt este decizia asupra tipului de informație necesară. Dacă este nevoie doar de informație agregată și sumară, autoritatea statistică trebuie să obțină de la companii, bănci sau alte instituții financiare doar informații de bilanț referitoare la pasive externe pe termen scurt. Dacă banca centrală dorește să controleze procesul de îndatorare pe termen scurt sau să exercite cel puțin o supraveghere atentă asupra împrumuturilor pe termen scurt, atunci sunt necesare informații pe structura “tranzacție cu tranzacție”. Oricum, în prezent puține țări dispun de statistici cuprinzătoare de datorie pe termen scurt.
Elemente ale datoriei pe termen scurt
Cea mai mare parte a datoriei pe termen scurt este de natură comercială. Aceasta provine din:
Credite în cadrul liniilor de finanțare deschise pentru bănci, companii sau guverne;
Acreditive deschise de bănci comerciale locale, confirmate de bănci străine;
Alte credite angajate de bănci comerciale în legătură cu tranzacții comerciale.
Ocazional, banca centrală poate primi depozite comerciale în cadrul unor angajamente de restructurare a datoriei, în care băncile străine vor agrega să mențină unele facilități pentru credite comerciale până la un nivel minim.
Există, însă, și datorie pe termen scurt care nu este de natură comercială. Aceasta provine din:
Depozite ale băncilor străine la banca centrală sau la băncile locale;
Credite financiare acordate băncii centrale sau băncilor locale;
Credite acordate unor entități economice din afara sectorului financiar bancar.
Debitorii pot fi grupați în cei aparținând sectorului financiar-bancar și cei ai sectorului nebancar.
Fluxuri informaționale
Fluxurile informaționale decurg din procesul de control. Scopul mecanismelor de control îl reprezintă asigurarea că procesul de contractare și utilizare a finanțării pe termen scurt se încadrează în limitele firești ale sprijinirii comerțului exterior și a altor activități ce implică o utilizare judicioasă și eficientă a acestor fonduri. În anumite circumstanțe, autoritățile valutare pot impune restricții asupra împrumuturilor pe termen scurt. Banca centrală poate cere să aprobe în prealabil contractarea de linii de finanțare sau alte credite pe termen scurt de către sectorul bancar.
Însă, în cadrul unor acorduri guvernamentale de sprijin reciproc al comerțului exterior sau referitor la avansurile acordate pentru finanțarea exportatorilor interni, cu sprijin financiar extern, banca centrală deleagă autoritatea decizională către băncile comerciale.
CAPITOLUL 4
Controlul datoriei externe
Principii de bază ale gestionării datoriei externe
Unele dintre principalele dificultăți scoase în evidență de gestionarea datoriei țin de faptul că autoritățile naționale nu dispun de suficiente mijloace de promovare a factorilor determinanți în susținerea capacității de îndatorare a țării lor. De exemplu, în cea mai mare parte a țărilor în curs de dezvoltare, creșterea exporturilor este tributară capriciilor climei(pentru producția agricolă), dar și țările industrializate sunt disturbate de fluctuațiile nivelului activității economice(pentru producția minieră și cea manufacturată). O țară debitoare nu poate, în general, să influențeze condițiile în care poate fi contractată o nouă datorie; aceste condiții sunt determinate de forțele care sunt în exercițiu pe piețele de capital internaționale și care reflectă condițiile generale ale ofertei și cererii de capital străin.
Sarcina prognozării dificultăților ce ar putea fi generate eventual de serviciul datoriei ar fi foarte ușor de îndeplinit dacă ar exista semnale de alarmă identificabile. Acest caz nu este, însă, real. Problemele provocate de îndatorare pot surveni brusc și pot fi, de asemenea, rezultatul unor factori foarte diverși care, în cea mai mare parte, nu pot face obiectul previziunilor exacte. Este oricum importantă stabilirea unui sistem satisfăcător de înregistrare, aprobare și urmărire a datoriei externe. De fapt, în absența unui asemenea sistem – care indică suma totală a datoriei, identitatea împrumutătorilor și sumele corespondente – ar fi dificilă evitarea unei crize a datoriei.
Aspectele tehnice și instituționale ale gestiunii datoriei prezintă două serii de probleme. În primul rând, care nivelul optim al datoriei externe? În ce măsură autoritățile publice ar trebui să se implice în reglementarea acesteia? Ce instrumente pot fi utilizate? Și, în al doilea rând, care este structura optimă a datoriei externe? Care sunt obiectivele ce trebuie atinse pentru a obține structura dorită?
Controlul nivelului îndatorării externe
Orice împrumut extern trebuie să fie justificat pe plan economic, comercial și politic pentru valoarea sa intrinsecă. Tot atât de necesar este, oricum, să fie urmărit atent nivelul global al intrărilor de capital în contul datoriei. Ritmul în care o țară poate continua să contracteze împrumuturi externe depinde de rata de creștere a venitului și, în plus, de creșterea exporturilor.
Pentru a evita eventuale probleme de lichiditate, rata de creștere a exporturilor trebuie să fie superioară ratei dobânzii.
Care sunt reacțiile în lanț determinate de creșterea ratei dobânzii? Referindu-ne la rata dobânzii interne, un nivel înal al acesteia implică atât scumpirea creditelor interne cât și creșterea atractivității depozitelor bancare(dar și costul datoriei interne, așa cum, de altfel s-a întâmplat la noi). În ceea ce privește scumpirea creditelor, va cântări evaluarea ratei dobânzii ca element de preț, deoarece aceasta din urmă se va regăsi în costurile interne de producție. Rata rentabilității interne calculată în aceste condiții va trebui să fie destul de mare pentru a nu ispiti deturnarea capitalurilor spre depozitele bancare. Atractivitatea acestora din urmă diminuează tendința de conservare a banilor în valută, sporește deci încrederea în moneda națională și stopează deprecierea acesteia, cererea descrescătoare de valută conducând la ieftinirea ei și, implicit, la descurajarea exporturilor. Acestea pot constitui argumente pro restructurare a economiei, pentru crearea condițiilor de obținere(de către agenții economici interni) a unor rate de rentabilitate internă încurajatoare.
Pe de altă parte, o rată înaltă a dobânzii la împrumuturile externe crește serviciul datoriei, rezolvarea sustenabilității acestuia fiind dată de atragerea altor surse de împrumut (soluție nefericită având în vedere creșterea nivelului de îndatorare), reeșalonarea datoriei (amânarea agoniei, eventual), sau creșterea veniturilor din exporturi. În acest caz, într-adevăr, procentajul încasărilor din exporturi cuvenit pentru finanțarea serviciului datoriei nu crește continuu. Va trebui o analiza prospectivă a evoluției profilului datoriei în cadrul mai multor scenarii care prognozează traiectoria viitoare a soldului tranzacțiilor externe curente, în măsura în care există siguranța menținerii în continuare a politicilor în vigoare.
Necesarul de finanțare este determinat de necesarul pe termen scurt, de acoperire a dezechilibrelor externe, și de cele pe termen lung, în vederea realizării de acumulări pentru finanțarea investițiilor.
Necesarul de finanțare externă pe termen scurt trebuie să fie corelat cu nivelul agregat al cererii anticipate și cu obiectivele politicilor monetare și fiscale.
Plafonarea ratei serviciului datoriei până la un nivel specific, de circa 20%, creează o marjă de siguranță confortabilă. Trebuie subliniat că aptitudinea unei țări de a face față angajamentelor corespunde unei rate a serviciului datoriei dependentă de un anumit număr de factori, cum sunt perspectivelor în materie de:
Evoluția viitoare a schimburilor – exporturi, necesități de import;
Nivelul rezervelor;
Flexibilitatea cu care țara își poate ajusta politicile și structura economică.
Evoluția viitoare a schimburilor – exporturi, necesități de import
O strategie comercială de succes este de importanță crucială pentru o țară debitoare întrucât, în ultimă instanță, datoria trebuie plătită din câștigurile în valută. Se poate spune despre o țară că își administrează cu succes situația comercială atunci când nivelurile importurilor și exporturilor sale permit atât o rată satisfăcătoare de creștere economică cât și un volum al veniturilor în valută ce poate fi acoperitor pentru necesarul de mijloace financiare.
Abordarea strategică a politicii comerciale presupune două căi și anume: substituirea importurilor și promovarea exporturilor, acordându-se de obicei prioritate celei de a doua variante. Și în cazul țării noastre trebuie aplicată această soluție deoarece implicațiile rezolvării acesteia va avea efecte benefice directe și indirecte în sfera economică.
În principiu, substituirea importurilor presupune încurajarea producției ce poate fi realizată pe piața internă prin intermediul tarifelor vamale sau restricțiilor cantitative asupra importurilor. Politicile de promovare a exporturilor nu accentuează reducerea importurilor, tehnica de realizarea a acestui deziderat constând, de obicei, în menținerea unui curs de schimb realist.
O altă posibilitate ar fi utilizarea subvențiilor. În cazul țării noastre s-a recurs la această metodă, nefericită de altfel, judecând după rezultatele obținute până acum în nivelul calității vieții. Pe lângă faptul că sunt mult prea costisitoare pentru conjunctura actuală a economiei noastre, influențează negativ promovarea concurenței și, implicit, așezarea prețurilor pe baze reale.
S-ar putea impune chiar, după o analizare judicioasă a necesarului de resurse pentru importuri, elaborarea unui regim restricționar în privința acestora, în măsura în care nu sunt afectate acordurile comerciale încheiate deja cu străinătatea. Ca argumente în favoarea acestei soluții putem oferi exemplul semnificativ al unor țări ca SUA, Germania, Japonia, Coreea de Sud, etc.
Adeseori este avansată ideea că este mai eficientă o eșalonare a plăților din serviciul datoriei ținând cont de încasările din exporturi întrucât acestea reprezintă resurse în devize ce pot fi utilizate pentru a face față obligațiilor ce decurg din serviciul datoriei externe, în timp ce PIB sau PNB include surse de venit ce nu pot fi atribuite acestei utilizări. Această aserțiune, care este fondată pe un concept de lichiditate, nu ține cont de măsura în care este necesară utilizarea încasărilor din exporturi pentru a finanța plățile curente într-un alt scop decât cel al rambursării datoriei.
Să considerăm, spre exemplu, cazul a două țări care au același nivel al raportului serviciul datoriei externe/încasări exporturi; acestea vor avea o poziție de îndatorare externă diferită dacă plățile pentru importuri nu sunt egale. Acest exemplu arată că e importanță normalizarea ratelor lunând ca factor de eșalonare măsurarea fidelă a amploarei sectorului de bunuri ce fac obiectul schimburilor internaționale. Se poate, totodată, ca același factor de eșalonare să se dovedească nepotrivit pe termen lung, în timp ce constrângerea generată de volumul devizelor poate fi dependentă de creșterea sectorului de bunuri ce nu fac obiectul schimburilor internaționale.
Deoarece factorii de producție se pot ajusta în funcție de prețurile relative și de cursul de schimb, PIB sau PNB vor constitui un factor de eșalonare mai eficient pe termen lung, cu toate că, pe termen scurt, încasările din exporturile de bunuri și servicii(în cazul în care informațiile sunt utilizate corespunzător) permit luarea în considerare a problemelor de lichiditate asociate datoriei externe.
Una din problemele statistice majore ce implică utilizarea PIB sau PNB ca factor de eșalonare în calculul ratelor de îndatorare ține de faptul că cursul de schimb mediu anual în termeni nominali nu permite întotdeauna transformarea fidelă a PIB (sau PNB) din moneda națională în moneda în care este exprimată datoria externă. O monedă supraevaluată se traduce printr-o rată de o valoare ușor înșelătoare, în timp ce o monedă subevaluată produce o rată prea înaltă.
Nivelul rezervelor
Corelația intercondiționată dintre importuri și rezervele internaționale poate fi explicată prin faptul că volumul optim al rezervelor brut este privit în relație cu nivelul importurilor. Altfel spus, nivelul importurilor determină necesarul de rezerve valutare brute pentru a acoperi plata acestora. Indicatorul “rezerve brute exprimate în luni de import”, folositor pentru stabilirea abilității unei țări în susținerea șocurilor externe, trebuie tratat cu precauție.
Importurile reprezintă numai o parte din plățile externe, așadar valoarea acestui indicator nu arată mărimea potențialelor dezechilibre între încasări și plăți ce trebuiesc finanțate din rezerve.
Gestiunea rezervelor internaționale trebuie neapărat să fie luată în considerație. Rezervele internaționale fac parte integrantă a portofoliului global de creanțe externe ale unei țări. În general, rezerva unei țări va trebui să fie cu atât mai mult ridicată cu cât sumele încasate din exporturi fluctuează, cu cât îndatorarea sa este mai importantă, cu cât politicile și structurile economice sunt rigide și șansele de a avea acces la aportul regulat de capitaluri străine sunt limitate. Rezervele mai puțin importante ar putea, în principiu, să fie sporite prin capitaluri împrumutate sau prin linii de credit.
Câteodată este de dorit să se contracteze împrumuturi mai puțin substanțiale pentru consolidarea rezervelor. În primul rând, de cele mai multe ori este mai ușor și mai economic să se recurgă la împrumuturi în cazul în care resursele procurate prin acestea nu sunt necesare de urgență. În al doilea rând, nivelul rezervelor fiind unul dintre indicatorii prin care creditorii evaluează riscul de țară, această politică poate contribui la reducerea costurilor împrumuturilor. În sfârșit, împrumutând într-un moment în care resursele vizate nu sunt absolut necesare, puterea publică poate fi în măsură să apeleze la noi surse de finanțare, cum ar fi piața obligațiunilor. Această strategie apelează, întotdeauna, la evidența certă a costurilor, deoarece, în anumite limite, costul împrumutului este de obicei superior sumelor trase pentru rezerve. Liniile de credit neutilizate implică(totuși) deopotrivă plata comisioanelor de angajament(comisioane de neutilizare). În plus, împrumuturile cresc plățile viitoare în cadrul serviciului datoriei și precondiționarea lor poate suscita diverse probleme.
Flexibilitatea în procesul de ajustare a politicilor și structurilor economice ale unei țări
În absența unor factori exogeni destul de puternici încât să producă o auto-reglare în perioade de timp relativ scurte, este importantă luarea deciziilor de politică economică ce ar putea forța implementarea unor mecanisme capabile să demareze și să susțină funcționarea pârghiilor economice, să provoace reacțiile corespunzătoare la nivelul agenților economici.
Capacitatea țării de a-și ajusta politicile este reliefată tocmai de reacția în comportamentul agenților economici. În ce sens? Dacă se urmărește reducerea ratei inflației aplicând o politică monetară și de curs de schimb capabile să genereze semnale credibile, perceperea corectă a acestora de către agenții economici permite adaptarea rapidă a prețurilor și salariilor la noile condiții, chiar fără o pierdere prea mare de producție. Eșecul poate surveni fie atunci când politicile monetare interne(implicând, de obicei, politica fiscală) se ajustează lent(nivelul fiscalității nu este compatibil cu noile restricții) fie din cauza ajustării lente a stabilirii salariilor și prețurilor de către agenți(nivelul ofertei de masă monetară nu va fi cel așteptat). Feed-back-ul negativ induce adâncirea disfuncționalităților și impune adoptarea de măsuri corective suplimentare vizând nivelul cererii agregate.
Controlul structurii datoriei externe
În general o țară urmărește cu prioritate maximizarea atragerii de împrumuturi externe puternic concesionale, înainte de a se adresa piețelor bancare. Împrumuturile oficiale sunt de obicei însoțite de asistență tehnică și au perioada mai lungă decât împrumuturile bancare, rate ale dobânzii fixe și nu neapărat ridicate; același împrumut poate fi, câteodată, mai scump dacă donatorul susține că finanțează proiecte cu un grad de prioritate mai scăzut sau proiecte care ar putea introduce distorsiuni în structura producției.
Pentru a determina structura cea mai potrivită a datoriei, tot cu scopul de a diminua împovărarea economiei, este importantă adoptarea unor decizii privind:
Condițiile în care se contractează împrumuturile externe: rata dobânzii, perioadele și structura fluxurilor de lichidități;
Proporția între instrumentele datoriei cu ratele fixe de dobândă și instrumentele cu ratele variabile, având în vedere că în general nu este ușor accesibilă obținerea împrumuturilor cu rate fixe pe termen mediu și lung, din surse oficiale bilaterale, țările debitoare ar putea fi obligate să recurgă la împrumuturi variabile. Este de asemenea esențială proiecția viitoarelor plăți în serviciul datoriei pentru a putea face față eventualelor situații surpriză generate de variația ratelor dobânzii. Raportul între viitoarele plăți ale dobânzii și proiecția relativă a încasărilor din exporturi (DOB/EXP) este un indicator util în special pentru determinarea vulnerabilității țării.
Diferitele maniere de repartizare a riscurilor între împrumutători și împrumutați și, bineînțeles proporția între datorie și participarea la capital. Intrările de capital străin pot îmbrăca forma de participații, este vorba de investițiile străine directe și de investițiile de portofoliu(acțiuni). Participațiile prezintă două avantaje în raport cu datoria. Pe de o parte, investitorul străin își asumă atât riscul comercial, cât și riscul de schimb. Pe de altă parte, investiția directă străină e însoțită în general de un aport de resurse în domeniul gestiunii și al tehnologiei de care destul, destul de des, profită și țara în care s-a făcut investiția. Se poate, pentru o perioadă mai lungă, că rentabilitatea medie așteptată de investitorii străini care procedează la aceste investiții străine să fie superioară ratelor de dobândă ale împrumuturilor bancare. O investiție străină directă face adesea parte integrantă unui montaj financiar în care operează intervenția participațiilor, a creditelor contractate prin băncile comerciale și anumite credite de export. Acest lucru poate fi avantajos pentru țară atâta timp cât are posibilitatea să crească cota participațiilor străine în totalul aportului de capital pentru rațiuni pur economice, în particular atunci când ratele dobânzii reale sunt ridicate.
Structura valutară
Un alt aspect al gestiunii structurii datoriei externe îl reprezintă structura valutară a acesteia. În principiu, o țară va trebui să aleagă monedele care contribuie la protejarea economiei de instabilitatea schimburilor. Împrumutătorul poate minimiza costul împrumuturilor sale, poate corija variațiile cursurilor de schimb anticipate. În practică, este adesea dificilă prevederea fluctuațiilor cursurilor de schimb și nivelului dobânzilor. O strategie adoptată de diverse țări consta în decizia fermă de alegere a monedelor în care datoria este contractată în funcție de structura schimburilor. Țara împrumută în monedele acceptate în plățile exporturilor sale și își deține rezerva în monede necesare reglementării importurilor.
Structura pe destinații economice
Utilizarea resurselor financiare atrase din străinătate ar fi ideală în cazul orientării acestora cu prioritate către investiții, evitând pe cât posibil concretizarea lor direct în consum final.
Putem spune că impactul capitalului străin asupra unei economii în tranziție este dublu. Procesul de tranziție fiind în esență unul structural, problema majoră este de natură locațională, în sensul alegerii destinațiilor optime pentru a realiza minimizarea gradului de alocare ineficientă a resurselor. Rolul capitalului străin decurge în primul rând din contribuția sa structurală la procesul de reformă, constituind suportul principal pentru efectuarea unor inevitabile ajustări structurale; ca simplu flux financiar, capitalul străin are un rol complementar, întrucât suplimentează resursele financiare interne.
Analizând structura pe destinații economice, este interesant în primul rând aportul capitalului străin ca flux investițional, aceasta constituind veritabile transfuzii în organismul economic intern, de principii de comportament și mecanisme ale economiei de piață. Se poate crea astfel, în scurt timp, o rețea dinamică a relațiilor de piață care să asigure o interdependență reală la nivelul agenților economici, și, ca efect, ar conduce la dizolvarea structurilor ce împiedică procesele interne de reformă.
Un flux de capital străin sub forma de împrumuturi și credite, deci numai ca flux suplimentar, poate reprezenta, totuși, un sprijin valoros pentru politica guvernamentală în cazul în care, prin utilizarea sa, se reușește și însănătoșirea sistemului financiar-monetar intern, instrument principal al finalizării efective a liberalizării prețurilor.
În consecință, capitalul străin trebuie orientat spre sectoarele cu un potențial real, a căror dezvoltare va fi sigură și rapidă, pentru acoperirea necesităților de susținere a programului de stabilizare macroeconomică. În plus, nu trebuie neglijată infrastructura și sistemul financiar-bancar pentru asigurarea condițiilor necesare dezvoltării economice de ansamblu.
Controlul datoriei publice directe
Guvernul poate angaja, în condițiile legii, împrumuturi externe pe termen mediu și lung, contractate direct sau de către societățile comerciale, regiile autonome și autoritățile publice locale cu garanția statului, pentru realizarea altor obiective sau acțiuni de interes public, crearea și menținerea rezervei valutare a statului, asigurarea resurselor necesare înlăturării efectelor determinate de calamități naturale sau în alte cazuri de forță majoră.
Necesarul de împrumuturi externe se determină pe baza strategiei privind datoria publică externă, în limita plafonului de credite externe și de îndatorare externă, propusă de Guvern și aprobată de Parlament, iar derularea operațiunilor privind realizarea angajamentelor de datorie publică externă se efectuează de către Ministerul Finanțelor care, în acest scop, încheie convenții cu băncile comerciale și cu beneficiarii împrumuturilor contractate. Rambursarea ratelor scadente și plata dobânzilor, spezelor și comisioanelor aferente angajamentelor de datorei publică externă se realizează din resursele cu această destinație prevăzute în bugetul de stat, în bugetul local și în bugetul propriu al beneficiarului de împrumut, după caz.
Ministerul de Finanțe, prin organele sale de control specializate, exercită controlul folosirii resurselor împrumutate, potrivit destinațiilor aprobate, iar pe lângă acestea, are următoarele atribuții:
Elaborează strategia atragerii și utilizării capitalului disponibil pe piața internă și externă;
Acționează pentru aplicarea prevederilor oricăror legi vizând contractarea împrumuturilor de stat;
Elaborează și propune Guvernului proiecte de acte normative în domeniul împrumuturilor de stat;
Încheie, în numele statului, contracte de împrumut de pe piața financiară internă; analizează, avizează și participă la negocierea contractării sau garantării de împrumuturi externe;
Asigură, împreună cu Banca Centrală, resursele necesare rambursării împrumuturilor;
Urmărește evoluția creditului și a dobânzii pe piața financiară și face propuneri de conversiune a datoriei publice;
Informează Guvernul, Parlamentul și organismele internaționale cu care are încheiate înțelegeri în acest sens asupra evoluției și utilizării împrumuturilor de stat și a datoriei publice;
Organizează și ține evidența tuturor angajamentelor de plată interne și externe asumate prin contracte, acorduri, convenții și alte instrumente juridice și urmărește execuția acestor angajamente;
Supraveghează utilizarea împrumuturilor generatoare de datorie publică conform destinației aprobate;
Angajează și reprezintă statul în relațiile cu persoanele fizice și juridice, precum și în fața instanțelor judecătorești, în domeniul împrumuturilor de stat;
Evaluează riscurile financiare decurgând din garantarea împrumuturilor externe, oportunitatea și condițiile de emitere a garanției;
Ține evidența garanțiilor acordate și urmărește ca angajamentele decurgând din acordarea de garanții să nu afecteze credibilitatea financiară a statului pe plan internațional;
Controlul datoriei garantate de către stat
Ministerele de Finanțe ar trebui să fie responsabile numai pentru împrumuturile contractate direct de către guvern(stat). În mod ideal, întreprinderile de stat ar trebui să se împrumute independent. Aceste întreprinderi deseori nu pot obține credite decât dacă acestea sunt garantate de către stat. Așadar, guvernele trebuie să stabilească proceduri și criterii pentru emiterea de garanții ale statului. Acestea sunt foarte importante întrucât, dacă întreprinderile se vor afla în imposibilitatea returnării creditului contractat, acesta va trebui plătit din bugetul statului.
Proiectele de finanțat ale întreprinderilor vor trebui, în consecință, să fie analizate cu atenție și în amănunt, pentru a se vedea dacă vor fi capabile să genereze profitul anticipat. De asemenea, va fi necesară studierea situației financiare a întreprinderii, deoarece, în timp ce proiectul poate părea realizabil, profitabilitatea și situația lichidităților întreprinderii ar putea fi însă mult prea slabe pentru a susține rambursarea creditului.
O altă metodă pentru asigurarea mijloacelor financiare ale întreprinderii este aceea prin care Ministerul de Finanțe contractează împrumuturi în nume propriu din care apoi acordă credite întreprinderilor de stat în aceleași condiții ca ale împrumuturilor inițiale. Pentru asigurarea finanțării externe a întreprinderilor private sunt întemeiate fondurile de dezvoltare. Adeseori agenții guvernamentale ale statului împrumută în nume propriu, după care acordă întreprinderilor private credite în moneda locală.
O a treia cale este aceea prin care Ministerele de Finanțe emit acte normative prin care agenții economici, care beneficiază de împrumuturi externe cu garanția statului, plătesc o cotă de participare la un fond de risc constituit ca sursă extrabugetară pentru acoperirea cazurilor de imposibilitate de plată. Această cotă este calculată și percepută în monedă locală, într-un anumit procent din valoarea creditului extern contractat(de obicei între 0,5 și 5%).
Controlul datoriei private
Autoritățile guvernamentale ale statelor trebuie să aibă în atenție, de asemenea, împrumuturile externe contractate de agențiile neguvernamentale ale sectorului public și cele contractate de către sectorul privat. Din punctul de vedere al mecanismului de control se pot distinge trei situații diferite:
Procesul de atragere a resurselor externe are loc în afara sistemului de reglementare a operațiunilor valutare, fără nici un fel de control sau înregistrare;
Procesul menționat nu are nici o restricție, dar înregistrarea centralizată a acestor credite este obligatorie;
Autorizarea în prealabil a efecturării unor astfel de împrumuturi.
Procedurile de autorizare
Autorizarea în prealabil a împrumuturilor este cea mai indicată deoarece implică protejarea pe termen lung a echilibrului balanței de plăți. Acest procedeu are însă un inconvenient major, și anume, dacă o companie trebuie să-și supună intențiile de împrumut extern unei unități administrative guvernamentale, aceasta își poate pierde flexibilitatea în reacțiile față de condițiile pieței, slăbindu-și competitivitatea . Această problemă devine deosebit de acută, dacă între momentul supunerii spre aprobare și aprobarea propriu-zisă se află un interval mare de timp. De aceea, este necesar un răspuns prompt la cererile de autorizare. O altă dificultate se ridică în fața întreprinderilor când grupul guvernamental de aprobare solicită justificarea proiectului de activitate ce se dorește să fie finanțat, o astfel de solicitare putând fi interpretată drept un amestec al statului în afacerile întreprinderilor, deși fondurile publice nu sunt implicate. De aceea, criteriul de autorizare trebuie să fie legat de considerații privind balanța de plăți externe și condițiile existente pe piețele internaționale de capital, astfel încât să nu se împovăreze în viitor fluxurile de plăți externe, iar întreprinderile să poată beneficia de împrumuturi externe la cel mai mic cost posibil, când condițiile sunt favorabile pe piețele internaționale de capital. Acest procedeu se aplică cu succes la ora acutală în câteva țări care au cunoscut o creștere economică accelerată în ultimii ani: Finlanda, Coreea, Turcia și Indonezia.
Înregistrarea împrumuturilor sectorului privat
Unele țări permit îndatorarea sectorului privat fără o aprobare prealabilă dar impun totuși ca împrumuturile să fie înregistrate. Aceasta este tipic pentru țările care nu realizează un control valutar al tranzacțiilor de cont curent dar care au restricții la tranzacțiile de capital. Autoritățile previn în acest fel ieșirile de capital mascate în plăți ale serviciului datoriei. În consecință, toate cererile pentru plăți ale serviciului datoriei trebuie verificate cu schema de rambursare înaintată spre autorizare autorității valutare.
Țările care cer înregistrare insistă, de asemenea, ca plățile de serviciu al datoriei să fie autorizate înaintea remiterii.
Posibilități de restructurare a datoriei
Unele dintre aspectele esențiale ale gestiunii datoriei externe constă în determinarea împovărării ce și-o poate asuma țara în contul serviciului acestei datorii și al controlului pe care îl poate efectua asupra sumelor și structurii împrumutului extern pentru a-și împlini acest obiectiv. În acest sens, autoritățile naționale pot impune o limită a ratei serviciului datoriei totale și ajustarea sumelor împrumuturilor externe astfel încât această rată să nu depășească o anumită medie anuală. Rata datoriei poate, totuși, să nu reflecte corect sarcina totală pe care trebuie să și-o asume țara în contul serviciului datoriei sale, care face în general abstracție, în totalitate, sau dacă nu, în mare parte, de datoria pe termen scurt. Acest plafon impus ratei serviciului datoriei poate, de asemenea, să fie depășit pe termen scurt în cazul în care autoritățile controlează angajamentele dar nu au și un control riguros asupra plăților efectuate. În plus, nu este posibilă estimarea plăților dobânzilor la împrumuturi cu rate variabile deja contractate. Dar o creștere sensibilă a ratei serviciului datoriei poate fi evitată prin ajustarea duratei termenului minim obligatoriu odată cu alte reglementări asupra împrumuturilor externe pentru sectorul public și privat. Autoritățile naționale ar putea recurge, de asemenea, la controlul pe care îl exercită asupra deficitului sectorului public și să efectueze ajustări necesare programării împrumuturilor pentru acest sector, în măsura în care datoria externă poate rămâne sustenabilă pe termen mediu.
În cazul în care survine o criză a îndatorării, țara debitoare trebuie să întreprindă negocieri cu creditorii săi în vederea reeșalonării datoriei sale și să reprogrameze rambursările pentru o perioadă mai lungă decât cea convenită inițial. Este relativ ușor să se procedeze la o reeșalonare,în cazul în care criza datoriei este legată de “concentrarea” termenelor, problema constituind-o în principal acestea din urmă și numărul excesiv al rambursărilor care trebuie să fie efectuate într-o perioadă relativ scurtă. Situația este mult mai delicată în cazul în care problema nu este cauzată numai de împrumuturile excesive și de concentrarea termenelor scadente, dar și de o criză fundamentală a balanței de plăți, cu origini în politica monetară și bugetară, inflație, supraevaluarea cursului de schimb, stagnarea exporturilor, sau o creștere excesivă a importurilor. În acest caz, reeșalonarea rambursărilor în contul datoriei “descătușează” țara pe termen scurt, dar nu face decât să amăne problema datoriei pentru mai târziu, în cazul în care țara nu-și va remedia problemele economice fundamentale.
Negocierile dintre o țară debitoare și creditorii săi oficiali se desfășoară în cadrul Clubului de la Paris. Creditorii subordonează frecvent aprobarea unei reeșalonări a datoriei în urma unui acord de confirmare sau a unui acord lărgit între țările debitoare și FMI.
Condițiile privind rambursarea serviciului datoriei reeșalonate, în cazul creditelor oficiale, variază în funcție de tipul datoriei considerate. Ca regulă generală, condițiile cele mai favorabile sunt acordate pentru cele contractate în perioada de consolidare, circa 85% din totalul plăților făcute fiind reeșalonate pe o perioadă de 7-9 ani cu o perioadă de grație de 3 până la 5 ani. Arieratele sunt de obicei supuse unor condiții mai riguroase, țările fiind frecvent puse în situația de a efectua rambursări importante în titlul arieratelor în cursul perioadei de grație aferentă sumelor reeșalonate ale căror termene cad în perioada de consolidare.
Pentru țările cele mai sărace, creditorii oficiali au prelungit recent termenele de rambursare pentru perioade care ar putea ajunge până la 20 de ani cu perioade de grație de 10 ani.
Negocierea între debitori și băncile comerciale creditoare este mai puțin uniformă. Aceste negocieri, deși nu se desfășoară într-un cadru strict instituționalizat ca în cazul Clubului de la Paris, poartă denumirea generică de “Clubul de la Londra”. Anumite acorduri de restructurare a datoriei către bănci au fost subordonate existenței unui acord al tranșelor superioare de credit cu FMI înaintea unui acord de principiu între bănci. În alte cazuri, semnătura acordului de principiu a fost subordonată concluziei unui acord cu FMI înainte de sfârșitul perioadei de consolidare (este vorba de perioada relativă la rambursările creditului principal înainte de a face obiectul unei resistematizări/reorganizări). Numeroase acorduri de reorganizare a creditelor bancare au fost subordonate unor criterii de performanță în cadrul acordurilor cu Fondul.Plățile unui nou împrumut trebuie programate astfel încât să coincidă cu tragerile prevăzute în cadrul unui acord de confirmare.
Condițiile consimțite de băncile comerciale pentru creditele acordate unei țări au reflectat diverse considerații, în special eficiența politicii de ajustare economică a unei țări și evoluția în timp a relațiilor între țara respectivă și băncile ce i-au acordat împrumuturi. Termenele, de exemplu, au acoperit perioade până la 20 de ani și perioade de grație între 1-9 ani.
În cursul ultimilor ani, un număr de opțiuni în materie de finanțare au fost puse la punct în cadrul montajelor financiare elaborate pentru țările care au cerut reeșalonări. Între aceste opțiuni figurează o gamă de mecanisme care permit modificarea sau diversificarea naturii creanțelor băncilor.
Conversia (swap-ul) datoriei în participații
Swap-urile datoriei în participații reprezintă elementul central pentru cea mai mare parte a restructurărilor datoriei axate pe piață. Operațiunea fundamentală constă în conversia prin banca centrală a țării debitoare a unei creanțe în contul datoriei în creanțe în moneda sa națională cu condiția ca fondurile corespondente să fie utilizate pentru cumpărarea participațiilor în țară (adică acestea să fie investite în întreprinderi locale). Cea mai mare parte a swap-urilor datoriei pentru participații este legată de subvenționarea implicită a acestora până în momentul în care creanța constituită prin datorie este cumpărată de investitorii de pe piața secundară la o cotație care să permită schimbul la o valoare apropiată de valoarea nominală.
Țara debitoare ar putea diminua astfel o parte din datoria sa în monede străine, anticipat. Capacitatea sa de a asigura serviciul datoriei restante ar putea deci, crește. Am putea sugera, implicit, încurajarea participațiilor sau investițiile străine directe. Rezidenții țării debitoare pot fi, printre altele, incitați să repatrieze capitalurile pe care le-au înstrăinat. Swap-urile datoriei în participații pot crește, de asemenea, eficiența economică în cazul în care creanțele sunt schimbate pentru participații în întreprinderi publice nerentabile.
Este important să se determine dacă swap-urile datoriei prin participații permit sau nu un flux de lichiditate pozitiv, cu o bază netă. Rambursarea anticipată a datoriei este într-adevăr compensată, în parte, de o creștere a intrărilor nete de capitaluri sub forma investițiilor directe în sectorul privat. Reducerea plăților dobânzilor în străinătate poate fi într-o anumită măsură contrabalansată de o creștere a beneficiilor investitorilor străini, în cazul în care nu există restricții mari la impunerea acestora. Swap-urile datoriei nu sunt deci o sumă de bani gheață pentru țara debitoare, acestea nu pot crește volumul devizelor disponibile. În plus, subvenția implicită care crește rata rentabilității pentru investitori, nu subliniază în general că investițiile consacrate sectoarelor prezintă un interes imediat pentru străini. Câteodată, aceste swap-uri ale datoriei pot avea un efect monetar dacă moneda națională este emisă în contrapartidă cu creditele externe în care a fost convenită și dacă această emisiune are un impact diferit asupra inflației și asupra cursului de schimb sau rezervelor.
Acordurile de compensare
Aceste acorduri reprezintă tranzacții directe pe piață, în cadrul cărora guvernele debitoare răscumpără propria datorie într-o anumită cotă, prin intermediul lichidităților degajate dintr-un excedent al tranzacțiilor curente sau prin vânzarea de rezerve. Acordurile de compensare permit băncilor să își ofere pe piață unele dintre creanțele lor reprezentative pentru datoria unei țări și reprezintă un mijloc natural de a face față evoluției percepțiilor negative la valoarea datoriei deținute în portofoliile băncilor. Constituirea de provizioane pentru asigurarea pierderilor sub titlu de împrumut a permis băncilor comerciale să introducă în cont pierderile pe care le-ar risca în aceste tranzacții. Pentru țara debitoare, amortizarea cu o anumită cotă este preferabilă unei amortizări efectuate la valoarea contractuală a datoriei dacă economiile realizate prin rambursările anticipate ale plăților și dobânzilor datoriei sunt superioare beneficiilor care ar putea fi obținute prin utilizarea diferită a fondurilor considerate.
Preschimbarea datoriei în titluri de stat
Acest procedeu constă în transformarea creditelor reprezentative ale datoriei unei țări în titluri mai ușor negociabile. Ar fi posibilă amplificarea atragerii de noi credite în raport cu cele vechi prin introducerea de noi titluri cu garanție. Preschimbarea în titluri poate reduce costul datoriei, întrucât această ofertă oferă noi posibilități de negociere și permite investitorilor să obțină creanțe reprezentând datoria țării în curs de dezvoltare; acești investitori pot fi companii de asigurare, fonduri comune de plasament și case de pensii pentru care aceste creanțe pot aduce o valoare mai mare decât cea provenită din deținerile curente. Pentru debitori, această procedură se dovedește interesantă în cazul în care costul noilor titluri rămâne inferior randamentului implicit obținut din datoria existentă.
Creanțele însoțite de clauza de risc
Plățile ce se efectuează la o dată ulterioară de către debitori pot fi efectuate în funcție de evoluția anumitor situații ce pot influența asupra aptitudinii de a asigura serviciul datoriei. De exemplu, un contract însoțit de o clauză de risc poate stabili o legătură între plățile dobânzilor și plățile exporturilor sau valoarea totală a exporturilor țării debitoare. Dacă dobânzile depășesc un anumit plafon, excedentul ar putea fi încorporat în plăți. În practică, creanțele însoțite de o clauză de risc repartizează în avans riscurile asociate evoluției situației economice. Adăugarea unei clauze de risc pentru creanțe preexistente nu va fi întotdeauna necesară pentru a-i crește valoarea pe piață și, deci, pentru a crea investiții noi. Așadar, e posibil ca sistemul să nu permită rezolvarea problemei îndatorării existente.
Restructurarea plurianuală a datoriei
Înființarea acordurilor de restructurare plurianuală este una dintre reformele care a fost aplicată modalităților urmărite pe piață capitalurilor internaționale în cursul ultimilor ani. Aceste acorduri asigură perioade de consolidare și termene mai lungi decât restructurările tipice, și astfel marje mai restrănse pentru ratele dobânzii. Sunt deci facilitate operațiunile de planificare pe termen lung ale creditorilor și debitorilor și încurajează țara debitoare să-și regăsească mai rapid un acces normal la finanțarea bancară. Aceste acorduri au fost încheiate cu țări care au procedat în mod esențial la ajustarea tranzacțiilor curente aparent necesare pentru normalizarea relațiilor în materie de plăți.
CAPITOLUL 5
Datoria externă a României
Contextul economic general
Necesitatea administrării datoriei externe
În cadrul acestui capitol voi încerca să prezint pe scurt experiența țării noastre în ceea ce privește datoria externă.În condițiile tranziției, analiza mediului economic în care evoluează datoria externă este absolut necesară.Tranziția economică și politică depinde de condițiile economice și socio-politice inițiale, de dezvoltările externe și de politicile guvernamentale. Condițiile inițiale și dezvoltările externe sunt în afara controlului țării care înfăptuiește reforma de tranziție. Politicile sunt potențial controlabile, deși conținutul și gradul lor de control depind de realizările socio-politice și economice.
Stabilizarea macroeconomică, satisfacerea cererii agregate din economie prin atingerea unui nivel adecvat al ofertei agregate, în condițiile în care aceasta nu poate fi asigurată din producția internă, revendică finanțarea economiei din alte surse, așa cum sunt împrumuturile contractate pe piețele financiare externe. Aceste împrumuturi pot servi, de asemenea, la finanțarea deficitelor temporare ale balanței de plăți și pot oferi autorităților soluția evitării luării de măsuri “draconice” care ar putea compromite programul de dezvoltare a țării.
În cazul României se impune necesitatea organizării activității de administrare a datoriei externe într-un cadru eficient, sub incidența unei strategii bine conturate de îndatorare, integrată în programul de dezvoltare economico-socială a țării. Aceasta pentru că împrumuturile externe nu contribuie la creșterea economică în condițiile în care sunt utilizate pentru finanțarea activităților neproductive sau pentru contrabalansarea exporturilor excesive de capital;de fapt, în acest caz, împrumuturile respective ar putea chiar agrava presiunile ce se exercită asupra balanței de plăți. În plus, chiar dacă deficitul balanței de plăți este generat de factori permanenți, finanțarea îndelungată a acestuia prin împrumut extern poate întărzia ajustările necesare și poate agrava problemele fundamentale ale balanței de plăți. Devine evident faptul că o utilizare ineficientă a intrărilor de capital străin perpetuează contractarea de împrumuturi și provoacă în final o criză a datoriei.
Gestionarea datoriei externe are repercursiuni în numeroase domenii ale politicii economice. În plus, politica valutară și comercială, la fel ca și politicile monetară și bugetară influențează direct volumul împrumuturilor externe ce se impun a fi contractate. Este important ca factorii implicați în gestionarea datoriei să știe care va fi evoluția așteptată a situației macroeconomice, iar factorii decizionali din politica economică să aibă o idee foarte clară asupra volumului noului necesar de împrumut și a sumei totale de plăți în contul serviciului datoriei externe. Existența unui bun sistem de comunicații între autoritățile competente în domeniul gestionării datoriei, al administrării rezervelor, planificatorii și responsabilii politicii monetare și bugetare este esențială pentru obținerea unei gestiuni macroeconomice sănătoase.
Orice împrumut extern trebuie să fie justificat pe plan economic, comercial și politic pentru valoarea sa intrinsecă. Este, de asemenea, necesară urmărirea atentă a nivelului global al intrărilor de capital în contul datoriei. Ritmul în care o țară poate continua să contracteze împrumuturi externe depinde de rata proprie de creștere economică și, mai ales, de creșterea exporturilor.
5.1.2 Cadrul instituțional
Gestionarea datoriei externe în România este reglementată prin trei acte normative:
Legea nr.91/1993 privind datoria publică, act care reglementează atribuțiile Ministerului Finanțelor și ale Băncii Naționale a României cu privire la datoria publică directă și/sau garantată;
Legea nr.101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României;
Regulamentul Băncii Naționale a României nr.3/1997 privind efectuarea operațiunilor valutare, prin care se reglementează atribuțiile acesteia în domeniul datoriei comerciale negarantate.
Conform actelor normative menționate, precum și în urma înțelegerilor dintre Ministerul Finanțelor și Banca Națională a României, procesul de monitorizare a datoriei externe pe termen mediu și lung se desfășoară pe suportul informatic oferit de sistemul DMFAS – DEBT MANAGEMENT and FINANCIAL ANALYSIS SYSTEM – proiectat de UNCTAD. Implementarea acestui sistem în România, cu asistența tehnică a UNCTAD, a debutat în anul 1994 și s-a încheiat în prima parte a anului 1998.
Responsabilitățile monitorizării angajamentelor externe pe temen mediu și lung revin :
Băncii Naționale pentru :
Împrumuturile care fac obiectul datoriei externe private(comerciale negarantate);
Împrumuturile de natura datoriei publice directe, astfel:
acordate de FMI și G24 în scopul echilibrării balanței de plăți externe;
contractate direct de către BNR, cu împuternicirea Parlamentului, de pe piețele internaționale de capital, în scopul consolidării rezervei valutare a statului.
2. Ministerului de Finanțe pentru :
împrumuturile de natura datoriei publice directe, astfel:
acordate de organisme financiare internaționale pentru ajustarea structurală a economiei;
contractate de la bănci comerciale străine sau de pe piețele internaționale de capital pentru finanțarea deficitului bugetar sau a unor proiecte de investiții de importanță națională;
împrumuturile contractate de agenții economici sau instituții publice, cu garanția statului, astfel:
acordate de organisme financiare internaționale pentru finanțarea unor proiecte de investiții specifice;
contractate de la bănci comerciale străine sau de pe piețele internaționale de capital pentru finanțarea unor proiecte de investiții publice sau private;
contractate de la companii nebancare, pentru finanțarea importurilor de materii prime, echipamente și tehnologie.
Prin atribuțiile care îi revin, în conformitate cu prevederile Statutului, Banca Națională a României urmărește, pe bază agregată, fluxurile și stocurile generate de angajamente externe pe termen scurt, comerciale și financiare.
În domeniul datoriei externe directe și garantate de stat, conform prevederilor Legii datoriei publice, Parlamentul stabilește anual plafonul de îndatorare externă.
5.1.3 Dezechilibrul structural al economiei românești
Rădăcinile a ceea ce se poate numi dezechilibrul structural al economiei românești coboară în timp până la începutul anilor ’70, când, folosind o argumentație mai degrabă ideologică decât strict economică, autoritățile române au decis industrializarea în ritm sufocant. România a aderat la FMI și Banca Mondială în 1972 și a lansat un supraambițios program de investiții, aproape în exclusivitate bazate pe tehnologie occidentală: petrochimie, metalurgie, ciment, mașini grele, dar și elicoptere, autoturisme, motoare electrice, avioane mediu curier. Din păcate această dezvoltare a generat o dramatică dependență de piețele externe, atât pentru materii prime, cât și pentru desfacerea unor produse prea puțin sofisticate; în al doilea rând, pentru că eficiența economică reală a proiectelor a fost prea puțin, dacă a fost, luată în calcul; în al treilea rând, balanța de plăți externe a devenit mai mult decât vulnerabilă la șocuri externe, ca urmare a nivelului greu sustenabil al serviciului datoriei externe: la apogeu, datoria externă a ajuns la circa 280% din exportul de bunuri și servicii în devize convertibile.
După declanșarea “șocului” datoriilor externe de la începutul anilor ’80, autoritățile române au schimbat cu 180o orientarea politicii economice – înspre rambursarea în ritm forțat a datoriilor, prin generarea unor excedente dramatice în contul curent, concomitent cu menținerea unei rate a acumulării cifrate la peste 30% din PIB. Cifrele reci par incredibile : în perioada 1983-1989 România a rambursat credite în valoare de 13,8 miliarde dolari și a plătit dobânzi de 4,5 miliarde dolari, în condițiile în care exporturile în devize convertibile depășeau cu greu 5 miliarde dolari anual. În perioada 1983-1989, consumul final al populației a reprezentat numai 50-53% din PIB-ul fiecărui an.
Comprimarea brutală a importurilor a dus, printre altele, la uzura fizică și morală prematură a echipamentelor și tehnologiilor achiziționate un deceniu mai înainte și la întârzierea costisitoare a unor proiecte majore de investiții, cum ar fi centrala nuclearo-electrică, construită cu tehnologie canadiană. Primul reactor a putut intra în funcțiune abia în 1996, cu o întârziere de peste 5 ani față de proiect.
Pe scurt, prăbușirea comunismului în 1989 a găsit o Românie fără datorii externe și cu rezerve valutare considerabile, dar cu economia vlăguită și grav dezechilibrată structural. După mai bine de două decenii cu rate ale acumulării de peste 30% din PIB, după ce s-a împrumutat pentru dezvoltare și a restituit intempestiv circa 15 miliarde dolari, România și-a încheiat experiența de economie planificată centralizat fără datorii, dar cu un PIB pe locuitor de numai 1.400 dolari, penultimul din Europa.
Cu acest trecut, constrăngerea externă a părut autorităților române post-comuniste cea mai slabă. Utilizarea PIB a suferit o dramatică răsturnare încă din 1990. Ponderea consumului a crescut an de an; formarea brută a capitalului fix a scăzut mult; acumularea masivă de stocuri, chiar în condițiile comprimării producției, arată continuarea inerțială a producției în industrii fără piață de desfacere. Tendința de creștere a ponderii consumului și de reducere a investițiilor n-a găsit corespondent decât într-o prea mică măsură în capacitatea industriilor de a-și adapta oferta la noua structură a cererii. Restructurarea economiei reale – oricum, un proces dificil și de durată – a fost mai lentă decât ar fi trebuit, în parte, pentru că nivelul relativ scăzut al constrângerii externe a permis, pentru un număr de ani, susținerea unei structuri învechite a economiei prin deficite mari ale contului curent. În perioada 1990-2000, deficitul contului curent a oscilat între 8,7% și 1,4% din PIB. Principala componentă a fost deficitul balanței comerciale, care a oscilat în preajma valorii de 2 miliarde dolari anual.
Gradul de acoperire a importurilor prin exporturi s-a situat între 124,3% și 62,8% – nivel cu totul nesustenabil într-o țară în care fluxurile comerciale reprezintă circa 80% din totalul contului curent.
Pe de o parte, răsturnarea dramatică a fluxurilor externe produsă în 1990 dă măsura crizei de sistem generate de economia planificată centralizat. Pe de altă parte, dezagregarea cvasi-instantanee a piețelor de export “tradiționale” a reprezentat, ea singură, o lovitură puternică pentru economia românească. Ce țară ar putea, azi, suporta fără probleme majore, șocul înjumătățirii exporturilor sale, într-un singur an? Dacă nu ar fi existat amortizorul finanțării externe, fără nici o îndoială că impactul acestei evoluții ar fi fost devastator. Începând din 1992 s-a produs treptat o revenire a exporturilor, ceea ce a făcut ca semnificația relativă a deficitului comercial să scadă, totuși, de la un an la altul.
Ponderea fluxurilor comerciale externe(exporturi + importuri) în PIB a crescut semnificativ, de la nivelul scăzut de 33,4% în 1991, la 54,1% în 1997 – ceea ce nu este foarte puțin pentru o țară cu 23 milioane locuitori. Deschiderea economiei are multiple implicații. Desigur, sectorul real are de câștigat pe termen mediu și lung, întrucât își poate valorifica mai bine avantajele comparative; totodată, competiția externă constituie o formă de constrângere bugetară tare, de natură a disciplina producătorii interni. În plan financiar, se mărește capacitatea de îndatorare, deci de atragere a economisirii externe pentru accelerarea creșterii interne. Sunt necesare, totuși, rezerve valutare mai mari, pentru siguranța fluxurilor externe în creștere. Pe ansamblu, deschiderea economiei are un incontestabil efect benefic.
Regimul valutar a servit, ani la rând, atenuării efectelor dezechilibrelor structurale pe seama deficitului extern. Cursul monedei naționale a fost supraevaluat în mod sistematic până în primăvara anului 1994. Cursul dual, cu o componentă “oficială” supraevaluată, nu a putut fi menținut decât până în toamna anului 1991. Și în continuare, însă, cursul oficial a fost “forțat”, nu întotdeauna prin mecanisme de piață, ceea ce a menținut , de facto, segmentarea piețelor și funcționarea activă a unei piețe paralele pe care leul se tranzacționa cu un “premium” de 20-50% și chiar mai mult. În acest fel au fost subvenționate netransparent importurile și, mai rău decât atât, au fost îndepărtați investitorii străini – adică exact cei ce puteau oferi o alternativă sustenabilă pentru finanțarea externă a deficitului curent și pentru restructurarea de fond a economiei.
Pentru Banca Centrală, care administrează rezervele valutare ale statului, finanțarea deficitului curent a fost, mai mulți ani la rând, o problemă aflată pe marginea prăpastiei. Probabil, cel mai critic moment a fost în iarna 1991-1992: cu nevoi de import absolut vitale(grâul, după o recoltă dezamăgitoare, și resursele energetice erau în fruntea priorităților), cu finanțarea externă înghețată după “mineriada” din septembrie 1991 și cu rezerve valutare aproape inexistente(lichiditatea în devize a coborât uneori la câteva zeci de mii de dolari), a fost un adevărat miracol că a putut fi evitată încetarea plăților externe.
5.2 Situația îndatorării externe a României. Trecut, prezent și perspective
5.2.1 Evoluția datoriei externe a României în perioada 1990-2000
Deși la începutul anului 1990 România nu întregistra datorii externe și dispunea de rezerve valutare de circa 1,5 miliarde dolari SUA, această situație era rezultatul politicilor economice iraționale de forțare a exporturilor și amputare exagerată a importurilor. Ulterior, neconcordanța dintre mecanismul de alocare a resurselor și performanța economică, reglarea forțată, “încordată” a echilibrului din economie, au condus la discrepanțe grave în cadrul sistemului, atribuind economiei o stare “normală” de “dezechilibru stabil”(cauzat în fond de restricția de ofertă). Tabloul iluzoriu al cifrelor favorabile s-a deteriorat an de an, dezechilibrul structural al economiei adâncindu-se și antrenând deficite continue și în bugetul de stat.
Datoria externă pe termen mediu și lung a crescut într-un ritm mediu anual de aproximativ 1 miliard dolari SUA, de la practic zero în 1990, la 8,3 miliarde dolari SUA în 1999. Se remarcă însă modificarea de amploare a structurii acesteia, ce ilustrează maturizarea, deși lentă, a economiei românești. Astfel, dacă în 1990, datoria publică(directă și garantată) reprezenta 97% din totalul angajamentelor pe termen mediu și lung, la sfârșitul anului 1999 aceasta reprezenta 81,5%, diferența fiind constituită de datoria privată.
Datoria publică directă(contractată direct de către stat)
La sfârșitul anului 1991, organismele financiare internaționale erau principalii creditori externi ai României, deținând 73,1% din totalul împrumuturilor pe termen mediu și lung ale țării, aceste împrumuturi reprezentând, la momentul respectiv, finanțare excepțională. Dintre creditorii oficiali, Fondul Monetar Internațional se afla în capul listei cu o pondere de 70,8%, pondere ce a continuat să crească până în 1994, după care a scăzut, astfel încât în prezent ea a ajuns la 7,6%. Creditorii oficiali(fie bilaterali, fie multilaterali) au rămas majoritari până la sfârșitul perioadei analizate, dar rata de creștere a acestora s-a aplatizat an după an, în favoarea creditorilor privați.
Împrumuturile primite de la creditorii oficiali prezintă o serie de avantaje:costuri mai scăzute, ținând seama de marja suportată pe piața privată de țările percepute ca având un risc mai ridicat; perioada de grație mai lungă; durata totală mai lungă – ceea ce diminuează efortul de rambursare. Dar, după cum este cunoscut, aceste credite au și dezavantaje: volumul disponibil este limitat, iar apelul pe scară largă la acest tip de finanțare transmite un mesaj puțin încurajator pentru investitorii străini, întrucât finanțarea excepțională este destinată acoperirii deficitului contului curent și sprijinirii eforturilor de ajustare structurală a economiei, în context, semnalul respectiv având semnificația unor eforturi de reformare a economiei niciodată duse până la capăt.
Începând din 1996, România, prin Banca Națională, a pătruns pe piața privată de capital, prin împrumuturi sindicalizate și emisiuni de obligațiuni. Pentru a putea efectua astfel de operațiuni, Banca Națională a primit împuternicirea Parlamentului prin Legea nr.118/1996, în virtutea recunoașterii prestigiului și încrederii de care se bucură această instituție în mediile financiare internaționale. Operațiunile au fost minuțios pregătite, obiectivul declarat fiind mai puțin acela de a finanța deficitul extern, cât de a consolida rezervele valutare și a deschide calea pieței de capital pentru întreprinzătorii români, cu atingerea aparentă a ambelor obiective : rezervele valutare au crescut, iar accesul la capitalul străin privat a fost deschis, materializându-se prin operațiuni directe sau intermediate de bănci ce operează în România. Pe lângă avantajele decurgând din operațiunile de acest tip desfășurate în anul 1996, momentul a constituit și prima indicație a lipsei unei management coerent al datoriei externe. Astfel, ca parte a prețului inerent primei ieșiri pe piețele internaționale de capital, scadențele de numai trei ani s-au suprapus exact peste vârful, deja existent, al serviciului datoriei externe din 1999(cifrat la circa 2,1 miliarde dolari SUA în evaluările de la sfârșitul anului 1995) generat de creditele pentru sprijinirea balanței de plăți contractate cu G24 în anii 1991-1992. Apoi, prima emisiune de obligațiuni a avut drept țintă piața Japoniei(cu o supraofertă de capital la vremea respectivă), generând un angajament în yeni japonezi, valută forte cu o pondere extrem de redusă în operațiunile de comerț internațional ale economiei românești și, implicit, în structura rezervelor valutare ale țării.
Aceste dezavantaje pe termen mediu ale primelor operațiuni efectuate în anul 1996, au drept cauză structurală lipsa unei strategii de bază a îndatorării externe, strategie imposibil de realizat în lipsa unei adoptări, în condiții de consens general la nivelul deciziei politice, a unui program fezabil și coerent de dezvoltare a economiei naționale, urmat de un program național de investiții pe termen mediu și lung.
Datoria cu garanție publică
Contractarea de angajamente externe garantate public a reprezentat o inevitabilă treaptă în acceptarea sectorului privat în creștere de către partenerii străini. În multe cazuri, garanția publică, insuficient de clar definită, a ajuns o sursă de hazard moral, context în care profitul rămâne privat, dacă afacerea merge bine, dar pierderea este publică, în caz contrar. Primele contracte de credit cu garanția statului s-au materializat în 1992(sold de 309 milioane dolari SUA la 31.12.1992), ponderea acestei categorii în total datorie pe termen mediu și lung fiind de 12,5%. La finele anului 1999, soldul a crescut de aproximativ 7 ori, depășind 2 miliarde dolari SUA, ponderea în total dublându-se, atingând nivelul de 24,2%.
Datoria comercială negarantată(privată)
Sectorul privat a pătruns și în mod direct, fără sprijinul statului, pe piața creditelor externe, însă cu destulă dificultate. În perioada de început, accesul la finanțare externă pe căi private era posibil exclusiv prin liniile de finanțare externă obținute de la băncile românești, ceea ce îngrădea opțiunile întreprinzătorilor români. Liniile de finanțare, după cum este cunoscut, sunt menite să sprijine exportul țărilor de proveniență ale băncilor creditoare. Treptat, urmând căile firești ale deschiderii economiei românești, sectorul privat nebancar a atins stadiul în care contractează direct partenerii străini, bancari și nebancari, rezolvând astfel problemele legate de propria dezvoltare tehnologică sau organizatorică ce necesită finanțare externă. Este important de menționat aici faptul că, în contextul situației unor variabile cheie ale economiei românești(nivelul dobânzilor la credite, menținerea cursului de schimb real supraevaluat al monedei naționale, comportamentul excesiv de prudent al băncilor autohtone în procesul de creditare), de foarte multe ori sectorul privat preferă să apeleze la surse de finanțare externe, contra unui cost extern relativ avantajos, prin comparație cu prețul surselor interne. Soldul datoriei externe private a crescut, de la 7 milioane dolari SUA la 31.12.1990, la peste 1,5 miliarde dolari SUA la 31.12.1999. Ponderea acestei categorii în total angajamente pe termen mediu și lung era, la sfârșitul anului 1999, de 18,5%.
Datoria pe termen scurt
Angajamentele externe pe termen scurt au provenit, în perioada de referință, cu precădere din operațiunile comerciale și mai puțin din împrumuturi financiare. Volumul datoriei externe pe termen scurt s-a situat în mod constant în jurul valorii de 1 miliard dolari SUA, ceea ce a dus la scăderea ponderii acesteia în datoria externă brută de la 79,8% în 1990 la 9,9% la finele anului 1999. Eventuala deschidere a pieței titlurilor de stat(emise în valută sau în monedă națională) către cumpărătorii nerezidenți ar putea crea mari probleme în acest domeniu al îndatorării externe pe termen scurt, în absența unor reglementări foarte riguroase, care să permită cel puțin monitorizarea statistică a acestui tip de operațiuni.
Structura pe destinații și pe ramuri economice a datoriei
Pe parcursul perioadei de tranziție România a avut nevoie de finanțare externă pentru:
susținerea balanței de plăți
ajustări structurale
finanțarea externă a bugetului(în total, în proporție de 26,8% la sfârșitul lui 1999)
finanțarea unor proiecte de investiții(57,8% în aceeași perioadă)
consolidarea rezervelor valutare ale statului(12,2% – sfârșitul anului 1999)
restul de 3,2% fiind utilizat pentru consumul productiv și final.
În ceea ce privește structura pe ramuri a datoriei externe, se constată că principalele ramuri spre care au fost direcționate împrumuturile externe sunt:
agricultura, cu o pondere de 6,39% în totalul datroriei externe;
industria energetică, 9,19%;
transporturi, 7,48%;
telecomunicații, 3,96%;
industrie financiar-bancară, 3,74%;
apărare, 3,08%.
Ca o concluzie, putem afirma că acestă finanțare, necesară pentru completarea resurselor interne, a generat datorie externă care s-a situat în parametri sustenabili. Având însă în vedere că în anii următori serviciul datoriei externe atinge nivele de vârf, iar rezultatele concrete din economia reală nu sunt încă pe măsura obiectivelor propuse în programele de reformă, este necesar ca managementul datoriei externe și strategia de îndatorare externă să fie parte integrantă a politicilor macroeconomice elaborate de factorii de decizie.
5.2.2 Indicatorii de îndatorare
Se poate aprecia că în perioada 1990-1999 datoria extenă brută și indicatorii de îndatorare au evoluat în limite sustenabile, cu toate că fluxul de îndatorare a înregistrat un ritm anual relativ rapid, de circa 1 miliard dolari net.
Gradul de îndatorare externă (DE/PIB) a înregistrat o evoluție ascendentă(de la 3,0% în 1990 la 26,7% în 1999), nivelul acestuia sistuându-se totuși sub limita critică de 100%. Această evoluție se explică atât prin faptul că România a pornit în perioada de tranziție de la un nivel minim al datoriei sale externe totale, cât și prin accesul relativ limitat pe piețele internaționale de capital în anii care au urmat. Acest ultim aspect, analizat prin comparație cu evoluția țărilor considerate “locomotive” ale tranziției în Europa Centrală și de Est, oferă imaginea unui proces de reformă mai degrabă ezitant și neatractiv pentru capitalul străin privat, atât sub forma creditelor cât și sub forma investițiilor.
Raportul dintre serviciul datoriei externe brute și PIB (SDE/PIB) a avut o evoluție ascendentă, urcând de la 0,1% în 1990 la 7,4% în 1999, nivel care ridică semne de întrebare în condițiile în care rata de creștere a PIB se situează la nivele deloc încurajatoare.
La rândul său, rata serviciului datoriei externe brute (SDE/EXP) a înregistrat, până în 1996, cu excepția anului 1991, niveluri situate constant sub limita critică de 25%. Anul 1997 a marcat însă, cu nivelul de 26,2%, trecerea către o serie de doi ani(1998-1999) cu un serviciu al datoriei externe brute ridicat, de peste 2 miliarde dolari SUA la datoria pe termen mediu și lung și de 0,8-1,0 miliarde dolari SUA la datoria pe termen scurt. Nivelul acceptabil al acestui indicator înregistrat până în prezent se explică prin contractarea de împrumuturi externe cu perioade mari de grație(între 4 și 10 ani), pe de o parte, și prin creșterea exporturilor, pe de altă parte.
Ca urmare a stocului scăzut al datoriei și condițiile favorabile de creditare ce caracterizează împrumuturile din surse oficiale(majoritare ca pondere), plățile în contul dobânzilor au fost modeste în toată acestă perioadă(nivelul cel mai înalt, înregistrat, de asemenea, în 1999, reprezintă doar 1,2% din PIB).
Un alt indicator relevant pentru aprecierile favorabile asupra situației îndatorării externe a României este raportul dintre soldul datoriei externe și exportul de bunuri și servicii, care, deși a înregistrat o creștere substanțială în perioada analizată(de la 17,9% în 1990 la 94,5% în 1999), s-a situat permanent sub limita considerată critică de 100%. După cum se poate observa însă, anul 1999 a marcat o apropiere semnificativă de pragul critic, dovadă a faptului că ritmul de creștere a datoriei este mai mare decât rata de creștere a exportului de bunuri și servicii, comportament relativ normal în primii 3-5 ani de la reluarea procesului de îndatorare, dar care se prelungește în mod nepermis.
Nivelul înregistrat de toți acești indicatori a condus Banca Mondială la includerea României în grupul țărilor cu venit mediu pe locuitor, puțin îndatorate extern(“less indebted middle-income countries”) .
Perioada de acoperire a importurilor din rezerva valutară s-a situat relativ constant sub limita de trei luni considerată adecvată pe plan internațional. Anul 1997 a marcat o premieră în domeniul rezervelor valutare – 3,7 luni de import, reluând, pe un plan superior, performanța anului 1994(3,2 luni de import). În anul 1999 rezervele internaționale ale sistemului bancar au cunoscut o creștere importantă(1.526,6 milioane dolari SUA), depășind 4,6 miliarde dolari SUA la sfârșitul anului de referință continuându-se astfel tendința de consolidare a acestora din 1996. Rezerva valutară brută a sistemului bancar a fost la 31.12.1999 de 3,8 miliarde dolari SUA. Este pentru prima oară când acest indicator, care exprimă nivelul optim al rezervei valutare, se înscrie în parametrii recomandați pe plan internațional, respectiv de 3-6 luni de import. Este de menționat însă că îmbunătățirea acestui indicator s-a făcut pe seama creșterii rezervei valutare a BNR, care a cresut de aproape 4 ori într-un singur an, atingând cel mai ridicat nivel din perioada postbelică. Spre deosebire de 1996, când consolidarea rezervei BNR a avut loc, în principal, pe seama unor împrumuturi externe și emisiuni de obligațiuni pe piețele internaționale de capital, generatoare de datorie externă, în anul 1997 acest proces s-a bazat mai ales pe cumpărările de valută de pe piața interbancară, sumele respective provenind din investiții directe și de portofoliu ale nerezidenților din România. Acest lucru a fost facilitat și de fluidizarea pieței valutare interbancare și liberalizarea cursului de schimb din prima parte a anului 1997.
Dacă starea relativ rezonabilă a nivelului indicatorilor de îndatorare lasă autorităților române o anumită marjă de manevră, situația trebuie abordată însă cu toată seriozitatea pentru că acumularea în continuare de deficite finanțate prin fluxuri generatoare de datorie externă poate atinge în scurt timp niveluri critice. Deja unul din indicatori – rata serviciului datoriei – a atins un nivel îngrijorător 26,2% în 1999. Performanța slabă a exporturilor și aglomerarea unor scadențe explică această situație. Având în vedere vârfurile de plăți în contul datoriei externe, pe de o parte, precum și condițiile tensionate actuale de pe piața privată de capital, pe de altă parte, este posibil ca rostogolirea unei prea mare părți a acestor plăți să nu fie o opțiune fezabilă, depășirea momentului critic urmând să aibă drept suport apelul la rezervele valutare.
Menținerea deficitului balanței de plăți, și chiar amplificarea acestuia, după cum reiese din evoluția descurajantă din prima parte a anului 1998(în special tendința de aplatizare și chiar reducere a exportului de bunuri și servicii comparativ cu anii anteriori), nivelul încă modest al investițiilor străine și creșterea poverii reprezentate de serviciul datoriei externe sunt tot atâtea semnale care conduc la aprecierea că dezechilibrul cvasi-cronicizat al sectorului extern a devenit o amenințare pentru progresul procesului de macrostabilizare și de lansare a unei creșteri susținute a economiei.
Un parametru fundamental pentru evaluarea stării finanțelor îl constituie soldul datoriei externe efective. Acest indicator exprimă totalul dintre datoria publică externă directă a statului (adică cea contractată direct de instituțiile statului pentru susținerea balanței de plăți – caz în care, în țară, intră efectiv sume în valută – și, respectiv, pentru realizarea unor proiecte de infrastructură economico-socială situație în care creditorii internaționali plătesc direct furnizorii, în țară neintrând valută, ci bunurile și serviciile destinate proiectelor în cauză) și datoria externă garantată de stat (pentru proiecte ale agenților economici și ale instituțiilor publice).
Situația soldului datoriei publice externe efective (respectiv sumele pe care România le mai are de achitat către diverși creditori internaționali), la finele anului 2000, comparativ cu anul 1996, se prezintă astfel:
Sursa: tabelul a fost creat pe baza datelor preluate din Cartea Albă a Preluării Guvernării în luna decembrie 2000.
Grafic, structura pe destinații a datoriei publice externe efective, se prezintă astfel:
Sursa: graficul a fost creat pe baza datelor preluate din Cartea Albă a Preluării Guvernării în luna decembrie 2000.
De subliniat că , pe lângă datoria publică externă a unui stat, mai există și datoria externă comercială negarantată-privată (contractată de diferiți agenți economici în mod autonom, fără nici o implicare a statului, care în aceste condiții, nu poartă nici o răspundere privind rambursarea acesteia), din totalizarea acestor doi indicatori financiari rezultând datoria externă a țării, a cărei situație se prezintă astfel
Sursa: tabelul a fost creat pe baza datelor preluate din Cartea Albă a Preluării Guvernării în luna decembrie 2000.
Grafic, structura datoriei externe se prezintă astfel:
Sursa: graficul a fost creat pe baza datelor preluate din Cartea Albă a Preluării Guvernării în luna decembrie 2000.
Din analiza datelor cuprinse în cele două tabele și graficele de mai sus, privind datoria externă a României, se desprind următoarele concluzii:
În ultimii ani soldul datoriei externe (publice și private) a crescut cu 33% (+2400 mil. $). În cadrul acesteia, datoria publică a evoluat mai lent (+11%, respectiv +697 mil. $), față de datoria comercială negarantată (privată), care s-a majorat de 2,64 ori (+1702 mil. $).
Aceasta dovedește reducerea capacității autorităților de stat în direcția atragerii de împrumuturi externe (destinate relansării economice modernizării infrastructurilor economico-sociale și consolidării rezervei valutare a statului) pe care a înregistrat-o România în ultimii patru ani ca efect al promovării unor politici economice restrictive, inadecvat stadiului atins în dezvoltarea țării, ceea ce a condus la degradarea performanțelor economice ale acesteia și, implicit, la scăderea încrederii finanțatorilor externi.
Concluzia este relevată de faptul că, în perioada 1997-2000, datoria externă publică efectivă soldul între sumele care s-au primit ca împrumuturi externe și cele care s-au plătit către creditori ca rambursări ale datoriei a crescut anual, în medie cu numai 174 milioane dolari, în timp ce între 1993-1996 creșterea medie anuală a fost de 988 milioane dolari (+468%).
În privința politicii de îndatorare externă, guvernele de dreapta din ultimii patru ani s-au situat relativ pe aceleași coordonate de abordare contraproductivă din perioada 1982-1989, când s-a încercat dezvoltarea economico-socială a României exclusiv prin forțe și resurse proprii, soluție care s-a dovedit nerealizabilă în condițiile unei economii închise, cum era cea de atunci și, cu atât mai puțin aplicabilă, în contextul liberalizării accelerate a comerțului exterior al României din ultimii patru ani.
Desigur că, pe fondul lipsei de credibilitate externă a guvernelor de dreapta, care, astfel, nu au fost în măsură să atragă suficiente resurse externe pentru dezvoltare, este de remarcat dinamismul anumitor operatori economici, care s-au împrumutat în mod autonom pe piețele externe, soldul datoriei private a României crescând substanțial, respectiv cu 164% față de 1996 (când statul asigura, însă, un flux sporit de credite externe).
În condițiile accesului redus al țării pe piețele externe, comparativ cu o creștere de 11% (+697 mil. $) pe ansamblu a datoriei externe efective, în cadrul acesteia s-a înregistrat o evoluție edificatoare pentru lipsa de credibilitate a autorităților române din ultimii patru ani:
În anul 2000 au scăzut cu 26% (-854 mil. $) față de 1996, creditele externe destinate susținerii balanței de plăți a țării, fapt datorat următorilor factori:
accesului foarte redus la împrumuturi pentru balanța de plăți de la FMI, în condițiile asumării unor programe nerealiste de reformă (ajustare), care nu au fost precedate de negocieri profesioniste, și, care, în consecință, nu au fost aplicate conform celor stabilite cu FMI. Acest fapt a afectat finanțările susținerii balanței de plăți de la BIRD, UE și țările membre ale G-24;
blocarea accesului României pe piețele internaționale private de capital, ca efect al contraperformanțelor în relațiile cu FMI și al degradării fără precedent a cotației privind riscul de țară (de la un nivel similar celui al Poloniei, Cehiei și Ungariei în 1996, la o cotă similară celei a Zimbabwe și Coastei de Fildeș în 1999, respectiv un ratind asemănător Rusiei și Turciei în anul 2000, țări care au traversat însă, recent, grave crize financiare, pe care avem convingerea că România le va evita și în viitor .
în anul 2000 au crescut, față de 1996, cu 55% creditele destinate diferitelor proiecte de dezvoltare și modernizare, însă, într-un ritm foarte lent (+12%), în cazul proiectelor destinate agenților economici – care pot asigura direct sporirea performanțelor și competitivității economiei românești – și într-un ritm extrem de accelerat în domeniul instituțiilor publice (+122%).
Un lucru pozitiv este faptul că, în ultimii patru ani, s-a îmbunătățit structura pe durate a împrumuturilor, astfel încât 81% (5541 mil.$) din soldul datoriei publice externe este constituit din credite pe termen lung (peste 3 sau 5 ani), față de 71% în 1996
;aceasta, în condițiile reducerii ponderii împrumuturilor pe termen mediu (1-3 ani) de la 29% în 1996, la 19% în anul 2000.
Accesul scăzut la finanțarea externă s-a concretizat în creșterea mai lentă, în anul 2000 față de 1996, a datoriei publice externe directe a statului, respectiv cu numai 7%, comparativ cu evoluția soldului datoriei publice externe (+11%) și în încercarea guvernelor din ultimii patru ani de a suplini această deficiență prin apelul la credite externe garantate de stat, care au crescut cu 20%.
Evoluția inadecvată, raportată la potențialul financiar al țării, a datoriei directe a statului (+7% în patru ani, respectiv +321 mil.$), adică un spor mediu anual de numai 80 mil.$ față de 577 mil. $ între 1993-1996) s-a reflectat negativ în structura acesteia, prin scăderea, cu 26 puncte procentuale (-854 mil.$), în anul 2000 comparativ cu 1996, a creditelor pentru susținerea balanței de plăți.
Au sporit creditele pentru proiectele destinate modernizării infrastructurii economico-sociale (transporturi, sector energetic, educație, asistență-socială etc.) cu 118% (+1175 mil.$, înregistrându-se, un spor mediu anual de 294 mil.$, similar celui din perioada 1993-1996).
În condițiile unor intrări reduse de credite externe pentru susținerea balanței de plăți (în cadrul cărora România încasează direct și efectiv sumele în valută, spre deosebire de creditele externe pentru proiecte – unde se primesc bunuri și servicii sporirea, într-un ritm considerabil, a rezervei valutare a statului, s-a efectuat, îndeosebi, pe seama cumpărării de către BNR a unor importante sume de dolari pe piața valutară internă, ceea ce explică atât deprecierea accelerată a cursului de schimb, cât și declinul economiei, pentru funcționarea și modernizarea căreia nu au mai fost disponibile resurse valutare, în condițiile politicii BNR de atragere și de menținere a acestora în rezerva statului.
În anul 2000 față de 1996, a sporit cu 20% (+375 mil.dolari) soldul datoriei publice externe garantate de stat cu următoarea evoluție în structura acestuia:
Au scăzut cu 21% (-303 mil.dolari) creditele externe garantate de stat pentru proiecte destinate modernizării și dezvoltării agenților economici;
S-au majorat cu 173% (+678 mil.dolari) credite pentru proiecte destinate instituțiilor publice, a căror rambursare și plăți de dobânzi aferente se suportă din bugetul statului.
Deci, în loc ca guvernele de dreapta din ultimii patru ani să susțină prin garanții, atragerea de resurse externe pentru dezvoltarea și retehnologizarea operatorilor economici cu potențial de competitivitate (cu capital privat și de stat), care ar fi sporit ulterior veniturile bugetare, s-au optat pentru ignorarea economiei reale și acordarea de garanții masive pentru instituțiile publice, urmând ca bugetele viitoare să suporte sume tot mai ridicate pentru serviciul datoriei publice externe, în condițiile când oportunitatea și eficiența multora dintre proiecte este contestată de specialiștii în domeniile respective.
Astfel, dacă în perioada 1993-1996 s-a acordat un număr de 57 garanții pentru credite externe destinate instituțiilor publice, în valoare de 637 mil.dolari (din care s-au rambursat în aceeași perioadă, 245 mil.dolari), în intervalul 1997-2000 s-au acordat 133 de asemenea garanții (+133%), în valoare de 1389 mil.dolari (+118% ) marea majoritate a scadențelor fiind concentrate între anii 2001-2004.
De subliniat că din acest ultim volum de garanții un număr de 83 (62% din totalul celor acordate în perioada 1997-2000), în valoare de 888 mil.dolari (64% din total) s-au emis în anul electoral 2000.
Situația serviciului datoriei publice externe în perioada 1996-2000 se prezintă astfel: – milioane dolari –
Sursa: tabelul a fost creat pe baza datelor preluate din Cartea Albă a Preluării Guvernării în luna decembrie 2000.
Sursa: graficul a fost creat pe baza datelor preluate din Cartea Albă a Preluării Guvernării în luna decembrie 2000.
Din analiza datelor de mai sus se constată următoarele:
În anul 1999 s-a înregistrat plata, în contul serviciului datoriei externe, unei sume, mai substanțiale, de 2194 mil.$ (din care 1598 mil.dolari aferent datoriei directe a statului). Achitarea acestei obligații externe, al cărei nivel mai ridicat se explică atât prim acumularea serviciului aferent datoriei externe (directe și garantate de stat) din perioada 1991-1998, cât și prin contractarea, în anul 1996, de către BNR, cu acordul Guvernului, a unor credite destinate exclusiv consolidării rezervei valutare a statului și susținerii politicii monetare a băncii centrale, ar fi fost efectuată în condiții mai facile dacă, după 1997, nu s-ar fi redus, în mod foarte accentuat, accesul României la finanțarea externă.
Practic, timp de 18 luni, între ianuarie 1998 și septembrie 1999, în România nu a intrat nici măcar un dolar sub formă de lichiditate, în cadrul creditelor externe pentru susținerea balanței de plăți (de la FMI, BIRD, UE, G-24 sau de pe piața privată de capital).
Aceasta, datorită înrăutățirii performanțelor economiei în anii 1997-1999, concomitent cu nerespectarea acordurilor cu FMI și a degradării cotației privind riscul de țară (ceea ce a făcut ca împrumuturile de pe piața privată de capital să devină prohibitive, respectiv să se poată contracta credite numai cu dobânzi, la dolar, extrem de ridicate, de 16-18% pe an, comparativ cu 9% cât s-a realizat la cele din 1996).
Apreciem, deci, că în ultimii patru ani, nu datoria externă și serviciul corespunzător acesteia au fost ridicate, ci credibilitatea externă și accesul la finanțarea din străinătate ale puterii de dreapta, care a guvernat țara, au fost reduse.
De subliniat că, în condițiile contractării, în anul 2000, a unor împrumuturi externe de pe piața privată de capital, cu dobânzi mai ridicate decât în 1996, precum și ale emiterii, în același an, a unui volum ridicat de garanții pentru credite externe destinate instituțiilor publice, în anii 2001 și 2002 se va înregistra o creștere importantă a serviciului datoriei publice externe (aferent soldului acesteia de 31.XII.2000), ajungându-se la 1875 mil.$ (+49%față de 2000 și +80% comparativ cu 1996), respectiv la 1806 mil.$ (+43% față de anul 2000 și +73% comparativ cu 1996).
Totodată, subliniem faptul că, până la 31 decembrie 2000 statul român plătit la extern, în locul debitorilor direcți, ca efect al garantării unor credite externe, sume importante în valută, după cum urmează:
– milioane dolari –
Sursa: graficul a fost creat pe baza datelor preluate din Cartea Albă a Preluării Guvernării în luna decembrie 2000
Până la finele anului 2000, statul a garantat un volum de credite externe însumând 5095 milioane dolari, destinate agenților economici cu capital de stat (2086 mil.$), mixt (371 mil.$), privat (613 mil.$) și instituțiilor publice (2025 mil.$).
Soldul datoriei publice externe garantate de stat era, la 31 decembrie 2000, 2207 mil.dolari, rezultând că din totalul creditelor utilizate s-au rambursat, până la data respectivă, împrumuturi în valoare de 2888 mil.dolari, pentru care s-au achitat dobânzile aferente.
Reține atenția, însă faptul că, față de suma restituită de 2888 milioane dolari, 8 milioane de dolari, reprezentând rate de capital și dobânzi, au fost achitați nu de către beneficiarii direcți ai creditelor externe respective, cum ar fi fost normal, ci către stat, din banii publici, datorită calității acestuia de garant în contractele de împrumut extern.
Așa cum rezultă din datele prezentate în tabelul de mai sus, repartizarea pe sectoare, în raport cu tipul de proprietate, a sumelor plătite de stat în contul beneficiarilor direcți ai creditelor externe se prezintă astfel:
Statul a plătit, în numele agenților economici cu capital de stat, suma de 516 mil.$ (63% din totalul celor 820 mil.$ achitați la extern în această situație), aferent unui număr de 13 întreprinzători. Excluzând S.C. Tarom, (pentru care statul a plătit 102 mil.$, corespunzător creditelro externe destinate modernizării flotei aeriene) și S.N. CONEL (în contul căreia statul a achitat 141 mil.$ pentru rambursarea împrumuturilor externe utilizate în scopul asigurării combustibililor lichizi necesari depășirii sezonului rece din anii 1998 și 1999), rezultă că statul român a achitat 273 mil.$ (33% din total), pentru un număr de 11 agenți economici cu capital de stat, cărora le-a garantat împrumuturi externe în vederea modernizării tehnologiilor de fabricație, întreprinderile în cauză nefiind în măsură, îndeosebi după 1996, să-și achite datoriile către creditorii străini din cauza situației financiare precare;
Statul a achitat 138 mil.$ (17% din total), în contul a 16 operatori economici cu capital mixt (de stat și privat, care, între timp, au devenit întreprinderi cu capital privat în proporție de peste 85%);
În contul a 9 agenți economici cu capital s-a achitat la extern suma de 165 mil.dolari (20% din total).
Pentru toate aceste cazuri, în care statul a fost nevoit să achite la extern ratele de capital și dobânzile aferente, în contul agenților economici care au beneficiat direct de împrumuturi, deși s-au încheiat cu debitorii în cauză, conform legislației în vigoare, convenții de recuperare a creanțelor statului, situația financiară a întreprinderilor respective nu le-a permis acestora plata datoriilor către stat, volumul creanțelor acestuia majorându-se pe măsură ce ajung la scadență noi datorii garantate la extern.
În asemenea condiții, pentru a se stopa acest transfer de proprietate (întâlnit, anterior, și prin intermediul datoriei publice interne), din domeniul public (buget) către domeniul privat (al statului) și cel deținut de acționari particulari se impune, de urgență, adoptarea de măsuri legislative corective, prin care statul să devină acționar, corespunzător sumelor achitate în contul debitorilor de orice natură, și să fie obligat ca, într-un termen rezonabil, de maxim 60 zile, să-și valorifice acțiunile astfel dobândite pe piață, în condiții de transparență și eficiență. Încasările rezultate pot constitui surse de finanțare a unor programe publice prioritare (agricultură, recorelarea pensiilor, societatea informatică etc.), cu atât mai mult cu cât la valoarea nominală, suma veniturilor publice astfel obținute ar putea reprezenta circa 23.000 miliarde lei (respectiv 2,1% din PIB la anului 2001).
Referitor la gradul de îndatorare a României, subliniem că acest indicator prezintă, în dinamică, niveluri moderate raportat, la necesarul de surse financiare pentru îmbunătățirea condițiilor de performanță impuse de realizarea obiectivelor împărtășite de o majoritate consistentă a populației, privind integrarea structurilor europene și euro-atlantice.
Situația, din acest unghi de vedere, în anul 2000 comparativ cu 1996, se prezintă astfel:
Sursa: tabelul a fost creat pe baza datelor preluate din Cartea Albă a Preluării Guvernării în luna decembrie 2000.
Grafic, aceste evoluții se prezintă după cum urmează:
Sursa: graficul a fost creat pe baza datelor preluate din Cartea Albă a Preluării Guvernării în luna decembrie 2000.
Din examinarea acestor cifre se pot trage următoarele concluzii:
La finele secolului al XX-lea, România înregistrează un nivel moderat al gradului total de îndatorare, respectiv de 32,3% din PIB (+4,3 puncte procentuale față de 1996), comparativ cu criteriul de admitere în Uniunea Europeană, care este de 60%..
În timp ce procentul total de îndatorare a crescut, în ultimii patru ani, cu numai 4,3 puncte procentuale, cel aferent datoriei interne aproape s-a dublat, ajungând la 9,7% din PIB (față de 5,0% din PIB în 1996), iar procentul corespunzător îndatorării externe a scăzut de la 22,9% din PIB la 22,6% din PIB.
Rezultă că, deși înregistrând un PIB tot mai redus și o rată a economisirii interne în scădere rapidă, în ultimii patru ani, România s-a împrumutat tot mai mult pe plan intern (din resurse tot mai reduse), scăzându-i, totodată, gradul de îndatorare la extern.
De subliniat că alte țări foste socialiste au înregistrat și prezintă, în continuare, niveluri ale gradului de îndatorare externă mult superioare celui al României.
În acest sens, prezentăm, comparativ, situația gradului de îndatorare externă a unor țări aflate în tranziție la economia de piață, ca și România.
Sursa: tabelul a fost creat pe baza datelor preluate din Cartea Albă a Preluării Guvernării în luna decembrie 2000.
Grafic, situația redată mai sus se prezintă astfel:
Sursa: graficul a fost creat pe baza datelor preluate din Cartea Albă a Preluării Guvernării în luna decembrie 2000.
Problematica datoriei externe a unei țări se impune a fi examinată, date fiind efectele complexe ale acesteia, în dinamică și în corelație cu o serie de indicatori economici, financiari, demografici etc.
Din tabelul de mai sus se desprind, ca urmare a unei analize comparative evolutive între țările menționate, în sinteză, următoarele concluzii:
În anul 1989, care a marcat trecerea de la un alt sistem politico-economic, România avea o datorie publică externă pe termen mediu și lung simbolică, însumând numai 199 milioane dolari (2,6 din PNB), aceasta reprezentând obligații de plată către țările din fostul bloc socialist.
În același an, însă, alte țări membre CAER, înregistrau un nivel ridicat al datoriei publice externe, în termeni reali (prin raportare la PNB, populație etc), comparativ cu România.
Astfel, față de 2,6% din PNB în cazul țării noastre, datoria externă a Poloniei era de 54,5% din PNB (respectiv 34500 milioane dolari), a Ungariei de 73,4% (16634 mil.$), a Bulgariei de 48,0% (9283 mil.$), iar a Cehiei de 17,7% (3182 mil.$).
Această situație prezintă o semnificație deosebită, după opinia noastră, din perspectiva permiselor de la care a pornit fiecare dintre aceste țări la constituirea societății democratice și a economiei de piață (în anul 1989), precum și a performanțelor ulterioare înregistrate de statele respective.
Regimul comunist din România a urmat decizia lui Ceaușescu, de a realiza dezvoltarea economico-socială a țării exclusiv prin forțe și resurse proprii. În același timp, însă, conducătorii comuniștii din celelalte țări examinate au considerat îndatorarea externă nu ca pe un potențial pericol raportat la autonomia deciziilor interne, ca în cazul lui Ceaușescu, ci ca pe o sursă complementară de finanțare a dezvoltării țărilor respective.
De aceea, având un grad de îndatorare net superior României, țări ca Polonia, Cehia, Ungaria, au pornit în competiția globalizării economice și a integrării europene de la un nivel mai ridicat de dotare tehnologică, ceea ce le-a asigurat un potențial concurențial superior și o atractivitate sporită pentru investitorii străini. Totodată, având o datorie externă substanțială, țările respective au prezentat interes pentru creditorii externi, care, pentru a nu-și periclita investițiile, le-au asigurat noi împrumuturi, precum și posibilitatea exercitării unui management suportabil al serviciului datoriei respective, inclusiv prin acordarea unor facilități de plată, constând în reduceri și reeșalonări la plata datoriei.
În condițiile obligațiilor internaționale privind liberalizarea comerțului internațional, asumate în anii 1990-1991, România a ajuns, în 1996, la o datorie externă reprezentând 27,6% din PNB, nivel inferior tuturor celorlalte țări examinate. Important este că, între 1993-1996, datoria publică externă angajată a fost destinată într-o proporție de peste 90% dezvoltării și modernizării agenților economici cu capital de stat și privat, instituțiilor publice, infrastructurilor și consolidării rezervei valutare a statului.
În anii 1997-1998, dată până la care sunt disponibile informațiile statistice ale Băncii Mondiale în acest domeniu (și, în continuare, până la sfârșitul anului 2000), România a urmat, practic, voit sau nevoit (acest aspect poate fi lămurit numai de către guvernanții dintre 1997-2000), în domeniul relațiilor financiare internaționale, modelul utilizat înainte de 1989, respectiv de reducere a datoriei publice externe, atât în termeni absoluți, cât și relativi.
Acest fenomen s-a produs în condițiile în care puterea de dreapta care a condus țara, a liberalizat în ritm rapid accesul importurilor pe piața internă, practicând, concomitent, politici financiar-monetare restrictive.
Desigur, cu asemenea opțiuni de politică economică, era inevitabil ca economia reală nu să se înscrie pe o pantă de declin accentuat, ceea ce a generat și scăderea investițiilor străine, totul reflectându-se negativ asupra nivelului de trai al populației și asupra conturării unui orizont de timp previzibil privind integrarea în Uniunea Europeană.
Între 1996-1998 Polonia și Ungaria și-au menținut, practic, la aceleași nivel datoria externă raportată la PNB, în Cehia acest indicator a crescut substanțial, cu 10,5 puncte procentuale, iar în Bulgaria a scăzut, este adevărat, dar de la 106,5% în 1996, la 83% în 1998 (față de 25,3% în cazul României).
În concluzie, considerăm, că în condițiile unei datorii publice externe și ale unor investiții străine net inferioare comparativ cu alte țări foste socialiste candidate la integrarea în UE, este dificil de previzionat ritmul de îmbunătățire a performanțelor economice ale României raportat la criteriile de aderare și la realizările altor state aflate în negocieri cu UE, care au beneficiat, însă, de un context extern și de premise inițiale cu mult mai avantajoase față de țara noastră.
Există, în mod obiectiv, o relație de intercondiționare directă între fluxurile externe (credite și investiții), ca o componentă a resurselor totale ale unei țări, și performanțelor acesteia.
Considerăm că, în cazul României, competivitatea economiei noastre este cea dată de resursele interne și externe pe care le-am utilizat și de care dispunem, deocamdată, după cum în situația Cehiei, Poloniei sau Ungariei, performanțele economice mai ridicate sunt, de asemenea, strâns corelate cu volumul sensibil mai substanțial de resurse externe (care, utilizate pentru dezvoltare, potențează dimensiunilor resurselor interne) de care au beneficiat și beneficiază aceste țări din partea comunității internaționale.
În condițiile lipsei unor credite externe substanțiale, dezvoltarea și modernizarea țării se puteau realiza cu aportul investițiilor străine directe.
Se constată că volumul investițiilor străine din perioada 1997-2000 a însumat numai 1457 milioane dolari, ceea ce reprezintă cu 37% mai puțin (-857 milioane dolari) comparativ cu investițiile străine realizate în intervalul 1993-1996.
Evoluția nefavorabilă din ultimii patru ani, atât a accesului la credite externe, cât și a investițiilor străine directe, concomitent cu liberalizarea rapidă în această perioadă a comerțului exterior, explică degradarea accentuată a economiei românești și scăderea substanțială a standardului de viață al populației în intervalul de timp respectiv.
Regretabil este faptul că, deși a afișat o presupusă credibilitate externă mai ridicată decât a puterii de până în 1996, coaliția politică care promitea în toamna anului 1996 intrări de capital (investiții străine și credite externe) în sumă de 60 miliarde dolari, în următorii patru ani, și-a desfășurat mandatul de guvernare în privința politicii de finanțare externă după principii relativ apropiate de cele practicate între 1982-1989, respectiv de reducere a datoriei externe.
Dacă în acea perioadă se încerca, în mod cvasi-utopic, și fără sorți de izbândă, așa cum a dovedit realitatea, dezvoltarea economico-socială multilaterală bazată numai pe resurse proprii, putem aprecia că, în schimb, între 1997-2000, s-a încercat și, din nefericire pentru populație, “s-a reușit” regresul economico-social al țării, bazat pe “forțele proprii” ale dreptei politice românești (“prin noi înșine”, cum sună sloganul unuia din partidele aflate la guvernare în acea perioadă).
Evoluții în Europa Centrală și de Est
Experiența ultimului deceniu, în mod deosebit în țările cu probleme serioase în domeniul datroiilor externe, a arătat că dezechilibrele macroeconomice și microeconomice sunt mult mai legate între ele decât s-a recunoscut anterior, și că politicile de eliminare a lor trebuie să fie corelate. Alt mod de abordare a acestei probleme este acela că pentru multe țări o mai eficientă funcționare a economiei și o rată mai înaltă a creșterii PIB constituie unica modalitate de îmbunătățire pe termen lung a situației datoriilor și a balanței de plăți, fără a fi necesară întreprinderea de măsuri drastice de management care, din punct de vedere politic și social, pot fi greu de suportat. Pentru îmbunătățirea performanțelor în creșterea PIB se impun frecvent schimbări în politicile economice de perspectivă.
Echilibrarea contului curent al balanței de plăți este probabil cea mai importantă și mai controversată măsură de stabilizare macroeconomică în condițiile tranziției. Pe de o parte, deficitul contului curent constituie o reflectare a impactului evoluției intrării de resurse în țară asupra dezvoltării economiei. Pe de altă parte, un deficit al contului curent poate atrage atenția asupra unui dezechilibru periculos și greu de susținut, generat atât de nivelul economisirilor și investițiilor interne cât și de acumularea de datorii greu de onorat. Această dihotomie își materializează aspectul controversat în conturarea dificilă a distincției între deficitul contului curent ca efect al creșterii induse de fluxurile de capital sau ca rezultat în acumularea de datorii ce nu pot fi returnate.
Cele mai multe economii în tranziție au experimentat situații economice în condiții de deficit ridicat al contului curent în perioada prăbușirii sistemului economic planificat. Aceste deficite au rezultat din declinul producției și au fost generos finanțate de organizațiile internaționale de asistență economică. O dată cu începutul procesului de tranziție la economia de piață, în cele mai multe țări deficitele s-au redus temporar pentru ca ulterior să cunoască o amploare neașteptată. Schimbările structurale realizate ulterior au condus la deficite care au fost adesea acceptate fără a se manifesta, cum ar fi trebuit, un interes deosebit în elaborarea de proiecte privind îmbunătățirea investițiilor, a creșterii economice și a atragerii influxurilor de capital, pentru a le contrabalansa. În orice caz, mai recent, adâncirea deficitelor conturilor curente a devenit un semnal serios, trezind preocupări în schimbarea tratamentului acestei probleme ca o problemă “comună”, conferindu-se astfel prioritate întrebării dacă acest deficit este sau nu sustenabil. Într-adevăr, evoluțiile înregistrate de Cehia în mai și iunie 1997 arată că susținerea deficitului nu vine de la sine.
Ierarhizarea țărilor din Europa Centrală și de Est în funcție de posibilitatea de susținere a deficitului contului curent începe cu țările deja afectate de criză, Bulgaria și Cehia. Țările în care s-au înregistrat unele semnale ale politicii economice în evoluția deficitului contului curent sunt: Croația, Estonia, Lituania, Slovenia, Ucraina, România. Acestea au avut dezechilibre relativ mici în această privință, dar serioase probleme structurale ce pot, totuși, precipita o criză externă.
Există, în concluzie, patru aspecte semnificative referitoare la dezechilibrarea contului curent:
În cele mai multe dintre țările examinate deficitele contului curent sunt mari și în continuă creștere. Totuși, nu există o regulă simplă pentru determinarea nivelului prea ridicat al deficitului, dar, de obicei, când acesta depășește 5% din PIB, poate constitui un semnal de alarmă. Dintre țările central și est-europene care au trecut acest prag în 1995 au făcut parte Albania, Croația, Estonia, Ungaria, Lituania, Moldova și România , iar în 1996 Slovacia și Slovenia. În 1996 numai Ungaria a reușit să iasă de pe această listă.
Deficitul contului curent reflectă, în economia reală, diferența dintre investițiile brute și economisirile interne. Rezultarea unui deficit dintr-un nivel înalt al investițiilor poate fi susținut în cazul în care acestea sunt direct legate de formarea capitalului și creșterea economică. Un deficit rezultat dintr-un nivel scăzut al economisirilor interne(prin explodarea consumului sau un deficit ridicat în sectorul public) este mult mai problematic. Chiar în perioadele în care s-au înregistrat creșteri în economiile în tranziție, ratele de economisire au rămas sub nivelul ratelor investițiilor, întocmai cum era de așteptat, iar creșterea veniturilor a condus la o creștere a consumului. Ratele economisirilor interne au fost frecvent sub 20% din PIB în Bulgaria, Ungaria, Lituania și Polonia. În plus, deficitele guvernamentale mari contribuie la agravarea problemei în toate țările examinate, mai puțin Estonia, Croația și Cehia.
Influxurile de capital și alegerea regimurilor cursurilor de schimb au condus la aprecierea monedelor în cele mai multe țări, fapt ce a determinat o reducere semnificativă a competitivității, și, în final, au cauzat deficite ale contului curent. Comparând experiențele avute de Cehia, Ungaria și Polonia se poate clarifica parțial această problemă. Regimul cursului de schimb fix a fost aplicat mai cu strictețe în Cehia decât în Ungaria. Efectul s-a materializat, în 1995-1996, într-un nivel al inflației de circa 10% în Cehia, puțin peste 20% în Polonia și aproximativ 20% în Ungaria. Oricum, țara care a aplicat consecvent cursul fix(Cehia) a avut deja cea mai mare apreciere a cursului de schimb și totodată a cunoscut o agravare serioasă a contului curent. Dimpotrivă, Ungaria care nu a aplicat atât de strict politica cursului de schimb fix, a înregistrat recent o îmbunătățire a deficitului contului curent.
Sistemele financiar-bancare slabe inhibă abilitatea de a susține deficitele de cont curent din mai multe motive: primul, un sistem bancar slab descurajează ratele de economisire pe plan intern; al doilea, un sistem financiar slab și nedezvoltat este inapt în orientarea eficientă a influxurilor de capital și a economisirilor către investiții; al treilea motiv este generarea crizei cursului de schimb de către criza sistemului bancar.
Urmărind această analiză, întrebarea care se pune este de ce crizele cursului de schimb și ale balanței de plăți nu s-au perpetuat încă peste tot în regiune. Există anumiți factori de echilibru care au fost utili în susținerea deficitelor conturilor curente în economiile în tranziție.
În timp ce contul curent al balanței de plăți a început să se deterioreze, au existat creșteri mari ale influxurilor de capital care, de cele mai multe ori, au depășit deficitul contului curent. Ca efect, în numai trei ani (1993-1995), rezervele internaționale în economiile în tranziție au crescut la mai mult de 50 miliarde dolari SUA, producând astfel o protecție împotriva crizei balanței de plăți. Datele corespunzătoare anilor 1996 și 1997 indică faptul că rezervele nu au mai crescut foarte mult.
Investițiile de portofoliu pe termen scurt, așa-numiții “bani fierbinți” sunt relativ mici în economiile în tranziție examinate. În perioada 1993-1995, influxurile cumulate de investiții de portofoliu (inclusiv erorile și emisiunile din balanța de plăți, ca influxuri pe termen scurt) au depășit 1 miliard dolari SUA în Croația, Ungaria, Cehia, Polonia și Slovacia. Aceste influxuri sunt mai mult decât compensate de creșterile mari ale rezervelor internaționale în cazul Cehiei și Poloniei.
Dintre toate formele influxurilor de capital, investițiile străine directe (ISD) sunt cele mai stabile și se asociază cel mai bine sustenabilității contului curent. În ultimii ani ai tranziției, fluxurile de ISD au fost destul de reduse și concentrate într-un număr mic de țări (în special Ungaria care în perioada 1992-1996 a cumulat 11,2 miliarde dolari SUA; Cehia și Polonia). Mai recent, ISD au început să crească și în alte țări. Urmărind perioada 1992-1996, influxurile cumulate de ISD au reprezentat o parte semnificativă în finanțarea contului curent în toate țările cu excepția Bulgariei, Lituaniei, României și Ucrainei.
Evaluarea dezechilibrelor conturilor curente în economiile în tranziție sunt dificil de interpretat. Totuși, situațiile precare în cele mai multe dintre aceste țări afectează, la ora actuală, importanța evaluării investițiilor și economisirilor, fluxurile de capital și cursul de schimb real. Se poate argumenta că urmărirea continuă și comparativă a experiențelor este necesară în depistarea separată a efectelor ajustărilor structurale și ale nealinierii cursului de schimb.
Analiza evoluției indicatorilor de datorie externă reflectă, pentru fiecare țară, trendul urmat de întreaga economie, gradul de reformă a acesteia.
Astfel, pentru țările în care ritmul schimbărilor structruale este în general mai lent, capacitatea de acoperire a datoriei din încasările din exporturi este minimă, depășind cu mult limitele critice (Albania – 266% în 1997, Bulgaria – 157% în 1997). În statele cu o dinamică net superioară a reformei, capacitatea de acoperire a crescut continuu. În cazul Ungariei și al Poloniei, țările care au pornit schimbările și cu handicapul unui sold ridicat al datoriei(Polonia, 1990 – 48,5 miliarde dolari SUA; Ungaria, 1990 – 21,3 miliarde dolari SUA), reforma rapidă s-a materializat într-o creștere susținută și sănătoasă a exporturilor.
Spre deosebire de țările Americii Latine, care au demarat programe de reformă la începutul anilor ’90, împovărate de nivele foarte ridicate ale gradului de îndatorare externă (DE/PIB gravitând în jurul pragului critic de 100% în cazul Argentinei și al statului Chile), situația acestui indicator în Europa Centrală și de Est, cu excepția Bulgariei (98% în 1997), nu atinge limite îngrijorătoare.
Concluzii
Care ar putea fi învățămintele pe care le putem trage din situația actuală a economiei românești și în special a situației îndatorării sale externe?
Nu există resurse suficient de mari să compenseze politici suboptimale urmate prea multă vreme. Dimpotrivă chiar, erorile de politică economică tind să formeze cercuri vicioase, ce riscă să degenereze în crize deschise de amploare. Lentoarea schimbărilor structurale a fost compensată temporar cu ajutorul deficitului extern. Desigur, deficitul extern poate câștiga ceva timp, dar acesta nu trebuie irosit prin amânarea reformelor, ci utilizat doar pentru a le îndulci impactul inițial. Această lecție a fost înțeleasă relativ târziu de autoritățile române – după acumularea unor datorii externe relativ însemnate și doar după ce s-a dovedit că, în locul “reformei fără durere” gradualismul excesiv a oferit doar “durere fără reformă”.
Menținerea vechilor structuri în economie este costisitoare și fără orizont. Schimbarea lor și alinierea, în timp, la standardele europene este desigur sustenabilă pe termen lung, dar și mai costisitoare pe termen scurt. Infuzii masive de capital sunt necesare pentru a depăși moștenirea unui regim ce a eșuat în toate modurile posibile, în toate obiectivele declarate.
Resursele nu pot însă proveni în principal din surse guvernamentale și, în nici un caz, nu trebuie alocate prin mecanisme administrative. Autoritățile nu ar trebui decât să adopte regulile jocului în scopul eliminării distorsiunilor dramatice induse de vechea organizare a economiei. Nu este puțin lucru și în toate țările procesul pare să dureze mai mult decât fusese anticipat de optimiști prin 1990. Dacă însă direcția este semnalizată fără ambiguități, rezultatele apar, în cele din urmă.
România s-a dezmeticit mai greu decât alte țări, surprinsă de prăbușirea peste noapte a vechiului regim. Evaluarea priorităților nu a fost întotdeauna foarte exactă – iar ca urmare capitalul străin a cam ocolit, destui ani, economia românească, contribuind astfel la închiderea cercului vicios resurse puține – politici suboptimale – resurse și mai puține. În ultimul timp, totuși, lucrurile par să se îndrepte ceva mai clar pe direcția urmată de țările cu reformă avansată în prezent. Și fluxurile de capital par să se fi ameliorat, astfel încât este de așteptat să se producă și intrarea într-un cerc virtuos, opusul celui în care ne-am aflat, ani la rând.
Bibliografie
“Cartea Albă a Preluării Guvernării în luna decembrie 2000”,București aprilie 2001,
tipărit la R.A. Monitorul Oficial
2.” Finanțe Publice” , Ed. a II –a , Editura Didactică și Pedagogică – Bucuresti 2000, coordonator Iulian Văcărel
3.” FMI-ul ”, Patrick Lenain, Editura C.N.I. Coresi SA , București, 2000
4.“Datoria externă a țărilor în curs de dezvoltare”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977,Dijmărescu, E., Ghibuțiu, A.,Isărescu, M.C.,
5. “Relațiile financiar-valutare internaționale”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978 ,Kirițescu, Costin C.
6. “Evoluția datoriei publice externe a României 1990-1999” document intern al Partidului Democrației Sociale din România
*** Buletine trimestriale nr.1-4/1997-2000, Banca Națională a României
*** Buletine lunare nr.1-12/1998-2000, Banca Națională a României
*** Legea privind datoria publică nr.91/1993, Monitorul Oficial al României nr.3, 1994
*** Rapoartele anuale ale Băncii Naționale a României, 1991-2000
*** Rapoartele anuale privind balanța de plăți și poziția investițională a României, Banca Națională a României, 1992-2000
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Studiul Privind Datoria Publica Externa a Romaniei In Perioada de Tranzitie (ID: 133592)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.