Studiul Principalelor Caracteristici Agroproductive ale Unui Sortiment Nou de Tomate Pentru Cultura In Camp la Statiunea Didactica ,v. Adamachi Iasi

PROIECT DE DIPLOMĂ

PROIECT DE DIPLOMĂ

STUDIUL PRINCIPALELOR CARACTERISTICI AGROPRODUCTIVE ALE UNUI SORTIMENT NOU DE TOMATE PENTRU CULTURA ÎN CÂMP LA STAȚIUNEA DIDACTICĂ „V. ADAMACHI” IAȘI

CUPRINS

Introducere

Partea I – CONSIDERAȚII GENERALE

Capitolul 1 – IMPORTANȚA CULTURII DE TOMATE

1.1. Importanța alimentară a tomatelor

1.2. Importanța economico-socială a tomatelor

1.3. Importanța agrotehnică a culturii de tomate

1.4. Factori de risc

1.5. Origine, răspândire și suprafețe cultivate

Capitolul 2 – PARTICULARITĂȚI BOTANICE, BIOLOGICE ȘI ECOLOGICE ALE TOMATELOR

2.1. Particularități botanice și biologice ale tomatelor

2.1.1. Sistemul radicular

2.1.2. Tulpina

2.1.3 Frunza

2.1.4. Inflorescența si floarea

2.1.5. Fructul

2.1.6. Sămânța

2.2. Particularități ecologice

2.2.1. Cerințele față de temperatură

2.2.2. Cerințele față de apă

2.2.3. Cerințele față de aer

2.2.4. Cerințele față de lumină

2.2.5. Cerințele față de sol

2.2.6 Cerintele fata de elementele nutritive

PARTEA A-II-A – CONTRIBUȚII PROPRII

Capitolul 3 – STUDII ASUPRA RESURSELOR DE CADRU NATURAL ȘI SOCIALECONOMIC DIN FERMA ADAMACHI

3.1. Scurt istoric

3.2. Relieful

3.2.1 Hidrografía și hidrogeologia

3.2.2. Elemente hidrografice

3.2.3.Caracterizarea meteorologică

3.3. Condiții economico-sociale

3.3.1. Situația economică

3.3.2. Resursele umane

3.4. 0rganizarea fermei

3.4.1.Baza materială

3.4.2. Prezentarea solarului folosit în fermă

Capitolul 4 – TEHNOLOGIA CULTIVĂRII TOMATELOR ÎN CÂMP LA S.D.E. ADAMACHI

4.1. Alegerea terenului

4.2. Planta premergătoare

4.3. Pregătirea terenului

4.4. Soiuri recomandate

4.5. Înființarea culturii

4.6. Lucrări de ingrijire

4.6.1. Lucrări cu caracter general

4.6.2. Lucrări cu caracter special

4.7. Recoltarea

Capitolul 5 – SCOPUL ȘI OBIECTIVELE, MATERIALUL FOLOSIT ȘI METODA DE CERCETARE

5.1. Scopul și obiectivele lucrării

5.2. Materialul și metoda de cercetare

Capitolul 6 – Rezultate Obținute

6.1. Caracterizarea generală a sortimentului studiat

6.2. Evaluarea potențialului de producție

Capitolul 7 – Concluzii

Bibliografie

Lista Tabelelor

Tabelul 1.1.Conținutul în săruri minerale al unor legume în % din substanță proaspătă……12

Tabelul 2.1. Temperatura optimă a aerului pentru plantele de tomate în funcție de faza de vegetație și. variația luminii………………………………………………………………………………………..24

Tabelul 2.2. Efectele luminii, pe faze de vegetație, asupra plantelor de tomate…………………26

Tabelul 2.3. Consumul specific pe tona de produs la tomate………………………………………..28

Tabelul 2.4. Consumul de elemente nutritive în cursul perioadei de vegetație………………….29

Tabelul 3.1.Caracterizarea climatică a anului agricol 2012-1013 (Date meteo Agro-Expert- Stația Adamachi)…………………………………………………………………………………………………….34

Tabelul 3.2. Modul de folosință a terenului……………………………………………………………….36

Tabelul 4.1. Soiuri recomandate……………………………………………………………………………..43

Tabelul 4.2. Soiuri recomandate……………………………………………………………………………44

Tabelul 5.1. Variante experimentale……………………………………………………………………………………54

Tabelul 6.1. Caracterizarea generală a sortimentului de tomate folosit………………………….61

Tabelul 6.2. Rezultate experimentale privind producția totală (t/ha) pe 2013…………………….62

Tabelul 6.3. Eșalonarea producției de tomate pe luni calendaristice (t/ha)………………………..63

Tabelul 6.4. Dimensiunile fructelor de tomate în cultura compartivă………………………………….65

Tabelul 6.5.Variația greutății (masei) fructelor de tomate………………………………………………….66

Lista Figurilor

Fig. 2.1. Frunză tipică de tomate……………………………………………………………………………19

Fig. 2.2. Tipuri de inflorescente la tomate……………………………………………………………..20

Fig. 2.3. Floarea și inflorescența de tomate………………………………………………………….21

Fig. 2.4 Diferite forme si culori de fructe de tomate………………………………………………………..22

Fig.3.1. Motocultor Honda F560………………………………………………………………………………..37

Fig.3.2.Atomizor……………………………………………………………………………………………………………….38

Fig 3.3 Solarul folosit în fermă…………………………………………………………………………………………39

Fig 3.4 Stalpi de susținere………………………………………………………………………………………..40

Fig 3.5. Coama solarului…………………………………………………………………………………………..40

Fig.4.1.Scheme de înființare a culturii de tomate e vară-toamnă cu creștere determinată…………………………………………………………………………………………………46

Fig. 4.2. Mana la tomate – Phytophthora infestans:……………………………………………48

Fig. 4.3. Pătarea brună a frunzelor de tomate……………………………………………………49

Fig. 4.4. Stolburul tomatelor – Stolbur disease mycoplasma………………………………49

Fig. 4.5. Putrezirea coletului – Didymella lycopersici …………………………………………50

Fig. 5.1. Soiul Brăila 407.…………………………………………………………………………………..55

Fig. 5.2. Soiul Buzău 47.…………………………………………………………………………………..56

Fig. 5.3. Soiul Diana……….…………………………………………………………………………………56

Fig. 5.4. Soiul Roma VF………..…………………………………………………………………………..57

Fig 5.5. Soiul Cluj 80……………..…………………………………………………………………………57

Fig 5.6. Soiul Roxana……………………………………………………………………………………….58

Fig. 5.7. Soiul Vidra 60…………………….……………………………………………………………..58

Fig 6.1. Producția totală a sortimentului de tomate (2013)…………..……………….61

Fig 6.2. Producția de tomate a sortimentului studiat pe luni calendaristice (2013)..64

Fig 6.3. Caracterizarea fructelor de tomate………………………………………………….66

Fig. 6.4. Greutatea medie (g) a fructelor de tomate…………………………………………67

INTRODUCERE

Cultura legumelor a constituit una dintre primele activități practicate ale omului. Însă, o dată cu apariția societății, s-au dezvoltat continuu cunoștințele și metodele de cultivare a plantelor legumicole, acest ritm devenind deosebit de rapid în epoca modernă, ceea ce a dus la consolidarea legumiculturii ca o știință de sine stătătoare, desprinzându-se astfel de fitotehnie, din care făcea parte.

Datorită valorii alimentare ridicate, legumele însoțesc din ce in ce mai mult în hrana omului alte produse ca : pâinea, carnea, brânzeturile etc., contribuind la o mai bună asimilare a acestora. Valoarea și importanța consumului de legume se apreciază nu numai strict din punct de vedere nutritiv și mai cu seamă dupa efectul favorabil asupra organismului uman.

Culturile horticole se caracterizează printr-un nivel ridicat de intensificare a producției. Astfel, un hectar de legume cultivate în sere realizează o producție medie de 140 tone, față de numai 20 tone la legumele cultivate în câmp descoperit. O caracteristică a procesului de producție în horticultură este volumul de cheltuieli și consumul de muncă vie relativ ridicat.

Importanța economică a culturii legumelor constă în veniturile mari care se obțin la unitatea de suprafață, deși necesită cheltuieli mai mari. Prin practicarea culturilor forțate, protejate și successive, asigurîndu-se consumul zilnic al populației cu un sortiment variat de legume în tot timpul anului.

Asigurarea unui consum ridicat de legume, pe toate durata anului, se poate face pe baza producției, fie prin import sau folosind ambele posibilități

Tendința generală ce se manifestă pe plan mondial este sporirea randamentului productiv, prin modernizarea producției cu verigile ei de bază: zonare, concentrare, specializare, mecanizarea și automatizarea lucrărilor, irigare și chimizare, eșalonarea producției prin folosirea diferitelor construcții, diversificarea sortimentului, crearea de soiuri cu potențial productiv ridicat.

Legumele solanaceae, pentru fructe, respectiv tomatele, ardeii și pătlăgelele vinete, formează una din cele mai importante grupe tehnologice care se cultivă la noi în țara și, în general, în întreaga lume.

Cele trei specii aparțin familiei botanice Solanaceae.

Aceste specii prezintă multe caracteristici asemănătoare din puncte de vedere biologic, specific familiei botanice din care fac parte: sunt plante ierboase, anuale, cu o lungă perioadă de vegetație, se înmultesc prin semințe și formează fructe cărnoase, cu o mare valoare alimentară.

Denumite științific Lycopersicum esculentum, tomatele fac parte din familia Solanaceae alături de alte plante legumicole ca : ardeii (Capsicum annuum), pătlăgele vinete (Solanum melongena) și cartof (Solanum tuberosum).

În limba română tomatele mai poartă denumiri cu caracter regional ca : pătlăgele roșii, paradichi, paradaise, etc. Denumirea de tomate este, deși mai puțin răspândită în prezent, mult mai cuprinzătoare față de celelalte, care fie că provin din alte limbi, fie că nu corespund caracterului de culoare al fructului la numeroase soiuri.

Denumirile cele mai folosite în diferite limbi derivă în principal de la “tomate” și “pomodoro”;bulgară – domati; engleză – tomato; franceză – tomate; italiană – pomidoro; olandeză – tomaat; rusă – tomat, pomidor; spaniolă – tomate.

Tomatele valorifică foarte bine terenurile legumicole însorite, fertile și irigate. De regulă, tomatele, ca, de altfel, și celorlalte legume din grupa, li se rezervă cele mai bune sole de teren.

Tomatele se pretează pentru diverse sisteme și tipuri de culture : în âamp sau în spații protejate, în sisteme intensive și industriale sau în cele sustenabile și de tip gospodăresc, în ogor propriu sau in succesiuni și asociații de legume, pentru recoltă timpurie sau mai tardivă.

Cerințele tot mai mari de tomate au impus elaborarea în perspectivă a noi tehnologii privind ciltura timpurie a tomatelor în câmp.

Soiul este considerat un factor de prim ordin al modernizării și intensivizării legumiculturii, datorându-i-se o parte din progresele obținute în tehnologia de cultură. Ideale sunt soiurile și hibrizii care însumează cât mai multe însușiri pozitive care se referă la productivitate și calitate, dar mai ales la timpurietate, deoarece acestea constituie principala condiție pentru folosirea lor în cultură.

CAPITOLUL 1

IMPORTANȚA CULTURII DE TOMATE

1.1.Importanța alimentară a tomatelor.

Fructele de tomate reprezintă singurul organ folositor pentru cultivator și consummator, care se consumă la maturitatea fiziologică, în stare proaspătă sau conservată.

În stare proaspătă, fructele se consumă sub formă de salate simple sau asortate cu alte legume. Fructele proaspete se folosesc și la obținerea unei multitudini diverse de preparate culinare, cum ar fi: supe, ciorbe, borșuri, ghiveciuri, tocane, sosuri, tomate umplute ș.a. Deosebit de folositor pentru organismul uman este sucul proaspăt de tomate, datorită efectului său alcanizant, determinat de conținutul ridicat în potasiu, magneziu, sodium și calciu; sucul pasteurizat și conservat iși pierde o parte din calități sau chiar conține unii produși anorganici dăunători, rezultați prin transformarea (degradarea) acizilor organici : citric, malic și oxalic. (după Munteanu, 2003)

Fructele de tomate au o compoziție chimică destul de variabilă, în funcție de soi, zona de cultura, condiții meteorologice, tehnologia de cultivare și gradul de intensivizare a culturii, modul de realizare a recoltării ș.a. În aceste circumstanțe, compoziția chimică a fructelor proaspete de tomate (după Munteanu, 2003) are aproximativ urmatoarele limite de variație : substanță uscată 4-9%, zaharuri 2,5-4,5%, celuloză 0,25-0,90%, hemiceluloză 0,1-0,2%, substanțe proteice brute 0,6-1,5%, lipide 0,25-0,35%, acizi totali (exprimați îîn acid citric) 0,6-1,0%, cenușă 0,5-0,6%, vitamine, pigmenți, substanțe pectice ș.a.

Celuloza, hemiceluloza și substanțele pectice au un rol deosebit de important în realizarea fermității, dar și a consistenței fructelor. Acestea din urmă asigură în mod major calitatea pastei de tomate prin consistența și uniformitatea dintre fracțiile solida și lichidă.

Conținutul fructelor de tomate în macroelemente la 100 grame produs proaspăt este următorul : potasiu 226 mg, fosfor 24,6 mg, sodiu 17,9 mg, magneziu 11,3 mg și calciu 8,3 mg; microelementele cele mai importante, tot la 100 g produs proaspăt, sunt : aluminiu 1,80 mg, fier 0,55 mg, mangan 0,15 mg, cupru 0,12 mg și zinc 0,09 mg (tabelul 1.1).

Tabelul 1.1

Conținutul în săruri minerale al unor legume în % din substanță proaspătă

(după Enăchescu, 1984; din Munteanu 2003)

Vitaminele sunt diverse, dar în cantități modeste. La 100 g de fructe proaspete, vitaminele au următoarele valori : vitamina A 0,8-0,9 mg, complexul de vitamine B 0,12-0,13 mg, vitamina C 20-60 mg, vitamina PP 0,10-0,25 mg. ș.a.(după Munteanu, 2003)

Licopenul 4-7/100 g substanță proaspătă (ce conferă culoarea roșie) și carotenul 0,6-1,2 mg/100 g (ce determină culoarea portocalie) reprezintă pigmenții cei mai importanți. Combinația dintre cei doi pigmenți asigură culoarea (in general, roșie) a fructelor. Se consideră că, în decursul perioadei de maturare a fructelor, temperatura este ridicată (22-30OC), atunci se sintetizează mai mult licopen și, ca urmare, fructele capătă o culoare roșie mai intensă, pe când dacă, în aceeași perioadă, temperatura este mai redusă (14-18OC), se produce mai mult caroten, care determină o culoare roșie portocalie. Uneori, în condiții de insolație puternică se produce pigmentul xantofilă, care conferă plantelor o culoare roz-albicioasă (din Munteanu, 2003). Pigmenții clorofilieni, de regulă, dispar la maturitatea completă a fructelor, dar prezența lor accidental determină “închiderea culorii” sucului și a pastei de tomate.(după Munteanu, 2003)

În tradiția culinară romanească, o anumită valoare alimentară o au și fructele verzi, (immature, dar de mărime asemănătoare fructelor ajunse la maturitate fiziologică), care se folosesc în prepararea murăturilor simple sau asortate. Cerințele pieței pentru asemenea fructe, adesea, în unele toamne, sunt mai mari decât pentru fructele complet mature. În unele situații, fructele verzi și mici de tomate se folesesc pentru prepararea dulceții sau a altor produse culinare.(după Munteanu, 2003)

1.2.Importanța economico-socială a tomatelor

În comparatțe cu alte culturi legumicole, cultura de tomate asigurăvenituri dintre cele mai mari, într-un raport bine echilibrat cu cheltuielile.

Uneori, rentabilitatea recoltei scade în perioadele de vârfuri de ofertă, dar recoltele timpurii și cele din afara sezonului asigură recuperarea cheltuielilor din perioadele mai puțin favorabile economic.

Recolta este destul de perisabilă, dar există soluții tehnice pentru păstrare și transport pe distanțe mari.

Consumul de forță de muncă variază în limite foarte largi : 212 ore/om.ha la tomatele pentru industrie complet mecanizată și peste 4500 ore/om/ha la tomatele de vară-toamnă palisate.(după Munteanu, 2003)

1.3.Importanța agrotehnică a culturii de tomate.

Terenurile legumicole însorite, fertile și irigate sunt valorificate foarte bine de culturile de tomate. De regulă, tomatelor, ca de altfel și celorlalte legume din grupă, li se rezervă cele mai bune sole de teren.

Tomatele se pretează pentru diverse sisteme și tipuri de culturi : în câmp sau în spații protejate, în sisteme intensive și industriale sau în cele sustenabile și de tip gospodăresc, în ogor propriu sau în succesiuni și asociații de legume, pentru recolta timpurie sau tardivă.

1.4.Factori de risc

Avantajele și dezavantajele culturii tomatelor trebuie completate cu unii factori de risc, care pot compromite cultura și recolta și față de care trebuie luate măsuri adecvate. În ordinea cronologică de manifestare, principalele pericole cu probabilitate ridicată sunt :

vârsta necorespunzătoare a răsadului la plantare poate determina întârzierea culturii și a recoltei;

folosirea unui răsad necorespunzător (fără vigoare, necălit) determină un număr mare de goluri în cultură;

brumele târzii pot distruge parțial sau total cultura, iar cele timpurii opresc prea devreme vegetarea plantelor și distrug complet fructele de pe plantă;

atacul puternic al unor boli, cum ar fi mana, pătarea brună, pătarea albă ș.a., sau al unor dăunători, dintre care cei mai comuni sunt gândacul din Colorado și afidele; anii ploioși favorizează atacul de boli, iar cei secetoși pe cel al dăunătorilor;

manifestarea unor deficiențe fiziologice, cum ar fi îndesirea frunzelor (la temperatură ridicată și lumină redusă), argintarea vârfului plantei (la temperaturi scăzute o perioadă lungă de timp), unele defecte de colorare, crăparea bazei tulpinilor sau crăparea fructelor (la exces de umiditate în sol, după o perioadă mai lungă de secetă) ș.a;

crearea unor vârfuri de recoltă, care determină supramaturarea și îmbolnăvirea fructelor, datorită condițiilor de mediu nefavorabile recoltării, precipitații abundente și de durată etc.(după Munteanu, 2003)

1.5.Origine, răspândire și suprafețe cultivate.

Specia salbatică Lycopersicon esculentum var. cerasiforme, din care provin tomatele cultivate, are ca centru de origine zonele înalte ale Munților Anzi din Peru, cuprinse între 5 și 10O latitudine sudică și aproximativ 75 și 80O longitudine vestică.

Specia a emigrat în Mexic, au sproximativ 5000 de ani în urmă,în zona platourilor înalte, unde s-a format un al treilea centru de diversitate. Specii înrudite cu Solanum esculentum se găsesc în regiunie muntoase ale Anzilor din Peru, Ecuador și Bolivia, dar și în Insulele Galapagos.

La puțin timp după descoperirea Americii, tomatele au fost aduse în Europa de către spanioli, fiind răspândite mai întâi în Spania, Portugalia și Italia, iar la sfârșitul secolului XVI-lea și în Marea Britanie. Mai apoi s-au răspândit în Țările de Jos, Germania și Austria.

Deși au fost semnalate de Columb încă de la 1498, multa vreme au fost considerate doar ca plante ornamentale sau, eventual, medicinale, nefiind consummate datorită mirosului neplăcut și conținutului ridicat în solanină.

Primele culturi comerciale în Europa apar la sfărșitul secolului XIX-lea și începutul secolului XX.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, tomatele încep a fi cunoscute și în Statele Unite ale Americii, unde au fost aduse din Europa de către coloniștii europeni.

În Rusia, tomatele se pare că erau cunoscute din secolul al XVII-lea, dar ca legume, numai din secolul al XVIII-lea (Maier, 1969).

În China și Japonia ajung destul de repede, în secolul al XVI-lea, odată cu cartoful. În Filipine, precum și în alte țări asiatice, tomatele ajung după prima călătorie a lui Magelan. Conform schiței din fig.1.1, se pare că, în secolul al XVI-lea, tomatele ajung practic în majoritatea regiunilor lumii.

În Țările Române, tomatele au fost cunoscute începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, după ce a fost introdusă metoda producerii răsadurilor pe paturi încălzite cu biocombustibil de către grădinarii bulgari și sârbi.

În prima jumătate a secolului al XX-lea, practic, tomatele se cultivau în toate zonele globului, cuprinse între cele două cercuri polare, acolo unde găseau condiții prielnice, devenind una dintre cele mai populare culturi legumicole. Suprafețele cultivate cu tomate au crescut în permanență, chiar și în ultima decadă a secolului trecut, de la 3,1 milioane ha în 1991 la peste 3,3 milioane ha în anul 2000, reprezentând circa 9% din suprafața mondială cultivate cu legume; în aceasta decadă, producția medie a fost de peste 27 t/ha, ceea ce înseamnă o productțe totală de peste 85 milioane de tone. În anul 2001, suprafața de tomate, la nivel mondial, a fost de 3.643.934 ha, cu o producție de 98.621. 830 tone și repsectiv o producție medie cu puțin peste 27 t/ha. (după Munteanu, 2003)

În România, suprafața cultivată cu tomate a crescut spectaculos îîn perioada 1938-1980, de circa nouă ori, adică de la 8,4 mii ha, la 74,6 mii ha. În aceeași perioadă, producția medie a crescut de la 6,25 t/ha, în 1938, la 13,88 t/ha în 1980.

După 1980, suprafața scade continuu, ajungând, în 1989, la 52 mii ha, dar producția medie a crescut la circa 15,6 t/ha ( Dumitrescu și colab., 1998). Începând din 1990, suprafața cultivată cu tomate a scăzut până la 40-45 mii ha; în anul 2009 atât suprafața cultivată cu tomate cât și producțiile obținute au fost mai mari spre deosebire de suprafața și producțiile înregistrate în anul 2007, și mult mai mici față de anul 2008 (INS, 2009).

CAPITOLUL 2

PARTICULARITĂȚI BOTANICE, BIOLOGICE ȘI ECOLOGICE ALE TOMATELOR

2.1. Particularități botanice și biologice ale tomatelor

În condiții de cultură.tomatele sunt plante anuale, deși în locurile de origine, ca și in zonele climatice asemănătoare, se comportă ca plante perene.

Plantele sunt ierboase, dar în a doua perioadă a ciclului de viață dintr-un an încep să se lemnifice în zona tulpinii principale sau a ramificațiilor de ordin inferior, precum și in zona rădăcinilor.

2.1.1. Sistemul radicular

Sistemul radicular al tomatelor este puternic dezvoltat atât in stratul lucrat al solului, cât și în adâncime, ceea ce înseamnă că planta are nevoie de o cantitate mare de apă, dar poate rezista și la secete prelungite. La o plantă matură (pe rod), rădăcina se întinde pe o suprafață de până la circa 1,5 m și pe o adâncime de 0,25-0,30 m, dar poate ajunge si până la circa 1,0 m.

Dezvoltarea sistemului radicular are loc după mai multe modele, în funcție de condițiile de mediu și, eventual, de tehnologia de cultivare. În condițiii naturale de creștere, fără transplantare, rădăcina principală este pivotantă în primele zile după germinare, după care incepe să se ramifice. Ritmul său de creștere este destul de rapid, astfel că, după 4-5 saptămâni, poate ajunge la peste 1,0 m adâncine. După câteva zile de germinare, corespunzător momentului apariției primelor frunze adevărate, începe ramificarea rădăcinii principale. Ramificarea secundară și de ordin superior, în faza de plantulă, se produce începând cu 1-2 cm de la suprafața solului, dar apoi, majoritatea ramificațiilor radiculare se deszvoltă după 10-15 cm de la suprafața solului, acolo unde profilul de sol este cel mai fertil, bine aerisit, încălzit și cu o umiditate corespunzătoare. Acest model de creștere și de dezvoltare a rădăcinii, propriu tomatelor înființate prin semănat direct, permite o creștere mai profundă a sistemului radicular, ceea ce asigură o mare rezistență a plantelor la condițiile de secetă prelungită. În același timp, printr-o plasare a rădăcinilor prea în profunzime, adică, partială, în afara zonei de sol mai calde și mai fertile, randamentul de bioconversie este mai scăzut, ceea ce determină o creștere și dezvoltare mai redusă.

Un alt model de dezvoltare a rădăcinilor se realizează prin transplantarea răsadului. Aceasta, cu ocazia repicării sau a înființării culturii, este operațiunea în urma căreia are loc ruperea vârfului rădăcinii principale, precum și a rădăcinilor laterale. Acest lucru determină o ramificare accentuată a sistemului radicular și, ca urmare, are loc o sporire a funcției de absorbție a apei și a elementelor nutritive.(după Munteanu, 2003)

Alte metode asemănătoare de dezvoltare a sistemului radicular al tomatelor se realizează în diferite variante de producere a răsadurilor: la pat, în cuburi și ghivece nutritive, în palate alveolare ș.a. unde, în afară de ruperea pivotului are loc, de asemenea, de exemplu, în cazul ghivecelor nutritive, o puternică îndesire a sistemului radicular la nivelul spațiului de nutritie.

În afara rădăcinilor care au la origine rădăcina primara, sistemul radicular al tomatelor mai poate cuprinde și rădăcini adventive, ce pornesc de la tulpină, daca aceasta este acoperită cu sol și există o umiditate corespunzătoare.

Tomatele prezintă un sistem radicular puternic dezvoltat, atât în stratul lucrat al solului, dar și în adâncime, ceea ce înseamnă că planta are nevoie de o cantitate mare de apă, dar poate rezista și la secete prelungite.

2.1.2. Tulpina

Când plantele sunt tinere, tomatele prezintă o tulpină erbacee și erectă. La unele soiuri, cu habitus mai redus, poziția erectă se menține pe întreaga perioadă de vegetație. În stadii de creștere și dezvoltare mai avansate, datorită masei accumulate de lăstari, frunze si fructe, tulpina se culcă pe sol și plantele devin târâtoare, deoarece prezintă un țesut mecanic (parțial semilignificat) slab dezvoltat. Calitatea tulpinii de a fi târâtoare favorizează planta să formeze rădăcini adventive și asigură o timpurietate mai mare a recoltei. În practica tehnologiilor de cultivare, mai ales la soiurile pentru salată, tulpina tomatelor este susținută prin palisare.

În axila fiecărei frunze se găsesc muguri, din care se formează lastarii laterali, denumiți copili. Fiecare copil, la rândul său, urmează modul de ramificare a tulpinii principale, formând, la rândul său, copili și așa mai departe, realizându-se o puternică ramificare a tulpinii. (după Munteanu, 2003)

La plantele mature, tulpina are o grosime de circa 3 cm, este ușor muchiata și acoperită cu perișori scurți, maciucați și glanduloși, în amestec cu perișori tectori simpli, lungi și ascuțiți. Perișorii glanduloși se rup ușor la atingere, eliminând un material cleios de culoare verde și miros specific, ce conține solanină și diferite substanțe toxice pentru eventualii dăunători.

La plantele cu tipul de crestere determinate, după ce pe tulpina principală se formează 3-5 inflorescențe, în apex se formează o inflorescență, și, astfel, creșterea mai departe a axului tulpinii principală este stopată. Se mai spune că se realizează o așa – numităautocârnire a tulpinii principale.

Lăstarii laterali (copili), urmând modul de ramificare a tulpinii de pe care se formează, vor avea, de asemenea, o creștere nedeterminată sau determinată. Dacă autocârnirea are loc după 6-8 inflorescente, se realizează tipul intermediar de creștere (semideterminată), așa cum se întamplă, de exemplu, la hibridul românesc Ișalniața 15.

Cercetările efectuate au demonstrat că, la început, tulpina are o creștere monopoidală. În vârful tulpinii principale se află meristemul apical, unde sunt inițiate noile frunze și părțile florale. Meristemul apical este protejat de frunzele nou formate. (după Munteanu, 2003)

2.1.3 Frunza

Sistemul foliar al tomatelor este unul bogat prin numărul și suprafața frunzelor. Frunza este simplă, pețiolată, alternă (așa cum s-a arătat la descrierea tulpinii), cu limbul puternic sectat, în segmente de forme și mărimi diferite.

Frunzele de la bază sunt mai mici și cu segmente mai puține. O frunză de la mijlocul tulpinii poate ajunge până la 50 cm lungime și la aproape aceeași valoare în lățime.

O frunză tipică (fig.1.6) prezintă la nivelul limbului un rahis sau ax provenind din nervura principală.De o parte și de alta, în același plan, sunt plasate segmentele (frunzulițele sau foliolele), care conferă limbului un aspect imparipenat-sectat.

Fig. 2.1 – Frunză tipică de tomate (Munteanu, 2003)

Limbul se termină cu o foliolă mare și prezintă de o parte și de alta, în mod altern, până la opt foliole de aproximativ aceeași mărime. Segmentele sunt mai mult sau mai puțin pețiolate sau sesile, ovate sau lanceolate, cu baza asimetrică, întregi sau penat-partite (Zanoschi și Toma, 1985). Foliolele mari sunt intercalate cu altele mai mici simple. Marginea segmentelor foliare este neregulat dințată. Frunzele sunt acoperite cu perișori asemănători cu cei de pe tulpină.

Fețele limbului sunt netede sau gofrate, dar, de cele mai multe ori, aceste caractere depind și de condițiile de mediu. În condiții de secetă, gofrarea frunzelor este mult mai accentuată, reprezentând o manifestare a fenomenului de xerofiție, propriu mai ales unor soiuri specializate pentru cultura de seră sau solar, ori chiar anumitor soiuri pentru cultura din câmp.

Culoarea frunzelor este verde, de diferite nuanțe: verde-deschis (verde-gălbuie) la frunzele tinere, verde-argintie sau verde-albăstruie la frunzele mai bătrâne. De regulă, fața inferioară a frunzelor este mai deschisă la culoare, putând fi chiar verde-cenușie sau verde-albicioasă.

Poziția frunzelor față de tulpina pe care sunt inserate este aproape perpendiculară, iar când frunzele încep să îmbătrânească, această poziție devine oblică cu orientare în jos. La plantele tinere, frunzele au o poziție oblică cu orientare în sus.

2.1.4. Infloresceța și floarea.

Tomatele prezintă flori actinomorfe, hermafrodite, grupate în inflorescențe cimoase simpodiale simple sau compuse, extraaxilare, așa cum a fost arătat la descrierea tulpinii (Zanoschi și Toma, 1985). Inflorescența este considerată cimă, deoarece, întotdeauna, axul inflorescenței se termină cu o floare. În cazul unor deficiențe în morfogeneză, în locul unor flori, îndeosebi pe terminațiile inflorescenței, se formează mici frunzulițe.

Inflorescența poate fi simplă, cu un singur ax, sau ramificată, cu mai multe brațe, în funcție de genotip sau de interacțiunea acestuia cu condițiile de mediu. Inflorescențele simple au între șapte și douăsprezece flori, pe când cele compuse pot avea un număr mult mai mare, chiar până la 300 (Vriesega și Honma, 1974, citați de Atherton și Harris, 1994).

Florile se prind pe axul inflorescenței prin pediceli de 1-3 cm. Aceștia, de regulă, sunt articulați, iar din punctul articulației se produce desprinderea fructelor de pe ciorchine. La cultivarele pentru recoltare mecanizată a fost introdus caracterul “pedicel fără articulație” prin genele jointless(j1 și j2), care asigură desprinderea fructelor fără pedicel.

Fig 2.2 – Tipuri de inflorescente la tomate : a – neramificata; b – ramificatie simpla; c – ramificatie multipla (Munteanu, 2003)

Floarea prezintă un caliciu format din cinci, mai rar până la 10 sepale unite. Corola

este gamopetală, rotată, cu diametrul de 1-2,5 cm, alcătuită din cinci, mai rar până la 10 petale galbene, terminată cu cinci, respectiv, 10 lacinii. Androceul este alcătuit din 5-10 stamine (uneori chiar mai multe, de exemplu 16-18, la florile cu petale duble), cu filamente foarte scurte, libere, dar unite la bază cu tubul corolei.

Fig. 2.3 – Floarea și inflorescența de tomate: 1 – inflorescența; 2 – mugurii floriferi;

3 – floarea deschisă (după Kvasnikova, 1962, din Munteanua, 2003)

Anterele, îngust lanceolate, terminate într-un apendice subțire, se deschid spre interior printr-o crăpătură longitudinală (caractere de Lycopersicon) și sunt concrescute într-un tub de formă tronconică.

Gineceul este format din 2-7 carpele unite, prezintă un ovar superior continuat cu un stil lung, care străbate tubul staminal și se termină cu un stigmat capitat, lipicios; de regulă, stilul împreună cu stigmatul nu depășesc nivelul anterelor.

Structura florală prezentată asigură o autogamie foarte ridicată; polenizarea este directă și se realizează astfel: în momentul când are loc deschiderea anterelor, stilul crește rapid, pătrunzând în conul anterial, iar stigmatul, prin atingere de pereții conului încărcați cu polen, se acoperă cu polen. În cazul când condițiile de mediu sunt excesive, stilul poate scoate stigmatul deasupra conului anterial, fiind posibilă și polenizarea cu polen străin.

Fecundarea este un proces complex ce urmează polenizării, dacă sunt întrunite condițiile minime pentru desfășurarea sa. Cea mai importantă condiție este temperatura; nivelul optim pentru fecundare la tomate este cuprins în inervalul 21-290C și coincide cu optimul germinării polenului. (după Munteanu, 2003)

Dezvoltarea florilor și parcurgerea proceselor de biologie florală sunt puternic corelate cu procesele de creștere a altor organe (cotiledoane, frunze, lăstari și fructe).

2.1.5. Fructul

Fructele formate și ajunse la un anumit stadiu de maturitate într-un ciclu de vegetație reprezintă recolta utilă a tomatelor. De numărul și mărimea fructelor depinde, în mod direct, cantitatea de recoltă.

Fructul de tomate este o bacă carnoasă și zemoasă de formă, mărime și culoare varibile.

Forma poate fi: mai mult sau mai puțin sferică, turtită, ovată, piriformă ș.a.

Mărimea, apreciată prin cea mai mare dimensiune (diametrul maxim), poate fi (după Esquinas-Alcazar, 1981): foarte mică (< 3 cm), mică (3-5 cm), medie (5-8 cm), mare (8-10 cm), foarte mare (> 10 cm). (după Munteanu, 2003)

Culoarea fructelor imature poate fi verde-închis sau verde-deschis, cu sau fără o pată de culoare verde mai închis, de forma unei calote în zona pedunculară. Culoarea fructelor mature este dată de culoarea pieliței, care este galbenă, și de culoarea țesutului mezocarpului. Pielița poate fi și incoloră și atunci culoarea fructelor este determinată numai de mezocarp. Culoarea poate fi: verde (foarte rar, apare ca o mutație), galbenă, portocalie, roșie, roșie de diferite nuanțe (carmin, bordo).

Tomate în formă de cireașă Tomate în formă de prună Tomate în formă de pară

Tomate Beefsteak Tomate sferice Tomate galbene

Fig. 2.4 – Diferite forme si culori de fructe de tomate (http://gradinahobby.blogspot.ro/2013/01/)

Din punct de vedere anatomic, la fructul de tomate distingem cele trei părți componente: epicarpul, mezocarpul și endocarpul

Epicarpul este membranos, incolor sau galben, elastic, glabru, lucios, mai rar pubescent (mutație recesivă).

Mezocarpul este zemos, divers colorat, bogat în glucide, vitamine și săruri minerale.

La nivelul endocarpului se disting lojele seminale, țesutul placentar, pereții radiali și peretele intern membranos. Lojele seminale, în număr de două până la 6-7, mai rar 10-12, sunt pline cu un țesut cu aspect gelatinos (țesut placentar), în care sunt prinse semințele. La fructele imature, țesutul placentar este ferm, dar odată cu începerea maturării, țesutul locular devine gelatinos; într-un stadiu următor, fluidul intracelular se poate acumula în spațiul lojelor.

2.1.6. Sămânța

Tomatele prezintă o samanta mică, de culoare gălbuie-cenușie, reniformă, comprimată, de 2-4 mm diametru, mătăsos-păroasă. Numărul de semințe dintr-un fruct variază de la 150 până la 300, în funcție de soi, mărimea fructului și condițiile de polenizare/fecundare (Zanoschi și Toma, 1985). Într-un gram sunt cuprinse 300-380 semințe.

În condiții optime de creștere și dezvoltare, de la semănat la răsărit, este nevoie de o perioadă de 5-7 zile; apariția primelor flori se produce la 50-60 de zile de la răsărit, iar primele fructe mature se formează după încă 40-50 de zile. Perioada de fructificare durează între 40-50 de zile și până la peste 100-120 de zile.(după Munteanu, 2003)

2.2. Particularități ecologice

2.2.1. Cerințele față de temperatură

Temperatura, atât cea din sol cât și cea din mediul atmosferic, influențează dezvoltarea tomatelor.

Temperatura solului sau, în general, a substratului de cultură, influențează germinația și creșterea sistemului radicular, precum și funcțiile rădăcinii.

Germinația se realizează numai la temperaturi superioare pragului de 9-100C, dar mai mici de 350C, optimul realizându-se la temperaturi cuprinse între 20-250C. Suma gradelor de temperatură necesare germinării este de circa 1600C (pentru pragul zero biologic egal cu 90C) (Chaux și Foury, 1994, citati de Munteanu, 2003).

Temperatura aerului are efecte diferite, în funcție de faza diurnă sau nocturnă a zilei, precum și în funcție de fenofaza parcursă de plante. O sinteză în acest sens a fost realizată de Bălașa (1973), din care rezultă, ca regulă generală, că temperatura optimă în timpul nopții sau în zilele noroase este mai mică cu 5-60C, față de cea din timpul zilei. (tabelul 2.1)

Tabelul 2.1

Temperatura optimă a aerului pentru plantele de tomate în funcție de faza de vegetație și variația luminii

De reținut este faptul că temperaturile sub 9-100C sunt dăunătoare plantelor, în sensul că se realizează un bilanț de bioconversie negativ, iar temperaturile mai scăzute de minus 1-30C determină înghețarea și distrugerea țesuturilor plantei.

Florile se dezvoltă mai rapid la temperatură mai ridicată. Calvert (1964) arată că florile din prima inflorescență s-au dezvoltat mai rapid cu până la 12 zile la temperatura de 200C, în comparație cu temperatura de 160C. De asemenea, temperatura mai ridicată a accelerat dezvoltarea mai timpurie a celei de-a doua inflorescențe.

Fecundarea are loc în procent maxim la temperaturi ce variază în jur de 20-220C în timpul zilei și 15-200C pe timpul nopții și este, în general, puțin afectată de temperatură. Totuși, se apreciază că cele mai nefavorabile temperaturi sunt cele mai mari de 260C noaptea sau de peste 400C ziua, precum și cele mai mici de 100C.

2.2.2. Cerințele față de apă

Apa are un rol crucial, ca factor de vegetație pentru tomate, mai ales în realizarea producțiilor mari. Cu alte cuvinte, chiar dacă apa nu are implicații majore în toate fenofazele, precum ca temperatura de exemplu, în schimb, determină calitatea majorității proceselor de creștere și dezvoltare.

Valorile optime ale umidității solului și ale aerului variază în funcție de fenofaze. (Bălașa 1973, din Munteanu, 2003) distinge două mari perioade din acest punct de vedere: prima , până la formarea primelor fructe, și a doua, după formarea primelor fructe. În prima perioadă se recomandă o umiditate a solului de circa 60%, iar după aceea valori variind în jur de 80%; umiditatea aerului este optimă, dacă are valori de 55-60%, în prima perioadă și de 65-70% în cea de a doua.

Tomatele sunt sensibile la asfixierea radiculară, provocată de excesul de apă. Dacă asfixierea este prelungită, apar diferite carențe, cum ar fi cea de magneziu, fosfor sau azot; de asemenea, este afectată vigoarea plantei și, ca urmare, recolta este diminuată.

În faza înfloritului și a legării fructelor, stresul hidric este extrem de dăunător: seceta, după o perioadă satisfăcătoare sau optimă din punct de vedere al regimului apei, determină căderea florilor sau avortarea, datorită deshidratării și “inaniției” florilor sau negerminării grăunciorilor de polen; un exces al umidității aerului constituie condiții nefavorabile deschiderii anterelor și scuturării polenului. (după Munteanu, 2003)

În perioada maturării fructelor, un exces al umidității din sol, după o perioadă relativ secetoasă, determină crăparea fructelor, compromițând valoarea lor comercială, intrarea rapidă în fermentație a sucului fructelor, care intră în contact cu aerul și îmbolnăvirea. Se apreciază că fructele maturate în condiții mai reduse de umiditate a solului au calități gustative mai bune, datorită acumulării în cantitate mai mare a substanței uscate solubile.

2.2.3. Cerințele față de aer

Aerul influențează în mod direct viața plantelor legumicole atât prin compoziția sa chimică cât și prin mișcările sale (vânturile). Conținutul mai ridicat al aerului în dioxid de carbon (CO2) are influența favorabilă asupra asimilației clorofiliene, creșterii, fructificării și producției plantelor. Astfel, față de un conținut de 0,03% cât are atmosfera în mod obișnuit, nivelul optim ridică la 0,12 – 0,15%. În spațiile acoperite, conținutul de (CO2) crește în cursul nopții datorită respirației plantelor la nivele de 0,04-0,06% dar în cursul zilei, datorită consumului plantelor în procesul de asimilație, poate să scadă la 0,01-0,02% devenind un factor limitativ, care reduce mult efectul favorabil al celorlalți factori de vegetație (lumina, caldura, apa, hrana).

Curenții reci și vânturile pot avea numeroase efecte nefavorabile asupra culturilor de tomate. Mai întâi este efectul asupra temperaturii aerului și solului, care scade mult după care este efectul mecanic, dăunător asupra tulpinilor și frunzelor plantelor, dar și asupra adăposturilor, când exista furtuni puternice. (după Munteanu, 2003)

2.2.4. Cerințele față de lumină

Influența luminii în caz de abundentă sau de insuficiență, pentru principalele fenofaze ale creșteri și dezvoltării tomatelor este prezentată în tabelul 2.2 .

Tabelul 2.2

Efectele luminii, pe faze de vegetație, asupra plantelor de tomate

(după Bălașa, 1973, din Munteanu,2003)

Din datele prezentate în tabel reiese faptul că, în faza de răsăd poate fi compromisă total cultura tomatelor, dacă lumina este insuficientă, deoarece alungirea răsadului reprezintă un factor de risc major.

Fazele înfloritului și legării fructelor pot fi puternic afectate de insuficiența luminii, mai ales la culturile din seră, în perioada de iarnă. (după Munteanu, 2003)

În aceste faze, ca și în celelalte prezentate, o eficientă reglare a factorului lumină se poate realiza prin alegerea corectă a schemelor și desimilor de cultivare, ca si prin aplicarea unor lucrari în verde, care reglează habitusul și foliajul plantelor.

2.2.5. Cerințele față de sol

În cadrul terenurilor destinate culturilor legumicole, tomatelor le sunt asigurate cu prioritate cerințele față de sol. Se apreciază că tomatele preferă și realizează producții optime pe solurile mijlocii, nisipo-lutoase sau luto-nisipoase, bogate în humus (peste 2-3%), fertile, bine structurate, cu un drenaj bun, profunde, cu apa freatică în profunzime (peste 4 m adâncime) și cu un nivel al pH-ului cuprins între 5,5 –7,0 (Maier, 1969; Dumitrescu și colab. 1998).

O recomandare specială pentru alegerea solului se face în cazul culturilor înființate prin semănat direct: solul trebuie să permită o foarte bună pregătire a substratului germinativ și să aibă o fertilitate ridicată. Cele mai bune soluri sunt apreciate a fi cernoziomurile și solurile aluviale. (după Munteanu, 2003)

2.2.6 Cerințele față de elementele nutritive

Tomatele se dezvoltă și rodesc bine pe soluri bogate în substanțe fertilizante: N total 0,12%, P2O5 mobil 1,5-20 mg la 100g sol, K2O schimbabil 12-15 mg la 100g sol, la care se adaugă elementele nutritive din cantitatea de 5-6% humus (Dumitrescu și colab., 1998).

Pe baza consumului specific, variabil în funcție, printre altele, de cantitatea de recoltă, tomatele sunt considerate ca având cerințe mari față de N și K, medii față de Mg și scăzute pentru P (tabelul 2.3).

Tabelul 2.3

Consumul specific pe tona de produs la tomate

(sinteză după mai mulți autori, din Munteanu, 2003)

Raportul N:P:K:Mg se modifică în mod corespunzător, în funcție de vârstă și de fazele de vegetație (tabelul 2.4).

Tabelul 2.4

Consumul de elemente nutritive în cursul perioadei de vegetație

(după Davidescu și Davidescu, 1992, citat de Munteanu, 2003)*

`* Pentru un consum specific, kg/t fructe: 3,8 N, 0,3 P2O5 și 5,2 K2O

Din tabelul 2.4 rezultă că cel mai mare consum de azot se realizează în perioada creșterii și maturării fructelor; în cazul fosforului și potasiului, cel mai mare consum are loc la începutul maturării fructelor. Aceste necesități specifice ale tomatelor fundamentează, în funcție și de mobilitatea îngrășămintelor folosite, asigurarea din timp a elementelor nutritive prin fertilizări faziale, astfel ca desfășurarea fenofazelor respective să nu aibă de suferit.

Azotul asigură creșterea vegetativă a plantelor și a fructelor. Conținutul optim al frunzelor în azot este de 0,3-0,4%. Dacă se află în exces, azotul are efect negativ, deoarece determină o creștere luxuriantă, în defavoarea fructificării și precocității; de asemenea, scade capacitatea plantelor de a se apăra față de agenții patogeni; excesul de azot se recunoaște prin răsucirea și gofrarea frunzelor (la plantele mature). Tomatele sunt sensibile, în special, la excesul de azot amoniacal care blochează asimilarea calciului (Butnariu și colab., 1992). Toxicitatea amoniului, cauzează îngălbenirea frunzelor. Un exces al ionului nitrat crește gradul de salinitate a substratului. (după Munteamu, 2003)

Fosforul este elementul esențial în reglarea metabolismului energetic al plantelor și joacă un rol important în chimismul acizilor nucleici. Influențează în mod direct fructificarea și precocitatea recoltei.

Potasiul este implicat ca regulator al multor procese metabolice din celule, incluzând și sinteza proteinelor. În acest fel, rolul potasiului este deosebit de important în obținerea fructelor de calitate. De asemenea, în prezența fosforului, potasiul favorizează maturarea fructelor, iar un raport favorabil K/N contribuie la dezvoltarea sistemului radicular (Ceaușescu și colab., 1984).

Calciu are rol vital ca agent de legătură între pereții celulelor sub formă de pectat de calciu. În condiții de secetă, carența acestui element se manifestă prin unele simptome, tipice și altor plante, cum ar fi: îngălbenirea țesuturilor internervuriene ale frunzelor, brunificarea marginilor frunzelor și a punctelor de creștere; fructele foarte tinere se înnegresc în jurul punctului pistilar.(Adams, în Atherton și Rudich, 1994).

Magneziul are un rol central în realizarea moleculei de clorofilă și unul nespecific în procesul de transfer al fosfaților sau ca activator al unor reacții enzimatice. În mod indirect, magneziul influențează calitatea fructelor și pretabilitatea lor pentru păstrare îndelungată și transport. (după Munteamu, 2003)

Microelementele, de regulă, sunt bine asigurate pentru nevoile plantelor de tomate de către solurile destinate cultivării legumelor. Probleme deosebite, determinate de carența acestor microelemente, apar mai ales la culturile din seră, realizate pe diferite substraturi artificiale, fertilizate cu soluții nutritive. (după Munteamu, 2003)

Carența microelementelor la tomate se manifestă, practic, pe tot parcursul perioadei de vegetație, dar gravitatea sa apare în anumite fenofaze. În mod sintetic, carența principalelor microelemente se manifestă astfel (după Ceaușescu și colab., 1984):

carența de bor: mortificarea zonelor cu țesuturi meristematice, în special la mugurele apical și zona cambială; căderea mugurilor florali;

carența de fier: cloroza frunzelor;

carența de mangan: cloroza frunzelor începând cu cele tinere.

Carența microelementelor se corectează prin aplicarea îngrășămintelor care conțin substanța lipsă.

PARTEA A-II-A – CONTRIBUȚII PROPRII

CAPITOLUL 3

STUDII ASUPRA RESURSELOR DE CADRU NATURAL ȘI SOCIALECONOMIC DIN FERMA ADAMACHI

3.1. Scurt istoric

Ferma Adamachi a luat ființă în l922,datorită Ministerului Agriculturii și Domeniilor. Terenul mai sus amintit și în plus via Adamachi cu suprafața de 16 ha. fostă proprietate a Academiei Române trece în posesia Catedrei de Științe Agricole.

După 23 august 1944 a luat ființa Institutul Agronomic '"Ion lonescu de Ia Brad" cu trei facultăți; Agronomie, Medicină Veterinoră și Horticultură la care s-a adăugat cea de Zootehnie. De la înființare și pănă astăzi, ferma didactică a avut diverse denumiri: Gospodăria didactică "V. Adumachi", care, în 1954, primește de la Sfatul popular raional Iași suprafața de 62,6 ha din trupul Ruteni, iar în 1960 suprafața de 8,87 ha.

În baza ordinului Ministerului învățământului la l februarie 1964 poartă denumirea de Gospodăria Didactică. La 28 iulie 1965 în baza dispoziției numărul 206 a consiliului superior al Agriculturii, Stațiunea Experimentală Horticolă cedează suprafața de 4,27 ha pentru înființarea câmpurilor didactice de langa facultatea de Horticultură sub denumirea de Stațiune Didactică, care funcționează pănă în 1964 când își schimbă denumirea, devenind Stațiunea numărul 3 "V. Adamachi".

3.2.Relieful

Ferma horticolă "V, Adamachi" este o componentă a Stațiunii didactice a Universității de Științe Agricole si Medicină Veterinară lași, căreia i se subordonată administrativ și managerial.

Ferma horticolă este situată în vecinătatea Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară, pe versantul adiacent Dealului Copou, înregistrându-se în zona de silvostepă a Podișului Moldovenesc. Față de Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară, Ferma Horticolă se află la o distanță de 200 m nord-vest înglobează terenul agricol dintre Gradina Botanici și Liceul Agroindustrial "V. Adamachi). Relieful fermei este fragmentat, având 90-120 m altitudine și o pantă de 12-21%.. Cea mai mare parte din suprafață se află sub forma unui amfiteatru natural, formal din versanți cu expoziție sudică și sud-vestică cu panta între 10-25%.

Ferma horticolă numărul 3 "V. Adamachi" S.D. este amplasată în partea de N-V a Municipiului Iași fiind încadrată între coordonatele geografice de 47°10,-47o15' latitudine nordică respective, de 27 °30' longitudine estică.

3.2.1 Hidrografía și hidrogeologia

Apele subterane sunt reprezentate atât prin strate acvifere de adancime (captive), cat si prin strate libere. Forajele de mica adancime din numeroasele parti ale județului au pus în evidenta și prezenta unor ape captive cu mineralizare redusa, care pot fi folosite, local pentru alimentație sau în scopuri agricole și industriale.

Stratele acvifere libere înmagazinate în formațiunile sarmatiene au o mineralizare mai accentuata. Unele sunt sulfatate, magneziene si sodice (Breazu, Copou, Tomesti, Picioru Lupului), iar altele sulfuroase, bicarbonatate, sodice cum sunt cele de la Strunga, Raducaneni,Baiceni si Pircovaci. Cele mai importante ape libere sunt însa cele freatice, situate la partea superioara a platourilor și interfluviilor (la adancimi de 10 – 30 m) sau la baza teraselor și șesurilor din lungul văilor principale. Ele sunt ușoralcaline (pH = 7 – 7,5), au o temperatura in jur de 900C si o duritate totala de 16 – 260 germane, constituind sursa care asigura alimentarea obișnuita a tuturor localitaților rurale.

3.2.2. Elemente hidrografice

Sub raportul resurselor hidrice teritoriul județului Iași se caracterizează printr-o zona central deficitară, încadrata spre vest și est de sectoarele străbătute de râurile Moldova, Șiret și Prut, care prezintă unele disponibilități. Din cantitatea totala a precipitațiilor atmosferice căzute într-un an mediu, care este destul de redusa, doar 14 – 17% alimenteaza râurile și lacurile, cea mai mare parte consumându-se prin infiltrație și evaporație.

3.2.3. Caracterizarea meteorologică

Temperatura. Media anuală a temperaturii aerului în Iași în perioada 2012-2013 a fost de 10,10C comparativ cu normala care este de 9,60C. Amplitudinea mediilor lunare este de 24 – 25 0C. Putem observa în tabelul 3.1. că, în perioada experimentală, media lunii ianuarie este de -3,20C comparativ cu normala care este de -3,6 0C, iar a lunii iulie este de 20,40C, normala fiind de 21,30C.

Numărul zilelor fără îngheț este în medie de 175 – 183 zile. În Iași, primul îngheț se înregistrează în jurul datei de 15 octombrie, iar cel mai târziu pe 20 mai. Temperaturile de peste 50C încep din 23 martie și se încheie spre 11 noiembrie, iar cele ce depășesc 100C se înregistrează între 11 aprilie și 20 octombrie, aceasta fiind perioada optimă a culturilor agricole, perioadă în care se realizează 3000 – 3200 0 C, suma temperaturilor active.

Analizând precipitațiile căzute în perioada agricolă 2012- 2013, se poate observa din tabelul 3.1. că valoarea acestora a fost de 719,2 mm comparativ cu normala anuală care este de 517,8 mm. Se constată că în perioada experimentală, excedentul de precipitații a fost de 201,4 mm. Cantitatea maximă înregistrată în acest an agricol a fost de 172,8 mm în luna iunie, iar cantitatea minima a fost de 16,2 mm înregistrată în luna februarie. În cea mai mare parte a anului, precipitațiile cad sub formă de ploi, în perioada noiembrie – martie înregistrându-se în medie 31 – 41 zile cu ninsoare.

În perioada 2012- 2013, umiditatea relativă a fost de 74 % comparativ cu normala anuală care este de 70 %. Umiditatea relativă cea mai ridicată s-a constatat în perioada octombrie 2012- martie 2013. Acest lucru se datorează cantității ridicate de precipitații din perioada experimentală.

Regimul eolian.Vântul reprezintă unul din factorii de mediu, a cărui influență asupra organismului plantelor se manifestă atât mechanic cât și fiziologic. Vântul modifică intensitatea unor procese fiziologice: fotosinteza, transpirația, fecundarea, înflorirea și maturarea fructelor.

Mecanic, vântul determină ruperea, îndoirea sau răsucirea tulpinilor.

În general, frecvența maximă a vânturilor coincide cu perioada cea mai ploioasă a anului.

Nebulozitatea și durata de strălucirea a Soarelui.Durata de strălucire a Soarelui este cuprinsă între 43,7 – 172,4 ore în luna decembrie si 175,5 – 286,4 ore în luna iulie, insolația în perioada de vegetație fiind cuprinsă între 988 – 1214 ore.

ore).

Tabel 3.1.

Caracterizarea climatică a anului agricol 2012-1013 (Date meteo Agro-Expert- Stația Adamachi)

3.3.Condiții economico-sociale

Combaterii excesului de umiditate, organizării sistematizării teritoriului, din perioada 1977-1985s-a modificat modul de parcelare a terenului plantat cu pomi și viță de vie, care în prezent, crează condiții optime pentru aplicarea tehnologiilor diferențiate de întreținerea plantațiilor.

3.3.1. Situația economică

Principalele ramuri economice sunt: agricultura, industria și prestările de servicii. Agricultura ocupă un rol foarte important în economia județului lași.

Industria este reprezentată de fabrici de confecție-textile. Prestările de servicii cuprind o scrie de activități care asigură buna funcționare a comunității orașului. Acestea se desfașoară în:fabrici de pâine, prese de ulei, abatoare, service-auto, firmele de taxi, centre comerciale ,spitale ,alimentare ,ateliere de croitorie și încălțăminte, ș.a.

3.3.2 Resursele umane

Orașul lași are o populație de aproximativ de 321.580 de locuitori. Situația statistică populației pe grupe de vârste și sex, pe categorii de vârstă din totalul populației situația este urmatoarea:

-populația tânără 10-34 ani,reprezintă 15,2 % din totalul populației

-populația adultă 14-65 ani reprezintă 69,9%

-populația vârsnică 65 ani si peste reprezintă -14,9%

3.4.0rganizarea fermei

Din punct de vedere teritorial administrativ, ferma horticolă face parte din teritoriul cadastral al municipiului lași, fiind delimitată de către următoarele unități:

-la N de municipiul lași;

-la E de U.Ș.A.M.V. lași;

-la S de Grădina Botanică lași;

-la V de Grupul Școlar Agricol.

Teritoriul cadastral al fermei horticole este compus dintr-un singur trup cu o suprafața totală de 84.25 ha, din care 61,88 ha teren agricol și 22,37 ha teren neagricol.

Tabelul 3.2.

Modul de folosință a terenului

În urma aplicării proiectului de amenajare antierozională organizarea teritoriului s-a efectuat, în concordanță cu schema hidrotehnică a lucrărilor de combatere a eroziunii solului și a excesului de umiditate de pe terenurile în pantă, precum și în funcție de cerințele de amplasare față de relief și expoziție a versanților, pentru speciile pomicole și viticole.

3.4.1.Baza materială

Baza materială a fermei este suficientă pentru asigurarea celor mai bune condiții in vederea realizarii unei bune activitati legumicole.

a . Baza materiala pentru producerea legumelor este alcatuita din:

-motocultor Fig 3.1(www.clubafaceri.ro)

Fig.3.1 Motocultor Honda F560

-setul de mașini care lucreaza în agregat cu motocultorul: plugul, cultivator, freza și biloniera;

-semanatoare manuala.

b. Baza materiala pentru irigat

Sistemul de irigat folosit in ferma este prin picurare. Acest sistem prezintă numeroase avantaje printre care:

-apa ajunge direct la rădăcini,nu se scurge la suprafața solului sau aparatului foliar;

-apa pătrunde in profunzimea solului treptat, fapt foarte important deoarece nu scoate aerul din sol;

-nu se udă aparatul foliar la irigare ;

-nu cresc buruienile;

-apa se incalzeste pe traseu;

-odată cu apa de irigare se pot administra si ingrasamintelc (fertilizare hidrolizantă).

-economie de apă.

Sistemul de irigare prin picurare este constituit din: -puț din 8 m adancime;

-pompa de apa;

-conducta de alimentare cu apa;

-robineti;

-filtru;

-conducta cu picuratori pentru fiecare rând de plante.

c.Baza materială pentru tratamente fitosanitare

-butoaie pentru soluție (3 x 100 litri);

-atomizor pentru efectuarea tratamentelor fitosanitare (www. Ermekotrade.ro)

-furtune

-pulverizator.

Fig.3.2.Atomizor

3.4.2. Prezentarea solarului folosit în fermă

Economia de piață a obligat in mod efectiv producătorii locali sa efectueze culturi necondiționat eficiente.

Succesul culturilor legumicole se bazează pe dotarea tehnică,folosirea unor solarii cu o anumită specificitate și aplicarea tehnologiilor și practicilor de cultura adaptate condițiilor tehnice

Fig 3.3 Solarul folosit în fermă

Solarul luat în studiu este de tip individual,cu schelet mixt,acoperit cu politilena rezistentă la radiațiile ultraviolete (UV),cu încălzire naturală,destinat producerii de legume și răsaduri.

Elementele constructive ale unui astfel de solar sunt: -stâlpii de susținere,sunt din fier,cu dimensiunile 5×5 cm.Latimea unui astfel de modul diferă în funcție de tipul constructiv 10 m respectiv 20m.Distanța dintre stâlpi pe rand este de 2,00m. La varianta de 20 m la varianta de 20 m lațime și de 2,5 ha la varianta de 10 m lațime.lnalțimea la coama este de 2,60 m la varianta de 10 msi de 4,0 m la varianta de 20 m latime.La ambele tipuri de solar înalțimea la dolie este de l,7m. Stâlpii sunt fixați direct în pamant pe o adancime de 0,80 (stâlpii intermediari si de mijloc) 1,00 m pentru stâlpii laterali.

Fig 3.4. Stâlpi de susținere

.

Fig 3.5. Coama solarului

Ferestrele de aerisire sunt prevăzute de jur împrejur solarului la partea superioară a doliei și poartă denumirea de fusta solarului.Deschiderea fustei se realizează pe o latime de 50-60 cm. Acoperișul se definitivează cu așezarea și prinderea foliei de obicei simpla cu grosimea de 0,15 mm.

Prinderea foliei de stâlpi se realizează cu ajutorul unor elemente specifice denumite –pene sau șipci. La pereți și la capete folia se fixează cu pământ. Folia are o durat medie de utilizare de 3-4 ani.

CAPITOLUL 4

TEHNOLOGIA CULTIVĂRII TOMATELOR IN CÂMP

Cerințele pieței interne, ca și participarea țării noastre la asigurarea consumului de tomate din alte țări, determină perfecționarea continuă a sistemelor de obținere a acestora, prin adoptarea de noi metode și soluții tehnologice.

Pentru asigurarea în timpul anului a unor cantități de tomate destinate consumului în stare proaspătă si industrialiăarii, ca și crearea disponibilului pentru export, se folosesc în practica legumicolă din țara noastră numeroase metode de cultură.

4.1. Alegerea terenului

La alegerea terenului, s-a ținut seama de factorii pedoclimatici și social – economici. Elementele care s-au avut în vedere la înființarea culturii de tomate sunt următoarele : temperatura aerului, nebulozitatea, precipitațiile atmosferice și vântul.

Terenul este plan și protejat împotriva vânturilor puternice și curenților reci de aer.

Solul (cernoziom cambic) are o structură ușoară, un conținut ridicat în substanță uscată organică (3,61), capacitate mare pentru apă și aer.

Sub raport social-economic, terenul destinat producției legumicole în stare proaspătă îndeplinesc condițiile următoare : este aproape de centrele de desfacere a produselor, aproape de fabricile de conserve, ceea ce duce la scurtarea drumului produselor destinate prelucrării.

4.2. Planta premergătoare

Tomatele se dezvoltă foarte bine după lucernă, trifoi, legumele din grupa verzei, legumele pentru rod, legumele cucurbitaceae. Nu sunt recomandate culturile de legume Solanaceae.

4.3. Pregătirea terenului

Pregătirea terenului începe din toamnă, când se înlătură restule vegetale de la cultura anterioară, se face fertilizarea de bază.

Plantele de tomate folosesc azotul nitric în cantitate mai mare decât pe cel amoniacal care în concentrație prea mare, întârzie sau eventual împiedică cu desăvârșire formarea florilor.

Conținutul soluției în principalele elemente necesare pentru o dezvoltare normală a plantelor de tomate trebuie sa fie :

0,140-0,280 g/l N

0,108-0,216 g/l P2O5

0,032-0,250 g/l K2O

Arătura adâncă se realizează la 28-30 cm. Terenul se lasă in brazdă nelucrată până în primăvară. Primavara se face mobilizarea solului cu sapa rotativă MSS – 1,4 în agrgat cu V – 455, administrarea îngrășămintelor chimice, erbicidarea și modelarea solului.

Erbicidarea terenului se face cu Treflan (3-4 l/ha). Afânarea solului se execută cu 4-6 zile înainte de plantat la adâncimea de 15-18 cm, cu PP – 1,3 + V – 445.

Modelarea terenului se face sub formă de straturi înălțate cu lățimea în coronament de 104 cm.

4.4. Soiuri recomandate

Sortimentul actual de soiuri este reprezentat în special de hibrizi (F1) și mai putin de soiuri. Hibrizii de tomate (F1) au calități deosebite (heterozis, toleranță la boli și la dăunători, fructe mari și uniforme, rezistente la transport, rezistență la crăpare. De la hibrizii (F1) nu se recoltează niciodată semințe datorită segregării carecterelor în F2.

Sortimentul diferă fiind adaptat la cerințele pieței și este specific tipului de cultura practicat (sere, solar, câmp deschis).

Tabelul 4.1.

Tabelul 4.2.

Nota de precocitate: 00 – foarte timpuriu

01 – timpuriu

02 – semitimpuriu

03 – semitardiv

04 – tardiv

Creștere : D – determinate

Rezistența la crăpare: R – rezistent

L – nerezistent

Rezistența la păstrare: M – rezistență medie

B – rezistență bună

FB – rezistență foarte bună

Rezistența la boli: As – Alternaria solani

Pt – Pseudomonas tomato

Xv – Xanthomonas vesicatoria

Vd – Verticilium dahlia

F – Fusarium oxysporum

4.5. Înființarea culturii

Cultura de tomate studiata a fost înființată în cuburi nutritive în seră. Se pot folosi și

răsaduri produse la pat ori în palate alveolare.

Dezinfecția stratului nutritiv s-a făcut pe cale chimică cu formalină 0,4%-1,12% m3, sau cu pergament de potasiu 0,5% timp de 15-30 minute prin îmbinare în soluție și spălare.

Pentru obținerea răsadului, semănatul se va face în ultima decadă a lunii ianuarie. Literatura de specialitate recomandă ca suprafața necesară pentru semănat sa fie cd 30-40 m2 pentru un hectar de cultură cu o norma de sământță de 250 g/ha.

Compoziția stratului de amestec nutritiv a fost următoarea:

Mraniță 25%

Pământ de grădină 65%

Nisip 10%

Distanțele între rânduri la semănat a fost stabilită la 5 cm.

Temperatura optimă în perioada de de la semănat la repicat a fost de 21-23OC (aerul) și 22-26OC (substratul nutritiv).

În vederea plantării, răsadurile sunt pregătite anterior, adică li se face călirea și li se aplică un tratament fitosanitar preventiv.

Plantarea răsadului.

La plantare răsadul :

a avut 45 de zile, cu muguri florali în faza de butoni;

a fost viguros, cu rădăcina groasă și internodii scurt;

a avut sistem radicular puternic;

a fost liber de boli și dăunători.

Răsadul a fost distribuit în copcile făcute în prealabil cu cazmaua, la o distanță de 35

cm între plante pe rând și 70 de cm între rânduri.

Starea de sănătate a răsadului a fost una foarte bună. La plantare nu a fost semnalat nici un atac al vreunui agent sau dăunător. După plantare, răsadul s-a udat individual cu circa 1,5 litri apă pentru fiecare plantă.

Distanțele și schemele de plantare sunt folosite în functie de tipul de cultură și de tipul de creștere a tulpinii plantelor.

Fig.4.1 – Scheme de înființare a culturii de tomate e vară-toamnă cu creștere determinată(din StanN., Munteanu M., Stan T., 2003)

4.6. Lucrări de ingrijire.

Literatura de specialitate recomandă două tipuri de lucrări de îngrijire:

lucrări cu caracter general;

lucrări cu caracter special.

4.6.1. Lucrări cu caracter general

Completarea golurilor s-a efectuat la 5 zile de la a doua udare, cu răsaduri din același

soi și de aceeași vârstă cu cel folosit la înființarea culturii. Procentul de goluri a fost de 1%.

Afânarea solului – s-a realizat prin prașile manuale repetate, pentru distrugerea buruienilor și crearea condițiilor optime pentru dezvoltarea sistemului radicular astfel :

prima prașilă s-a efectuat la 10 zile de la plantare;

urmatoarele prașile s-au efectuat aproximativ din 10 in 10 zile.

Udarea culturii – s-a efectuat astfel încât să se asigure în sol o umiditate de aproximativ 65-70% din IUA. Prima udare s-a aplicat la 3 zile de la plantare.

Normele de udare au fost la început de 200-250 m3/ha, iar pe măsură ce plantele au crescut, norma de udare s-a ridicat până în jurul valorii de 350-400 m3/ha.

Udărille se aplică la un interval de 7-10 zile.

Fertilizarea

În legumicultură, nivelul de producție și calitatea acesteia depind foarte mult de fertilizare.

Fertilizarea fazială se realizează în 2-3 reprize, folosind 1-2 fertilizări la sol și o fertilizare fazială. În mod normal, o prima fertilizare se realizează cu circa 50-70 kg/ha, când se formează fructele din prima inflorescență. A doua fertilizare se realizează la creșterea intensă a fructelor din a doua inflorescență, folosindu-se 30-50 N kg/ha + 25-40 kg/ha K2O. Fertilizarea foliară se recomandă a se aplica în locul celei de a doua fertilizări la sol sau cu a treia fertilizare, aplicată la două săptămâni de a doua.

Pentru aceasta s-au folosit îngrășăminte foliare pe bază de aminoacizi și ureide ca : Clauu în concentrație de 0,3%, în mai multe variante: Folifag 1%, Nftk – 0,65%, ACN – 0,5%.

Aplicarea acestor îngrășăminte are, pe lângă un efect favorabil asupra producției sub raport calitativ și cantitativ, mărirea rezistenței la acțiunea agenților patogeni și a dăunătorilor prin sporirea vigurozității.

Combaterea bolilor și a dăunătorilor.

Mana tomatelor (Phytophtora infestans)

Atacul se manifestă pe toate organele aeriene alea plantelor: frunze, tulpini, flori și fructe. În câmp, primele simptome ale bolii apar spre mijlocul lunii iulie, pe frunzele bazale ale plantelor, sub forma unor pete mai mult sau mai puțin circulare sau de formă neregulată, de 15 mm in diametru.

Fig. 4.2 – Mana la tomate – Phytophthora infestans: a-atac pe plantă;b-atac de Phytophthora nicotianae var. parasitica

Pătarea brună frunzelor de tomate (Alternaria solani)

Plantele pot fi atacate în toate fazele de dezvoltare, începând chiar din faza de răsad. Cea mai frecventa formă de atac produsă de această ciupercă se constată pe frunzele bazale, sub forma unor pete izolate, circulare, brune, cu zone concentrice mai închise la culoare. De la frunze, infecția se va transmite treptat pe tulpină și ulterior pe fructe. Infecțiile pe fructe se manifestă prin pete mici, de formă circulară, mai frecvente în jurul pedunculului.

Fig. 4.3 – Pătarea brună a frunzelor de tomate – Alternaria: a-atac pe planta matură; b-atac pe răsad

Stolburul tomatelor (Stolbur disease mycoplasma)

Boala se manifestă în toate fazele de vegetație, în funcție de momentul producerii infecției. Primele simptome se manifestă prin îngălbeniri marginale ale frunzelor tinere, în timp ce nervurile capătă o nuanță violacee.

Plantele bolnave se recunosc prin frunzișul sărăcăcios și poziția mai erectă a lăstarilor, frunzelor și a inflorescențelor. Florile formate după infecție rămân sterile, iar deja legate la apariția bolii, rămân mici și când se coc, au o culoare portocalie.

Fig. 4.4 – Stolburul tomatelor – Stolbur disease mycoplasma

Putregaiul coletului tomatelor (Didymella lycopersici)

Boala este produsă de ciuperca Didymella lycopersici, iar apariția bolii este favorizată de temperaturi cuprinse între 13 și 30 grae Celsius, umiditate atmosferică 80-90% și un sol umed.

Boala se manifestă atât la răsaduri, cât si plantele mature din sere sau din câmp, atacul cel mai frecvent fiind prezent insă pe plantele ajunse într-o fază mai avansată de dezvoltare. Primele simptome apar la baza tulpinii, sub forma unor pete brune-cenușii, care treptat pot cuprinde tulpina din jur împrejur.

Tulpina se subțiază, scoarța putrezește, se crapă, se exfoliază și duce într-un final la ofilirea plantei. Pe fructe, boala apare spre faza de maturitate și se manifestă prin apariția unor pete brune care se adâncesc în interiorul pulpei și care pot duce într-un final la putrezirea completă a fructului.

Fig. 4.5 – Putrezirea coletului – Didymella lycopersici: a-atac la colet; b-atac pe tulpină

Gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemliniata Say)

În condițiile din țara noastră, gândacul din Colorado are 1-2 generații pe an. Iernează ca adult în sol la circa 40 cm adâncime, dar poate fi întâlnit între 10-90 cm (în cazul solurilor ușoare). Atunci când temperature solului la adâncimea de 10-40 cm scad sub 0oC, adulții hibernati mor.

Adulții hibernași încep să apară din locurile de hibernare la înregistrarea unor temperaturi medii zilnice de 10oC timp de 10-12 zile.

Literatura de specialitate afirmă că dezvoltarea optimă a gândacului din Colorado are loc când în luna ianuarie temperaturile sunt de 7-12OC, în iulie de 18-21OC, iar precipitațiile anuale sunt de 600-700 mm.

Gândacul din Colorado atacă diferite specii din familia Solanaceae. Dintre solanaceele cultivate sunt atacate: pătlăgelele vinete, cartoful, tomatele etc, întâmplator pot fi atacate și specii de plante ca : salata, lucerna etc.

Musculița albă de seră (Trialeurodes vaporariorum)

Musculița albă de seră se dezvoltă în solar și în câmp numai în perioada de vegetașie, iar în seră, în toată perioada anului.

În condiții normale, acest dăunător are 3-4 generații pe an, uneori poate ajunge la 5-6 generații pe an.

Dezvoltarea larvară durează 20-25 zile. Durata unei generații este de 4-6 săptămâni, generațiile suprapunându-se.

Nu rezistă la temperaturi sub 0OC. Insecta este polifagă, atacând diverse specii legumicole: tomate, ardei, pătlăgele vinete ș.a., precum și specii floricole: garoafe, mușcatele etc.

Adulții și larvele colonizează frunzele mari și lăstarii, înțeapă aceste parți ale plantei și sug sucul celular.

Coropișnița (Gryllotalpa gryllotalpa L.)

Coropișnița are o generație la 2 ani. Iernează ca larvă de vârsta a II-a și ca adult, în sol, la diferite adâncimi. Adulții părăsesc galeriile și atacă parțile subterane ale plantelor.

Coropișnița produce pagube mari mai ales în răsadnițe, iar în câmp produce pagube la culturile de legume, tutun etc., în regiunile cu terenuri ușoare, aluvionale.

Adulții și larvele rod părțile subterane ale plantelor, producând pagube indirect la plantele tinere atunci când sapă galerii.

4.6.2. Lucrări cu caracter special

Substanțele bioactive se folosesc la pregătirea semințelor pentru semănat, în timpul fazei de răsad și în câmp, după plantare (din Stan și Stan, 1999). Ca lucrare de îngrijire specială aplicată tomatelor timpurii, se practică mai mult tratamentul cu produsul Ethrel, pentru grăbirea maturării fructelor. Mai cunoscute sunt două căi de aplicare: pulverizarea fină pe plante, când fructele din prima inflorescență au un diametru de 2,5 cm, folosind o soluție de Ethrel 250 pp, sau pulverizarea fină pe fructele verzi recoltate pentru postmaturare, folosind o soluție de 500-2000 ppm (din Stan și Stan, 1999).

4.7. Recoltarea

Fructele de tomate se recoltează eșalonat, pe masura maturării lor și în funcție de destinația producției: consum imediat sau transport la distanțe mai mari, eventual depozitare pe timp scurt, și apoi valorificarea pe piață. Pentru valorificarea imediată, fructele de tomate trebuie să fie la maturitate fiziologică (deplină), iar pentru valorificare mai târzie (la export, de exemplu), după 3-5 zile.

Dacă fructele se ambalează în lădițe pe 2-3 rânduri, recoltarea sa va face fără peduncul, dar dacă fructele se ambalează în cofraje (pe un singur rând), recoltarea se va face cu peduncul și caliciu. Fructele se vor așeza în cofraj cu pedunculul și caliciul în sus; culoarea și aspectul caliciului sunt un indiciu al prospețimii fructelor și îmbunătățesc aspectul commercial al acestora. Recoltarea fructelor fără peduncul, de asemenea, elimină riscul crăpării și îmbolnăvirii fructelor în zona calicială. Pentru fructele destinate prelucrării (industrializării) recoltarea se efectuează la maturitatea deplină. Lucrarea se realizează manual, în 2-4 reprize, sau mecanizat, folosind diferite combine de recoltat tomate.

CAPITOLUL 5

SCOPUL ȘI OBIECTIVELE, MATERIALUL FOLOSIT ȘI METODA DE CERCETARE

5.1. Scopul și obiectivele lucrării.

Activitatea de bază in legumicultură este aceea de producere a legumelor în câmp, care se poate efectua atât in sistem gospodăresc, cât și în microferme sau în fermele din cadrul unor asociații de cultivatori sau alte exploatații agricole.

Producerea legumelor în ferme specializate dă posibilitatea folosirii principiilor legumiculturii intensive, zonării, profilării, concentrării, soecializării și aplicării pe scară largă a mecanizării, irigării și chimizării, ceea ce duce la obținerea unor producții ridicate la unitatea de suprafață, formarea unor producții mari de legume, prin echilibrarea cererii și ofertei duce la scăderea prețului de vânzare.

Cerințele tot mai mari de tomate au impus elaborarea în perspectivă a noi tehnologii privind cultura de vară-toamnă a tomatelor în câmp.

Una din căile de sporire a producției, calității acesteia și eficienței economice și energetice a culturilor de vară-toamnă în câmp, o constitue folosirea de cultivare care să depășească, sub raportul indicațiilor menționate, sortimentul existent.

Cultivarul este considerat un factor de prim ordin al modernizării și intensivizării legumiculturii datorându-se o parte din produsele obținute în tehnologia de cultură. Ideale sunt cultivarele care însumează cât mai multe însușiri pozitive ce se referă la productivitate și calitate.

Scpupl lucrării este studierea în cultură comparativă a unui anumit sortiment de tomate în condiții de câmp.

Pentru realizarea acestui scop, prin aceasta lucrare, mi-am propus urmatoarele obiective :

Caracterizarea generală a unui sortiment de șapte cultivare de tomate vară-toamnă;

Evaluarea potențialului productiv al sortimentului studiat.

5.2. Materialul și metoda de cercetare

Pentru realizarea obiectivelor propuse, a fost organizată o experiență de culturi comparative formată din șapte cultivare de tomate pentru vară-toamnă cu creștere deerminată (tabelul 5.1)

Tabelul 5.1

Variante experimentale

Experiența s-a făcut în terenul experimental al disciplinei de legumicultură din cadrul Stațiunii Didactico-Experimentale “V. Adamachi” Iași.

Experiența s-a făcut pe un sol cernoziom cambic cu caracterizare ecopedologică, care relevă pretabilitatea bună pentru cultivarea tomatelor.

Când a fost plantat, răsadul a avut vârsta de 45 de zile.

Înființarea culturii s-a efecuat prin plantarea răsadului la data de 04.05.2013.

În timpul perioadei de vegetație, a fost aplicată tehnologia de cultivare a tomatelor de vară-toamnă cu creștere determinată (pentru industrializare) recomandată de literatura de specialitate.

Pentru realizarea activității experimentale pe parcursul perioadei de vegetație, au fost efectuate observații și determinări biometrice, precum și măsurători ale recoltei din punct de vedere calitativ și cantitativ.

Datele de recoltare au fost evidențiate în dinamica.

Dintre determinările biometrice, s-au avut în vedere greutatea fructelor pe categorii de mărime, formă, grosimea pericarpului și altele.

Pentru caracterizarea productivă a sortimentului s-a avut în vedere cantitatea de recoltă totalăsi cea pe lunile iulie, august și septembrie.

Recoltarea s-a realizat manual, la momentul optim, considerat atunci când fructele la maturitate fiziologică (de consum), deoarece toate cultivarele sunt și pentru industrializare sau în totalitate pentru această destinație.

Datele de producție au fost prelucrate prin metode statistic-matematice folosind analiza variatei și semnificatie diferentelor limită (DL pentru probabilitățile de 95%, 99% SI 99,9%, respectiv DL 5%, DL 1%, DL0,01%).

Perioada de recoltare : 20 iulie – 20 septembrie.

O scurtă caracterizare a tomatelor folosite in cultura comparativă este prezentată în continuare :

Fig. 5.1 – Soiul Brăila 407

Brăila 407 (fig. 5.1) –.este un soi cu port semiînalt, vigurozitate mijloci, cu distanța mică între ciorchine. Fructele sunt mari, rotunde, netede, uniforme ca mărime. La maturitate, fructele au culoare roșie aprins, pulpa cărnoasă și fină, au maturare aproape simultană.

Producția medie este de 45-50 t/ha, fructele cu o calitate bună sunt folosite pentru conservare în stare proaspătă și pentru industrializare.

Fig. 5.2 – Soiul Buzău 47

Buzău 47(fig. 5.2) – Perioada de vegetație 120-130 zile. Plantele au 90-110 cm cu o creștere viguroasă. Prezintă un fruct globulos, turtit, cu suprafața netedă, ușor costată, de culoare roșie uniformă, fără zonă verde în jurul peduncului, fiind rezistent la crăpare, cu o greutate, în medie, de 120-200 grame.

Fig. 5.3 – Soiul Diana

Diana (fig 5.3) – soi cu o perioadă de vegetație cuprinsă între 125-129 zile. Plantele au 60-70 cm, sunt viguroase, cu tufă semierectă, alcatuită din 4-6 lăstari. Frunzele sun verzi, iar pe nervuri prezintă antociani. Fructul este sferic, ușor turtit, de culoare verde-cenușiu, iar la maturitate fiziologică are o culoare roșu intens. Maturare concentratî, 73,86%, se recoltează într-o etapă, recoltarea făcându-se mecanizat. Greutatea medie este de 120g, fiind recomandat pentru pastă și suc de tomate.

Fig. 5.4 – Soiul Roma VF

Roma VF (fig. 5.4) – Plantele au creștere viguroasă. Fructul este piriform alungit, de culoare roșie-strălucitoare.. Greutatea fructului este, în medie, de 80-110 grame.

Fig 5.5 – Soiul Cluj 80

Cluj 80 (fig. 5.5) – Soi cu o periadă de vegetație cuprinsă între 120-125 zile. Plantele au 60-70 cm. Fructul este ovoid, pătratic, cu suprafața netedă. Înălțimea este de 5,8 cm, iar diametrul este de 5,3 cm. Culoare este verde, albicioasă, iar la maturitate fiziologică este de culoare roșu intens. Greutatea medie este de 100-140 grame. Are gust dulce, plăcut.

Fig 5.6 – Soiul Roxana

Roxana (fig. 5.6) – este un soi pentru consum în stare proaspătă și pentru industrializare. Plantele sunt de vigoare mijlocie cu talia de 70-80 cm. Fructul este sferic-tutit, de culoare roșu-cărămiziu intens la maturitate fiziologică, în secțiune prezintă 4-5 loje seminale. Potențialul productiv este de 100-110 t/ha.

Fig. 5.6 – Soiul Vidra 60

Vidra 60(fig. 5.7) – perioada de vegetație 110-117 zile, plantele au 45-50 cm. Fructul este mic, piriform, cu suprafață netedă, Lungimea este de 5,7 cm, iar diametrul de 3,6 cm. Culoare este verde cu pată verde închis la peduncul, iar la maturitatea fiziologică roșu uniform. Punctul pistilar este ușor mucronat. Greutatea 48-56 grame.

CAPITOLUL 6

REZULTATE OBȚINUTE

6.1. Caracterizarea generală a sortimentului studiat.

Cercetările efectuate în perioada anului experimental, dar și în ceilalți ani în cadrul disciplinei, au permis culegerea unor date suficiente pe baza cărora sa se faca o carcterizare generală a sortimentului de tomate studiat.

Rezultatele obținute confirmă date din literatura de specialitate, în sensul că majoritatea soiurilor pot fi folosite pentru consum în stare proaspătă. Excepție de la această regulă fac soiurile românești Cluj 80 și Vidra 60 și, parțial, Roma VF.

În ceea ce privește numărul de zile până la prima recoltare, distingem două grupuri de soiuri: unele semitimpurii, care realizează în jur de 150 de zile până la prima recoltare ( Vidra 60, Roxana), și altele semitardive care realizează până la prima recoltare, circa 165-180 de zile (celelalte cultivare folosite).

Potențialul de producție al sortimentului este divers, remarcând faptul că, și aici, putem distinge două grupe de soiuri: unele cu o producție de circa 40 t/ha (Brăila 407, Vidra 60, Cluj 80) care sunt specializate pentru industrializare sau cum este cazul soiului Brăila 407 care este un soi cu destinație mixtă.

Vigurozitatea plantelor este destul de variată, cuprinzând soiuri cu vigoare mică spre mijlocie (Vidra 60), cu vigoare mijlocie (Buzău 47, Diana și Roxana) sau cu vigoare mare (Brăila 407).

Forma, greutatea, culoarea, fermitatea și numărul de loje sunt caracteristici de bază ale fructelor care le conferă pretabilitate pentru consum în stare proaspătă sau pentru industrializare.

Forma fructelor este sferic-globuloasă, la majoritatea cultivarelor conferindu-le calităti bune atât pentru industrializare cât și pentru consum în stare proaspătă sau este piriform alungită(Roma VF și Vidra 60) care le conferă calităti deosebite pentru industrializare (mai ales ca fructe depelate sau pentru murat).

Culoarea fructelor, la toate cultivarele folosite, este roșie intens strălucitoare, tipică cultivarelor cu destinație pentru industrializare, deoarece culoarea fructelor, pastei ori sucului de tomate care este o caracteristică de mare valoare comercială.

Greutatea medie a fructelor este deosebit de variată, sortimentul cuprinzând soiuri cu fructe mici de 50-55 g (Vidra 60) precum și soiuri cu fructe foarte mari de 170-180 g (Buzău 47). Acest caracter este deosebit de important în stabilirea pretabilității pentru diferite destinații, cunoscut fiind faptul că pentru consum în stare proaspătă sunt preferate fructele mari și foarte mari

În ceea ce privește numărul de loje seminale, acestea sunt în număr de 3-4 la majoritatea cultivarelor folosite.

Fermitatea este un caracter destul de important în evaluarea soiurilor atât pentru consum în stare proaspătă sub forma de salate, dar și pentru pretabilitatea la transport și recoltare mecanizatăă. Din datele prezentate in tabel rezultă că au fermitate bună cultivarele: Roxana și Roma Vf, ceea ce le reduce pretabilitatea la recoltare mecanizată.

Tabelul 6.1

Caracterizarea generală a sortimentului de tomate folosit

6.2. Evaluarea potențialului de producție.

Potențialul de producție a sortimentului studiat este prezentat în tabelul 6.2 și figura 6.1 .

Tabelul 6.2

Rezultate experimentale privind producția totală (t/ha) pe 2013

DL 5% = 8,87 t/ha

DL 1% = 14,86 t/ha

DL 0,1% = 22,73 t/ha

Fig 6.1 – Producția totală a sortimentului de tomate (2013)

Din acest tabel rezultă că sortimentul este destul de variat, producția media la ha având valori cuprinse intre 41,5 t/ha la soiul martor Brăila 407 și 67,3 la soiul Roxana, în timp ce media experienței are o valoare de 59,9 t/ha.

Astfel, soiul Buzău 47 (56,7 t/ha) realizeaz față de martor un spor de producție de 15,1 t/ha apreciat ca semnificativ.

Soiul Roma VF (58,7 t/ha) realizează un spor distinct semnificativ față de martor, de 18,6 t/ha. Un spor deasemenea semnificativ se realizează la soiul Diana (60,2 t/ha), sporul fiind de 20,0 t/ha.

Un spor foarte semnificatic față de soiul martor de 24,9 t/ha se realizează la soiul Roxana (65,1 t/ha).

Comparând producțiile realizate de cele șapte variante cu media experienței, tabelul relevă faptul că trei cultivare se află sub media experienței, iar patru deasupra acesteia. Cultivarele Brăila 407, Vidra 60 și Cluj 80 realizează diferențe de producție negative față de media experienței care din punct de vedere statistic sunt semnificative.

Din cele patru cultivare se realizează producții superioare medii, numai la cultivarul Roxana, diferența de producție este asigurată statistic fiind semnificativă.

Producțiile totale în cadrul sortimentului studiat au fost analizate și din punct de vedere al eșalonării. Rezultatele obținute sunt prezentate în tabelul 6.3 .

Tabelul 6.3

Eșalonarea producției de tomate pe luni calendaristice (t/ha)

In acest tabel, variantele sunt trecute în ordinea tabelului inițial. Din acesta rezultă că , în general, se realizează un vârf de producție în luna august care reprezintă în medie circa 58% din producție. Acest vârf de producție are valori procentuale mai ridicate la cultivarul Roxana referitor la Brăila 407 și valori mai mici la Cluj 80. În luna iulie, sortimentul a realizat în jur de 35% din recoltă, valoarea procentuală cea mai mare fiind la Cluj 80 (44%). În luna septembrie, producțiile sunt relativ mici, in medie de circa 7%.

Eșalonarea producției pe luni se observă foarte evident in graficul din figura 6.2.

Calitatea producției este determinată în totalitate de caracteristicile biometrice și senzoriale ale fructelor. Dacă avem în vedere mărimea fructelor, aceasta s-a apreciat prin dimensiunile fructelor și masa acestora (greutatea).

Fig 6.2 – Producția de tomate a sortimentului studiat pe luni calendaristice (2013)

În tabelul 6.4 sunt trecute diametrul și înălțimea fructelor precum și numărul de loje seminale.

Tabelul 6.4

Dimensiunile fructelor de tomate în cultura compartivă.

Din datele prezentate în tabel rezultă că diametrul variază între 36 mm la Vidra 60 și 48 mm la Buzău 47.

Folosind aceste date, s-a calculat indicele de formă (D/I). Din calculele efectuate rezultă că fructele de la cultivarele Roma VF și Vidra 60 au un indice de peste 1,3 , ceea ce conferă fructelor un aspect piriform.

La celelalte cultivare, fructele au un indice de formă sub 1,0 , ajungând până la circa 0,80 , ceea ce arată că fructele de formă sferică sunt globulos turite.

Din acelasi table, rezultă că numărul de loje seminale este de 3-4 sau de 4-5. Deși nu sunt înregistrate observații referitoare la aspectul fructelor, totuși putem face aprecierea că fructele sunt în general netede fără a avea un aspect costat.

O prezentare a variatei, diametrul ecuatorial și înălțimii fructelor se observă și din graficul din fig. 6.3.

Fig 6.3 – Caracterizarea fructelor de tomate

Variația greutății fructelor de tomate este prezentată în tabelul 6.5 și în figura 6.4 .

Tabelul 6.5

Variația greutății (masei) fructelor de tomate

Fig. 6.4 – Greutatea medie (g) a fructelor de tomate

Din datele tabelului rezultă că greutatea (masa) medie a variat între 140 g la soiul Buzău 47 și 43 g la soiul Vidra 60.

Observațiile efectuate în câmp la momentul recoltării au permis și determinarea masei maxime și a celei minime a fructelor. Din tabel rezultă că masa maximă a fructelor a variat între 31 g la Vidra 60 și 107 g la Buzău 47.

Din datele prezentate rezultă că sortimentul îl putem împărti în trei categorii de mărimi :

Soiuri cu fructe foarte mari : Buzău 47;

Soiuri cu fructe mari : Diana, Roma VF, Cluj 80 și Roxana

Soiuri cu fructe mici : Vidra 60

CAPITOLUL 7

CONCLUZII

În condițiile experimentale prezentate, referitor la rezultatele obținute prin comportarea in cultur comparativă a unui sortiment de tomate vară-toamnă cu creștere determinată, putem trage următoarele concluzii:

Sortimentul tudiat este relativ divers din puct de vedere al perioadei de vegetație, care este cuprinsă între 140-182 zile.

Cel mai timpuriu soi s-a dovedit a fi Vidra 60 140-155 zile, iar cel mai tardiv, Rio grande 175-182 zile.

Din puct de vedere al potențialului de producție, sortimentul prezintă, de asemenea, o diversitate evidentă, cuprinzând soiuri cu productie de 40-45 t/ha (Brăila 470, Vidra 60), dar și cu producții de până la 70 t-ha (Roxana)

În cadrul sortimentului, fructele prezintă carctere superioare avand culoare roșie intensă sau strălucitoare, fermitate bună sau foarte bună și o mărime variabilă a fructelor cuprinsă între 51-175 g_fruc.

Rezultatele de productie arata că, la nivelul sortimentului studiat, recolta variază între 41,5-67,3 t-ha. Cele mai mari producții, asigurate statistic față de martor Brăila 470) au realizat soiurile: Roxana 67,3 , Diana 63,1 , Roma VF 59,2 , Buzău 47 56,7.

În comparție cu media experinței 59,9 soiurile Brăila 470 , Vidra 60și Cluj 80, realizează diferențe negative semnificative, iar soiul Roxana realizează diferențe pozitive.

Referitor la calitatea fructelor apreciată prin mărimea acestora (dimensiuni și masă), rezultă că la nivelul sortimentului putem distinge fructe foarte mari – la soiul Buzău 47 (75/49 mm și 166-175 gr), mijlocie la soiul Brăila 470 (46/35mm și 75-85 gr), și mici la soiul Vidra 60 )35/33 si 51-55 gr).

Ca o concluzie generală, sortimentul studiat poate fi sonsumat atât în stare proaspătă, cât și sub formă industrializată.

BIBLIOGRAFIE

Butnariu M., Indrea D., Petrecu C., Savițchi P., Chiloru Palaghia, Ciofu Ruxandra, Popescu V., Radu Gr., Stan N., 1992 – Legumicultură. Editura Didactică și Pedagogică, București.

Chaux Cl., Fourz Cl., – Productions legumieres, Lavoisier TEC/DOC, Paris.

Dumitrescu, M. și colab. (1998) – Producerea legumelor, Artiprint, București.

Munteanu N., 2003 – Tomatele, ardeii și pătlăgelele vinete, “Editura Ion Ionescu de la Brad”, Iași

Petrescu C., – Sinteză tehnologică comparativă privind tehnologia de cultivare a plantelor din familia solanaceae, Editura Ceres, București.

Popescu V., 1996 – Legumicultură, vol.I., Editura Ceres, București.

Popescu V., Atanasiu N., 2000 – Legumicultură, vol.II., Editura Ceres, București.

SăulescuN. A., Săulescu N. N., 1967 – Cîmpul de experiență. Editura Agrosilvică, București

Sestraș R., 2004 – Ameliorarea speciilor horticole, Editura AcademicPres, Cluj-Napoca.

Stan N., Munteanu N., 2003 – Legumicultură, vol III. Editura Ion Ionescu de la Brad Iași.

Stan N., 1975 – Studiul diferentierii mugurilor florifieri la tomate. Teză de doctorat, Institutul Agronomic București.

Stan N., Munteanu N., Stan T., 2003 – Legumicultură, vol II. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași.

Stan N., Stan T., 199 – Legumicultură, vol.I. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași

*** (2007) – Anuarul Statistic al României.

*** (2007) – Anuarul FAO.

*** http://gradinahobby.blogspot.ro/2013/01/)

*** www.Ermekotrade.ro

*** www.clubafaceri.ro

*** http://www.horticultorul.ro/legume/tomatele-lycopersicum-esculentum/