Studiul Potentialului Mutagenic Si Genotoxic al Erbicidelor Stomp Si Dicopur Top Prin Utilizarea Testului Allium

CUPRINS

INTRODUCERE

Floricultura este una din ramurile horticulturii care se ocupă cu studiul cerințelor plantelor față de condițiile de mediu, al modului lor de înmulțire și al tehnologiei cultivării lor în câmp sau în spații protejate.

Florile sunt un simbol al purității, prieteniei, iubirii și recunoștinței. Ele au atras întotdeauna atenția omului. Cultivarea florilor rezultă din nevoia de frumos, ele fiind simbolul celor mai alese sentimente. Frumusețea și gingășia florilor l-au determinat pe om să le îndrăgească, să le cultive, pentru a-l însoți pretutindeni în decursul existenței sale, de la naștere până la moarte. Am amintit doar cele mai importante evenimente din viața omului, însă astăzi, florile sunt nelipsite la orice fel de manifestare, devenind practic bunuri de larg consum.

De asemenea florile, prin tot ce le aparține (formă, culoare, parfum) au constituit izvoare de inspirație pentru artiștii tuturor timpurilor. Mulți dintre ei au devenit celebri prin picturi cu flori, prin versurile închinate lor, prin lirismul cântecelor în care erau elogiate florile.

Parfumul florilor, denumit și sufletul lor constituie de asemenea una dintre particularitățile pentru care florile sunt atât de îndrăgite (adesea auzim spunându-se despre parfumul cupelor de crin, parfumul discret și îmbătător al freziilor, parfumul neîntrecut al trandafirilor).

Atât în țara noastră cât și în alte țări, floricultura constituie o sursă de venituri, cerințele pentru flori tăiate și flori la ghivece, precum și pentru amenajarea parcurilor și grădinilor din orașe sau particulare fiind din ce în ce mai mari.

CAPITOLUL I

IMPORTANȚA FLORICULTURII ÎN JUDEȚUL ARGEȘ

CULTURA FLORILOR ÎN ROMÂNIA

Caracteristicile benefice ale florilor pentru om pot fi folosite ca un mijloc terapeutic alături de muzică, contribuie la dezvoltarea afectivității, a relațiilor sociale.

Caracterul utilitar-social alături de arbori, arbuști creează imagini plăcute ochiului, înfrumusețează spațiile de locuit, rețin praful din atmosferă, mențin o umiditate atmosferică ridicată contribuind la îmbunătățirea mediului în care trăim și ne desfășurăm activitatea.

Pot fi utilizate ca sursă de alimentație: există specii ale căror frunze, fructe, flori, proaspete sau prelucrate se utilizează în alimentație: petalele de trandafir, fructele de vanilla, fructele de ananas, monstera (se pot consuma proaspete sau prelucrate), frunzele de dafin, fructele de passiflora, opuntzia (pentru consumul în stare proaspătă).

Industria farmaceutică utilizează plantele: macul, gălbenelele, crăița, lăcrămioara, degețelul, nalba, brândușa, busuiocul.

În industria cosmetică unele parfumuri și produse cosmetice se obțin din extracte din flori: lavanda, tuberoza, trandafir, gălbenele, crin, etc.

Din punct de vedere economic floricultura poate reprezenta una din cele mai importante surse de câștiguri (datorită desimilor mari la care se pretează culturile floricole și a gradului de intensivitate sporit, valorile ce se pot obține la unitatea de suprafață sunt foarte mari).

Tabelul 1.1 Dinamica producției de flori în câmp

Sursa: INS- [NUME_REDACTAT] al României, 2010-2014

Tabelul 1.2 Dinamica producției de flori în sere

Sursa: INS- [NUME_REDACTAT] al României, 2010-2014

Structura sortimentala a florilor de seră cuprinde: garoafe 68%, crizanteme 5,7 %, trandafiri 5,9%, frezii 3,3%, gerbera 2,8%, alte specii 10,6%.

Fondul genetic cuprinde colecțiile naționale cu speciile și soiurile floricole cultivate în câmp și solarii.

Colecțiile cuprind:
– specii și soiuri floricole bulboase – 241
– specii și soiuri floricole perene – 71
– specii și soiuri floricole bienale – 7
– specii și soiuri floricole anuale – 51
– specii și soiuri din genul Rosa – 187

Cultura florilor este foarte veche și la noi în țară. Primele grădini cu flori ocupau suprafețe mici și erau amenajate în incintele mânăstirești, curți domnești și boierești. Se cultivau: lăcrămioare, bujori, calomfir, fiind plante care au fost luate din flora spontană și aclimatizate.

În jurul anului 1800 au fost introduse specii din alte zone geografice: trandafiri, crini, iar după 1970 s-a lărgit sortimentul cu Gerbera, Orhidee, Euphorbia, Camelia, Azaleea.

Astăzi, patrimoniul floricol constituit din flori autohtone și adunate de pretutindeni cuprinde sute și mii de specii, varietăți și soiuri cultivate de profesioniști și amatori sau existente în colecțiile de plante de la grădinile botanice.

Cu privire la specificul producției floricole este foarte important să se știe că, practicarea floriculturii oferă eficientă apreciabilă în condițiile unei activități de tip familial și că suprafață de pământ nu trebuie să fie prea mare. Cultivarea florilor poate fi asociată cu amenajările peisagistice, comerțul cu flori, amenajările interioare, întreținerea plantelor la beneficiari. Forța de muncă poate fi suplinită cu sezonieri, studenți practicanți.

Un asemenea întreprinzător trebuie să posede cunoștințe tehnice de specialitate și mai ales să fie în pas cu cele mai noi și performante tehnologii de cultură. În momentul de față trebuie să recunoaștem că suntem tributarii țărilor vestice. Florile produse la noi în țară nu fac față avalanșei celor din import care sunt într-un sortiment bogat, nou, atractiv și la un preț competitiv.

Creșterea gradului de specializare a producătorului care să-i permită pe de-o parte cunoașterea și executarea unei tehnologii impuse de exigențele speciei și pe de altă parte realizarea de marfă în cantități mari pentru o valorificare eficientă. Alegerea sortimentului se va face în funcție de cerințele speciei.

Lărgirea sortimentului de flori prin explorarea florei spontane și depistarea de specii și forme valoroase din punct de vedere ornamental și mai ales cu rezistențe biologice sporite și cu potențial ridicat în ceea ce privește productivitatea, durata de viață a plantelor, durata perioadei de înflorire.

Informarea asupra tehnologiilor moderne și aplicarea cu exigență a acestora (necesare ajutoare financiare).

Calitatea este mai importantă decât cantitatea, de aceea întreprinzătorul trebuie să-și formeze oameni competenți cărora le place meticulozitatea.

Extinderea culturilor fără sol din motive de protecție fitosanitară mai eficientă și micșorarea poluării mediului cu pesticide și îngrășăminte.

Creșterea suprafețelor cu specii cu nivele termice joase și cu avantaje la ambalare și transport.

IMPORTANȚA FLORISTICĂ A PLANTELOR LUATE ÎN STUDIU

Florile sunt minune a naturii și a omului. Pe lângă aspectul cromatic și estetic impresionant al culorii, parfumului și formei florii, ne îmbogățesc viața zi de zi prin infuzia de frumos, optimism, satisfacție și de sănătate pe care ni le transmit.

Prin numărul enorm de plante floricole pe care le admirăm în tot timpul anului, din ianuarie până în decembrie și prin diversitatea lor, florile aduc lumină și bucurie în viața oamenilor oriunde s-ar afla.

Din totdeauna omul s-a simțit atras de natură și mai ales de flori, acestea fiind considerate ca o necesitate obiectivă a vieții. Florile au devenit astfel simbolul frumuseții, dragostei, al celor mai alese sentimente, ele au predispus totdeauna la înălțare sufletească și la poezie. Nu puțini sunt aceia care-și procură nespuse bucurii aflându-se în compania florilor, fie în cadrul restrâns al spațiilor de locuit, fie în decorul grădinilor ori parcurilor. Omul și-a asociat florile la sărbătorirea celor mai importante evenimente.

Măiestria formelor, bogăția nuanțelor, subtilitatea parfumurilor constituie încă surse de inspirație în arta picturii, sculpturii, în muzică și poezie.

Se poate spune fără teamă de a greși, că fiecare floare prin particularitățile ei își dispută întâietatea de a ne atrage și reține cât mai mult atenția și prezența în preajma ei.

Dragostea pentru flori s-a născut din timpuri imemorabile și face parte din zestrea noastră sufletească, pe care am moștenit-o și suntem datori să o transmitem generațiilor viitoare.

Cultura și civilizația popoarelor și-au găsit expresie în delicatețea florilor. Templele și statuile Greciei antice erau frecvent decorate cu flori. Florile poartă numele multor personaje mitice: Papucul lui Venus, Narcissus, Iris, Paeonia. Tot la grecii antici, învingătorii jocurilor olimpice erau încununați cu flori, așa după cum tot cu flori erau răsplătiți și cei mai buni școlari.

Crizantemele, crinii, cameliile sunt cunoscute în întreaga lume ca aparținând Chinei și Japoniei. Adevărata mândrie națională pentru niponi, crizantema este simbolul celor mai frumoase și curate sentimente.

Exemple relevatoare cu privire la importanța florilor în viața omului și atenția deosebită pe care acesta le-o acordă sunt numeroase. Multe flori prin numele ce le poartă, amintesc de personaje științifice, istorice ori literare ca: Dahlia, Gerbera, Camellia.

Plantele, în general au o serie de valențe printre care mai importante fiind figurarea Terrei cu oxigenul indispensabil vieții și reducerea cantității de dioxid de carbon din atmosferă, ele servesc ca sursă de hrană pentru regnul animal și oameni (Rosa, Vanillia, Opuntia, Pheonix), însă florile posedă în plus și alte însușiri cu rezonanță în sfera psihicului și spiritului uman.

Numeroase specii floricole sunt folosite ca plante medicinale pentru efectul lor terapeutic constatat în tratamentul multor boli: Digitalis, Calendula, Iris, Tagetes, Aconitum. Alte specii formează materia de bază în obținerea de uleiuri și esențe folosite în industria produselor cosmetice: Rosa, Lilium, Lavandula, Syringa, Mathiola, Salvia.

Calitățile deosebite ale florilor constau în frumusețe, rusticitate, gamă deosebită de forme și culori, rezistența excepțională a florilor tăiate, maleabilitate mare în ceea ce privește sistemul de cultură, posibilitatea de a se cultiva în tot timpul anului. Produsele obținute din activitățile floricole sunt variate: flori tăiate proaspete, flori tăiate uscate, răsaduri și alte tipuri de material săditor pentru amenajări peisagistice, bulbi, semințe etc.

Calitățile decorative ale plantelor floricole sunt legate, în principal, de însușirile lor morfologice. Sub acest aspect, nu numai floarea sau inflorescența sunt luate în considerare, ci și alte organe precum frunzele, lăstarii și chiar rădăcinile adventive la inele plante de cameră. Floarea este organul cel mai analizat din punct de vedere estetic. Ea poate fi solitară, când o singură floare se află fie în vârful tulpinii (lalea, ghiocel), fie la nivelul frunzelor (violete), însă majoritatea speciilor decorative cultivate au florile grupate în inflorescențe de diferite tipuri.

Frunzele prezintă, de asemenea interes ornamental la numeroase specii, frumusețea frunzei este exprimată prin formă, mărime, consistență și mai ales, culoare.

La orice specie floricolă, tulpina și ramificațiile plantei contribuie la întregirea aspectului estetic prin gradul de ramificare, lungimea și flexibilitatea lăstarilor, grosimea lor.

Ținând cont de toate aceste însușiri morfologice ale speciilor floricole, de-a lungul timpului și utilizările lor au crescut, putând fi folosite:

1. la ornarea interioarelor; în acest scop se utilizează flori tăiate din culturile efectuate special în acest scop: garoafa, gladiolă, crizantemă, tuberoză, fresia etc.

2. la ornarea balcoanelor, ferestrelor, teraselor, scărilor; alegerea speciilor pentru decorarea acestor spații se face în funcție de expoziția lor față de punctele cardinale, de mărimea și înălțimea la care se află aceste spații și de intensitatea curenților de aer.

3. la ornamentarea spațiilor verzi (grădini, parcuri, scuaruri, fâșii stradale etc); florile pot fi grupate și aranjate în diferite moduri, dintre care mai
practicate sunt: bordura multicoloră, pata florală, platbanda și rondul, covorul floral, coloane și pereți înfloriți.

Cultura și prezența florilor alături de plantele ornamentale în spațiile verzi din rarele populate, poate fi explicată prin faptul că ele contribuie la conservarea mediului ambiant, la menținerea echilibrului ecologic atât de amenințat de dezvoltarea necontrolată industriei, de extinderea poluării.

Plantele ornamentale sunt foarte necesare pentru viața omului, cerințele mari pentru flori constituie o dovadă a bunăstării, a nivelului cultural și de civilizație ridicat, a dorinței omului evoluat de a-și crea un cadru plăcut de muncă și odihnă. De aceea, prezența florilor a devenit o necesitate și un mod de restabilire a echilibrului din mediul ambiant.

Garoafa (Fig. 1.1) este una dintre cele mai frumoase plante florifere, decorative care se cultivă mult în România. Originară din [NUME_REDACTAT]-Vestică, garoafa este o plantă verde-cenușie, cu frunze liniar lanceolate, flori solitare sau grupate în cime largi. Garoafele au nevoie de pământ fertil, ușor drenabil si de 4-5 ore zilnic de expunere la soare. Umiditatea este un factor important pentru dezvoltarea normală a garoafelor, lipsa apei ducând la ofilirea plantei, dar și excesul de apă dăunează, ducând la îngălbenirea ei.

Fig. 1.1. Garoafa (Original)

Panseluțele (Fig. 1.2) sunt plante cu înflorire timpurie de primăvară. În regiunile de deal din România, unde sunt suficiente precipitații și temperaturi nu prea ridicate vara, panseluțele se cultivă și ca plante vivace și înfloresc din primăvară până toamna târziu. Panseluțele au florile de diferite culori: roz, alb, violet, galben, negru catifelat și diferite nuanțe și combinații. Cultura panseluțelor se face în locuri expuse la soare sau puțin umbrite, în soluri fertile și potrivit de umede. În soluri sărace și uscate, cultura nu dă rezultate bune.

Fig. 1.2. Panseluțe (Original)

Lalelele (Fig. 1.3) sunt plante de sezon, care se plantează în parcuri pe ronduri sau pe borduri. Laleaua este originară din Asia.

Fig. 1.3. Lalele (Original)

Planta prezintă în sol un bulb tunicat, ovoidal, tunica exterioară fiind galbenă sau cafenie. Tunicile îndeplinesc rolul de organ de protecție, precum și de acumulare a substanțelor nutritive. Pentru cultura lalelelor se aleg locuri expuse la soare, cu solul bogat în substanțe nutritive și humus, cu o reacția neutră, suficient de umed, dar permeabil.

Daliile (Fig. 1.4) sunt plante originare din Mexic, care înfloresc toată vara și se cultivă în parcuri unde creează o priveliște plăcută, datorită coloritului lor. Florile sunt dispuse în capitule de diferite forme, mărimi și culori. Daliile sunt plante nepretențioase, care se pot cultiva la soare sau la semiumbră, în orice pământ. Solul cel mai potrivit este cel mijlociu, bogat în substanțe nutritive, suficient de umed, dar permeabil.

Fig. 1.4. Dalii

(http://www.spufi.com/wp-content/uploads/2009/10/dalii2.jpg)

Petuniile (Fig. 1.5) sunt originare din America de Sud; sunt plante vivace, dar se cultivă ca anuale. Petunia este foarte mult cultivată, datorită pretențiilor mici pe care le are față de condițiile de vegetație. Plantarea petuniilor se face într-un teren bine pregătit, în loc expus la soare, evitând locurile umbrite. Este important să se asigure un drenaj corespunzător al apei și o protejare față de schimbările de temperatură. Petunia înflorește în locurile însorite și pe terenurile mai nisipoase.

Fig. 1.5. Petunii

(https://fotobartesch.files.wordpress.com/dsc_6813.jpg)

Gura leului (Fig. 1.6) este o plantă vivace, originară din sudul Europei și nordul Africii; în România se cultivă ca plantă anuală sau bienală. Se poate cultiva în orice pământ ușor, fertil, expus la soare, dar poate să crească și la semiumbră.

Fig. 1.6. Gura leului (http://egradini.ro/antirrhinum-gura-leului.363/)

Pentru rezultate mai bune, gura leului trebuie plantată pe un teren bogat în humus și cu o capacitate de a reține apa, dar în același timp și de drenare, pentru că nu suportă solurile prea umede.

Gălbenelele (Fig. 1.7) sunt plante medicinale, anuale, originare din regiunile mediteraneene și V Asiei. Gălbenelele au cerințe moderate față de temperatură și față de lumină și se dezvoltă foarte bine pe solurile fertile, afânate, cu umiditate suficientă și care se încălzesc ușor. Gălbenelele conțin substanțe minerale 10%, ulei volatil 0,2%, acid glicuronic, glucoză, galactoză și o soponozidă triterpenică.

Fig. 1.7. Gălbenele (http://2.bp.blogspot.com/-)

Trandafirul (Fig. 1.8) este o plantă perenă ornamentală, originară din regiunile continentale și subtropicale ale emisferei nordice. Tulpina trandafirului este cățărătoare sau târâtoare, de înălțime variabilă în funcție de soi (0,5-4 m). Fructul este cărnos, iar receptaculul, sferic sau urceolat, cu numeroase ovare, stilul cu stigmatul capitat. Trandafirii se pot planta pe orice teren ușor fertil și drenat adecvat.

Fig. 1.8. Trandafiri (Original)

SCOPUL ȘI OBIECTIVELE LUCRĂRII

Floarea, admirată sau cultivată, contribuie la dezvoltarea afectivității, a relațiilor sociale. Ea este adesea singurul mesager al gândurilor și sentimentelor omului, reflectându-i personalitatea, gustul, rafinamentul.

Plantele floricole, care colorează ambianța interioarelor de orice fel (apartamente, instituții culturale, locurile de muncă) contribuie la crearea unui mediu favorabil și tonic stării de sănătate a omului.

Florile au o serie de valențe, printre care cele mai importante sunt: contribuie la oxigenarea aerului și reducerea cantității de dioxid de carbon din atmosferă; sunt adevărate aspiratoare de praf, fum și alte noxe; mențin o umiditate atmosferică mai ridicată și o temperatură fără oscilații prea mari etc.

Din punct de vedere economic, culturile de flori reprezintă o importantă sursă de venituri. Datorită densității mari la care se plantează culturile de flori și în general a gradului de intensitate sporit, valorile ce se obțin la unitatea de suprafață sunt foarte mari comparativ cu alte culturi agricole.

În climatul de seră numărul mare de specii floricole cultivate pe unitatea de suprafață, umiditatea atmosferică ridicată, temperaturile mari din timpul verii precum și insuficienta aerisire a spațiilor constituie factori importanți ce determină apariția și înmulțirea rapidă a multor patogeni și dăunători, care pe lângă faptul că diminuează cantitatea de flori afectează în mare măsură și calitatea acestora.

Cercetările din prezenta lucrare au fost realizate pe un sortiment variat de culturi floricole, cu scopul identificării principalilor patogeni. Totodată au fost urmărite și aspecte referitoare la măsurile agrofitotehnice și chimice care se impun a fi luate în cazul culturilor afectate.

CADRUL GEO-ECOLOGIC ÎN CARE S-AU REALIZAT LUCRĂRILE

[NUME_REDACTAT] este reședința județului Argeș, fiind și cel mai mare oraș din județul Argeș. [NUME_REDACTAT] este situat în partea central-sudică a României, între [NUME_REDACTAT] și Dunăre, în nord-vestul regiunii informale Muntenia.

Municipiul are o populație de 170.000 de persoane și este situat la confluența dintre râurile Doamnei și Argeș.

Orașul este așezat între dealuri înalte , pe terasele râului Argeș și prezintă un topoclimat de vale , calm și moderat.

Piteștiul are un relief etajat, dispus sub forma unui amfiteatru. Altitudinea cea mai mare se întâlnește în zona cartierelor Trivale și Războieni (373 metrii ). Zona centrului civic, a cartierelor Prundu, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] se află la o înălțime de 277 metrii. Cea mai joasă altitudinea a [NUME_REDACTAT] se găsește în prejma râului Argeș, care-l mărginește de la intrare în comuna suburbană Bascov până la ieșirea din cartierul Prundu.

CAPITOLUL II

PREZENTAREA UNOR PATOGENI CARE AFECTEAZĂ CULTURILE FLORICOLE DIN PITEȘTI

Numărul mare de specii floricole cultivate în seră și afară, umiditatea atmosferică ridicată, temperaturile mari din timpul verii, precum și aerisirea insuficientă a spațiilor constituie factori importanți ce determină apariția și înmulțirea rapidă a multor dăunători care, pe lângă faptul că diminuează cantitativ florile, afectează în mare măsură și calitatea acestora.

În vederea sprijinirii producătorilor agricoli, care posedă cunoștințe sumare în ceea ce privește realizarea unei protecții cât mai bune a plantelor de cultură, am amplificat descrierea principalelor boli, completată cu imagini sugestive și cu metodele de prevenire și combatere.

2.1. RUGINA TRANDAFIRULUI – PHRAGMIDIUM MUCRONATUM

Boala este răspândită în toate țările unde se cultivă trandafirul. La noi în țară a fost semnalată de Constantineanu (1891) și indicată ca păgubitoare de Alexandri (1937). Ea se întâlnește în fiecare an pe numeroase specii de Rosa sălbatice și pe majoritatea soiurilor de cultură, manifestându-se cu o frecvență și o intensitate diferite de la un an la altul sau de la o localitate la alta, în funcție de condițiile de climă.

Fig. 2.1. Rugina trandafirului (original)

Boala se manifestă pe ramurile tinere, pe frunze, pe stipele, pețioluri, pedunculi florali, muguri, începând încă din primăvara, când apar primele fructificații, ecidiile, când se constată că mugurii florali sunt acoperiți cu o pulbere portocalie (Fig. 2.1), formată din ecidiosporii ciupercii.

Atacul de rugină este mult mai grav în zonele de câmpie și din regiunea deluroasă, manifestându-se cu o intensitate mai mare în anii cu precipitații abundente, în lunile aprilie și mai.

După acest prim stadiu, frunzele prezintă pete decolorate galbene, bine delimitate, unghiulare, la început izolate, apoi confluente. Pe fața inferioară a frunzelor, petele au culoarea mai palidă, iar în dreptul petelor apar pustule mici, de culoare galbenă deschis. Cu timpul aceste pustule acoperă frunzele, pețiolul frunzelor, ramurile tinere, care iau înfățișare galben-roșiatică.

Frunzele puternic atacate cad, iar ramurile se închircesc și se usucă. În cazul unor infecții puternice atacurile se manifestă și pe ramurile mai bătrâne, precum și pe fructe, care capătă un aspect roșcat.

2.2. PĂTAREA NEAGRĂ A TRANDAFIRULUI – DIPLOCARPON ROSAE

Boala este răspândită în toate țările unde se cultivă trandafirul. În țara noastră a fost indicată pe speciile de Rosa cultivate și spontane (Tr. Săvulescu, 1934). În prezent este considerată ca o boală păgubitoare (Barbu, 1965).

În anii în care condițiile climatice sunt favorabile, atacul este foarte puternic, producând daune importante, în special în culturile de trandafiri din regiunile de câmpie și deluroase. Mult mai puțin atacate sunt culturile din localitățile situate la altitudini mai mari. Boala se întâlnește până la circa 1000 m altitudine.

Ciuperca atacă frunzele, ramurile tinere, stipelele, sepalele și petalele, pe care provoacă apariția unor pete negricioase, uneori de nuanță violacee, de forma circulară cu marginile delimitate precis, la început mici.

Atacul este foarte grav în verile cu precipitații bogate, în special atunci când cultura de trandafiri este făcută pe un sol sărac și de proastă calitate.

Fig. 2.2. Pătarea neagră a trandafirului (original)

Petele sunt vizibile pe fața superioară a frunzei (Fig. 2.2), dar în unele cazuri aceste pete pot fi observate și pe fața inferioară. Forma și dimensiunile petelordepind de soiul de trandafir și de intensitatea atacului. Ele pot atinge un diametru de 12 – 18 mm; pot să conflueze și să ocupe o bună parte a organului atacat. Cu timpul, petele iau culoarea cenușie-negricioasă, iar pe suprafața lor apar puncte negricioase, mici, proeminente, vizibile cu ochiul liber.

Frunzele puternic atacate se desprind și cad. Tufele rămân defoliate în plin sezon de vegetație, iar spre toamnă începe o nouă reînfrunzire. Acest fapt duce la epuizarea plantei, iar drept consecință, în timpul iernii plantele suferă din cauza gerurilor și în vara următoare înfloresc sărăcăcios sau nu înfloresc de loc. Boala începe spre sfârșitul lunii mai sau la începutul lunii iunie. În afară de atacul pe frunze, destul de frecvent apar pete negre și pe ramurile tinere încă verzi, pe care se dezvoltă acervulii sub formă de mici puncte negre.

2.3. FĂINAREA TRANDAFIRULUI – SPHAEROTHECA PANNOSA

Această boală este răspândită în toate zonele globului unde se cultivă trandafirul și se crede că a fost descoperită încă din timpul lui Theophrast.

Este semnalata pe 14 din cele 21 de specii de Rosa care sunt cunoscute în Europa (Blumer, 1967), fiind foarte păgubitoare. La noi în țară a fost descoperită și descrisă de Tr. Săvulescu și Sandu-Ville (1929).

Ciuperca atacă toate organele aeriene ale plantei, care sunt stânjenite în dezvoltare. Boala apare pe frunze, care se acoperă cu o pâslă albicioasă mai evidentă pe suprafața superioară a frunzei.

La unele soiuri cultivate, cum este cazul la [NUME_REDACTAT], atacul se manifestă și pe pedunculul floral și pe caliciu, pe care se formează aceeași pâslă densă, de culoare alb-cenușie. Bobocii de cele mai multe ori nu se mai deschid, se brunifică și cad. Când atacul s-a produs după deschiderea bobocilor, pe petale se formează pete mici prăfoase, iar florile sunt asimetrice (Fig. 2.3).

Fig. 2.3. Făinarea trandafirului (original)

În cazul unui atac puternic, frunzele cad, iar lăstarii tineri încetează să mai crească, internodurile rămân mai scurte, maturarea lor se face mai încet și mai incomplet, din care cauză nu rezistă nici la cel mai mic ger. Trandafirii puternic atacați nu mai înfloresc a doua oară, în toamnă. Uneori atacul se manifestă și pe lăstarii mai bătrâni și pe ghimpi.

Ciuperca iernează sub formă de peritecii, acolo unde acestea se maturează sau sub formă de miceliu de rezistență, cuibărit în interiorul mugurilor, de unde infectează în primăvară lăstarii tineri, în momentul formării lor.

Boala este favorizată de vremea umedă și caldă, de curenții de aer, de schimbările bruște de temperatură, de îngrășămintele prea bogate în azot și de lipsa de calciu, precum și de uscăciunea solului. Plantele așezate pe locuri închise, neaerisite și lipsite de lumină sunt de asemenea expuse îmbolnăvirii de făinare. În general, sunt mai sensibili la făinare trandafirii urcători și unele soiuri din grupa Polyantha; soiurile cu frunze lucioase prezintă o rezistență mai mare decât cele cu frunze mate.

2.4. ANTRACNOZA TRANDAFIRULUI – SPHACELOMA ROSARUM

Antracnoza trandafirului este o boală foarte comună. Pe frunze apar la început pete mici, punctiforme, de culoare verde-pal, care apoi cresc în dimensiuni, devin cenușii în centru, iar la periferie prezintă o zonă roșiatică sau purpurie.

Forma petelor este circulară și numai rareori puțin alungită. În dreptul petelor, frunzele se subțiază sau uneori țesuturile din centru se desprind și cad, iar frunza pare ciuruită (Fig. 2.4).

Fig. 2.4. Antracnoza trandafirului (original)

În general, sunt mai atacate frunzele de la baza tufelor decât cele de la partea superioară. Ciuperca rezistă în timpul iernii sub formă de strome în frunze și în ramurile atacate.

2.5. RUGINA GAROAFELOR – UROMYCES CARYOPHYLLINUS

Rugina este una dintre cele mai frecvente și păgubitoare boli ale garoafelor cultivate în sere și pe câmp, răspândită în Europa și America. În țara noastră se întâlnește în fiecare an pe numeroase specii de Dianthus, ca și pe speciile altor genuri de Caryophyllaceae, Tunica, Gipsophyla, Saponaria, Silene ș.a. (Tr. Săvulescu, 1953).

Apariția și dezvoltarea ruginii garoafelor sunt favorizate de lipsa de aerisire din sere, precum și de excesul de umiditate atmosferică și din sol.

Rugina atacă toate organele aeriene ale plantelor, pe care apar la început pete mici, rotunde sau alungite, cu diametrul în jur de 1 mm, de culoare brun-gălbuie. În dreptul acestor pete apar, în scurt timp uredosporii ciupercii, sub formă de pustule mici, rotunde sau ovoide, de culoare brun deschis, acoperite la început de epidermă. Prin ruperea epidermei uredosporii devin vizibili, pulverulenți (Fig. 2.5). Székely (1968), a studiat această boală în condițiile din țara noastră, arată ca pe o garoafă din soiul Ember sim puternic atacată de rugină au putut fi numărate până la 55 000 de pustule, care conțineau peste un miliard de spori. În majoritatea cazurilor, pustulele sunt dispus în cercuri concentrice sau risipite neregulat pe ambele fete ale frunzei.

Fig. 2.5. Rugina garoafelor (original)

Ceva mai târziu se formează alte pustule, asemănătoare ca formă și dispoziție cu uredosporii dar de culoare brun-negricioasă, adeseori confluente, mai ales pe tulpini, care constituie teleutosorii. Plantele puternic atacate au tulpinile slab dezvoltate și se rup cu ușurință, adeseori nu înfloresc sau fac flori mici, fără valoare comerciabilă sau se usucă parțial sau total.

Pentru germinarea uredosporilor este necesar ca plantele să fie umectate, să existe pe ele apă sub formă de picături, deoarece vaporii de apă sunt insuficienți. Temperatura optimă pentru germinarea uredosporilor și pentru producerea infecțiunilor este cuprinsă între 10 și 20˚ C. În timpul iernii, ciuperca rezistă sub formă de miceliu de rezistență în plantele bolnave.

Garoafele atacate de rugină prezintă frunzele îngălbenite, au tulpini slabe care se rup ușor și de cele mai multe ori nu înfloresc sau, dacă înfloresc, florile nu mai au culoarea specifică varietății.

În timpul perioadei de vegetație infecțiunea se propagă prin uredospori, iar de la un an la altul prin butașii proveniți de la plantele bolnave.

2.6. RUGINA MAHONIEI – CUMMINSIELLA SANGUINEA

Rugina mahoniei a fost introdusă în Europa din America unde au fost semnalată pentru prima dată în anul 1879. În prezent, răspândirea aceste boli s-a generalizat în toată Europa.

În țara noastră rugina mahoniei a fost semnalată pentru prima dată în anul 1939 de către A. Săvulescu într-o pepinieră din județul Ilfov. În anii ce au urmat a fost observată și în multe alte localități, iar în prezent este răspândită în toată țara.

Sunt atacate frunzele în toate stadiile de dezvoltare. Uredosporii se formează risipiți neregulat pe fața inferioară a frunzelor atacate. În dreptul lor apar pe fața superioară pete aproape circulare, bine delimitate, de culoare roșie aprins. Teleutosporii sunt sporii de rezistență, care asigură transmiterea bolii de la un an la altul și încep să se formeze în uredosori din a doua jumătate a luni iunie și continuă până toamna târziu. Aceștia au o culoare brună-castanie și sunt pulverulenți.

Când atacul de rugină este intens, se produce și căderea prematură a frunzelor. Atacul de rugină este favorizat de uscăciunea prea mare a solului.

Către sfârșitul lunii mai, pe fata superioară a frunzelor tinere apar picnidiile care în general sunt în număr redus. La locul unde se formează, frunza este mai îngroșată și de culoare roșie-galbena. Corespunzător picnidiilor, pe fața inferioară a frunzelor se formează ecidiile. Acestea pot fi observate și de-a lungul nervurii principale și pe pețiol. Picnidiile și ecidiile apar și pe frunze (Fig. 2.6).

Fig. 2.6. Rugina mahoniei (original)

Diferite specii și varietăți de Mahonia se comportă diferit față de atacul produs de Cumminsiella sanguinea, astfel se consideră că soiurile cu frunza verde închis strălucitoare sunt mai rezistente.

2.7. RUGINA NALBEI – PUCCINIA MALVACEARUM

Nalba de grădină (Althaea rosea și Althaea officinalis) este atacată frecvent de ciuperca Puccinia malvacearum care produce rugina nalbei. Aceasta ciupercă a mai fost găsită și pe alte specii de Althaea, pe specii de Malva și Lavathera. Puccinia malvacearum este microformă, o micropuccinie, adică prezintă numai teleutospori.

Plantele de nalbă atacate de această rugină prezintă pe fața inferioară a frunzelor (Fig. 2.7), mai rar și pe cea superioară, pe pețioluri, pe tulpini, pe bractee, pe caliciu și câteodată chiar pe suprafața fructelor, pustule de culoare galbenă-portocalie la început, câteodată cu nuanță violetă.

Fig. 2.7. Rugina nalbei (original)

2.8. RUGINA MENTEI – PUCCINIA MENTHAE

Menta medicinală (Mentha piperita), precum și alte specii de Mentha cultivate și spontane sunt atacate în fiecare an de ciuperca Puccinia menthae care produce boala numită rugina mentei. Puccinia menthae se întâlnește pe diferite specii de Satureya, Origanum, Clinopodium.

Puccinia menthae este o specie autoică macrociclică, cu toate formele de spori pe aceeași plantă (Fig. 2.8). Pe frunze, pețioluri și tulpini se formează picnidiile și ecidiile, pe pete circulare în dreptul cărora frunza apare bășicată, sau sub formă de umflături și răsuciri ale pețiolurilor și tulpinilor. Totuși în natura stadiul ecidian al ruginii mentei se întâlnește foarte rar.

Fig. 2.8. Rugina mentei (http://cdn.c.photoshelter.com/-.jpg)

2.9. RUGINA LA GURA LEULUI – PUCCINIA ANTIRRHINI

Boala este destul de răspândită, producând pagube însemnate culturilor de gura leului. Descrisă prima dată în America – California (Dietl și Holway, 1895), ea este semnalată în 1931 și în Europa, și anume în Franța (Ferraris), de unde apoi s-a răspândit succesiv în toate țările în care se cultivă această plantă. La noi în țară a fost semnalată în 1935 în mai multe localități, în prezent fiind răspândită în toată țara.

Boala începe să se manifeste pe gura leului încă dinainte de înflorire și continuă să progeseze în tot timpul verii, ajungând până toamna târziu.

Sunt atacate în special frunzele și tulpinile, mai rar au fost observate atacuri pe caliciu și chiar pe capsule.

Pe frunze, mai ales pe partea inferioară a limbului, se observă pustule mici, brune, pulverulente, risipite sau grupate în cercuri concentrice, pustule care sunt uredosorii ciupercii (Fig. 2.9).

Fig. 2.9. Rugina la gura leului (original)

Mai rar pot apărea uredosori și pe partea superioară a frunzelor; pustule asemănătoare se formează și pe tulpini, unde sunt ceva mai mari și confluează. În dreptul uredosorilor, epiderma plantei-gazdă se rupe și sorii rămân descoperiți.

Pustulele cu uredospori se pot forma pe gura leului în tot cursul perioadei de vegetație.

Când condițiile de umiditate sunt mai puțin favorabile, spre sfârșitul verii și mai ales toamna, încep să apară teleutosorii în aceleași locuri, fiind de asemenea pulverulenți și având o culoare brună-negricioasă. Când atacul de rugină pe frunze și pe tulpini este intens, gura leului nu mai înflorește, iar plantele bolnave se usucă prematur.

Datorită faptului că Puccinia antirrhini este hemiformă și nu are stadiul ecidian, teleutosporii nu au rolul de a transmite infecția. Transmiterea ciupercii de la un an la altul se realizează prin uredospori, care se pot forma până toamna târziu. Aceștia persistă în timpul iernii pe resturile uscate ale plantelor bolnave, își păstrează vitalitatea și pot produce în primăvară noi infecțiuni pe plantele tinere de gura leului.

Ciuperca mai poate ierna și sub formă de miceliu, care rezistă în tulpinile infectate. În timpul perioadei de vegetație, infecțiunea se propagă prin uredosporii împrăștiați de vânt. Boala nu se transmite prin sămânță.

După cercetările făcute la noi în țară (A.Săvulescu), pentru germinarea uredosporilor și pentru producerea infecțiunii, temperatura optimă este de 7-18˚C. Umiditatea abundentă din timpul verii favorizează boala.

În afară de Anthirrhinum majus, această ciupercă a mai fost descoperită și pe alte specii de Anthirrhinum, precum și pe unele specii ale genului Linaria.

2.10. ÎNNEGRIREA GAROAFELOR – HETEROSPORIUM ECHINULATUM

Înnegrirea garoafelor este una dintre cele mai răspândite și mai păgubitoare boli ale garoafelor. În țara noastră, această boală este cunoscută de multă vreme, fiind constatată aproape în fiecare an în sere și în grădini, unde produce uneori pagube importante prin deprecierea comercială a florilor.

Înnegrirea garoafelor se manifestă pe toate organele aeriene ale plantelor (frunze, tulpină, pedunculi florali, caliciu, petale). La garoafele cultivate în grădini, boala apare din luna iunie și se continuă până toamna târziu.

Pe organele atacate se observă la început pete circulare sau ovale de 8-15 mm diametru, de culoare gălbuie sau brună-deschis, înconjurate de o margine roșiatică sau violacee. Cu timpul aceste pete se măresc, se multiplică, confluează și capătă culoare negricioasă și aspect prăfos, datorită apariției fructificațiilor ciupercii.

Frunzele puternic atacate se zbârcesc, se răsucesc și se usucă de timpuriu. Tulpinile și pedunculii florali sunt fragili, rupându-se cu ușurință.

Bobocii bolnavi nu se mai deschid sau, dacă înfloresc, produc flori mici, deformate și pătate, care adesea putrezesc (fig. 2.10).

Fig. 2.10. Înnegrirea garoafelor (original)

În timpul perioadei de vegetație, boala se propagă prin conidii, care sunt purtate de vânt, iar de la un an la altul prin butașii proveniți de la plantele bolnave.

Infecția este favorizată de desimea prea mare a plantelor, de umiditatea abundentă și de o insuficientă aerisire a serelor.

În timpul iernii, ciuperca rezistă sub formă de conidii și probabil și sub formă de miceliu de rezistență în organele plantelor atacate. Dintre speciile de Dianthus cultivate la noi în țară, ciuperca Heterosporium echinulatum a fost semnalată pe Dianthus caryophyllus și Dianthus chinensis.

2.11. FĂINAREA PETUNIILOR ȘI DALIILOR – SPHAEROTHECA FULIGINEA

Făinarea petuniilor și daliilor a fost constatată la noi în țară pentru prima dată la Iași în anul 1960; ulterior a fost observată și în alte localități din țară.

Începând din luna mai pe plantele tinere se observă pâsla miceliană, albicioasă, fină, sub forma unor pete izolate la început, care acoperă apoi tot limbul și capătă aspect prăfos odată cu formarea conidiilor (Fig. 2.11).

În iulie, dar mai ales în luna august pe organele atacate se formează numeroase peritecii aglomerate. Este de remarcat faptul că Sphaerotheca fuliginea produce pe gălbenele peritecii din abundență, pe când pe alte plante cultivate, spre exemplu pe castraveți, pepeni, pe care de asemenea atacul este foarte puternic, ciuperca nu formează peritecii sau acestea se găsesc foarte rar și în număr redus.

Pe frunzele, pețiolurile și tulpinile de gălbenele, periteciile se formează aglomerate, au culoarea brună și sunt cufundate în pâsla miceliană. Plantele atacate sunt stingherite în creștere, înfloresc mai puțin și unele flori se decolorează.

Fig. 2.11. Făinarea daliilor (original)

2.12. FĂINAREA FLOXULUI – ERYSIPHE CICHORACEARUM

Boala este răspândită în toate țările cultivatoare și produce pagube mari, datorită uscării rapide a frunzelor. Deși este cunoscută de foarte multă vreme (1800) în țara noastră a fost semnalată de M. Fuss (1853), C. Oescu și E. Rădulescu (1933) dar, studiată amănunțit de C. [NUME_REDACTAT] abia în 1967.

Această ciupercă este parazită pe plantele din diferite familii, ca: Solanaceae, Cruciferae, Cucurbitaceae, Compositae ș.a., producând boala numită făinare. Atacul începe pe frunzele de bază.

Pe frunze, mai întâi pe fața superioară a limbului, se observă pete albicioase, care se întind cu timpul și pe fața inferioară, iar în atacuri grave cuprind frunzele în întregime. La început aceste pete sunt pâsloase; odată cu apariția conidiilor devin prăfuite (Fig. 2.12). Părțile din frunzele acoperite cu miceliu mai întâi se îngălbenesc, apoi capătă o culoare brună. Mai rar, pe frunzele bolnave se formează periteciile.

În condiții de secetă atmosferică, atacul se extinde pe cozile frunzelor, pe tulpini și chiar pe fructe. Condițiile optime de instalare și evoluție pentru Erysiphe cichoracearum temperatura optimă este de 15-26oC și nu necesită o umiditate ridicată.

Fig. 2.12. Făinarea floxului (original)

CAPITOLUL III

MATERIALE ȘI METODELE DE LUCRU

3.1. COLECTAREA MATERIALULUI MICOLOGIC

Materialul micologic a fost prelevat din diferite parcuri ale municipiului Pitești. Materialul a fost depus direct în pungi de plastic însoțite de etichete, pe care am specificat locul, data, soiul și eventual agentul patogen, acolo unde s-a putut face o identificare directă.

Pentru o identificare exactă a patogenului în condiții de laborator, materialul micologic a fost însoțit de planta-gazdă și a fost conservat prin metoda presării.

3.2. INDENTIFICAREA PATOGENILOR DUPĂ SIMPTOME

Examinarea în stare vie a patogenilor am făcut-o cu ajutorul stereomicroscopului, după caracterele morfologice ale fructificației și aspectul simptomatic.

Tot o identificare în stare vie a patogenilor am efectuat folosind metoda camerei umede, metodă care permite totodată și o izolare eficientă a patogenului urmărit. Principiul metodei constă în menținerea materialului micologic într-o atmosferă umedă, în condiții de umiditate și temperatură adecvate, patogenii sunt forțați să sporuleze, fructificațiile devenind în acest fel evidente și ușor de izolat.

3.3. INDENTIFICAREA PATOGENILOR DUPĂ CARACTERELE MORFOLOGICE

Pentru o cercetare amănunțită a patogenilor, am întocmit preparate microscopice, parcurgând următoarele etape:

3.3.1. Prelevarea materialului

Prelevarea ciupercilor am realizat-o în funcție de modul de dezvoltare al fructificațiilor la suprafața organului parazitat sau în interiorul țesuturilor.

Cu ajutorul unui ac spatulat am prelevat direct de pe substrat ( frunze, fructe, ramuri ) un fragment, pe care l-am depus pe o lamă într-o picătură din mediul de montare ( blue coton în lactofenol Amann ), l-am acoperit cu lamela și l-am studiat la microscop. Excesul de lichid se îndepărtează cu hârtie de filtru. Montarea în apă are dezavantajul că nu se pot păstra preparatele, deoarece apa se evaporă repede provocând deformarea preparatelor. Examinarea se dace la microscopul optic cu un obiectiv de ×20 sau ×40.

3.3.2. Secționarea materialului prelevat

Am folosit această metodă pentru a studia structura anatomică și citologică a patogenului din interiorul plantei gazdă. Secțiunile pot fi efectuate de mână sau mai subțiri la microtom.

Materiale necesare: materialul de secționat ( ramuri, frunze, flori), brici, ac spatulat, lame, lamele, sticlă de ceas, alcool, hârtie de filtru, mediu de montare, tifon, lampă de spirt.

Materialul uscat din herbar sau fragmentul de țesut de pe ramuri, în prealabil, l-am înmuiat prin fierbere în apă. Secțiunile au fost realizate în măduva de soc în plan transversal. Cele mai fine secțiuni le-am izolat pe sticla de ceas și am întocmit preparate microscopice, trecând la următoarele etape.

3.3.3. Lichidele folosite la montarea preparatelor

1. Apa de la robinet sau apă distilată. Sporii și hifele montate în apă sunt deseori dilatate datorită osmozei și se aglomerează, împreună cu bulele de aer, împiedicând examinarea, acestea se pot corecta prin adăugarea înainte de montarea în apă, a unei picături de alcool de 70% și folosirea unei soluții saline 5% sau glucoza 1% în loc de apă curată.

2. Lactofenolul (Amann, 1896). Se amestecă 20 g acid fenic, 31 ml glicerina și 16 ml acid lactic și se încălzesc până la dizolvarea cristalelor de acid fenic. Se filtrează prin hârtie de filtru obținându-se un lactofenol anhidru. La prepararea lactofenolului hidratat se încălzesc 20 g acid fenic cu 20 ml apă până la dizolvarea acestuia și se adaugă glicerina și acidul lactic. Lactofenolul se păstrează în sticluțe brune. Lactofenolul anhidru este mai potrivit pentru montarea ciupercilor cu pigmentație naturală asigurând fixarea, clarificarea țesuturilor, colorarea (când se adaugă colorant), conservarea și reda turgescenta normală a miceliilor și fructificațiilor contractate. Deoarece indicele de refracție este apropiat de cel al hifelor, deseori structurile nepigmentate natural nu se pot distinge destul de bine decât dacă se folosesc coloranți. Uneori lactofenolul produce colorarea ciupercilor cu pigmentație naturală și dizolvă unele componente din celule, care sunt depuse că mici picături uleioase în jurul materialului, deteriorând materialul (Fleming și Smith, 1944).

3. Acidul lactic este un mediu foarte bun pentru montarea ciupercilor, dar mărește volumul materialelor incluse ( Langeron, 1949).

4. Glicerina pură are un indice de refracție de 1.45 – 1.47; o soluție de 50% în apă distilată permite observarea chiar și a membranelor delicate care în glicerina pură nu sunt vizibile. În scopul eliminării aerului, glicerina se încălzește până la punctul de fierbere, numai pentru un moment și apoi se răcește. Înainte de montare în glicerină materialul trebuie montat în formalină 4 – 5% (din 38 – 40%) sau alt fixator, apoi trecut printr-o baie preliminară de glicerină 50% și apoi montat, definitiv, în soluția de aceeași concentrație (Dade, 1966).

3.3.4. Colorarea preparatelor

Această etapă este necesară pentru diferențierea miceliului fructificațiilor din țesuturile plantei-gazdă și sporilor, în cazul ciupercilor necolorate.

Colorantul pe care l-am folosit a fost bleu coton ( albastru de anilină acid, blue coton), un colorant foarte folosit în micologie datorită proprietăților sale de a colora structurile hialine în albastru. Se recomandă soluțiile:

Bleu coton în lactofenol: 1 g bleu coton pulbere în 200 ml apă distilată; se încălzește și se agită până la dizolvarea completă a colorantului; se filtrează. Se amestecă o parte din soluția obținută cu patru părți lactofenol anhidru. Colorează doar citoplasmă.

Bleu coton în acid lactic: se dizolvă 0,05 g bleu coton pulbere în 30 ml acid lactic; după 24 ore se filtrează; acidul lactic produce dilatarea celulelor.

Bleu coton în acid acetic: 0.5 g bleu coton în 100 ml de apă distilată și 3 ml acid acetic. Colorarea: se deshidratează cultura la 37°C, se fixează cu o picătură de alcool 95%, care se lasă să se evapore; se colorează cultura câteva minute cu o picătură de colorant, se spală cu apă, se deshidratează cu alcool și se montează în balsam.

Materialul prelevat sau secțiunile se trec pe o lamă într-o picătură de colorant, se pune lamela și se încălzește preparatul pentru a grăbi colorarea și a elimina eventualele bule de aer.

3.4. ANALIZA BIOMETRICĂ

Pentru studiul ciupercilor este necesar să se cunoască dimensiunile lor; astfel am făcut măsurători, dar nu înainte de a cunoaște puterea de mărire a instrumentelor optice cu care urma să lucrez.

În biometrie se folosesc micrometrul ocular și cel obiectiv.

Micrometrul ocular este un disc de sticlă, care se introduce în ocularul microscopului. El are la mijloc gravată o scară gradată, lungă de 1 cm și împărțită în 100 de părți egal depărtate una de alta. Deci fiecare diviziune este egală cu 1/10 milimetri ( 0,1mm ).

Micrometrul obiectiv este o lamă de sticlă în mijlocul căreia este gravată o scară gradată lungă de 1 mm împărțită în 100 de părți egale, deci fiecare diviziune este egală cu 1/100 milimetri ( 0,01mm ).

Pentru stabilirea indicelui micrometric am potrivit diviziunile scării micrometrului ocular astfel încât să se suprapună exact peste diviziunile scării micrometrului obiectiv, am numărat câte diviziuni se suprapun și am stabilit indicele pentru fiecare obiectiv după formula:

Ob – numărul de diviziuni ale micrometrului obiectiv care se suprapun exact peste un anumit număr de diviziuni din micrometrul ocular.

Oc – numărul de diviziuni ale micrometrului ocular care se suprapun exact peste un anumit număr de diviziuni ale micrometrului obiectiv.

Numărul care arată dimensiunea sporului se numește clasă și se notează cu V, iar numărul de spori cuprinși într-o clasă se numește frecvență (f).

Media aritmetică

Reprezintă principalul parametru statistic cu care se caracterizează un număr mare de valori dar cu același conținut.

Media X se obține prin însumarea valorilor cu același conținut dintr-un șir de valori individuale și se împarte la numărul lor.

X = X1 + X2 + X3 + X4 +……….+ Xn / n

X = Σ X / n

Abaterea standard sau deviația standard (s sau )

Dispersia unei caracteristici reprezintă o medie aritmetică sau ponderată a pătratelor abaterilor valorilor individuale față de media lor.

Dispersia este cunoscută sub numele de variantă sau de pătratul mediu al abaterilor valorilor față de media lor.

Varianța se calculează cu formulele:

pentru șiruri mici de valori:

b) pentru șiruri mari de valori:

CAPITOLUL IV

REZULTATE OBȚINUTE

4.1. CRITERII MICROSCOPICE DE IDENTIFICARE A PATOGENILOR STUDIAȚI

În majoritatea cazurilor, diagnosticarea precisă a bolii se poate face numai pe baza examenului microscopic al agentului patogen. Din acest considerent, în lucrarea noastră, pe lângă simptomele evidente, caracteristice tabloului patologic, sunt prezentate în continuare observațiile microscopice și biometrice efectuate în laboratorul de fitopatologie prin metode clasice de întocmire.

4.1.1. Phragmidium mucronatum

[NUME_REDACTAT] mucronatum, clasa Basydiomycetes, ordinul Uredinales, familia Pucciniaceae, genul Phragmidium, produce boala numită rugina trandafirului.

Ciuperca este o specie autoică, macrociclică. Ecidiile, care apar primăvara sunt de tipul Caeoma și ajung până la 10 µm lungime, sunt înconjurate de parafize și au culoarea portocalie. Ecidiosporii sunt sferici, elipsoidali sau poliedrici, de 20 – 28 ×18 – 21 µm, cu episporul incolor, dispuși în lanțuri scurte.

Uredosporii, pulverulenți, risipiți pe frunze, sunt sferici sau aproape sferici, elipsoidali sau ovoizi, de 20 – 28 × 16 – 21 µm, cu membrana de 1,5 – 2,5 µm grosime, fin verucoși, cu 6 – 10 pori germinativi, puțin vizibili (Fig. 4.1). Teleutosorii apar pe fața inferioară a frunzei, sunt pulverulenți, negri, eliptici, elipsoidal-alungiți sau fusiformi, de 65 – 110 ×25 – 40 µm, alcătuiți din 6 – 8 celule, nestrangulați în dreptul septelor, rotunjiți la bază, la capăt îngustați sau terminați cu o papilă incoloră (Fig. 4.2). Fiecare celulă are câte 2 – 3 pori germinativi, o membrană de culoare brună, de 6 – 7 µm grosime, neregulat verucoasă. Pedicelul este persistent, tare, incolor, egal sau ceva mai lung decât sporul, la vârf îngustat.

Miceliul haploid, ecidian, peren, hibernează în ramurile tinere, fapt care explică invadarea mugurilor tineri în primăvară și apariția stadiului de Caeoma.

Dintre specii de trandafir, cele mai atacate sunt Rosa damascena (trandafirul de dulceață) și Rosa centifolia (trandafirul de grădină). Cea mai sensibilă specie din flora spontană este Rosa canina.

Fig. 4.1. Phragmidium mucronatum – uredospori (original)

Fig. 4.2. Phragmidium mucronatum – teleutospori (original)

4.1.2. Diplocarpon rosae

[NUME_REDACTAT] roase, din clasa Ascomycetes, ordinul Helotiales, familia Dermataceae, genul Diplocarpon, produce boala numită pătarea neagră trandafirului.

Miceliul ciupercii este la început incolor, apoi colorat în brun, ramificat, scufundat în substrat, hialin, septat formând pe fața superioară a frunzelor, pe pete, sub cuticulă, strome izolate, în care se diferențiază conidiile pe filamentele scurte, hialine, care alcătuiesc acervulii, cu dimensiuni care variază între 120 și 160 µm.

Dimensiunile conidiilor variază între 18 – 20 × 5 – 6 µm (Barbu, 1965).

În toamna se formează microconidiile (spermatii) hialine, mici de 2 – 3 µm, pe suporți filiformi, bicelulari, dispuși în lagăre subcuticulare (Fig. 4.3). În lagărele de microconidii se găsesc și conidii bicelulare normale. Tot în toamna apare a doua formă de conidii hialine, bicelulare, ștrangulate în dreptul pereților transversali.

În frunzele căzute ia naștere forma perfectă cu ascosporii bicelulari, de 20 – 25 × 5 – 6 µm. Această formă nu a fost încă pusă în evidentă în țara noastră (Barbu, 1965).

Fig. 4.3. Diplocarpon rosae – conidii (original)

Agentul patogen se transmite de la un an la altul prin miceliu de rezistență, care iernează în răni și care formează primăvara conidii, care rezistă în ierni ușoare.

Sunt atacate aproape toate soiurile de trandafiri, iar după unii autori nu există soiuri complet rezistente la această boală.

4.1.3. Sphaerotheca pannosa

[NUME_REDACTAT] pannosa face parte din clasa Ascomycetes, ordinul Erysiphales, familia Erysiphaceae, genul Sphaerotheca, produce boala numită făinarea trandafirului.

Miceliul primar este de culoare albă, puternic ramificat; se formează obișnuit primăvara pe frunze. Conidiile dispuse în lanțuri cad ușor (Fig. 4.4). Miceliul secundar este de culoare albă, la început apoi cenușie sau brun-cenușie, formează de obicei ramuri, pe pedunculii frunzelor și ai florilor și pe sepale o pâslă groasă. Acest miceliu este persistent, cu pereții groși, rigizi. Filamentele, obișnuit neramificate, sunt lungi de 300 – 500 µm. În acest miceliu se formează cleistoteciile.

Fig. 4.4. Sphaerotheca pannosa – conidii (original)

Conidiile sunt elipsoidale, cu dimensiunile cuprinse între 23 – 29 × 14 – 19 µm (Blumer, 1967) sau 16,5 – 30 × 10 – 15 µm (Sandu-Ville, 1968). Dimensiunile conidiilor variază și după specia de Rosa parazitată.

Cleistoteciile se întâlnesc în condițiile din țara noastră foarte rar. Ele au formă sferică, iar dimensiunile variază între 75 și 115 µm (Sandu-Ville, 1968) sau 90 – 110 µm (Blumer, 1966). Pereții cleistoteciilor au o grosime de circa 10 µm.

Apendicii cleistoteciilor sunt puțin numeroși, scurți, mai scurți decât diametrul cleistoteciilor, incolori până la brun deschis. Ascele au forma ovoidă până la sferică, cu pereții groși de 2 – 5 µm, conțin câte 8 ascospori.

Ascele au dimensiunile de 72,6 – 86 × 60 – 70 µm. Sporii măsoară 20 – 27 × 12 – 15 µm (Salmon), 25 – 30 × 15.6 – 17 µm (Jaczévski), 20 – 30 × 13 – 16,5 µm (Sandu-Ville).

În timpul vegetației, agentul patogen se răspândește prin conidii de tip Oidium. Iernarea ciupercii se presupune că se face prin miceliu de rezistență pătruns în mugurii de pe ramuri.

Observațiile au arătat ca primăvara timpuriu ies din muguri unii lăstari foarte debili, care de la început prezintă atac de făinare și pe care se formează conidiile, care răspândesc agentul fitopatogen în cursul vegetației.

Cleistoteciile, care se găsesc în pâsla miceliană în special pe ramuri, ar juca un rol de mai mică importantă în transmiterea bolii, aceste organe formându-se rar și în număr restrâns (Fig. 4.5).

Fig. 4.5. Sphaerotheca pannosa – cleistoteci (original)

Atacul mai puternic la plantele cultivate în locuri mai însorite, călduroase, unde, din cauza transpirației mai active, turgescenta celulelor scade, astfel că organele plantei sunt mai puțin rezistente.

În general aproape toate soiurile de trandafir cultivate sunt sensibile la atacul produs de această ciupercă.

Trandafirii cultivați pe port înalt sunt mai puțin atacați de făinare decât cei cultivați în port pitic, iar trandafirii urcători cultivați pe pereții locuințelor, sub streșini, sunt mai puternic atacați decât cei cultivați în câmp deschis din aceleași soiuri.

4.1.4. Sphaceloma rosarum

[NUME_REDACTAT] rosarum face parte din clasa Ascomycetes, ordinul Melanconiales, familia Melanconiaceae, genul Sphaceloma, produce boala numită antracnoza trandafirului.

În dreptul petelor cenușii, ciuperca fructifică, formând lagăre de conidiofori și conidii (Fig. 4.6). Lagărele sunt de culoare brună, dispuse în mod concentric sau neregulat, situate superficial sub epidermă, aceasta rupându-se sub presiunea conidiilor.

Fig. 4.6. Sphaceloma rosarum – conidii (original)

4.1.5. Uromyces caryophyllinus

Rugina garoafelor este produsă de ciuperca Uromyces caryophyllinus care face parte din clasa Basidiomycetes, ordinul Uredinales, familia Pucciniaceae, genul Uromyces.

Este o specie heteroică, macrociclică. Uredosporii și teleutosporii se dezvolta pe diferite specii de Dianthus și alte Caryophylliaceae, iar picnidiile și ecidiile pe Euphorbia seguieriana.

Uredosporii sunt sferici sau elipsoidali, unicelulari, echinulați, colorați în brun deschis, de 21 – 31 × 18 – 25 µm.

În cursul anului se produc toate fazele de vegetație ale garoafelor prin intermediul uredosporilor, care pătrund în țesuturile plantei prin stomate. Uredosporii germinează numai în prezența picăturilor de apă, iar infecțiile în masă se produc la temperaturi cuprinse între 10˚ și 20˚C (Székely, 1966).

În condițiile din țara noastră, teleutosporii au o importanță redusă în transmiterea bolii de la un an la altul, deoarece planta gazdă intermediară se găsește rar.

Apariția și dezvoltarea bolii sunt influențate de excesul de umiditate din aer și sol, de lipsa de aerisire și lumina din sere, precum și de densitatea mare a plantelor.

În urma cercetărilor întreprinse de I. Székely (1968) la Stațiunea experimentală Cluj, rezultă că nici unul din cele 32 de soiuri de garoafe americane studiate nu este imun. Rezistente s-au dovedit soiurile: Maidas și Unique, iar printre cele foarte sensibile se număra soiurile: Ember sim, Red sim, Scarlett, Calipso, Tangerine și Tangou. Dintre speciile de Dianthus cultivate la noi, garoafele chinezești (Dianthus chinensis) au fost cel mai puternic atacate, urmate, în ordine descrescătoare de D. caryophyllus var. semperflorens, D. caryophyllus var. chabaud și D. barbatus.

Ca plantă gazdă pentru ciuperca Uromyces dianthi, Székely (1967) a stabilit 23 de specii de Dianthus și alte Caryophyllaceae, dintre care 17 specii sunt citate pentru prima dată ca gazde noi pentru această rugină în România, iar 13 specii nu au fost semnalate nici în alte țări.

Pe lângă rugina produsă de Uromyces caryophyllinus, C. Sandu-Ville a semnalat în 1952, pentru prima dată în țara noastră, rugina produsă de Puccinia arenariae, care se întâlnește pe Dianthus barbatus, Dianthus chinensis și pe alte plante din familia Caryophyllaceae. Prezintă o singură formă de fructificație – teleutosporii, care se formează pe frunzele și tulpinile plantelor atacate sub formă de pustule sau cruste, dispuse de cele mai multe ori în grupuri sau în cercuri de culoare brun-închis, cu reflexe violacee, înconjurate de un halo galben. Teleutosporii sunt alungiți sau fusiformi, bicelulari, ușor ștrangulați la mijloc, de 28 – 50 × 12 – 20 µm, cu membrana colorată în galben deschis. Sporii sunt prevăzuți cu un pedicel persistent, incolor și foarte lung (Fig. 4.7).

Fig. 4.7. Uromyces caryophyllinus – teleutospori (original)

4.1.6. Cumminsiella saguinea

Agentul patogen pentru rugina mahoniei este ciuperca Cumminsiella saguinea, din clasa Basidiomycetes, ordinul Uredinales, familia Pucciniaceae, este o specie autoică macrociclică cu toate formele de spori pe Mahonia. Acesta formează toate formele de spori pe mahonia. Picnidiile se dezvoltă subcuticular și măsoară 135 – 165 × 105 – 120 µm; ele sunt căptușite în interior cu numeroase parafize. Ecidiile, în formă de cupă, măsoară 172 – 205 × 135 – 137 µm și conțin ecidiospori sferici sau unghiulari-sferici, de 17,5 – 15 µm, cu membrana acoperită de verucozități fine.

Uredosporii sunt ovoidali sau piriformi, cu membrană de culoare galben-aurie, prevăzută cu verucozități fine și măsoară 13,75 – 18,76 × 21,25 – 31,25 µm. Printre uredospori se găsesc numeroase parafize.

Teleutosporii sunt elipsoidali, rotunjiți la capete, bicelulari, de 35 – 32,5 × 21,85 – 22,5 µm, ușor contractați în dreptul peretelui transversal și au membrana verucoasă, alcătuită din trei straturi evidente. Teleutosporii sunt prevăzuți cu un pedicel incolor, persistent, flexuos și lung până la de 4 ori lungimea sporului (Fig. 4.8).

Perpetuarea bolii de la un an la altul se realizează atât prin teleutospori, care sunt spori de rezistență, cât mai ales prin uredospori, care rezistă, la intemperiile iernii și produc noi infecții în primăvară.

Tufele puternic atacate prezintă o înroșire intensă a frunzelor, care se usucă și cad mai înainte de vreme.

Fig. 4.8. Cumminsiella saguinea – teleutospori (original)

4.1.7. Puccinia malvacearum

[NUME_REDACTAT] malvacearum face parte din clasa Basidiomycetes, ordinul Uredinales, familia Pucciniaceae și produce rugina nalbei.

Teleutosporii ciupercii căpătă repede forma definitivă, ca niște grăuncioare proeminente, sferice sau ovale de culoare brună, sau brună-castanie mată. Pustulele când se formează pe nervuri, pețioluri sau tulpini, acestea se răsucesc. Frunzele pot să fie complet acoperite cu fructificațiile ciupercii, se usucă prematur și se sfâșie.

Când ciuperca se dezvoltă pe caliciu, florile sunt deformate și petalele rămân închircite.

Teleutosporii ciupercii sunt bicelulari, alungiți sau fusiform-alungiți, de 35 –– 70 × 16 – 26 µm, la vârf rotunjiți sau prelungiți într-un vârf obtuz, la mijloc ușor contractați (Fig. 4.9). Membrana telutosporului este netedă, galbenă deschis la culoare, mult îngroșată la vârf; pedicelul este incolor, foarte lung și persistent.

Fig. 4.9. Puccinia malvacearum – teleutospori (original)

4.1.8. Puccinia menthae

Mai târziu apar uredosporii risipiți, circulari, punctiformi, mici, mai numeroși pe fața inferioară a frunzelor; se întâlnesc și pe pețioluri, tulpini, bractee. Au culoarea brună-castanie și sunt înconjurați de epiderma ruptă. Frunzele cu uredospori se înroșesc sau se îngălbenesc.

Teleutosporii apar mai târziu, în general pe frunzele și tulpinile uscate, sub forma unor pustule negricioase, risipite. În cazuri de atac se produce desfrunzirea prematură a plantelor și pierderile sunt însemnate.

Stadiul ecidian al acestui patogen se întâlnește rar în natură, vom descrie numai uredosporii și teleutosporii. Uredosporii sunt sferici, elipsoidali sau ovali, de 20 –– 28 × 15 – 22 µm, cu membrana gălbuie deschis, distanțat echinulată, cu trei pori germinativi ecuatoriali. Teleutosporii sunt bicelulari, elipsoidali, de 26 – 32 × 20 – 24 µm, rotunjiți la ambele capete, la mijloc ușor contractați și cu membrană brună verucoasă, pedicelul teleutosporului este foarte lung si incolor (Fig. 4.10).

Fig. 4.10. Puccinia menthae – teleutospori (original)

4.1.9. Puccinia anthirrhini

[NUME_REDACTAT] anthirrhini face parte din clasa Basidiomycetes, ordinul Uredinales, familia Pucciniaceae și produce rugina la gura leului.

Uredosorii sunt circulari, înconjurați de epiderma sfâșiată, au 321 – 869 µm diametru, pulverulenți, de culoare brună, brun-roșiatică; uredosorii sunt sferici sau elipsoidali, de 17,5 – 25,5 × 20 – 27,5 µm, cei mai numeroși de 20 – 27,5 µm, cu membrana de 2,5 – 3 µm grosime, brun-castanie, echinulată, cu 2 pori germinativi, ecuatoriali; pedunculii uredosporilor sunt în general de 2 – 3 ori mai lungi decât sporii. În uredosori apar treptat teleutospori, iar uredosporii sunt total înlocuiți. Teleutosorii, de culoare cafenie-negricioasă, măsoară 500 – 600 µm și ajung până la 1 mm. Pe tulpini ei sunt mai mari, confluenți, circulari, înconjurați de epiderma ruptă, compacți.

Fig. 4.11. Puccinia anthirrhini – teleutospori (original)

Teleutosporii (Fig. 4.11) au forma variabilă, mai ales cei de pe tulpină; ei pot fi alungiți, elipsoidali, alungit-măciucați, la capătul superior obtuzi sau rotunjiți, la bază rotunjiți sau îngustați, iar la mijloc ștrangulați în dreptul membranei transversale; cei de pe frunze au 39 – 64 × 16 – 26 µm grosime, iar cei de pe tulpină au 39 – 74 × 19 – 31 µm grosime, cu membrana de 1,5 – 2,5 µm, în partea de vârf de 7 – 12 µm grosime, netedă, de culoare castanie închis. Printre teleutosporii se găsesc numeroase parafize ( Tr. Săvulescu, 1953).

4.1.10. Heterosporium echinulatum

[NUME_REDACTAT] echinulatum face parte din ordinul Hyphales, familia Dematiaceae și produce boala numită înnegrirea garoafelor.

Miceliul ciupercii trăiește parazitar, intercelular; la suprafața petelor de pe organele atacate, în special pe vreme umedă ies prin stomate conidioforii și conidiile.

Conidioforii apar în tufe, sunt flexuoși, noduroși, septați, de culoare brună și măsoară 92 – 124 x 7 – 9 μm. Conidiile (Fig. 4.12) sunt cilindrice, rotunjite la ambele capete, septate prin 1-4 pereți transversali, cel mai adesea 2 – 3, de aceeași culoare cu conidioforii, de 26,4 – 45 x 10 μm, cu membrana prevăzută cu echinulații.

Fig. 4.12. Heterosporium echinulatum – conidii (original)

În anul 1936, C. Burt a găsit pe frunzele de garoafă, care au iernat pe sol, peritecii globuloase, cu asce și ascospori. Ascosporii sunt ovoizi, bicelulari, cu celulele inegale de 22 – 31 x 7 – 9 μm, hialini. În anul 1945, J. Jorstad încadrează această specie la genul Mycosphaerella, denumind-o Mycosphaerella dianthi.

4.1.11. Sphaerotheca fuliginea

[NUME_REDACTAT] fuliginea face parte din ordinul Erysiphales, familia Erysiphaceae, genul Sphaerotheca.

Conidiile (Fig. 4.13) sunt hialine cilindrice, rotunjite la capete (forma conidiană de tip Oidium), de 30 ̶ 34 × 19 μm.

Periteciile sunt sferice, de 87 ̶ 97 μm diametru, cu numeroși apendici, dispuși pe toată suprafața peritecii, bruni la bază, hialini la vârf. În perieci se află o singură ască cu 8 ascospori, de 17 ̶ 22 × 12 ̶ 20 μ, hialini, elipsoidali, unicelulari.

Fig. 4.13. Sphaerotheca fuliginea – conidii (original)

Pe frunzele de dalie se dezvoltă o pâslă miceliană, fină, în care se observă numeroase peritecii. Periteciile sunt monoasce, de 76 ̶ 90 μm diametru, cu apendici numeroși, bruni la bază, hialini la vârf. Ascele au dimensiuni cuprinse între 60 ̶ 80 × 40 ̶ 57 μm.

4.1.12. Erysiphe cichoracearum

[NUME_REDACTAT] cichoracearum, din clasa Ascomycetes, ordinul Erysiphales, familia Erysiphaceae, genul Erysiphe, produce boala numită făinare.

Pâslă albicioasă de la suprafața organelor atacate este alcătuită din miceliu ectoparazit al ciupercii de pe care se diferențiază conidiofori simpli, care la partea superioară formează conidii dispuse în lanț. Conidiile (Fig. 4.14) sunt elipsoidale, cu peretele subțire, hialine, de 31 × 18 µm.

Fig. 4.14. Erysiphe cichoracearum – conidii (original)

Periteciile sunt sferice sau aproape sferice, de 100 – 120 µm în diametru , de culoare brun negricioasă, prevăzute cu apendici simpli, lungi, flexuoși, noduroși, bruni la bază și spre vârf hialini.

În peritecii se formează numeroase asce ovoide, care conțin câte 2 ̶ 3 ascospori elipsoidali.

Periteciile de la Erysiphe cichoracearum se întâlnesc frecvent pe diferite plante din familia Compositae. Această specie cuprinde un număr de forme și biotipuri specializate pe diferite plante-gazde.

4.2. RECOMANDĂRI PRIVIND PREVENIREA ȘI COMBATEREA BOLILOR PLANTELOR ORNAMENTALE

Pentru combaterea bolilor plantelor ornamentale este necesar să se aplice un complex de măsuri de îngrijire a culturilor care în majoritatea cazurilor trebuie completat prin măsuri de dezinfecție și tratamente chimice. Prin aceste măsuri se urmărește în primul rând prevenirea apariției bolilor neinfecțioase și infecțioase în culturile în aer liber, precum și în sere. Dat fiind că unele plante ornamentale sunt rare, unele varietăți sunt foarte prețioase și anumite culturi sunt costisitoare, este adesea necesar să se aplice măsuri eficace prin care să fie salvate plantele îmbolnăvite și să se evite pierderea lor sau producerea unor pagube prea ridicate.

De aceea în lupta împotriva bolilor plantelor ornamentale, alături de măsurile preventive, care au cea mai mare însemnătate, este necesar să se aplice și anumite măsuri curative eficiente. Pentru fiecare boală în parte se cunosc metode adecvate de combatere. Există însă o serie de măsuri cu caracter general ce se recomandă să fie aplicate pentru a preveni și combate bolile plantelor ornamentale cultivate în sere, grădini, parcuri și alei.

Aceste măsuri trebuie aplicate în mod diferențiat, conform cerințelor fiecărei specii de plantă și după cum este vorba de o cultură în aer liber sau în seră.

În culturile făcute în parcuri, în grădini și pe alei, plantele trebuie menținute în condiții optime de dezvoltare prin aplicarea unor măsuri adecvate de îngrijire. Printre acestea, udarea culturilor trebuie făcută în mod rațional, asigurând plantelor apa de care au nevoie, dar evitând excesul de umiditate, care favorizează apariția și evoluția rapidă a unor boli.

Udarea trebuie făcută dimineața și seara, când soarele nu arde puternic. Îngrășămintele se aplică în proporții echilibrate, evitând excesul de îngrășământ azotos care favorizează creșterea luxuriantă a plantelor, dar care le sensibilizează față de diferite boli infecțioase.

Pentru a proteja culturile de plante ornamentale de efectul vătămător al înghețurilor și brumelor târzii din primăvară, precum și de al celor timpurii din toamnă, se recomandă acoperirea plantelor cu rogojini sau cu paie și încălzirea atmosferei prin fum, care se face punând pe foc materiale care ard mocnit, ca rumeguș, paie, frunze uscate etc. Plantele care rămân în timpul iernii în grădini, cum sunt anumiți arbuști ornamentali și în special trandafirii, se vor îngropa sau se vor înveli bine cu paie.

În cultură se va evita semănatul sau plantatul la distanță prea mică, deoarece desimea plantelor face să se mențină o umiditate excesivă, părțile bazale ale tulpinilor, fiind prea umbrite, se alungesc exagerat și devin fragile, iar bolile infecțioase se extind rapid.

Pentru asigurarea sănătății plantelor cultivate în grădini, parcuri, gospodării horticole, este necesară aplicarea măsurilor de igienă culturală. Plivirea buruienilor care cresc în culturile de plante ornamentale este una din măsurile de igienă deosebit de importante. Buruienile pot fi atacate de diferiți patogeni, care trec apoi pe plantele cultivate, ele constituind astfel focare permanente de infecție, putând fi și gazde pentru diferite insecte care transmit bolile infecțioase ale plantelor ornamentale. De aceea înlăturarea și distrugerea buruienilor trebuie făcute cu multă atenție și perseverență.

O altă măsură de igienă constă în înlăturarea plantelor la care se

observă primele simptome de îmbolnăvire și în arderea lor pentru a împiedica extinderea infecției în întreaga cultură.

La sfârșitul perioadei de vegetație a fiecărei specii de plantă ornamentală se vor strânge resturile de plante și se vor arde. În cazul manifestării intense a unei anumite boli în cultură, pentru a evita apariția ei în anul următor și pentru a împiedica acumularea unui număr mare de germeni infecțioși în sol, pentru anul următor se va schimba locul de cultură al plantei care a fost atacată.

Dintre măsurile culturale ce trebuie aplicate în sere, o mare importanță prezintă igiena culturală. Pentru aceasta este necesar să se facă periodic controlul plantelor în mod riguros, cu scopul de a depista apariția diferitelor boli. Plantele care prezintă simptome de boală trebuie să fie scoase din sere și distruse prin ardere. De asemenea trebuie distruse resturile de plante care rămân după recoltarea florilor, măsură eficace în combaterea ruginii garoafelor, a putregaiului cenușiu, etc.

Când se udă plantele, se recomandă ca stropirea lor să nu fie prea abundentă, mai ales în condiții de temperatură ridicată. Nerespectarea acestei măsuri face posibilă apariția putregaiului cenușiu și a diferitelor putregaiuri.

In serele care au o suprafață mai mare și un număr suficient de compartimente se recomandă să se facă rotația culturilor în așa fel, încât să nu se cultive în același loc mai mulți ani la rând plante care pot fi infectate de același parazit. Această măsură este eficace îndeosebi în combaterea bolilor produse de agenți infecțioși ce se transmit prin sol.

Îngrășămintele cu fosfor și potasiu sporesc rezistența plantelor față de diferiții paraziți și dăunători. O condiție importantă pentru combaterea bolilor care pot apărea la plante ornamentale cultivate în seră este menținerea unei temperaturi și umidități potrivite în raport cu cerințele diferitelor specii. Umiditatea crescută, însoțită de temperatura ridicată, favorizează apariția unor patogeni ca putregaiul cenușiu, a rugina garoafelor etc.

O bună aerisire a serelor printr-un sistem de ventilație performant asigură împrospătarea aerului și evitarea excesului de umiditate.

Insectele, în special afidele contribuie la răspândirea de la o plantă la alta a unor boli, cum sunt virozele, putregaiul cenușiu, făinarea, ș. a. De aceea se impune combaterea lor cu diferite produse insecticide.

În vederea obținerii unor culturi floricole sănătoase, este necesar să se facă periodic dezinfectarea serelor prin spălarea pereților, plafonului și meselor. Cea mai folosită substanță pentru dezinfectarea serelor este sulful aplicat prin ardere. Trebuie făcută de asemenea dezinfectarea ghivecelor, lădițelor, stelajelor, tocurilor geamurilor, meselor, precum și a uneltelor cu o soluție de formol 2% sau cu o soluție de sulfat de cupru 3—5%.

Ghivecele și lădițele se pot dezinfecta și prin fierberea lor într-un vas mare cu apă timp de o oră.

CONCLUZII

Plantele floricole sunt un simbol care colorează ambianța parcurilor, grădinilor din orașe , instituțiilor culturale și locurilor de muncă. Contribuie la crearea unui mediu favorabil și tonic stării de sănătate a omului.

Din punct de vedere economic, culturile de flori reprezintă o importantă sursă de venituri.

Pentru un numărul mare de specii floricole cultivate pe unitatea de suprafață, umiditatea atmosferică ridicată, temperaturile mari din timpul verii, precum și insuficienta aerisire a spațiilor constituie factori importanți ce determină apariția și înmulțirea rapidă a multor patogeni.

Cercetările din prezenta lucrare au fost realizate pe un sortiment variat de culturi floricole din parcurile județului Argeș, cu scopul identificării principalilor patogeni.

Dintre patogenii de natură micotică au fost puse în evidență ciuperci din încrengăturile Ascomycota și Basidiomycota asociate cu pătări la nivelul sistemului foliar.

Pentru combaterea fitopatogenilor recomandăm ca fungicidele să fie aplicate prin alternanță pentru evitarea apariției fenomenului de rezistență.

Metodele agrofitotehnice reprezintă o componentă deosebit de importantă în menținerea sub control a bolilor care afectează culturile floricole.

Plantelor floricole trebuie să li se asigure condiții optime pentru a crește și a se dezvolta normal. Viața plantei este condiționată de prezența apei în țesuturile ei. Fără apă, celulele vegetale nu au presiune și putere de absorbție, nu pot prelua substanțele nutritive din pământ, transpirația se micșorează iar supraîncălzirea care se produce poate cauza moartea plantei.

BIBLIOGRAFIE

AINSWORTH G.C., 1995. Dictionary of the Fungi, Ed.8th.. [NUME_REDACTAT] Institute, Kew.;

ALEXANDRI AL., DOCEA E., OLANGIU M., 1967. Tratat de fitopatologie agricolă, vol. IV, Ed. Acad. R.S.R.;

ARONESCU A., 1934. Diplocarpon rosae: from spore germination to haustorium formation,Bull. [NUME_REDACTAT]. club., 61;

BARBU-DIACONESCU VALERIA, 1965. Cercetări asupra ruginii și pătării negre a trandafirului, autoreferat asupra tezei de doctorat, București;

BONTEA VERA, 1986. Ciuperci saprofite și parazite din România, Ed. Acad. R.S.R.;

CONSTANTINESCU I., 1920. Uredinees de Roumanie, Ann. Sci. Univ. Jassy, X, 3-4;

ELIADE EUGENIA, 1960 c. Putregaiul cenuțiu produs de Botrytis sp. Pe câteva plante ornamentale din Grădina botanică București, Acta botanica horti Bucurestensis, 243-251;

ELIADE EUGENIA, 1965. Virozele plantelor ornamentale și combaterea lor, Natura, 2, 54-58;

NAGLER M., 1963 b. Contribuții la studiul bacteriozei gladiolelor produsă de Pseudomonas marginata, Acta botanica horti Bucurestensis, fasc. II, 1029-1038;

RICHIȚEANU A., 2004. Chimioterapia în combaterea bolilor plantelor horticole, Ed. Ceres, București;

SĂVULESCU OLGA, 1954. Oidium-ul hortensiei, o boală de curând apărută în țara noastră, Com. Acad. R.P.R., IV, 9-10, 479-482;

SĂVULESCU T., 1953. Monografia uredinalelor din R.P.R., vol. I-II, Edit. Acad. R.P.R., București;

SĂVULESCU T. Și SĂVULESCU OLGA, 1959. Tratat de patologie vegetală, vol. I, Edit. Acad. R.P.R., București;

ALEXANDRI AL., BAICU T., 1963. Câteva boli noi la plantele ornamentale din R. P. R., Acta botanica horti Bucurestensis, fasc. 2, 1005-1011;

ALEXOPOULOS C. J., Mims C. W., BLACKWELL M., 1996 Introductory mycology, Ed. 4th., J. Wiley & Sons. Inc., [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Singapore;

BARBU-DIACONESCU VALERIA, 1965. Micromicete parazite care produc boli ale arbuștilor ornamentali și combaterea lor, [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT], 145-164;

DOCEA E., 1966. Specii noi de agenți fitopatogeni la plantele cultivate din R.S.R., autoreferat al tezei de doctorat, București;

ELIADE EUGENIA, 1962 a. Date asupra micoflorei din Oltenia și Banat, St. Cerc. biol. Seria biol. Veget., XIV, 4, 427-455;

SĂVULESCU OLGA și ELIADE EUGENIA, 1960 b. Semnalarea unor viroze ale plantelor noi pentru R.P.R., Natura, 4, 90-94;

MARINESCU GHE., COSTACHE M., STOENESCU A., 1988. Bolile plantelor floricole, [NUME_REDACTAT], București;

RĂDULESCU E., PERSICĂ E., 1964. Asupra biologiei ciupercii Pleospora papaveracearum., St. Cerc. Biol., Seria botanica, XVI, 1, 17-30;

SĂVULESCU OLGA, BARBU VALERIA, ELIADE EUGENIA ș.a., 1969. Bolile plantelor ornamentale din România, [NUME_REDACTAT] R.S.R., București;

SĂVULESCU T., 1957. Monografia ustilaginalelor din R.P.R., vol. I-II, Edit. Acad. R.P.R., București;

SZEKELY I., 1966. Rugina garoafelor și combaterea ei, Anal. Secț., prot. I.C.C.A., II, 93-101;

http://cdn.c.photoshelter.com/img-get/I00008G_p3VI2uwU/s/600/600/509625.jpg

http://www.spufi.com/wp-content/uploads/2009/10/dalii2.jpg

https://fotobartesch.files.wordpress.com/dsc_6813.jpg

http://egradini.ro/antirrhinum-gura-leului.363/