Studiul plantelor alimentare din comuna Bivolari, județul Iași și utilizarea datelor în procesul didactic [306700]

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” [anonimizat],

Conf.dr. Lăcrămioara IVĂNESCU

Candidat: [anonimizat], [anonimizat] 2020

PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE

Cap. 1 SCURT ISTORIC PRIVIND PLANTELE CULTIVATE ÎN SCOP ALIMENTAR

PE MONDIAL ȘI ÎN ȚARA NOASTRĂ

Cap.2 PLANTE ALIMENTARE MODIFICATE GENETIC

Cap. 3 [anonimizat] A REGIUNII STUDIATE

3.1 Localizarea

3.2 Suprafața și modul de utilizare a teritoriului

3.3 Relieful

3.4 Hidrografia și hidrologia

3.5 Clima

Cap. 4 ASPECTE PRIVIND PLANTELE ALIMENTARE DIN REGIUNE

Cap. 5 MATERIALE ȘI METODE DE LUCRU UTILIZATE ÎN ANATOMIA

VEGETALĂ

5.1 Metoda de lucru

5.2 Speciile cultivate din regiune (morfologie; ierbar)

5.3 [anonimizat] (activitate de

laborator).

Cap.6 REZULTATE ȘI DISCUȚII

Cap.7 UTILIZAREA DATELOR ÎN PROCESUL DIDACTIC

7.1 [anonimizat] a studiului plantelor alimentare în lecțiile de biologie.

7.2 [anonimizat] a studiului plantelor alimentare în cadrul cercului de biologie.

7.3 [anonimizat] a studiului plantelor alimentare în cadrul excursiei didactice.

7.4 [anonimizat] a [anonimizat].

INTRODUCERE

Plantele au o [anonimizat], iar prin procesul de fotosinteză își îndeplinesc rolul de plămân verde al planetei.

Omul, [anonimizat].

Plantele au fost și sunt folosite în diferite domenii: medicină (menta, rostopasca, usturoiul, ardeiul iute etc.), alimentație (legume, fructe, cereale, plante furajere), [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], respectiv de exprimare.

Marile civilizații ale umanității au progresat și s-[anonimizat]-estul Asiei s-au dezvoltat pe baza cultivării orezului; Babilonul, Grecia, Egiptul și Imperiul Roman s-[anonimizat]; [anonimizat] s-au dezvoltat pe baza cultivării porumbului și cartofului.

[anonimizat], popolația fiind în continuă creștere.

[anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat]. Iași, [anonimizat].

În lucrare, datele privind studiul plantelor alimentare sunt utilizate și în procesul educativ în cadrul lecțiilor de biologie, cercului de biologie, excursiei didactice, educației pentru protecția mediului și ocrotirea naturii, în organizarea și dotarea Laboratorului de biologie și în cadrul activității metodice.

Cap.1 SCURT ISTORIC PRIVIND PLANTELE CULTIVATE ÎN SCOP ALIMENTAR PE MONDIAL ȘI ÎN ȚARA NOASTRĂ

Agricultura este știința, arta sau practica care se ocupă cu procesul producerii de hrană vegetală și animală, fibre, respectiv diverse materiale utile prin cultivarea sistematică a anumitor plante și creșterea animalelor.

Termenul de  agricultură  provine din limba  latină: ,,agri″  desemnând câmp și ,,cultura″  însemnând cultivare, în sensul de prelucrare mecanică și chimică a solului pentru a fi apt pentru cultivarea plantelor.

Agricultura este una dintre cele mai vechi ocupații ale omenirii, fiind intrinsec legată de viața sedentară, de când oamenii, din nomazi (axându-se pe vânătoare, pescuit și culegerea produselor vegetale), au devenit cultivatori de plante și crescători de animale. Continua sa îmbunătățire și rafinare a fost unul din factorii esențiali ai progresului generalizat.

Astăzi există oameni de știință specializați, inventatori, biologi moleculari, geneticieni, biochimiști, biofizicieni, ingineri mecanici, chimici, electrici și electroniști, a căror unică preocupare este îmbunătățirea productivității și eficienței metodelor de cultivare a plantelor și de creștere a animalelor și a folosirii resurselor existente.

Se consideră (conform unei estimări din anul 2002) că 42% din populația globului se ocupă cu agricultura, făcând-o de departe cea mai răspândită ocupație umană. Din păcate, produsele agricole contează doar ca 4.4% (estimare din 2005) din produsul brut mondial, care este calculat prin adiționarea tuturor produselor brute interne ale tuturor țărilor.

Agricultura este cultivarea pământului pentru a crește plante. Ea a constituit ramura principală încă de la începuturile civilizației. Această ocupație asigură cea mai mare parte a alimentelor, materiale necesare pentru îmbrăcăminte și alte materii prime pentru industrii.

Jumătate din populația globului lucrează în agricultură. Există însă mari diferențe între rolul jucat de agricultură în diferite zone ale planetei. În țările aflate în curs de dezvoltare, ca de exemplu Nepalul, aproximativ 90% din populație lucrează pământul. Spre deosebire de acestea, doar aproximativ 2% din populația activă se ocupă cu agricultura, în țări industrializate precum Regatul Unit al Marii Britanii și Statele Unite ale Americii. Cu toate acestea, datorită înaltei eficiențe și tehnicilor științifice utilizate, Statele Unite reprezintă cel mai mare exportator de produse agricole.

Primele plante cultivate de om au fost cerealele, care în alimentație dețineau un rol mult mai important decât legumele sau unele fructe ca măslinele, curmalele sau smochinele. Primele culturi de cereale au apărut în Asia Mica și sud-occidentală unde creșteau (și în regiunea balcanică) speciile sălbatice respective.

Data apariției cultivării cerealelor, deci a agriculturii se situează în mileniul al VII-lea î.e.n. Prima cereală cultivată și care a deținut mult timp primul loc a fost orzul, care în neolitic a fost cultivat în varietăți diferite din China și India până-n Danemarca și Anglia. A urmat grâul, cultivat la începutul mileniului al VI-lea î.e.n ale cărui trei tipuri principale, dar cu foarte multe varietăți s-a răspândit încă de la început din Asia Mică, până în Europa Occidentală. În țările danubiene-balcanice, orzul, grâul și meiul erau cultivate încă de la începutul neoliticului. Majoritatea surselor arheologice tind să acrediteze ideea cultivării la început a anumitor unor varietăți ale grâului cum ar fi: alacul, teuchiul, grâul spelta și mai târziu, grâul comun. La orz și grâu s-au adăugat apoi secara și ovăzul (Gazeta de Agricultură).

Cultura cerealelor a fost mai intensă în văile fertile ale marilor fluvii (Tigru și Eufrat, Indus, Nil, Fluviul Galben) ale căror revărsări periodice lăsau în urma lor un nămol foarte fertil, iar când ploile nu erau suficiente, apa putea fi asigurată prin sisteme simple de irigație. Agricultura bazata pe irigație a dus la obținerea unui surplus de produse, ceea ce a dat posibilitatea unor grupuri sociale noi (meșteșugari, negustori, etc) să se dedice exclusiv activităților specifice de producție și comerț. La rândul lor, aceste activități au dus treptat la transformarea satelor în centre mai mari și cu activități mai complexe (orașele).

În neolitic, prelucrarea grâului era o ocupație rezervată femeilor. Dovezi în acest sens sunt atât pietrele de măcinat grâu descoperite în mormintele femeilor din acea perioadă, cât și asimilarea virtuților alimentare ale grâului în cadrul ritualurilor feminine ale fecundității (v. Persefona, Demeter, Ceres, Luna.) Mai mult, observațiile antropologice moderne asupra unor triburi primitive din Africa par să confirme această ipoteză. Abia în simbolistica alchimică apare tendința de defeminizare a acestei ocupații, prin integrarea tuturor atributelor grâului și morăritului în simbolistica androgină a lui Hermes, respectiv în cele transformante și purificante ale cuptorului alchimic.

În cadrul civilizațiilor mesopotamiene, baza primordială a economiei a constituit-o agricultura. Între cereale, primul loc il ocupă orzul, apoi grâul, iar ca plantă oleaginoasă, susanul. Orzul era preferat grâului, întrucât acesta creștea mai bine în solul alcalin al Mesopotamiei, dar și pentru că servea la prepararea prin fermentație a unei foarte apreciate băuturi alcoolice. Măcinarea cerealelor era o ocupație preponderent familială, una dintre ustensilele obișnuite ale oricărei bucătării mesopotamiene, fiind moara de măcinat.

Deși suprafața cultivabilă a Egiptului faraonic, nu o depășea pe cea a actualei federații belgiene, baza economică o constituia ca și la mesopotamieni, agricultura. Principalele cereale cultivate erau, orzul (în mai multe varietăți) și două varietăți de grâu. Fertilitatea excepțională a pământului, a făcut ca în timpul lui Ramses al II-lea, productivitatea acestuia să fie aproape egală cu cea de astăzi. Alimentul principal era pâinea, urmată de alte produse pe baza de făină. La evrei, orzul, care era principala cereală alimentară și grâul erau cultivate în câmpiile văilor. În epoca nomadismului, baza alimentară era asigurată de pâinea din orz nedospită.

Persii cultivau cu precădere orzul și grâul, iar principalele alimente cotidiene, erau pâinea de orz nedospită și mămăliga de mei. Mai târziu, grâul va fi importat din coloniile grecești.

Civilizațiile Indusului cultivau cerealele pe imensele câmpii fertile ale fluviilor din nordul Indiei. În jurul anului 2500 î.e.n. în orașele Mohenjo-Daro și Harappa existau probabil cele mai mari depozite de grâne ale vremii. După încheierea invaziei ariene (1500 î.e.n.) produsul agricol de bază devine orezul, urmat de grâu, mei și trestia de zahar. Mâncarea obișnuită a țăranului era pregătită se pare din grâu sau orz fiert și prăjit.

Elementul de bază în alimentația chinezilor din nord era meiul, iar în sud orezul. Grâul și orzul introduse probabil din apus au rămas tot timpul pe un plan secundar.

În Japonia se cultivau 4 cereale: orez, grâu, orz și mei. Până în secolul al XVI-lea, orezul era pentru țăran un aliment consumat numai la marile ocazii, după care a devenit aliment de bază. În secolul al XVI-le erau cultivate 12 soiuri de grâu, tot atâtea de orz și 96 soiuri de orez.

Civilizațiile precolumbiene, în special cea aztecă și mayașă aveau o alimentație centrată preponderent pe porumb și fasole (Gazeta de Agricultură).

Grecii, la care munții ocupau cca. 80% din suprafața țării practicau agricultura în condiții net nefavorabile, comparativ cu locuitorii văilor marilor fluvii. Lipia, principalul articol în alimentație se făcea din orz, secară, ovăz și mai rar din grâu care era mai scump.

La romani, inițial predomina păstoritul, culturile agricole restrânse ca suprafață fiind limitate la mei respectiv la o specie de grâu rezistentă pe terenurile umede (alacul), din a cărei făină se făceau mămăliga și lipia. Abia pe la începutul sec. al II-le î.e.n. apare la romani, pâinea din aluat dospit cu drojdie.

Tracii erau mari producători de orz, secară, linte, bob și cultivau mai multe varietăți de grâu. Celții cultivau în Galia toate cerealele vremii – orzul, grâul, secara, ovăzul, iar în Irlanda în principal orzul. Popoarele germanice (gotii, vandalii, longobarzii, francii, nomanzii) cultivau orz, grâu, iar mai târziu, secară, ovăz și mei.

Baza alimentară a țăranului o constituiau cerealele, consumate mai puțin ca produse de panificație, cât sub forma de fiertură sau de turte. Cele mai folosite erau orzul, secara și apoi grâul. Din cauza ciumei negre din 1347, lipsa forței de muncă în agricultură a determinat o gravă destructurare economică și socială. Tipurile de cereale cultivate acum sunt altele. În locul grâului și al ovăzului, culturile cele mai practicate în sec. XIII, la începutul sec al XIV-lea predomină orzul și legumele, iar ovăzul va dispărea complet. Tot în această perioadă, în câmpiile irigate ale Padului, apar primele culturi de orez.

Creșterea demografică din sec. XV, urmare a consolidării statelor centrale a determinat noi transformări în agricultură. În Norvegia, culturile de secară iau locul pădurilor, iar hrișca și făina din hrișcă își fac apariția către 1400 în Bretagne. Germania orientală și septentrională ajunge marele furnizor de secară al Europei Occidentale, iar cultura meiului se extinde până în Anglia.

În România, cultura grâului este cunoscută din timpuri străvechi, iar pe baza cercetărilor arheologice de la Cucuteni, s-a dovedit că grâul se cultiva tocmai din neoliticul superior și epoca bronzului (3000-1000 î.e.n). Speciile primitive de grâu folosite de popoarele vechi de pe meleagurile noastre au fost: Triticum monococcum, T. dicoccum, T.compactum și probabil T.spelta (Vasiliu, 1974). Deoarece T. aestivum a fost luat în cultură încă la sfârșitul mileniului al 3-lea î.e.n. și pentru că putea fi ușor treierat, având bobul golaș, nu este exclusă posibilitatea cultivării acestuia în epoca bronzului și la noi (Gazeta de Agricultură).

Prin 1575, porumbul a ajuns în vestul Chinei, și a devenit importantă ca planta cultivată în Filipine și Indiile de Est. Locul de naștere al porumbului este Valea Tehuacan din Mexic. Forma salbatică originală a dispărut de mult timp. Porumbul a fost cea mai importantă plantă cultivată din cele mai vechi timpuri în America. Zona de cultivare a porumbului s-a extins din sudul statului Dakota de Nord către sud până în nordul Argentinei și statului Chile. Iar din est s-a extins spre mijloc, în statele Kansas și Nebraska, iar din Mexic spre nord în Arizona, New Mexico și sudul statului Colorado. A fost, de asemenea, o cultură importantă în văile înalte ale Anzilor din America de Sud. Porumbul își face apariția la începutul sec. al XVI în Spania, inițial pentru furajarea animalelelor, iar din secolul al XVII-lea și pentru alimentația omului.

În anul 1880, în Statele Unite ale Americii se cultivau peste 30 milione hectare de de porumb. Cea mai mare suprafață cultivată înregistrată vreodată în Statele Unite a fost de 111 de milioane de acri în 1917 (aproximativ 45 milioane hectare). În 2000, fermierii din SUA au semănat peste 79 de milioane de acri de porumb (32 mil.hectare). Mai mult de 40% din porumbul din lume este produs în Statele Unite (Gazeta de Agricultură).

Una dintre rutele prin care porumbul este introdus în Europa, este America de Nord. Aici primii coloniști englezi din secolul al XVII-lea au descoperit porumbul la amerindieni și au început să-l cultive, iar mai apoi această tradiție s-a extins și în Europa.

În România, porumbul ajunge să fie cultivat abia două sute de ani mai târziu de la descoperirea și aducerea sa în Spania și Portugalia. Prima dată, porumbul a ajuns în Timișoara în 1690, după spusele istoricului Nicolae Iorga. Un deceniu mai târziu a fost introdus pe Valea Dunării și cultivat pe câmpiile mănoase din sud. Voievozii din familia Mavrocordat l-au răspândit din Țara Românească până în Moldova, fiind cultivat pe suprafețe mari.

După unele evaluări cu carbon 14, se estimează că floarea-soarelui datează de la anii 2600 î.Ch. Se pare că indienii din New Mexico cultivau aceasta plantă și o foloseau în alimentație, pentru fabricarea uleiurilor și pentru consumul direct al miezului, ca atare sau prăjit, zdrobit și amestecat cu alte făinuri pentru a realiza turte plate, uscate la soare (Gazeta de Agricultură).

Floarea-soarelui a fost adusă în Europa de exploratorii spanioli, probabil spre mijlocul secolului al XVI-lea, fiind cultivată în principal ca plantă ornamentală, apoi a pătruns în Rusia, în zonele cu cernoziom. Primele dovezi ale extragerii uleiului de floarea-soarelui dateaza de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, dar abia între anii 1830-1840, semințele de floarea-soarelui au fost prelucrate la scară industrială (Gh. V. Roman, 2006). La sfârșitul secolului al XIX-lea se cultivau 150.000 ha (cele mai mari suprafețe în Ucraina și Kuban), iar la începutul secolului XX se cultivau 1milion ha. În anul 2006, în Europa, cele mai mari suprafețe sunt cultivate în țările fostei URSS, în  Federația Rusă s-au cultivat 5 942 690 ha cu floarea soarelui, în Ucraina 3 914 706 ha, Franța 644 828 ha, Ungaria 534 582 ha, Spania 633 400 ha, Bulgaria 750 521 ha, iar la nivel mondial în Argentina  2 194 574 ha, India 2 130 000 ha, China 1 030 000 ha, SUA 708 000 ha, Turcia 566 000 ha.

În spațiul românesc a fost cultivată pentru prima dată la mijlocul secolului al XIX-lea, în Moldova, în apropierea Vasluiului, de către un rus. Cultivarea florii-soarelui s-a extins apoi în Muntenia și în alte regiuni românești și astfel în perioda interbelică se cultivau mai multe soiuri: floarea-soarelui comună, indiană și cea cu o singură floare.

Cartoful a fost descoperit în 1530 de spanioli în Peru și a fost introdus în Spania și în țările din sudul Europei în jurul anului 1540. 40 ani mai târziu a fost introdus în Insulele Britanice și în Țările de Jos.

Istoria cartofului în Țara Românească, Moldova și Transilvania ca plantă cultivată începe, probabil, la începutul secolului al XIX-lea. Este posibil să fi fost cultivat la scară mai mică, în grădini, în Transilvania.

Tomatele au fost aduse în Europa din America în secolul al XVI-lea de conchistadorii spanioli. Le numeau ,,pomo d̕ oro″(fructul de aur), pentru că roșiile aduse inițial din America erau galbene. La început, tomatele erau folosite ca și plante decorative, după două secole mai târziu, acestea au fost consumate.

În România, roșia a fost prezentă în alimentația noastră abia din secolul al XIX-lea.

Vița de vie a fost cultivată de mai bine de 3500 ani î.Hr., iar istoria ei modernă este legată de expansiunea Imperiului Roman.

Europenii au transportat planta, mai ales în antichitate pe orice continent unde s-au dezvoltat coloniile lor. Columb, dar și alți exploratori au adus vița de vie în Mexic și apoi în întreaga Americă Latină, pe coastele Californiei, în Australia sau în Orientul Îndepărtat.

Istoria cultivării viței de vie în spațiul carpato-danubiano-pontic începe cu Vitis vinifera silvestris (vița de vie sălbatică), care a apărut aici în jurul anilor 7000 î.Hr. Deși regele Burebista (82 î.Hr.-44 î. Hr.) a decis dezrădăcinarea acesteia, totuși a continuat să fie cultivată pe suprafețe mari. Viticultura a rămas însă o activitate înfloritoare și după retragerea aureliană din 207 d.Hr. și a continuat să se dezvolte chiar și în timpul ocupației otomane. Viticultura s-a dezvoltat în mod accelerat în perioada interbelică când România avea nu mai puțin de 220.000 ha cultivate cu vie. În 1972, 300.000 ha din suprafața țării era cultivată cu viță de vie.

Agricultura în România are astăzi o valoare de 5% din produsul intern brut și angrenează 30% populația activă ocupată.

România are în prezent o suprafață agricolă de 14,8 milioane de hectare, dintre care doar zece milioane sunt ocupate cu terenuri arabile. S-a constatat după o evaluare făcută în noiembrie 2008, că aproximativ 6,8 milioane de hectare agricole nu sunt lucrate.

Agricultura este cel mai vulnerabil sector al economiei românești, aproape 30% din populație lucrând în acest domeniu. Parcelele mici de pământ și eșecul în adoptarea tehnicilor moderne în agricultură înseamnă că producția din fiecare an este dependentă de capriciile vremii.

Având o suprafață agricolă de 14.741 mii hectare (61,8% din suprafața totală a țării), în anul 2005, România dispune de resurse agricole importante în Europa Centrală și de Est. Deși zone semnificative din suprafața agricolă utilizată sunt clasificate ca fiind zone defavorizate, condițiile pedologice sunt deosebit de favorabile activităților agricole de producție în regiunile de sud și de vest ale țării.

Conform I.N.S., în 2006 au fost cultivate 991.000 hectare cu floarea-soarelui, 191.000 hectare cu soia și 110.000 hectare cu rapiță. În anul 2009, România a cultivat cereale pe o suprafață de 5,3 milioane hectare, în creștere cu 145.000 ha. În anul 2008, la nivel național, suprafața destinată cerealelor și plantelor tehnice a crescut cu 15% față de anul 2007, de la 5,6 milioane de hectare la 6,6 milioane de hectare.

Suprafața dedicată pomiculturii s-a diminuat după Revoluție, astfel, suprafața de livezi a scăzut de la 239,5 mii hectare în anul 1989, la 196 mii de hectare în 2001 și 50 mii de hectare în 2011.

În iulie 2011, suprafața agricolă a României era de 14,7 milioane de hectare, dintre care 9,4 milioane hectare teren arabil (63,9%), 218.000 hectare vii (1,5%) și 206.000 hectare livezi și pepiniere (1,4%).

Suprafața agricolă a României a scăzut ușor de la un an la altul. Transferul suprafețelor de teren către sectorul forestier și al construcțiilor a constituit cauza principală a reducerii suprafețelor agricole în ultimii douăzeci de ani.

În anul 2017, suprafața cultivată a crescut la leguminoase pentru boabe, plante uleioase, sfeclă de zahăr și a scăzut la cereale pentru boabe, cartofi și legume și de asemenea, producția agricolă vegetală a crescut în anul 2017, comparativ cu anul precedent, la principalele culture: cereale pentru boabe, leguminoase pentru boabe, plante uleioase, sfeclă de zahăr, cartofi și legume (Institutul Național de Statistică).

Tabelul nr.1- Suprafața cultivată și producția principalelor culture (Sursa Eurostat)

1) Cuprinde suprafața cultivată și producția de legume cultivate în câmp, sere și solarii și în grădinile familiale

2) Date provizorii

Anul 2017 comparativ cu anul 2016

● Cereale pentru boabe

Suprafața cultivată cu cereale pentru boabe a scăzut cu 6,9%, în timp ce producția a crescut cu 12,4% față de anul precedent, datorită în principal creșterii randamentelor la hectar (producția medie la hectar).

Suprafața cultivată cu porumb boabe în anul 2017 reprezintă 47,0% din suprafața cultivată cu cereale pentru boabe, iar cea cultivată cu grâu 39,7%.

Producția totală a crescut cu 33,3% la porumb boabe, 17,2% la grâu, 7,1% la ovăz și cu 2,2% la orz și orzoaică.

● Leguminoase pentru boabe

Producția a crescut de aproape 3 ori, ca urmare atât a creșterii suprafeței cultivate, cât și a randamentului la hectar, față de anul 2016.

● Plante uleioase

Producția a crescut cu 29,5%, datorită atât creșterii suprafeței cultivate (+6,9%), cât și a randamentelor la hectar. Creșteri ale producției s-au înregistrat la floarea soarelui (+43,4%), soia boabe (+38,8%) și rapiță (+29,3%).

● Sfecla de zahăr

Producția a crescut cu 10,2%, ca urmare în principal a creșterii suprafeței cultivate cu (8,0%), față de anul 2016.

● Cartofi

Producția a crescut cu 16,3%, datorită creșterii randamentului la hectar, deși suprafața cultivată a scăzut (-7,7%), față de anul 2016.

● Legume

Producția a crescut cu 8,1%, datorită creșterii randamentului la hectar, deși suprafața cultivată a scăzut (-1,8%), față de anul 2016.

Tabelul nr.2- Suprafața viilor pe rod și a plantațiilor de pomi fructiferi pe rod, producția de struguri și producția de fructe (Sursa Eurostat)

1) Cuprinde suprafața cultivată și producția de struguri de la viile cultivate în câmp și în grădinile familiale

2) Date provizorii

Anul 2017 comparativ cu anul 2016

● Struguri

În anul 2017, producția de struguri a crescut cu 45,7%, ca urmare a creșterii randamentului la hectar (+45,7%).

● Plantații de pomi fructiferi pe rod (livezi pe rod)

Producția de fructe din livezi a scăzut cu (-25,6%), iar suprafața s-a menținut la nivelul anului 2016.

Suprafețele cultivate și producțiile realizate la grâu, porumb, floarea soarelui și cartofi, în România și în unele State Membre ale Uniunii Europene, în anul 2017 – date provizorii.

Suprafața cultivată

Sursa: Eurostat

Producția realizată

Sursa: Eurostat

România comparativ cu unele State Membre ale Uniunii Europene în anul 2017

La floarea soarelui locul unu atât la suprafața cultivată cât și la producția realizată

La porumb boabe locul unu la suprafața cultivată și locul doi la producția realizată, după Franța

La grâu locul cinci la suprafața cultivată, după Franța, Germania, Polonia, Spania și la producția realizată, după Franța, Germania, Regatul Unit și Polonia

La cartofi locul patru la suprafața cultivată după Polonia, Germania, Franța și locul șase la producția realizată, după Germania, Polonia, Franța, Olanda, Regatul Unit.

Cap.2 PLANTE ALIMENTARE MODIFICATE GENETIC

Plantele modificate genetic au reprezentat în ultimele două decenii unul dintre cele mai controversate domenii ale științei. Introduse în 1995 în SUA și în Canada, culturile de plante modificate genetic sunt utilizate astăzi de peste 15 milioane de agricultori din 25 de țări.

Suprafața agricolă pe care sunt cultivate plante modificate genetic a depășit 1 miliard de hectare pentru prima dată în 2010. Dezvoltarea pe care a cunoscut-o biotehnologia în ultimii ani a permis studierea acestor plante și a efectelor lor, permițând o mai bună cunoaștere a beneficiilor culturilor modificate genetic. Temerile inițiale referitoare la efectul pe care plantele modificate genetic ar fi putut să îl aibă asupra mediului înconjurător nu au fost confirmate. Culturile modificate genetic pentru a fi mai rezistente la dăunători au necesitat o cantitate mult mai mică de insecticid, iar creșterea producției la hectar a redus cantitatea de pământ cultivată.

Din ce în ce mai mulți specialiști recunosc că pentru ca planeta să poată hrăni 9 miliarde de persoane, populația mondială estimată de ONU pentru anul 2050, modul în care omenirea practică agricultura trebuie să se schimbe. Biotehnologia reprezintă unul dintre mecanismele prin care această schimbare poate avea loc, generând o producție mai mare cu un consum mai mic de resurse, îngrășăminte, erbicide și pesticide. De asemenea, cercetătorii speră să obțină cu ajutorul modificărilor genetice soiuri de plante care să prezinte o rezistență sporită la șocurile climatice provocate de încălzirea globală.

Prin transgeneză pot fi realizate unele obiective imposibil sau foarte greu de obținut prin metodele clasice de ameliorare a plantelor. Evident că se pot aștepta realizări deosebite în cazul unor caractere sau însușiri controlate monogenic, de gene majore.

Plantele modificate genetic sunt create prin tehnici de inginerie genetică moderne care permit transferul de material genetic între organism cu rol de a modifica caracteristicile lor.

Prin inginerie genetică este posibilă depășirea barierelor de specii, ceea ce înseamnă că într-o anumită plantă pot fi introduce gene de la specii sau genuri cu care există incompatibilitate sexuală, de la bacterii, virusuri sau chiar animale. Transferul de gene permite reducerea la jumătatea a timpului necesar pentru crearea unui soi nou, prezentând carcateristica dorită de ameliorator. Ameliorarea convențională permite transferul prin hibridare a sute sau mii de gene într-o manieră relative randomizată, iar abordarea trangenică permite transferul în plantă a unei gene izolate prin tehnicile de biologie molecular codificând caracteristica dorită.

Deci, spre deosebire de plantele obținute prin metoda clasică a hibridării controlate în care alături de caracterul dorit pot fi transferate în mod nedorit unul sau mai multe caractere nefavorabile, plantele transgenice vor prezenta modificări bine definite și minime, ansamblul genotipic rămânând nemodificat. Prin modificarea genetică se obțin nu numai plante care cresc mai bine, ci și produse vegetale cu însușiri ameliorate. Ex de modificări: conținutul de amidon, proteine, uleiuri și zaharuri; modificările însușirilor de panificație (la grâu); sporirea conținutului de ᵝ-caroten, esențial pentru deficitul de vitamin A al consumatorului; creșterea duratei de păstrare a fructelor și legumelor.

Transferul de gene la plante are și scop de a reduce pierderile de recoltă cauzate de patogeni și atacul dăunătorilor și protecția mediului prin eliminarea necesității folosirii de pesticide și fungicide pentru controlul lor.

Cele mai importante gene candidat pentru crearea de plante modificate genetic rezistente la atacul unor insecte sunt genele ce codifică proteinele cristaline insecticide de la Bacillus thuringiensis (gene Bt) și cele ce codifică sinteza de inhibitori ai proteazelor (se găsesc în numeroase specii de plante).

Genele Bt, ai căror produși au efect letal asupra unor specii de Lepidoptere și Coleoptere, au fost transferate la peste 30 de specii de plante cultivate, cum ar fi: porumbul, soia, cartoful, orezul, tomatele, vița de vie, mărul, nucul, tutunul etc.

Anumite varietăți de porumb, deja introduce în cultură, în S.U.A. și alte state ale lumii, au fost modificate genetic pentru a devein rezistente la unul dintre dăunătorii cu impact negativ asupra recoltei-Ostrinia nubilalis (sfredelitorul european al porumbului). Larvele de Ostrinia sfredelesc tulpina și știuleții, cauzând frângerea acestora și căderea știuleților. Pierderile de recoltă ating 4% la nivel mondial și aproximativ 20% în regiunile puternic infestate. Noile varietăți de porumb conțin gena Bt ce codifică o proteină letală pentru sfredelitor. Plantele de porumb ce conțin gena bacteriană cry1Ab aparțin soiului MON 810 comercializat de compania Monsato sunt un exemplu de organisme modificate genetic cunoscut și utilizat la nivel global.

În 1997 a fost aprobat importul în țările U.E. a unor forme procesate de porumb transgenic, utilizate în produsele alimentare.

Noile varietăți de porumb modificat genetic sunt importate și sub formă de semințe pentru producerea de siropuri de amidon și glucoză. Porumbul transgenic include o genă marker pentru rezistența la ampicilină în celulele bacteriene, însă aceasta este inactivă și nu este exprimată în porumb (Aurel Popescu, 2011).

Bacteriile din genul Streptomyces reprezintă o altă sursă de gene utilizabile pentru obținerea unor plante rezistente la atacul diferitelor specii de insecte. De exemplu, gena ce codifică colesterol-oxidaza a fost utilizată pentru obținerea de plante transgenice, cum ar fi porumbul rezistent la atacul de Diabrotica undecimpunctata. Introducerea genelor ce codifică sinteza de inhibitori tripsinici ai proteazelor (cu interferență negativă asupra metabolismului insectelor lepidoptere și coleoptere), reprezintă o posibilă cale pentru asigurarea rezistenței plantelor față de atacul insectelor dăunătoare. În ultimii ani au fost raportate de altfel succese notabile în obținerea de plante trangenice conținând gena pentru sinteza inhibitorului tripsinic al proteazelor (CpTi) izolată de la specia Vigna unguiculata (fasole-ochi-negru).

De la ghiocel (Galanthus nivalis) au fost izolate și clonate gena gna (Galanthus nivalis agglutinin) ce codifică lectinele, glicoproteine cu efect nociv asupra insectelor. Spre deosebire de alte lectine acestea nu sunt nocive pentru om și animale. Prin transgeneza acestor gene sau obținut plante de orez rezistente la atacul de insecte (Rao și colab. 1998; Tang și colab.,2001), precum și plante de porumb rezistente la afide (Wang și colab., 2005). Relativ recent, și în țara noastră, a fost izolată și clonată gena gna în vederea transformării genetice la salată (Lupan și colab.2010).

De la unele bacterii au fost izolate și clonate gene ce pot asigura rezistența la aceste erbicide. Prin transgeneză se pot obține plante de cultură rezistente la aceste erbicide, erbicidele devenind selective, rămânând însă biodegradabile.

Mecanismul de rezistență este foarte variat (Botez și colab.,1995). Poate fi vorba de supraproducția enzimei țintă, enzima afectată de erbicid; sau a enzimei ce degradează produșii secundari, toxici pentru plantă, rezultați în urma acțiunii erbicidului. Poate fi vorba de detoxificarea erbicidului pe cale enzimatică sau de producerea unei enzime țintă mutante insensibile la erbicid.

Rezistența la Glyphosate (erbicidul Roundup) a fost obținută prin transferul unei gene izolată de la bacteria Salmonella typhimurium, responsabilă de supraproducția enzimei țintă (EPSPS), la plantele de cultură. Foarte cunoscută este soia Roundup Ready care are integrată gena pentru supraproducția enzimei țintă preluată de la Agrobacterium tumefaciens, genă echipată cu promotorul 35S și cu semnal peptidic, CTP-4 preluat de la Petunia, semnal necesar pentru transportul enzimei în cloroplast, la locul ei de acțiune.

Ameliorarea calității are un domeniu foarte larg de cuprindere, metodele cel mai frecvent utilizate, specific ingineriei genetice, fiind: transgeneza, strategia antisens și mutageneza dirijată (Botez și colab.,1997).

Ameliorarea compoziției în proteine vizează îmbogățirea proteinei în aminoacizi esențiali (lizina, triptofanul) și în aminoacizi cu sulf (cisteina, cistamina) în care unele specii de plante de cultură sunt foarte sărace. Imbogățirea proteinei în aminoacizi cu sulf s-a obținut prin transgeneza unei gene izolate și clonate de la nuca braziliană (Bertholletia excelsa), responsabile de producerea unei proteine foarte bogate în aminoacizi cu sulf, la alte plante de cultură. La rapiță, proteina este formată în principal din două componente: napină, bogată în aminoacizi cu sulf (20%) și cruciferină, săracă în aminoacizi cu sulf (80%). Prin strategia antisens s-a blocat producerea cruciferinei, astfel că proteina a fost alcătuită în principal din napină, cantitatea totală de proteină rămânând aceeași.

Una dintre cele mai mari realizări în domeniul ameliorării calității prin transgeneză o reprezintă obținerea, în anul 1999 a orezului „golden rice”, bogat în vitamina A, pentru a fi cultivat și consumat în zonele asiatice în care carența acestei viatmine generează o mortalitate crescută în rândul copiilor, și mai apoi a orezului „high iron rice” bogat în fier asimilabil (Potrykus, 2011).

Intârzierea senescenței florilor și manipularea coacerii fructelor s-a realizat prin blocarea enzimelor responsabile de poroducerea etilenei cu ajutorul strategiei antisens. Tot pe această cale s-a blocat la tomate și enzima responsabilă de degradarea pectinei (poligalacturonaza) astfel că fructele, la coacere, rămân ferme ( Sheehy și colab., 1988).

Reducerea conținutului în lignină s-a realizat tot prin strategia antisens, ca urmare a blocării parțiale a producerii enzimelor implicate în sinteza ligninei.

Plantele transgenice cu rezistență la boli și dăunători sunt considerate ca fiind o component majoră a agriculturii moderne, adică o agricultură care se bazează pe creșterea productivității în condițiile reducerii sau eliminării folosirii de substanțe chimice, cum sunt pesticidele. Evident, că orice societate umană își dorește o agricultură care nu dăunează mediului și oferă produse mai sănătoase, acesta ar putea fi un argument puternic pentru a introduce în cultură plante modificate genetic. Pentru moment este sigură creșterea de la an la an a numărului de specii de plante cultivate la care s-au obținut forme transgenice, multe dintre acestea aflându-se în faza testării în câmp sau fiind deja introduse în cultura comercială.

Tabelul nr.3 – Plante alimentare trangenice aflate în faza de testare în camp sau introduse în cultura comercială (după Aurel Popescu, 2011).

Ani de zile s-au obținut organisme modificate genetic în beneficul fermierilor și fabricanților de produse alimentare, dar tehnicile de inginerie genetică au început să fie folosite pentru modificarea calităților nutritive ale alimentelor ce sunt proiectate în beneficul consumatorilor.

Având în vedere evoluția cultivării plantelor alimentare modificate genetic la nivel mondial, se consideră că în viitorul apropiat se va începe și cultivarea plantelor modificate genetic, în scop nutrițional. Suprafața globală a recoltelor transgenice, în care predomină plantele modificate genetic în scop agricol a fost în 2001, de 52,6 mil. hectare.

Cultivarea lor s-a desfășurat în 6 dintre cele mai dezvoltate țări ale lumii și a implicat 5 milioane de fermieri din 13 țări.

Tabelul nr. 4- Caracteristicile plantelor de cultură modificate genetic din a doua generație (după Robinson, 2001)

Introducerea în cultură a plantelor modificate genetic a devenit unul dintre cele mai controversate subiecte, acceptarea sau respingerea lor este realizată în special prin prisma riscurilor privind sănătatea consumatorilor, efectelor socio-economice, efectelor asupra biodiversității și potențialul de ,,poluare genetică″ a biosferei. Deși rezultatele studiilor de risc efectuate în ultimii ani converg spre demonstrarea absenței oricăror efecte adverse asupra mediului sau a riscului neglijabil al introducerii în cultură a acestora, sunt încă departe de a fi c acceptate de majoritate.

Implicațiile introducerii în cultură a plantelor modificate genetic, în România, trebuie private însă și dincolo de păstrarea nealterată pentru noi și generațiile viitoare a calității mediului, întrucât de bunăstarea comunităților umane depinde în cea mai mare măsură stabilitatea socială la nivel planetar. Așadar, trebuie să ne gândim de pe acum la o agricultură care să asigure hrană suficientă pentru toată populația planetei, în condițiile în care se estimează că aceasta va ajunge la 10 miliarde în anul 2030, iar în 2040 poate fi dublă față de cea existentă la începutul acestui mileniu.

Cap. 3 CARACTERIZAREA FIZICO-GEOGRAFICĂ A REGIUNII STUDIATE

Așezarea geografică

Comuna Bivolari este situată pe cursul mijlociu al râului Prut, în partea de nord-est a țării, în zona de sud-est a Câmpiei Moldovei și în partea de nord-est a județului Iași.

Teritoriul comunei ocupă parte din lunca, terasele și dealurile Prutului, din interfluviul Jijia-Prut.

Coordonatele ce definesc localitatea sunt:

– 47˚33’’ latitudine Nordica

– 27˚24’’ longitudine estica

Fig. nr. 3.1- Jud. Iași Fig. nr. 3.2- Așezare în Câmpia Moldovei

Teritoriul comunei are formă de dreptunghi neregulat cu laturile de 13 km lungime (bornele km 41-54 pe DN 24C) și o lățime medie de circa 6 km.

Suprafața totală a teritoriului comunei este de 7377,6 ha, adică, 73,77 km2, reprezentând 1, 35% din suprafața județului Iași, fiind una dintre comunele mari (Vasile D. Huțișoru, 2017).

Comuna Bivolari este formată din satele:

Bivolari, resedinta, cu altitudinea de 57m;

Buruienești, altitudine 80m;

Soloneț, altitudine 55m;

Tabăra, altitudine 54m;

Traian, altitudine 85m.

Vecinii: la nord, se află satul Bădărăi, comuna Santa Mare- județul Botoșani; la est, orașul Lipcani din Raionul Fălești, Republica Moldova; la vest interfluviul cu bazinul hidrografic al raului Jijia – localitatea Sipote spre Flămânzi din județul Botosani, iar la sud, comuna Trifești.

3.2. Suprafața și modul de utilizare al teritoriului

Teritoriul comunei ocupă o parte din lunca și terasele Prutului, precum și o parte din interfluviul Jijia-Prut. Este străbătută axial, pe direcția nord-sud, de DN 24 C, modernizat, centrul comunei aflându-se la o distanță de 43 Km de Iași și 90 Km de municipiul Botoșani.

Comuna Bivolari  are o întindere administrativ-teritorială de  7.377 ha, din care:
a.suprafața agricolă – 6.412 ha;
b.suprafața neagricolă – 965 ha;
c.suprafața arabilă – 5.156   ha.

Conform datelor obținute de la Primăria Bivolari, suprafața recoltată a culturilor de câmp în ogor propriu, pentru anul 2018, este următoarea:

Tabelul nr. 5 – Suprafața recoltată și producția obținută a culturilor de câmp în ogor propriu

Suprafața intravilanului comunei Bivolari  este de 270  ha la momentul anului 1990, iar în anul 2001 a ajuns la suprafața de 380,10 ha ca urmare a aprobării Planului Urbanistic General prin Hotărârea Consiliului Local al comunei  Bivolari  nr. 51/30.08.2001.

Densitatea așezării este de circa 17 locuitori ha, superioară mediei pe țară (l2 locuitori ha vatra), În centrul civic al satului, densitatea depășește 100   locuitori/ha.

Grupul de firme agricole Domeniile Lungu cultivă pe teritoriul comunei Bivolari, următoarele plante: cartofi-15 ha; floarea-soarelui-50 ha; porumb-400 ha; soia-45 ha; cânepă-154 ha; viță de vie-150 ha struguri de vin și 10 ha struguri de masă; livadă-18 ha.

3.3 Relieful

Relieful comunei este reprezentat prin cumpene și interfluvii sculpturale, mai largi sau mai înguste, cum sunt: dealurile care pornesc de la Drumul Furului coborând spre sud, est și sud-est. Altitudinea maximă este de 178 m pe dealul Blănarului și minima de 45 m în șesul Prutului. Intrucât suntem la extremitatea Estică a Câmpiei Moldovei, menționăm că relieful din aceasta zonă este atribuit în exclusivitate acțiunilor de eroziune, transport și aluvionar a râului Prut care de-a lungul istoriei sale a divagat, formând o luncă largă cu lățimi cuprinse între 4-6 km, cu terase, cu altitudini mari pe partea dreapta și cu albia minoră bine conturată în formațiunile aluvionare ce poate transporta debite de cca 650-700mc/s în regim amenajat. Arealul ocupat de comuna Bivolari pe terasele de luncă, de 2-3m și 3-5m în extremitatea estică și cele de 12-15 m unde se află reședința comunei urmată apoi de terasele de 20 m și 35 m și spre interfluvii terasele de 50-60 m, pe care sunt situate cele 2 ferme zootehnice (Vasile D. Huțișoru).

3.3.1 Geologia.

Din punct de vedere geologic predomină rocile argilo-nisipoase, dar pentru arealul studiat trebuie să menționăm că, perimetrul comunei Bivolari beneficiază pe grosimi de 50-150 m de soluri excepțional productive respectiv, cernoziomuri. În forajul ce a evident o structură aluvionară reprezentată prin:

-Sol vegetal cu o grosime de 0.5 la 1.90 m, în care sunt prezente cernoziomurile;

-Argilele prăfoase, loessurile cu intercalări de praf argilos cu grosimi de 5.80-7.50 m;

-Praf nisipos ce trece în nisipuri pline cu apa freatică, cu grosimea de 0.5-3.50 m;

-Argile și marne ce formează fundamentul aluvionar al zonei.

În forajele rețelei naționale și a altor unități ce au fost executate în zonă, au scos în evidență, stratificarea rocilor menționate.

3.4 Hidrografia și Hidrologia

Pe teritoriul comunei se găsesc ape curgătoare de suprafață, ape stătătoare și ape subterane.

Ape curgătoare de suprafață mai mari sunt: pârâul Saha-Râioasa, pârâul Soloneț și râul Prut.

Pârâul Saha-Râioasa are o lungime de circa 8 km, un bazin de recepție de 18 km2 și o altitudine de 124 m. Pârâul are pe partea stângă un mic afluent numit Candrea, după numele dealului din care izvorăște.

Pârâul Soloneț are o lungime de 11 km și un bazin de recepție de 27 km2. Izvorul principal cu apă de bună calitate numit Răchiți sau Izvoare, adună mai multe pârâiașe: Hârtoape, Hodoroaba, Valea Moșinoaielor, Hârtopul Viei și Buzdugan (Vasile D. Huțișoru. 2017).

Pârâul Tarcea sau Prival denumit după dealul din care izvorăște, se află la sud-vest de satul Soloneț. Acesta trece prin iazul din ferma agro-turistică ,,Domeniile Lungu, intră pe teritoriul comunei Trifești, apoi se varsă în Prut.

Râul Prut izvorăște din Ucraina, din Carpații Cernahorei, muntele Hoverla, fiind granița cu Ucraina la nord, pe o distanță de 39 km, iar în est, cu Republica Moldova, pe o lungime de 703 km. După un curs de 953 km în România, 211 km în județul Iași și 13 km pe teritoriul comunei Bivolari, se varsă în Dunăre la Giurgiulești, lângă Galați și Reni.

Râul Prut în secțiunea Bivolari are un bazin hidrografic în amonte cu o suprafață de 14.108 kmp, un debit mediu lichid multiannual de 86,5mc/sec și un debit mediu solid de 26,2 kg/sec. în regim natural. Este principala resursă de apă pentru toate folosințele riverane, are un regim perfect controlat prin acumularea din amonte astfel că în prezent sunt excluse fenomenele de risc, respectiv inundațiile sau neasigurarea unor debite de minim 25 mc/sec (Vasile D. Huțișoru, 2017).

Râul Prut este un râu transfrontalier și gospodărirea apelor se face împreună cu

specialiștii din Republica Moldova prin Nodul Hidrotehnic Stânca Costești. Resursele de apă au fost folosite pentru, zootehnie și irigații, ultima folosință în prezent fiind aprope inexistentă.

Pârâul Iuncanilor (Soloneț) situat în partea sudică a comunei Bivolari are o lungime de 11 km, o suprafață de 24 kmp și o altitudine medie de 122 m. Datorită interceptărilor unor straturi acvifere din partea superioară și mijlocie a bazinului hidrografic, acesta are debite de apă permanente de ordinul a 20-25 l/sec în medie, fapt ce a permis în anii anteriori ca în lungul cursului să se amenajeze bazine piscicole. În present, acestea sunt reduse numeric iar obiectivul COMPLEX AGRICOL BIVOLARI nu are cum să influențeze productivitatea piscicolă a acestor ochiuri de apă.

Ape stătătoare: iazurile actuale- fostul CAP a amenajat o salbă de iazuri și heleșteie pe pârâul Soloneț în suprafață de 68 ha. Acum numai iazul din Berariu este al Societății Agricole nr. 1, restul iazurilor fiind proprietatea primăriei și le arendează prin licitație publică.

Apele subterane pe globul pământesc reprezintă 2,46%, iar ale oceanelor 96,5%. Deși România este săracă în surse de ape subterane, zona Bivolari, beneficiind de pânza freatică a Prutului, face ca satele comunei să dispună de surse suficiente, prima pânză de apă freatică se află la adâncimi ce variază 2-3 m în șes, până la 20-25 m pe terase. Pe locurile joase, în preajma râurilor Prut, Saha și Soloneț iese la vedere sub formă de izvoare. Pânza a doua de apă este o apă plată pură primordială, care în această zonă se află la o adâncime începând de la 30 m (Vasile D. Huțișoru, 2017).

3.5 Clima

Pentru evidențierea principalilor factori din zonă au fost utilizate datele obținute de la stațiile meteorologice ale rețelei naționale respective Stânca Ștefanești, situate pe malul drept al râului Prut, apoi Stația Răuseni, reprezentativă pentru Câmpia Moldovei, Stația Meteo Iași, de asemenea, și datele de la stația hidrometrică și postul pluviometric din localitatea Bivolari.

Pentru cursul mijlociu al râului Prut se menționează un climat continental de tranziție de la masele de aer temperat-oceanice, la cel cu nuanțe excesive: cele din est si sud-est sunt reprezentate prin invazii de mase de aer reci din Câmpia Rusă și unele din Marea Neagră.

Câmpia Moldovei este supusă influențelor a 4 centri barici: anticiclonului Azoric, celui Euroasiatic, ciclonului islandez și ciclonilor mediteranieni. Acești centri barici sunt aleatorii, completați de efecte ale anticiclonilor din Nordul Africii care induc uneori perioade excesive din punct de vedere termic, zona fiind inclusă în arealul silvostepic.

Zona Bivolari se situează în arealul izotermei de 90C, temperatura medie lunară și cea anuală reies din tabelul următor:

Tabelul nr. 6- Temperatura medie lunară și anuală din comuna Bivolari

3.5.1 Temperatura

Cele mai mari temperaturi medii anuale, s-au înregistrat în această zonă în anii 1990, 1994, cu valori peste 110C, iar cele mai mici s-au înregistrat în anii 1940, 1942, fiind de 70C.

Valorile medii pe anotimpuri:

-iarna: -2,60C; primăvara-9,20C; vara-19,80C; toamna-8,80C.

Temperaturi minime record s-au înregistrat la 1 februarie 1937, de -360C, -30,60C în ianuarie 1963, -240C, în zilele 23-25 ianuarie 2006 sau ger de -150C în 6 decembrie 2008 și ger de -270C pe 12 februarie 2012. Temperaturi maxime pozitive: 400C pe 27 iulie 1909, 400C pe 22 iulie 2007 și 390C în zilele 19-21 și 24 iulie 2006. Frecvența medie a zilelor reci de iarnă este între 41-50 zile.

Temperatura aerului ca medie multianuală în anii 1901-2000, la Iași, a fost de +9,50C/an, iar în perioada 2001-2010 este de +10,20C, creștere determinată de încălzirea globală.

Tabelul nr. 7- Temperatura aerului la Iași. Media lunară și anuală în gr.Celsius

(Centrul Meteo Reg.Iași)

Precipitațiile minime anuale înregistrate în zona Bivolari sunt de 286l/m2 în anul 1986, iar cele maxime sunt de 831,l/m2, în 1940.

Tabelul nr. 8- Precipitațiile medii lunare, în perioada 1896-1955, 1963-1989

(Stația Udometrică Bivolari)

Tabelul nr. 9 – Precipitațiile medii lunare, în perioada 1901-2007 (Stația Iași)

Media lunară și anuală a ploilor căzute la Bivolari în anii 1896-1955, este de 38,8l/lună/m2 și de 465,3l/an. În perioada 1963-1989 este de 42,5l/lună/m2 și 512 l/an (Vasile D. Huțișoru, 2017).

3.5.2 Vânturile din zona noastră au valori în general moderate, calmul atmosferic are o frecvență medie anuală de 28,2%. Din punct de vedere al frecvenței și intensității în timp, vânturile de nord-vest, 23,6%, vânturile de sud-est 18,7% și de nord 10,7%.

Cele cu frecvență redusă: din N-E, 6,4%, S-V, 4,3%, S ,4,3%, V, 2,1% și E, 1,7%.Vânturile de vest sunt foarte rare și vara sunt atrase de valea Prutului. Acestea se transformă în vijelii de scută durată însoțite de ploi cu grindină sau ploi torențiale, rupere de nori, provocând uneori pagube.

Cap.4 ASPECTE PRIVIND PLANTELE ALIMENTARE DIN REGIUNE

Dintre plantele alimentare cultivate în comuna Bivolari, jud. Iași, în culturi de câmp în ogor propriu, amintim:

-cereale pentru boabe: grâu comun de toamnă și de primăvară, secară de toamnă și primăvară, triticale de toamnă și primăvară, orz, orzoaică de toamnă și primăvară, ovăz de toamnă și primăvară, porumb pentru boabe;

-leguminoase pentru boabe: mazăre boabe, mazăre boabe furajeră, fasole boabe;

-plante uleioase alimentare: floarea-soarelui, soia boabe;

-cartofi: cartofi de vară și de toamnă;

-legume de câmp și în solarii: tomate timpurii și de vară, tomate de toamnă, ceapă uscată, usturoi uscat, varză, ardei, castraveți, rădăcinoase (morcov), mazăre păstăi, fasole păstăi, vinete, conopidă;

-pepeni verzi și pepeni galbeni;

-plante de nutreț: lucernă, alte perene;

-vii altoite și indigene pe rod, vii hibrizi pe rod;

-livezi pe rod;

-pepiniere pomicole.

În afară de culturile de câmp în ogor propriu, în comuna Bivolari, grupul de firme Domeniile Lungu aduc o contribuție importantă în domeniul agricol românesc, având în componență 5 societăți comerciale cu capital integral privat:

-AGRO INDUSTRIAL CERES S.R.L.;

-LORVAS COMPANY S.R.L.;

-AGRICOLA ASTRA S.R.L.;

-FLAVISEM CORPORATION S.R.L.;

-MITVAS TOUR S.R.L.;

-SOCIETATEA AGRICOLĂ ASTRA TRIFEȘTI.

Înființată în 2001, ferma de la Bivolari se întinde astăzi pe o suprafață de 2000 ha susținând activități în 5 domenii principale: viticultură, agricultură, zootehnie, horticultură și turism. Misiunea grupului de firme constă în utilizarea atentă și responsabilă a capitalului de lucru, prin folosirea de tehnologii performante și îmbunătățirea continuă a metodelor de cultivare, recoltare, prelucrare și depozitare, obținând astfel produse de calitate la nivel național și European. DOMENIILE LUNGU  înseamnă natură, prospețime, tradiție românească, îmbinate cu tehnologia avansată, viziuni europene și certificari de calitate.

Pe cele 2000 de ha pe care Domeniile Lungu le administrează, agricultura modernă, la standarde europene este implementată și dezvoltata zi de zi. Utilajele de ultima generatie, echipamentele specializate si constructia sistemelor de irigatii au permis obtinerea unor importante certificate de calitate.

Producția agricolă pe Domeniile Lungu este diversificată în culturi de:

-porumb,

-floarea-soarelui,

-grâu,

-cartofi,

-viță-de-vie,

-fructe și legume.

Astra Trifesti este cel mai mare producator de semințe hibrid de porumb, având procentul cel mai mare din totalul loturilor semincere a colaboratorului Monsanto la nivelul țării.

Majoritatea hibrizilor sunt marca Monsanto și Pioneer, dar produc și hibrizi românești: porumb Fundulea – 376, Olt; floarea-soarelui: Favorit, Performer.

Contractul cu Monsanto privește întreg lanțul de procesare a semințelor de porumb: replicare în câmp, uscarea boabelor, sortarea lor, tratarea, dimensionarea și însăcuirea acestora.

Totalul suprafeței cultivate pentru sămânță este de 850 ha, din care:

●Sămânță hibridă de porumb pe o suprafață de 600 ha, din care 400 ha în com. Bivolari;

●Sămânță hibridă de floarea soarelui pe o suprafață de 100 ha, din care 50 ha în Bivolari;

●Cartof consum și  cartof sămânță pe o suprafață de 50 ha, din care 15 ha în Bivolari;

●Cereale de toamnă pe o suprafață de 100 ha.

Castratul se face mecanic în proporție de 85-90% cu mașini de castrat din Franța și SUA, iar verificarea se face manual.

De la răsărire și până la perioada de înflorire, se fac purificări biologice pentru ca în final verificarea purității genetice să se faca în laboratoare specializate din Anglia, Austria sau Franța.

În procesul de producere a semințelor, una din verigile importante din cadrul tehnologiei este prelucrarea. Calitatea semințelor pentru culturile agricole depinde foarte mult de tehnologia folosită în prelucrarea acestora, de condițiile de recepție, uscare, sortare, batozare (în special la porumb), condiționare, calibrare, tratare și însăcuirea semințelor cu aplicarea etichetelor aferente categoriei respective.

Domeniile Lungu prelucrează semințe hibride de:

●floarea soarelui,

●rapiță

●cereale.

Compania dispune de utilaje noi și moderne de uscare, calibrare, prelucrare și tratare a semințelor.

Pe Domeniile Lungu, cerealele se depozitează în spații autorizate, care asigură respectarea condițiilor de depozitare, recepția, păstrarea și livrarea acestora la indici de calitate conform contractelor, în vederea comercializarii și/sau procesării pentru consumul uman, hrana animalelor și industrializare.

Silozurile sunt metalice, cu fund plat și sunt destinate exclusiv depozitării pe termen lung a cerealelor din producția proprie. Datorită construcției dupa standarde moderne, depozitul are posibilități variate de aerare, atât prin podeaua perforată, prin gurile de aerisire, cât și prin ventilatoarele dispuse la baza silozului. De asemeni, pentru un control precis al umidității și temperaturii, depozitul dispune de un sistem sofisticat de diagnosticare a condițiilor de depozitare, precum și a nivelului de cereale din celulele de depozitare.

Depozitul de păstrare a cerealelor are o capacitate de 4500 tone.

Vița de vie

Istoria cultivării viței de vie la Domeniile Lungu a început în anul 2006 când s-au plantat câteva hectare pentru nevoile pesonale, pentru ca în prezent suprafața de viță de vie cultivată să fie de 150 ha struguri de vin și 10 ha struguri de masă, numai în comuna Bivolari.

Zona de producere: Nord-estul Moldovei, în nordul județului Iași, localitatea Bivolari
Solul: solul cernoziom cambic; relief vălurit, pante 4 – 5%;
Altitudine: circa 140 m deasupra nivelului mării;
Sistem de conducere: cordon unilateral, tăiere scurtă în cepi;
Clima: continentală, ierni friguroase, cu primăveri reci și veri uscate;

Suprafața cultivată: 160 ha
Soiuri de struguri:

●Traminer roz

●Sauvignon Blanc

●Chardonnay

●Fetească neagră

●Busuioacă de Bohotin

●Riesling de Rhin

●Fetească albă

●Fetească regală

Foto nr. 1 Busuioacă de Bohotin

Foto nr.2 -Viță de vie, soiuri Traminer roz și Busuioacă de Bohotin

În anul 2014 s-au finalizat lucrările la Complexul de vinificație, vinurile fiind produse în cele mai optime condiții.

Capacitate prelucrare:

-2 linii de prelucrare, aproximativ 100 tone / zi.

Capacitate maximă de stocare: 2.000.000 litri

Tehnologia de producere a vinului este una tradițională, strugurii fiind culeși manual, când au atins maturitatea deplină.

Soiurile de struguri de masă cultivate sunt:

● Muscat Hamburg

●Muscat Adda

●Victoria

●Muscat timpuriu de București

●Cardinal

●Gellum

●Regina viilor

●Michel Palieri.

Pomi fructiferi

Pe cele 30 ha de livadă se cultivă aproape toate speciile de pomi fructiferi: caiși, cireși, vișini, pruni, meri, peri, gutui. Pe teritoriul comunei Bivolari se află 18 ha livadă cu meri, pruni, cireși.

Legumele și fructele se păstrează într-un depozit frigorific  cu o capacitate de 600 tone.

Foto. nr. 3- Pomi fructiferi

Așezată la hotarul cu județul Botoșani, în lunca Prutului, comuna Bivolari s-a făcut cunoscută în ultimii ani prin realizările obținute de societățile agricole de aici, una dintre ele fiind SEMTOP GROUP. Acest grup cuprinde 7 firme și a preluat peste 3000 de hectare de teren agricol pe malul Prutului și produce semințe de cereale și plante tehnice plus tomate în sistem hidroponic. Și astfel, localitatea ieșeană se remarcă și prin apariția în satul Tabăra a unui obiectiv unic în județele Moldovei – o seră cu cultură hidroponică.

Pe locul unde în urmă cu câteva luni erau ruinele unei foste crescătorii de porci, a apărut o seră modernă din care zilnic pleacă spre magazine din Piatra-Neamț, Suceava, Vaslui, tone de tomate.

Cultura hidroponică este o modalitate modernă de cultivare a plantelor fără a folosi solul ca mediu de înrădăcinare și hrană.

Reprezintă un mod artificial de furnizare a apei și a substanțelor nutritive necesare plantelor, acestea pot fi cultivate cu rădăcinile introduce direct în soluțiile cu nutrienți sau în substraturi (vată minerală, pietriș, nisip, turbă, scoarță de copac, mușchi ). Substanțele nutritive anorganice la culturile pe substrat absorbite de către rădăcinile plantelor sunt oferite prin intermediul apei de irigare.

Amplasarea sistemelor de cultură hidroponică este făcută în seră unde temperatura, circulația aerului, a apei și lumina sunt monitorizate, controlate, updatate automat și permanent de computer și sisteme tehnologice complexe.

Conceperea mediului de cultură hidroponic presupune asigurarea a trei factori: modalitatea de aerare-oxigenare a soluției (pentru culturile realizate cu rădăcinile direct în lichid), crearea unor sisteme de susținere a plantelor și atenția sporită pentru ca lumina să nu pătrundă la soluție, evitând astfel formarea algelor în bazine și pe instalație (Horticultorul.ro)

Avantajele culturilor hidroponice:

-permit culturi intensive, cu o mare densitate de plante cultivate;

-ocupă suprafețe relativ mici în comparație cu numărul de plante cultivate;

-culturile nu sunt influențate de anotimp, pot dura tot anul;

-protejează mediul înconjurător;

-plantele cultivate sunt mai bine monitorizate în ceea ce privesc bolile și dăunătorii iar frecvența atacurilor este mult diminuată.

Dezavantajele culturilor hidroponice:

-consumul unei cantități mari de apă, necesară pentru întreaga instalație;

-obligativitatea aerării soluției încontinuu;

-costurile de înființare a unei astfel de culture sunt foarte ridicate, deoarece tehnologia este foarte avansată și scumpă.

În sera de la Tabăra, care este un adevărat laborator, tomatele cu creștere nedeterminată, pot atinge pe parcursul unui ciclu de producție de 10-11 luni, la 14 metri înălțime.

Tomatele altoite – răsadurile sunt aduse din Austria, iar semințele din Olanda – sunt așezate într-un sac de 100 cm, 20 lățime și șapte înălțime, sac în care se află vată minerală de origine naturală din rocă bazaltică ce imită, într-un anumit fel, structura solului. De aici planta își extrage toți nutrienții programați prin instalațiile de fertirigație.

De remarcat faptul că procesul de producție este complet automatizat. Un calculator performant supraveghează parametrii de căldură, umiditate, iluminat artificial, instalații de ceață pentru ridicarea umidității din interiorul serei.

Orice specialist în hidroponie știe că rețeta se face pe baza analizei apei, sera dispunând de un laborator adus din Olanda care în fiecare zi stabilește parametrii apei utilizate în instalațiile de fertirigație. Zilnic sunt astfel trimise la rădăcina plantelor 30 tone de apă cu microelementele necesare.

Deoarece gazul metan se află la mare distanță de comuna Bivolari, pentru asigurarea temperaturii au fost aduse două cazane moderne din Italia care utilizează resturi vegetale: coceni, ciucălăi, resturi de la tăierea viței-de-vie etc.

Se obține circa 500-600 tone de tomate la hectar, aceeași cantitate de ardei gras și până la 1.000 de tone de castraveți la aceeași suprafață.

Lucrările specifice acestora sunt: copilit, desfrunzire, palisat, normarea fructelor, din fiecare ciorchine, lăsându-se maximum 4-5 fructe.

4.1 Cereale-aspecte generale

Importanța cerealelor:

Boabele de cereale reprezintă hrana de bază pentru întrega populație, acestea fiind utilizate sub diferite forme, măcinate și preparate sub formă de pâine, griș, paste făinoase, mămăligă etc. sau fierte și consumate ca atare. Ca plante verzi, uscate sau însilozate, sub formă de boabe întregi sau măcinate, ca produse secundare (paie, pleavă, tulpini porumb) și subproduse (tărâțe) sunt utilizate în hrana tuturor animalelor crescute de om. Boabele de cereale sunt folosite și ca materie primă în industrii: a spirtului, a alcoolului, amidonului, berii, glucozei etc.

Cerealele au o serie de caracteristici care le fac foarte valoroase și apreciate de om și de aceea ele constituie din toate timpurile și în viitor, grupa de plante cea mai importantă pentru existența și activitatea umană și anume:

-un raport de 1:6 între proteine și hidrați de carbon, foarte favorabil organismului uman;

-produsele alimentare obținute din cereale pot fi consumate zilnic, neexistând probleme pentru organismul uman;

-un conținut scăzut de umiditate (11-14%), ceea ce asigură o bună conservabilitate pe o perioadă mare de timp și transportul cu ușurință pe distanțe foarte mari;

-unele cereale au o perioadă foarte scurtă de vegetație, după recoltarea lor putându-se cultiva culturi succesive (porumb timpuriu, fasole), mai ales în condiții de irigare.

-cerealele au un sistem radicular fasciculat, rădăcinile fiind răspândite în stratul superficial a solului de unde își extrag elementele nutritive și pot intra în rotații cu plante care au un sistem radicular mai profund (leguminoase pentru boabe, plante tehnice), care își procură elementele nutritive din straturile mai adânci ale solului (Viorel Ion, 2010).

Suprafețe cultivate cu cereale:

-Culturi de câmp în ogor propriu: 927 ha;

-Cereale Domeniile Lungu: 500 ha pe teritoriul comunei Bivolari;

-Cereale Semtop Group:

Producția medie la hectar: circa 5,8 tone/ha

4.1.1 Grâul comun (Triticum aestivum, Fam. Poaceae), are perioada de vegetație cuprinsă între 270-290 zile, temperatura minimă de germinare a boabelor de grâu este de 1-30C, iar în momentul semănatului grâului de toamnă sunt necesare 150C în sol. Înfrățirea grâului începe după 12-15 zile de la răsărire și se desfășoară în condiții optime la temperature de 8-100 C. Grâul de toamnă rezistă la înghețuri de până la -200C la nivelul nodului de înfrățire. Primăvara, temperature favorabilă pentru alungirea paiului este de 14-180C, pentru înspicat de 16-180C, iar pentru formarea, umplerea și coacerea bobului de 200C. În zona de cultură a grâului, se consideră că este necesar să cadă o cantitate de precipitații de cel puțin 225 mm, cantitatea optimă fiind de 600 mm (Viorel Ion, Fitotehnie, 2010).

Pentru germinație, boabele de grâu absorb o cantitate de apă echivalentă cu 40-50% din greutatea lor. Grâul dă rezultate bune pe soluri mijlocii, lutoase și luto-argiloase, cu capacitate mare de reținere a apei, permeabile, cu reacție neutră sau slab acidă, pH de 6-7,5.

Grâul de toamnă reacționează bine la aplicarea îngrășămintelor, atât organice cât și minerale. Pentru realizarea a 100 kg boabe plus producția de paie corespunzătoare, grâul extrage din sol 2,3-3,3 kg N; 1,1-1,8 kg P2O5 și 1,9-3,7 kg K2O.

Foto nr.4 -Grâul comun (Triticum aestivum)

Lucrările solului: Arătura se efectuează cât mai repede cu putință, la adâncimea de 18-22cm, cu plugul obligatoriu în agregat cu o grapă. Arătura se întreține cu grapa cu discuri și lamă nivelatoare în agregat cu grapa cu colți reglabili, cu grapa rotativă sau numai cu grapa cu colți reglabili. Pregătirea patului germinativ se face în ziua semănatului, cel mult cu o zi sau două înainte de semănat prin 1-2 lucrări superficiale ale solului (Viorel Ion, 2010)

Sămânța și semănatul: Semințele folosite la semănat trebuie să aparțină unui soi din categoria biologică Bază C1 sau C2 și să fie certificată. Tratarea semințelor înainte de semănat este necesară pentru combaterea agenților patogeni care se transmit prin sămânță.

În stabilirea momentului semănatului se urmărește ca plantele de grâu să vegeteze în toamnă o perioadă de 40-50 zile, semănatul optim se încadrează între 25 septembrie-5 octombrie pentru zona noastră. Distanța dintre rânduri trebuie să fie de 12,5 cm, iar adâncimea de semănat de 4-5 cm.

Lucrări de îngrijire: tăvălugitul după semănat, eliminarea excesului de apă, controlul culturii de grâu înainte de ieșirea din iarnă, tăvălugitul la desprimăvărare, combaterea buruienilor și dăunătorilor, combaterea bolilor, irigarea.

Recoltarea: momentul optim de recoltare a grâului este la maturitatea deplină, când boabele au 14-15% umiditate. Recoltarea grâului se face cu ajutorul combinelor universal autopropulsate, ce trebuie reglate de 2-3 ori pe zi, pentru realizarea unui treierat fără pierderi și spargerea boabelor.

4.1.2 Porumbul (Zea mays L., Fam. Poaceae)

Semințele de porumb germinează la 8-100C. Răsărirea porumbului are loc în 16-20 zile la temperaturi de 10-120C, în 13-15 zile la temperaturi de 12-150C, în 8-10 zile la temperaturi de 15-180C și în 5-6 zile la 210C. Pentru a germina boabele de porumb absorb 27-34% apă din greutatea lor la temperatura de 8-100C. Hibridul Fundulea 376 care se cultivă în zonă face parte din grupa FAO 450-500 și are o perioadă de vegetație între 133-135 zile, iar porumbul OLT face parte din grupa FAO 430 și este hibrid semitardiv având perioada de vegetație între 130-136 zile. Precipitațiile optime sunt de: 60-80 mm în luna mai; 100-120mm în iunie; 100-120 mm în iulie și 20-60 mm în august (Humlum J., 1942, citat de Bîlteanu Gh. în 1998).

Hibridul de porumb Fundulea 376 este mediu rezistent la frângere și cădere, este rezistent la secetă și arșiță, rezistent la tăciune comun și fuzarioză.

Hibridul de porumb OLT este foarte tolerant la secetă și arșiță și foarte rezistent la căderea și frângerea tulpinilor, este recomandat pentru furaj.

Energia chimică a biomasei plantei de porumb poate reprezenta 5-6% din energia solară incidentă pe sistemul foliar, circa 50% din această energie regăsindu-se în boabe. Cele mai mari producții de porumb se obțin pe soluri fertile, adânci, luto-nisipoase.

La Porumbul Fundulea, producția de boabe în condiții de neirigare este de 8-10,5 t/ha, iar în condiții de irigare este de 11,5-15,5 t/ha. La porumbul OLT, potențialul de producție este cuprins între 12-15 t/ha având o densitate de cultivare de 55000-65000/ha.

Porumbul este o mare consumatoare de elemente nutritive, consumul specific pentru realizarea a 100 kg boabe, plus producția de tulpini și Frunze este de 1,8-2,6kg N; 0,86-1,4 kg P2O5; 2,4-3,6 kg K2O (Hera Cr, 1980). Fertilizarea cu azot și fosfor asigură sporuri semnificative de recoltă pe solurile luvice, oe cele nisipoase și în condiții de irigare. Doza de azot este cuprinsă între 90 și 200 kg/ha. Doza de fosfor este cuprinsă între 30 și 100 kg P2O5/ha, iar doza de potasiu este cuprinsă între 40-80 kg K2O/ha (Viorel Ion, Fitotehnie, 2010).

Foto nr.5-Porumb Fundulea 376 Foto nr.6- Porumb, hibridul Pioneer

Lucrările solului: Lucrările solului se efectuează în funcție de planta premergătoare și umiditatea solului în momentul când este lucrat. Imediat ce se poate sau imediat ce umiditatea solului permite trebuie efectuată arătura la adâncimea de 20-25 cm pe terenurile mai ușoare și la 25-28 cm pe terenurile mijlocii și grele. Arătura se efectuează cu plugul în agregat cu grapa stelată sau grapa inelară.

Sămânța și semănatul: Semințele folosite la semănat trebuie să aparțină unui hibrid recomandat pentru zona de cultură și să fie certificate. Pentru a îndeplini cerințele de calitate pentru semănat, sămânța de porumb trebuie să aibă puritatea fizică de peste 98% și germinația de peste 90%. Valoarea cold-test trebuie să fie de cel puțin 70%. Semințele trebuie tratate pentru a preveni contaminarea cu diferiți agenți patogeni.

Semănatul porumbului se poate începe atunci când la adâncimea de 10 cm în sol și la ora 7oo dimineața se realizează temperatura de 8oC, iar vremea este în curs de încălzire. Perioada optimă de semănat în această zonă este de 15-30 aprilie. Porumbul se seamănă la 70 cm între rânduri, semănatul se realizează la 5-6 cm adâncime pe solurile mai grele și în zonele mai umede și la 6-8 cm pe solurile mai ușoare și în zonele mai uscate.

Lucrări de îngrijire: combaterea buruienilor, lucrarea cu grapa cu colți, cu sapa rotativă, prășitul, combaterea dăunătorilor și a bolilor, irigarea.

Recoltarea: poate fi făcută sub formă de știuleți cu ajutorul combinelor specializate care recoltează știuleții și face depănușarea sau de boabe cu ajutorul combinei universal echipată cu culegător de știuleți și echipament de treierat când boabele au o umiditate sub 25%.

4.2 Leguminoase pentru boabe-aspecte generale

Importanță:

-leguminoasele pentru boabe (mazăre, fasole, soia etc.) se caracterizează prin semințe cu un conținut ridicat în proteină, ceea ce le conferă o valoare alimentară ridicată.

– Pe lângă conținutul ridicat de proteină, semințele de leguminoase conțin și cantități mari de hidrați de carbon, grăsimi, vitamine, săruri minerale etc., care le întregesc valoarea alimentară.

– Unele dintre leguminoase (soia) au și cu un conținut ridicat de lipide în semințe, din acestea obținându-se un ulei alimentar de bună calitate.

-În alimentația oamenilor se folosesc semințele uscate, păstăile și boabele verzi, din care se prepară o gamă variată de mâncăruri și conserve.

-Din semințele de soia se obțin produse asemănătoare cu cele din lapte și carne. De asemenea, din semințele de soia se obține surogat de cafea.

– Resturile vegetale rămase după recoltarea leguminoaselor pentru boabe au un conținut ridicat de proteină (8-14%), de cca. 10 ori mai mare decât paiele de cereale (0,7-1,3%). Ca atare, resturile vegetale (vrejii) de mazăre, linte, latir, fasole și fasolită se folosesc în furajarea animalelor, în special în hrana ovinelor (Viorel Ion, 2010).

– lasă solul îmbogățit în azot ca urmare a simbiozei cu bacteriile din genul Rhizobium;

Suprafața cultivată: 15 ha fasole boabe și 105 ha soia boabe în culturi de câmp în ogor propriu;

Domeniile Lungu: 45 ha.

Producția la ha: fasole- 3t/ha; soia-3t/ha.

4.2.1 Soia (Glycine max, Fam. Fabaceae)

Temperatura minimă de germinație este 7-8°C (după unii cercetători de 6-7°C). Pentru răsărire, soia necesită o sumă a temperaturilor pozitive de 110-130oC. Temperaturile optime sunt în intervalul 21-23°C pentru formarea organelor de reproducere, 22-25°C pentru înflorirea, 21-23°C pentru formarea fructelor și semințelor și 19-20°C pentru maturare.

Foto nr.7- Soia (Glycine max)

Soia este o plantă cu cerințe relativ ridicate față de umiditate. Consumul specific (coeficientul de transpirație) este cuprins între 500 și 700.

Pentru a germina, semințele de soia absorb 120-150% apă din greutatea lor uscată.

După cerințele față de fotoperioadă (lungimea zilei), soia este o plantă de zi scurtă. Soia are cerințe relativ mari față de sol. Necesită soluri cu textură mijlocie, cu reacție neutră (pH în jur de 6,5), bine drenate, bogate în humus, fosfor, potasiu și calciu. Sunt indicate solurile din seria cernoziomurilor, solurilor brun-roșcate și aluviale. Consumul specific de elemente nutritive pentru formarea a 100 kg semințe și biomasa secundară aferentă este de: 7,1-11 kg azot, 1,6-4,0 kg P2O5 și 1,8-4,0 kg K2O. Soia consumă cantități mari de azot, aceasta datorându-se conținutului ridicat al întregii plante în acest element (în proteină).

Bacterizarea (tratarea) semințelor cu tulpini de Bradyrhizobium japonicum determină acumularea de până la 220 kg azot/ha.

Dozele de îngrășăminte cu azot se stabilesc în funcție de fertilitatea solului și de bacterizare, putându-se administra până la 90 kg/ha (Viorel Ion, 2010).

Dozele de îngrășăminte cu fosfor sunt de până la 90 kg P2O5/ha, iar cele cu potasiu sunt de 40-60 kg K2O/ha.

Lucrările solului: Soia face parte din grupa plantelor cu cerințe mijlocii față de adâncimea de afânare a solului.

Ca atare, arătură de vară sau de toamnă se efectuează la adâncimea de 20 – 25 cm.

Patul germinativ trebuie să fie mărunțit, nivelat, afânat pe adâncimea de 3-5 cm, iar dedesubt să fie „așezat", pentru a se favoriza ascensiunea apei către bobul de soia.

Sămânța și semănatul: sămânța de soia trebuie să aibă puritatea fizică de peste 98% și germinația de peste 80%.

Este necesară tratarea semințelor cu fungicide împotriva bolilor. Soia se seamănă atunci când în sol, la adâncimea de semănat, dimineața la ora 700 se realizează temperatura minimă de germinare de 7-80C și vremea este în curs de încălzire, ceea ce corespunde cu temperatura medie a aerului de 14-15°C. Perioada optimă de semănare în această zonă este în a doua sau a treia decadă a lunii aprilie. Adâncimea de semănat este cuprinsă între 2,5 și 4 cm, în funcție de umiditatea și textura solului, și nu trebuie să depășească 5 cm (Viorel Ion, Fitotehnie, 2010).

Lucrări de îngrijire: combaterea buruienilor, combaterea dăunătorilor, a bolilor și irigarea.

Recoltarea : Momentul optim de recoltare la soia este atunci când păstăile sunt uscate, au culoare brună, iar boabele au culoarea și luciul caracteristic, ceea ce corespunde unei umidități de 13-14%. Recoltarea se poate începe atunci când umiditatea semințelor a ajuns la 16% și trebuie terminată atunci când umiditatea semințelor a ajuns la 12%.

4.3 Plante oleaginoase-aspecte generale

Importanță :

-de la plantele oleaginoase se obțin uleiuri vegetale utilizate în alimentația omului în mod direct sau sub formă de diferite preparate în industria alimentară.

– uleiurile vegetale au o acțiune favorabilă asupra sănătății umane prin scăderea conținutului de colesterol din sânge și reducerea incidenței bolilor cardiovasculare.

-în industria alimentară, uleiurile vegetale sunt utilizate pentru fabricarea conservelor și a margarinei.

-turtele și șroturile rezultate în urma obținerii uleiului sunt utilizate în hrana animalelor, fiind bogate în proteină (30-55%), grăsimi și vitamine.

-turtele rămase după extragerea uleiului la rece la unele plante oleaginoase (floarea-soarelui) servesc la prepararea de halva și alte produse de patiserie.

-importanță meliferă (rapiță, floarea-soarelui).

Suprafața cultivată în regiune: 450 ha în ogor propriu;

Domeniile Lungu: 50 ha;

Semtop Group:

Producția la ha: circa 3t/ha de floarea-soarelui și circa 2t/ha de rapiță.

4.3.1 Floarea-soarelui (Helianthus annuus L., Fam. Asteraceae)

Semințele de floarea-soarelui trebuie să fie ieșite din repausul germinativ, care durează 45-50 zile și să fie întrunite condițiile minime de temperatură și umiditate.

Hibridul de floarea-soarelui Performer este un hibrid semitimpuriu având o perioadă de vegetație cuprinsă între 115-119 zile.

Procesul de germinație începe la temperatura de 4-5șC la nivelul patului germinativ, dar procesul se desfășoară normal începând de la 7-8șC. Pentru declanșarea procesului de germinație, semințele de floarea-soarelui au nevoie de o cantitate de apă egală cu masa lor.

Răsărirea are loc la 7-20 zile de la semănat (frecvent 10-15 zile), în funcție de temperatură, umiditatea solului și adâncimea de semănat.

Plantele de floarea-soarelui se dezvoltă bine atunci când solul conține 60-90% apă din capacitatea de câmp. De asemenea, floarea-soarelui se poate dezvolta în zonele în care cad anual peste 350 mm precipitații, dar aceasta se dezvoltă bine în zonele în care cad anual 450-600 mm precipitații.

Floarea-soarelui este o plantă cu pretenții mari față de lumină. Fenomenul de heliotropism este o dovadă a cerințelor ridicate ale florii-soarelui față de factorul lumină.

Solurile favorabile florii-soarelui sunt cele cu fertilitate ridicată, cu textura mijlocie (lutoase sau luto-nisipoase), profunde și cu o capacitate mare de reținere a apei.

Consumul specific al florii-soarelui pentru 100 kg semințe, la care se adaugă producția corespunzătoare de rădăcini, frunze, tulpini și inflorescențe, este de 1,8-3,5 kg azot, 0,29-0,7 kg fosfor, 0,38-1,65 kg potasiu, 0,11 kg calciu, 0,18-0,23 kg magneziu (Hera Cr. și colab., 1998, citat de Roman Gh.V., 2006).

De obicei doza de îngrășăminte cu azot variază între 70 și 100 kg/ha, iar doza de îngrășăminte cu fosfor variază între 60 și 125 kg P2O5/ha și doza de potasiu este cuprinsă între 60 și 80 kg K2O/ha.

Foto nr.8- Floarea soarelui Performer

Lucrările solului: Arătura de vară sau de toamnă se efectuează la adâncimea de 22-25 cm, adâncimea mai mare fiind recomandată pe terenurile îmburuienate, cu cantități mari de resturi vegetale și pe solurile compactate.

Sămânța și semănatul: sămânța de floarea-soarelui trebuie să aibă puritatea fizică de peste 98% și germinația de peste 85%.

Sămânța folosită la semănat trebuie să fie fără spărturi și fisuri, cât mai uniformă și cu masa a 1000 de boabe (MMB) cât mai mare. Tratarea semințelor înainte de semănat împotriva bolilor și dăunătorilor este obligatorie la floarea-soarelui.

Semănatul florii-soarelui se poate începe atunci când la adâncimea de semănat și la ora 7oo dimineața se realizează temperatura de 7oC, iar vremea este în curs de încălzire.

Perioada optimă de semănat a florii-soarelui în zona noastră se încadrează între 25 martie și 15 aprilie.

Distanța între rânduri este de 70 cm. Adâncimea de semănat este cuprinsă între 4 și 6 cm, în funcție de textură și umiditatea solului. Semănatul la 4-5 cm se face pe solurile mai grele și umede, iar semănatul la 5-6 cm se face pe solurile mai ușoare și mai uscate.

Lucrări de îngrijire: combaterea buruienilor, a dăunătorilor, bolilor, irigarea, polenizarea suplimentară.

Recoltarea: Momentul optim de recoltare este atunci când umiditatea semințelor este cuprinsă între 10 și 13%, aceasta corespunzând din punct de vedere fenologic cu momentul în care 70 % dintre calatidii sunt uscate și 30 % au culoarea brună.

4.4 Plante tuberculifere-aspecte generale

-cartoful este considerat a doua pâine a omului;

– Cartoful se consumă fiert, copt, prăjit, sub formă de supe, salate, piureuri. Acesta substituie de multe ori pâinea și este un aliment dietetic de neînlocuit.

-În industria alimentară cartoful se folosește pentru obținerea de făină, fulgi, cartofi deshidratați (care se folosesc pentru piureuri și pâine), cips, pommes frittes și cartofi pai. Cartoful se folosește în industria amidonului, alcoolului sau în industria chimică.

-De asemenea, cartoful se folosește în hrana animalelor (în special pentru porcine și bovine), ca atare sau borhotul rămas de la fabricarea amidonului sau a alcoolului și reziduurile rămase din industria alimentară.

Suprafața cultivată: 30 ha cartofi în ogor propriu;

Domeniile Lungu: 15 ha pe teritoriul comunei Bivolari.

Producția obținută: circa 30 tone/ha.

Cartoful (Solanum tuberosum L., Fam. Solanaceae)

Rădăcinile cartofului încep să crească la temperatura de 6-7oC, iar nivelul optim pentru creșterea plantelor și formarea tuberculilor este de 15-18oC.

Creșterea colților începe la 9-10oC, este optimă la 12-15oC și se oprește la 25-27oC. La temperaturi ale solului de 28-29oC, procesul formării tuberculilor nu are loc, umiditatea în sol trebuie menținută la nivelul de 70-80% din capacitatea de câmp.

În perioada de la plantare la răsărire (15-30 zile), precum și în perioada de la răsărire la începutul tuberizării (12-35 zile), cartoful folosește rezerva de apă din tubercul și nu este pretențios față de umiditate. În schimb, plantele de cartof au cea mai mare nevoie de apă la înflorire. Procesul de tuberizare se desfășoară în condiții de iluminare intensă și corespunde cu faza de îmbobocire-înflorit.

Solurile cele mai bune pentru cultura cartofului sunt cele lutoase și luto- nisipoase. bine structurate, netasate și profunde, permeabile, fără pericol de exces de umiditate, cu apa freatică sub 1,5-2 m.

Pentru realizarea culturilor timpurii sunt recomandate solurile cu un conținut în substanțe organice de 2,5-3% și reacție ușor acidă (pH de 5,5-6,5). Pentru soiurile târzii limitele de pH sunt mai largi, respectiv între 4,5 și 7,5.

Pentru fiecare 1000 kg tuberculi și biomasa epigee aferentă, acesta consumă în medie 5 kg N, 3 kg P2O5, 8 kg K2O, 3 kg CaO și 1 kg MgO.

Dintre îngrășămintele chimice cu azot, cele mai recomandate sunt nitrocalcarul și ureea pe solurile acide, iar pe cele neutre azotatul de amoniu și urea (Viorel Ion, 2010).

Îngrășămintele simple cu fosfor și cu potasiu se aplică înainte de efectuarea arăturii. Îngrășămintele cu azot se aplică în primăvară la pregătirea solului pentru plantare și după tuberizare (Viorel Ion, 2010).

Foto nr.9- Cartoful (Solanum tuberosum L.)

Lucrările solului: Arătura de vară sau de toamnă se efectuează la adâncimea de 28-30 cm. Pe solurile cu peste 12 % argilă, arătura se efectuează cu subsolaj la 10-15 cm, în acest fel creându-se condiții de dezvoltare a tuberculilor. Pe solurile mai puțin profunde, arătura se efectuează la adâncimea de 20- 25 cm.

Plantarea tuberculilor: Materialul de plantat (tuberculii de cartof de sămânță) trebuie să fie certificat, calibrat (uniform ca mărime) și liber de boli (Viorel Ion, 2010). Acesta trebuie să fie produs, recoltat și păstrat în condiții corespunzătoare, iar în momentul plantării, tuberculii trebuie să fie turgescenți, sănătoși și fără colți mai lungi de 5-10 mm, pentru un plantat mecanizat în condiții bune. Cartoful se plantează atunci când temperatura solului la adâncimea de 10 cm depășește 6oC pe solurile mai grele și 4oC pe terenurile nisipoase, iar solul este zvântat, astfel încât să se poată efectua lucrările de pregătire a solului și plantatul fără tasarea solului.

Distanța între rânduri este de 70 cm, iar distanța între tuberculi, pe rând este între 19-27 cm, în funcție de densitate.

Lucrări de îngrijire: combaterea buruienilor, combaterea bolilor, combaterea dăunătorilor, irigarea.

Recoltarea: se recoltează în funcție de soi și cererea pieții.

4.5 Plante legumicole solano-fructoase-aspecte generale

Importanță:

-în alimentația omului în stare proaspătă sau conservată;

4.5.1 Tomatele (Lycopersicon aesculentum, fam. Solanaceae)

Specia Lycopersicon are 2 subspecii: cu creștere determinată care se seamănă direct în câmp pe suprafețe mari și cu creștere nedeterminată care sunt cel mai des folosite în sere, solarii, grădini. Sunt plante termofile, temperatura minimă de germinare a semințelor este de 100C în funcție de soi, temperature optimă este de 240C. Lumina are un rol important în creșterea și fructificarea plantelor. Tomatele au pretenții moderate față de umiditate, în cazul celor cultivate prin răsad este nevoie de irigare.

Reacționează favorabil la fertilizarea cu gunoi de grajd, iar solurile recomandate pentru cultura tomatelor timpurii sunt cele nisipoase. Solurile trebuie să fie afânate, bogate în humus și substanțe nutritive, să aibă o bună permeabilitate pentru aer și apă cu un pH între 6-6,5.

După perioada de vegetație sunt: soiuri timpurii (95-120 zile); soiuri semi-târzii (120-130 zile); soiuri târzii (peste 130 zile).

Lucrările solului: pregătirea terenului începe din toamnă, după desființarea culturii anterioare și se fertilizează.

Plantarea în câmp: se face când temperatura se menține la 10-120C, adică în jurul datei de 1-10 mai în zona noastră. Între plante pe rând, distanța trebuie să fie de 25-40 cm, realizând o densitate de plantare de 40 plante/10 m2. Distanțele de plantare se stabilesc în funcție de soi, adâncimea de plantare este până la prima frunză adevărată. După plantare, fiecare plantă se udă cu 1-2 l apă/plantă pe suprafețe mici sau pe rigole cu norme de udare de 150-200 m3 pe suprafețe mari.

Lucrări de îngrijire: afânarea solului prin prașilă, combaterea bolilor și dăunătorilor. Norma de udare este de 200-400 m3/ha, udările sunt mai frecvente în faza de formare și creștere a fructelor. Udarea se face dimineața între orele 06-08 și seara între 18-19.

Fertilizarea roșiilor în faza de vegetație se face imediat după apariția primelor fructe cu 50 kg azotat de amoniu/ha și 50 kg/ha sulfat de potasiu și la 15-20 zile după prima fertilizare cu 120 kg/ha azotat de amoniu, 100 kg/ha superfosfat și 75 kg/ha azotat de potasiu.

Lucrări de îngrijire cu caracter special:

Copilitul (îndepărtarea lăstarilor formați la subsuoara frunzelor) se face radical lăsându-se doar tulpina principală.

Cârnitul tulpinii (îndepărtarea vârfului de creștere). Se face dupa 3 – 4 inflorescențe, la 2 frunze deasupra ultimei inflorescențe.

Susținerea plantelor se face pe araci sau pe spalier cu sârmă.

Recoltarea se face eșalonat după data de 15 – 20 iunie (Diana Chetreanu-inginer horticultor).

Cap.5 MATERIALE ȘI METODE DE LUCRU UTILIZATE ÎN ANATOMIA VEGETALĂ

5.1 Metoda de lucru

5.2 Specii cultivate în regiune (morfologie)

5.2.1 Cereale: Porumb Perspective, DKC 3939, DKC 5068; Grâul comun

Rădăcina- fasciculată, adică în forma unui mănunchi de fire, aproximativ de aceeași grosime fiecare, dar care diferă prin lungime.

În general, cerealele formează un sistem radicular temporar (rădăcinile embrionare) și un sistem radicular permanent (rădăcinile adventive). Rădăcinile adventive (secundare sau coronare) pornesc de la nivelul nodurilor care alcătuiesc nodul de înfrățire și sunt distribuite aproape de suprafața solului. Primele rădăcini adventive se formează de la primul nod al nodului de înfrățire de pe tulpina principală. Următoarele rădăcini cresc din nodul al doilea, iar următoarele se formează de la nodurile superioare primelor două. Apar astfel trei, patru sau cinci etaje de rădăcini adventive. Internodurile sunt foarte scurte, astfel încât se creează impresia că toate rădăcinile adventive pornesc din același punct. În același mod cum se formează rădăcinile adventive pe tulpina principală, se formează și pe frații acesteia. Fiecare frate are propriile rădăcini adventives (Zanoschi V., Toma C., 1985).

Sistemul radicular la cereale se dezvoltă în cea mai mare parte în stratul arabil, cca. 2/3 dintre rădăcini dezvoltându-se în stratul de 25-30 cm de la suprafața solului. Puține rădăcini ajung până la 100-120 cm (sau chiar mai mult) la cerealele păioase și până la 200 cm la porumb. Dintre cerealele păioase, ovăzul formează cel mai dezvoltat sistem radicular, acesta fiind urmat de secară, grâu și orz.

Foto nr. 9- Rădăcină de porumb

Tulpina (numită pai la cerealele păioase) are o creștere intercalară, respectiv o creștere prin alungirea fiecărui internod în parte. Primul care se alungește este internodul inferior, după care începe să se alungească al doilea internod, apoi al treilea, procesul continuând până la ultimul internod.

La hibridul de porumb Fundulea, tulpina are grosime mijlocie, este elastică, mediu rezistentă la frângere și cădere și poate atinge 260-270 cm înălțime. La hibridul OLT, tulpina ajunge la 245 cm înălțime.

Internodurile nu sunt egale ca lungime și grosime. Lungimea internodurilor crește de la partea inferioară a tulpinii spre cea superioară, cel mai lung fiind internodul superior care poartă inflorescența. Grosimea internodurilor crește de obicei de la bază spre mijlocul tulpinii, iar spre vârf scade din nou.

Internodurile la grâul comun, secară, orz, ovăz sunt goale în interior. La porumb, internodurile sunt pline pe toată lungimea tulpinii.

Nodurile tulpinii cerealelor sunt întotdeauna pline, în ele regrupându-se fascicolele libero- lemnoase într-un fel de rețea. Deasupra fiecărui nod se găsește zona de creștere a internodului ce urmează.

Frunza: Frunzele pornesc câte una de la fiecare nod al tulpinii și sunt lipsite de pețiol. Ele se prind de tulpină prin intermediul tecii, fiind foarte dezvoltată și înfășoară tulpina între două noduri. La partea inferioară, teaca se îngroașă pe o anumită porțiune, regiunea îngroșată numindu-se nod foliar.

La hibrizii de porumb Fundulea 376 și OLT, frunzele sunt semierecte.

Limbul frunzei (limbul foliar), la toate cerealele este alungit, având formă lanceolată și nervuri paralele (Zanoschi V., Toma C., 1985).

La zona de trecere dintre teacă și limbul foliar se găsesc anexele foliare, respectiv

urechiușele și ligula.

Urechiușele (denumite și pinteni) sunt două prelungiri ale bazei limbului foliar, care înconjoară paiul pe o anumită porțiune, în funcție de specie.

Ligula este o formațiune membranoasă situată la limita dintre teacă și limbul foliar, care reprezintă o prelungire a epidermei interne a tecii.

Caracteristicile urechiușelor și ligulei ajută la recunoașterea cerealelor înainte de apariția inflorescenței astfel:

-grâul are urechiușe de mărime mijlocie și adesea cu perișori pe margini, iar ligula este mijlocie;

-orzul are urechiușe mari, care înconjoară tulpina aproape pe jumătate din circumferință, în schimb are ligula redusă;

-ovăzul are frunze lipsite de urechiușe, dar cu ligula foarte dezvoltată, dințată pe margini;

-porumbul are frunze lipsite de urechiușe, iar ligula este mare (3 – 4 mm) și emarginată;

Inflorescența. La cereale, florile nu sunt solitare, ci grupate în inflorescențe simple denumite spiculețe, care la rândul lor sunt grupate în inflorescențe compuse, care pot fi de două tipuri: spic și panicul. Ambele inflorescențe compuse sunt formate dintr-un ax principal, numit rahis, pe care se prind spiculețele (inflorescențele elementare).

Odată cu alungirea tulpinii se dezvoltă și inflorescența, aceasta fiind protejată de teaca ultimei frunze. Apariția inflorescenței este cunoscută în practică sub numele de înspicat. Faza de înspicat începe atunci când primele spiculețe din partea terminală a inflorescenței sunt vizibile din teaca ultimei frunze și se încheie la apariția tuturor spiculețelor din teaca ultimei frunze, moment ce marchează stadiul de înspicat deplin.

La scurt timp după apariția inflorescenței are loc deschiderea florilor. Acest moment poartă denumirea de faza de înflorire, și este marcat de apariția staminelor din învelișul floral.

La inflorescența de tip spic, înflorirea se realizează de la baza treimii superioare către cele două extremități, iar la inflorescența de tip panicul, înflorirea se realizează de la partea superioară a paniculului către partea bazală și de la vârful ramificațiilor către interior. În cadrul spiculețului, înflorirea are loc de la partea bazală a spiculețului către partea superioară. Polenizarea este alogamă la secară și porumb, iar la celelalte cereale este autogamă (Viorel Ion, 2010).

La spic, rahisul este alcătuit din segmente scurte, drepte sau ușor curbate, glabre sau pubescente. Fiecare segment formează la extremitatea superioară o îngroșare numită călcâi, pe care se prind spiculețele. La unele cereale, rahisul este fragil la maturitate, ceea ce face ca spicul să se fragmenteze cu ușurință. La celelalte cereale cu inflorescență de tip spic, rahisul este flexibil.

Foto nr.10- Inflorescența la Triticum aestivum L. (Viorel Ion, 2010)

La inflorescența de tip panicul, rahisul este format din noduri și internoduri. De la noduri pornesc ramificații laterale, mai lungi sau mai scurte, în vârful lor prinzându-se spiculețele. Rahisul paniculului, precum și ramificațiile acestuia sunt în general flexibile.

Spiculețele sunt alcătuite din două bractee numite glume, care constituie învelișul spiculețului, între care se găsesc una sau mai multe flori dispuse pe un ax al spiculețului, format din unul sau mai multe segmente, în funcție de numărul de flori. Fiecare floare prezintă la rândul ei un înveliș floral format din două palee, dintre care una externă sau inferioară, uneori aristată și una internă sau superioară, subțire, uneori transparentă, niciodată aristată. În interiorul paleelor se găsesc elementele de reproducere – androceul și gineceul, precum și două formațiuni membranoase mici, așezate la baza gineceului, numite lodicules (Viorel Ion, 2010).

Androceul este format, la majoritatea cerealelor, din trei stamine, iar gineceul este format dintr-un ovar, terminat cu un stigmat bifidat și penat.

După înflorire și fecundare începe faza de formare a bobului, după care se trece în ultima fază de vegetație a plantelor, respectiv faza de maturitate (sau coacere).

Fructul (boabele de cereale) sunt fructe uscate indehiscente numite cariopse.

La unele specii de cereale, boabele sunt "golașe", adică sunt desprinse după treierat din învelișurile florale (denumite și "pleve"), și anume la: grâu comun, porumb pentru boabe. La alte specii de cereale, boabele sunt "îmbrăcate", adică rămân și după treierat acoperite de pleve, și anume la: orz, orzoaică, ovăz.

Foto nr.11- Boabe Porumb Fundulea 376 (www.pestre.ro)

La hibridul de porumb Fundulea 376, știuletele este cilindro-conic având o lungime de 20-22 cm, are 16-18 rânduri de boabe, rahis de culoare roșie, bobul este dentat, galben.

La hibridul de porumb OLT, știuletele este foarte mare (20-25 cm), cilindro-conic, acoperit de 16 rânduri de boabe, rahisul este de culoare roșie, iar bobul este dentat, de culoare galben-portocalie, prismatic.

Bobul la cereale este constituit din trei părți:

a)învelișuri, care sunt dispuse la exterior și care reprezintă 6-14 % din masa bobului, în funcție de specie, fiind alcătuite din două părți distincte, concrescute, și anume:

-pericarp (învelișul fructului), alcătuit din:

▪epicarp – dispus la exterior și format dintr-un rând de celule turtite, acoperite cu o cuticulă groasă;

▪mezocarp – alcătuit din mai multe rânduri de celule cu pereții îngroșați, ultimul rând fiind format din celule tubulare, prevăzute cu striuri transversale;

▪endocarp – format dintr-un singur rând de celule, rotunde în secțiune și dispuse perpendicular pe mezocarp.

-tegument seminal (învelișul seminței).

b)endosperm, care ocupă cea mai mare parte din interiorul bobului și constituie țesutul de rezervă în care sunt depozitate cea mai mare parte din substanțele nutritive ale bobului, reprezentând 80-86 % din masa bobului.

Endospermul prezintă la exterior un strat de celule de formă regulată, cu pereții mai groși, citoplasmă și nucleu și care conțin grăunciori fini de aleuronă și picături de lipide. Acest strat poartă numele de strat de aleuronă și este alcătuit, la majoritatea cerealelor, dintr-un singur rând de celule, cu excepția orzului, la care stratul de aleuronă este format din 2-3 rânduri de cellule (Zanoschi V., Toma C., 1985).

Sub stratul de aleuronă, endospermului este format din celule mari, cu pereții subțiri, plini cu grăunciori de amidon. Grăunciorii de amidon sunt deși, acoperind citoplasma și nucleii celulelor, având caracteristici diferite în funcție de specie, și anume:

-la grâu sunt sferici sau lenticulari, de dimensiuni variabile cu hilul central puțin vizibil;

-la orz sunt mici, poliedrici;

-la porumb sunt mici, poliedrici, cu hilul în formă de stea;

-la ovăz, pe lângă grăunciorii de amidon simpli, apar și grăunciori compuși.

c)embrion, care este așezat într-o poziție oblică la baza bobului. Embrionul reprezintă viitoarea plantă într-o formă incipientă, ocupă 1,5-12 % din masa bobului, în funcție de specie, și este alcătuit din:

-muguraș (gemulă sau plumulă), care se găsește la partea superioară a embrionului și se prezintă ca un vârf rotund (con de creștere) acoperit de 2-4 frunzișoare;

-coleoptil, care este o teacă protectoare ce acoperă mugurașul până în momentul ajungerii la suprafața solului (faza de ace);

-rădăciniță (radiculă sau radicelă), care se găsește la partea inferioară a embrionului;

-coleoriză, care este o teacă protectoare ce acoperă radicula până în momentul străpungerii tegumentului bobului;

-tulpiniță (tigelă), care face legătura între muguraș și rădăciniță;

-scutișor (scutellum), care reprezintă cotiledonul embrionului, are formă de disc sau scut, acoperă embrionul în partea dinspre endosperm și este echipat cu o rețea de vase conducătoare care, în timpul germinației, explorează endospermul și aprovizionează embrionul cu substanțe de rezervă până la răsărire (Zanoschi V., Toma C., 1985).

-epiblast, care se prezintă ca un apendice așezat în partea din față a embrionului (opus scutișorului) și care este considerat rudimentul celui de-al doilea cotiledon.

5.2.2 Leguminoase pentru boabe- Soia, fasole, mazăre

Rădăcina- cea principală este pivotantă, iar rădăcinile secundare sunt numeroase și mai subțiri, mai puternic sau mai slab ramificate. Sistemul radicular la leguminoasele cultivate în regiune este de Tipul II, cu rădăcina principală mai subțire decât la tipul precedent, mai puțin profundă și cu rădăcini secundare numeroase, mai lungi și bogat ramificate, întâlnindu-se la mazăre, bob și Tipul III, cu rădăcina principală subțire și puțin profundă, cu rădăcini secundare puține la număr și bogat ramificate, destul de puțin deosebite de rădăcina principală ca lungime și grosime, întâlnindu-se la fasole, soia.

La leguminoase se formează nodozități, atât pe rădăcina principală cât și pe cele secundare, ca rezultat al simbiozei plantei cu bacteriile din genul Rhizobium. Nodozitățile pot fi:

-rotunde și mari, la soia;

-rotunde și mai mici, la fasole și mazăre;

-formate în cea mai mare parte pe rădăcina principală, la soia;

-formate pe rădăcinile laterale, la fasole.

Fig. nr.1- Tipuri de rădăcini (după Costache D., 1988)

1 – mazărea (Pisum sativum); 2 – fasolea (Phaseolus vulgaris)

Tulpina. La leguminoasele pentru boabe tulpina este fistuloasă (goală în interior în zona internodurilor).

Talia tulpinii la leguminoasele pentru boabe cultivate în comuna Bivolari, este:

-înaltă la soia (60-150 cm), mazăre (60-150 cm);

-mijlocie, la fasole oloagă (30-50 cm).

Portul tulpinii la leguminoasele pentru boabe poate fi:

-erect la soia, fasole;

-semierect (semiaplecat), la mazăre (soiuri cu talie mică și frunze de tip afila).

-culcat, la mazăre (soiurile cu tulpina lungă și frunze de tip normal).

-volubil, la fasole urcătoare.

După ramificare, tulpina la leguminoasele pentru boabe poate fi:

-bogat ramificată, la fasole (forme cu talie mică – soiuri oloage).

-mijlociu ramificate, la mazăre (tulpina este ramificată mai mult spre bază), soia;

Frunza. Frunzele la leguminoase sunt compuse din trei sau mai multe foliole, cu excepția primelor 2 frunze la fasole și soia care sunt simple și dispuse opus.

După numărul de foliole și după dispunerea foliolelor pe pețiol, frunza la leguminoasele pentru boabe cultivate în zonă poate fi: trifoliată, la fasole, soia; paripenat compusă, la care de-a lungul pețiolului se prind una sau mai multe perechi de foliole, iar terminal se află cel mai adesea un cârcel sau un apendice, rezultat din transformarea foliolei nepereche (mazăre). La baza frunzelor se găsesc două stipele care au formă și mărime caracteristice fiecărei

specii.

Foto nr.12- Frunză de soia

Floarea și inflorescența. Florile la leguminoasele pentru boabe cultivate în zonă sunt grupate în inflorescențe de tip racem: la mazăre, fasole, soia. Racemele sunt dispuse axial pe tulpină la majoritatea leguminoaselor. Alcătuirea florii este specifică familiei Leguminosae, având cinci sepale concrescute și cinci petale libere, diferite ca formă și mărime, una fiind mare (denumită stindard), două laterale mai mici și acoperite parțial de stindard (denumite aripioare) și două petale concrescute și acoperite de aripioare (denumite carenă sau luntriță). Androceul este diadelf, alcătuit din 10 stamine, din care 9 unite și una liberă. Ovarul este unilocular și cuprinde un număr diferit de ovule (1-9 sau mai multe), caracteristic speciei (Zanoschi V., Toma C., 1985).

Culoarea petalelor și mărimea florilor, alături de gruparea lor în inflorescență, constituie caractere importante de recunoaștere a leguminoaselor pentru boabe în faza de înflorire.

Fructul. La leguminoase fructul este o păstaie cu una sau mai multe semințe. Păstaia provine dintr-o carpelă îndoită având marginile sudate, sudura reprezentând partea dorsală a păstăii. Semințele se prind în interiorul păstăi pe partea ventrală. La maturitate, păstaia este dehiscentă la mazăre, fasole și indehiscentă la soia.

După mărime, păstăile sunt cu 2-3 semințe, la soia și mari, cu 4-9 semințe, la fasole, fasoliță, mazăre.

Fig. nr. 2 – Păstăi de leguminoase pentru boabe

1-mazăre (Pisum sativum); 2 – fasole (Phaseolus vulgaris); 3 – soia (Glycine max)

Sămânța. Sămânța este alcătuită din:

-tegument;

-embrion.

Tegumentul sau învelișul seminței este adesea mult îngroșat și greu permeabil (fasole), sau ceva mai subțire și mai permeabil (la soia). Tegumentul este format din :

-testă (învelișul extern);

-tegument intern (învelișul intern).

Testa prezintă la exterior un rând de celule alungite, cu pereții exteriori și laterali foarte îngroșați, uniforme ca mărime și foarte dense.

Tegumentul intern se găsește sub testă, fiind alcătuit din mai multe rânduri de celule ușor comprimate și cu pereții mai subțiri.

Embrionul este alcătuit din: două cotiledoane; tigelă (tulpiniță); muguraș (gemulă); radiculă (rădăciniță).

5.2.3 Plante oleaginoase –floarea soarelui, rapiță

Rădăcina. Sistemul radicular la floarea-soarelui este format dintr-o rădăcină principală pivotantă și o rețea puternic ramificată de rădăcini secundare.

Rădăcina la floarea-soarelui poate pătrunde în sol până la 2-2,5 m, iar ramificațiile laterale se răspândesc pe o rază de peste 70 cm (Semihnenko P., 1960, citat de Bîlteanu Gh., 1993).

Cea mai mare parte a rădăcinilor de floarea-soarelui (50-70%) se găsesc până la adâncimea de 50-70 cm (Bîlteanu Gh., 1993).

Rădăcina la floarea-soarelui are un număr mare de perișori radiculari și o capacitate mare de absorție a apei și a substanțelor nutritive. Rezistența mare la secetă a florii-soarelui se datorește în primul rând sistemului său radicular puternic dezvoltat.

Din partea îngroșată a rădăcinii principale, în apropiere de colet, se formează un număr mare de rădăcini laterale. Acestea cresc la început paralel cu suprafața solului pe o distanță de 10-40 cm față de rădăcina principală, apoi încep să se afunde în sol și să formeze numeroase ramificații.

Foto nr.13- Sistemul radicular la floarea-soarelui

Tulpina la floarea-soarelui este erectă, cilindrică, neramificată și prevăzută cu perișori scurți și aspri. La exterior, tulpina este ondulată până la brăzdată.

Tulpina este plină cu măduvă, aceasta înmagazinând apă, particularitate care contribue la asigurarea rezistenței plantei la secetă.

Diametrul tulpinii variază în mod obișnuit între 2 și 6 cm, tulpina are diferite grosimi de-a lungul ei, fiind mai subțire către partea superioară și bazală. Înățimea tulpinii prezintă o mare variație, de la 0,5 la 5 m, fiind influențată de hibrid, precum și de condițiile de umiditate, nutriție și densitatea culturii. În mod obișnuit, înălțimea tulpinii variază de la 1,1 la 1,7 m. În condiții de secetă, înălțimea tulpinii este sub 1 m.

Hibrizii Performer de floarea-soarelui au tulpina de înălțime mare de 160-170 cm, iar hibrizii Favorit au înălțimea 165-175 cm.

În general, hibrizii mai timpurii au înălțimea tulpinii mai mică, iar cei mai tardivi au înălțimea tulpinii mai mare.

De obicei, tulpina este dreaptă, iar la maturitate se curbează spre partea terminală, sub calatidiu.

Tulpina este neramificată la hibrizii actuali de floarea-soarelui cultivați pentru ulei, tendința de ramificare fiind eliminată prin procesul de ameliorare.

Tulpina crește foarte încet la începutul vegetației, când plantele au 2-3 perechi de frunze, perioadă în care rădăcina crește într-un ritm rapid. Ulterior, ritmul de creștere a tulpinii se intensifică. În faza de formare a calatidiilor, ritmul de creștere a tulpinii este de 2-5 cm pe zi. Creșterea tulpinii în înălțime se termină la sfârșitul înfloririi.

Frunza. În mod obișnuit, numărul de frunze pe plantă este cuprins între 25 și 35, în funcție de hibrid și condițiile de mediu (în special lungimea zilei) din perioada de inițiere a primordiilor foliare.

Hibrizii mai timpurii formează un număr mai mic de frunze pe plantă (25-27 frunze), în timp ce hibrizii mai tardivi formează un număr mai mare de frunze pe plantă (peste 30 frunze).

Hibridul Favorit are 28-30 frunze pe plantă.

Numărul de frunze este o caracteristică specifică fiecărui hibrid în parte, care este influențat în anumite limite de acțiunea factorilor de mediu.

Primele 2-3 perechi de frunze de la baza plantei sunt dispuse opus, următoarele frunze fiind alterne, având o dispunere elicoidală pe tulpină.

Frunzele la hibridul de floarea-soarelui Performer sunt de culoare verde-deschis.

Frunzele sunt variabile în privința mărimii, a formei generale și a formei vârfului, a bazei limbului și a marginii acestuia, precum și în privința pilozității.

Limbul foliar este, în general, neted, dar poate prezenta și diferite grade de gofrare.

Pețiolul frunzelor este bine dezvoltat, lățit la locul de prindere pe tulpină. În partea superioară a plantei, pețiolul frunzelor prezintă un jgheab prin care apa de ploaie colectată de frunze este condusă spre tulpină și apoi în jos spre rădăcină.

Nervațiunea frunzei constă dintr-o nervură mare de-a lungul frunzei și nervuri laterale ramificate, care pot forma cu nervura principală un unghi ascuțit, drept sau aproape drept, obtuz.

Frunzele se adaptează ușor la vânt, datorită pețiolului lung și elastic. De asemenea, frunzele umbresc bine solul și îl protejează de căderea directă a picăturilor de ploaie.

Frunzele de floarea-soarelui suportă bine fenomenul de ofilire temporară, care este determinat de insuficiența apei în sol.

Frunzele florii-soarelui se mișcă in timpul zilei pentru a maximiza intercepția luminii solare, fenomen numit diaheliotropism.

În funcție de aprovizionarea cu apă și fertilitatea solului, o plantă matură de floarea-soarelui are o suprafață foliară cuprinsă între 2500 și 13500 cm2. În condiții de deficit hidric, suprafața foliară a plantei este sub 2000 cm2 (Ion V. și colab., 2004).

Inflorescența. Florile sunt grupate în inflorescențe de tip racem denumite calatidiu, antodiu sau capitul. Diametrul capitulului la soiul Performer este de 22-25 cm, iar la Favorit este mai mare, convex, compact și bine acoperit cu semințe.

Hibrizii mai tardivi au, în general, un calatidiu mai mare decât hibrizii mai precoci. De asemenea, hibrizii cu semințe mari, destinați obținerii de semințe pentru spart sau semințe pentru halva, au calatidiu cu diametru mai mare (chiar peste 40 cm).

Hibrizii pentru ulei au un calatidiu cu diametru mai mic, cuprins între 10 și 25 cm, dar poate fi de peste 25 cm în condiții pedoclimatice și agrotehnice optime.

Ritmul de creștere a calatidiului în diametru este în medie de 0,45 cm/zi, cu limite de variație cuprinse între 0,4 și 0,52 cm/zi (Ștefan V. și colab., 2007).

Poziția calatidiului este variabilă. Astfel, calatidiile în curs de dezvoltare fac mișcări de orientare după Soare (fenomen de heliotropism), astfel încât suprafața calatidiului formează un unghi drept cu direcția de cădere a razelor solare. Heliotropismul calatidiului tânăr încetează în momentul înfloririi, când toate calatidiile se orientează către direcția din care răsare Soarele la începutul înfloririi.

În timpul înfloritului, de obicei calatidiul are o poziție verticală față de suprafața solului și este îndreptat spre est. Dar, pe măsură ce se dezvoltă semințele, calatidiul se înclină în mod diferit, la unele genotipuri rămânând erect.

Calatidiile pot fi plate, convexe, concave sau neregulate.

Foto nr. 14- Inflorescența la floarea-soarelui

Receptaculul are forma unui disc circular, cu grosimea cuprinsă între 1 și 4 cm, acesta fiind înconjurat de câteva rânduri de foliole de formă triunghiulară sau alungită, cu vârfurile ascuțite, numite bractee. Bracteele sunt frunze modificate, dispuse pe marginea receptaculului și care până la deschiderea inflorescenței acoperă florile.

Florile din inflorescență sunt de două tipuri, si anume: flori ligulate (sterile) și flori tubuloase (fertile).

Florile ligulate sunt dispuse radiar pe marginea inflorescenței, în 1-2 rânduri. Acestea sunt în număr de 30-70 și sunt asexuate sau unisexuate, fapt pentru care rămân întotdeauna sterile.

Forma florilor ligulate este alungită, ovoidală sau rotunjită, cu partea superioară catifelată și partea inferioară fin-ciliată. Petalele florilor ligulele sunt lungi de 6-10 cm și late de 2-3 cm.

Culoarea florilor ligulate este galbenă, cu diferite nuanțe (galben-auriu, galben-pai sau galben-portocaliu), dar se întâlnesc și flori ligulate violete, purpurii sau roșii.

Florile tubuloase sunt florile propriu-zise. Acestea sunt hermafrodite, actinomorfe, dispuse în cercuri concentrice. Acestea sunt în număr de 600-2.500, dar în cazul plantelor izolate, la care calatidiul este mai mare, numărul florilor tubuloase poate ajunge chiar până la 10.000.

Caliciul este redus la 2-4 solzișori incolori, de 4 mm lungime, dispuși în partea superioară a ovarului.

Corola este actinomorfă, gamopetală, tubuloasă, alcătuită din 5 petale concrescute, cu cinci dințișori. La exterior, corola este de culoare galbenă de diferite nuanțe, mai rar violet-închis, iar la interior aceasta este galbenă-portocaliu, roșu-brun, roșu-cenușiu sau chiar neagră.

Corola la floarea-soarelui este formată din tubul (gâtul) corolei și limbul corolei (partea deschisă în formă de pâlnie) cu cinci dinți ce reprezintă vârfurile celor cinci petale concrescute.

Lungimea corolei la o floare deschisă este de 9-12 mm. Lungimea tubului corolei este cuprinsă între 5,1 și 6,2 mm, iar diametrul este cuprins între 1,7 și 2,3 mm. Datorită formei tubuloase, tubul corolei are și rolul de rezervor de nectar, acesta îngustâdu-se spre bază și formând un inel în interiorul căruia este dispus țesutul nectarifer (Viorel Ion, 2010).

Androceul este sinanter, adică staminele sunt concrescute prin anterele lor, în timp ce filamentele rămân libere. Acest proces se numește sinantrie, de unde și denumirea de familia Synanterae dată de unii autori compozitelor.

Staminele sunt în număr de 5, au filamentele albicioase și anterele alungite, legate între ele printr-o pieliță fină, elastică.

Anterele au vârfurile late, iar în stadiul de mugure închid tubul anterelor la partea superioară, care este de culoare brun-închisă până la neagră.

Grăunciorii de polen sunt relativ mari, de 34–45 micrometri (Vrînceanu Al.V., 2000). Aceștia au o formă sferică și sunt de culoare galbenă. De asemenea, suprafața lor este lipicioasă și cu excrescențe sub formă de ghimpi, ceea ce face ca aceștia să se aglutineze. Datorită acestor caracteristici, transportul grăunciorilor de polen prin intermediul vântului se face cu dificultate, în schimb aceștia au o bună aderență la corpul insectelor.

Gineceul este alcătuit din ovar, stil și stigmat. Ovarul florii-soarelui este inferior și format din două carpele concrescute numai prin marginile lor, cu o cavitate unică ce conține un singur ovul.

Stilul este albicios și este plasat în interiorul tubului anterelor, purtând stigmatul, are rolul de a răspândi polenul prin străpungerea anterelor și de a ridica stigmatul deasupra polenului propriu, pentru a favoriza polenizarea încrucișată.

Stigmatul este bifurcat și acoperit pe partea exterioară cu peri monocelulari, având de obicei aceeași culoare în partea superioară ca și partea interioară a florii tubuloase. Stigmatele pot fi și de culoare roșie, sau numai pe margini, cu toate că tubul florii este galben-portocaliu în interior.

Funcția principală a stigmatului este de a recepta grăunciorii de polen în vederea germinației acestora și realizării fecundării.

Fructul, care este numit impropriu sămânță, este o achenă cu pericarpul pielos, neconcrescut cu sămânța. Pericarpul sau coaja se formează din pereții ovarului, iar sămânța propriu-zisă din ovul.

Tigelă

Foto nr.15- Fructe de floarea-soarelui Radiculă

Fig. nr. 3-Structura achenei la floarea-soarelui

Fructul este în general alungit, ascuțit la capătul cu care se prinde de calatidiu. Achenele au lungimea cuprinsă între 8 și 25 mm, lățimea între 3,5-9 mm și grosimea între 2,5 și 5 mm.

La hibrizii actuali, pericarpul (coaja) reprezintă între 24 și 34% din greutatea fructului (Ion

V. și colab., 2000). Pericarpul are o culoare albă, cenușie, neagră sau poate fi vărgat.

În pericarp, între suber și sclerenchim se găsește un strat de celule denumit “strat tare“ sau “strat carbonogen”. Stratul carbonogen conține cca. 75% carbon, fiind dens și tare, prezența acestuia mărind rezistența fructelor la atacul moliei florii-soarelui (Homoeosoma nebulella).

Sămânța este învelită într-o membrană concrescută cu endospermul, formând o peliculă subțire care protejează embrionul. Embrionul este format din două cotiledoane mari, acestea având rolul de țesuturi de rezervă, în care se acumulează cea mai mare cantitate de ulei și proteină din semințe. Între cele două cotiledoane, la vârful ascuțit al seminței, se află gemula, tigela și radicula.

Pericarpul fructului se poate dezvolta complet chiar dacă fecundarea nu are loc. Ca atare, într-o inflorescență de floarea-soarelui se găsește aproape întotdeauna un anumit procent de fructe la care pericarpul este dezvoltat normal sau aproape normal, însă fără sămânță (fără miez), fructe denumite semințe seci. Ponderea semințelor seci pe calatidiu poate ajunge până la 30%.

Numărul de semințe pe calatidiu variază în mod obișnuit între 400 și 1400 semințe

(Ștefan și colab., 2007; Ion V. și colab., 2000, 2004).

5.2.4 Plante tuberculifere-cartof: soiuri-Silavana (cartof alb semitimpuriu); Memphis (cartof roșu semitimpuriu); Adora (cartof timpuriu dietetic); Sifra (cartof timpuriu rezistent la secetă).

Rădăcina este fibroasă, ramificată, cu o mare putere de absorbție a apei și a elementelor nutritive, dar cu o putere slabă de pătrundere în sol, majoritatea rădăcinilor aflându-se la adâncimea de 30-40 cm.

La cartof întâlnim tulpini subterane (stolonii și tuberculii) și tulpini aeriene (vrejii).

Stolonii sunt ramificații ale tulpinii subterane, sunt în număr de 12-15 pe plantă, au 10-15 cm lungime și sunt suculenți. Aceștia au o poziție orizontală sau oblică în jos și sunt formați din noduri și internoduri. Prin îngroșarea ultimelor 10-12 internoduri de la partea terminală, stolonilor formează tuberculii.

Tuberculii sunt organele plantei în care se acumulează substanțele de rezervă. La un tubercul de cartof se poate distinge partea bazală (partea la care se prinde stolonul într-o ușoară adâncitură) și partea apicală sau vârful (unde se află un mugure terminal). Pe suprafața tuberculilor se află niște adâncituri (ochii) formați fiecare din câte trei muguri situați la baza unei formațiuni mai mult sau mai puțin îngroșată și proeminentă denumită sprânceană. Numărul, mărimea și adâncimea ochilor variază în funcție de soi. Tuberculii de cartof au diferite forme (sferici, ovali, alungiți, reniformi), culori (coaja poate fi galbenă, roză, violacee sau roșie, iar miezul poate fi alb sau galben) și mărimi, în funcție de soi.

Mărimea și forma tuberculilor determină modul de utilizare, și anume: tuberculi de formă sferică sau rotund-ovală, cu diametrul de 40 – 55 mm sunt preferați pentru chips, iar tuberculii de formă lung ovală, mai lungi de 55 mm sunt preferați pentru pommes-frittes.

Tuberculii sunt organele vegetative de înmulțirea ale cartofului. Din mugurele central al fiecărui ochi se formează colți. În cazul ruperii colților care se formează din mugurele central, pornesc în vegetație și mugurii laterali ai ochilor, formându-se alți colți. Din colții formați în condiții optime de temperatură și umiditate, după plantare se formează rădăcini și tulpini.

Foto nr.15 -Tuberculi Adora și Memphis (agrointeligența.ro)

Tulpinile ajung la suprafața solului, moment ce marchează faza de răsărire, iar în prezența luminii înverzesc și formează frunze. Paralel cu formarea frunzelor, tulpinile cresc, ajungând la dimensiunile maxime în timpul înflorii.

În partea subterană, cresc rădăcinile, iar pe tulpină se formează stolonii, care pe măsură ce cresc se îngroașă la capăt și formează tuberculii ce cresc, de regulă, după terminarea creșterii părții aeriene a plantei. Tuberculii tineri sunt protejați de epidermă care se exfoliază, locul ei fiind luat de peridermă sau coajă. Periderma este elastică, netedă, rugoasă sau reticulată, în funcție de soi.

Uniformitatea și mărimea tuberculilor depind de lungimea perioadei de tuberizare, respectiv de lungimea perioadei de când începe și când se termină transformarea stolonilor în tuberculi. Cu cât această perioadă este mai scurtă, cu atât tuberculii sunt mai uniformi ca mărime. La soiurile timpurii și extratimpurii, tuberizarea începe după 12-14 zile de la răsărire, iar la soiurile târzii tuberizarea începe la 20-35 de zile de la răsărire. Numărul tuberculilor formați la cuib este determinat de soi, mărimea tuberculului plantat, densitatea de plantare, numărul de tulpini principale, perioada de creștere și condițiile pedoclimatice și fitotehnice.

Repausul germinal este faza ce urmează imediat recoltării tuberculilor, în care aceștia nu încolțesc chiar dacă condițiile de temperatură și umiditate sunt optime. Lungimea acestei faze depinde de soi și condițiile în care a fost cultivat cartoful (temperatura și precipitațiile din timpul perioadei de vegetație a plantelor).

Frunzele sunt compuse și imparipenat-sectate, cu foliole de mărimi diferite care alternează.

Numărul de frunze pe tulpină variază între 8 și 12, în funcție de soi.

Florile sunt grupate în cime simple sau compuse, sunt pe tipul 5, iar corola poate fi de culoare albă, violacee, albastră, albastră-violacee, roză-violacee, albă-gălbuie.

Fructul este o bacă de formă sferică sau conică, cărnoasă și suculentă, de culoare verde sau pigmentată în albastru sau violaceu.

5.2.5 Tomatele cultivate în câmp – sunt plante anuale, cu o perioadă de vegetație de 110 – 170 de zile, în funcție de soiul cultivat.

Rădăcina. Sistemul radicular este puternic dezvoltat, rădăcina principală pătrunzând adânc în sol, formând numeroase ramificații laterale.

La plantele cultivate prin semănare direct în câmp, rădăcina principală este mai dezvoltată, fiind pivotantă, pe când la cele cultivate prin răsad, rădăcina este superficială.

Tulpina tomatelor emite cu ușurință rădăcini adventive. La soiurile cu port pitic, tulpina este erectă, cu creștere limitată la 40 – 60 cm. La soiurule cu port înalt, tulpina ajunge la 120 – 150 cm înălțime. În prima parte a perioadei de vegetație, ca răsad, tulpina este fragedă și se rupe cu ușurință, din care cauză, la soiurile cu port înalt trebuie aplicați araci sau spaliere. Tulpina are tendința de a forma copili, la subsuoara fiecarei frunze. Formarea acestora trebuie frânată prin copilit, întrucât întârzie recolta.

Frunzele au circa 10-25 cm, de formă penat-compusă, cu 5-9 frunzulițe, fiecare dintre acestea având până la 8 cm lungime, cu margini serate.

Florile la tomate sunt grupate sub formă de ciorchini, se formează continuu, inserate atât pe tulpina principală, cât și pe copili. Primele flori apar după a 4 a – a 10 a frunză, iar următoarele la fiecare 2 – 4 frunze (ISEOVerde.ro).

Fructul este o bacă de culoare, formă și mărime diferite, în funcție de soi. Greutatea lui variază între 30 și 600 g.

5.3 Cercetări histo-anatomice asupra unor plante alimentare cultivate în regiune

Cap.6 REZULTATE ȘI DISCUȚII

Cap.7 UTILIZAREA DATELOR ÎN PROCESUL DIDACTIC

7.1 Valorificarea instructiv-educativă a studiului plantelor alimentare în lecțiile de biologie.

Sistemul de învățământ este organizat pe clase și discipline de studiu, iar unitatea de bază a acestuia este lecția, privită ca formă organizată de activitate de învățare, coordonată de profesor, având ca beneficiari elevii, dispunând de un anumit interval de timp.

Promovarea plantelor alimentare în cadrul orelor de biologie din gimnaziu se poate realiza de exemplu, conform noii Programe școlare, la Clasa a V-a, în cadrul unor lecții despre ecosistemele artificiale, cum ar fi: ,,Grădina de legume″, ,,Livada și via″ sau ecosisteme naturale: ,,Pajiștea de câmpie″.

Foto nr.16 -Lecție clasa a V-a ,,Pajiștea de câmpie″

De asemenea, unele plante alimentare se pot studia și la clasa a VI-a în cadrul lecțiilor: ,,Celula, unitatea de bază a tuturor organismelor″, unde se pot face observații macroscopice aupra unor celule vegetale sau observarea celulelor din epiderma de ceapă; ,,Țesuturi vegetale″, de asemenea, pot fi evidențiate diferite țesuturi din organele unor plante alimentare; ,,Organismul unei plante superioare″, evidențiindu-se alcătuirea unei plante cu flori; lecții despre funcțiile de nutriție la plante, evidențiindu-se rolul anumitor organe ale plantelor în îndeplinirea acestor funcții: evidențierea respirației aerobe la plante folosind semințe germinate de grâu, evidențierea zonei rădăcinii implicate în absorbția apei cu ajutorul plantei de fasole etc.

La clasa a VIII-a, diferite plante alimentare pot fi studiate în lecțiile despre ecosisteme:

,, Agroecosisteme″, ,,Poluarea agroecosistemelor″.

Proiectul de lecție este documentul în care se reflectă „scenariul” didactic, adică felul în care se va desfășura activitatea didactică, astfel încât obiectivele propuse să fie îndeplinite.

Proiectul de lecție are un caracter strategic, precizând ceea ce urmează să întreprindă profesorul împreună cu elevii obiectivele fiecărui eveniment fiind întemeiate pe ceea ce s-a realizat anterior, constatat prin intermediul conexiunii inverse.

Proiect de lecție

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 SANTA MARE

PROFESOR: ASAVETEI LĂCRĂMIOARA-ELENA

DATA: 5.XI.2018

ARIA CURRICULARĂ: MATEMATICĂ ȘI ȘTIINȚE

DISCIPLINA: BIOLOGIE

CLASA: a V-a

SUBIECTUL: ,, PAJIȘTEA DE CÂMPIE″

TIMP :50 minute

TIPUL LECȚIEI: Lecție de transmitere și dobândire a cunoștințelor

SCOPUL LECȚIEI: îmbogățirea cunoștințelor elevilor cu privire la speciile reprezentative din pajiștea de câmpie, relațiile dintre acestea, importanța pajiștilor și impactul omului asupra mediului;

COMPETENȚE GENERALE:

1. Explorarea sistemelor biologice, a proceselor și a fenomenelor, cu instrumente și metode științifice.

2. Comunicarea adecvată în diferite contexte științifice și sociale.

3. Rezolvarea unor situații problemă din lumea vie, pe baza gândirii logice și a creativității.

4. Manifestarea unui stil de viață sănătos într-un mediu natural propice vieții.

COMPETENȚE SPECIFICE:

Extragerea informațiilor din texte, filme, tabele, desene, scheme, ca surse pentru identificarea caracteristicilor unor sisteme biologice, a unor procese și fenomene.

Realizarea dirijată a unor activități simple de investigare pe baza unor fișe de lucru date.

2.2. Utilizarea adecvată a terminologiei specifice biologiei în comunicarea orală și scrisă.

4.1. Utilizarea achizițiilor din domeniul biologiei în viața cotidiană.

4.2. Recunoașterea consecințelor activităților umane și ale propriului comportament asupra mediului înconjurător.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE ALE LECȚIEI:

La sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili să:

O1. Să stabilească biotopul unei pajiști de câmpie;

O2. Să identifice speciile reprezentative din pajiștea de câmpie, evidențiind adaptările acestora și relațiile dintre ele;

O3. Să precizeze importanța pajiștilor și impactul omului asupra mediului;

STRATEGIA DIDACTICĂ:

Metode și procedee: conversația euristică, observația, diagrama Venn, metoda R.A.I., explicația, învățarea prin descoperire,

expunerea.

Forme de organizare a activității elevilor: activități frontale, activități în echipă, activități individuale.

Resurse:

Materiale: tablă, fișă de lucru, caiet de biologie, obiecte de scris, imagini cu specii din pajiștea de câmpie, PPT, minge;

Umane: 18 elevi;

Temporale: 50 de minute.

BIBLIOGRAFIE:

Ciobanu, M.- ,,Didactica Științelor biologice″, Ed. Didactică și Pedagogică, București.

Costică Naela – ,,Metodica predării biologie″, Ed. Graphys, Iași, 2008.

Fodor Atia Mihaela, Sună Leontina- ,,Manual de biologie pentru clasa a V-a″, Ed.Sigma, București, 2017.

***Programa școlară biologie, Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, clasa a V a, București, 2017.

DESFĂȘURAREA LECȚIEI

SCHEMA LECȚIEI

BIOTOPUL:

Clima: aspră cu veri calde și secetoase, ierni geroase;

Temperatura medie anuală: cca. 100C

Precipitații: reduse, cu perioade lungi de secetă.

BIOCENOZA:

1.Ciuperci: ciuperca de câmp;

2.plante ierboase: →cereale spontane (pir, păiuș), mac, mușețel, sunătoare, păpădie, trifoi etc.

→cereale cultivate (grâu, porumb, secară), floarea soarelui, sfecla de zahăr, rapița.

3.arbuști: păducel, lemn, câinesc

4.animale: insecte (lăcuste, buburuze, fluturi, greieri), păsări (prepelița, potârnichea, cioara, vrabia, uliul, acvila de câmpie), mamifere

(cârtița, șoarecele de camp, hârciogul, popândăul, iepurele, vulpea).

Relații între viețuitoare: Lanțuri trofice din pajiștea de câmpie

P C1 C2 C3 P C1 C2 C3

cereale→șoarece de câmp→șarpe→uliu șorecar; floarea-soarelui→fluture→șopârlă→acvilă;

P C1 C2

iarbă→lăcustă→prepeliță

Importanța pajiștilor: -plante medicinale mușețel, sunătoare, păducel;

-plante melifere: rapița, floarea-soarelui;

-plante alimentare cultivate: grâu, porumb, floarea-soarelui, sfecla de zahăr.

-plante spontane: lucerna, trifoi.

Impactul omului asupra pajiștilor: -terenuri agricole; suprapășunat;

-construirea de locuințe, drumuri, dezvoltarea turismului.

GRUPA NR.1

FIȘĂ DE ACTIVITATE

1.Identificați caracterele generale ale speciilor din imagini:

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

2.Realizați un lanț trofic cu ajutorul speciilor din imaginile de mai sus:

………………………………………………………………………………………………………

3.Precizați importanța plantelor din imagini, care se găsesc într-o pajiște de câmpie:

Porumb:……………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………

Grâu:………………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………….

GRUPA NR.2

FIȘĂ DE ACTIVITATE

1.Identificați caracterele generale ale speciilor din imagini:

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………………………

2.Realizați un lanț trofic cu ajutorul speciilor din imaginile de mai sus:

………………………………………………………………………………………………………

3.Precizați importanța plantelor din imagini, care se găsesc într-o pajiște de câmpie:

Floarea-soarelui:………………………………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………

Sfeclă de zahăr:…………………………………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………

Păducel:……………………………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………………………

GRUPA NR. 3

FIȘĂ DE ACTIVITATE

1.Identificați caracterele generale ale speciilor din imagini:

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………………………

2.Realizați un lanț trofic cu ajutorul speciilor din imaginile de mai sus:

………………………………………………………………………………………………………

3.Precizați importanța plantelor din imagini, care se găsesc într-o pajiște de câmpie:

Mușețel:…………………………………………………………………………………………….

Lucernă:……………………………………………………………………………………………

Rapiță:……………………………………………………………………………………………..

Proiect de lecție

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 SANTA MARE

PROFESOR: ASAVETEI LĂCRĂMIOARA-ELENA

DATA: 15.X.2018

ARIA CURRICULARĂ: MATEMATICĂ ȘI ȘTIINȚE

DISCIPLINA: BIOLOGIE

CLASA: a VI-a

SUBIECTUL: ,, ȚESUTURI VEGETALE″

TIMP :50 minute

TIPUL LECȚIEI: Lecție mixtă cu experiment integrat

SCOPUL LECȚIEI: îmbogățirea cunoștințelor elevilor cu privire la tipurile de țesuturi vegetale și formarea de deprinderi și priceperi evidențiind rolul unor țesuturi ale plantelor.

COMPETENȚE GENERALE:

1. Explorarea sistemelor biologice, a proceselor și a fenomenelor, cu instrumente și metode științifice.

2. Comunicarea adecvată în diferite contexte științifice și sociale.

3. Rezolvarea unor situații problemă din lumea vie, pe baza gândirii logice și a creativității.

4. Manifestarea unui stil de viață sănătos într-un mediu natural propice vieții.

COMPETENȚE SPECIFICE:

1.2.Realizarea independentă a unor activități de investigare pe baza unor fișe de lucru date;

1.3. Colaborarea în echipă pentru îndeplinirea sarcinilor de explorare a sistemelor vii;

3.1. Interpretarea diverselor modele ale unor sisteme biologice.

3.2. Aplicarea unor algoritmi selectați adecvat în investigarea lumii vii.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE ALE LECȚIEI:

La sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili să:

O1. Să definească noțiunea de țesut;

O2. Să evidențieze principalele tipuri de țesuturi embrionare și definitive;

O3. Să precizeze localizarea, caracteristicile și funcțiile țesuturilor vegetale;

STRATEGIA DIDACTICĂ:

Metode și procedee: conversația euristică, observația dirijată, explicația, învățarea prin descoperire, demonstrația.

Forme de organizare a activității elevilor: activități frontale, activități în echipă, activități individuale.

Resurse:

Materiale: tablă, fișă de lucru, caiet de biologie, obiecte de scris, material biologic proaspăt (frunze de mentă, dafin, coji de portocale, tuberculi de cartofi), trusă pentru observații la microscop (lame, lamele, microscop), videoproiector, fișe de lucru

Temporale: 50 de minute.

Umane: 12 elevi

BIBLIOGRAFIE:

Ciobanu, M.- ,,Didactica Științelor biologice″, Ed. Didactică și Pedagogică, București.

Naela Costică – ,,Metodica predării biologie″, Ed. Graphys, Iași, 2008.

Silvia Olteanu, Iuliana Tanur- ,,Manual de biologie pentru clasa a VI-a″, Ed.Didactică și Pedagogică, București, 2018

***Programa școlară biologie, Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, clasa a V a, București, 2017.

DESFĂȘURAREA LECȚIEI

SCHEMA LECȚIEI-ȚESUTURI VEGETALE

Țesutul=o grupare permanentă de celule care au aceeași formă și îndeplinesc aceeași funcție.

După gradul de diferențiere celulară:→țesuturi embrionare (meristeme), apărute din diviziunea celulei-ou, alcătuite din celule

nespecializate mici, rotunde, fără spații între ele, care se divid permanent.

→țesuturi definitive, iau naștere din meristeme care nu se mai divid și se specializează pentru

îndeplinirea unor funcții.

FIȘĂ DE LUCRU

I.Evidențierea rolului țesutului secretor din organe vegetale:

II.Evidențierea țesutului de depozitare din tuberculul de cartof:

7.2 Valorificarea instructiv-educativă a studiului plantelor alimentare în cadrul cercului de biologie

Cercul de biologie

Activitățile din cadrul cercului de biologie permit creșterea capacității de cunoaștere a elevilor în domeniul disciplinelor biologice și permit desfășurarea unor activități de cercetare, prin muncă independentă, realizând dezvoltarea interesului pentru investigarea fenomenelor biologice, cultivarea spiritului de responsabilitate pentru munca desfășurată, formarea unor deprinderi de lucru specifice biologiei, precum și dezvoltarea unor calități umane.

Prin urmare, activitățile din cadrul cercului de biologie urmăresc:

-Însușirea de noi informații referitoare la diversitatea organismelor și a fenomenelor specifice lumii vii;

-Stimularea interesului pentru cunoașterea și cercetarea fenomenelor biologice;

-Formarea și dezvoltarea unor deprinderi de folosire a tehnicilor de lucru specifice biologiei;

-Stimularea respectului pentru natură și înțelegerea necesității protejării acesteia.

Organizarea cercului de biologie presupune:

-Înscrierea elevilor;

-Elaborarea planificării calendaristice a cercului;

-Repartizarea sarcinilor de lucru membrilor cercului;

-Controlul și îndrumarea elevilor;

-Selectarea modalităților de evaluare sau valorificare a activităților propuse.

În vederea constituirii cercului de biologie, selectarea elevilor reprezintă o etapă importantă care presupune buna cunoaștere de către profesor a aptitudinilor și intereselor celor care doresc să participe la această formă de activitate. În acest scop, profesorul poate realiza un chestionar, ulterior, luând în considerare și situația școlară sau fișa psihopedagogică a elevilor.

Cercul de biologie trebuie să aibă un responsabil – care asigură evidența membrilor, a sarcinilor de lucru repartizate acestora, a aparaturii și a materialelor ce se folosesc în cadrul cercului – un secretar și un colectiv de redacție.

Cercul de biologie ”Micii biologi” de la Școala Gimnazială nr.1 Santa Mare, județul Botoșani are ca scop însușirea unor cunoștințe teoretice și formarea unor deprinderi practice specifice biologiei, precum și dezvoltarea la elevi a unor atitudini care să inducă valori umane pozitive:

●dezvoltarea unei gândiri deschise, creative, a independenței în luarea unor decizii;

●manifestarea inițiativei, a disponibilității de a aborda sarcini variate, a perseverenței, a tenacității și a capacității de concentrare;

●formarea motivației pentru studierea științelor naturii ca domeniu relevant pentru viața socială și profesională;

●formarea deprinderilor de a utiliza concepte și metode moderne în rezolvarea unor probleme practice sau în abordarea unor situații cotidiene;

●formarea unui stil de viață sănătos prin dobândirea respectului față de viața personală, de sănătatea proprie și a celorlalți;

●manifestarea spiritului de inițiativă în situații critice ce vizează sănătatea;

●dobândirea unui comportament ecologic.

Obiectivele generale urmărite în cadrul activităților cercului de biologie sunt:

Inițierea elevilor în organizarea și desfășurarea muncii de cercetare în teren;

Dezvoltarea interesului pentru cunoaștere, observare, investigare a sistemelor biologice;

Îmbogățirea noțiunilor asimilate în cadrul lecțiilor de biologie și aplicarea acestora în practică;

Dezvoltarea unor deprinderi practice și tehnici de lucru specifice biologiei;

Evidențierea interdependenței unor fenomene din natură, a relației dintre organisme și mediul lor de viață;

Cunoașterea principalelor plante alimentare cultivate în zona noastră și a condițiilor necesare cultivării acestora.

Dotarea laboratorului de biologie cu ierbare, albume foto, colecții semințe;

Formarea unui comportament ecologic, de conservare și ocrotire a naturii.

Organizarea activităților în cadrul cercului de biologie

Organizarea activității cercului de biologie se face cu scopul de a dezvolta la elevi încrederea în forțele proprii, perseverența în soluționarea și afirmarea răspunsului la unele probleme care îi frământă, spiritul creator, deprinderea de a munci independent, și nu în ultimul rând dragostea pentru natură.

Fiecare activitate desfășurată în cadrul cercului se consemnează într-un caiet, menționându-se totodată și modul în care sunt îndeplinite sarcinile incluse în planul de activitate propus. Evidența trebuie să fie operativă și să contribuie la o cât mai corectă și completă urmărire a modului de desfășurare a cercului.

Responsabilul cercului trebuie să urmărească permanent și îndeaproape activitatea elevilor implicați, să cunoască stadiul performanțelor obținute și evoluția lor în timp.

În cadrul acestui cerc de biologie, activitatea s-a desfășurat pe baza unei tematici corelate cu posibilitățile reale de lucru, cu vârsta și capacitatea elevilor de a rezolva sarcinile propuse, cu baza didactico-materială a școlii și cu timpul disponibil.

activitățile s- au desfășurat individual și pe grupe:

activități individuale prin:

realizarea de referate: ,,Alimente sănătoase vs. Alimente nesănătoase″ ,,Plantele alimentare și condițiile cultivării lor″;

studiu individual

lucrări practice: cultivarea de semințe, îngrijirea unor plante alimentare.

activități de grup- grupurile au fost formate din câte 3 elevi care au colaborat, au cooperat, au schimbat informații și idei în vederea realizării de: investigații, lucrări practice, proiecte, prezentări PPT, portofolii etc.

Foto nr.17- Prezentare PPT despre plante alimentare

Foto nr.18-Prezentare PPT despre plante alimentare

Prin activitatea cercului de biologie am urmărit tratarea teoretică și practică a temelor propuse. Elevii au fost puși în acest mod să exerseze munca de cercetare și documentare științifică, să identifice aspectele utile ale cunoștințelor pe care le posedă și să le aplice în mod creator.

Prin abordarea temelor de către elevi s-a urmărit:

aprofundarea și extinderea cunoștințelor dobândite la orele de clasă;

valorificarea resurselor materiale existente- datorită acestui fapt s-a apelat la obiecte, materiale utilizate în viața de zi cu zi.

caracterul interdisciplinar al cunoștințelor.

În cadrul orelor de cerc au fost folosite următoarele metode didactice:

metode de comunicare orală:

metode expozitiv- explicative –de exemplu, explicarea acțiunii agenților poluanți asupra stratului de ozon;

metoda conversației;

metoda discuțiilor și dezbaterilor.

metode de comunicare scrisă:

metoda lecturii;

metoda instructajului pentru realizarea de vizite didactice, metode de explorare a realității;

modelarea- întocmirea de scheme

metode bazate pe acțiune:

proiectul- portofoliul;

metoda lucrărilor practice-cultivarea semințelor plantelor alimentare.

metode de raționalizare a timpului:

metoda activității cu fișele;

instruirea asistată de calculator.

Foto nr.19- Plantarea semințelor în cadrul Cercului de biologie

Mijloace didactice utilizate în cadrul activității cercului de biologie:

materiale informativ- demonstrative: manuale școlare, internet, fișe de documentare/ instruire, diferite surse bibliografice (cum ar fi: revistele Terra, Gazeta Agriculturii etc);

materiale pentru formarea și exersare deprinderilor: ustensile de laborator, substanțe, obiecte și diferite materiale din natură;

materiale pentru raționalizarea timpului: fișe de lucru.

materiale de evaluare: fișe de observații, proiectul, portofoliul.

mijloace tehnice: calculatorul, videoproiectorul, aparatura video.

Foto nr.20- Plante alimentare crescute și îngrijite de elevi în cadrul Cercului de biologie

TEMATICA CERCULUI DE BIOLOGIE ,,MICII BIOLOGI″, ȘCOALA GIMNAZIALĂ SANTA MARE

7.3 Valorificarea instructiv-educativă a studiului plantelor alimentare în cadrul excursiei didactice.

Excursia didactică

Excursiile sau vizitele sunt forme auxiliare de organizare a procesului de învățământ (activități extrașcolare) care oferă elevilor posibilitatetea de lărgire și aprofundare a cunoștințelor, de a intra în contact cu realitatea, cu viața, cu practica.

Aceste activități contribuie la dezvoltarea imaginației, gândirii creative, a spiritului de investigație.

Vizita este o activitate informativă, ce poate dura de la o oră până la cel mult o zi, la un anumit obiectiv, din aceeași localitate sau dintr- o localitate apropiată, astfel încât să fie posibilă revenirea la școală sau acasă în aceeași zi.

Excursia reprezintă o activitate de documentare, având o durată de la 2 zile la 2 săptămâni, la obiective mai îndepărtate decât localitatea unde se află școala.

Vizitele și excursiile prezintă o mare importanță pentru procesul instructiv- educativ prin avantajele sale:

oferă elevilor posibilitatea de a studia fenomenele direct și nu în condiții de laborator;

extinde și consolidează cunoștințele din cadrul orelor de curs, având la dispoziție un bogat material intuitiv, ce nu se poate realiza în școală;

realizează legătura teoriei cu practica, completând informațiile furnizate prin programele școlare.

Vizitele și excursiile se pot clasifica după scopul cu care sunt utilizate în procesul de învățământ:

introductive – organizate înainte de studiul unei teme, având ca scop formarea unei idei generale referitor la tema ce se va studia de către elevi;

curente – se desfășoară în timpul unei teme având ca scop ușurința înțelegerii materialului teoretic având la dispoziție un material intuitiv;

finale – sunt organizate în vederea consolidării, sistematizării și evaluării cunoștințelor acumulate de elevi.

de documentare – se organizează în vederea realizării unui referat, a unei investigații, a unei lucrări științifice

Realizarea unei excursii implică o serie de factori și mijloace ce impun o proiectare și organizare eficientă și responsabilă.

În vederea realizării unei excursii se parcurg etapele:

pregătirea activității, presupune:

stabilirea localităților/unităților economico-sociale;

stabilirea traseului;

alegerea mijlocului de deplasare;

organizarea primirii în unitățile economico- sociale;

asigurarea cazării și meselor elevilor în localitățile unde se organizează excursia;

organizarea elevilor, distribuirea sarcinilor;

realizarea unui instructaj general de comportare/ protecția muncii;

asigurarea unei truse de prim ajutor.

desfășurarea excursiei

valorificarea rezultatelor excursiei.

În anul școlar 2018- 2019, împreună cu 2 colegi, profesori de ed.tehnologică și geografie-istorie, am realizat o excursie interdisciplinară, numită ,,Agricultura tradițională vs. agricultura modernă″, iar cele mai importante obiective au fost Banca de Resurse Genetice Vegetale din Suceava și Domeniile Lungu din comuna Trifești.

Scopul excursiei: cunoașterea de către elevi a colecției strategice de semințe tradiționale, dar, și a unor culturi agricole moderne.

Obiectivele excursiei la Banca de Resurse Geneteice Vegetale:

cunoașterea rolului colecției strategice de gene pentru prezent și viitor;

cunoașterea modalităților prin care Banca de gene își îmbogățește colecția de semințe și cum are loc conservarea colecției strategice, multiplicarea resurselor genetice vegetale;

observarea soiurilor tradiționale de legume și cereale și a loturilor experimentale;

Obiectivele excursiei la Domeniile Lungu:

identificarea plantelor alimentare cultivate;

observarea condițiilor necesare cultivării și îngrijirii plantelor alimenatare;

realizarea de ierbare;

identificarea aparaturii și utilajelor agricole moderne în vederea realizării unei agriculturi performante;

formarea unui comportament ecologic.

Traseul realizat: Santa Mare-Suceava-Santa Mare-Trifești-Santa Mare.

Metode și procedee utilizate: observarea, expunerea, conversația euristică, problematizarea. Mijloace necesare:

– pentru notarea observațiilor și etichetarea materialelor colectate: carnete pentru

însemnări, creioane, etichete;

– pentru colectat material botanic: botaniere, presă de plante, ziare, mapă pentru

ierborizat, deplantator, etichete, pungi de plastic, plicuri pentru semințe și fructe,

cutii de carton;

– pentru fotodocumentare: aparat de fotografiat;

– pentru documentare: determinatoare și atlas botanic.

Pregătirea excursiei a constat în:

stabilirea grupului țintă, itinerarului și a obiectivelor ce se vor vizita, mijloc de transport;

obținerea aprobării desfășurării activității;

instruirea elevilor cu privire la: echipament (încălțăminte, îmbrăcăminte, hrană, carnet notițe etc), norme de securitate și sănătate, comportament.

organizarea elevilor pe grupe și stabilirea sarcinilor:

grupa fotografilor

grupa colecționarilor

grupa ecologiștilor

Desfășurarea excursiei: În timpul excursiei la Banca de Resurse Genetice Vegetale s-au purtat discuții, s-au explicat și s-au făcut observații privind colecțiile strategice de semințe tradiționale și colecțiile de lucru. Li s-a explicat elevilor faptul că principala metodă prin care

Banca de Gene își îmbogățește tezaurul de semințe prin expedițiile de colectare prin țară. Ceea ce i-a uimit pe elevi este că această colectare se face de regulă, din satele izolate din Apuseni, Maramureș și Bucovina, unde țăranii continuă să-și lucreze pământul folosind metodele vechi.

Foto nr. 21-Banca de Resurse Vegetale Genetice Foto nr. 22-Semințe Banca de Gene, SV

(foto preluată AgroRomânia)

Banca de Gene multiplică la comandă semințele varietăților locale dispărute sau pe cale de dispariție și le oferă gratuit celor care vor să cultive în grădinile lor, nu le comercializează.

De asemenea, elevii au observat că există două modalități de păstrare a semințelor: colecția strategică, unde semințele sunt conservate în punguțe sigilate, căptușite cu folie de aluminiu, ținute la -200C și o umiditate a aerului de 5%, ceea ce le asigură o viabilitate între 50-100 ani și colecția de lucru, în care aceleași semințe sunt păstrate la +40C.

Au vizitat și loturile experimentale în care se cultivă semințe în vederea multiplicării soiurilor tradiționale.

Elevii au observat și colecția impresionantă de plante a ierbarului Băncii de gene, care se prezintă sub formă de plante uscate și presate ce sunt aranjate și etichetate pe coli A3. Această colecție cuprinde specii forestiere, plante cultivate, plante din flora spontană, plante rare sau endemice și acoperă 650 de specii de plante vasculare încadrate taxonomic în 37 de ordine, 120 de familii, 315 genuri, precum și 35 de specii de mușchi și licheni încadrate taxonomic în 9 familii și 20 de genuri.

Concluzie: elevii au înțeles că rolul Băncii de Resurse Genetice Vegetale este de a conserva varietăți unice de semințe în vederea păstrării în prezent și viitor a unei agriculturi tradiționale și să mâncăm ceva sănătos, gustos și cu parfum de copilărie.

În ceea ce privește celălalt obiectiv- Domeniile Lungu, care administrează 2000 ha în comunele Trifești și Bivolari, practică o agricultură modernă, la standarde europene cu utilaje de ultimă generație, echipamente specializate și siteme de irigații moderne.

Foto nr. 23-Ferma agricolă Domeniile Lungu, Bivolari

Aici elevii au vizitat plantațiile de viță de vie-138 ha în care se cultivă diferite soiuri de struguri, Cramele Hermeziu ce stochează 2000.000 l, cele 30 ha de livadă, unde se cultivă aproape toate speciile de pomi fructiferi, depozitul frigorific unde se păstrează fructele și legume și are o capacitate de 600 tone.

Foto nr.24- Plantații de viță de vie și pomi fructiferi, Domeniile Lungu

De asemenea, elevii au făcut turul culturilor de cartof, cereale, au observat silozurile pentru depozitare cereale și utilajele agricole moderne foloste pentru lucrările de îngrijire și cultivare a terenului și a plantelor.

Foto nr.25- Silozuri depozitare cereale, Domeniile Lungu

Elevii au constatat că spre deosebire de Banca de Gene care conservă semințe pentru soiurile de plante tradiționale, una din firmele de la Domenii-Astra Trifești este cea mai mare producătoare de semințe hibrid de porumb având procentul cel mai mare din totalul loturilor semincere a colaboratorului Monsanto la nivelul țării. Majoritatea hibrizilor sunt marca Monsanto și Pioneer, dar produc și hibrizi românești: porumb Fundulea – 376, Olt; floarea-soarelui: Favorit, Performer. Compania dispune de utilaje noi și moderne de uscare, calibrare, prelucrare și tratare a semințelor.

Și zootehnia reprezintă o componentă importantă a activității lor și un consumator eficient al producției secundare și subproduselor din sectorul vegetal și de procesare sămânță.

Pe teren, s-au purtat discuții, explicații, elevii au observat vegetația și animalele din fermă

acțiunea omului asupra mediului, identificarea factorilor poluanți etc.

Grupele de elevi au îndeplinit sarcinile:

grupa fotografilor- au imortalizat aspecte din excursie: obiective vizitate, colecții de semințe, colecții de plante în ierbare, specii de plante și animale întâlnite, comportamentul față de natură al colegilor etc.

grupa colecționarilor – au primit colecții de semințe, au colectat plante alimentare în vederea uscării și presării lor;

grupa ecologiștilor – au coordonat acțiunile de igienizare a locului după ce s-au făcut popasurile, au notat cauzele poluării agroecosistemelor.

Ca profesor am îndrumat observația, folosirea corectă a materialelor și ustensilelor pentru determinări, recoltări și conservări de material biologic natural precum și notarea corectă a rezultatelor. Am trecut pe la fiecare grupă de elevi discutând cu aceștia, răspunzând la o serie de întrebări și probleme ivite.

Valorificarea excursiei

Impresiile, observațiile și amintirile elevilor sunt valorificate astfel:

în cadrul orelor biologie, chimie, ed.tehnologică, geografie;

dotarea laboratorului de biologie cu colecțiile de semințe, pliante, album foto.

completarea ierbarelor elevilor cu plantele alimentare culese și presate.

reconstituirea traseului folosind fotografiile făcute;

realizarea de referate despre plante alimentare, alimente BIO, poluarea agroecosistemelor.

publicarea unui articol în revista școlii.

Elevii au fost încântați de:

de ceea ce au realizat specialiștii ;

colecțiile impresionante de semințe tradiționale și loturile experimentale de la Banca de Resurse Genetice Vegetale;

condițiile de cultivare, îngrijire și prelucrare a plantelor alimentare de la Domeniile Lungu;

hotelul ,,La Domenii, iazurile și ferma de animale cu specii rare.

Valorificarea ulterioară a excursiei s-a făcut într-o întâlnire în laboratorul de biologie, unde sub supravegherea profesorului, colecțiile de semințe și materialul colectat a fost prelucrat, presat, uscat și conservat în vederea păstrării sale în laborator și folosirii ca material intuitiv în lecțiile de biologie.

7.4 Valorificarea instructiv-educativă a studiului plantelor alimentare în cadrul educației pentru protecția mediului și ocrotirea naturii, în organizarea și dotarea Laboratorului de biologie și în cadrul activității metodice.

Studiul plantelor alimentare în cadrul educației pentru protecția mediului și ocrotirea naturii, este evidențiat la clasa a V-a, în lecțiile despre ecosistemele naturale: ,, Pajiștea de câmpie″ și antropizate: ,,Grădina de legume″, ,,Livada și via″, unde unul dintre obiectivele propuse este ca elevii să cunoască impactul omului asupra mediului. De asemenea și la clasa a VI-a, în lecția ,,Starea de sănătate, agenții patogeni și factorii poluanți″, se evidențiază efectele factorilor poluanți din aer, apă, sol (pesticide, insecticide, îngrășăminte chimice folosite în agricultură) asupra sănătății omului.

La clasa a VIII-a, în lecțiile de ecologie și protecția mediului: ,,Poluarea așezărilor umane″, ,, Poluarea agroecosistemelor″, sunt prezentate cauzele, efectele și măsurile de combatere a poluării cu substanțe chimice folosite în exces în culturile agricole, vii, livezi, pomicultură, etc.

PROIECT DE LECȚIE

Unitatea de învățământ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 SANTA MARE

Profesor: ASAVETEI LĂCRĂMIOARA

Aria curriculara: Matematică și științele naturii

Disciplina: Biologie

Data: 25.II.2019

Clasa: a VIII-a

Unitatea de învățare : Echilibre și dezechilibre în ecosisteme

Titlul lecției: Poluarea agroecosistemelor

Resurse de timp: 50 minute

Tipul lecției: comunicare și însuțire de noi cunoștințe

Scopul lecției: Să conștientizeze efectele poluării agroecosistemelor, fiind capabili la sfârșitul activității să realizeze acțiuni de protecție și conservare a mediului.

Competențe specifice :

2.1 Utilizarea de mijloace și metode adecvate explorǎrii/investigǎrii ecosistemelor

4.1 Formarea deprinderilor de documentare și de comunicare

5.2 Demonstrarea înțelegerii consecințelor propriului comportament în raport cu mediul.

Obiective operaționale:

La sfârșitul activității, elevii trebuie să fie capabili să:

O1 : să definească noțiunea de agroecosistem identificând tipurile de agroecosisteme;

O2 : să identifice principalele surse de poluare din diferite agroecosisteme;

O3: să stabilească care sunt efectele poluării agroecosistemelor

O4:- să precizeze măsuri de prevenire a poluării agroecosistemelor.

Resurse procedurale: conversația euristică, explicația, observația, demonstrația, învățarea prin descoperire, metoda Ciorchinelui.

Resurse materiale: manual, tablă, calculator, videoproiector, fișe de activitate, imagini cu ecosisteme.

Tipul de organizare a activității: frontal, individual, pe grupe.

Bibliografie:

-Aurora Mihail,Gheorghe Mohan, Biologie. Manual pentru clasa aVIII-a, editura ALL, 2005

– Costică, Naela – ,,Metodica predării biologie″, Ed. Graphys, Iași, 2008.

-Viorel Lazar,Daniela Caprarin:”Metode didactice utilizate in predarea biologiei”,Ed.Arves,2008

– Programa de biologie pentru gimnaziu, clasa a VIII-a, aprobată cu ordinul MedCT.

DESFĂȘURAREA LECȚIEI

SCHEMA LECȚIEI

Poluarea agroecosistemelor

Agroecosistemul = este o unitate funcțională a biosferei, creată de om în scopul obținerii de produse agricole.

Cauze și surse ale poluării: folosirea în exces a substanțelor chimice utilizate în agricultură.

Poluarea cu îngrășăminte chimice:

Efecte:-scăderea fertilității solului;

-degradarea structurii și capacității solului de reținere a apei;

-distrugerea viețuitoarelor din sol.

-azotații sau fosfații pot ajunge în apele freatice și de aici, în corpul plantelor și

animalelo și, în final, în corpul omului.

Poluarea cu pesticide:

Efecte:-distrugerea, în afară de dăunători și a unor familii de albine, insecte nedăunătoare,

păsări insectivore etc.

-acumularea pesticidelor în plante ajungând în hrana animalelor, respectiv a

omului=boli

Poluarea cu erbicide:

Efecte:-erbicidele în cantități mari, pe lângă distrugerea buruienilor, pot distruge culturile

agricole.

-degradează solul.

-poluarea apei freatice, dar pot ajunge și în hrana omului prin transferul lor de la

plante la animale.

Măsuri de combatere a poluării:-folosirea judicioasă a substanțelor chimice în agricultură;

-utilizarea îngrășămintelor naturale.

Grupa nr.1

FIȘĂ DE ACTIVITATE

1.Identificați sursa de poluare cu ajutorul imaginii de mai jos:

………………………………………………………………………………………………………

2. Precizați două efecte ale poluării cu substanța chimică folosită în agricultură:

…………………………………………………………………………………………………………………….

…………………………………………………………………………………………………………………….

3. Stabiliți două măsuri de combatere a poluării agroecosistemelor:

…………………………………………………………………………………………………………………….

…………………………………………………………………………………………………………………….

Grupa nr. 2

FIȘĂ DE ACTIVITATE

1.Identificați sursa de poluare, pe baza imaginii de mai jos:

………………………………………………………………………………………………………

2. Precizați două efecte ale poluării cu substanța chimică folosită în agricultură:

…………………………………………………………………………………………………………………….

…………………………………………………………………………………………………………………….

3. Stabiliți două măsuri de combatere a poluării agroecosistemelor:

…………………………………………………………………………………………………………………….

…………………………………………………………………………………………………………………….

Grupa nr. 3

FIȘĂ DE ACTIVITATE

1.Identificați sursa de poluare cu ajutorul imaginii de mai jos:

……………………………………………………………………………………………………

2. Precizați două efecte ale poluării cu substanța chimică folosită în agricultură:

…………………………………………………………………………………………………………………….

…………………………………………………………………………………………………………………….

3. Stabiliți două măsuri de combatere a poluării agroecosistemelor:

…………………………………………………………………………………………………………………….

…………………………………………………………………………………………………………………….

Dotarea laboratorului de biologie

Studiul plantelor alimentare a contribuit și la dotarea laboratorului de biologie cu colecții de semințe tradiționale de la Banca de Resurse Genetice Vegetale de la Suceava și semințe hibrid de porumb de cereale, cartofi, floarea-soarelui etc., de la Domeniile Lungu și Semtop Group, realizarea de planșe în cadrul cercului de biologie, cu alcătuirea unor plante alimentare cultivate și importanța lor pentru om, atlase botanice realizate de elevi cu fotografiile făcute pe teren cu diferite plante alimentare, colecționarea de plante alimentare cultivate, uscarea, presarea lor și realizarea de ierbare cu ocazia vizitei la Domeniile Lungu.

Ierbarul realizat de elevi sub îndrumarea mea conține specii de plante alimentare cultivate în zona Bivolari, jud. Iași. Tehnica de întocmire a unui ierbar include o serie de operații succesive: colectarea plantelor cu toate organele vegetative și reproducătoare, uscarea lor prin presare, determinarea plantelor, aranjarea pe coli de hârtie A4 și conservarea lor.

Pentru herborizare (culegerea plantelor) sunt necesare o serie de ustensile și materiale:

-lopățică pentru a scoate plantele superioare tericole împreună cu porțiunea lor subterană

-pungi de plastic;

-hârtie sugativă specială sau hârtie de ziar, pentru presarea plantelor;

-etichete pe care se notează imediat, după colectare, denumirea plantei dacă aceasta poate

fi identificată pe teren), localitatea, data colectării.

Este important ca plantele să nu fie culese pe timp umed pentru a preveni mucegăierea sau înnegrirea lor.

Presarea și uscarea plantelor, se face în mod similar pentru toate grupele de plante.

Fiecare plantă se curăță bine de pământ și se așază pe hârtie de ziar. Pachetele cu plante se așează într-o presă formată din două rame de lemn pentru a-și păstra forma și a nu se torsiona în timpul uscării. Exicarea plantelor în presă se face în spații bine aerisite, uscate, departe de acțiunea directă a soarelui.

După presarea și uscarea lor, exemplarele se sortează pe familii și genuri, alfabetic, pe foi separate pentru a fi determinate și etichetate. Se aranjează pe coli astfel încât să fie vizibile cât mai multe amănunte ale organelor lor și se lipesc cu fâșii înguste de hârtie sau scotch.

În colțul din dreapta, jos, se lipește o etichetă de identificare, ce va conține următoarele informații: familia, genul, specia și autorul; denumirea populară a plantei, denumirea științifică, data, localitatea de unde a fost colectată, altitudinea, tipul de sol, numele celui care a determinat planta. Astfel realizate, planșele de ierbar, se dispun în mape de hârtie, pe familii.

Foto nr.26-Plante alimentare ierborizate

În cadrul Comisiei Metodice a Profesorilor de Științe Reale, am realizat împreună cu responsabilul comisiei, prof. de educație tehnologică și T.I.C., un proiect educațional numit

,, Importanța plantelor în viața și sănătatea omului″.

Am realizat acest proiect pentru a evidenția faptul că plantele sunt sursele cele mai abundente de hrană de pe pământ și sunt surse esențiale de minerale, calciu, proteine, aminoacizi, vitamine și grăsimi esențiale. Plantele au fost și sunt folosite în diverse domenii: medicină (coada șoricelului, mentă, usturoi, ardei iute, rozmarin etc), alimentație (fructe, legume, cereale, plante furajere), în industria chimică, cosmetică, farmaceutică etc. Pe lângă faptul că acestea ne hrănesc, ele conțin și substanțe fitochimice, care ne protejează de cancer, de boli de inimă și o serie de alte boli grave.

Grupul țintă: elevi din clasele V-VIII de la Școala Gimnazială nr.1 Santa Mare

Numărul de elevi implicați: 15 elevi

Parteneri implicați: Școala Gimnazială nr.2 Bogdănești

Tipul proiectului: extracurricular

Durata proiectului: februarie-mai 2019

Resurse necesare: a)resurse umane: elevii claselor V-VIII, profesorii membri ai Comisiei

Metodice de Științe Reale;

b)resurse materiale: postere, afișe, fotografii, PPT.

c)resurse de timp: 3 luni

Scopul proiectului: informarea elevilor cu privire la importanța unor grupe de plante pentru

om și utilizările medicale ale acestora.

Obiectivele proiectului:

-cunoașterea și utilizarea unor termeni și noțiuni specifice științelor naturii;

-dezvoltarea capacității de explorare a mediului înconjurător;

-stimularea interesului față de cultivarea plantelor și exersarea unor deprinderi de îngrijire și ocrotire a acestora.

Obiective care vizează elevii:

-să identifice grupe de plante și rolul lor pentru om;

-să precizeze rolul plantelor alimentare în medicină;

-să realizeze un preparat alimenatar Bio;

Obiective care vizează cadrele didactice:

-stimularea interesului elevilor pentru natură;

-antrenarea elevilor în activități de investigare/explorare;

-folosirea unor strategii tradiționale cât și de dezvoltare a gândirii critice.

Evaluarea proiectului:

-fișe de evaluare;

-întâlnirea coordonatorilor proiectului pentru evaluarea finală;

-portofolii;

Rezultate:

-schimbarea atitudinii elevilor cu privire la importanța plantelor și implicarea acestora în protejarea lor;

-stimularea interesului față de importanța cultivării plantelor;

-îmbogățirea cunoștințelor elevilor cu informații referitoare la rolul plantelor alimentare în sănătatea omului.

-promovarea muncii în echipă.

Foto nr.27-Activitate în cadrul Comisiei Metodice a Profesorilor de Științr Reale

BIBLIOGRAFIE

Andrei M. – Anatomia plantelor. Editura didactică și pedagogică, București, 1978.

Andronicescu D. și colab. – Descrierea soiurilor de legume și recunoașterea culturilor de sământă. Editura agro-silvică, București, 1957.

Bălașa M. – Legumicultura. Editura didactică și pedagogică, București, 1973.

Buia Al., Peterfi Șt. – Botanică agricolă. Vol. I, Editura agro-silvică, București, 1965.

Buia Al. și colab. – Botanică agricolă. Vol. II, Editura agro-silvică, București, 1965.

Butnaru V. – Cercetări preliminare asupra solurilor din regiunea Belcești – Șipote (Depresiunea Jijia – Bahlui), Analele științifice, Universitatea „Al.I.Cuza”, Iași, 1961.

Ceaușescu I. și colab. – Legumicultură generală și specială. Editura didactică și pedagogică, București, 1980.

Ciobanu I. – Morfologia plantelor. Editura didactică și pedagogică, București, 1971.

Donisă I. – Curs de climatologie a României. Universitatea „Al.I. Cuza”, Iași, 1974

Erhan E. – Clima și microclimatele din zona orașului Iași. Editura Junimea, Iași, 1979

Huțișoru D. V.- Comuna Bivolari, vatră de trăire românească, Editura Fundației de Inforenergetică ,, Sf. Apostol Andrei, Iași, 2017.

Ion V.-Fitotehnie, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, București, 2010

Pantazică M. – Hidrologia Câmpiei Moldovei. Editura Junimea , Iași, 1974.

Maier I. – Cultura legumelor. Editura agro-silvică, București, 1969.

Rădulescu M. I. – Contribuții la cunoașterea sistematică a fasolei din România. Teză de doctorat, București, 1936.

Răvăruț M., Turenschi E. – Botanica. Editura didactică și pedagogică, București, 1973.

Șerbănescu-Jitariu G., Toma C. – Morfologi și anatomia plantelor. Editura didactică și pedagogică, București, 1980.

Tarnavschi T. I. și colab. – Practicum de morfologie și anatomie vegetală. Tipografia Universității din București, 1981.

Toma C. – Anatomia plantelor. I. Histologia (1975). II. Structura organelor vegetative și de reproducere (1977), Universitatea Iași.

Turenschi E., Zanoschi V. – Curs de botanică(I). Institutul agronomic, Iași, 1979.

Zanoschi V.,Toma Constantin – Morfologia și anatomia plantelor cultivate. Editura Ceres, București, 1985.