Studiul Pedogeografic al Luncii Dunarii Intre Canalul Mostistea Si Localitatea Calarasi

Introducere

Valea Dunării în sectorul ei românesc s-a bucurat de o atenție deosebită din partea cercetătorilor, numeroase fiind studiile și lucrările elaborate până în prezent. Lucrarea de față se ocupă de un tronson din lunca sa și încadrează în categoria studiilor de geografie fizică regională. Ea cuprinde rezultatele cercetărilor noastre de teren și a documentației din literatura de specialitate.

La realizarea sa, de un mare ajutor ne-au fost studiile de geologie, geomorfologie și pedologie întreprinse de Gr. Posea, Gh. Niculescu, M. Parichi, Anca-Luiza Stănilă, Marcela Jalbă și G. Cozoș. Au mai fost consultate numeroase lucrări de specialitate aparținând lui N. Popp, Gh. M. Murgaci, I. P. Voitești la care se adaugă importantul studiu privind Valea Dunării realizat de un colectiv de cercetători din Institutul de Geografie al Academiei Române.

Lucrarea este structurată pe 9 capitole. În primele capitole sunt prezentate o serie de date cu privire la alcătuirea geografică, relief, climă, hidrografie și vegetație. Cel mai important capitol este cel referitor la învelișul de sol al luncii.

Lunca Dunării este cea mai importantă luncă de pe teritoriul țării noastre datorită vastității dimensiunilor ei și a importanței sale economice. Așezată între Câmpia Română și Platforma Bulgară, dominată de un sistem de mai multe terase,Lunca Dunării este una din regiunile cele mai tinere din România și este dezvoltată îndeosebi pe malul stâng al fluviului.

Dotată cu însușiri fizico-geografice proprii ea se diferențiază net de regiunile naturale adiacente nu numai prin microrelieful ei, având cute apropiate de cutele Dunării dar și prin vegetația specifică și are un climat propriu.

Fiind un teren în cea mai mare parte inundabil în condiții naturale, lunca este acoperită la suprafață de un strat de grosimi variabile de aluviuni.

Sub aspect litologic, hidrologic și datorită hidromorfismului solurilorLunca Dunării nu poate fi confundată cu nici o altă regiune asemănătoare.

Așezare geografică, limite și istoricul cercetărilor

1.1 Așezarea geografică

Teritoriul studiat corespunde luncii Călărașului și este situat în sud-estul României; reprezentând un sector alLuncii Dunării înainte de bifurcarea de la Călărași. În ceea ce privește poziția matematică a sectorului de luncă în limitele sale se intersectează paralela de 44o10’ și meridianul de 27o. Din punct de vedere administrativ teritoriul studiat se situează în sudul județului Călărași (fig. 1).

1.2 Limite

Lunca Călărașului se desfășoară sub forma unei fâșii când mai înguste când mai largi paralelă cu Dunărea începând din dreptul localității Mănăstirea până în dreptul orașului Călărași. În vest atinge lățimi de 6 kilometri dar mergând spre est se lărgește ajungând la dimensiuni de 12-13 kilometri. Lunca Călărașului este delimitată clar de unitățile învecinate.

Limita nordică

În nord lunca Călărașului se învecinează cu Bărăganul de Sud. Contactul cu Câmpia Bărăganului de Sud propriu-zis se face prin intermediul unui nivel de terasă (Călărași) cu altitudini relative de 10-23 metri. SpreLunca Dunării prezintă un abrupt de 6-8 metri (foto nr. 1).

Foto nr. 1 – Contactul luncii cu terasa Călărași la sud de comuna Dorobanțu

Limita estică

Aceasta are un caracter antropic și este reprezentată de canalul Borcea-combinatul siderurgic Călărași. Porțiunea sudică a limitei estice este reprezentată de brațul Borcea între bifurcația Dunări din dreptul localității bulgare Silistra până la canalul ce face legătura cu combinatul siderurgic.

Limita sudică

Ca și cea nordică, limita sudică are caracter geomorfologic fiind reprezentată de Dunăre. Are un aspect neregulat, cu frecvente pătrunderi spre interiorul luncii sau spre exteriorul acesteia. Lunca este protejată de un dig pe toată lungimea sectorului studiat construit pentru a evita inundarea luncii la eventualele nivele mari ale Dunării.

Limita vestică

Limita vestică este reprezentată ca și cea estică tot de un canal construit special cu funcție dublă de evacuare a apei din lacul Mostiștea din dreptul localităților Mănăstirea și Dorobanțu dar și de aducțiune a apei din Dunăre la vreme de secetă.

1.3 Istoricul cercetărilor

Încă de timpuriuLunca Dunării s-a bucurat de o mare atenție din partea cercetătorilor, realizându-se multe studii de geologie și geografie până în prezent, ajungându-se la o sinteză unitară asupra întregii văi a Dunării de pe teritoriul României. Procesul de cunoaștere a Văii Dunării a cunoscut mai multe etape, în legătură cu diferite perioade istorico-economice prin care a trecut regiunea dunăreană. Primele descrieri cu caracter empiric apar încă din antichitate și din Evul Mediu. Dunărea era menționată în documente și insctripții sub denumiri diferite după sectoare. Cursul inferior era cunoscut sub denumirile traco-getice Histros, Hister, Ister sau sub denumirea de origine daco-moesică, Donaris din care se pare că a derivat denumirea actuală. Date prețioase au rămas din perioada veche de la Herodot (484-423 î.e.n.) care afirmă că „este cel mai important dintre fluviile pe care le-am văzut” și cele rămase de la Hecateu din Milet, Strabon, Pliniu cel Bătran, Ptolemeu și alții. Urmează o etapă cu informații destul de puține despre sectorul dunărean cu referiri la agricultura din câmpia șiLunca Dunării, la aspectul așezărilor și la exportul mărfurilor românești prin porturile dunărene.

În anul 1700 apare harta Țării Românești întocmită de stolnicul Constantin Cantacuzino. Tot în secolul al XVIII-lea apare la Viena harta aromânului Rhigas din Velestin pentru întreaga Peninsulă Balcanică, unde se întâlnesc numeroase informații despre Valea Dunării. În secolul al XIX-lea prin publicare unor date statistice privind Dunărea cum sunt cele aparținând lui Ch. Hartley (1857), T. Spratt (1857) și K. T. Peters (1876) se face trecerea la perioada cercetărilor științifice. Ștefan Hepiteș scrie în 1882 o lucrare privitoare la epocile înghețului Dunării. Emm de Martonne în 1902 și R. Sevastos (1905) contribuie la cunoașterea Dunării inferioare. În aceiași perioadă Gh. M. Murgoci (1907) aduce contribuții în legătură cuLunca Dunării, terasele și solurile Câmpiei Române. În anul 1910 Al. Dumitrescu Aldem publică o lucrare privind geomeofologia Văii Dunării între Drobeta-Turnu-Severin și Brăila. Un rol important l-a avut și G. Valsan care urmărește contactul dintre câmpie șiLunca Dunării. În perioada interbelică activitatea de cercetare a fost reluată. În 1923 apare lucrarea lui Em. Protopopescu Pache „Cercetări agrogeologice în Câmpia Română dintre Valea Mostiștei și Olt” în care se fac referiri și se aduc o serie de date privitoare la câmpia, terasele șiLunca Dunării. Perioada de până la cel de-al doilea război mondial se încheie cu observațiile lui Sava Atanasiu referitoare la deplasarea spre sud a cursului Dunării arătând că numeroasele bălți, gârle și brațe vechi părăsite nu demonstrează altceva decât deplasarea. El se bazează și pe descoperirea în pietrișurile de Frătești a unor elemente ce nu puteau proveni decât din cretacicul din partea dreaptă a fluviului de unde rezultă deplasarea spre sud a Dunării. În perioada postbelică se adaugă o serie de noi lucrări care contribuie la cunoașterea Văii Dunării. O serie de analize geomorfologice structurale, paleo-geografice și paleo-climatice privind Câmpia Română și regiunile vecine apar sub semnătura lui V.Mihăilescu și I. P. Voitești. După 1940 până în 1953 se publică mai multe lucrări în care se reiau problemele referitoare la Câmpia Română șiLunca Dunării de către I. P. Voitești, C. Brătescu, V. Mihăilescu. A. Barsan, N. Popp și P. Coteț. L. Badea în 1953 analizează lunca și problemele ei practice, iar mai târziu, într-un articol din 1961 Gr. Posea și I. Ilie reiau aceste probleme extinzându-le și la terasele din sectorul dunărean. Alte contribuții la elucidarea problemelor legate de Valea Dunării a adus P. Coteț (1966) când analizează paleogeomorfologic sectorul dunărean dintre Turnu-Măgurele și Hârșova. Lucrarea din 1969 „Geografia Văii Dunării românești” vine să încununeze activitatea de până atunci a geografilor români. Cele mai recente date geomorfologice cu privire la teritoriul de care ne-am ocupat aparține lui Grigore Posea. La cele de mai sus se adaugă importantele cercetări cu privire la pădurile din zona inundabilă a Dunării (P. Nedea și M. Floricica 1970) și asupra învelișului de sol intreprinse de I. C. P. A. prin M. Parichi în sectorul dintre Mănăstirea și Călărași a Luncii Dunării.

Date geologice și materiale parentale de sol

2.1. Date geologice, evoluție paleogeografică

Lunca Dunării este una din cele mai recente unități din România, dar trecutul ei este foarte vechi și nu poate fi înțeles decât în contextul formării și dezvoltării Câmpiei Române.

În formarea Câmpiei Române, care are aspectul unei depresiuni de scufundare pot fi deosebite două etape: o etapă precuaternară foarte lungă și etapa cuaternară.

Prima etapă începe din paleozoic, mai precis din ordovician când în cadrul unor geosinclinale s-au acumulat sedimente care datorită presiunilor mari s-au metamorfozat. A urmat erodarea fundamentului format din șisturi cristaline rezultând primul nivel de relief foarte ușor ondulat care a fost fosilizat. În paleozoic acest relief este acoperit cu noi sedimente variate ca faciesuri, detritice și pelitice începând din cambrian până în carbonifer; supuse și acestea ulterior ridicărilor austrice și din nou peneplenizării din permian. În mezozoic se realizează o sedimentare marină mai îndelungată. Urmează mișcările din faza laramică de ridicare și peneplenizare în urma cărora a rezultat „peneplena moesică” (Paraschiv D. 1966) sau Valahă (Coteț P. 1967). S-a mai presupus că din neogen, în lungul depresiunii Valahe s-ar fi dezvoltat un mare sinclinal orientat de la Calafat spre nord-est la cotul subcarpațilot până la Siret pe direcția zonei de contact dintre platforma Moesică și orogenul carpatic. Grosimea depozitelor neogene a fost apreciată la circa 8000 de metri în zona de curbură și au caracter predominant detritic (nisipuri, pietrișuri, argile nisipoase, marne nisipoase, argile, marne).

În Cuaternar urmează o perioadă scurtă dar mult mai complexă atât sub raport tectonic, stratigrafic, climatic și pedobiogeografic. Sedimentele neogene și în special pliocene se completează cu sedimente fluvio-lacustre de Cândești și de Frătești (15-25 metri). Depozitele de Frătești reprezintă un glacis format deja la începutul pliocenului superior și care a continuat să se dezvolte și în pleistocenul inferior. Aceste depozite se găsesc la marginea stratelor de Frătești. După ultimele date pietrișurile de Frătești vizibile la nord de Giurgiu au o origine balcanică, ele fiin transportate de o rețea hidrografică ce se vărsa în lacul cuaternar. Mai este prezent și un complex marnos (5 metri), un pachet de nisipuri, argile cu nisipuri rare. Acesta măsoară în Câmpia Burnasului între 10 și 12 metri și încorporează și soluri fosile. Cuaternarul recent (holocen) este reprezentat în aluviunile din luncă (fig. 2). Dunărea și-a săpat albia majoră în vechile depozite aluvionare. Adâncimea acestei văi era de aproape 100 de metri și largă de circa 10 kilometri. Ulterior Dunărea a depus, deplasând continuu albia minoră bolovănișuri, pietrișuri, nisipuri grosiere. Spre sfârșitul pleistocenului debitul solid a scăzut și au început să se depună nisipuri fine. Sedimentarea a continuat și în timpul cuaternarului recent prin depunerea de nisipuri fine lutoase iar în zonele depresionare inundabile s-au depus argile și luturi îmbogățite ulterior în material organic.

2.2. Materiale parentale

Materialele parentale din lunca Călărașului sunt deosebit de diversificate, alcătuite din sedimente de natură fluviatilă și cu totul local de natură eoliană (pe grinduri). În zona luncii interne se întâlnesc sedimente de natură eoliană dar cu textură predominant mijlociu-grosieră (nisipuri lutoase și luturi nisipoase). În partea centrală materialul parental al sid a scăzut și au început să se depună nisipuri fine. Sedimentarea a continuat și în timpul cuaternarului recent prin depunerea de nisipuri fine lutoase iar în zonele depresionare inundabile s-au depus argile și luturi îmbogățite ulterior în material organic.

2.2. Materiale parentale

Materialele parentale din lunca Călărașului sunt deosebit de diversificate, alcătuite din sedimente de natură fluviatilă și cu totul local de natură eoliană (pe grinduri). În zona luncii interne se întâlnesc sedimente de natură eoliană dar cu textură predominant mijlociu-grosieră (nisipuri lutoase și luturi nisipoase). În partea centrală materialul parental al solurilor este alcătuit predominant din sedimente cu textură mijlociu-fin (lut, lut-argilos). În lunca externă puternic afectată de excesele de umiditate predomină luturile argiloase și argilele. Pe grinduri materialul parental are caracter variat, în sensul că în bază, acesta este alcătuit din nisipuri, nisipuri lutoase acoperite la partea superioară de sedimente de natură eoliană predominant lutoase.

Relieful

3.1. Considerații paleogeomorfologice

Existența unui golf mare pe actualul teritoriu al deltei și a bălților ca urmare a coborârii câmpiei (G. Murgoci 1912) și procesele de acumulare ale Dunării au dus la despărțirea fluviului în două brațe. Condițiile locale de aluvionare din cadrul albiilor au determinat repartizarea inegală a volumului de apă pe ce le două brațe, ceea ce a conferit întâietate unuia sau altuia, întâietate ce s-a schimbat în timpul evoluției recente a luncii. Totodată, punctele de despărțire a brațelor s-au mutat spre avale pe măsura supraaluvionării treptate a luncii. Un document istoric din secolul al XVIII-lea dovedește existența unui braț navigabil pe sub fruntea terasei Călărași (limita nordică a luncii Călărași). Din cauza aluvionării ulterioare acest braț a devenit o gârlă neînsemnată iar punctul de difluență s-a mutat în dreptul orașului Călărași (limita estică a teritoriului cercetat).

3.2. Date morfografice și morfometrice

Între localitățile Mănăstirea și Călărași,Lunca Dunării se înfățișează ca un câmp imens cu o dezvoltare laterală inegală prezentând unele modificări (lărgiri) la Mănăstirea și la vest de Călărași. Lățimea maximă este în partea estică și atinge 12 kilometri iar lățimea minimă este în dreptul localității Ciocănești când lunca are doar 6 kilometri. Altitudinea la bifurcarea Dunării este de 9 metri iar în dreptul localității Dorobanțu de 13 metri. Rezultă ca lunca Călărașului înclină ușor de la vest la est. În ansamblu, particularitățile morfo-hidrografice ale luncii dintre Mănăstirea și Călărași conferă acesteia un caracter de tranziție între lunca propriu-zisă și Bălțile Dunării.

3.3. Caracterizarea reliefului

Zonalitatea normală a reliefului: luncă înaltă (grinduri), luncă medie și luncă joasă (inclusiv cuvetele lacustre) desfășurată dinspre fluviu spre câmp se menține. Datorită existenței în trecut a uni braț navigabil la contactul cu câmpia zonalitatea reliefului se aseamănă cu cel din Bălțile Dunării și se dispune în fâșii concentrice; grindurile principale acumulate de brațele fluviului și marile depresiuni centrale (fig. 3).

Lunca internă are cele mai mari altitudini și este constituită din grindurile formate de aluviunile Dunării. Grindul de mal este alcătuit din nisipuri, nisipuri prăfoase și chiar prafuri. Are altitudini de peste 12 metri putând ajunge la aproape 18 metri adică la nivelul câmpiei vecine. În trecut la nivele mari ale Dunării apa pătrundea în interiorul luncii direct peste grinduri inundând suprafețele depresionare din interior. Ulterior pe grindul de la mal s-a construit un dig cu altitudinea absolută de 18 metri care împiedică revărsările Dunării (foto nr. 2).

Foto nr. 2 – Dig de apărare contra inundațiilor

Luna centrală este unitatea de relief cea mai coborâtă formată din depresiuni care în trecut au fost drenate și desecate. O rețea bogată de privaluri mărginite de grinduri secundare străbate aceste depresiuni în diferite sensuri. Prin construirea și amplificare treptată a unei rețele de privaluri se formează centre și linii de colmatare (căi de pătrundere a aluviunilor în zonele depresionare). Zonele centrale depresionare sunt ocupate de luturi, argile sau mâluri. Altitudinea în lunca centrală este 9-10 metri. Ulterior aceste privaluri și gârle au fost transformate în canale de desecare și drenare care împânzesc lunca mediană și lunca externă (foto nr. 3).

Foto nr. 3 – Canal de evacuare a apei

Aceste canale au drenat și desecat vechile cuvete lacustre ale Boianului și Iezerul Călărași.

Lunca externă vine în contact cu terasa Călărași și se formează un abrupt de 9-10 metri (foto nr. 4).

Foto nr. 4 – Abruptul de 8-10 metri al terasei Călărași la contactul cu lunca

Lunca externă are porțiuni înalte rezultate în urma depunerii aluviunilor de către fostul braț al Dunării care o drena la contactul cu terasa Călărași. Materialul din care este formată lunca externă este mai grosier decât cel din lunca mediană și mai fin decât cel din lunca internă. Lunca externă are porțiuni depresionare în zona fostelor lacuri și porțiuni mai înalte reprezentate de grinduri formate de fostul braț al Dunării. Și lunca externă este străbătută de o serie de gârle și privaluri, o parte din ele transformate în canale de desecare și drenaj (fig. 4). Zonele de grind depășesc 13 metri iar zonele depresionare scad sub 10 metri altitudine.

3.4. Procese geomorfologice actuale

Condițiile fizico-geografice din teritoriul cercetat au defavorizat dezvoltarea de procese geomorfologice cu câteva excepții. Datorită lipsei depozitelor de loess și al suprafeței aproape plane a luncii procesele geomorfologice actuale au o răspândire foarte redusă (foto nr.5).

Foto nr. 5 – Suprafața de referință a luncii la sud de localitățile Rasa, Cunești, Grădiștea

Pe malul Dunării datorită eroziunii laterale se produc mici prăbușiri. De asemenea la contactul cu câmpia care se face printr-un abrupt de 8-10 metri se mai întrunesc condiții pentru declanșarea unor procese geomorfologice.

Clima

Datorită altitudinilor joase și netezimii reliefului elementele climatice și parametrii acestora sunt omogene. Teritoriul studiat are o vârstă recentă (pleistocen superior) și condițiile climatice în care aceasta s-a format și a evoluat nu s-a modificat într-atât încât să se poată vorbi de o eventuală paleoclimă. În caracterizarea climei vom folosi datele centralizate de I.N.M.H. (1982-1982) din lucrarea de zonare agroclimatică și datele obținute de stația meteorologică Călărași (1999-2003).

4.1. Factorii genetici care determină particularitățile climatice ale teritoriului.

Factorii genetici ai climei sunt radiația solară (cosmici), circulația generală în atmosferă, centrii barici (dinamici) și factorii geografici.

4.1.1. Factorii cosmici

Ca factori cosmici se iau în considerație radiația directă, radiația difuză, radiația reflectată și radiația efectivă.

Radiația solară directă reprezintă sursa principală de căldură. Suma medie anuală este apreciată șa 70-75 mii calorii pe centimetru pătrat. Iarna, în luna decembrie la amiază suprafețele orizontale nu primesc insă mai mult de 15% din potențialul înregistrat. În legătură directă cu valorile coeficientului de transparență a atmosferei, intensitatea radiației solare directe poate avea valori maxime de peste 1,4 calorii pe centimetru pătrat. De la un an la altul, sub influența norilor și a ceței, durata de strălucire poate varia foarte mult.

Radiația difuză se intensifică în deosebi primăvara și la începutul verii ca urmare a creșterii opacității atmosferei. Iarna ca urmare a stratului de zăpadă, sumele lunare ale radiației difuze sunt de câteva ori mai mari decât cele ale radiației solare directe. Din însumarea radiațiilor solare directe și a celor difuze, rezultă radiația globală care are valori medii de peste 125 de kilocalorii pe centimetru pătrat.

Radiația reflectată depinde de albedoul suprafeței active și de caracteristicile fizice ale aerului de deasupra. Pe arealele cu zăpadă reflectarea atinge până la 70% din cea globală iar pe arealele verzi, vara numai 30 %. Suprafețele cu soluri aluviale au albedou mai mare în comparație cu arealele de pe grinduri ocupate de cernoziomuri.

Radiația efectivă. Făcând diferența dintre radiația emisă de suprafața terestră și cea emisă de atmosferă se obține practic radiația efectivă. Valorile acesteia depinde de mai mulți parametri și în primul rând de umiditatea aerului, valorile nebulozității și felul norilor.

4.1.2. Factorii dinamici

Deplasarea maselor de aer este dominată de influențe estice și nord-estice cu aer continental uscat, fierbinte vara și aer rece polar continetal din nord-est și arctic din nord în timpul verii.

4.1.3. Factorii geografici

Suprafața subiacentă activă este un factor climatogen pentru că transformă energia solară în căldură, influențează umezeala aerului și schimbă caracteristicile maselor de aer care se deplasează deasupra sa. Elementele suprafeței active sunt relieful împreună cu altitudinile, înclinarea pantei la care se adaugă vegetația, solul, suprafețele cu apă. Teritoriul studiat având o altitudine mică și fiind în general plat primește în timpul zilei o cantitate mare de radiație solară. Suprafețele acoperite cu vegetație diminuează încălzirea solului și a apei.

4.2. Caracterizare climatică

Teritoriul studiat după datele înregistrate la stația Călărași este situat în limitele climatului cald-secetos. Acest lucru reiese și din studiul privind zonare agro-climatică a României pe observațiile meteorologice într-un lung șir de ani (1892-1892). Din harta care însoțește studiul menționat reiese clar că regiunea studiată aparține zonei calde-secetoase, subzonei a patra, caracterizată prin valori mari ale resurselor termice, resurse hidrice modeste, rezerve de umiditate accesibile în sol scăzute și indici de stres termici și hidrici apreciabili (fig. 5). Temperatura medie anuală depășește 11oC. Suma temperaturilor mai mari de 0 oC se situează între 4000 și 4300 oC, iar a celor ce depășesc 10 oC (efective) între 1400 și 1700 oC (tabel nr. 1,2,3).

Date climatice după I.N.M.H. 1892-1982

Tabel nr.1

Tabel nr.2

Tabel nr.3

Temperatura medie a lunii celei mai calde (iulie) poate urca până la 23,0 oC, temperatura maximă absolută nu a depășit 44 oC, iar cea minimă a scăzut până la temperatura de –30 oC. Durata perioadei fără îngheț nu depășește 220 de zile pe an. Precipitațiile medii anuale depășesc foarte rar 550 mm (400-500 mm), fiind distribuite neuniform în timp și spațiu. Cantitățile medii ce cad în perioada de vegetație (aprilie-octombrie) au valori cuprinse între 300-400 mm, iar cele din perioada rece a anului (noiembrie-martie) rar depășesc 225 mm (140-250mm). Cele mai însemnate cantități de apă se înregistrează la sfârșitul primăverii și începutul verii (50-70 mm luna mai). Parametrii de stres termici se caracterizează prin suma temperaturilor critice (mai mari de 32 oC) care ajunge până la valori de 30-50 în perioada mai-septembrie și respectiv unități de ger (temperaturi mai mici de 15 oC) 10-30. Primul îngheț de toamnă este menționat între 15-18 noiembrie, dar zilele cu temperaturi de 0 oC pot apărea la sfârșitul lunii octombrie. Ultimul îngheț de primăvară se produce în perioada 11-16 aprilie. Numărul de zile cu umiditate relativă scăzută () (procente din numărul zilelor) în perioada aprilie-august variază între 40 și 45. Evapotranspirația potențială a fost evaluată la 700 mm ceea ce creează un deficit de umiditate de 180-230 mm.

4.2.1. Regimul termic

Temperatura medie a aerului la stația Călărași este peste 11 oC. În ceea ce privește mersul anual și lunar al temperaturii, aceasta ilustrează valori scăzute doar în timpul trimestrului rece, o încălzire bruscă la începutul primăverii și urmează o creștere treptată până la jumătatea verii. În șuna iulie temperatura medie urcă până aproape de 23 oC. În lunile de iarnă se formează un contrast termic între suprafața de luncă și centrul Câmpiei Bărăganului.

Temperaturile maxime-minime absolute. Temperaturile maxime ating cele mai mari valori în luna iulie (41 oC), în timp ce minimele se înregistrează în ianuarie (-27 oC). Contrastul termic între temperaturile maxime și cele minime depășește 65 oC (68 oC). Durata medie a trecerii peste temperaturi de 10 oC poate întârzia până la sfârșitul lunii februarie, în timp ce intervalul cu temperaturi medii zilnice mai mari de 5 oC debutează la mijlocul lunii martie. Temperaturile medii mai mari de 10 oC corespund sezonului cald și durează de la începutul lunii aprilie până în a doua decadă a lunii octombrie. Rezultă că intervalul cu temperaturi medii zilnice de peste 10 oC ajunge să depășească 200 de zile.

Durata de strălucire a soarelui este redusă (60-65 h) în perioada rece a anului, perioada și cu cele mai ridicate valori ale nebulozității. În lunile de vară când predomină timpul senin, durata de strălucire a soarelui atinge valori de peste 300 h (320 h). Numărul anual al orelor însumează peste 2250 h.

Regimul și repartiția nebulozității în teritoriu influențează multe alte caracteristici ale climei. Astfel, norii pot modifica bilanțul radiativ al suprafeței active, pot diminua energia calorică și luminoasă a radiațiilor solare, iar pe timp de noapte pot reduce pierderile de căldură ale solului. În teritoriul studiat cea mai mare nebulozitate se înregistrează iarna și primăvara (5,5) în timp ce vara scade sub 4. Numărul total al zilelor cu timp senin depășește 130 și predomină în sezonul cald, iar numărul zilelor noroase este de 100 de zile.

Înghețul și dezghețul. Înghețul este un fenomen caracteristic intervalului rece al anului și se semnalează frecvent. Dăunătoare sunt înghețurile târzii de primăvară, care surprind în plină dezvoltare plantele tinere. Primul îngheț de toamnă se produce în limitele teritoriului studiat după 1 noiembrie. Primăvara, ultimele înghețuri întârzie în medie în prima parte a lunii aprilie. Durata medie a intervalului anual de zile fără îngheț însumează peste 200 de zile. Umiditatea relativă a aerului este de peste 80% în timpul sezonului rece și se situează în jurul a 60% în anotimpul cald.

4.2.2. Regimul precipitațiilor

Cantitățile anuale de apă căzute în teritoriu sunt destul de reduse 450 mm. Evapotranspirația potențială este mai ridicată, în consecință se înregistrează un deficit de umiditate care poate fi compensat prin irigații foarte necesare în limitele teritoriului cercetat.

Mersul anual al cantităților de precipitații. Sub aspectul distribuirii precipitațiilor în timpul anului pot fi deosebite 2 perioade diferite: semestrul rece și uscat și semestrul cald și ploios. În medie cantitățile lunare prezintă valori foarte diferite de la o lună la alta.

Frecvența zilelor cu precipitații. Cel mai mare număr de zile cu precipitații se înregistrează în lunile mai-iunie. Frecvența lunară a zilelor cu precipitații scade spre sfârșitul verii și începutul toamnei. Se înregistrează mai puțin de 90 de zile cu precipitații.

Stratul de zăpadă persistă mai puțin pe arealul studiat datorită încălzirilor ce se petrec în timpul iernii. În medie zăpada începe să se depună în prima jumătate a lunii decembrie și se topește la începutul lunii martie. Numărul anual de zile cu strat de zăpadă scade sub 30 în zona studiată.

4.2.3. Evapotranspirația potențială

Evapotranspitația potențială este influențată de temperatura aerului, de temperatura solului și însușirile fizice ale acestuia. În perioada rece a anului aceasta are valori foarte reduse și deși precipitațiile sunt reduse nu se înregistrează un deficit de umiditate. Începând cu luna martie aceasta crește treptat până la jumătatea verii, când atinge valori de peste 125 mm. Evapotranspirația potențială este mai mare decât valoare medie a precipitațiilor, în consecință se înregistrează un deficit de umiditate de 200 mm.

4.2.4. Temperatura solului

În perioada rece a anului temperatura medie a solului la suprafață prezintă valori în jurul temperaturii de 0 oC. Începând însă din luna martie temperaturile sunt pozitive și cresc treptat până în iulie când atinge valori de 28 oC.

4.2.5. Vânturile

În regiunea studiată vânturile dominante sunt cele de vest (austrul) și cele de est (crivățul) urmate de vânturile din nord. Efectul de canalizare în lungul Văii Dunării determină ca direcția de producere a frecvențelor maxime să fie 18,9% vest în zona Călărași. În ceea ce privește frecvența timpului calm în cursul anului se constată valori mari în sezonul cald (cu maxima în octombrie) și valori scăzute în primăvară. Cea mai mare valoare a vitezei vântului s-a semnalat pe direcția nord-est și este de 4,6 metri pe secundă.

4.3. Considerații climatice privind perioada 1999-2003

Anul 1999 a debutat cu temperaturi pozitive (2,5 oC) iar luna februarie a fost caldă cu temperaturi medii de 6,3 oC (specifice lunii martie). Urmează creșteri ale temperaturii medii la 13,1 oC în aprilie (tabel nr 4).

Tabel nr. 4

Cele mai ridicate temperaturi în timpul anului s-au înregistrat în iunie (24,8 oC) și iulie (24,7 oC) ajungând în decembrie la 2,9 oC. Comparând valoarea medie a temperaturii înregistrate în 1999 cu cea multianuală rezultă că anul 1999 a fost mai cald decât media (12,2 oC). Resursele hidrice anuale au depășit cu mult pe cele medii. Cele mai multe precipitații au căzut în lunile august (131,1 mm) și septembrie (128,6 mm). Numai în perioada de vegetație a plantelor (aprilie-septembrie) s-a înregistrat o cantitate de precipitații mai mare decât media multianuală (450 mm). Cantități de precipitații scăzute s-au înregistrat doar în lunile februarie (9,1 mm) și noiembrie (12,4 mm) (tabel nr. 5).

Tabel nr. 5

Pe anotimpuri datele ne arată 95,1 mm pentru anotimpul rece, 147,4 mm pentru primăvară, 240,0 mm pentru anotimpul cald și 195,8 mm pentru toamnă.

Anul 2000 debutează cu temperaturi negative (-3,8 oC) în ianuarie. Urmează o perioadă în care temperaturile cresc treptat ajungând până la 14,7 oC în aprilie. Luna cea mai caldă a fost iulie cu o temperatură medie de peste 25 oC (25,6 oC). Urmează o scădere a temperaturilor medii. Se remarcă luna noiembrie cu o temperatură medie de peste 9 oC, mult peste media caracteristică lunii (tabel nr. 6).

Tabel nr. 6

Valoarea medie a temperaturii în anul 200 a fost 12,55 oC. În ceea ce privește resursele hidrice acestea au fost distribuite neuniform în timpul anului și față de media multianuală au fost mai reduse. În lunile de vegetație a plantelor s-au înregistrat valori foarte mici 13,2 mm în mai, 5,4 mm în iulie și 7,8 mm în august. Cele mai puține precipitații s-au înregistrat în lunile decembrie (5,4 mm) și iulie (5,4 mm) (tabel nr 7).

Tabel nr. 7

Dintr-o analiză a cantităților de precipitații rezultă că toamna a fost cel mai ploios anotimp cu aproape 170 mm din cei 400 mm ce reprezintă suma anuală a precipitațiilor. Vara a fost un anotimp secetos cu mai puțin de 40 mm de precipitații.

Anul 2001 începe cu temperaturi medii pozitive 1,9 oC în ianuarie. Urmează o încălzire bruscă în martie (9,3 oC). Luna cea mai caldă este iulie când se înregistrează o medie de 25,5 oC. Urmează o scădere a temperaturilor medii. Luna octombrie este mai caldă decât de obicei cu 3 oC. Anul se încheie cu temperaturi negative –3,4 oC în decembrie (tabel nr. 8).

Tabel nr. 8

Resursele hidrice anuale sunt inferioare celor medii multianuale. Astfel față de media multianuală a precipitațiilor (450 mm) în 2001 s-au înregistrat 425 mm. Acestea au fost distribuite neuniform în timpul anului. Cele mai multe precipitații au căzut în luna iulie (70 mm) iar lunile cele mai secetoase au fost octombrie (5,8 mm) și septembrie (9,0 mm) (tabel nr 9).

Tabel nr. 9

Pe anotimpuri datele ne arată 97,7 mm pentru anotimpul de iarnă, 144,7 mm pentru anotimpul de primăvară, 116,2 mm pentru vară și 66,9 mm pentru toamnă. Cele mai mari cantități de precipitații au căzut primăvara.

Anul 2002 începe cu temperaturi negative –1,1 oC în ianuarie. Urmează o încălzire de aproximativ 8 oC media lunii februarie ajungând la 7 oC. Încălzirea continuă ajungând în iunie la 25,1 oC luna cu cea mai mare temperatură medie din 2002 și în general. În a doua parte a intervalului temperatura începe să scadă ajungând la sfârșitul anului la valori negative (-3,0 oC) în decembrie (tabel nr. 10).

Tabel nr. 10

Făcând o comparație între valoarea medie a temperaturii înregistrate în anul 2002 cu cea multianuală rezultă că aceasta a fost mult mai mare (12,3 oC). Din punct de vedere al precipitațiilor acesta a fost un an peste media multianuală cu aproape 200 mm. Luna octombrie a fost cea mai ploioasă înregistrându-se 127,9 mm și lunile de vară iulie și august au fost ploioase cu precipitații în jur de 100 mm. Lunile cele mai uscate au fost februarie (5,7 mm) și mai (13 mm) (tabel nr. 11).

Tabel nr. 11

Pe anotimpuri datele au fost: pentru primăvară 114,8 mm, pentru vară 229,0 mm, pentru toamnă 213,8 mm și pentru iarnă 99,7 mm. Anotimpurile mai ploioase au fost vara și toamna. Anotimpul secetos a fost iarna.

Anul 2003 începe cu valori negative –0,3 oC în ianuarie, -4,1 oC în februarie și luna martie are valori foarte mici de temperatură specifice iernii 2,8 oC. Urmează o încălzire bruscă 9,9 oC în aprilie și peste 20 oC în mai. Luna cea mai caldă este august cu 24,8 oC. Urmează o scădere a temperaturilor care ajung la valoarea de 1 oC în decembrie. Media anuală a fost sensibil egală cu cea multianuală în jurul valorii de 11,3 oC. Resursele hidrice anuale au fost puțina mai mari decât cele multianuale 513 mm în 2003. Cele mai multe cantități de precipitații au căzut în lunile septembrie (160 mm) și octombrie (75 mm) (tabel nr. 12).

Tabel nr. 12

În perioada de vegetație a plantelor s-au înregistrat destul de puține precipitații cu excepția lunii septembrie. Cele mai mici cantități de precipitații au căzut în lunile august (10,2 mm) și iunie (10,4 mm). Datele arată că în anotimpul de iarnă au căzut 109,7 mm precipitații, primăvara 80,7 mm, vara 48, 8 mm și toamna 277,8 mm. Anotimpul cu cele mai multe precipitații este fără îndoială toamna când a plouat cât în restul anului. Umiditatea relativă are valori de peste 80% în sezonul rece și scade la sub 60% în sezonul cald. Durata de strălucire a soarelui este minimă în ianuarie 56,1 h și maximă în iunie 327,6 h. Temperatura solului are valori negative iarna, ajungând în sezonul de vară la temperaturi medii de peste 30 oC. În februarie, luna cea mai rece din 2003 s-au înregistrat 12 zile cu ninsoare și 11 zile cu brumă. Din cei 5 ani analizați: 1999, 2000, 2001, 2002 au avut o temperatură medie anuală peste media multianuală cu aproape un grad. Acest lucru se datorează probabil încălzirii globale a planetei noastre din cauza efectului de seră produs de anumite substanțe poluante. Din punct de vedere al precipitaților cei mai ploioși ani au fost 1999 cu 692,2 mm și 2002 cu 657,3 mm cu peste 200 mm este media multianuală care este puțin peste 450 mm. Anii 2000 și 2001 au fost secetoși cu precipitații puține sub media multianuală.

Date hidrografice, hidrologice și hidrogeologice

5.1. Date hidrografice

Dunărea reprezintă singurul colector care drenează lunca Călărașului la sud. Fluviul urmărește marginea de nord al Podișului Prebalcanic formând o vale asimetrică cu un versant înalt pe partea dreaptă și un versant lin protejat de un dig pe stânga (foto nr. 6).

Foto nr. 6 – Suprafața de referință a Luncii Dunării în raport cu Podișul Prebalcanic la sud-est de Vărăști

Dunărea reprezintă limita sudică a teritoriului studiat pe distanța de 30 kilometri. După retragerea lacului levantin la începutul cuaternarului s-a format principala arteră hidrografică a țării ocupând diferite poziții și lăsând pe partea stângă mai multe nivele de terase. Actuala albie a fost săpată în cuaternar în depozitele pliocen. Numeroasele lacuri de luncă, bălți și limanuri fluviatile pe partea stângă sunt o dovadă că Dunărea s-a deplasat de mai multe ori spre sud. Până în secolul al XVIII-lea lunca Călărașului era drenată la limita nordică sub terasa de 8-10 metri (terasa Călărași) de un braț al Dunării. Acum fosta albie este ocupată de o gârlă cu rol în irigații și în evacuarea apei din canalele de desecare construite pentru drenajul fostelor bălți ale Dunării. În sectorul Mănăstirea-Călărași, Dunărea prezintă caractere specifice cursului inferior cu multe meandre și ostroave conturându-și bine aspectul său de vale asimetrică de natură erozivă. Cursul fluviului este orientat vest-est și prezintă în limitele teritoriului cercetat o pantă de scurgere mică și implicit o viteză de scurgere redusă, favorizând depunerea materialului transportat în suspensie pe fundul talvegului ori formând ostroave. După construirea digurilor debitul Dunării a crescut datorită dezatenuării viiturilor. Totuși, Dunărea datorită digului nu se mai revarsă în teritoriul studiat realizându-se doar unele infiltrații în unele parcele depresionare până la apariția luciurilor de apă. În afară de Dunăre în prezent lunca Călărașului este fragmentată în nord de o fostă albie a unui braț dunărean transformată actualmente într-o gârlă care preia din debitul apei freatice al terasei Călărași și de o numeraosă rețea de canale de desecare-drenaj și privaluri(foto nr 7, 8, 9, 10).

Foto nr. 7 – Canal de evacuare a apei rezultată prin descărcarea apei freatice dinspre terasa Călărași în dreptul localității Vărăști (canalul Bătrâna)

Foto nr. 8 – Prival în dreptul pădurii Ciocănești

Foto nr. 9 – Canalul de aducțiune a apei Gălățui

Foto nr. 10 – Privalul Pârlițelul

Adâncimea acestora este cuprinsă între 2 și 5 metri iar ca lățime ating 2-10 metri (fig. 6).

5.2. Date hidrologice

Cele mai ridicate nivele ale apelor Dunării se înregistrau înainte de construirea celor două baraje de la Porțile de Fier (I și II) și se înregistrau primăvara și la începutul verii, ca urmare a suprapunerii topirii zăpezilor cu perioadele ploioase din cele două anotimpuri iarnă-primăvară. Din datele privind nivelul apelor fluviului pe o perioadă de 40 de ani (1921-1960) rezultă că șirul apelor cu niveluri maxime este mai mare decât al celor cu nivel scăzut. Nivelele maxime absolute s-au produs în 1940, 1942 și în anul 1945. Anul cu cea mai mare diferență de nivel rămâne 1954. Anul 1921 este anul cu cel mai mic debit mediu anual 72% din debitul mediu multianual iar anul 1941 are cel mai mare debit în intervalul 1921-1960 cu 150% din debitul mediu multianual (I. Zăvoianu 1969). Debitul minim în perioada analizată este de 1550 m3/s în ianuarie 1954 la Oltenița amonte de teritoriul cercetat. Debitul maxim s-a înregistrat în aprilie 1940 și este de 14900 m3/s la același post hidrologic. Anul 2003 a fost un an cu un debit în lunile de vară comparabil cu cel minim din 1954, cu implicații dezastroase asupra navigației fluviale pe Dunăre. Numeroase suprafețe au fost exondate iar brațul Borcea în apropiere de Călărași avea adâncimi de sub 1 metru de la un mal la altul. În anul 2005 în schimb s-a înregistrat un debit maxim apropiat de cel maxim înregistrat în 1940. Apa a inundat porțiunile de păduri de luncă și zăvoaie și s-a oprit la digul de apărare (foto nr. 11).

Foto nr. 11 – Lunca dintre dig și albia Dunării inundată

Unele porțiuni au fost inundate prin infiltrații pe sub digul de apărare. În ceea ce privește nivelurile înregistrate la postul hidrometric Călărași nivelul maxim s-a înregistrat în 1897 (784 cm) iar nivelul minim a fost de –121 cm în 1947. Amplitudinea dintre nivelul minim și cel maxim este de 887 cm. Amenajările hidrotehnice executate în sectorul românesc al Dunării începând din anul 1965 au influențat sensibil regimul hidrologic producând creșterea nivelului apei și implicit al debitelor care ating frecvent valori de 10000 m3/s, mai mari față de cele naturale cu 3000 m3/s datorită fenomenului de dezatenuare. În prezent teritoriul studiat este împânzit de o sumedenie de canale de desecare-drenaj și de evacuare construite pentru eliminarea excesului de umiditate, drenarea și desecarea fostelor lacuri care ocupau suprafețe însemnate în trecut (Boianu, Iezerul Călărași). Aceste canale sunt folosite pentru irigații, teritoriul studiat având un deficit de umiditate destul de mare. Lacurile care în trecut ocupau aproape 50% din teritoriul studiat ocupă acum suprafețe restrânse și sunt amenajate pentru piscicultură(foto nr. 12).

Foto nr. 12 – Lacul piscicol Călărași

5.3. Date hidrogeologice

Măsurătorile efectuate în lunca Călărașului în legătură cu adâncimea apei freatice au scos în evidență două aspecte. Nivelurile apei freatice din teritoriul studiat depind de nivelurile Dunării și adâncimea mică la care se găsește nivelul freatic (foto nr. 13).

Foto nr. 13 – Refularea apei pe sub digul de apărare datorită creșterii nivelului apelor Dunării (pe dreapta privalului Botul Dunării)

Apa freatică se situează la foarte mică adâncime (0-2 metri) în cea mai mare parte a teritoriului și în special în arealele depresionare ocupate până nu demult de apele revărsate ale fluviului. Adâncimi mai mari ale apei freatice se întâlnesc în porțiunile de grind ca și în lunca internă, în limitele grindului Dunării (fig. 7). Adâncimi minime de sub 0,5 metri se întâlnesc la contactul cu terasa Călărași în sudul localității Ciocănești. Optzeci la sută din teritoriul cercetat prezintă o adâncime a apei freatice între 0,5-3 metri, fapt ce a influențat puternic formarea și dezvoltarea multor soluri din teritoriu. Adâncimea maximă nu depășește decât cu totul excepțional 5 metri și este caracteristică principalelor grinduri.

Vegetația și fauna

6.1. Vegetația

Ca urmare a lucrărilor hidroameliorative și de îmbunătățiri funciare (desecare-drenaj, construirea digului de apărare împotriva inundațiilor) cea mai mare parte a teritoriului studiat este cultivat cu diverse plante de cultură, vegetația naturală păstrându-se pe suprafețe reduse (foto nr. 14, 15) (fig. 8).

Foto nr. 14 – Cultură de lucernă

Foto nr. 15 – Cultură de orzoaică în apropierea grindului Ulmilor

Ca tipuri de pădure mai reprezentative se întâlnesc: zăvoaiele de plopi indigeni (alb și negru), salcia albă (Salix alba) și stejerete de luncă împreună cu șleaul de luncă cu stejarul brumăriu și pedunculat (foto nr. 16).

Foto nr. 16 – Pădure de plopi în Lunca Dunării (cabana Boianu)

Prin lucrări de substituire a zăvoaielor dinLunca Dunării s-au plantat plopii euramericani. Împreună cu stejarul a cărui apariție este destul de rară, vegetează arțarul tătărăsc (Acer tataricum), jugastrul (Acer campestris), frasinul iar dintre arbuști păducelul, sângerul, lemnul câinesc și altele. În zăvoaiele de plopi și salcie albă vegetează natural și specii mai sudice de liane și viță sălbatică în pădurea Duduitul de pe malul Dunării. Pășunile și fânețele se mai întâlnesc rar în zilele noastre. Compoziția floristică din pajiștile luncii Călărașului este diversă. Sunt prezente specii ca: firuța (Poa trivialis), ciuma rea (Galeja oficinalis) pe malul apelor iar pe locuri mai înalte Agropyron cristatum, precum și diferite specii de rogoz (Carex). Vegetația acvatică din bălți și lacuri este reprezentată prin vâscul de apă (Myrrophyllum spicatum), nuferi albi și galbeni (Nymphae alba și Nuphar luteum). Vegetația de mlaștină și semimlaștină este alcătuită din stuf (Phragmites communis), săgeata apei (Sagitaria sagitifolia), rogozuri (Carex riparia) (foto nr. 17).

Foto nr. 17 – Suprafață de luncă cu exces freatic permanent cu vegetație hidrofilă (Phragmites communis)

6.2. Fauna

Suprafața studiată dispune de o faună destul de bogată datorită prezenței antropice destul de reduse. În zăvoaiele din luncă dar și în culturi se întâlnesc iepuri, vulpi și porci mistreți. Pe malul Dunării trăiesc numeroase specii de păsări de baltă cum ar fi: rața mare, rața cârâitoare, gâsca de semănătură, gârlița mare, lebăda, stârcul cenușiu, stârcul lopătar etc. Tot în zăvoaie mai trăiesc numeroase păsări insectivore ca: mierla, privighetoarea, cucul etc. Fauna de interes cinegetic este reprezentată de căpriori, iepuri, mistreți, fazani, dihori, vulpi (foto nr. 18, 19).

Foto nr. 18 – Căprior

Foto nr. 19 – Fazan

Fauna acvatică care populează cursul Dunării și lacul Călărași este reprezentată de: biban, crap, plătică, știucă, caras, somn etc.

Învelișul de sol

7.1. Influența factorilor pedogenetici în formarea și dezvoltarea solului

Un rol important în formarea învelișului de sol a luncii Călărașului l-au avut clima, apa freatică, omul, relieful și vegetația.

Clima a acționat prin componentele sale principale: temperatură, precipitații, evapotranspirație. Zona studiată are un climat cald-secetos și o mare parte din precipitații se pierd prin evapotranspirație și chiar o parte din apa care se ridică din pânza freatică.

Apa freatică a acționat și acționează din plin asupra întregii zone studiate datorită adâncimii mici la care se găsește. Apele freatice nemineralizate sau slab mineralizate provoacă procese intense de gleizare, mlăștinire în timp ce apele mineralizate determină procese de salinizare a solurilor.

Omul a avut un rol foarte important în ultima vreme prin lucrările de desecare-drenaj care au cuprins întreg teritoriul studiat, acestea au schimbat regimul aerohidric din sol și regimul de descompunere a materiei organice. Prin administrarea de îngrășăminte minerale o parte din proprietățile chimice ale solurilor au fost modificate cum este cazul capacității de schimb, pH-ului etc.

Relieful În zonele microdepresionare domină solurile hidromorfe iar în zonele mai înalte pe grinduri sunt prezente molisoluri. Datorită pantei foarte mici, teritoriul studiat în lipsa canalelor de desecare-drenaj ar fi rămas ca o zonă înmlăștinită.

Vegetația Datorită ponderii mari a resturilor vegetale în prezent bioacumularea reprezintă principalul proces pedogenetic în teritoriu. Așa se explică conținutul relativ ridicat de humus al celor mai multe dinte soluri.

7.2. Principalele procese pedogenetice

Orizonturile genetice ale solurilor și rânduirea lor reprezintă rezultatul proceselor pedogenetice și condițiilor de solificare. Dintre procesele pedogenetice care, sub influența factorilor de mediu, au jucat un rol important în formarea și dezvoltarea învelișului de sol din regiunea studiată sunt de menționat: bioacumularea, gleizarea, salinizarea și alcalizarea (fig. 9).

Bioacumularea reprezintă esența solificării și s-a manifestat cu intensități diferite în teritoriu, ducând la formarea orizontului A al solurilor. Este mai puternică în cazul cernoziomurilor tipice și cernoziomurilor gleizate dar este prezentă și în cazul solurilor tinere neevoluate (protosoluri și soluri aluviale).

Gleizarea se manifestă pe peste 85% din teritoriu și este determinată de prezența la mică adâncime a apei freatice. Produce fenomene de oxidare și reducere cu formarea de concrețiuni ferimanganice.

Salinizarea și alcalizarea afectează zonele depresionare ale fostelor lacuri de luncă cu apa freatică mineralizată la mică adâncime.

7.3. Caracterizarea solurilor

Sub influența factorilor și proceselor pedogenetice la care ne-am referit mai sus în cuprinsul teritoriului s-a format o gamă relativ largă de soluri cuprinzând: molisoluri, soluri hidromorfe și soluri neevoluate (fig. 10). Dintre acestea cea mai mare răspândire o au solurile neevoluate și în special solurile aluviale, deoarece suntem într-o regiune de luncă în care procesul de solificare a depozitelor fluviatile se află într-o fază incipientă.

7.3.1. Molisolurile

Aceste soluri sunt caracterizate de un orizont A molic (Am), închis la culoare (crome și valori mai mici de 3,5 în stare umedă și 5,5 în stare uscată) și de un orizont subiacent, cu caracter de orizont molic cel puțin în partea superioară.

Acestea ocupă de regulă suprafețe mici de teren cu aspect pozitiv, grinduri ușor conturate și bine drenate, în formarea lor un rol important revenind factorilor zonali. Molisolurile sunt reprezentate prin cernoziomuri tipice și gleizate.

Cernoziomurile tipice sunt definite printr-un orizont A molic cu crome mai mici sau egale cu doi la materialul în stare umedă și orizont A/C având cel puțin în partea superioară valori și crome mai mici de 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe fețele, cât și în interiorul elementelor structurale.

Sunt răspândite cu totul local pe unele grinduri mai înalte. Sub raport morfologic aceste soluri se caracterizează printr-un profil de tip Am-A/C-C sau Cca, bine dezvoltat și prezintă următoarele însușiri morfologice, fizice și chimice.

Am 0-30 cm; lut, negricios (10 YR 2/2) în stare umedă, grăunțos mediu-mare, slab dezvoltat, poros, afânat, rădăcini ierboase fine foarte frecvente, trecere treptată.

A/C 30-44 cm; lut, brun-cenușiu foarte închis (10 YR 3/2) în stare umedă poliedric subangular mic și mediu, poros, afânat, rădăcini ierboase fine frecvente, trecere treptată.

Cca 44-100 cm; lut, lut nisipos, brun, brun-galbui (10 YR 3/4-4/4) în stare umedă, poros afânat, efervescență în masă, vinișoare și pete de carbonați.

Nu prezintă diferențiere texturală pe profil. Astfel în orizontul superior conține 30% argilă sub 0,002 mm iar în orizontul C cu 2-3% mai mult (tabel nr. 13).

Însușirile fizice ale cernoziomurilor tipice

Tabel nr 13

În general sunt soluri afânate, au porozitate mare și în bază se prezintă bine umezite. Conținutul de humus al acestor soluri este mic (2,2-3,5%) au o reacție neutră ușor alcalină spre baza profilului, capacitate totală de schimb cationic mijlocie (tabel nr. 14).

Însușirile chimice ale cernoziomurilor tipice

Tabel nr. 14

Cernoziomurile tipice din lunca Călărașului au apa freatică la mică adâncime (3-4 metri) nu suferă de secetă în timpul verii și astfel asigură recolte mari îndeosebi la cereale.

Cernoziomurile gleizate sunt asemănătoare celor tipice dar se deosebesc de acestea prin faptul că ai apa freatică la mică adâncime, cu orizont Go în primii 200 cm sau orizont Gr având limita superioară sub 125 cm adâncime. Sunt răspândite în vecinătatea cernoziomurilor tipice în zonele de grind cu apa freatică la o adâncime sub 3,5 metri. Prezintă un profil de tip Am-A/G-CGo sau Am-A/G-CGr.

Fertilitate, folosință, ameliorare Cernoziomurile sunt soluri agricole cu însușiri chimice și fizice favorabile. Sunt bogate în humus și bine aprovizionate cu substanțe nutritive. Pentru obținerea de producții mari sunt necesare irigații, îngrășăminte cu azot și fosfor și gunoi de grajd. Sunt cultivate cu: grâu, porumb, orz, floarea-soarelui, lucernă etc.

7.3.2. Solurile hidromorfe

Clasa solurilor hidromorfe cuprinde solurile care s-au format și au evoluat în exces permanent de umiditate provenind din apa freatică. Înainte de drenarea fostelor lacuri de luncă solurile hidromorfe ocupau suprafețe reduse. În prezent se întâlnesc pe 25% din teritoriul studiat deoarece li se adaugă cele din fostele cuvete lacustre și sunt reprezentate de solurile gleice. Acestea cuprind: solurile gleice tipice, solurile gleice salinizate-alcalizate, solurile gleice molice, solurile gleice molice alcalizate și solurile gleice molice salinizate alcalizate.

Solurile gleice tipice sunt definite printr-un prizont Gr, a cărui limită superioară este situată în primii 125 cm, orizont A și orizont A/G sau BG, având culori cu valori și crome 3,5 la materialul în stare umedă, atât pe fețele, cât și în interiorul elementelor structurale. Ele apar în sudul lacului Călărași și în sudul canalului Bătrâna (în apropiere de limita nordică a teritoriului studiat) și în partea vestică a acestuia. S-au format pe suprafețe plane de teren slab drenate alcătuite din depozite fluviatile dar și fluvio-lacustre recente. Aceste soluri se caracterizează printr-un profil de tip Ao-A/Go-Gr și prezintă următoarele caracteristici morfologice:

Orizontul Ao 0-18 cm, prezintă o textură argilo-lutoasă, structură grăunțoasă medie mare, moderat dezvoltată, separații ferimanganice sub formă de pete și conține resturi de lamelibranhiate, inclusiv rădăcini de Phragmites, trecere treptată.

Orizontul de tranziție A/G de 18-40 cm, se caracterizează printr-o textură fină, argilo-lutoasă de culoare cenușiu-închis (10 YR 4/1) cu pete brun gălbui (10 YR 5/6) și cenușiu-oliv (5 Y 4/2), (10 YR 5/6) în stare umedă, prezintă separații ferimanganice, resturi de rădăcini subțiri, trecere treptată.

Orizontul Gr apare frecvent la adâncimi de 55-70 cm, are o textură luto-argiloasă, culoare cenușiu-închis (5 Y 5/1-6/1) cu pete gălbui, este masiv, plastic, adeziv și conține separații ferimanganice sub formă de pete și concrețiuni mici.

Solurile gleice tipice au o textură luto-argiloasă, conținutul de argilă fiind cuprins între 45-59% și au o permeabilitate mică (0,3-0,5 mm/h). Fac efervescență puternică de la suprafață, CaCO3 fiind prezent în cantități destul de mari (10%) (tabel nr. 15, 16) (fig. 11 ).

Date privind compoziția granulometrică a solurilor gleice tipice

Tabel nr. 15

Date chimice privind solurile gleice tipice

Tabel nr. 16

Solurile gleice salinizate-alcalizate sunt asemănătoare cu cele tipice dar au orizont sc în primii 100 cm sau orizont sa situat între 20 și 100 cm. Au un profil de tipul (Aosc-A/Gsc-Ge; Aosc-A/Go-sa-Gr)

Solul gleic alcalizat are un orizont ac îm primii 100 cm sau un orizont na între 20 și 100 cm și au un profil (Aoac-A/Goac-Gr; Aoac-A/Gona-Gr). Aceste soluri sunt prezente în fosta cuvetă a lacului Călărași.

Solurile gleice molice sunt asemănătoare celor tipice dar au orizont Am. În cele mai multe cazuri solurile gleice molice apar în imediata apropiere a celor tipice și corespund unor suprafețe de teren care înainte de îndiguire erau acoperite cu apă dar nu în permanență.

Solurile gleice molice salinizate sunt asemănătoare cu solurile gleice molice dar prezintă un orizont sc în primii 100 cm sau orizont sa situat între 20 și 100 cm. Au un profil de tipul (Amsc-A/Gsc-Gr; Amsc-A/Gosa-Gr).

Solurile gleice molice alcalizate sunt asemănătoare cu solurile gleice molice dar prezintă un orizont ac în primii 100 cm sau orizont na situat între 20 și 100 cm și au un profil (Amac-A/Goar-Gr; Amac-A/Gona-Gr).

Solurile gleice molice salinizate și alcalizate se găsesc în zonele depresionare de pe marginea fostelor cuvete lacustre Boianul și Iezerul Călărași.

Fertilitate, folosință, ameliorare. Solurile gleice au o fertilitate naturală mică datorită excesului de umiditate care determină un regim aerohidric nefavorabil dezvoltării plantelor cultivate. Îndepărtarea excesului de umiditate prin lucrări de desecare-drenaj este singura cale de valorificare a acestor soluri. După drenare solurile gleice pot fi folosite pentru culturi agricole: porumb, sfeclă de zahăr etc. Solurile gleice drenate și cultivate reacționează favorabil la aplicarea de îngrășăminte minerale și organice.

7.3.3. Solurile neevoluate

În această categorie au fost incluse solurile incomplet dezvoltate, tinere, în curs de formare. Aceste soluri au ca diagnostic un orizont A slab conturat urmat de materialul sau roca parentală. Ele sunt reprezentate prin protosoluri și soluri aluviale(foto nr. 20).

Foto nr. 20 – Protosoluri și soluri aluviale la est de canalul Gălățui

Protosolurile aluviale. Prezența acestor soluri în teritoriu este legată de cele mai tinere forme de teren. Tipul protosol aluvial este definit printr-un orizont Ao având o grosime mai mică de 20 cm, urmat de materialul parental de cel puțin 50 cm grosime constituit din depozite fluviatile recente. Protosolurile aluviale apar în limitele luncii interne în zona grindului dunărean și grindului format de fostul braț al Dunării din nordul teritoriului cercetat, azi colmatat. Materialul parental est alcătuit din sedimente caracterizate printr-o mare neomogenitate verticală și orizontzală. În teritoriu aceste soluri sunt reprezentate prin protosoluri aluviale frecvent gleizate. Acestea prezintă un profil de tip Ao-A/C-Cgo sau Ao-CGo-Gr. Protosolurile aluviale frecvent gleizate prezintă următoarea succesiune de orizonturi:

Orizontul Ao 0-18 cm, lut, brun-cenușiu închis (10 YR 4/2) în stare umedă, structură poliedrică subangulară mică slab dezvoltată, este afânat, conține rădăcini ierboase frecvente, face efervescență puternică în masă, trecere treptată.

Orizontul A/C, lut, brun-cenușiu închis (10 YR 4/2-4/3) în stare umedă, structură poliedric subangulară mică slab dezvoltată, este ușor tasat și face efervescență puternică în masă, trecere treptată.

Orizontul Cgo are culoare brună cu pete gălbui (10 YR 5/6) alternând cu pete verzui sau albăstrui, prezintă structură poliedrică subangulară slab dezvoltată.

Protosolurile aluviale din lunca Călărașului au o textură lutoasă în orizontul superior, luto-argiloasă pe profil și nisipoasă în bază. Conținutul de argilă variază pe profil între 25-35% și scade sub 4% la adâncimea de 80 cm de la suprafață (tabel nr. 17) (fig. 12 ).

Date privind compoziția granulometrică a protosolurilor aluviale tipice

Tabel nr. 17

Reacția pH a acestor soluri este slab alcalină (7,7-8,0) dar aceasta se datorează conținutului ridicat de CaCO3 (10%) și sunt sărace în humus (1,5%). În ceea ce privește aprovizionarea cu nutrienți aceasta este total nesatisfăcătoare (tabel nr. 18).

Date chimice privind protosolurile aluviale

Tabel nr. 18

Fertilitate, folosință, ameliorare. Protosolurile aluviale au o fertilitate redusă datorită conținutului redus de humus și substanțe nutritive. Dau producții acceptabile la grâu și porumb dacă sunt fertilizate. Necesită îngrășăminte minerale (170-200 Kg/ha azot) sau organice (20-30 t/ha).

Solurile aluviale. Aceste soluri reprezintă un stadiu mai înaintat de evoluție al protosolurilor aluviale, fiind formate ca și protosoluri aluviale pe materiale parentale de natură aluvială foarte variate sub raportul compoziției granulo-metrice. Sunt definite printr-un orizont A cu grosimi mai mari de 20 cm, urmat de materialul parental de cel puțin 50 cm grosime constituit din depozite fluviatile, fluvio-lacustre sau lacustre recente. Solurile aluviale ocupă 50% din suprafața teritoriului cercetat și au o răspândire omogenă. Solurile aluviale tipice apar în continuarea protosolurilor aluviale de pe grindul dunărean. Aceste soluri se caracterizează printr-un profil de tip Ao-A/C-C moderat dezvoltat și prezintă următoarele caracteristici morfologice, fizice și chimice:

Orizontul Ao 0-43 cm, culoare brun-cenușiu foarte închis (10 YR 3/2) în stare umedă și brun închis (10 YR 4/3) în stare uscată, structură poliedric subangulară, mic, grăunțos, slab dezvoltat, afânat, conține rădăcini ierboase foarte fine, face efervescență foarte puternică cu HCl, trecere treptată.

Orizontul A/C gros de 15-20 cm, lut nisipos fin, mai deschis la culoare în comparație cu orizontul subiacent (10 YR 5/4) în stare umedă, are o structură poliedrică subangulară moderată dezvoltată, este afânat, friabil, face efervescență puternică cu HCl, trecere teptată.

Orizontul C apare la 50-60 cm fiind dezvoltat pe 30-40 cm, are o culoare brun-gălbui (10 YR 5/4) în tare umedă, friabil, efervescență puternică în masă.

Solurile aluviale tipice au un conținut de argilă mai mare în orizontul Ao (21%) și foarte mic începând cu orizontul de tranziție (tabel nr. 19) (fig. 13 ).

Compoziția granulometrică a solurilor aluviale tipice

Tabel nr. 19

Au o reacție pH slab alcalină (7,6-7,3), conținut mic de humus (1,3-1,7%) și o capacitate totală de schimb ce depășește 50 ml/100 g sol (tabel nr. 20).

Date chimice privind protosolurile aluviale

Tabel nr. 20

Solurile aluviale gleizate au o vastă răspândire în zonele centrale depresionare ale luncii Călărașului, zone plane insuficient drenate, cu apa freatică la adâncime mică (2-3 metri). Se caracterizează printr-un profil de tip Ao-A/C-CGo moderat dezvoltat având următoarele însușiri morfologice:

Orizontul Ao gros de 25-30 cm, structură grăunțoasă slab realizată, culoare brun-cenușiu foarte închis (10 YR 3/2) în stare umedă, conține rădăcini ierboase frecvente, trecere treptată.

Orizontul de tranziție A/C 15-18 cm grosime, structură poliedrică mică instabilă, conține rădăcini ierboase și face efervescență puternică cu HCl, trecere treptată.

Orizontul CGo situat frecvent la 40-50 cm are o textură prăfoasă, culoare brună (10 YR 4/3) cu pete brun-gălbui (10 YR 5/6) și cenușii, astructurate cu efervescență puternică în masă.

Solurile din această categorie au p textură nisipo lutoasă-prăfoasă, densitate aparentă mică în orizontul de la suprafață și o permeabilitate foarte bună (25 mm/h). Ele au o reacție slab alcalină (7,7-7,9), conținut mic de humus (1,0-2,2%) și o capacitate totală de schimb cationic mare.

Fertilitate, folosință, ameliorare. Atât prin condițiile naturale, cât și prin regimul hidric și trofic favorabil, solurile aluviale tipice intră în categoria celor cu fertilitate ridicată. Sunt cultivate cu cereale (grâu, porumb, ovăz) și plante legumicole. Necesită aplicarea de îngrășăminte atât organice cât și minerale.

Gruparea terenurilor după pretabilitatea la arabil

Creșterea eficienței în agricultură nu este posibilă fără o bună cunoaștere a condițiilor naturale existente respectiv a principalilor factori fizico-geografici, a căror integrare creează acel mediu ecologic, mai mult sau mai puțin favorabil diferitelor folosințe agricole. Pe baza studiului cadrului natural și al învelișului de sol am încercat să realizăm o grupare a terenurilor după pretabilitatea la arabil (fig. 14 11). S-a avut în vedere îndeosebi textura solului în orizontul superior, volumul edafic, gradul de salinizare-alcaliazare al solului, sărăturarea acestuia, portanța, gradul de neuniformitatea a teritoriului și mai ales adâncimea nivelului apei freatice. Astfel în cuprinsul teritoriului cercetat am deosebit următoarele clase de teren:

terenuri cu pretabilitate foarte bună, fără restricții; pot fi cultivate fără aplicarea unor măsuri speciale de prevenire a degradării (asigură producții foarte bune). Au intrat în această categorie suprafețele de teren cu cernoziomuri și cernoziomuri gleizate.

terenuri cu pretabilitate bună, cu limitări reduse determinate de excesul de umiditate freatic. Deficiențele existente pot fi înlăturate prin menținerea nivelului apei freatice, în general sub 1,5 metri și fertilizare radicală

terenuri cu pretabilitate mijlocie, cu limitări moderate determinate de adâncimea mică a nivelului apei freatice dar și salinizării solurilor. Au intrat în această categorie cea mai mare parte din solurile gleice.

terenuri cu pretabilitate slabă (marginale) cu limitări severe care determină diminuări sistematice apreciabile ale recoltelor la culturile de câmp. Au intrat în această clasă solurile gleice afectate de salinizare și alcalizare.

Utilizarea terenurilor

Condițiile naturale și de sol caracteristice tronsonului de luncă Mănăstirea-Călărași sunt favorabile îndeosebi culturilor agricole și pășunilor. În prezent peste 90% din teritoriu este cultivat cu cereale (grâu, orz, porumb) și plante tehnice (floarea-soarelui, sfeclă) (fig. 15 12). Producțiile de cereale obținute reflectă condițiile de relief și sol. Din datele de bonitare a terenurilor agricole rezultă note mari la grâu și orz cu producții de până la 6,5 t/ha. Din totalul de 23000 ha în peste 1000 ha se pot obține producțiile menționate mai sus dar unele condiții locale nefavorabile determină scăderi de până la 2 t/ha.

La porumb producțiile pot depăși în anii buni 8-9 t/ha. Cele mai scăzute producții se obțin de pe terenuri fost fund de lac Călărași. Rezultate bune se obțin și la culturile de floarea-soarelui și lucernă. Astfel la floarea-soarelui se poate ajunge până la producții de 3200-3500 Kg/ha. Suprafețe de teren reduse sunt cultivate și cu lucernă. Se obțin până la 25 t masă verde la hectar la fiecare din cele trei coase. De reținut că favorabilitatea terenurilor pentru diferite culturi s-a apreciat luându-se în considerație situația actuală în care toatăLunca Dunării este îndiguită și beneficiază de o rețea de desecare-drenaj încă funcțională. Pășunile apar cu o frecvență redusă în teritoriu. Se întâlnesc în lungul digului de apărare contra inundațiilor, între dig și albia Dunării și cu totul local în rest. Producțiile obținute sunt neînsemnate întrucât în compoziția floristică intră specii de slabă productivitate.

Cerințe și măsuri agropedoameliorative

Așa după cum rezultă din harta grupării terenurilor după pretabilitatea la arabil, o serie de factori vin să limiteze producția agricolă. Limitările se datorează în primul rând excesului de umiditate, reliefului, salinizării solului, pericolului de inundație prin ridicarea la suprafață a apei freatice în perioadele de creștere exagerată a nivelelor apei Dunării (fig. 16 13). Limitări ale producției agricole intervin în teritoriu și ca urmare a salinizării și alcalizării unor soluri și mai ales a celor gleice cu textură mijlocie. În scopul creșterii producției agricole în teritoriu se impun o serie de intervenții agropedoameliorative cum ar fi:

Fertilizare curentă cu deosebiri în cazul arealelor cu cernoziomuri, protosoluri aluviale și soluri aluviale și fertilizare radicală la solurile gleice.

Menținerea nivelului actual al apei freatice sub 1,5 metri este necesară atât la protosolurile și solurile aluviale cât și la solurile gleice, în mod special a celor situate pe fostul fund de lac Călărași (foto nr. 21).

Foto nr. 21 – Luciu de apă în cultura de grâu în apropiere de canalul Gălățui

Măsuri speciale trebuie avute în vedere în arealele în care salinizarea dar și alcalizarea au devenit nocive pentru unele culturi agricole.

Se impune destufizarea canalelor de drenaj-desecare ca și a celor de colectare și evacuare a apei.

O atenție deosebită trebuie acordată momentului optim de executare a lucrărilor agricole și aici ne referim în acest caz la arealele cu soluri argiloase.

Se recomandă evitarea trecerilor repetate cu mașinile și utilajele agricole pe terenurile cu soluri argiloase ori influențate freatic.

Concluzii

Teritoriul studiat cuprinde porțiunea de luncă dintre localitățile Mănăstirea și Călărași. Sub raport geologic unitatea se suprapune peste o zonă de platformă (moesică) formată dintr-un fundament din șisturi cristaline care începe să fie sedimentat din paleozoic. Cuaternarul reprezintă o perioadă mult mai complexă atât sub raport tectonic, stratigrafic, climatic și biopedogeografic. Umplutura din neogen (sarmațian, pliocen) se completează cu sedimente de natură fluvio-lacustră de Cândești și Frătești (pietrișuri și nisipuri acoperite de un complex marnos). Materialele parentale din Lunca Călărașului sunt deosebit de diversificate alcătuite din sedimente de natură fluviatilă și cu totul local de natură eoliană (pe grinduri). Relieful este format din suprafețe plane, grinduri cu altitudini aproape de altitudinea teraselor și suprafețe microdepresionare străbătute de o rețea complexă de privaluri. Lunca internă este cea mai înaltă și este formată din grindurile formate de Dunăre. Lunca centrală se suprapune peste suprafețele microdepresionare dintre grinduri unele fiind foste cuvete lacustre. Lunca externă este formată din grinduri ale unui fost braț al Dunării intercalate cu suprafețe depresionare și lacuri. Clima se prezintă caldă și secetoasă cu temperaturi medii anuale de 11,5 oC și precipitații sub 500 mm. Din analiza făcută pe cinci ani (1999-2003) a rezultat că temperatura medie a crescut cu aproape un grad. Dunărea are aspect asimetric și drenează pe la sud teritoriul studiat, pe o distanță de peste 30 de kilometri. Cursul fluviului este orientat vest-est și prezintă în limitele teritoriului cercetat o pantă de scurgere mică și implicit o viteză de scurgere redusă. După construirea digurilor debitul Dunării a crescut datorită dezatenuării viiturilor; în prezent Dunărea are debite frecvente de 10000 m3/s. Apa freatică se situează la adâncimi foarte mici în zonele depresionare (0,5-2 metri) și adâncimi puțin mai mari în zonele cu grinduri (2-5 metri). În prezent cea mai mare parte a teritoriului este cultivat, pădurile fiind defrișate. Se mai păstrează o fâșie de zăvoaie de luncă între dig și malul Dunării și câteva insule cu plop pe unele grinduri. Fauna cuprinde specii numeroase de păsări de baltă, specii de interes cinegetic (căpriori, iepuri, fazani, dihori) și ihtiofauna este reprezentată de biban, crap, caras, știucă, plătică, somn etc. În ceea ce privește învelișul de sol acesta s-a format și a evoluat sub influența mai puternică a câtorva factori pedogenetici: clima, apa freatică, omul, relieful și vegetația. Ca procese pedogenetice care au condus la formarea și ordonarea orizonturilor de sol mai importante în teritoriu pot fi considerate: bioacumularea, gleizarea, salinizarea și alcalizarea. Ansamblul de factori și procese pedogenetice au condus la formarea în teritoriu a unei game largi de soluri. Apar molisoluri cuprinzând cernoziomuri tipice și cernoziomuri gleizate; soluri hidromorfe reprezentate prin soluri gleice și soluri neevoluate respective protosoluri și soluri aluviale. Pe baza studiului cadrului natural și al învelișului de sol au rezultat patru clase de terenuri după pretabilitatea la arabil. Cea mai mare suprafață aparține claselor a doua și a treia cu restricții datorită gleizării. În vederea creșterii fertilității și capacității de producție a solurilor se impun ca lucrări și cerințe agropedoameliorative printre altele:

coborârea nivelului apei freatice sub 1,5 metri în arealele cu soluri gleice, protosoluri și soluri aluviale.

fertilizare curentă la majoritatea solurilor.

Sub aspectul utilizării terenurilor rezultă că peste 90% din suprafață este cultivată cu cereale și plante tehnice, restul fiind zone ocupate de fânețe și de păduri de zăvoaie (plopi, salcie). Rezultatele de producție pot atinge până la 6,5 t/ha la grâu și orz, 8,5 t/ha la porumb și peste 3 t/ha la floarea-soarelui.

Bibliografie

[1] Badea, L. (1953) – „Lunca și problemele ei practice”, Revista Natura, vol. V, 3, p. 38-45, București

[2] Badea, L. (1967) – „Modificări morfologice în albia Dunării între Drobeta-Turnu-Severin și Turnu-Măgurele”, Revista Natura, s. Geogr-Geol, vol. XIX, 2, p. 44-51, București

[3] Costescu, P. (1956) – „Date hidrologice asupra fluviului Dunărea”, Meteorologia, Hidrologia nr. 2

[4] Liteanu, E. (1956) – „Geologia și hidrogeologia ținutului Dunării dintre Argeș și Ialomița”, Com. geol. st. tehn. și econ., seria E, Hidrogeologie nr. 2

[5] Măianu, Al. (1962) – „Cercetări asupra salinizării secundare a unor soluri îndiguite și irigate din Lunca Dunării”, I. C. C. A., Anal., vol. XXX

[6] Paraschiv, S. (1966) – „Sur l’evolution paleogeomorphologique de la Plaine Roumaine”, Rev. Roum. de géol. géoph. géogr. série de géogr., an X

[7] Parichi, M. (1999) – „Pedogeografie cu noțiuni de pedologie”, Editura fundației „România de Mâine”, București

[8] Popp, N. (1947) – „Formarea Câmpiei Române”, București

[9] Popp, N. (1970) – „Condițiile geomorfologice, litologice și hidrogeologice în legătură cu formarea solurilor din Lunca și Delta Dunării”, Lucrările conferinței naționale de știința solului, București

[10] Posea, Gr. (2000) – „Geomorfologia României”, Editura fundației „România de Mâine”

[11] Posea, Gr. (2004) – „Geografia fizică a României” Editura fundației „România de Mâine”, vol. I și II

[12] Protopopescu-Pache, Em. (1923) – „Cercetări agro-geologice în Câmpia Română dintre valea Mostiștei și Olt”, D. S. Inst. geol. Rom., vol. I

[13] Stănilă, A. L., Parichi, M. (2003) – „Solurile României”, Editura fundației „România de Mâine”

[14] *** (1969) – „Geografia Văii Dunării Românești”, Editura Academiei Române, București

[15] *** Harta solurilor R. P. Române, scara 1:200000, foile București, Călărași

[16] *** Harta solurilor (I. C. P. A. București)

[17] *** (1980) – Județele patriei. Județul Ialomița, Editura Sport Turism, București