Studiul Masurilor Biotehnice Aplicate In Ocolul Silvic Bravicea

STUDIUL MĂSURILOR BIOTEHNICE APLICATE ÎN OCOLUL SILVIC BRAVICEA

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. Obiect de cercetare. Materiale și metode

1.1.Analiza condițiilor de existență pentru vânat

1.2. Materiale și metode

CAPITOLUL II. STUDIUL FAUNEI ȘI AL MĂSURILOR DE GOSPODĂRIRE PRECONIZATE

2.1. Biologia principalelor speciilor de vânat din fondul de vînătoare

2.2. Măsuri în vederea ameliorării bonității

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Pădurea a constituit dintotdeauna o sursă permanentă și de neînlocuit de produse lemnoase și nelemnoase. Ea a exercitat, concomitent, o puternică influență în conservarea mediului fizico- și biogeografic, ca și asupra evoluției civilizației umane [2,p.21].

Percepțiile privind vînătoarea au evoluat de-a lungul timpului. De la un mijloc esențial de asigurare a subzistenței și dezvoltării speciei umane, vînătoarea a devenit un sport, o pasiune, astăzi fiind un mijloc de recreere activă, fizică și psihică pentru cei care o practică, o artă și o știință și, în anumite privințe, chiar un lux. Această evoluție a fost generată de natura economico-socială și politică a diferitelor etape istorice de afirmare a societății omenești, precum și de influența directă a preocupărilor profesionale și a valorilor morale a celor care o exercită, mai ales în țările care dispun de această resursă regenerabilă, denumită vînat[18,p.10].

Aceste opinii privind practicarea vînătorii se manifestă și în zilele noastre. Astfel, în unele țări consolidate sub aspect economic există opinii potrivit cărora vînătoarea este o îndeletnicire demodată, dar care sunt respinse de țările caracterizate prin existența unor efective însemnate de vînat, de înaltă calitate.

O activitate cinegetică administrată, gestionată șicontrolată în permanență are un rol bine definit în asigurarea conservării naturii, în armonizarea triadei agricultură-silvicultură-cinegetică.

În Epoca Contemporană, instituțiile specializate în domeniu, la nivel național și local, adevărații profesioniști, dar și vînătorii amatori, desfășoară această activitate cu o deosebită pasiune, de multe ori pe seama eforturilor lor proprii, materiale și financiare, considerînd vînătoarea ca o ocupație menită să asigure echilibrul dintre activitatea umană și mediu natural, optimizarea raportului pradă-prădător, punînd astfel pe prim plan criteriul ecologic și pe plan secundar pe cel economic. De aceea, vînătoarea poate fi interpretată și ca un hobby al vînătorilor, practicată în scopul asigurării, în dinamică, a echilibrului din cadrul ecosistemelor faunistice specifice și, pe această bază, a echilibrului general al ecosferei, ca urmare a acțiunilor tot mai intense pe planul ocrotirii și conservării fondului cinegetic [24,p.25].

Cu timpul, omul a intervenit din ce în ce mai mult în mediul său natural, prin diferitele sale acțiuni, inclusiv prin vînătoare care, în anumite situații, a avut drept rezultat diminuarea efectivelor unor specii de vînat și, chiar mai grav, dispariția a numeroase specii.

O asemenea situație se explică și prin faptul că oamenii nu au înțeles încă valoarea reală a biodiversității, în sensul că speciile și comunitățile biologice au o valoare mai mare pentru ele decît pentru societatea umană, care le privește prin prisma economicului.

Reducerea efectivelor acestor specii de animale sălbatice, unele din ele considerate că au un rol cheie în menținerea echilibrului natural, sub anumite limite, afectează relația optimă pradă-prădător, duce inevitabil la degradarea calității vînatului util și chiar la scăderea efectivelor lor [8,p.24].

Reieșind din cele expuse mai sus scopul tezei de licență a constituit: Stabilirea influenței măsurilor biotehnice asupra populațiilor de vînat în ocolul silvic Bravicea.

Pentru atingerea scopului propus au fost stabilite următoarele obiective:

Analiza condițiilor de existență pentru vînat;

Elaborarea măsurilor în vederea ameliorării bonității fondurilor de vînătoare;

Stabilirea efectivelor optime de vânat;

Elaborarea recomandărilor.

CAPITOLUL I. OBIECT DE CERCETARE. MATERIALE ȘI METODE

1.1.Analiza condițiilor de existență pentru vânat.

Ocolul Silvic Bravicea administrat de Î.S. Călărași în cadrul A.S. „Moldsilva” este situat în raza localităților Bogzești, Bahu, Țibirica, Meleșeni, Bravicea, Săseni, Schinoasa, Frumoasa din raionul Călărași și localitățile Noroceni, Ghetlova, Tabăra situate în raionul Orhei, și Țigănești, Codreanca aflate pe teritoriul raionului Strășeni.

Teritoriul se află în partea de nord a Podișului Moldovei Centrale. Sediul ocolului silvic se află în comuna Bravicea în apropierea cu șoseaua Călărași – Bravicea [12,p.21] .

Productivitatea fondului de vânătoare se exprimă prin diferența dintre potențialul de înmulțire a vânatului minus rezistența mediului. Această relație, elaborată de specialiști, are o semnificație practică deosebită în activitatea de gospodărire a vânatului.

Nivelulproductivității fondului cinegetic depinde de o serie de factori, cum sunt:

●factori de mediuvizează regimul temperaturilor, grosimea stratului de zăpadă, regimul apei, vegetația, raporturile între categoriile de consumatori, concurența la hrană, inundațiile, incendiile etc.;

●factori de bunăstareprivesc disponibilitățile de hrană și adăpost pe tot parcursul anului, existența unor clase de vârstă și raportul între sexe normale, menținerea stării de sănătate;

●factori de reproducție și de mortalitatecare se referă la vârsta minimă și maximă de reproducere, mărimea și numărul fătărilor (pontelor), mortalitățile cauzate de vânători, braconieri, prădători, lipsa hranei, boli, accidente;

●factori speciali, cei care au influențe asupra unei singure specii, de pildă, băile de nămol, locurile de hibernare, solul corespunzător construcției de vizuini etc.;

●factori antropogeni, grupați în factori pozitivi și negativi:

●factorii antropogeni pozitivi, includ hrana complementară distribuită în teren, ameliorarea condițiilor de existență a vânatului, diminuarea, prin recoltări, a presiunii carnivorelor și a concurenței la hrană, prevenirea îmbolnăvirilor prin vaccinare etc.;

●factorii antropogeni negativi, cuprind braconajul, pășunatul, distrugerea habitatelor, mecanizarea și chimizarea agriculturii etc. [24,p.48].

Dintre factorii care influențează condițiile de hrană, adăpost și liniște, iar prin aceasta determinând bonitatea terenurilor de vânătoare fac parte următoarele grupe de factori: factorii biotici, factorii abiotici, factorii de cultură cinegetică și factorii naturali și antropici negativi.

Grupele de factori care determină bonitatea terenurilor de vânătoare, amplitudinea acestora și punctajul stabilit în funcție de intensitatea factorului respectiv. Aceste criterii de determinare a bonității terenurilor de vânătoare se redau separat pe specii de vânat.

Din factorii biotici care influențează (determină) bonitatea FV fac parte:

gradul de împădurire;

mărimea trupurilor de pădure și amplasarea lor în teren;

principalele grupe de formații forestiere;

stadiile de dezvoltare a arboretelor;

consistența;

biomasa accesibilă și consumabilă în timpul iernii;

lungimea lizierei;

poieni și pajiști naturale;

felul culturilor agricole limitrofe fondului de vânătoare;

Gradul de împădurire se calculează ca raportul suprafeței ocupate de pădure la suprafața totală a zonei respective [17,p.40].

Se consideră suprafața productivă din biotopul preferat de specii de vânat, păduri, care îndeplinesc următoarele condiții:

pentru căprior – suprafața pădurilor de foioase în amestec cu rășinoase, cu vârste variate, cu mult subarboret, în trupuri mai mari de (optim 100 – ), pe cât de posibil perimetral dantelate, străbătute de cursuri de apă permanentă, intercalate în culturi agricole și fânețe limitrofe și distanțate până la 2-3 km [9,p.32].

Pădurile din Ocolul silvic Briceni sunt formate din specii de foioase și specii de rășinoase. În funcție de condițiile de mediu (de existență) pe care le oferă pădurile speciilor de vânat, sau identificat următoarele grupe de formații forestiere:

plantații forestiere executate pe terenuri degradate, precum și pădurile artificiale de cvercinee aflate la limita interioară a zonei de silvostepă, stejărete xerofite de pufos (F1);

stejărete și gorunete pure (F2);

stejărete de stejar pedunculat, șleauri de deal cu stejar, șleauri de luncă, zăvoaie (F3);

șleauri de deal cu gorun, stejar, fag (etajul fitoclimatic FD2) – (F4).

Arboretele de rășinoase, fiind nenumeroase, nu se grupează între ele (DR).

Stadiile de dezvoltare a arboretului sunt următoarele:

stadiul semințiș – S (lăstari – L), plantație (c/s) – se consideră din momentul instalării semințișului (lăstărișului, culturilor silvice) până la realizarea stării de masiv;

stadiul desiș – D – se consideră din momentul realizării stării de masiv până la începerea elagajului natural;

stadiul nuieliș-prăjiniș – N – se consideră din momentul când se începe să se producă elagajul natural până când creșterea în înălțime devine foarte activă, iar diametrul mediu al arboretelor atinge ;

stadiul de păriș – P – se consideră din momentul când arboretele încep să fructifice abundent, diametrul mediu al arborilor fiind cuprins între 11-;

stadiul de codrișor-codru mijlociu – C – se consideră din momentul când arboretul să fructifice abundent, până începe declinul vitalității lui. Diametrul mediu al arboretelor este cuprins între 21 și ;

stadiul de codru bătrân – B – este ultimul stadiu de dezvoltare a arboretului care începe să se usuce și să se rărească intens [5,p.28].

Consistențareprezintă indicele de acoperire, exprimându-se fie prin raportul suprafeței proiecției coroanelor arboretului la suprafața lui totală, fie prin indicele de densitate sau alte procedee. consistența s-a preluat din evidențele amenajamentului silvic.

Existența speciilor de vânat în fondurile de vânătoare, în cea mai mare parte depinde de hrana accesibilă și consumabilă pe care o oferă aceste fonduri în tot parcursul anului. Prin studii și cercetări este stabilit că în condiții naturale, prin hrana consumată anual, vânatul însușește în mediu 6% din biotop [22,p.30].

În terenurile de vânătoare cu deficit permanent de hrană naturală, condițiile de existență se înăspresc, sporul natural al efectivelor de vânat scade, iar în terenurile de vânătoare cu deficit periodic de astfel de hrană motivat prin periodicitatea fructificării cvercineelor și fagului, mai ales pentru mistreț, cerb și căprior, poate suferi însuși numărul efectivelor de vânat. De aceea, este necesar de a crea niște condiții artificiale pentru a suplini deficitul de hrană naturală.

Lungimea lizierei este un factor important pentru existența speciilor de vânat. Căpriorul, care se mai consideră ca specie de lizieră, preferă trupuri de pădure cu limite pe cât de posibil mai adânc dantelate perimetral, cu culturi agricole limitrofe pădurii, preferate de acesta. În perimetrul lizierei, î-și găsește aici un bun adăpost și hrană fazanul și iepurele-de-câmp.

Pentru cerb, lungimea lizierei nu favorizează esențial existența acestuia, acesta preferând trupuri mari de pădure sau pădure în masiv mare, neîntrerupt. În ceea ce privește mistrețul, acesta la fel preferă trupuri de pădure dantelate, însă, în astfel de terenuri el poate produce prejudiciu însemnat culturilor agricole limitrofe pădurii. De aceea, pentru mistreț, se vor selecta fonduri de vânătoare cu trupuri de pădure mai mari, perimetral mai puțin dantelate [23,p.42].

Poieni și pajiști naturale identificate ca unități amenajistice, sunt delimitate în teren, iar pe hărți sunt notate prin litera „V”.

În teren, s-a determinat productivitatea pajiștilor și poienilor, după prezența unor plante indicatoare cum ar fi:

I (productivitate înaltă) – Phleum pratense (timoftică-de-luncă), Festuca pratensis (Păiuș-de-livadă), Dactylis glomerata (golomăț), Alopecurus pratensis (coada vulpii), Trifolium pratense (trifoi- de -luncă), Medicago sp. (lucernă);

II sunt notate prin litera „V”.

În teren, s-a determinat productivitatea pajiștilor și poienilor, după prezența unor plante indicatoare cum ar fi:

I (productivitate înaltă) – Phleum pratense (timoftică-de-luncă), Festuca pratensis (Păiuș-de-livadă), Dactylis glomerata (golomăț), Alopecurus pratensis (coada vulpii), Trifolium pratense (trifoi- de -luncă), Medicago sp. (lucernă);

II (productivitate medie) – Poa sp. (firuță); Bromus sp. (obsigă), Festuca rubra (păiuș-roșu), Agrostis alba (iarba-cîmpului albă), Agropyron cristatum (pir crestat), Trifolium repens (trifoi târâtor), Lotus coR.N.S.iculatus (ghizdei coR.N.S.orat);

III (productivatatea slabă) – Festuca ovina, sulcata, supina, Deschampsia (păiuș), Anthoxantum arundinacea (vițelar), Trifolium montanum (trifoi-de-munte), Trifolium campestre (trifoiaș), Trifolium alpestre, Astragulus sp. (cosaci);

IV (productivitatea foarte slabă) – Nardus sp., Stipa sp. (negară), Phragmites australis (stuh, trestie), Briza media (tremurătoare), Genista sagittalis (grosană).

Prezența abundentă (majoritară) a uneai sau a câteva specii din grupa respectivă determină bonitatea (productivitatea) acestor terenuri. Trebuie de menționat, că productivitatea slabă sau foarte slabă a pajiștilor și poienilor precum și prezența rară sau absența plantelor indicatoare, poate indica la degradarea acestor terenuri, consecință a succesiunii în timp a asociațiilor de plante, de activitatea antropică sau a altor factori destabilizatori și impune măsuri agrotehnice de ameliorare a acestor terenuri, precum ar fi:

mobilizarea solului;

introducerea îngrășămintelor;

recultivarea unor specii de plante de valoare nutritivă ridicată [26,p.38].

Culturile agricole limitrofe pădurilor, au o însemnătate evidentă pentru speciile de vânat. Pentru căprior, o valoare nutritivă esențială, mai ales în perioada repausului vegetativ, o reprezintă semănăturile de toamnă a gramineelor (grâu, orz). În condiții normale de existență, căpriorul consumă această hrană fără a aduce prejudiciu însemnat acestor culturi.

Pentru cerb, fiind mai îndepărtat de lizieră spre centrul pădurilor, culturile agricole limitrofe capătă un caracter mai puțin valoros.

Existența vânatului este influențată de numeroși factori abiotici, cum ar fi: relieful, solul și unele substanțe minerale din el, compoziția aerului, lumina, temperatura, umiditatea, vântul ș. a [25,p.44].

Din factorii abiotici care influențează (determină) bonitatea terenurilor de vânătoare fac parte:

-temperatura medie în perioada de reproducere a vânatului are însemnătate mare, deoarece temperaturile reci din această perioadă inhibează dezvoltarea puilor, provocând scăderea temperaturii corpului lor, favorizând infectarea diferitor boli, ei devin mai puțin dinamici și pot cădea pradă răpitoarelor, uneori pot produce moartea acestora;

-regimul de precipitații din perioada de reproducere la fel produce aceleași afecte puietului;

-numărul de zile cu stratul de zăpadă mai înalt de nivelul critic. Pentru diferite specii de vânat grosimea critică a stratului de zăpadă este diferită. Bunăoară pentru cerb acest nivel critic este considerat de , iar pentru fazan – de 5cm. Stratul de zăpadă mai gros de acest nivel critic împiedică deplasarea vânatului, vânatul poate cădea mai ușor pradă răpitoarelor, dar cel mai mult, limitează accesul vânatului la hrană, slăbindu-l evident, mai ales când acest strat de zăpadă se menține o perioadă îndelungată, uneori î-i provoacă chiar moartea [19,p.21].

-intensitatea rețelei hidrografice,exprimând totodată și energia de relief a zonei studiate, mai pune la dispoziția vânatului și accesul la sursele de apă, care are o importanță vitală pentru acesta. Speciile de vânat sedentare, fac migrări sezoniere în căutarea hranei sau a surselor de apă. La diferite specii de vânat, distanța de deplasare prin migrare sezonieră variază în funcție de mobilitatea speciei respective. În afară de aceasta, prin astfel de deplasări, vânatul cheltuie o anumită cantitate de energie, pentru suplinirea căreia, se impune consumarea unei cantități adăugătoare de hrană, fapt care poate afecta rezervele de hrană din teritoriu. De aceea, se constată că cu cât distanțele de deplasare a vânatului în căutarea surselor de apă este mai mică, cu atât potențialul energetic al populației respective este mai ridicat, favorizând dezvoltarea și reproducerea acesteia, ridicând esențial imunitatea la diferiți factori patogeni și conservând rezervele de hrană [14,p.28].

Din factorii de cultură cinegetică fac parte:

ogoarele cultivate pentru hrana vânatului;

hrana administrată în teren în perioadele cu deficit de hrană naturală;

construcțiile și instalațiile cinegetice și de transport (hrănitori, adăpători, sărării, depozite de hrană, scăldători, băi de nisip).

Ogoarele cultivate pentru hrana vânatului pot fi:

ogoare cultivate ca hrana seminaturală;

ogoare cultivate ca hrană suplimentară pentru vânat.

În ogoarele cultivate ca hrană seminaturală se vor utiliza culturi preferate de vânat, pentru consumarea de către acesta a hranei direct din teren. Astfel de ogoare se vor amplasa mai aproape de centrul pădurii și mai departe de căile de acces al transportului.

Ogoarele pentru hrana suplimentară a vânatului se vor cultiva cu culturi preferate de vânat, care ulterior, se vor recolta, depozita și distribui în teren în perioadele cu deficit de hrană naturală. Astfel de terenuri se vor îngrădi cu gard de nuiele sau plasă metalică [16,p.19].

Construcțiile și instalațiile cinegetice și de transport s-au verificat în teren după datele prezentate de către personalul administrativ din Î.S.-C.S. „Sil-Răzeni”, menționându-se amplasarea și starea lor (vezi fișa de evaluare a construcțiilor și instalațiilor cinegetice.

Factorii negativi care influențează existența vânatului (bolile, răpitoarele, braconajul, alți factori antropici).

Din factorii negativi care influențează existența vânatului fac parte factorii antropici și influența dușmanilor naturali și a bolilor, după cum urmează:

– utilizarea pesticidelor și a mecanizării, atât pe terenurile acoperite cu pădure, cât și pe terenurile agricole limitrofe fondului forestier, se apreciază în % din suprafața ambelor categorii de terenuri;

– pășunatul ilicit în pădure, care se apreciază în % din suprafața pădurilor;

– braconajul, care se apreciază în număr de cazuri depistate în perioada unui an calendaristic;

– accesul transportului pe terenurile de vânătoare, care se determina după rețeaua căilor de acces al transportului exprimat în kilometri raportat la de păduri (km/1000 ha);

– influența și atitudinea populației față de vânat (factorul „deranj”);

– influența dușmanilor naturali ai vânatului (câini și pisici vagabonzi, răpitoare), care se estimează în numărul dușmanilor raportat la de păduri [21,p.47].

Activitatea de gospodărire a pădurilor din Ocolul Silvic Bravicea se desfășoară în cadrul a trei brigăzi silvice și 15 cantoane silvice, prezentate în tabelul 1.1. Această arondare este corespunzătoare pentru buna gospodărire a pădurilor și optimală pentru organizarea rațională a lucrărilor ce se vor efectua în Ocolul Silvic. Arondarea redată în tabelul de mai jos este preluată de la gospodăria silvică, înscriindu-se parcelele după brigăzile corespunzătoare.

Repartiția fondului forestier pe brigăzi și cantoane silvice.

Tabelul 1.1.

Din punct de vedere geomorfologic, teritoriul Ocolului Silvic Bravicea se încadrează zonal prin poziția sa în teritoriul Podișului Central Moldovenesc, ramificația înălțimii codrilor, caracterizat prin prezența dealurilor ce se succed în valuri [14,p.16] .

Podișul Central Moldovenesc este cea mai înaltă parte a Moldovei. Teritoriul este întretăiat și fărâmițat de o plasă deasă de coline adânci, vâlcele și hârtoape. Unitatea geomorfologică predominantă este versantul (86%), dar bine este reprezentat și platoul (12%), celelalte forme de relief (luncă, terasă, fund de vale, ravenă) sunt rar întâlnite (2%). Configurația terenului este majoritar ondulată, mai rar plană. Altitudinea terenului de aici variază între 75 m (u.a. 101E) și 350 m (u.a. 15G), din care 78% se află în categoria 200 m – 400 m.

Expoziția generală determinată de relief și scurgerea apelor este însorită (S, SV) pe 55%, deoarece majoritatea arboretelor se află în bazinul râului Ichel, care constituie limita sudică a ocolului silvic, cu orientarea vest – est [9,p.19] .

Mai puține arborete sunt în bazinul râului Cula, care este paralel cu râul Ichel, dar către limita nordică, deci are expoziția umbrită (N, NE) este mai puțin reprezentată 22%. Rețeaua de văi secundare determină expozițiile parțial însorite (E, SE, V, NV) pe 23%. Înclinarea terenului înregistrează valori ce încep de la înclinări de 0g (platouri), la peste 35g (maluri de pâraie erodate).

Repartiția suprafețelor pe categorii de înclinare se prezintă astfel:

– sub 16g (pante ușoare) – 4766,2 ha (92%);

– de la 16g la 30g (pante repezi) – 348,4 ha (7%);

– de la 31g la 40g (pante foarte repezi) – 26,9 ha (1%);

Total O.S. Bravicea : – 5141,5 ha (100%).

De aici rezultă că predominant sunt terenurile cu înclinare ușoară, celelalte categorii de înclinare întâlnindu-se pe malurile pâraielor cu eroziune sau în terenuri degradate.

În general relieful teritoriului ocolului silvic are o influență apreciabilă nu numai asupra răspândirii și însușirii solului (profunzime, intensitatea erodării ș.a.), dar și asupra proceselor de solificare, prezenței vegetației forestiere, tipurilor de pădure și de stațiune [7,p.16] .

Pentru studiul condițiilor staționale o importanță deosebită o are substratul geologic pe care s- au format solurile. În suprafața studiată a ocolului silvic substratul litologic este constituit predominant din sedimente din neogen – sarmațian și parțial cuaternar (zona râului Ichel), sedimente mai puțin grosiere, în special nisipuri, marne, gresii, luturi și mai rar argile și loess.

Principalele grupe de roci mamă de sol sunt:

– eluviile neogene nisipoase și nisipo – lutoase, de culori gălbui – deschis sau cenușiu – deschis, situate pe cumpenele de apă mai ridicate, pe care s-au format deobicei soluri cenușii deschise;

– eluvii neogene nisipo – lutoase, cele mai răspândite, situate pe culmi, platouri și versanți, pe care s-au format toate subtipurile de soluri cenușii;

– eluvii neogene argiloase situate pe platouri, care sunt compacte în stare uscată, însoțite mai mult de pulberi pe care s-a format soluri cenușii pseudogleizate. În această grupă se întâlnesc și eluviile neogene nisipoase pe substrate argiloase;

– depozitele eluviale – deluviale, de culori gălbui – brune sau brune, nisipo – lutoase până la argiloase, pe care s-au format toate tipurile de soluri cenușii;

– deluviile de ravene, mai puțin întâlnite, rezultate în urma eroziunilor de pe versanți [3,p.41] .

Substratele din acest ocol silvic au favorizat formarea unor soluri profunde și fertile. Aceste substrate constau numai din roci moi. Acest fapt, combinat cu panta mare și perioade de vreme ploioasă, determină apariția eroziunilor și alunecărilor de teren. Pe de altă parte, predominanța nisipurilor în compoziția mecanică duce la un deficit de apă în sol în perioadele secetoase, cu efect negativ în productivitatea arboretelor.

Rețeaua hidrologică este relativ bine reprezentată în cuprinsul ocolului silvic Bravicea. Teritoriul pe care se situează pădurile ocolului silvic face parte din bazinele hidrografice ale râurilor Ichel și Cula, afluienți ai râului Nistru. Rețeaua hidrografică este formată din afluenții acestor râuri. Debitul lor este scăzut, iar regimul hidrologic este variabil, multe dintre ele secând în perioadele secetoase, fapt care poate avea influență asupra vegetației forestiere situată în partea superioară a bazinelor hidrografice. În perioade ploioase, debitul pâraielor și râurilor crește brusc, provocând uneori inundații în terenurile agricole, depuneri de aluviuni în lunci și eroziuni în partea superioară a bazinetelor. Sursele de apă ale pâraielor sunt precipitațiile și izvoarele de apă. Cele două râuri principale au debit scăzut, dar importanța lor economică și socială se datorează îndeosebi micilor acumulări create de-a lungul lor, acumulări folosite mai ales pentru irigații, dar și pentru agrement sau pescuit [6,p.54 ] .

Apele freatice sunt la diverse adâncimi, de la 1,5 m în lunci și pe platouri și până la 15 m pe culmi, cu media în jur de 5 m. Pe platouri și lunci duc uneori la formarea de soluri gleice, chiar turboase în mlaștinile neproductive.

Existența, pe platouri, a apelor freatice la mică adâncime, duce la o bună aprovizionare a vegetației forestiere determinând o bună productivitate. Compoziția chimică a apelor freatice este predominant carbonat – calică, slab mineralizată. Densitatea rețelei hidrografice este în jur de 0,4 km / km2.

Teritoriul Ocolului Silvic Bravicea se încadrează zonal prin poziția sa în sectorul de climă continental moderată, subținutul climei de dealuri. După raionarea geobotanică a Republicii Moldova teritoriul aparține Subprovinciei Basarabene din Provincia Europeană a pădurilor de foioase de amestec [15,p.32] .

Regimul termic al zonei se caracterizează prin temperaturi medii anuale ale aerului de +9,10 C și precipitații medii anuale de 480 mm cu devieri mari pe an. Din suma anuală de precipitații aproximativ 77% cad în perioada caldă (196 zile) și 23% în perioada rece (decembrie – martie) a anului.

Pe fonul climatului zonal sub influența reliefului se diferențiază topoclimate caracteristice în raport cu orientarea versanților. Climatul stațional local determinat de cel general este modificat în funcție de formele de relief, expoziție, vegetație, bazin hidrologic, individualizându-se climate locale de platouri, versanți și lunci, însă ca urmare a diferenței mici de altitudine diferențierile sunt nesemnificative [13,p.47] .

Referitor la datele medii anuale putem menționa că temperatura medie a lunii cele mai reci – ianuarie este – 4o C și a lunii cele mai calde – iulie + 21o C. Temperatura maximă absolută s-a înregistrat în luna iulie +38oC, iar temperatura minimă absolută –35oC în luna ianuarie, cu variații mari în teritoriu. Temperaturile pozitive se mențin timp de 9 luni. Primăvara, odată cu mărirea fluxului de radiație solară, crește și temperatura. Astfel, în aprilie temperatura medie lunară este mai mare ca în luna martie cu 7,5°C. Începând cu luna septembrie temperatura aerului se micșorează în mediu, din lună în lună cu 5,0° – 6,0°C. Factorul negativ climateric în unii ani este înghețul de toamnă timpurie și primăvară târzie. Adâncimea medie de îngheț a solului este de 25 – 30 cm, iar cea maximă de 38 – 40 cm. Zăpada se topește în a doua jumătate a lunii martie. Vânturile predominante bat din est și sud-est. Pentru regiunea în care se situează pădurile Ocolului Silvic Bravicea frecvența și intensitatea vântului prezintă valori mai ridicate în direcțiile sud-est și nord-vest. Viteza medie a vântului se situează în jurul valorii de 4 m/s, fiind destul de redusă.

Ca factori limitativi ai climei pentru vegetația forestieră sunt secetele, vânturile secetoase, înghețurile timpurii de toamnă și târzii de primăvară. Prin efectuarea lucrărilor silvotehnice la timp și corect se poate diminua impactul adus de factorii negativi ai climei [10,p.19] .

În general, se menționează că, clima teritoriului studiat este favorabilă pentru dezvoltarea vegetației forestiere. Aceasta se dovedește prin prezența arboretelor cu specii de bază ca: gorun, stejar pedunculat, tei, frasin, carpen de clasă de producție relativ ridicată, prin amplitudinile nu prea mari de temperatură între iarnă și vară, prin umiditate moderată și prin predominarea precipitațiilor în sezonul de vegetație.

Concomitent cu lucrările de descriere a arboretelor s-au efectuat și lucrările de cartare stațională la scară mijlocie, luându-se în considerare datele referitoare la climă, relief, substrat litologic, sol și floră indicatoare.

Studierea solului este absolut necesară pentru cunoașterea stațiunilor și stabilirea unor măsuri de folosire judicioasă a lor în gospodărirea pădurilor. În consecință productivitatea vegetației este în funcție de favorabilitatea condițiilor de sol, de măsura în care arborii își pot dezvolta sistemul de rădăcini în volumul fiziologic al solului [1,p.19] .

Complexul geologic al teritoriului, relativ variat, a determinat evoluția unei game restrânse de tipuri de soluri. Se constată că solurile cenușii sunt cele mai răspândite ocupând o suprafață de 4948,6 ha (98%) urmate de solurile deteriorate 69,6 ha (1,5%) și erodisoluri 10,3 ha (0,5%).

Caracteristicile solurilor identificate și descrierea lor este următoarea:

1. Solurile cenușii (tipice, gleizate, pseudogleizate, deschise, închise).

Solurile cenușii sunt caracteristice pădurilor de cvercinee din zone cu temperaturi mai scăzute

și precipitații mai multe decât în zona cernoziomurilor. S-au format pe depozite loessoide, luturi, nisipuri fine și alternanțe ale lor, cu conținut frecvent de CaCO3.

Au o succesiune de orizonturi de tip Am-Ame-Bt-Cca (C).

Orizontul Am cu mull este de culoare cenușiu închisă până la brun, cu grosimea de 10 – 40 cm, mai mic la solurile deschise și mai mare la cele închise. După orizontul Am urmează orizontul Ame cu caracter mixt cu orizont humifer de eluvionare a argilei și de acumulare reziduală de nisip fin de pulberi de cuarț pe fețele unităților structurale [13,p.37] .

Orizontul Bt are o culoare brună sau brun gălbuie închisă, cu argilizare evidentă, moderat compact, compact și cu structură scurt-prismatică. Pe fețele structurale au pelicule fine argilo-huminice de culori mai închise decât solul din interiorul unităților structurale. Orizontul Cca se află la adâncimea de 120-150 cm, cu carbonat de calciu sub formă de pseudomicelii, pete și concrețiuni.

Indicele de diferențiere texturală (argilă B / argilă A) este de 1,1-1,6 unde indică o migrare concomitentă a argilei de fier din orizontul A în orizontul Bt (migrare mecanică).

Conținutul de humus în orizontul Am este ridicat (2,6 – 9,5%). Capacitatea totală de schimb este de aproximativ 15 – 55 ml/100g sol [8, p.4] .

Solul în orizontul Am are o reacție slab acidă, iar în orizontul Ame și Bt acidă, uneori puternic acidă. Geneza solurilor cenușii se explică prin faptul că, cationii de calciu eliberați din substanțelor organice în timpul descompunerii lor nu sunt în cantități prea mari când acizii fulvici rămân parțial neutralizați și sunt antrenați de apă de infiltrație în orizontul subiacent orizontului A și provoacă acidificarea soluției și migrarea argilei din acest orizont (podzolire argilo-iluvială). Migrarea argilei și oxizilor de fier aderenți se face cu preferință de pe fețele unităților structurale pe care în orizontul Ame se acumulează rezidual nisip fin de cuarț și pulberi albicioase. Argila și humusul migrate din partea inferioară a orizontului Ame se depune sub formă de pelicule fine de culoare mai închisă pe fețele unităților structurale ale orizontului Bt.

Solurile cenușii identificate, după gradul de evoluție a proceselor pedogenetice se subdivid în soluri cenușii tipice, gleice, pseudogleice, deschise și închise. Solurile cenușii deschise au orizontul Ame mai clar exprimat, mai sărac în humus pe întreg profilul 4 – 5% în Am și 1 – 2% în Ame. Complexul absortiv este mai debazificat și mai acid decât la cele tipice și închise. Solurile cenușii închise au orizontul Ame mai slab exprimat, mai bogat în humus și substanțe nutritive mai puțin acide cu indicele de diferențiere texturală mult mai mic. Solurile pseudogleizate (Am-Amew-Bt-C) și gleizate (Am-Ame-BtG-CGo) se întâlnesc pe platouri, pe unele văi și lunci. Ele prezintă orizonturi minerale formate în condițiile unui mediu saturat în apă [7,p.34] .

Astfel, Orizontul Amew (pseudogleizat) au în Am 2-3% de humus și s-a format în profilul solului, în condițiile unui mediu în care solul în mare parte este umed din acumulările din precipitații și stagnantă deasupra unui strat impermeabil sau slab permeabil, iar orizontul G (gleic) s-a format în condițiile unui mediu saturat în apă o parte din an, determinat de apa freatică situată la adâncime mică. Caracteristic acstor orizonturi este aspectul marmorat, cu nuanțe de roșu și vânăt în fondul matricei.

S-au format pe roci lutoase mai bogate în carbonat de calciu, textura lor fiind de regulă lutoasă grea, foarte grea și foarte argiloasă. Pe solurile cenușii tipice și închise se află de regulă arborete de productivitate mijlocie-superioară, iar pe cele cenușii deschise arborete de productivitate mijlocie- inferioară [6,p.46] .

2. Solurile deteriorate de procesele de eroziune. Aceste soluri sunt foste soluri desfundate prin procesele de eroziune, astfel încât orizonturile rămase nu permit încadrarea într-un anumit tip de sol. Ele se întâlnesc în locurile cu pante mari, unde s-au format ravene în care procesele de eroziune sunt accelerate permanent în urma anumitor factori naturali. Suprafața lor cuprinde 69,9 ha sau 1%.

3. Erodisoluri. În rezultatul proceselor de eroziune aceste soluri sunt lipsite parțial sau total de orizonturile genetice, astfel încât ele nu pot fi încadrate în alte tipuri de sol. Suprafața lor în cadrul ocolului silvic este de 10,3 ha sau sub 1%.

Erodisolurile, solurile deteriorate și solurile desfundate sunt caracteristice pentru sectoarele transmise în Fond Forestier pe parcursul ultimilor ani după amenajarea anterioară.

În acest ocol silvic sunt condiții staționale satisfăcătoare pentru vegetația forestieră specifică zonei, determinând o productivitate superioară și mijlocie pentru cvercinee din etajul deluros (șleauri, gorunete) și specii de amestec ca frasinul, teiul, carpenul, jugastrul și altele. Structura pe verticală este bine aranjată, existând corelația între etaje, pătură erbacee, subarboret și arboret [5,p.40] .

Trebuie menționat faptul, că gorunetele sunt așezate pe soluri bogate și fertile (cenușii, ce fac parte din clasa molisolurilor). Grosimea stratului de humus, în marea lor majoritate este peste 15 cm, ajungând chiar până peste 45 cm în văi.

Productivitatea lor scade numai în cazul pantelor cu expoziție sudică, iar productivitatea mijlocie apare în plantațiile de pe terenuri degradate, unde solul este adesea deranjat, s-au în locuri cu condiții staționale mai puțin favorabile, create de succesiunea nefastă a pantei mari cu expoziții însorite, excesiv încălzite și cu soluri mai puțin profunde, cu deficit de apă în perioadele secetoase.

În aceste situații nu se poate aștepta o creștere a productivității ci doar o menținere a vegetației forestiere pentru protecție. Această recomandare este valabilă și în cazul salcâmetelor, plantate pe terenuri erodate, care nu mai erau apte pentru agricultură.

În concluzie, se poate afirma, că vegetația forestieră corespunde condițiilor staționale din punct de vedere al productivității. Diferența de productivitate a stațiunilor și a pădurii se datorează pe de o parte elementelor de arboret provenite din lăstari, pe cioate vlăguite după mai multe generații, sau brăcuite după lucrări de îngrijire sau igienă, executate în deceniile anterioare, sau compoziții necorespunzătoare cu procent mare de carpen. Se impune dirijarea arboretelor, prin lucrări de îngrijire, spre compoziții și stare de sănătate corespunzătoare, ori refacerea treptată a arboretelor, care nu mai pot fi dirijate [3,p.38].

1.2. Materiale și metode

Metode și procedee de colectare și prelucrare a datelor

Principalele metode de colectare și prelucrare a datelor folosite în vederea realizării prezentei lucrări sunt:

– metoda de studiere și analizare a tuturor informațiilor utile referitoare la vânat pentru sintetizarea ulterioară a acestora (faza de documentare);

– metoda observațiilor directe asupra vânatului în teren (faza de teren);

– metoda de cercetare și citire a urmelor activității vitale ale vânatului: urme, pârtii, excremente, scăldători, arbori afectați prin scărpinatul vânatului etc. (faza de teren) [18,p.14].

Preluarea și prelucrarea tuturor informațiilor necesare pentru preconizarea măsurilor de gospodărire a terenurilor de vânătoare din acest teritoriu s-a făcut în patru etape și anume:

Etapa I- (faza de documentare) – s-au preluat de la întreprindere informațiile referitoare la fondurile de vânătoare, efectivele de vânat, construcțiile și instalațiile cinegetice și de transport, date referitoare la factorii biotici și abiotici care influențează dezvoltarea vânatului, alte date referitoare la gospodărirea cinegetică. Informațiile necesare cu privire la evoluarea din ultimii 10 ani a stării vremii (temperatura medie anuală și medie în anumite luni ale anului, regimul de precipitații, grosimea stratului de zăpadă și durata menținerii acestuia etc.) s-au preluat de la Întreprindere de Stat pentru Silvicultură Călărași și din amenajamentele silvice.

În această etapă, a fost completată „Fișa de descriere cinegetică” și a fost utilizată metoda de studiere și analizala birou a condițiilor de existență și dezvoltare a vânatului, folosind evidențele și informațiile referitoare la vânat păstrate la întreprindere; s-a studiat literatura de specialitate cu privire la biologia speciilor de vânat, stabilirea bonității terenurilor de vânătoare, acte normative pentru stabilirea planurilor de lucrări cinegetice [10,p.25].

Etapa II-a (faza teren) – s-a efectuat studiul condițiilor de mediu, stabilirea bonității terenurilor fondurilor de vânătoare, evaluarea construcțiilor și instalațiilor cinegetice și de transport existente, apreciindu-se în teren și starea acestora. Informațiile colectate în teren s-au folosit pentru completarea „Fișei de evaluare a construcțiilor și instalațiilor cinegetice și de transport”. Tot în această etapă au fost studiate zonele de concentrare sezonieră a vânatului, zonele de odihnă și zonele de reproducere a lor. Pentru aceasta a fost folosită metoda observațiilor directe în teren asupra vânatului și metoda de cercetare și citire a urmelor activității vitale a acestuia;

Etapa III-a (faza birou) – sintetizarea datelor culese în teren și la birou, în baza tuturor informațiilor culese în teren și la birou. și aici, au fost folosite informațiile necesare pentru completarea „Fișei de evaluare a construcțiilor și instalațiilor cinegetice și de transport”;

Etapa IVa – determinarea bonității terenurilor de vânătoare, stabilirea numărului optim și a cotelor de recoltare a efectivelor de vânat, elaborarea măsurilor de gospodărire în următorii 10 ani pentru cervide [12,p.28].

Pentru determinarea punctajului au fost utilizate „Criteriile provizorii pentru determinarea bonității terenurilor de vânătoare”. Tot acest normativ a fost utilizat pentru stabilirea bonității terenurilor de vânătoare, pentru calcularea numărului optim al efectivelor de vânat, pentru calcularea necesarului construcțiilor și instalațiilor cinegetice și de transport, precum și pentru calcularea cotei de recoltare a vânatului.

CAPITOLUL II. STUDIUL FAUNEI ȘI AL MĂSURILOR DE GOSPODĂRIRE PRECONIZATE

2.1. Biologia principalelor speciilor de vânat din fondul de vînătoare

Mistrețul (Sus scrofa L.). Se deosebește o subspecie de mistreț în Europa Centrală (Sus scrofa scrofa) și alta în Europa Răsăriteană, din care face parte și țara noastră (Sus scrofa attila), care are nu numai o greutate mai mare, ci și alte proporții ale corpului. Fapt este că în țara noastră, deosebit de biotopul constituit din pădurile de deal și munte, unde hrana este formată din ghindă, jir, rădăcini, există biotopul Deltei Dunării unde hrana mistrețului este cu totul alta: rizomi de stuf și papură, ca și alte plante acvatice [19,p.16].

Datele biometrice sunt: lungimea de la vârful botului la rădăcina cozii care merge până la la mascul și 150 la femelă, coada 15-, înălțimea la greabăn până la , dar înălțimea la greabăn poate ajunge chiar și la .

Greutatea depinde nu numai de sex și vârstă, ci și de abundența hranei și de luna în care se cântărește; în anii cu fructificație abundentă de ghindă sau jir și hrană ușoară, va avea în februarie o greutate mai mare decât în cei fără fructificație și cu iarnă aspră. In țara noastră, conform afirmațiilor primilor doi autori de mai sus, mistreții de 210 – eviscerați și 300 cu viscere nu sunt rarități. La adulți se ating, frecvent, greutăți de 200 – , excepțional și peste .

Denumiri. Se mai numește porc sălbatic, gligan (Arad); purcei se numesc până la 1 aprilie a celui de al doilea an calendaristic; la această data ei trec în categoria godac, indiferent daca au împlinit 12 luni sau nu; de la data când au împlinit 2 ani.

Culoarea părului. Când sunt fătați, purceii au corpul acoperit cu un păr lânos de culoare brună – galbenă, cu dungi longitudinale deschise. Această culoare îi ajută ca atunci când sunt culcați, să se confunde cu meciul înconjurător (homocromie), deci să scape de dușmani [15,p.45].

In cursul verii îi cresc peri lungi de iarnă, începe a se contura și coama, iar în august dungile deschise dispar. Treptat, culoarea devine brună închis, încât iarna este cam la fel cu a celor adulți. Se apreciază culoarea mistrețului ca fiind brună – cenușie, brună – roșcată, brună – închis, uneori aproape neagră.

El apreciază că există și exemplare de culoare deschisă, dar care sunt rar întâlnite, dar se întâlnesc și cazuri de albinism.

Dimorfismul sexual constă în colți, care la masculii de la 2 ani în sus sunt vizibili și cresc cu vârsta. La femelă ei sunt mici și nu se văd decât dacă gura le este deschisă. Proporția sexelor este de 1:1.

Dacă masculii predomină, sporul anual va fi mai mic, dar crește procentul vierilor ce vor fi recoltați; când predomină femelele, lucrurile se petrec invers. Pentru a se majora numărul de vieri cu colți mari, și pentru a micșora pagubele cauzate culturilor agricole printr-o înmultire exagerată, se recomandă să predomine numeric masculii. De aceea se propune un raport de sexe de 1,5:1 [26,p.42].

Longevitatea: In condiții de libertate, mistreții ajung rar la 18 – 20 ani.

Glasul mistrețului liniștit este un grohăit ca și al porcului domestic. Când i se pare ceva suspect, scoate un pufăit, bine cunoscut celor ce s-au întâlnit cu el.

Urme. Cunoașterea urmelor mistrețului este de mare folos atâția identificarea prezenței și mărimii mistreților în teren, în orice timp al anului, cât mai ales cu ocazia organizării de vânători. Talpa piciorului de mistreț se caracterizează prin nesimetria vârfurilor copitelor și prin distanța mai mare dintre vârfurile pintenilor.Deosebirea între urma vierului și a scroafei este greu de făcut.Cea a scroafei are formă mai lunguiață și vârfurile copitelor sunt mai scuțite, când se imprimă pe sol, vârfurile sunt mai desfăcute decât la mascul.

Vierul, adică misterțul (masculul), pune piciorul de înapoi cînd umblă pe urma celui de dinainte, însă puțin mai afară pe drepta; scroafa, din contra, îl pune cam înăuntru, pe stânga [20,p.37].

Urmele mistrețului mare, pot fi confundate de cei neinițiați, cu ale cerbului. Deosebirile între urmele celor două specii sunt următoarele: în afară de cele două semen menționate mai sus, la mistreț pintenii se imprimă pe sol și la mers liniștit, pe când la cerb numai când fuge, distanța între pașii mistreților este de 42 – , pe când la taurul de cerb este de 65 – , pe zăpadă mare, mistrețul lasă o dâră, încât pare că si-ar fi târât picioarele, pe când cerbul nu.

Excrementele seamănă cu ale porcului domestic, dar sunt mai mari și conțin resturi din hrană de pădure (jir, ghindă, rădăcini).

Biotop. Mistrețul este un animal de pădure și numai excepțional trăiește în stuf. Pădurile de foioase îi asigură ghinda și jirul, hrana lui de bază, precum și alte fructe de pădure: mere, pere, cireșe pădurețe, alune etc.

Arboretele de rășinoase îi oferă adăpost, dar nu-i pot asigura hrana, decât prin rădăcini și unele fructe de arbuști. Desișuri se găsesc și în pădurile de foioase, dar mai puțin apte. In desișuri stă peste zi și le părăsește seara în căutare de hrană, pentru a reveni dimineața.

Având nevoie de liniște, preferă pădurile de mare întindere. În Delta Dunării, în special între Sulina și Caraorman există mistreți bine adaptați condițiilor de aici. În loc de jir, ghindă și alte fructe de pădure consumă rizomi de stuf și papura, ca și alte plante acvatice, care, judecând după greutatea corporală, și trofee, îl satisfac pe deplin [13,p.28].

Temperatura scăzuta iarna și stratul gros de zăpadă nu-i sunt favorabile, deoarece în solul înghețat nu poate râma ca să-și procure hrana. Clima mai aspră justifică sporul anual mai mic. Are neapărată nevoie de scăldători formate din mocirle precum și de apă potabilă.

Mediu prielnic pentru mistreț.Mistrețul se poate deplasa, pentru găsirea condițiilor necesare viețuirii (hrană, liniște și adăpost), pe distanțe de 30 – și chiar mai mult, față de locul de baștină.

In cadrul arealului ocupat de mistreți, hrana și adăpostul, competiția intra și interspecifică, prădarea și parazitarea, sunt factori care influențează distribuția spațială și densitatea populațională a acestora [17,p.26].

Reproducerea. Normal maturitatea sexuală este atinsa în al doilea an al vieții. În condiții excepțional de bune de hrană, unele femele, bine dezvoltate, se împerechează și înainte de împlinirea unui an, încât fată cam la vârsta de un an. Împerecherea începe la sfârșitul lunii octombrie, este în toi în noiembrie și se termină la începutul lui decembrie. Abundența hranei poate să o grăbească, iar lipsa ei să o întârzie.

Masculii se luptă între ei pentru femelă, cei învinși fiind alungați. Momentul împerecherii depinde de femelă, masculul fiind gata pentru a o fecunda în orice lună a anului. Actul fecundării are loc noaptea și în același fel ca la porcii domestici. Ziua, mistreții nu părăsesc adăpostul nici în perioada de rut. Durata sarcinii este de 17 săptămâni, deci în martie -aprilie, fată circa 4-10 purcei.

Numărul poate fi mai mare sau mai mic, în funcție de asprimea iernii precedente și de abundența ghindei sau jirului în toamna împerecherii. După ierni grele și lipsă de frucficație la fag și stejar numărul de purcei este numai jumătate din cel al anilor cu condiții mijlocii și numai o treime din a anilor buni [14,p.25].

Mistrețul produce la început, în general, 4 -6 purcei, ajungând în anii următori la loturi până la 12 purcei. Tot acest autor afirmă că greutatea cu care intră în iarnă purcelul este cam jumătate din greutatea vițelului de cerb, în aceeași perioadă.

Pentru fătat, femela se retrage într-un desiș liniștit, unde își face un culcuș scobit, căptușit cu mușchi, frunze, cetină, ferigă. Purceii nu sunt amenințați de frig în așa mare măsură cum sar crede, deoarece mama are obiceiul să adune materiale dimprejur și să le transporte în gură, creându-le adăpost.

Scroafa își apără cu dârzenie și devotament purceii, contra dușmanilor.De la fătat și până toamna târziu, purceii stau cu mama lor, devenind independenți în noiembrie, în timpul împerecherii.

În noiembrie purceii precum și godacii de un an și jumătate se contopesc în cârduri mai mari sau mai mici, cărora li se alătură și vieri de 3 ani, eventual scroafe sterpe sau care dintr-o cauză oarecare și-au pierdut purceii. Cârdurile pot fi constituite și dintr-o scroafa bătrână cu purcei, căreia i se alătură purcele de ale ei, care la rândul lor au fătat și ele, condiția fiind însă ca purceii să fie cam de aceeași vârstă. Deci există și cârduri formate din câte 2-3 scroafe cu purceii lor [7,p.28].

Femelele se despart de cârd primăvara când își caută loc de fătat. Cârdurile sunt formate deci din purcei, mistreți în al doilea an al vieții, scroafe mai bătrâne fie conducătoare de cârd, fie sterpe și, eventual vieri de 2 – 3 ani. Masculii mai în vârstă, de regulă, trăiesc izolați.

Hrana naturală. Mistrețul este un animal omnivor. Alimentele consumate de mistreți sunt grupate în opt categorii și anume: verdețuri și lujeri; rădăcini, rizomi, bulbi și tuberculi; fructe cărnoase; fructe uscate și semințe forestiere; cereale și semințe din culturi agricole; nevertebrate; vertebrate și alte categorii alimentare.

În prima categorie, cea a verdețurilor și lujerilor, sunt incluse părțile aeriene ale diferitelor ierburi din flora spontană și cultivată, frunzele, mlădițele și mugurii diverselor specii de plante lemnoase. Tot aici se iau în considerare și mușchii și lichenii, consumați doar în condiții vitrege de hrănire [25,p.43].

Rădăcinile, rizomii, bulbii și tuberculii reprezintă o altă categorie de alimente folosite de mistreți pentru hrănire. Procurarea lor se face din sol prin râmare. In general această categorie de hrana reprezintă hrana de bază doar în anii lipsiți de fructificații forestiere.

Fructele cărnoase sunt în general sărace în proteine și grăsimi, dar excelează prin conținutul bogat în hidrati de carbon, săruri minerale și vitamine. În funcție de biotop și anotimp, prezintă interes: căpșunile și fragii, cireșele, zărzărelele și corcodușele, prunele, merele și perele, zmeura și afinele, cătina ș. a. m. d.

Din categoria fructelor nucoase și semințelor forestiere fac parte fructele situate în fruntea preferințelor mistreților și anume ghinda și jirul, alunele și nucile, semințele de carpen, paltin și arțar, ș.a.

Cerealele și semințele agricole prezintă importanță în hrănirea mistreților din biotopul de câmpie, și într-o mai mică măsură, pentru cei din biotopurile de deal și munte. Ca și ghinda și jirul, cerealele și semințele uscate sunt deosebit de nutritive [18,p.47].

Căpriorul (Capreolus capreolus L)

Biotopul. Preferă pădurile și crîngurile, dar și vastul spațiu agricol din cîmpie. Condițiile naturale cele mai favorabile acestei specii sunt trupurile mici de pădure (100-500 ha) situate în mijlocul zonelor agricole. În trupurile de pădure de mare întindere din zona deluroasă sau de cîmpie, fără poieni sau enclave, căpriorul se găsește mai mult la margine, în apropierea culturilor agricole. Este un animal fidel față de locul său de trai, avînd o mică rază de mișcare.

Densitatea admisă oficial, socotită la 1.000 ha pădure, la căprior bonitatea punctaj este de 30-33 exemplare [16,p.18].

Hrana căpriorului este exclusiv vegetală, fiind însă pretențios în alegerea ei. În timpul iernii este constituită din ierburi, frunze, lujeri, muguri, mai rar coaja unor arbori și arbuști tineri. Ea este completată cu fructe de lemn cîinesc, măceș, păducel, arțar, ghindă, jir și altele. În cîmpul agricol cultivat apelează la gramineele verzi însămînțate toamna. Vara preferă culturile agricole cerealiere, fără a produce prejudicii. Pentru a lega căpriorul de teren, sarea este indispensabilă în teritoriul fondului de vînătoare.

Vînarea. Ca metode de vînare se utilizează pînda și dibuitul și admisă folosirea chemătorilor mecanice cu ajutorul cărora se poate ademeni țapul. Este indicată folosirea armei cu glonț, calibru 5,6×43 în sus, dar admisă și vînarea cu proiectil unic tras din armele lise. Trofeul îl constituie coarnele cu craniu sau cu parte din acesta. Selecția masculilor se face după aspectul exterior al corpului și al trofeului. Considerentele și procentele privind selecția sunt aceleași ca și în cazul cerbului comun. Împușcarea este permisă numai cu glonț. Perioada de vînătoare este cuprinsă între 1 iunie – 15 octombrie și 1 septembrie – 31 decembrie. Masculul are lungimea 1,25, înălțimea 70 cm, masa 30 kg, iezii la fătare au 1,2-1,3 kg, la un an 12 kg. Perioada de împerechere 15 iulie – 15 august, a doua perioadă în noiembrie, la cele de vară are loc perioada de latență [12,p.28].

Cele mai frumoase trofee le dă începînd cu anul 5-6 iar regresul începe la 9 -10 ani. Căpriorul trăiește de regulă izolat datorită felului de a se hrăni, culcușurile lui se cunosc bine. Suprafața ocupată de un mascul este de 10 – 20 ha, de o femelă 10 – 25 ha, se unesc iarna în grupuri, este considerat ca vînat sedentar, nu migrează.

Selecția la căprior – selecția se face în primul rînd după mărimea corpului și în al doilea rînd după mărimea coarnelor. Trebuie de avut în vedere că la căprior creșterea coarnelor are loc în martie cînd temperatura este scăzută, iar hrana este puțină. Selecția în stadiul de țepușor începe de la apariția primelor coarne, adică cele care au căzut în februarie sunt doar niște proeminențe, ele încep să crească în februarie și termină să crească în iunie.

Au formă de sulițe sau furcă. La țapii singuratici pînă la 6 ramificații. Se selectează țepușarii al căror cornițe sunt mai mici vizibil decît urechile, trebuie de extras. Categoriile de calitate la masculi: Cat. 1A – țapi bine dezvoltați de vîrsta de 6-10 ani, de preferință 8-10 ani. Cat. 1B – aceiași vîrstă, dar au cîteva defecte. Cat. 2A – cupride țapi viguroși, bine dezvoltați pentru vîrsta lor, fără defecte, dar nu au atins vîrsta de recoltare. Cat. 2B – intră țapii de selecție din toate clasele de vîrstă cu excepția țepușarilor.

Pagubele cauzate de căprior, în culturile forestiere sunt neînsemnate. Numai în condiții de necesitate, în timpul iernii roade coaja arborilor. În schimb, în plantații pagubele pot fi mai mari, prin roaderea vîrfului puieților, ceea ce afectează viitorul arborilor.

Atitudinea omului. Combaterea vînătorii abuzive, a dăunătorilor și menținerea efectivelor optime. La aceste orientări se mai adaugă aplicarea măsurilor de selecție și de completare a efectivelor, precum și îmbunătățirea hranei[11,p.28].

2.2. Măsuri în vederea ameliorării bonității

Bonitatea terenurilor de vânătoare exprimă capacitatea terenurilor de vânătoare de a oferi pentru efectivele de vânat anumite condiții de hrană, adăpost și liniște (condiții de existență). Bonitatea s-a calculat însumând punctajul obținut în urma completării fișei cinegetice.

Fișa cinegetică s-a completat folosind criteriile de determinare a bonității terenurilor de vânătoare [10,p.28] .

Categoria de bonitate pentru fiecare specie de vânat s-a calculat după punctajul obținut, folosind datele din tabelul 2.1.

Tabel pentru stabilirea bonității terenurilor de vânătoare.

Tabelul 2.1.

Dotarea cu construcții, instalații cinegetice și de transport s-a făcut folosind tabelul 2.2.

Numărul-normă de construcții și instalații cinegetice necesar.

Tabelul 2.2.

Calculul numărului necesar de construcții și instalații de transport se prezintă în tabelul 2.3.

Calculul numărului necesar de construcții și instalații de transport.

Tabelul 2.3.

Numărul necesar de confecționat al construcțiilor și instalațiilor cinegetice se va realiza pe parcursul implementării acestor prevederi, pe măsura creșteri numărului efectivului de vânat concret, cu respectarea STAS-urilor în vigoare [18,p.19].

Condiția fundamentală ca o populație de vânat să evolueze în parametrii corespunzători pe cuprinsul unui anumit teritoriu este ca aceasta să dispună de hrană, adăpost și liniște. Pentru a se dezvolta în condiții corespunzătoare fiecare specie de vânat are nevoie de hrană îndestulătoare atât sub aspectul cantitativ, cât mai ales sub aspectul calitativ. Animalele sălbatice sunt în general mult mai selective în alegerea hranei decât cele domestice. Selectivitatea în alegerea hranei diferă chiar în cadrul aceleiași populații în funcție de vârsta, sexul sau poziția în grup a indivizilor.

Fragmentarea ecosistemelor naturale prin diferite activități antropice provoacă de multe ori imposibilitatea deplasării sezoniere a populațiilor de vânat pentru căutarea hranei. Se pune astfel problema accesibilității în plan spațial a resurselor de hrană. S-a remarcat că în funcție de capacitatea de adaptare și de suport a prezenței umane unele specii de vânat sunt mai avantajate: căpriorul de exemplu, este mult mai adaptabil la activitățile antropice decât cerbul sau capra neagră [21,p.44].

Datorită compoziției și valorii nutritive diferite tipuri de hrană sunt căutate de vânat într-o anumită ordine a preferințelor.

Sub acest aspect resursele de hrană, se pot împărții în trei categorii principale: hrană preferată, hrană de bază și hrană de mizerie. La limita extremă se poate categorisi hrana toxică, hrană care poate produce disfuncții digestive majore sau chiar moartea unor exemplare.

De regulă, animalele mature evită plantele cu toxicitate naturală puternică, mai expuși în acest sens fiind puii sau exemplarele juvenile.

Hrana preferată include categoriile furajere cele mai atractive la un moment dat datorită gustului acestora sau prezenței unor constituenți nutritivi deficitari. Hrana preferată nu este neapărat cea cu valoarea nutritivă cea mai ridicată [10,p.46].

Hrana de bază este constituită din câteva categorii de furaje capabile să asigure parcurgerea perioadelor dificile ale lanțului alimentar fără ca individul să piardă din greutatea corpului. Hrana de bază are de regulă o valoare nutritivă bună, iar vânatul o folosește cu preponderență după ce categoriile de hrană preferată au fost epuizate.

Hrana de mizerie este constituită din anumite categorii defuraje rămase disponibile după ce hrana de bază a fost epuizată sau a devenit inaccesibilă din diferite cauze. Valoare nutritivă a acestei categorii de hrană este redusă, iar folosirea sa pe o perioadă mai îndelungată provoacă scăderea în greutate a indivizilor.

Apa, necesară proceselor metabolice, poate proveni din compoziția hranei, poate fi consumată concomitent ca hrana ( rouă, picăturile de ploaie rămase pe vegetație, zăpadă) sau dintr-o sursă de apă prin adăpare. Nevoile zilnice de apă ale unui animal reprezintă în medie 10-15% din greutatea sa.

În perioada de repaus vegetativ deficitul de hrană naturală va fi suplinit prin măsuri speciale care constau din distribuția în cantități suficiente a hranei complementare, care va fi din timp cultivată, colectată și depozitată în depozitele existente sau în cele ce se v-or construi pe parcurs [25,p.47].

Hrana complementară va fi colectată și de pe alte terenuri, chiar în afara zonei. Se recomandă de a arenda așa terenuri de la întreprinderile și asociațiile agricole care activează în preajma întreprinderii silvo-cinegetice.

Asortimentul de nutreț trebuie să asigure suplinirea în organismul animalelor a elementelor necesare pentru o dezvoltare normală. Asortimentul și cantitățile de hrană propuse pentru administrare vânatului se prezintă în tabelul 2.4. Calculul acestor cantități s-a făcut în conformitate cu normele existente de colectare și distribuție a hranei pentru vânat (tabelele 2.5, 2.6).

Pentru a reduce influențele nefavorabile ale factorilor ecologici vânatul are nevoie de adăpost. Condițiile de adăpost pe care ecosistemul le poate oferi populațiilor de vânat sunt fundamentale pentru existența acestora.

Condițiile de adăpost, vânatul le găsește în întregime în teritoriul întreprinderii silvo-cinegetice. În timpul vegetației, vânatul își găsește în întregime și hrana naturală necesară. Totuși, în timpul repausului vegetativ, va fi nevoie de hrană complementară, care va fi din timp colectată de pe terenuri cu destinație cinegetică din rezervație, precum și de pe alte terenuri din afara întreprinderii silvo-cinegetice (fânețe, pășuni ș. a.). Aceasta, va fi depozitată la depozite și va fi distribuită în teren vânatului, în perioadele cu deficit de hrană naturală [18,p.52].

Cantitățile anuale pe feluri de hrană necesară pentru administrarea vânatului

în timpul repausului vegetativ.

Tabelul 2.4.

Factorii de bonitate a terenurilor de vânătoare pentru specia Căprior.

Tabelul 2.5.

Factorii de bonitate a terenurilor de vânătoare pentru specia Mistreț.

Tabelul 2.6.

Fiind un sistem de tip deschis, accesul populației în pădurile din fondul de vânătoare din trupul de pădure Bravicea fiind nelimitat, acest teritoriu nu asigură în deplină măsură condiții de liniște pentru vânat.

Factorul „deranj” persistă ades în aceste terenuri. Pentru următorii 10 ani se propune de a limita esențial accesul populației în terenurile de vînătoare în zonele de reproducere a efectivelor.

Mai este necesar ca, prin lucrările de îngrijire și igienizare a arboretelor preconizate prin amenajamentul silvic, să se limiteze „deranjul” animalelor. Astfel de lucrări, se propune de a concentra pe zone, afectând cât mai puțin liniștea vânatului.

Aceasta problema are o mare importanta pentru vanat. In cuprinsul terenurilor de vînătoare vanatul gaseste liniste dar nu integrală deoarece exploatările forestiere și mediu încunjurător populat devine o problemă [3,p.10]. O problema considerabilă apare, cand incepe colectarea fructelor de padure (ciuperci ,pomușoare etc.) circulatia in padure este destul de intensa.

Daca exploatarile forestiere afecteaza linistea vanatului pe suprafete bine determinate si relativ restranse, desfasurandu-se in special iarna cand majoritatea speciilor nu au pui, in schimb pasunatul ilegal in padure este un factor major de tulburare a linistii vanatului.

Vanatul are nevoie de liniste in special in perioada de crestere a puilor. Prezenta turmelor de animale si a cainilor hoinari in fondurile de vanatoare constituie un factor de stres covarsitor [4,p.18].

Traficul rutier si turismul voluntarilor afecteaza linistea fondului intr-o mica masura.

Asigurarea linistii vanatului se poate imbunatati prin:

trasarea corecta a potecilor de vanatoare;

interzicerea intrebuintarii cainilor gonitori in perioada de imperechere si fatare;

interzicerea pasunatului in padure in special in perioada de fatare, si mentinerea unui numar maxim de 2 caini care vor insoti turmele, acestia fiind echipati cu jujeu;

combaterea cainilor hoinari de pe raza fondului;

protejarea, unde este posibil, a subarboretului, eventual extinderea lui, desisurile constituind loc predilect de adapost pentru numeroase specii.

Braconajul constituie o problema delicata, fiind unanim acceptata ideea conform careia braconajul afecteaza toate fondurile de vanatoare.

Este considerat braconaj orice act de incalcare a legilor de reglementare a vanatorii prin recoltarea ilegala a vanatului in perioade oprite sau nu, fara autorizatie, cu orice fel de mijloace [2,p.8].

De asemenea se considera braconier persoana care, fara a avea dreptul de a vana pe un anumit teritoriu prinde sau omoara vanatul indiferent de scopul urmarit.

Braconajul se practica mai ales de catre unii vanatori cat si de alte persoane, in grupuri sau individual. Pentru combaterea braconajului este nevoie sa se cunoasca mijloacele si metodele utilizate in practicarea lui: braconaj cu arma, cu latul, cu curse, cu autovehicule, cu caini, cu otrava precum si culegerea oualor si prinderea puilor.

Recent, braconierii opereaza sub acoperirea autorizatiilor, cand li se autorizeaza vanarea unui exemplar dar de fapt impusca mai multe.

Pentru a stopa aceasta practica este necesara o puternica organizare, caci lupta impotriva acestui fenomen nu poate fi in nici un caz rezolvata de o singura persoana.

Drept urmare cu toate ca au existat cazuri de braconaj, ele nu au fost finalizate cu masuri legale si nu au fost semnalate in fisa fondului.

Ar fi necesar ca politia si procuratura sa sprijine eforturile celor implicati in lupta cu acest fenomen si cazurile de braconaj sa fie sanctionate cu masuri severe indiferent de pozitia sociala a persoanei ce a savarsit fapta [17,p.24].

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

1. Fondurile de Vânătoare din Ocolul Silvic Bravicea dispun de bune condiții pentru gospodărirea intensivă a căpriorului (Capreolus capreolus) și mistrețului (Sus scrofa);

2. Specia principală de vânat se propune a fi mistrețul, acesta fiind o specie prolifică, cu exigențe puține, dispunând de cele mai bune condiții de hrană, liniște și adăpost (bonitatea II);

3. Pentru o gospodărire eficientă a fondului de vânătoare trebuie de limitat numărul de prădătoare, limita fiind argumentată doar pentru realizarea selecției naturale a vânatului.

4. Factorul „braconaj” și „deranj” sunt unii dintre cei mai limitativi factori care influențează negativ vânatul. Sub influența acestor factori vânatul își reduce prolificitatea, chiar poate să migreze în alte terenuri de vânătoare. Factorul „braconaj” trebuie exclus din acest fond de vânătoare, iar factorul „deranj” trebuie limitat la minimum, prin limitarea și dirijarea accesului populației în aceste terenuri, precum și prin lucrul de agitație cu populația băștinașă din această zonă.

5. Evidența cu privire la dinamica efectivelor de vânat din acest fond de vânătoare trebuie realizată mai eficient, o atenție deosebită acordând evaluării efectivelor, care se recomandă a realiza prin mai multe metode, rezultatele corelându-le apoi, între ele.

6. Îmbunătățirea condițiilor fundamentale de viață ale efectivelor, prin:

asigurarea hranei în cantități optime și de calitate prin plantarea de arbori și arbuști producători de fructe sau ramuri;

însămînțarea poienilor cu amestec de ierburi și trifoi;

înființarea de pășuni destinate consumului vînatului pe suprafețele prevăzute de lege, pe care să se cultive, în amestec, trifoi, lucernă, sfeclă și varză furajeră;

stocarea, pentru perioada, de iarnă a unor cantități suficiente de hrană complementară, în a cărui structură să se cuprindă fînul, lucerna, frunzarele, diverse fructe, la care să se adauge cereale, nutrețuri și concentrate, respectîndu-se cerințele impuse de;

îmbunătățirea infrastructurii necesare hranei complementare a animalelor sălbatice, în principal hrănitori, sărării, silozuri și depozite.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Codul silvic al Republicii Moldova: nr. 887 din  21.06.1996. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 1997, nr.5, 98 p.

Legea privind regnul animal : nr. 439-XII din 27.04.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 1995 , nr. 63, 72 p.

Hotărîrea Guvernului cu privire la reglementarea vînătorii în sezonul de vînătoare din Republica Moldova: nr. 606 din 15.08.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2012, nr. 169, 120 p.

Monografii, articole de specialitate

Amenajamentul O. S. Briceni. Chișinău: ICAS, 2008. 218 p.

AlmășanH. Economia vânatului și salmonicultura. București: Didactică și Pedagogică, 1978. 160 p.

Almășan H. Tipuri de ecosisteme forestiere din România . București: ICAS 1990. 217 p.

Brehm A. Lumea animalelor. București: Științifică, 1964. 402 p.

Brown, L.R. Eco-Economie. București: Tehnică, 2001. 388 p.

Cociu M. Etologie. Comportamentul animal. București: All, 1999. 439 p.

Comșia A. Biologia și principiile culturii vânatului. București: Academiei Republicii Populare Române, 1961. 450 p.

Cotta V.Economia vânătului și salmonicultura. București: Agro-Silvică de Stat, 1956. 345 p.

Cotta V. Vânatul României. București: Agro-Silvică, 1969. 480 p.

Cotta V. Vânatul. București: Ceres, 1982. 702 p.

Cotta V. Vânatul și vânătoarea în România. București: Ceres, 2001. 144 p.

COMȘIA A. Biologia și principiile culturii vînatului. București: Dacia, 1963. 170 p.

Georgescu M. Mamiferele sălbatice din România. București: Albatros, 1989. 260 p.

GIRGIU V. Obiceiurile Mistrețului. București: Ceres, 1988. 234 p.

JIANU E. Vînat, Vînătoare, Vînători. Brașov: Dacia, 1996. 250 p.

MARINCA I. Vînătorul de mistreți. București: Ceres, 1996. 170 p.

Nania I. Istoria vânătorii în România. București: Ceres, 1977. 265 p.

NEASCU A. Vînatul cu trofee. București: Ceres, 1982. 120 p.

NestorovV. Bolile vânatului. București: Ceres, 1984. 295 p.

POP V. Mamifere din România. Vol. II. București: Științifică, 1973. 204 p.

Popescu C. Despre vânătoare. București: Autorului, 1936. 441 p.

Popescu C. Vânatul și plantațiile forestiere. București: Ceres,1981. 332 p.

Pora E. Omul și natura. Cluj: Dacia, 1975. 911 p.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Codul silvic al Republicii Moldova: nr. 887 din  21.06.1996. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 1997, nr.5, 98 p.

Legea privind regnul animal : nr. 439-XII din 27.04.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 1995 , nr. 63, 72 p.

Hotărîrea Guvernului cu privire la reglementarea vînătorii în sezonul de vînătoare din Republica Moldova: nr. 606 din 15.08.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2012, nr. 169, 120 p.

Monografii, articole de specialitate

Amenajamentul O. S. Briceni. Chișinău: ICAS, 2008. 218 p.

AlmășanH. Economia vânatului și salmonicultura. București: Didactică și Pedagogică, 1978. 160 p.

Almășan H. Tipuri de ecosisteme forestiere din România . București: ICAS 1990. 217 p.

Brehm A. Lumea animalelor. București: Științifică, 1964. 402 p.

Brown, L.R. Eco-Economie. București: Tehnică, 2001. 388 p.

Cociu M. Etologie. Comportamentul animal. București: All, 1999. 439 p.

Comșia A. Biologia și principiile culturii vânatului. București: Academiei Republicii Populare Române, 1961. 450 p.

Cotta V.Economia vânătului și salmonicultura. București: Agro-Silvică de Stat, 1956. 345 p.

Cotta V. Vânatul României. București: Agro-Silvică, 1969. 480 p.

Cotta V. Vânatul. București: Ceres, 1982. 702 p.

Cotta V. Vânatul și vânătoarea în România. București: Ceres, 2001. 144 p.

COMȘIA A. Biologia și principiile culturii vînatului. București: Dacia, 1963. 170 p.

Georgescu M. Mamiferele sălbatice din România. București: Albatros, 1989. 260 p.

GIRGIU V. Obiceiurile Mistrețului. București: Ceres, 1988. 234 p.

JIANU E. Vînat, Vînătoare, Vînători. Brașov: Dacia, 1996. 250 p.

MARINCA I. Vînătorul de mistreți. București: Ceres, 1996. 170 p.

Nania I. Istoria vânătorii în România. București: Ceres, 1977. 265 p.

NEASCU A. Vînatul cu trofee. București: Ceres, 1982. 120 p.

NestorovV. Bolile vânatului. București: Ceres, 1984. 295 p.

POP V. Mamifere din România. Vol. II. București: Științifică, 1973. 204 p.

Popescu C. Despre vânătoare. București: Autorului, 1936. 441 p.

Popescu C. Vânatul și plantațiile forestiere. București: Ceres,1981. 332 p.

Pora E. Omul și natura. Cluj: Dacia, 1975. 911 p.