Studiul Masurilor Biotehnice Aplicate In Intreprinderea Silvo Cinegetica Straseni
STUDIUL MĂSURILOR BIOTEHNICE APLICATE ÎN ÎNTREPRINDEREA SILVO-CINEGETICĂ STRĂȘENI
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. OBIECT ȘI CONDIȚII DE CERCETARE
1.1. Cadrul natural
1.2. Metodele cercetării
CAPITOLUL 2. REZULTATE ȘI DISCUȚII
2.1. Ecologia și biologia principalelor specii de vînatoare
2.2. Măsuri de gestionare și protejare a fondului cinegetic
Concluzii și recomandări
Bibliografie
INTRODUCERE
Durabilitatea activității de vînătoare presupune formarea și dezvoltarea unei educații cinegetice profunde, prin desfășurarea unei pregătiri și instruiri permanente a personalului aferent acestei îndeletniciri, atît a celui care se ocupă de administrarea și gestionarea fondurilor de vînătoare, cît și a vînătorii însăși. Aceasta înseamnă însușirea cunoștințelor teoretice și practice de specialitate, de biologie, ecologie, etologie, dar și cunoștințe ce aparțin altor sisteme noționale, dar care au un caracter integrator, cum sunt cele care privesc economia și managementul cinegetic, statistica și sociologia, geografia, istoria, chinologia, cunoașterea și mînuirea armamentului [2,p.14].
Numai pe un asemenea suport educațional, fundamentat pe cunoștințe ce fac parte din sisteme noționale diferite, dar legate între ele, de natură teoretică, metodologică, de etică profesională și practică, se poate exercita actul vînătorii, în condiții de eficiență și de responsabilitate socială ridicată. Procesul educațional trebuie să cuprindă și formarea unei largi opinii publice în vederea promovării unui comportament cinegetic adecvat realităților lumii contemporane, privind menținerea biodiversității faunistice, respectul și dragostea față de animale, în general, a celor sălbatice, în special, care prin importanța lor ecologică, economică și estetică formează un patrimoniu național indestructibil. Această idee este cuprinsă în toate studiile efectuate privind gospodărirea durabilă a vînatului și se referă la participarea activă a publicului larg la acțiunile de combatere a braconajului, de protejare a tuturor speciilor și animalelor sălbatice utile sau prădătoare [3,p.29].
În acest context, activitatea de vînătoare, realizată pe baza unui management cinegetic modern, constituie pentru țara noastră un subsistem economic tot mai important în procesul conservării, în dinamică, a tuturor speciilor de animale sălbatice, fundamentat pe principii ecologice, economice și estetice.
În privința gospodăririi fondurilor de vînătoare, gradul de responsabilitate a gestionarilor este diferit, unii limitînd întreaga lor activitate doar la îndeplinirea criteriului ecologic, omițîndu-l pe cel economic. Practic, unitatea dintre echilibrul ecologic și cel economic, dintre eficiența ecologică și cea economică este interpretată deseori unilateral, numai în favoarea celei ecologice.
Diferențele în domeniul construcțiilor, amenajărilor și instalațiilor cinegetice existente între fondurile aparținînd Agenția "Moldsilva" și cele ale asociațiilor vînătorești impun luarea de măsuri concrete, eficiente, imediate, pe linia îmbunătățirii condițiilor de hrană, de adăpost, de liniște etc., prin îmbunătățirea infrastructurii cinegetice. De aceea, fiecare individ, societatea în ansamblul ei, trebuie să înțeleagă necesitatea folosirii raționale, a economisirii și conservării patrimoniului natural, a protecției mediului și menținerii echilibrului ecologic, aspecte care privesc și vînatul, dar care ar fi imposibil de realizat dacă nu se are în vedere și criteriul economic. Numai în condițiile amplificării funcției economice se pot acumula resurse bănești destinate consolidării infrastructurii cinegetice și implicit, afirmării funcției ecologice [1,p.47].
Reieșind din cele expuse mai sus, scopul tezei de licență a constituit: Studiul măsurilor biotehnice aplicate în cadrul Întreprinderii Silvo-Cinegetice Strășeni și elaborarea măsurilor de gestionare durabilă.
Pentru atingerea scopului propus s-au formulat următoarele obiective:
Evidențierea speciilor de interes cinegetic;
Analiza dinamicii efectivelor speciilor și măsurilor biotehnice aplicate;
Elaborarea propunerilor și recomandărilor.
CAPITOLUL 1. OBIECT ȘI CONDIȚII DE CERCETARE
1.1.Cadrul natural
Obiectul acestui studiu general îl constutuie fondul forestier din gestiunea întreprinderii silvocinegetice „Strășeni” ÎS, administrată de Agenția „Moldsilva”. Sediul întreprinderii se află în orașul Strășeni, situat la o distanță de cca. de orașul Chișinău cu adresa juridică: or. Strășeni, str. Pădurilor, 12.
Întreprinderea silvocinegetică „Strășeni” ÎS este situată în centrul Republicii Moldova pe teritoriul raioanelor administrative: Strășeni, Ialoveni, mun. Chișinău, pe o întindere de la Nord la Sud , iar de la Vest la Est .
Întreprinderea silvocinegetică „Strășeni” ÎS are următoarele vecinătăți și limite:
Nord, Nord Est – întreprinderea pentru silvicultură Chișinău;
Est – întreprinderea silvocinegetică Sil Răzeni;
Sud – întreprinderea pentru silvicultură Hâncești Silva;
Vest și Nord-Vest – întreprinderea pentru silvicultură Călărași:
Sud Vest – Rezervația naturală „Codrii”
Din punct de vedere geomorfologic, teritoriul întreprinderii aparține în cea mai mare parte Podișului Central Moldovenesc(Codrii centrali). Elementele de bază ale reliefului pe teritoriul întreprinderii silvocinegetice Strășeni este caracteristic prin prezența dealurilor înalte și colinelor ale căror culmi coboară fie domol, în pante dulci după cursurile de apă care le fragmentează și le desparte în văi largi, fie în pante mai repezi, pe porțiuni ale acelorași cursuri de apă. Un aspect pregnant al reliefului este prezența activă a alunecărilor de teren, diferite ca forme, dimensiuni și vârste în terenurile degradate, fragmentarea terenului fiind și ca rezultat al proceselor de eroziune [5,p.19].
Unitatea geomorfologică predominantă este versantul urmat de platou. Configurația terenului este ondulată și plană, mai rar frământată.
Din punct de vedre altitudinal teritoriul întreprinderii este situat între (OS Căpriana) și (OS Căpriana).
Panta terenului înregistrează valori de la valori sub 6° (platouri) și până la înclinări de peste 31°.
Relieful influențează atât răspândirea și însușirea solului (profunzime, intensitatea erodării ș.a.), cât și asupra proceselor de solificare, prezenței vegetației forestiere, tipurilor de pădure și de stațiune.
Din punct de vedere geologic, substraturile sub care s-au format și au evoluat solurile forestiere din cuprinsul întreprinderii silvocinegetice Strășeni, sunt constituite din:
depozite eluvial deluviale de diversă compoziție mecanică, care ocupă circa 72% din suprafața întreprinderii. Sunt de culoare brun-gălbuie, mai rar brună. Compoziția mecanică variază de la luto-nisipoasă la argiloasă (cu conținut de argilă fizică 11,58 – 73,25%). Conținutul ridicat de cuarț (65-80%) arată alterarea chimică substanțială a acestor roci – oxizii reprezintă circa 20% (AL2O3, 14% și Fe2O3, 5%). Depozitele eluvial – deluviale sunt lipsite de gips și se caracterizează printr-un grad înalt de compacticitate. Pe aceste complexe de roci s-au format soluri cenușii și brune de pădure mai rar cernoziomurile.
eluvii neogene nisipoase, nisipo-lutoase și lutoase care se găsesc în proporție de 28%, sunt substrate de culoari gălbui-deschis sau cenușiu-deschis, fără carbonați, afânate, astructurate cu capacitate redusă de reținere a apei. Ocupă de obicei cele mai ridicate cumpene de apă și versanții acestora. Servesc ca roci de solificare pentru solurile cenușii.
Pe văile largi, săpate cândva de apele fostei Mări Sarmațiene în retragere, pe văile pâraielor care împânzesc teritoriul întreprinderii, substratul litologic este format tot din aluviuni de argile și luturi [5,p.29].
Structura geologică este neuniformă și destul de variabilă. Colinele sunt formate din roci sedimentare care aparțin depozitelor terțiare neogene. Nisipurile fine alternează cu luturi nisipoase și argiloase, cu argile grele, inclusiv marnoase. Majoritatea rocilor sunt carbonatice.
Alternarea straturilor nisipoase cu argilele grele condiționează specificul regimurilor hidrologice. Straturile acvifere suportate de argilă duc la apariția izvoarelor de coastă și condiționează posibilitatea alunecărilor de teren. Formarea reliefului fragmentat, a hârtoapelor a fost condiționat de procesele denudaționale, de îmbinarea alunecărilor cu eroziunea de suprafață.
Vegetația forestieră a stabilizat alunecările și au stopat procesele de eroziune. Straturile superficiale au fost deformate, amestecate, transportate, resedimentate. Straturile deluviale reprezintă, de regulă, argile sau luturi nisipoase, grosimea cărora depășește câțiva metri.
Straturile superioare ale rocilor terțiare (sarmațiene) inițiale, precum și ale depozitelor deluviale au fost incluse în procesele de pedogeneză și servesc în calitate de roci parentale. Componența și proprietățile specifice ale unor roci parentale condiționează direcția pedogenezei, contribuind la formarea unor soluri litogenetice [9,p.44].
Variabilitatea rocilor geologice superficiale condiționează neomogenitatea alcătuirii granulometrice a solurilor zonale, iar uneori – formarea solurilor intrazonale.
Diversitatea texturală a influențat componența granulometrică și diferite particularități morfologice ale solurilor.
Drept rezultat, teritorial s-au format condiții ecologice variate
Rețeaua hidrologică este relativ bine reprezentată în cuprinsul întreprinderii, iar regimul hidrologic se caracterizează printr-un debit variabil în timpul anului: primăvara și după ploile abundente în timpul sezonului de vegetație apele ating debitul maxim, în timp ce vara majoritatea acestora seacă din cauza precipitațiilor sărace.
Teritoriul pe care se situează pădurile întreprinderii cuprinde bazinele râurilor Bâc, Botna, care sunt afluenți a râului Nistru, Ișnovăț și Cojușna – afluenți ai râului Bâc. Sunt râuri mici, nu au importanță deosebită social-economică, vara de multe ori seacă, iar iarna îngheață din care cauză nu există un curent continuu de apă. Au ca sursă de apă precipitațiile și izvoarele [5,p.92].
Cu toată lipsa de apă a acestora au în schimb lunci bine dezvoltate care în unele perioade cu precipitații abundente sunt inundate. Cel mai mare râu este r. Bâc pe care în preajama localității Ghidighici s-a construit bazinul de acumulare a apei cu aceiași denumire ajungînd până în preajma or. Strășeni. Regimul hidrologic al acestora este puternic influențat de condițiile climatice din zonă. Văile – care fragmentează fondul forestier – afluenți a râurilor Botna, Bâc, Ișnovăț, au debit variabil, astfel că în timpul verii, majoritatea lor seacă, rămânând numai văi umede și răcoroase.
Dealurile pe care se întind pădurile ocolului silvic sunt despărțite de mai multe văi, care preiau scurgerea apelor de pe versanți și o acumulează în bălți și iazuri.
Aceste “salbe de lacuri” pe care le formează pâraiele reprezintă o caracteristică cunoscută a rețelei hidrografice.
Majoritatea râurilor și râulețelor curg din Nord Vest spre Sud Est. Luncile râurilor enumerate mai sus sunt relativ largi și constituie de la 300 la . În interiorul acestora sunt scurgerile nu prea adânci ale râurilor ce le traversează(0,1-) cu lățimea de 1-4 m [7.p.39].
Teritoriul întreprinderii silvocinegetice Strășeni se încadrează zonal prin poziția sa în sectorul de climă continental moderată. După raionarea geobotanică a Republicii Moldova teritoriul aparține Subprovinciei Basarabeane din Provincia Europeană a pădurilor de foioase de amestec.
Regimul termic al zonei se caracterizează prin temperatura medie anuală + 9,oC și precipitații medii anuale de . Pe fondul climatului zonal sub influența reliefului se diferențiază topoclimate caracteristice în raport cu orientarea versanților. Climatul stațional local determinat de cel general, este modificat în funcție de diferențele de altitudine, formele de relief, expoziție, vegetație, bazin hidrologic, individualizându-se climate locaatului zonal sub influența reliefului se diferențiază topoclimate caracteristice în raport cu orientarea versanților. Climatul stațional local determinat de cel general, este modificat în funcție de diferențele de altitudine, formele de relief, expoziție, vegetație, bazin hidrologic, individualizându-se climate locale de versanți, platouri și văi, caracterizat prin:
temperatura maximă anuală a aerului este de +33 (38)oC, iar cea minimă – 30 (32)oC;
adâncimea de îngheț a solului: maximă este de 54 – , medie de 38 – ;
înghețurile târzii de primăvară – decada a II a lunii aprilie în aer, a treia decadă a lunii aprilie în sol;
înghețurile timpurii de toamnă – prima decadă a lunii octombrie în aer, a doua decadă a lunii octombrie în sol;
stratul de zăpadă nu depășește și numai în unii ani atinge grosimea mai mare de ;
ninsorile au loc la începutul lunii decembrie, iar topirea zăpezii în a doua jumătate a lunii martie cu unele abateri când pe parcursul iernii zăpada se topește periodic. Durata medie a stratului de zăpadă 52 zile iar ultima zăpadă se topește la mijlocul lunii martie;
apele râurilor și iazurilor îngheață la începutul lunii ianuarie;
vânturile predominante au direcția Nord-Vest;
Perioada de vegetație durează 225 zile;
Umiditatea medie atmosferică constituie 80%
În general clima teritoriului analizat este favorabilă dezvoltării vegetației forestiere de amestec a foioaselor pe bază de gorun și stejar pedunculat, prin amplitudinile nu prea mari de temperatură, între iarnă și vară, prin umiditatea moderată și prin predominarea precipitațiilor în sezonul de vegetație [14,p.38].
Ca factori limitativi ai climei pentru vegetația forestieră sunt secetele, vânturile secetoase, înghețurile timpurii de toamnă și târzii de primăvară. Prin efectuarea lucrărilor silvotehnice la timp și corect se poate diminua impactul adus de factorii negativi ai climei. Sunt necesare evidențe recente pentru completarea datelor climatologice ceea ce nu s-a achiziționat din lipsa mijloacelor financiare.
Studiul pedologic este o necesitate fundamentală pentru cunoașterea și definirea stațiunilor, de stabilire a măsurilor de folosire judicioasă a lor în gospodărirea pădurilor. În scopul cunoașterii tipurilor genetice de sol, a caracteristicilor acestora, a relațiilor cu vegetația forestieră și pentru a caracteriza principalele tipuri de stațiune, amenajarea pădurilor s-a făcut cu cartări staționale la scara mijlocie. În consecință productivitatea vegetației este în funcție de favorabilitatea condițiilor de sol, de măsura în care arborii își pot dezvolta sistemul de rădăcini în volumul fiziologic al solului [7,p.28].
Complexul geologic al teritoriului variat a determinat însă evoluția unei game restrânse de soluri, tabelul 1. Predomină solurile cenușii, care ocupă 99% () din suprafața acoperită cu păduri și terenurilor destinate împăduririi urmate de solri neevoluate cu 1% ().
Tipurile de sol
Tabelul 1.
Predomină solurile din clasa molisoluri cu (99%) fiind urmate de solurile neevoluate și solurile hidromorfe. Ponderea cea mai mare este a solurilor cenușii deschise cu (74%), iar solurile cenușii închise cu (25%).
Se constată că în general solurile identificate prezintă caracteristici favorabile dezvoltării speciilor forestiere, dispunând de rezervele nutritive necesare.
Situația cu diferența de apare din motivul atribuiurii subparcelei 7P2(1609) a solului, TP(5321), TS(6157).
În cadrul întreprinderii silvocinegetice Strășeni condițiile pedoclimatice existente au determinat solurilor în general troficitate ridicată și medie. Fertilitatea solurilor exprimată prin troficitate este determinată de umiditate, arboretele realizând productivitate superioară acolo unde există spor de umiditate și scăzută acolo unde umiditatea este redusă. Sporul de umiditate este determinat la rândul său de forma de relief și expoziție. Totodată textura solului prin reglarea mecanismului de evaporare, mai intensă pe soluri ușoare și mai redusă pe cele mijlocii, contribuie la menținerea umidității și mărirea productivității. Se poate afirma astfel, că factorii pedogenetici determinanți privind separarea stațiunilor în teritoriul studiat sunt în ordinea importanței următorii: forma de relief, expoziția, panta, poziția pe versant, textura solului, grosimea orizontului cu humus și gradul de saturție în baze [5,p.27].
Tipurile de stațiuni din cadrul întreprinderii silvocinegetice Strășeni sunt grupate într-un singur etaj fitoclimatic:
FD2 – etajul deluros de cvercete cu gorun și șleauri de deal și al făgetelor de limită inferioară – (100%);
În general bonitatea stațiunilor se reflectă în productivitatea arboretelor, fapt prezentat și în structura fondului de producție și de protecție.
Prin lucrările de gospodărire ce se vor efectua, se va căuta realizarea unei concordanțe depline între productivitatea arboretelor și bonitatea stațiunilor.
Productivitatea scăzută a arboretelor este determinată în principal de proveniența din lăstari de generația 3, 4 și 5-a a stejarului, și nu poate utiliza integral bonitatea oferită de stațiune, realizând doar arborete de productivitate inferioară.
Dintre tipurile de pădure identificate 55% () sunt de productivitate superioară și se află în FD2.
Ponderea cea mai mare în teritoriu o au tipurile de pădure de productivitate superioară (55%), mijlocie (45%) și cele de productivitate inferioară (5%).
Din evidență rezultă: pe 70% () din suprafața ocupată cu păduri se găsesc arborete natural fundamentale de bază corespunzătoare din punct de vedere al compoziției și productivității din care 12% sunt subproductive.
Celelalte arborete au suferit mai mult sau mai puțin intervenții intense care le-au îndepărtat de tipurile naturale atât sub aspectul compoziției cât și al productivității ele fiind parțial derivate 8 %, total derivate 10% și 15% artificiale. Se constată ca urmare în principal a intervenției omului că multe din arborete sunt îndepărtate de tipul natural [15,p.74].
Astfel o bună parte s-au modificat parțial compoziția, cel mai adesea stejarul fiind substituit de carpen, astfel încât în prezent să fie parțial derivate. Prin lucrările de îngrijire aceste arborete vor fi conduse spre o compoziție cel puțin apropiată de condițiile naturale adecvate potențialului stațional pe care se află.
Alte arborete sunt parțial derivate și vor trebui conduse spre arborete cu compoziții satisfăcătoare tipului de stațiuni.
Arboretele artificiale sunt de regulă plantații culturi de ameliorare instalate pe terenurile inapte folosințelor agricole. Speciile predominante au fost utilizate stejarul, frasinul, paltinul dar în proporție mică, în rest a fost utilizat ca specie de împădurire salcâmul care este o specie repede crescătoare și invadantă. Arboretele de stejar constituite artificial vor fi conduse după tipul natural fundamental [19,p.58].
Metodele cercetării
Evaluarea efectivelor de vânat este un proces extrem de complex ce vizează stabilirea numărului, calității, vârstei și sexului vânatului, la nivelul unui fond de vânătoare și al fondului cinegetic național, la un moment dat. În lipsa unor astfel de informații, nu poate fi concepută o activitate managerială eficientă sau o gospodărire rațională a vânatului. Pe suportul acestor informații, se pot calcula densitatea reală și cea optimă a populației, mărimea sporului anual și stabilirea nivelului recoltei posibile și reglarea proporției dintre sexe, dar și determinarea mai precisă a cantităților și structurii hranei complementare pentru perioada de iarnă. În consecință, elaborarea unei asemenea lucrări necesită un înalt simț de răspundere profesională și socială de către persoanele participante la culegerea din teren a datelor respective, concretizate, în final, în elaborarea planului de recoltare pentru viitorul sezon de vânătoare, deci și a planului de venituri și cheltuieli [20,p.32].
Experiența cinegetică a stabilit ca acest proces de evaluare, pentru toate speciile, să se efectueze în luna martie.
Metodele de inventariere a efectivelor cinegetice sunt variate, ele depind de: scopul urmărit, specia ce constituie obiectul vânătorii, densitatea populației, anotimpul efectuării, mobilitatea speciei, tipul de peisaj, condițiile meteorologice, calificarea personalului folosit etc.
Sub acest aspect, se pot distinge trei metode de evaluare:
° observația directă;
° citirea urmelor;
° suprafața de probă.
Metoda observațiilor directe se fundamentează, în principal, pe cunoașterea numărului, a raportului dintre sexe și dintre categoriile de vârstă (adulți, juvenili, pui) pentru speciile de vânat existente într-un anumit fond de vânătoare, stabilite prin observare vizuală directă asupra lor.
Metoda observațiilor directe se bazează pe cunoașterea temeinică a obiceiurilor fiecărei specii de vânat de a-și păstra un anumit teritoriu sau de a se grupa diferit, de la o perioadă la alta [17,p.46].
Observațiile efectuate au un caracter zilnic, dar și periodic, în anumite momente ale anului, ca de pildă, în perioada de alergare la căprior, de boncănit la cerb, iar la mistreț iarna etc.
Metoda citirii urmelor o completează pe prima. Orice urmă lăsată de deplasarea animalului pe sol sau zăpadă prin hrănire, defecare sau frecarea coarnelor, sunt surse de informații asupra speciei de vânat, categoriei de vârstă și sexului. Metoda se aplică îndeosebi primăvara, cu prilejul căderii ultimelor zăpezi, când se consideră că perioada critică de supraviețuire a vântului a trecut. În mod concret, pentru aplicarea acestei metode, fondul de vânătoare se divide în suprafețe mai mici.
În practică, această metodă de inventariere a efectivelor de vânat este denumită și recensământ, se efectuează, de regulă, în bazinete, care se parcurg, în aceeași zi, pe conturul lor. Observatorii, buni cunoscători ai urmelor de vânat, sau echipele de observatori, se deplasează pe anumite trasee stabilite de responsabilul acțiunii, încât bazinetul să fie integral cuprins, aceștia având obligația să înregistreze urmele proaspete din noaptea precedentă, ce traversează traseul parcurs. Se deduc după urme singulare și sexul, vârsta la animalele mari (cerb, mistreț etc.), iar după urmele în grup, structura grupului pe sexe și vârstă. Datele obținute de fiecare observator sau grup de observatori se centralizează și se interpretează de responsabilul acțiunii, acesta formulând concluzii ce se impugn [12,p.37].
Metoda suprafețelor de probă se aplică, de regulă, la vânatul mare, situat în terenurile agricole cultivate și în pădurile din zona de câmpie. Ín acest sens, fondul de vânătoare este împărțit pe parcele de 15-, în pădure, și de 50-, în terenul agricol, alese în așa fel încât ele să fie reprezentative pentru condițiile de viață necesare vânatului. Suprafețele de probă se parcurg cu gonaci, suficient de apropiați între ei, însoțiți de câini scotocitori, în scopul stârnirii vânatului și alungării lui spre linia de observatori. Acești observatori, care ocupă un anumit loc, vor înregistra, sub toate aspectele, vânatul care trece prin segmentul ținut sub observație [11,p.62].
La sfârșitul acestei acțiuni, rezultatele se totalizează separat, cele din pădure și cele din terenul agricol. Pe baza acestor date, efectivele totale de vânat se calculează folosindu-se formula cunoscută:
, unde:
E = efectivul real;
S = mărimea suprafețelor de pădure și respectiv de teren agricol productiv cinegetic din fondul de vânătoare;
s = mărimea suprafețelor de probă din pădure și respectiv a spațiului agricol cultivat, aparținând fondului de vânătoare;
n = număr de exemplare înregistrate în suprafața de probă, pe specii, potrivit datelor cerute de lucrare.
Pentru a asigura o și mai mare precizie lucrării de evaluare, aceste trei metode se pot completa prin alte observații aparte, ca de pildă, numărarea vizuinilor ocupate de viezuri și de vulpe, numărarea cerbilor auziți boncănind într-o zonă etc.
Bazinetele reprezintă părți ale fondului de vânătoare caracterizate prin aceeași formă de relief și care poate fi delimitată prin anumite puncte ce pot fi identificate în teren [21,p.36].
Pentru a folosi un număr cât mai mic de gonaci se aleg suprafețe de probă de formă dreptunghiulară care se amplasează paralel cu latura mai lungă a acestuia. Suprafețele respective se delimitează cu țăruși și cuprind 500 × , fără a exclude și porțiuni mai mari sau mai mici și care ocupă 10-20% din suprafața pădurii din aceste fonduri.
De regulă, se numără doar vânatul care trece prin dreptul observatorului, în spațiul care îl desparte de celălalt observator.
De precizia rezultatelor depinde corectitudinea măsurilor de gospodărire preconizate și efectul lor urmărit, depinde corectitudinea stabilirii cotei de recoltare. Se propune ca evaluările efectivelor să se realizeze prin mai multe metode, rezultatele evaluărilor fiind corelate între ele și corectate.
Se recomandă ca înainte de începerea sezonului de vânătoare, în luna septembrie, de a efectua o evaluare de verificare al numărului real de effective [23,p.76].
CAPITOLUL 2. REZULTATE ȘI DISCUȚII
2.1. Ecologia și biologia principalelor specii de vînatoare
Cerbul comun (Cervus elaphus L). Biotopul favorabil acestei specii îl reprezintă pădurile de mare întindere, de cel puțin 5.000 ha., liniștite, bogate în hrană, străbătute de ape curgătoare și presărate cu mocirle pentru scăldători. Zăpezile abundente și frigul pot produce pagube la viței; la ploi și căldură nu reacționează. Densitatea acestor animale în teritoriu influențează asupra greutății lor corporale, inclusiv asupra coarnelor, dar și a pagubelor cauzate ecosistemului forestier și agricol. Densitatea optimă la 1.000 ha. este de 6-15 exemplare, categoria de bonitate a III-a. Cerbul are o rază de mișcare mare, mai ales în perioada boncănitului [22,p.73].
Hrana este de natură vegetală și constă din plante erbacee și frunze de arbori și lujeri în creștere; pe timp de iarnă preferă să consume din plantele erbacee care au rămas verzi, lujeri, muguri, coajă de arbori, licheni. Cerbul găsește hrană abundentă și de bună calitate, în parcelele exploatate, în poieni și în terenurile agricole, alegîndu-și loc de ședere peste zi în apropierea acestora. În căutarea hranei iese seara și se întoarce dimineața, iar dacă terenul este liniștit, mănîncă și peste zi. Ca și pentru celelalte animale plantivore hrana este deficitară în perioada de iarnă. Acceptă și reacționează bine la hrana administrată de om [24,p.40.
Vînarea. Circa 10% din cota de recoltă la tauri se obține prin selecție, iar pentru femele, este obligatoriu în totalitate. Pentru gestionarea rațională a speciei este necesar ca extragerea masculilor pentru selecție să se facă înainte și la începutul boncănitului, iar cea pentru trofeu în a doua jumătate a acestei perioade sau mai tîrziu. Vînarea se face cu arma ghintuită, de la calibru 7×57 în sus; metodele de vînare admise sunt pînda și dibuitul, cu sau fără chemătoare, pentru ademenire. Este interzisă împușcarea la goană. Pentru vînătorul profesionist, produsul principal îl constituie trofeele, coarnele și craniul, carnea fiind un produs secundar. Trofeul convențional îl constituie coarnele cu craniu sau cu parte din acesta. În cazul valorificării cerbului prin vînătorii străini, aceștia primesc, în schimbul unei taxe, numai trofeul, carnea urmînd a fi valorificată de gestionarul fondului de vînătoare, dacă nu se solicită expres cumpărarea ei [11,p.32].
Perioada de vînătoare este cuprinsă între 1 septembrie – 31 decembrie. Se ține în turmă de la 3-6 exemplare, în fruntea turmei femela matură cu viței de 2-3 ani. Masculii cîte unul mai rar pînă la trei. Toamna se unesc în familii, 1 mascul la 2-3 femele, atunci are loc și boncănitul. Are lungimea cuprinsă între 220-250 cm, înălțimea 1,40-1,50, greutatea 350 kg masculul și 150 femela, vițeii la născare 17-20 kg, se nasc cîte un vițel iar ca excepție doi, la vîrsta de 1 an ajung la 100 kg. Femela este gata de împerechere la 16-17 luni, masculul la 3-4 ani. Perioada de împerechere 10 septembrie-10 octombrie, perioada de gestație 34 săptămîni iar sporul anual este apreciat în mediu 20% la cîmpie.
Selecția la cerb – în general se extrag orice vițel cu mărimea și greutatea sub cea normală, primii se extrag cei fătați tîrziu, cei gemeni nu atît de des dar se extrag ambii și cei orfani. La aprecierea calității la cerbi vii trebuie de analizat 4 criterii: greutatea corporală, grosimea și forma coarnelor. Solitarii de bună calitate trebuie să aibă 30 cm lungimea coarnelor și să nu fie curățate de piele înainte de timp, astfel se selectează toți solitarii care sunt cei mai slabi dezvoltați corporal, cu sulițe și lungimea inegală. Cerbii de 2 ani și jumătate trebuie să aibă cel puțin coarne de 6 ramuri, cîte 3 ramuri la fiecare prăjină, dar de dorit 8-10. Cerbii la vîrsta de 3 ani jumătate trebuie să aibă cel puțin 8 ramuri, 12 ramuri la cerbii de 5 ani iar la cei ce au mai puțin se extrag, la vîrsta de 6,5 ani trebuie să aibă cel puțin 3 ramuri bine dezvoltate pe fiecare prăjină [12,p.28].
La această vîrstă se extrag pentru selecție cerbi fără coroană iar cei cu coroană, doar acei cu trofee prea mici. În toate categoriile de vîrstă se extrag femele (ciutele) care rămîn în curs de dezvoltare – ciutele bătrîne în vîrstă de 12-15 ani, cele ce fată viței slabi și evident trebuie selectate. În ce privește și valoarea de reproducție a ciutelor se fac următoarele precizări:
– ciute sterile sunt cele care deși au ajuns la vîrsta maturității sexuale și care an de an sunt fără viței.
– ciute sterile din cauza vîrstei înaintate sunt cele considerate cele care ar muri de bătrînețe înainte de a conduce și a hrăni vițelul, înainte de 18 luni.
– ciute conducătoare sunt acelea care conduc un vițel chiar dacă nu se află lîngă ea, semnul de recunoaștere este mugetul.
– ciute neconducătoare sunt cele care într-un an fată în altul nu, trebuie menținute în teren.
– ciute întîrziate sunt cele care au împlinit vîrsta de 20 de ani fără a fi fecundate, ele trebuie eliminate din teren.
Categoriile de calitate la tauri:
– categoria 1A cuprind cerbi de recoltă, ajunși la vîrsta dezvoltării coarnelor, de 12 ani, coarnele au o anumită greutate, au dinți mari, formă regulată fără defecte.
– categoria 1B cuprinde cerbi de selecție mari cu oarecare defecte și avînd o greutate sub cea a celor din categoria 1A. Dintre defecte numărăm coroana multilaterală, lipsa ramurilor mijlocii la una din prăjini avînd deschidere mică.
– categoria 2A cerbi cu coarne normale pentru vîrsta respectivă, care nu au ajuns la vîrsta maximă de 12 ani. Este vorba de cerbi de bună calitate, dar care sunt prea tineri.
– categoria 2B cuprinde cerbi de selecție mai mici în general mai tineri decît 1B a căror coarne nu ating categoria 1A, au vîrste cuprinse între 4-9 ani iar cei de 1-3 ani au categoria 2C [8,p.63].
Pagubele cauzate privesc regenerările forestiere și agricultura. Ele se produc cînd densitatea optimă a fost depășită sau în cazurile unor concentrări de efective, fie ca urmare a necesității procurării de hrană, fie a perturbării liniștii.
Atitudinea omului. Menținerea efectivelor la un nivel și o structură optimă, concomitent cu asigurarea liniștii și conservarea resurselor naturale de hrană, în special prin interzicerea pășunatului cu animale domestice în fondul forestier. La aceste măsuri se adaugă și alungarea cerbilor din zonele periclitate și administrate de hrana complementară în pădure [19,p.26].
Căpriorul (Capreolus capreolus L). Biotopul. Preferă pădurile și crîngurile, dar și vastul spațiu agricol din cîmpie. Condițiile naturale cele mai favorabile acestei specii sunt trupurile mici de pădure (100-500 ha) situate în mijlocul zonelor agricole. În trupurile de pădure de mare întindere din zona deluroasă sau de cîmpie, fără poieni sau enclave, căpriorul se găsește mai mult la margine, în apropierea culturilor agricole. Este un animal fidel față de locul său de trai, avînd o mică rază de mișcare. Densitatea admisă oficial, socotită la 1.000 ha pădure, la căprior bonitatea punctaj este de 30-33 exemplare.
Hrana căpriorului este exclusiv vegetală, fiind însă pretențios în alegerea ei. În timpul iernii este constituită din ierburi, frunze, lujeri, muguri, mai rar coaja unor arbori și arbuști tineri. Ea este completată cu fructe de lemn cîinesc, măceș, păducel, arțar, ghindă, jir și altele. În cîmpul agricol cultivat apelează la gramineele verzi însămînțate toamna. Vara preferă culturile agricole cerealiere, fără a produce prejudicii. Pentru a lega căpriorul de teren, sarea este indispensabilă în teritoriul fondului de vînătoare [9,p.63].
Vînarea. Ca metode de vînare se utilizează pînda și dibuitul și admisă folosirea chemătorilor mecanice cu ajutorul cărora se poate ademeni țapul. Este indicată folosirea armei cu glonț, calibru 5,6×43 în sus, dar admisă și vînarea cu proiectil unic tras din armele lise. Trofeul îl constituie coarnele cu craniu sau cu parte din acesta. Selecția masculilor se face după aspectul exterior al corpului și al trofeului. Considerentele și procentele privind selecția sunt aceleași ca și în cazul cerbului comun. Împușcarea este permisă numai cu glonț. Perioada de vînătoare este cuprinsă între 1 iunie – 15 octombrie și 1 septembrie – 31 decembrie. Masculul are lungimea 1,25, înălțimea 70 cm, masa 30 kg, iezii la fătare au 1,2-1,3 kg, la un an 12 kg. Perioada de împerechere 15 iulie – 15 august, a doua perioadă în noiembrie, la cele de vară are loc perioada de latență. Cele mai frumoase trofee le dă începînd cu anul 5-6 iar regresul începe la 9 -10 ani. Căpriorul trăiește de regulă izolat datorită felului de a se hrăni, culcușurile lui se cunosc bine. Suprafața ocupată de un mascul este de 10 – 20 ha, de o femelă 10 – 25 ha, se unesc iarna în grupuri, este considerat ca vînat sedentar, nu migrează [20,p.38].
Selecția la căprior – selecția se face în primul rînd după mărimea corpului și în al doilea rînd după mărimea coarnelor. Trebuie de avut în vedere că la căprior creșterea coarnelor are loc în martie cînd temperatura este scăzută, iar hrana este puțină. Selecția în stadiul de țepușor începe de la apariția primelor coarne, adică cele care au căzut în februarie sunt doar niște proeminențe, ele încep să crească în februarie și termină să crească în iunie. Au formă de sulițe sau furcă. La țapii singuratici pînă la 6 ramificații. Se selectează țepușarii al căror cornițe sunt mai mici vizibil decît urechile, trebuie de extras. Categoriile de calitate la masculi: Cat. 1A – țapi bine dezvoltați de vîrsta de 6-10 ani, de preferință 8-10 ani. Cat. 1B – aceiași vîrstă, dar au cîteva defecte. Cat. 2A – cupride țapi viguroși, bine dezvoltați pentru vîrsta lor, fără defecte, dar nu au atins vîrsta de recoltare. Cat. 2B – intră țapii de selecție din toate clasele de vîrstă cu excepția țepușarilor [17,p.52].
Pagubele cauzate de căprior, în culturile forestiere sunt neînsemnate. Numai în condiții de necesitate, în timpul iernii roade coaja arborilor. În schimb, în plantații pagubele pot fi mai mari, prin roaderea vîrfului puieților, ceea ce afectează viitorul arborilor.
Atitudinea omului. Combaterea vînătorii abuzive, a dăunătorilor și menținerea efectivelor optime. La aceste orientări se mai adaugă aplicarea măsurilor de selecție și de completare a efectivelor, precum și îmbunătățirea hranei.
Mistrețul (Sus scrofa) Biotopul. Mistrețul este un animal de pădure și doar excepțional trăiește în stuf sau plantații. Biotopul lui îl constituie pădurile întinse de foioase și amestec, trupuri mici de pădure densă, care îi asigură ghinda și jir și fructe de pădure. Arboretele de rășinoase îi oferă adăpost, dar nu îi pot asigura hrana decît prin rădăcini și unele fructe de arbuști. În desișuri stă în timpul zilei, pe care le părăsește seara în căutare de hrană, pentru a reveni dimineața. Temperatura scăzută din timpul iernii și stratul gros de zăpadă îi sunt nefavorabile, limitîndu-i posibilitățile de hrană. În teritoriul pe care-l ocupă are nevoie de scăldători mocirloase dar și de apă potabilă. Vara este întîlnit și în lanurile de cereale. Practic, arealul mistrețului se încadrează în categoria mamiferelor cu rază mare de mișcare. Se atașează unei anumite locații numai în măsura în care aceasta îi oferă condiții favorabile de hrană, adăpost și liniște. În situații nesatisfăcătoare se deplasează la 30-40 km. și peste, în căutarea de condiții favorabile. Categoria de bonitate punctaj este a III-a cu un efectiv de 9 exemplare la 1000 de ha [8,p.62].
Hrana. Mistrețul este un animal omnivor și mănîncă aproape tot ceea ce este comestibil, la suprafață și în sol. Hrana din sol o descoperă după miros, pe care o scoate cu rîtul sau prin scărmănare cu piciorul din față, o alege superficial și o ingerează în amestec cu pămînt, folositor digestiei. Consumă verdețuri, lujerii unor specii forestiere, rădăcini, rizomi, tuberculi, fructe cărnoase, nucoase și semințe forestiere, cereale și semințe agricole, anumite nevertebrate și vertebrate mici și mijlocii. În condiții extreme, consumă cadavrele animalelor mari, humusul și chiar putregaiul din sol. Din hrana vegetală, ghinda ocupă o proporție de 37%, semințele, plantele agricole 16%, cartofii 24%, frunzele și iarba, 9,5%, rizomii și bulbii, 3,5 %. Hrana de origine animală constă din rîme, insecte, dăunătoare, melci fără cochilie, broaște, șoareci, cîrtița, popîndăii, hoituri de animale domestice sau sălbatice. În acest sens, mistrețul are un rol în combaterea biologică a ecosistemului forestier.
Vînarea. La vînătoare sunt admise metode de vînare cu sau fără cîini speciali pentru vînătoarea de mistreți, pînda și uneori dibuitul. În condițiile unei zăpezi proaspete și pufoase se practică și metoda urmăririi mistrețului. Se folosesc armele lisă cu proiectile unice sau arme cu glonț de la calibrul 6,5 x 57 în sus. Trofeul mistrețului îl constituie colții, dar și blănurile și busturile naturalizate. Pentru vînătorii, vînătoarea de mistreți este obiectivul principal, care dă satisfacția și emoția tirului cu glonț. În acest sens, există interesul de a spori cît mai mult efectivele de mistreți, dar care intră în contradicție cu interesele celor afectați de pagubele produse de aceștia [23,p.48].
De aceea, numai în acele zone în care efectivele reale se află sub cele optime se poate popula, pe cale naturală, ceea ce presupune, asigurarea liniștii și interzicerea vînatului pe o anumită perioadă. Totodată, în asemenea cazuri, este necesar să se asigure ogoare de hrană, în special de cartofi, ovăz, iar iarna să le fie administrată hrană complementară. La aceste acțiuni se adaugă și combaterea răpitoarelor mari și a cîinilor hoinari. Desigur, înmulțirea efectivelor de mistreți nu trebuie să depășească pragul optim, pentru a nu se accentua pagubele provocate de aceștia, ce nu pot fi suportate economic. Desigur, în zonele cu efective peste optim, în care pagubele produse devin însemnate, se impune selecționarea lor prin împușcare pînă cînd se atinge nivelul optim [1,p.16].
Selecția la mistreț – este mai dificilă decît la oricare din speciile precedente. Aceasta nu numai din cauza lipsei coarnelor, ci și a vieții pe care o duc, în adîncul pădurilor, ieșind la loc deschis mai mult noaptea. Totuși o oarecare posibilitate de selecție există. Vîrsta-țel este de 7-8 ani, iar cea de recoltare cel puțin de 5 ani. Vînătorul dorește să obțină de la mistreți colți cu lungime și grosime mare. Pentru aceasta primă condiție este ca mistrețul să fie lăsat să atingă vîrsta de 5-8 ani. Deci se impun cît mai mulți masculi de această vîrstă. A doua regulă este să nu se împuște prima piesă dintr-o turmă de mistreți, deoarece aproape întotdeauna este o scroafă cu purcei – conducătoarea turmei, iar nu vier.
La purcei, se constată o mare diferență de mărime, chiar dacă ei provin de la aceeași mamă. Cei mai mici trebuie împușcați, deoarece, dacă sînt masculi, nu vor da colți mari, dacă sînt femele, vor avea o dezvoltare încetinită, fătînd mai tîrziu. Cei fătați tîrziu, intră mici în iarnă și pier în iernile grele [14,p.36].
Dar chiar dacă supraviețuiesc, rămînerea în urmă în creștere, constatată în primul an, nu se mai recuperează în anii următori, iarna, cînd se formează turme din mai multe femele cu purcei, se observă diferență și între purceii diferitelor mame. În acest caz, de la scroafele cu purcei întîrziați, se pot împușca mai mulți, eventual toți, inclusiv mama, deoarece probabil că aceasta și în anii următori va făta tot tîrziu, în schimb de la cele cu purcei bine dezvoltați se vor împușca puțini. La purcei, un criteriu de apreciere sînt dungile deschise longitudinale de pe corp. Dacă în septembrie-octombrie ele încă n-au dispărut, purceii respectivi trebuie împușcați, ei fiind bolnavi sau fătați tîrziu. La selecția de mistreți, regula de bază este de a se împușca totdeauna piesa cea mai mică din turmă, dintre indivizii de aceeași vîrstă. Procedînd așa, nu greșim. Se cîrduiesc în turme femelele tinere cu purceii lor; cele bătrîne cu purcei, de obicei nu. La mistreții de l 1/2 ani , regula este aceeași: să se scoată totdeauna piesa cea mai mică. Identificarea nu este prea grea, deoarece iarna, în turmele de mistreți, se văd trei categorii de vîrstă: purceii, mistreți de, l 1/2 ani și scroafa conducătoare, care de regulă, este mai mare de l 1/2 ani. Deci dintre indivizii de l 1/2 ani, se scot cei mai mici. Pentru a obține indivizi cu colți mari, este nevoie să se realizeze piramida vîrstelor, vîrful căreia să fie format din mistreți de 5-8 ani. Pentru a realiza și apoi a menține această piramidă, este nevoie ca majoritatea absolută a recoltei anuale să provină, în primul rînd, din purcei, apoi din mistreți de l 1/2 ani. Se susține că prin aceasta se micșorează și pagubele în culturile agricole, explicația fiind aceea că exemplarele bătrîne, cu greu părăsesc pădurea [12,p.38].
Dintre scroafele adulte, să se scoată prin selecție cele ce fată tîrziu sau cele bălțate, ca urmare a încrucișării cu porci domestici. La ambele categorii, mai întîi se împușcă purceii. În legătură cu aceasta, trebuie arătat că aproximativ din ianuarie-februarie, purceii nu mai au nevoie să fie conduși de mama lor. Vierii tineri, 3-4 ani, de asemenea trebuie cruțați spre a ajunge la vîrsta cînd pot avea colți mari (5-8 ani). Se împușcă doar cei bolnavi. Părul zburlit este un indiciu de proastă stare sanitară. Trebuie menționat însă că, în toamna celui de al doilea an al vieții, vierii se despart de cîrd, devenind solitari (Wagenknecht, 1967). Prin urmare nu toți mistreții solitari sînt și mistreți bătrîni, deci cînd vine în goană un singur mistreț, el trebuie observat bine. În condiții de lumină favorabilă, colții pot fi remarcați. Se atrage atenția că și scroafele bătrîne, în preajma alegerii locului de fătat (martie-aprilie), umblă singure. În această perioadă însă nu există pericolul de a greși, deoarece vînătoarea este închisă [23,p.57].
La mistreții bătrîni, selecția nu este posibilă, neavînd nici un criteriu de deosebire. Tot ce se poate face este de a împușca pe cei ce par bolnavi, apoi pe cei șchiopi, bălțați. Reușita selecției depinde și de condițiile de liniște din terenul de vînătoare. În cele liniștite, mistreții ies, în căutarea hranei, seara de vreme, iar dimineața se retrag relativ tîrziu, încît pot fi observați. Pentru împușcare se aplică metodele pîndei la trecători și la puncte de hrănire. În locurile frecvent cercetate, merită să fie făcute observatoare înalte. Tot în terenurile liniștite, oarecare șansă oferă și apropiatul. În ce privește goana, alegerea pieselor de împușcat este posibilă numai cînd mistreții vin cu viteză mică. Din acest punct de vedere, bătăile cu cîinii nu sînt indicate. Nici gonacii nu trebuie să facă zgomot mare. Zăpada ușurează alegerea, deoarece silueta se proiectează pe fondul alb. Multe din recomandările de mai sus sînt ușor de făcut, dar mult mai greu de pus în aplicare. Ele totuși este bine să fie cunoscute, spre a ști spre ce tindem și să ne dăm osteneala de a ne apropia de scop. La cele de mai sus, mai adăugăm cele ce urmează.
Prima măsură este punerea de acord a efectivului real cu cel optim. Pentru a putea alege piesele de extras, este nevoie de o densitate de cel puțin 0,3 mistreți la 100 ha pădure, deci să existe un efectiv din care să se poată alege; la o densitate mai mică neputîndu-se face o comparație între piese, se împușcă ce iese în goană, fără alegere, numai pentru a realiza cifra planificată. Faptul este regretabil.
La purcei, deosebirea dintre masculi și femele nu se poate face, dar faptul acesta nu are importanță practică, deoarece prin vînatoare, extracția din cele două sexe este aproximativ egală [10,p.32].
Împușcarea scroafei conducătoare este o greșală și din motivul că purceii rămași fără sprijin nu știu să-și aleagă locurile bune de hrană și nici să se apere de dușmani. Dacă împușcarea scroafei conducătoare a avut loc în august, atunci și pagubele cauzate în agricultură vor fi mai mari, purceii concentrîndu-se în unele puncte cu culturi agricole, neavînd cine să-i conducă și la pădure, în anii cu producție de ghindă sau jir, se scot mai puțini purcei.
Chiar și numai planificarea și executarea planului de recoltă pe clase de vîrstă și calitate este o măsură de selecție, deoarece se elimină din efectiv ceea ce nu merită să mai rămînă și ceea ce a ajuns la maturitate. Deci recoltarea va avea caracter selectiv [19,p.72].
Pagubele provocate de mistreți sunt însemnate, ele afectînd agricultura și silvicultura, împiedicînd regenerarea arboretelor și refacerea pădurilor pe suprafețe întinse. Importante prejudicii aduc pomiculturii și viticulturii.
Atitudinea omului. În scopul evitării sau al diminuării pagubelor cauzate se consideră eficiente următoarele măsuri: menținerea efectivelor la dimensiuni optime cantitative și structurale (vîrstă și sex); asigurarea liniștii în păduri pentru a nu incita deplasarea lor spre alte locuri; cultivarea unor suprafețe destinate asigurării unei hrane suficiente sau prin hrănirea complementară de către om, inclusiv, în perioada de vară; alungarea acestor animale din locurile unde produc pagube, împușcarea, în ultimă instanță, a unui exemplar, de preferință purcel [7,p.51].
Generalități – mistrețul este un animal omnivor. Prezintă un aspect general masiv, ușor aplatizat lateral, mai mult înalt decît gros, care lasa impresia de putere și de mobilitate, fiind perfect conformat pentru rîmat și pentru străpungerea desișurilor. Dimorfismul sexual este puțin evident, dupa formă și după colți. Culoarea generală este brună-cenușie, brună-roscată, brună-închisă, uneori aproape neagră. Sunt rar întîlnite și exemplarele foarte deschise la culoare, precum și cazuri de albinism. Greutatea vierilor poate atinge și chiar depăși, în unele situații de excepție, 300 de kg, pe cînd a femelelor chiar dezvoltate nu depășeste 200 kg. Vîrsta medie în libertate este de 15-16 ani. Sunetele scoase de mistreț seamănă pînă la identitate, cu cele emise de porcul domestic. Scroafele emit un grohăit scurt și adînc în cazul în care intenția este de a avertiza semenii ori de a speria dușmanii. Daca intenția este de a preveni cîrdul asupra unui pericol scroafa pufăie puternic. Cînd sunt atacați mistreții scot un "zgomot de os" care reprezintă de fapt un clănțănit din măsele , iar cînd sunt în inferioritate, gîtuită ca și porcul domestic. Doar vierii maturi nu se vaită niciodată. Mistrețul are, atît mirosul, cît și auzul foarte fine, văzul, în schimb, este mai slab, sesizînd bine doar obiectele în mișcare. Are însă o memorie aparte a locului, astfel încît descoperă foarte ușor orice detaliu nou apărut în peisaj. Preferă pădurile întinse de foioase și de amestec, dar se localizează frecvent și în stufărișuri și terenuri agricole. Este atașat de locul de trai numai în măsura în care acesta îi oferă condițiile necesare viețuirii (hrană, liniște, adăpost). În situațiile în care aceste condiții dispar, face deplasări de pînă la 30-40 km și chiar mai mult, față de locul de baștină. Lupii sunt principalii dușmani ai mistrețului [11,p.32].
Mistrețul este sociabil. Scroafa cea mai bătrînă, împreună cu urmașii acesteia care sunt mame, și cu scroafele sterpe, și cu godacii și purceii descendenți formează o grupare familială, denumite ciurda sau cîrd. În cadrul ciurdelor nu sunt acceptați vierii mai mari de 1 an. După aceasta vîrstă vierii se retrag în grupuri de 4-5 indivizi. Vierii cei mai bătrîni și cei puternici trăiesc solitari. Perioada de reproducție este lungă ținînd din septembrie pîna în ianuarie. Vîrful acesteia se situează însă în lunile noiembrie – decembrie. De reținut este că o scroafă poate naște 10-12 purcei, dar nu poate crește mai mult de 10 din aceștia – numărul acestora fiind limitat de numărul mameloanelor și de obiceiul purceilor de a avea fiecare mamelonul său. Mistrețul rănit atacă omul. În alte condiții mistreții se feresc de om. Sezonul de vînătoare admis prin lege ține de la 1 august – 31 decembrie. Acolo unde mistreții aduc prejudicii se pot împușca și în afara sezonului legal, cu aprobare specială emisă de organele de resort [9,p.40].
Iepurele comun. Biotopul. Iepurii se întîlnesc într-un areal ce începe de la culturile agricole și pădure, avînd o rază mică de mișcare. Preferă terenurile agricole cultivate, din zonele de cîmpie, dar nu cele cu culturi întinse, coline și dealuri joase, în care se află pîlcuri de pădure. Solul prielnic este cel argilos-nisipos, permeabil, cald, fertil, apt pentru mai multe feluri de culturi agricole. Condițiile atmosferice neprielnice, mai ales în lunile mai-iunie, afectează efectivele de iepuri, dar și apariția bolilor ce extermină tineretul. Precipitațiile din perioada de iarnă, temperatura scăzută limitează accesul la vegetația proaspătă, ceea ce cauzează mari pierderi în rîndul efectivelor de iepuri. Densitatea efectivelor de iepuri variază de la 15-80 de indivizi la 1.000 ha, în luna martie, în terenurile poate ajunge și la 10-49 exemplare sau poate să se ridice la 10-20 de indivizi.
Hrana diferă de sezon. Din toamnă pînă în primăvară consumă verdețuri, la nevoie dezgropate de sub zăpadă, lujeri și coajă de specii lemnoase, fructe, ierburi, frunze etc. Dacă hrana devine deficitară, se retrage în păduri, fără a se sfii să se apropie de localități și de grădinile oamenilor. Pe vreme nefavorabilă consumă hrană complementară sub forma de fînuri naturale, lucernă, trifoi, ovăz și alte furaje [11,p.62].
Vînarea În procesul vînării se folosesc metodele la sărite, cu sau fără cîine pontator, și la goană, în diversele sale forme de organizare (stînd pe loc, la cerc, în potcoavă etc). Sunt interzise vînătoarea la pîndă și cea de la apusul pînă la răsăritul soarelui. Se folosesc armele lise și cartușe de 3,5-4 mm. Cauza principală a diminuării efectivelor de iepuri a fost exploatarea lor excesivă, la care se adaugă și prezența numeroasă a dăunătorilor. Perioada de vînătoare este cuprinsă între 1 septembrie – 15 ianuarie. Iepurele este o specie sedentară, nu migrează mai mult de 6 km, se împerechează de 3-4 ori pe an, gestația 40-42 de zile, puii sunt alăptați pînă la 14-18 zile, proporția normală între sexe este 1 la 1, puii la născare în mediu 3 au cîte 80-140 grame, la 2 săptămîni 300-400 grame.
Pagube produc agriculturii (prin roaderea pomilor fructiferi tineri, a pepenilor, sfeclei, morcovului, porumbului etc.) și silviculturii (prin roaderea lujerilor și a cojilor multor specii de arbori și arbuști tineri), dar care, în acest domeniu, nu sunt vizibile și de mai mică importanță [18,p.42].
Atitudinea omului. Prin acordarea unei atenții sporite ocrotirii și recoltării, iepurele ar putea redeveni pe primul loc și sub aspect economic, dar și ca obiect al practicării vînătorii. Soluția de creștere a efectivelor de iepuri ar fi lăsarea în teren a unui număr mai mare de reproducători, prin care să se asigure înmulțirea rapidă a acestei specii, dar și administrarea, pe timp de iarnă, a hranei complementare.
Viezurele sau Bursucul (Meles meles L). Biotopul preferat îl constituie pădurile situate în apropierea terenurilor agricole cultivate din zonele de deal, coline și cîmpie, care îi pot camufla vizuina. Este întîlnit și în pădurile masive, în luncile apelor curgătoare și în cîmpiile cultivate agricol, preferînd totuși pădurile de foioase, din zonele de deal și cîmpie, care îi asigură ghinde și jir, precum și plante de cultură. Fiind animal greoi nu-și schimbă habitatul și nici nu se deplasează la mare distanță. Lungimea 75-95 cm, masa 10-16 kg, blana formată din păr aspru, lucitor, de culoare galbenă la bază, neagră la mijloc și albă spre vîrf, capul alb, brăzdat de 2 dungi negre, împerecherea are loc în aprilie-august, gestația 7-8 luni, embrionul avînd o perioadă de latență, femela fată în ianuarie-aprilie, naște 3-5 pui golași și orbi, maturitatea sexuală la 18 luni [14,p.28].
Hrana este caracteristică animalelor omnivore, consumînd rîme, melci, larve, rădăcini, ierburi, ciuperci, cereale, fructe, legume, jir, ghindă, ouă, șoareci, pui de iepuri, reptile, iezi de căprioare și, întîmplător, cadavre.
Vînarea se realizează prin folosirea mai multor metode: pînda la vizuină, seara și dimineața; la goană se împușcă întîmplător, cu folosirea cîinilor de vizuină. Se utilizează arme lisă cu alică de 3,5-4 mm. sau armă cu glonț de calibru mic. Din punct de vedere economic, blana nu are o valoare prea mare; din păr se fac cele mai bune pensule de bărbierit sau se confecționează podoabe pentru pălăriile vînătorești. Trofeul convențional este craniul iar neconvențional părul lung din coamă, ori blana întreagă, naturalizată covor [16,p.63].
Pagube. Este un animal care aduce prejudicii vînatului, agriculturii și silviculturii. Atitudinea omului. Fiind un animal dăunător, acesta trebuie combătut în măsura în care efectivele dintr-o anumită zonă sunt numeroase și unde există vînat mic.
Vulpea (Vulpes vulpes L) Biotopul. Vulpea are o mare adaptabilitate ecologică, putînd fii întîlnită în păduri, tufișuri sau cîmp deschis. Singură își sapă o vizuină cu multe ieșiri, amplasată pe versanți însoriți, în diguri, în maluri de ape, ridicături de pămînt, dar și în cîmp, preferînd solul argilo-nisipos, profund. În multe cazuri ocupă vizuinile săpate de viezure, pe care le poate împărți cu acesta sau cu pisica sălbatică. Vulpea este considerată un animal atașat de locul ei de trai și are o rază mică de activitate de 3-5 km, foarte rar de 10 km. Are lungimea de 1,30-1,50 m, înălțimea de 40 cm, masa 7-10 kg, gestația 52 de zile, puii cîte 5-9 se nasc, sunt orbi pînă la 12-14 zile, maturitatea sexuală o atinge la 10 luni.
Hrana este variată, predominînd însă șoarecii și alte răzătoare mici. De asemenea, se hrănește cu insecte, larve, rîme, broaște, pești morți, păsări, șopîrle, cadavre, iar la nevoie cu fructe și cereale [10,p.57].
Vînarea se poate practica în tot timpul anului, prin folosirea pîndei, dibuitului și a goanei, cu sau fără cîini de vînătoare. Se mai folosește vînătoarea cu cîini la vizuină și vînătoarea cu chemătoare. Se doboară prin folosirea armei lisa și a alicelor de 3,5-4 mm., dar și a armei cu glonț, categoria 5,6 maxim 6,5 mm. Trofeul convențional este craniul, iar neconvențional, blana. Valorificarea acestui vînat constă din comercializarea blănurilor, principalul lui trofeu, care însă nu intră în concurs, nu se premiază. Perioada de vînătoare este cuprinsă între 15 septembrie – 1 martie. Pagubele se referă, în principal, la vînatul mic, unde vulpea este dăunătorul de temut. Prejudicii însemnate produc și gospodăriilor din comunitățile sătești prin uciderea păsărilor domestice, mai ales în perioada creșterii puilor.
Atitudinea omului, onsiderată mare distrugător de vînat, sunt luate măsuri de combatere a efectivelor de vulpi, mai ales în zonele cu o densitate mare.
Fazanul ( Phasianus colchinus L.) întîlnit în Europa, este cu certitudine un metis rezultat din încrucișarea mai multor subspecii de fazani sălbatici originari din Asia. Dimorfismul sexual este ca la oricare dintre subspeciile de origine, foarte evident. Cocoșul are în primul rînd, o greutate mai mare (peste 1 kg) și este mai viu colorat decît făzănița. Are lungimea 80-100 cm, coada 40-50 cm, masa 2kg, făzănița 6-10cm și masa 1 kg. Are capul și gîtul verzi cu reflexe metalice, corpul brun-roșcat punctat cu pete mari negre și dungi gălbui pe conturul penelor de pe spate, coada lungă și maronie brăzdată transversal de dungi brune închis și piele nudă roșu-aprins în jurul ochilor. Spre deosebire de cocoș găina este mult mai modest colorată, avînd chiar un aspect anost. Fazanul preferă trupurile mici de pădure cu mult desiș, crîngurile, stufărișurile, mai ales dacă în apropiere există și o sursă de apă. În și mai mare măsura preferă stufărișurile întinse, mlaștinile, mai ales cele care nu îngheață la izvoare, și cîmpurile agricole rămase pîrloagă. În aceste biotopuri fazanul se localizează, cu precădere, pentru condițiile bune de adăpost și hrană. În terenurile în care se țin fazani, se va auzi dimineața și seara glasul cocoșului – un țipăt strident, repetat, mai lung sau mai scurt, după caz, dar în orice caz inconfundabil [14,p.62].
Urma tetradactilă plus excrementele și mai ales țipetele de seară și dimineață îi trădează prezența. Hrana fazanului este foarte diversificată – de la insecte, larve, ouă de furnici, păianjeni, șopîrle, pînă la boabe de orice fel, fructe, semințe suculente. Fazanul are o mulțime de dușmani naturali – începînd cu răpitoarele mici (jder, pisică sălbatică) și pînă la vulpe, cîinii hoinari. Un mare pericol o constituie pentru biotopul fazanului mecanizarea și chimizarea agriculturii. Prin utilizarea furadanului s-au creat mari pagube în efectivele de fazan din jurul terenurilor agricole.
Trofeul îl constituie pasărea întreagă sau bustul naturalizat, ori numai penele din coadă purtate la pălărie. Nu este admisă vînătoarea la pîndă. Perioada de vînătoare este cuprinsă între 1 octombrie – 31 decembrie și se folosește arma lisă cu alice de 3,0-3,5 mm. Vînarea și recuperarea fazanului fără cîine de vînătoare este deosebit de dificilă – deoarece acesta cînd simte pericolul se deplasează pe picioare foarte rapid – fără să își ia zborul, făcînd sarcina vînătorului aproape imposibilă. Totodată după foc, recuperarea lui va fi deosebit de dificilă. Nu se recomandă vînarea fazanului fără cîini de vînătoare, deoarece se produc mari pagube în fond, o mare parte din piesele împușcate pot rămîne nerecuperate [24,p.39].
2.2. Măsuri de gestionare și protejare a fondului cinegetic
Rezultatele obținute, în domeniul agrar-industrial separat de fiecare ocol silvic și integral de Întreprinderea Silvocinegetică Strășeni, pe parcursul anilor 2002 – 2014 dau dovadă că au fost colectate diferite produse nelemnoase ale pădurii și agricole, luate la evidență diferite specii de animale și păsări pentru determinarea dinamicii efectivului animal și au fost întreprinse unele măsuri pentru extinderea numerică a diferitor specii de animale și păsări. Informația este prezentată la nivelul amenajamentelor pe ocoale silvice și se va face referire generală pe întreprindere.
Analiza efectuată separat pe fiecare ocol silvic referitor la dinamica efectivului animal, evidența numerică a pieselor extrase și greutatea lor, măsurile întreprinse, cheltuielile efectuate pentru extinderea numerică a diferitor specii de animale și păsări cu interes vânătoresc ne permite analiza generală la nivelul ÎSC Strășeni [5,p.162].
Dinamica răspândirii cerbilor integral pe întreprinderea silvicocinegetică s-a efectuat pe tot parcursul anilor 2002-2014, tabelul 2.
Dinamica răspândirii cerbilor în ÎSC Strășeni, în perioada 2002-2014
Tabelul 2.
Estimările cerbilor ÎSC Strășeni s-a efectuat timp de 12 ani, din cei 13 ani supuși analizei, datele fiind prezentate pe parcursul anilor 2002 – 2014.
Media anuală de răspîndire a cerbilor constituie 150, revenind 11,5 cerbi la fiecare suprafață teren și corespunde categoriei a III –a de bonitate stabilite în anul 2002 pentru ÎSC Strășeni, care permite, în conformitate cu condițiile existente 11 – 15 cerbi la suprafață de teren.
Analizînd dinamica răspândirii anuale se constată că cele mai mari evaluări au fost timp de 4 ani (2005 – 2008), când au fost estimați de la 180 până la 197 cerbi anual, cu media 189 cerbi anual, cu 39 cerbi mai mulți decât media anuală. În anii 2007 și 2008 estimările au constituit câte 197 și respectiv 194 cerbi, iar în anul 2009 până la 101 cerbi, cu 93 mai puțin.
Scăderile considerabile sunt cauzate prin mai multe motive, o parte din efectiv părăsind terenul din lipsa hranei pe timp de iarnă, sau nu au avut adăpost, sau au fost deranjați prea des, iar o altă parte au devenit prada răpitorilor animali și omului care la moment este cauza principală de scădere a efectivelor de vânat prin braconajul atât de răspândit [22,p.37].
Cauzele care au influiențat scăderea numărului cervidelor necesită o studiere și analiză minunțioasă privind mărirea efectivului cerbilor până la densitatea optimă și ulterior măsuri de menținere a densității optime, crescând un vânat calitativ.
Conform datelor prezentate, cerbii sunt răspândiți în toate ocoalele silvice ale întreprinderii, inclusiv, 60 cerbi mediu anual sau 38,2% din media anuală în OS Căpriana, 41 cerbi sau 26,1% în OS Scoreni și 56 cerbi sau 35,7 % în OS Strășeni.
Evaluarea răspândirii căpriorilor s-a efectuat timp de 12 ani, din cei 13 supuși analizei. Media anuală a constituit 171 căpriori în teren liber, revenind 13 căpriori la fiecare (categoria IV de bonitate permite răspândirea la 31–50 căpriori [5,p.44].
Având numărul cel mai mic posibil, care permite bonitatea, de 31 căpriori, la fiecare teren, în terenul liber al ÎSC Strășeni se recomandă circa 396 căpriori (50 căpriori/1000 ha rezultă 639 căpriori anual). Numărul optim al căpriorilor se va menține sub raportul 1 cerb comun la 4 căpriori, reieșind 676 căpriori.
Estimările căpriorilor ca și a cerbilor poartă un caracter instabil cu urcări și scăderi esențiale în limitele de la 141 până la 216 căpriori anual. În perioada 2000 – 2004 inclusiv, estimările constituiau de la 141 până la 164 căpriori anual, cu media anuală de 153 căpriori, care brusc crește în anul 2005 la 216 căpriori, cu 63 căpriori mai mulți decât media de la începutul perioadei menținându-se timp de 4 ani, cu media de 203 căpriori, scăzând brusc cu 60 căpriori în anul 2009, până la 143 căpriori [7,p.31].
Căpriorii în terenul liber, ca și cerbii, cei mai mulți sunt răspândiți în OS Căpriana, în număr de 66 căpriori, ceia ce constituie 37,1 % din media anuală, cei mai puțini în OS Scoreni, în număr de 49 căpriori, sau 27,5 % din media, tabelul 3. Densitatea la fiecare suprafață de teren rezultă următoarea clasificare, OS Strășeni 18,4 căpriori, OS Căpriana – 12,5 căpriori și în OS Scoreni 12 căpriori.
Dinamica răspândirii căpriorilor în ÎSC Strășeni în perioada 2002-2014
Tabelul 3.
Dacă pentru extinderea și menținerea numerică a efectivului de cerbi, trebuie de efectuat un volum nu prea mare de lucru, apoi pentru extinderea numerică a căpriorilor aproape de 4 ori mai mare pentru, ca să corespundă cu densitatea optimă. Va urma o efectuarea a unui volum colosal de măsuri concrete, permanente și eficiente, începând cu reproducerea, aprovizionarea cu hrană naturală și complementară pe timp de iarnă, aprovizionarea liniștei și cu adăpost și bine înțeles permanent, insistent și eficient de dus lupta curăpitorii animali, fără a deranja echilibrul ecologic și o luptă necruțătoare cu braconajul care este cauza principală de micșorare a efectivelor de animale cu interes vânătoresc [2,p.80].
Estimările răspândirii mistreților s-au efectuat timp de 12 ani, din cei 13 deoarece datele din anul 1999 nu s-au prezentat. Media anuală constituie 60 mistreți, sau câte 4,6 la fiecare . (Categoria a IV –a de bonitate, care este cea mai joasă categorie, permite densitatea optimă la , de 6 – 10 mistreți, iar după stabilirea categoriilor de bonitate, din anul 1999, condițiile din terenul ÎSC Strășeni corespund categoriei a III –a de bonitate pentru mistreți care permite răspîndirea de la 11 până la 15 mistreți [5,p.62].
La cel mai jos nivel de 11 mistreți la , permite răspîndirea a circa 140 mistreți, cu 80, sau de 2,3 ori mai mulți, tabelul 4.
În ultimii 3 ani estimările esențial au scăzut și au constituit numai circa 44 mistreți, cu 16 mistreți anual mai puțin, cu 96 mistreți, sau de 3,2 ori mai mică în corespundere cu nivelul permis de categoria a III –a de bonitate.
Dinamica răspândirii mistreților în ÎSC Strășeni în perioada 2002-2014
Tabelul 4.
Cei mai mulți mistreți, mediu anual au fost estimați în OS Căpriana, în număr de 26 mistreți, sau 41,9 % din media anuală integrală, 21 mistreți, sau 33,9 % în OS Strășeni și 15 mistreți, sau 24,2 % în OS Scoreni, care este cea mai mică răspândire. Densitatea la fiecare în OS Strășeni constituie 6 mistreți, în OS Căpriana 4,9 mistreți și în OS Scoreni 3,7 mistreți, care sunt mai scăzute, decât densitatea de 11 mistreți (1,8 ori în OS Strășeni, de 2,2 ori în OS Căpriana și de 3,0 ori în OS Scoreni, comparativ cu densitatea optimală). Dacă la început de perioadă, timp de 5 ani estimările au constituit în limitele de la 55 până la 64 mistreți anual, în anul 2007, scade până la 47 mistreți, care se menține pe parcurs de 5 ani în limitele de la 36 mistreți până la 49, cu media anuală de 44 mistreți, sau cu 17 mistreți anual mai puțini decât la începutul perioadei, cu excepția anilor 2007 și 2008, când au fost estimați câte 76 și respectiv 112 mistreți, datorită volierilor construite pentru creșterea mistreților, care nu au influiențat esențial la extinderea numerică a efectivului [11,p.27].
Estimările răspândirii iepurilor în ÎSC Strășeni, integral au fost estimați timp de 12 ani, în limitele de la 83 până la 614 iepuri, cu media anuală de 292 iepuri, tabelul 5.
Dinamica răspândirii iepurilor în ÎSC Strășeni în perioada 2002-2014
Tabelul 5.
Cei mai mulți iepuri au fost estimați în anul 2001, în număr de 614, care au scăzut până la 431 iepuri în anii 2002 și 2003, și apoi au mers la scăderi esențiale, după anul 2006. Dacă la începutul perioadei în anii 2001 – 2006, estimările au constituit anual în limitele de la 250 până la 614 iepuri cu media de 424 iepuri, apoi din anul 2007 au început scăderile de la 189 iepuri până la 83 iepuri în anul 2011, cu media anuală de 155 iepuri, cu 269 iepuri mai puțin decât la începutul perioadei cu 137 iepuri mai puțin decât media pe parcurs. Cauzele principale, care au dus la scăderea bruscă a efectivului de iepuri sunt răpitorii animali ca vulpea și braconajul ca cauză principală.
În ÎSC Strășeni, se recomandă răspândirea a circa 43 iepuri la fiecare , sau circa 560 iepuri anual, în terenul liber, cu 268 iepuri, sau de 1,9 ori mai mulți, decât media anuală și cu 405 iepuri sau de 3,6 ori mai mulți decât media anuală din ultimii 5 ani ai perioadei, când brusc au scăzut estimările [5,p.38].
Eforturile pentru restabilirea efectivului optim, va trebui forțat de 3,6 ori mai mult decât au fost și mai ales în combaterea răpitorilor animali și a braconajului.
Estimările răspândirii bursucilor în terenul gestionat de Î.S.C. Strășeni s-au efectuat timp de 12 ani, în limitele de la 9 până la 49 bursuci anual, cu media anuală de 38 bursuci. Dacă de la începutul perioadei, din anul 2000 până în anul 2008 inclusiv, estimările au fost anual în limitele de la 35 până la 49 bursuci, cu media anuală de circa 45 bursuci, apoi începând cu anul 2009 estimările brusc au scăzut până la 21 bursuci în anul 2009, până la 19 bursuci în 2010 și până lq 9 bursuci în anul 2011, ce este o tendință perculoasă, care poate duce la dispariția bursucilor. Reeșind in situația creată trebuie în modul cel mai serios de analizat situația și de întreprins măsuri concrete pentru a păstra specia, tabelul 6.
Dinamica răspândirii bursucilor în ÎSC Strășeni în perioada 2002-2014
Tabelul 6.
Estimările răspândirii fazanilor, integral, în terenul Î.S.C. Strășeni s-au efectuat timp de 12 ani, în limitele de la 24 până la 2200 fazani anual, cu media anuală integrală de 298 fazani tabelul 7.
Dinamica răspândirii fazanilor în ÎSC Strășeni în perioada 2002-2014
Tabelul 7.
Conform normelor stabilite pentru dezvoltarea și întreținerea fazanilor în terenul liber, din anul 2002, densitatea optimă, la fiecare teren întărit, constituie circa 291 fazani, fiind necesare 3784 fazani anual, sau de 12,7 ori mai mulți fazani.
Densitatea de circa 291 fazani la corespunde categoriei a III –a de bonitate, stabilită în anul 2002. Cel mai aproape de densitatea optimă a fost anul 2008, când cu ajutorul volierelor construite au fost crescuți circa 2200 fazani, sau 58,1 %, din nivelul răspândirii posibile după categoria de bonitate. Cei mai mulți fazani au fost estimați în O.S. Strășeni în număr de 172 fazani anual, ceea ce constituie 56,9 % din media anuală integrală, iar cei mai puțini au fost estimați în O.S. Scoreni, în număr de 21 fazani anual, sau numai 7% din media anuală. În O.S. Căpriana, media anuală de răspândire a fazanilor a constituit circa 109 fazani, sau 36,1 % din media anuală integral [7,p.51].
La fiecare teren, au fost estimați mediu anual câte circa 23 fazani la , cu 268 fazani la mai puțini, decât se cuvine după categoria a III –a de bonitate, inclusiv în O.S. Scoreni au fost estimați câte 5 fazani la , în O.S. Căpriana câte 21 fazani la și în O.S. Strășeni câte 50 fazani la fiecare teren întărit. Luând în considerație rezultatele obținute și prezentate pe parcursul anilor 2002 – 2014 de fiecare O.S. separat și integral pe Î.S.C. Stărșeni, învoielile existente stabilite de categoria a III –a și îndeplinind în tocmai, permanent la nivelul cuvenit a măsurilor de ocrotire, reproducere, inclusiv și a măsurilor biotehnice pentru menținerea și extinderea fazanilor în terenul Î.S.C. Strășeni este posibilă răspândirea a 3784 fazani anual în terenul liber [11,p.27].
Estimările răspândirii vulpilor în terenul Î.S.C. Strășeni s-au efectuat timp de 12 ani din cei 13 ani supuși analizei, în limitele de la 66 vulpi în anul 2013 până la 215 vulpi în anul 2008, cu media anuală de 123 vulpi, ce revine câte 9 vupli la fiecare , sau de 4,5 ori mai multe decât se permite. Cantitatea numerică suportabilă de vulpi în terenul de vânătoare trebuie să fie circa 26 vulpi și nu mai mult, deci cu 97 vulpi, sau de 4,7 ori mai puține tabelul 8.
Dinamica răspândirii vulpilor în ÎSC Strășeni în perioada 2002-2014
Tabelul 8.
Ca și la alte specii de animale, la evaluarea vulpilor, s-au înregistrat variații de efectiv.
La începutul perioadei, 4 ani consecutiv, vulpile au fost estimate în limitele de la 72 până la 93 vulpi anual, cu media anuală de 83 vulpi. Începând cu anul 2004 estimările au crescut brusc până în anul 2008, timp de 5 ani în limitele de la 148 până la 215 vulpi, cu media anuală de 170 vulpi, ce depășește media anuală integrală cu 47 vulpi anual și cu 87 vulpi media anilor de la începutul perioadei.
În ultimii 3 ani estimările constituie circa 97 vulpi, cu 26 mai puține decât media anuală integrală și cu 14 mai multe decât media anuală de la începutul perioadei [34,p.45].
În terenul liber cele mai multe vulpi au fost estimate în O.S. Căpriana, în număr de 50 vulpi, sau 38,7 %, în O.S. Scoreni 37 vulpi, sau 28,7 % și în O.S. Strășeni 42 vulpi sau 32,6 % din media anuală integrală.
Reeșind din densitatea vulpilor la situația situația se prezintă astfel: – cea mai mare densitate este în O.S. Strășeni de 12 vulpi la , în O.S. Căpriana 10 vulpi și în O.S. Scoreni 9 vulpi la fiecare teren întărit.
Tendința scăderii densității de vulpi în ultimii 3 ani, iar combaterea vulpilor trebuie să continuie până la densitatea suportabilă de 1 – 2 vulpi la , în interesul ocrotirii și păstrării efectivelor de vânat mic și a urmașilor vânatului mare, în perioada lor de creștere [13,p.74].
Analizând efectivele de animale și păsări în baza datelor prezentate, a estimărilor efectuate anual, s-a constatat că în terenul Î.S.C. Strășeni au fost răspândiți mediu anual circa 150 cerbi, 171 căpriori, 60 mistreți, 292 iepuri, 123 vulpi, 38 bursuci și 298 fazani. Au mai fost estimați, timp de 5 ani și muflonii cu media anuală de 4 mufloni. Cea mai răspândită specie sunt iepurii în număr de 292 mediu anual ceea ce constituie 34,8 % din media anuală integrală a speciilor de animale estimate, căpriorii în structura speciilor de animale estimate, constituie 20,4 %, cerbii 17,9 %, vulpile 14,7 %, mistreții 7,2 % și bursucii 4,5 % din media anual integrală tabelul 9.
Dinamica efectivului animal în perioada 2002-2014 în ÎSC Strășeni
Tabelul 9.
Din media anuală a speciilor de animale estimate de 838 exemplare, copitatele constituie circa 385 exemplare sau 45,9 %, care au importanță mare în structura speciilor vânatului și după nivelul de răspândire este scăzut, față de posibilitățile stabilite de categoriile de bonitate, pentru fiecare specie în parte.
Conform categoriei de bonitate stabilite pentru Î.S.C. Strășeni și a scopului organizării Întreprinderii Silvo – Cinegetice, pentru restabilirea și conservarea diversității specifice, structurii și densității optime a populațiilor speciilor de vânat și asigurarea cotei maxime de recoltare a producției prin folosirea rațională a resurselor naturale, în teritoriul Î.S.C. Strășeni se cuvenea de avut anual circa 169 cerbi, circa 520 căpriori și 166 mistreți, media anual fiind de circa 851 exemplare de copitate, cu 466 copitate sau de 2,2 ori mai multe decât în realitate. Repartiția copitatelor trebuie să constituie 19,4 % cerbi, 61,1 % căpriori și 19,5 % mistreți. De asemeni anual trebuiesă fie circa 560 iepuri și 3784 fazani [6,p.65].
Evidența numerică a pieselor extrase și cantitatea lor a fost efectuată timp de 10 ani, din cei 13 ani supuși analizei. Au fost eliberate 105 licențe dintre care au fost folosite 45 ceea ce constituie 42,6 %. S-au recoltat 45 mistreți cu greutatea integrală de , ceea ce revine în mediu la 1 mistreț greutatea de .
Eliberarea licențelor s-a efectuat fără a ține cont de efectivele optime aflate în teren. În 10 ani, s-au eliberat licențe pentru recoltarea a 17,8 %, din efectivul mistreților, având în realitate din efectivul optim doar 41,6 % de mistreți. Din cei 9 ani în anul 2005, având în teren 47 mistreți, licențe nu s-au eliberat, în 2006 se eliberază 3 licențe ceea ce constituie 6,5 % din efectiv, în anul 2011 4 licențe sau 11,1 % și în 2008 13 licențe sau 11,6 % din efectivul de 112 mistreți, care sunt cele mai mici ponderi față de efectivele reale, iar pe parcursul următorilor 6 ani, ponderea de recoltare a constituit în limitele de la 15,8 % până la 30,6 %, cu media de 21,8 % din efectivele de mistreți [16,p.47].
Cele mai mari ponderi de recoltare au fost planificare în anul 2009 – 23,9 %, în anul 2003 – 24,2 % și în anul 2010 – 30,6 % din efectivele de mistreți aflate în teren, conform estimărilor efectuate și prezentate (tabelul 9).
Dacă efectivul real este mai mic decât cel optim, înseamnă că se vor recolta numai exemplarele de vânat bolnave, degradat sau se va putea recolta numai o parte mică din sporul acelui an, lăsând restul să se adauge la efectivul de reproducție, iar dacă efectivul real este egal cu cel optim, sporul anual se va recolta în întregime, dacă efectivul real depășește cel optim recolta va fi mai mare decât sporul anual.
Evidența numerică a pieselor extrase pe specii și cantitatea lor
pe parcursul anilor 2002-2014 în Î.S.C. Strășeni
Tabelul 9.
De aici rezultă marea importanță pe care o are evaluarea exactă a efectivului de vânat, sporul anual și a efectivului optim în teren, în întocmirea planului de recoltare a vânatului.
Referitor la nivelul de recoltare a mistreților față de licențele eliberate, ponderea integrală constitue 45,9 %, iar cea mai mare a fost în anul 2002, când din 12 licențe eliberate au fost folosite 10 licențe și recoltați 10 mistreți, constituind 83,3 % din numărul licențelor eliberate în acest an și 22,2 % din numărul total de mistreți recoltați.
Ponderea de folosire a licențelor eliberate constitue în limitele de la 26,7 % în anul 2010, 33,3 % în anii 2003 și 2006, 38,5 % în anii 2004 și 2008, 50,0 % în anul 2007, 75,0 % în anul 2011.
Greutatea pieselor extrase constitue . Cele mai multe piese au fost extrase în anul 2002, în cantitate de , ce constituie 23,7 % din cantitatea totală extrasă și revine câte la fiecare exemplar recoltat.
Greutatea medie a unui exemplar recoltat, în dependență de anii recoltării constituie în limitele de la până la pentru un exemplar din anul 2007, care este cea mai mare greutate și depășește gretatea integrală cu .
În Î.S.C. Strășeni, timp de 12 ani, după analiza datelor prezentate de fiecare O.S. separat și a datelor prezentate de întreprindere, s-a constatat că pe parcurs, s-au efectuat unele măsuri pentru menținerea și extinderea numerică și calitativă a vânatului [14,p.25].
Măsurile întreprinse nu au fost de caracter permanent, deoarece efectivele vânatului nu au avut o dinamică lentă, de menținere și creștere până la nivelul optim. Măsurile pot fi clasificate în măsurile de menținerea numerică a efectivelor vânatului, care cuprinde anii 2000 – 2003 inclusiv, timp de 4 ani, când s-au efectuat măsuri și s-au menținut efectivele de cerbi, căpriori, mistreți și iepuri, practic la același nivel.
Din anul 2004 s-au început măsurile de extindere numerică a efectivelor de cerbi și căpriori, care s-au epuizat în anul 2009.
Dacă în primii 4 ani ai perioadei efectivul de cerbi a fost menținut cu media anuală de 128 cerbi, apoi în perioada anilor 2004 – 2008 inclusiv, efectivul de cerbi, a fost estimat în limitele de la 169 până la 197 cerbi, cu media anuală de 185 cerbi, cu 57 cerbi mai mulți decât la începutul perioadei, apoi în perioada din ultimii 3 ani, estimările brusc au scăzut, în limitele de la 101 până la 153 cerbi anual, cu media anuală de 120 cerbi, cu 8 cerbi mai puțini decât la începutul perioadei și cu 65 cerbi mai puțini, decât în perioada, când s-au întreprins măsuri pentru extinderea numerică.
Dacă în această perioadă presupusă ca perioadă a extinderii numerice, media anuală a constituit, la căpriori – 193 exemplare, la mistreți – 69 exemplare, iepuri – 378 exemplare, și 495 fazani, apoi în ultimii 3 ani mediile anuale au constituit respectiv la căpriori 161 exemplare, cu 32 căpriori mai puțini, la mistreți 44 exemplare cu 25 mistreți mai puțini, la iepuri 127 exemplare cu 251 iepuri mai puțini și la fazani 306 exemplare, cu 189 fazani mai puțini.
În ultimii 3 ani au fost estimați mai puțini, cu 65 cerbi, cu 32 căpriori, cu 25 mistreți, cu 251 iepuri și cu 189 fazani decât în perioada anilor 2004 – 2008, când au fost efectuate măsuri la extinderea numerică a efectivelor vânatului [12,p.74].
În Î.S.C. Strășeni, au fost alocate mediu anual câte suprafață teren pentru biotehnie pentru aprovizionarea cu hrană complementară pe timp de iarnă, inclusiv câte pentru creșterea porumbului, pentru creșterea lucernei și pentru creșterea furajelor rădăcinoase ca topinamburul și sfecla furajeră.
Au fost construite voliere pentru creșterea fazanilor și a mistreților, au fost confecționate și instalate turnuri de supraveghere, a fost confecționat utilajul necesar și amenajate locuri de hrană suplimentară, adăpat și scăldatul mistreților și a fazanilor [17,p.24].
S-a repartiat hrana suplimentară pe timp de iarnă și hrană minerală, sare de lins, anual s-au efectuat cheltueli la întreținerea personalului, la organizarea vânatului legal, la combaterea braconajului și la combaterea răpitorilor animali.
Analizând, măsurile prezentate, care au fost întreprinse de fiecare O.S. separat și general de Î.S.C. Strășeni, pentru menținerea și extinderea numerică a efectivelor vânatului, până la nivelul optim conform categoriei de bonitate, s-a constatat că nu s-a ținut cont de efectivele aflate în teren, pentru a le aproviziona cu hrană complementară pe timp de iarnă, în cantități suficiente, nu s-a respectat rația necesară de diferite furaje, combaterea răpitorilor animali și a braconajului nu este suficientă [17,p.35].
Pentru perioada de iarnă conform normelor stabilite pentru hrana complementară a diferitor specii, este necesar:
Pentru 150 cerbi estimați, mediu anual:
– fân, în cantitate de 37,5 tone anual, din calculul de zilnic pentru 1 cerb, timp de 100 zile;
– ceriale, resturi cerialiere, în cantitate de 22,5 tone anual, din calculul de zilnic pentru 1 cerb pe timp de iarnă;
– furaje rădăcinoase în cantitate de 15,0 tone anual, din calculul de zilnic pentru 1 cerb, pe timp de ianră;
– mături frunzoase, frunzare, în număr de 75,0 mii frunzare anual, din calculul de 5 frunzare zilnic pentru 1 cerb pe timp de iarnă;
– sare de lins, în cantitate de anual, din calculul de sare de lins anual pentru 1 cerb.
Pentru 171 căpriori estimați, mediu anual:
– fân, în cantitate de anual, din calculul de zilnic pentru 1 căprior pe timp de iarnă;
– ceriale, resturi cerialiere, în cantitate de anual din calculul de zilnic pentru un căpriori;
– furaje rădăcinoase, în cantitate de 34,2 mii frunzare anual, din calculul de 2 frunzare zilnic pentru 1 căprior, timp de 100 zile iarna.
– frunzare, în cantitate de 34,2 mii frunzare anual din calculul de 2 frunzare zilnic pentru 1 căprior, timp de 100 zile de iarnă;
– sare de lins, în cantitate de anual, din calculul de anual pentru 1 căprior.
Pentru 60 mistreți estimați, mediu anual:
– ceriale, resturi cerialiere, în cantitate de anual, din calculul de zilnic pentru 1 mistreț pe timp de iarnă;
– furaje rădăcinoase, în cantitate de anual, din calculul de zilnic pentru 1 mistreț pe timp de iarnă.
Pentru 292 iepuri estimați, mediu anual:
– fân, în cantitate de anual, din calculul anual pentru 1 iepure pe timp de iarnă;
– mănunchiuri cerialiere, în cantitate anual, din calculul de 5 mănunchiuri anual, pentru 1 iepure, pe timp de iarnă;
– furaje rădăcinoase, în cantitate de anual, din calculul de anual pentru 1 iepure pe timp de iarnă.
Pentru 298 fazani estimați mediu anual:
– ceriale, resturi cerialiere, în cantitate de anual, din calculul de anual pentru 1 fazan pe timp de iarnă;
– mănunchiuri cerialiere, în cantitate de 1490 mănunchiuri, din calculul de 5 mănunchiuri anual, pentru 1 fazan pe timp de ianră;
– furaje rădăcinoase, în cantitate de anual, din calculul anual, pe timp de iarnă pentru 1 fazan [19,p.46].
Reeșind din estimările efectuate de vânat mediu anual și normele recomandate de hrană complementară pe timp de iarnă, pe parcursul anilor, supuși analizei timp de 12 ani, în Î.S.C. Strășeni se cuvenea de repartizat speciilor de vânat, pe timp de iarnă, circa:
– 559,9 tone fân, cu media anuală de 46,7 tone;
– 386,5 tone ceriale, resturi cerialiere, cu media anuală de 32,3 tone;
– 353,5 tone furaje rădăcinoase, cu media anuală de 29,6 tone;
– 1310,4 mii frunzare, cu media anuală de 109,2 mii frunzare;
– 15,2 tone sare de lins, cu media anuală de sare de lins;
– 35,4 mii mănunchiuri cerialiere, cu media anuală de 2950 mănunchiuri.
Cereale, resturi cerealiere au fost repartizate în cantitate de 96,3 tone, din necesarul de 386,5 tone, sau numai 24,9 % din necesar, cu o medie anuală de numai 8 tone, sau de 4,0 ori mai puțin decât se cuvenea mediu anual, tabelul 10.
Hrana complementară distribuită vânatului în perioada 2002-2014
Tabelul 10.
Furaje rădăcinoase au fost repartizate în cantitate de 41,6 tone, din necesarul de 353,5 tone, sau numai 11,8 % din necesar cu o medie anuală de numai 3,5 tone, sau 8,5 ori mai puțin decât se cuvenea mediu anual.
Frunzare au fost repartizate în cantitate de 204,0 mii frunzare, din necesarul de 1310,4 mii buc, sau numai 15,6 % din necesar, cu o medie anuală de numai 17,0 mii frunzare, sau de 6,4 ori mai puține decât se cuvenea anual.
Mănunchiuri cerialiere, pentru fazani și iepuri au fost repartizate, în cantitate de 3,4 mii din necesarul de 35,4 mii mănunchiuri, sau numai 9,6 % din necesar, cu o medie anuală de 283 mănunchiuri mediu anual, sau de 10,4 ori mai puține decâte se cuvenea anual [23,p.62].
Sare de lins a fost repartizată în cantitate de 35 tone, in necesarul de 15,2 tone sare, ce constituie 230,3 % din necesarul calculat în dependență de efectivele de cervide.
Conform datelor prezentate de fiecare O.S. separat și datele integrale prezentate pe Î.S.C. Strășeni mediu anual s-au alocat câte circa teren arabil pentru biotehnie, inclusiv, câte pentru creșterea furajelor cerealiere, pentru creșterea lucernei și pentru creșterea furajelor rădăcinoase, tabelul 11.
Analizând o astfel de structură a suprafețelor pentru biotehnie aprovizionarea vânatului cu furaje cerialiere, fân de lucernă și furaje rădăcinoase putea fi mai bună.
La întreținerea gospodăriei cinegetice au fost efectuate cheltuieli în sumă de 3301,4 mii lei, inclusiv, 495,2 mii lei, ceea ce constituie circa 15,0 % din cheltuielile integrale efectuate, 657,9 mii lei, sau circa 20,0 % la construcția volierilor pentru fazani, 676,8 mii lei, sau 20,5 % la popularea vânatului și 1296,5 mii lei, sau 39,3 % la întreținerea personalului, iar suma de 175,0 mii lei, sau 0,5 % din cheltuielile integrale, au fost cheltuite pentru construcția volierului pentru mistreți 26,2 mii lei, construcția depozitelor pentru păstrarea fânului, frunzarelor ect, 25,4 mii lei, confecționarea utilajului necesar și amenajarea locurilor pentru hrana suplimentară, adăpat, scăldat, sărării, combaterea braconajului și a răpitorilor animali 89,4 mii lei [19,p.28].
Suprafețele de teren arabil pentru biotehnie în Î.S.C. Strășeni, în perioada 2002-2014
Tabelul 11.
Cele mai multe cheltuieli s-au efectuat în ultimii 5 ani ai perioadei supuse analizei, în anii 2007 – 2011, inclusiv, când au fost cheltuite circa 2572,0 mii lei, sau 77,9 % din cheltuielile integrale, cu media anuală de 514,4 mii lei, iar perioada anilor 2000 – 2006 inclusiv, au fost efectuate cheltueli în sumă de 729,4 maii lei, sau 22,1 % din cheltuielile integrale, cu media anuală de 104,2 mii lei, care este mai scăzută cu 410,2 mii lei, sau de 4,9 ori, decât cheltuielile medii anuale din perioada anilor 2007 – 2011.
Reieșind din cele prezentate anterior se constată că reușita în ultimii 5 ani, trebuie să fie cu mult mai dezvoltată decât în primii 7 ani. Investiții au fost efectuate dar n se prezintă date privind eveoluția pozitivă a vânatului [6,p.51].
În perioada 2000 – 2006 au fost estimați mediu anual 150 cerbi, 168 căpriori și 57 mistreți reieșind circa 375 exemplare vânat copitat, în perioada 2007 – 2011, mediu anual au fost estimați 150 cerbi, 174 căpriori și 64 mistreți integral 388 exemplare, cu 13 copitate mai multe, inclusiv cu 6 căpriori și 7 mistreți anual.
Eforturile au fost îndreptate la extinderea numerică a fazanilor în perioada, 2007 – 2011, ajungând la o răspândire de circa 640 fazani mediu anual, cu 342 fazani mai mulți decât media anuală integrală de 298 fazani și cu 3144 fazani sau de 5,9 ori mai puțini decât se recomandă(3784 fazani anual în teren), conform categoriei a III –a de bonitate stabilită în anul 2002.
În acești 5 ani s-au crescu circa 3200 fazani, constituind aproximativ norma anuală. Numai la construcția volierilor și popularea fazanilor s-au efectuat cheltuieli în sumă de circa 1334,7 mii lei, revenind 417,35 lei pentru fazan, fără cheltuielile de hrană, îngrijirea, ocrotirea, reproducerea, ect, dintre care 205,72 lei de la cheltuielile efectuate la construcția volierului și 211,63 lei de la cheltuielile efectuate la populare [5,p.102].
Concluzii și recomandări
Rezultatele obținute demonstrează că măsurile efectuate pentru menținerea și extinderea numerică a vânatului în Î.S.C. Strășeni și anume în alocarea suprafețelor de teren arabil, pentru biotehnie, în aprovizionarea cu hrană complementară în cantități suficiente de calitate bună, în confecționarea utilajului și amenajarea locurilor pentru hrană complementară, adăpat, scăldat și sărării, nu au corespuns necesarului pe timp de iarnă.
Nu au fost corespunzătoare măsurile întreprinse la ocrotirea vânatului, combaterea braconajului și a răpitorilor animali, iar cheltuielile efectuate la construcția volierilor, întreținerea personalului, combaterea braconajului și a răpitorilor animali au fost inutile, adică neproductive, mai ales în ultimii 5 ani cum a fost menționat mai sus.
Măsurile care se cer pentru a atinge scopul în dezvoltarea gospodăriei cinegetice sunt:
1. Estimarea cât mai exactă a efectivelor actuale și a sporului anual al fiecărei specii, prin stabilirea sexului, vârstei și calitățiii vânatului necesare pentru gospodărirea rațională a vânatului.
Lucrarea trebuie executată cu spirit de răspundere, de către persoanele care cunosc terenul și biologia speciilor de vânat.
2. Determinarea capacității de suport a terenurilor de vânătoare, prin stabilirea categoriilor de bonitate pentru speciile de vânat și raportul lor suportabil în terenurile de vânătoare, pentru aprecierea efectivelor optime de vânat, pe specii în fiecare teren de vânătoare, stabilirea categoriilor de bonitate, care are o importanță colosală în dezvoltarea gospodăriei cinegetice.
3. Extinderea acțiunilor propriu zise în vederea realizării efectivelor optime ale speciilor vânatului, prin extinderea creșterii și repopulării unor specii de vânat în crescătorii, prin repartiții pe sexe, prin limitarea recoltei de vânat. Autorizarea vănătorii exemplarelor bolnave, bătrâne. Crearea condițiilor adecvate de hrană naturală și complementară, liniște și adăpost, prin combaterea braconajului, răpitorilor animali, dăunătorilor, Eșalonarea tăierilor în funcție de perioada de liniște pentru vânat, etc.
4. Terenurile destinate pentru hrana vânatului sunt necesare deoarece vânatul consumă și plante ierbacee pentru a complementa punct de vedere calitativ rația de hrană. Având în vedere că vânatul consumă plantele ierbacee numai de calitate bună, care astfel nu ajung să facă sămânță, deci nu se pot înmulți. Pentru restabilirea acestor terenuri o dată în 3 – 4 ani se recomandă lucrări de înbunătățire prin semănatul de plante ierbacee preferate de vânat.
5.Însămânțarea cu culturi variate de plante sporește sortimentul de hrană pentru vânat, ca lucerna, trifoiul roșu și cel alb în amestec cu: sparcetă, napul porcesc, cartoful, sfecla furajeră, porumbul, sorgul, varza furajeră, grâul, orzul, ovăsul, floarea soarelui, hrișca și alte plante care sunt mai mult preferate de vânatul aflat pe teren.
6. Hrana complementară este suplimentul de hrană administrat vânatului în perioada repausului vegetativ pentru suplinirea necesarului de elemnte nutritive de care duc lipsă pe care omul este obligat să o distribuie, rația zilnică fiind în corespundere cu cerințele prevăzute în actele normative.
Pentru fiecare de biomasă animală sunt necesare circa 8 – de biomasă vegetală, având în vedere calitatea biomasei vegetale și în primul rând de conținutul de proteine și substanțe minerale.
7. Optimizarea condițiilor de reproducere pentru speciile de vânat prin măsuri de gospodărire cinegetică organizând zone de protecție în apropierea locurilor de reproducere, reglementând sau interzicând, vizitele în aceste zone, în special interzicerea violării chimice, pășunatul animalelor domestice, prin micșorarea, până la limitele suportabile a răpitorilor animali și prin distrungerea completă a câinilor vagabonzi și a pisicilor hoinare, care pot deranja liniștea vânatului și prejudicia pagube în zonele de reproducere.
8. Paza vânatului contra braconajului și combaterea dăunătorilor lui este problema principală fiindcă braconajul este dominant în scăderea efectivelor de vânat.
Pe parcursul anilor supuși analizei, pe teritoriul Î.S.C. Strășeni au fost estimată vulpea în limitele de la 66 până la 215 vulpi, cu media anuală de 123 vulpi, ce revine câte 9 vulpi la fiecare de teren întărit, sau de 4,5 ori mai multe decât 1 – 2 vulpi care se permite existența suportabilă în teren la această suprafață. Deci cantitatea numerică redusă până la 26 vulpi mediu anual cu 97 vulpi mai puțin.
În problema combaterii dăunătorilor animali ai vânatului, trebuie respectate legea echilibrului biologic, după care nici o specie de animale nu trebuie să dispară și nici o specie să nu predomine în dauna alteia.
Bibliografie
Izvoare normative
Codul silvic al Republicii Moldova: nr. 887 din 21.06.1996. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 1997, nr.5, 98 p.
Legea privind regnul animal : nr. 439-XII din 27.04.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 1995 , nr. 63, 72 p.
Legea privind protecția mediului înconjurător: nr. 1515 din 16.06.1993. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 1993, nr.10, 110 p.
Hotărîrea Guvernului cu privire la reglementarea vînătorii în sezonul de vînătoare din Republica Moldova: nr. 606 din 15.08.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2012, nr. 169, 120 p.
Monografii, articole de specialitate
Amenajamentul ISC Strășeni. Chișinău: ICAS, 2006. 218 p.
AlmășanH. Economia vânatului și salmonicultura. București: Didactică și pedagogică, 1978. 160 p.
Almășan H. Tipuri de ecosisteme forestiere din România . București: ICAS 1990. 217 p.
AUREL NEGRUȚIU. Vânătoare și salmonicultură. București: Dacia , 1983. 173 p.
Bodea M. Vânat și vânătoare. București: A.G.V.P.S., 1964. 416 p.
Brehm A. Lumea animalelor. București: Științifică, 1964. 402 p.
Brown, L.R. Eco-Economie. București: Tehnică, 2001. 388 p.
Cociu M. Etologie. Comportamentul animal. București: All, 1999. 439 p.
Comșia A. Biologia și principiile culturii vânatului. București: Academiei Republicii Populare Române, 1961. 450 p.
NEASCU A. Vînatul cu trofee. București: Ceres, 1982. 120 p.
NestorovV. Bolile vânatului. București: Ceres, 1984. 295 p.
POP V. Mamifere din România. Vol. II. București: Științifică, 1973. 204 p.
Popescu C. Despre vânătoare. București: Autorului, 1936. 441 p.
Popescu C. Vânatul și plantațiile forestiere. București: Ceres,1981. 332 p.
Pora E. Omul și natura. Cluj: Dacia, 1975. 911 p.
Site-uri wep
http://animale-salbatice.ro/mistretul-sus-scrofa.html
http://animalepeterra.blogspot.com/2012/05/porcul-mistret.html
http://green-report.ro/pmistretul-salbatic-si-bufnita-europeana-specii-interzise-angliap/
http://totuldespremistreti.blogspot.com/
Bibliografie
Izvoare normative
Codul silvic al Republicii Moldova: nr. 887 din 21.06.1996. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 1997, nr.5, 98 p.
Legea privind regnul animal : nr. 439-XII din 27.04.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 1995 , nr. 63, 72 p.
Legea privind protecția mediului înconjurător: nr. 1515 din 16.06.1993. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 1993, nr.10, 110 p.
Hotărîrea Guvernului cu privire la reglementarea vînătorii în sezonul de vînătoare din Republica Moldova: nr. 606 din 15.08.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2012, nr. 169, 120 p.
Monografii, articole de specialitate
Amenajamentul ISC Strășeni. Chișinău: ICAS, 2006. 218 p.
AlmășanH. Economia vânatului și salmonicultura. București: Didactică și pedagogică, 1978. 160 p.
Almășan H. Tipuri de ecosisteme forestiere din România . București: ICAS 1990. 217 p.
AUREL NEGRUȚIU. Vânătoare și salmonicultură. București: Dacia , 1983. 173 p.
Bodea M. Vânat și vânătoare. București: A.G.V.P.S., 1964. 416 p.
Brehm A. Lumea animalelor. București: Științifică, 1964. 402 p.
Brown, L.R. Eco-Economie. București: Tehnică, 2001. 388 p.
Cociu M. Etologie. Comportamentul animal. București: All, 1999. 439 p.
Comșia A. Biologia și principiile culturii vânatului. București: Academiei Republicii Populare Române, 1961. 450 p.
NEASCU A. Vînatul cu trofee. București: Ceres, 1982. 120 p.
NestorovV. Bolile vânatului. București: Ceres, 1984. 295 p.
POP V. Mamifere din România. Vol. II. București: Științifică, 1973. 204 p.
Popescu C. Despre vânătoare. București: Autorului, 1936. 441 p.
Popescu C. Vânatul și plantațiile forestiere. București: Ceres,1981. 332 p.
Pora E. Omul și natura. Cluj: Dacia, 1975. 911 p.
Site-uri wep
http://animale-salbatice.ro/mistretul-sus-scrofa.html
http://animalepeterra.blogspot.com/2012/05/porcul-mistret.html
http://green-report.ro/pmistretul-salbatic-si-bufnita-europeana-specii-interzise-angliap/
http://totuldespremistreti.blogspot.com/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Studiul Masurilor Biotehnice Aplicate In Intreprinderea Silvo Cinegetica Straseni (ID: 124321)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.