Studiul Managementului Turistic Si Agroturistic de pe Valea Susitei de la Izvor la Varsarea In Siret

STUDIUL MANAGEMENTULUI TURISTIC ȘI AGROTURISTIC DE PE VALEA ȘUȘIȚEI DE LA IZVOR LA VĂRSAREA ÎN SIRET

CAPITOLUL I

Studiul bazinului hidrografic al râului Șușita

Fig.1. Harta județului Vrancea

Privind cei 410 km2 ai Șușiței, observăm că aceasta este doar o părticică (circa 1%) din bazinul Siretului ( cel mai mare bazin hidrografic al țării, 42 335 km2), despărțind bazinul Trotușului, aflat mai la nord, și respectiv, al Putnei, în sud. El reprezintă numai 0,17% din întinderea totală a țării noastre.

Dacă am fi undeva sus, și am avea posibilitatea să privim șerpuirea acestui râu, vom avea impresia că în față se află o uriașă frunză penat-lobata de gorun, arbore de altfel, atât de caracteristic zonei, cu o mulțime de nervuri, mai groase (principalii afluenți), împăienjenite de altele tot mai subțiri seamănă cu o frunză de gorun cu lobul îndreptat ușor spre dreapta, întrucât Putna, care o jalonează în sud, i-a furat din spațiul de desfășurare. Prin urmare, bazinul Șușiței este asimetric, dezvoltat mai mult pe partea stângă, prin acea parte primește și cei mai mulți afluenți.

Mergând mai spre sud de cunoscutul vârf Zboina Neagră (1349m) întâlnim două piscuri, numite Țiua Neagră și Țiua Golașă. În zona acestor piscuri, din Dealul Coasa pornesc trei izvoare mai importante formând pâraiașe numite: izvorul Cerbului, pârâul Roșu și pârâul Adânc, care fuzionându-se numai după câțiva kilometri, dau naștere Șușiței. Aceasta își continuă calea pe direcția vest-est fără a primi un aport substanțial de ape.

Odată ajunsă în zona Rucăreni, în Depresiunea Soveja, după ce se alătură și pârâul Negru pe stânga, pârâul Sărata și pârâul Cârliga pe dreapta, descrie un mare arc de cerc (de circa 180) până la ieșirea din comuna Câmpuri, la această arcuire fiind obligată de impunătoarea culme a Răchitașului. Sectorul în care Șușița își adună într-un frumos evantai, principalii săi afluenți, majoritatea pe partea stângă: Dragomira, Chiua (formată din pâraiașele Chiua Mare și Chiua Mică ce răzbat de sub vârful Zboina Neagră) și a altor doi afluenți, pârâiele Chiulicea și Chiulug, Dumicus, Cremenet, Pârâul Valea Babei, ultimul din amintitul evantai de afluenți ai Șușiței.

După cunoscutul arc de cerc, avându-și punctul maxim spre nord, pârâul își continuă cursul nord-vest-sud-est, formând mici șerpuiri până la vărsarea în Siret. În tot acest traseu, reprezentând mai mult de jumătate din întregul său drum, pe dreapta nu primește decât pârâul Chinu, ca afluen mai important, în rest doar torenți și văi seci, iar pe stânga cu excepția câtorva pârâie mai importante (Dracea Mică, Dracea Mare, Alba, Verdea, Repejoara, Punga, Aluna), tot numai văi schițate de apele torențiale. Aceste văi ating, în majoritate ca și cele de pe versantul drept, doar 1- lungime (Ex.: Pârâul Ernatica, Pârâul lui Gâscă, Pârâul lui Pricop, Valea Câmpului etc.).

Deși neînsemnate ca întindere și debit, să amintim totuși și pârâiele de pe partea dreaptă datorită ornamentației lor toponimice: Cerbul, Iuda Mare, Bălan, Morii, Sărățelul, Sărat, Flămândă, Podobitul, Munteanului, Mireanu, Rachitașu, Varnița Mare, Lacul cu Șerpi, Jinga, Rupturi, Porcului, Chetroaia, Ciocârlia, Cocoșului, Cetățuia etc.

În cursul superior, Șușița are o vale sălbatică și îngustă, primind afluenți mici și repezi, dar ajunsă în Depresiunea Soveja, valea se mai lărgește, deși pe alocuri treptele de gresii îi mențin un strat sălbatic. Pătrunde apoi în dealurile subcarpatice, unde valea sa constă într-o alternantă de lărgiri și îngustări, pe alocuri cu aspect de defilee și cu valea asimetrică, având versanții când cel drept, când cel stâng, mai abrupți și mai înalți. Din amonte de Panciu și până la vărsarea în Siret, străbătând glacisul subcarpatic și câmpia, albia se lărgește considerabil, și este bine delimitată de malurile destul de abrupte datorită pantei ușoare, își micșorează mult viteza, ceea ce are drept urmare aluvionarea patului albiei și despletirea în mai multe brațe. Cine vede albia ei atât de dezvoltată în acest sector, cu greu își poate imagina că râul care a format-o și o străbate nu atinge viteze mari de la distanță. Nu în puțini ani, în acest sector, Șușița nici măcar nu mai ajungea să poarte apa.

1.1. Factorii de mediu

Relieful

Teritoriul pe care-l străbate râul Șușița, de la izvor până la vărsarea în Siret, este foarte variat, atât din punctul de vedere al altitudinii, cât și al originii și vârstei lui. Astfel apare o diferențiere a următoarelor forme de relief ce coboară în trepte de la est la vest Munții Vrancei, Dealurile Subcarpatice, Câmpia Siretului.

Munții Vrancei, alcătuiesc treapta vestică și totodată cel mai înalt sector din întreg bazinul râului Șușița. În zona izvoarelor întâlnim o serie de culmi și masive muntoase din care cele mai imortante sunt: Zboina Neagră, Tiua Neagră și Tiua Golașă.

Alcătuirea litologică a crestelor și masivelor muntoase ce provin din împărțirea platformei de eroziune de este foarte variată, ceea ce determină ca și forma interfluviilor să fie diferită. Astfel se deschide o culme muntoasă alcătuită din gresii dure, respectiv Zboina Verde, culme prelungă, masivă. Se mai întâlnesc și culmi muntoase alcătuite din gresii dure, calcare cu intercalații de gresii, marne și conglomerate, marnocalcare rigide, cum este, de exemplu muntele Zboina Neagră.

Datorită gresiilor dure întâlnite, linia de creastă să aibă un contur neregulat, înălțimile dominante sunt despărțite între ele prin șei adânci. Forma pantelor este complexă, cea mai întâlnită fiind cu rupturi de pantă cauzate, fie de păstrarea unor umeri sau pinteni din platforma de eroziune inferioară, fie de alternanța de roci cu durități diferite.

Din segmentarea platformei de eroziune de , s-au format masive muntoase izolate cu aspect de măguri, alcătuite din gresii dure, șisturi disolice, menilite, marne bituminoase, din gresii calcaroase cu intercalații de marne și marne nisipoase, cum sunt Tiua Neagră, Tiua Golașă, vârfurile de sub care pornesc chiar izvoarele Șușiței.

Dealurile subcarpatice, cuprind mai multe forme de relief. Pe cursul superior al râului se află depresiunea submontană Soveja, într-o arie restrânsă de convergență hidrografică, închisă spre vest de muntele Zboina Neagră, iar la est de Răchitașu Mare (). Are un relief de aproximativ 450- altitudine, ce coboară ușor de spre SV.

În est-ul Depresiunii Soveja se află dealurile Răchitașu Mic () și Răchitașu Mare. Aceste dealuri se continuă spre NE cu Dealul Cocosila, împreună închizând depresiunea. Relieful depresiunii este alcătuit dintr-o alipire de poduri de terase, relativ netede și destul de extinse, și văi largi, cu versanți puternic fragmentați, ca urmare a fenomenelor de șiroire și ravinare întâlnite frecvent. Singura cale mai lesnicioasă de legătură a Depresiunii Soveja cu exteriorul este cea din lungul Șușiței, prin poarta Câmpuri.

Dealurile înalte vestice, o altă formă geografică, formează în zonă două șiruri de culmi, una mai înaltă, pe malul drept, masivă și continuă, compusă din Răchitașu Mic, Răchitașu Mare, Dealul Podobitu, Plaiul Groapa Blidarului, Plaiul Hagiului și alta pe malul stâng, mai puțin masivă, mai frământată și cu altitudini în general mai reduse: Dealul Cocoșilă, Plaiul Cremenetului, Dealul Micioara, Dealul Vânătorului, Dealul Babei etc.

Depresiunea intradeluroasă Putna-Șușița este o unitate de relief sculptată în stratele puternic înclinate, până la vertical, ale monoclinului pliocen. Vechea suprafață topografică, având o altitudine maximă de 480-, a fost puternic împărțită într-o serie de culmi prelungi, ce se îtind din partea centrală a depresiunii până la contactul cu dealurile din unitățile învecinate.

Dealul Momâia, se află între valea râurilor Șușița și Putna și are în componență o culme principală, orientată pe direcția NV-SE, cu înălțimea maximă în Vârful Momâia . Culmea este asimetrică, spre NE având un domol povârniș, iar spre SV este puternic înclinat. Către SE se leagă cu Glacisul subcarpatic.

Dealurile înalte estice sunt dealuri de eroziune rezultate în urma fragmentării marginii vestice a cuverturii de pietrișuri, nisipuri și argile, aparținând ca vârsta pleistocenului inferior. La nord de Depresiunea Vizantea-Câmpuri există culmea Dealul Mare, orientată VNV-ESE, sudată de Glacisul Subcarpatic. Din culmile principale se desprind către depresiunea intradeluroasă o serie de culmi secundare, ale căror înălțimi scad treptat către valea Șușiței.

Glacisul subcarpatic, constituie un sector al Glacisului Râmnic-Trotuș și reprezintă planul înclinat care face trecerea dintre regiunea dealurilor spre cea a câmpiei. Acesta s-a format prin unirea conurilor de dejecție ale râurilor care străbat transversal formele de relief amintite, în zonă contribuind în principal Șușița, dar și Putna și Zabrauț. Prezintă o pantă neuniformă în care se disting trei-patru niveluri sau trepte ale ,,scării piemontane“, niveluri bine individualizate în bazinul Șușiței, între 200 și 350 m. Suprafața glacisului este fragmentată pe alocuri de râpe torențiale, adânci și active.

Câmpia Siretului, ultima unitate de relief străbătută de Șușița în zona de vărsare a acesteia în Siret, prezintă două forme principale: Câmpia înaltă a Siretului și Câmpia joasă a Siretului. Cu altitudini ce se mențin la 65-70 m, Câmpia înaltă a Siretului se desfășoară la sud de valea Șușiței, în partea terminală a glacisului subcarpatic. În apropiere de vărsarea în Siret, Șușița străbate pe un mic sector, Câmpia joasă a Siretului.

Interfluviul dintre Șușița și Zăbrăuți, situat în partea stângă a Șușiței, are o altitudine cuprinsă între 375 m în V și 150 m în E și ocupă din punct de vedere morfologic, partea de sud a Platformei Zăbrăuț. El se prezintă sub forma unui platou dominat de două mameloane: Dealul Chiceră (334 m) și Movila Panciu (278 m).

Interfluviul Șușița-Putna, situat în dreapta văii Șușiței, este orientat NV-SE, având altitudini cuprinse între 325 și 100 m.

În lunca Șușiței depozitele aluvio-proluviale, cu grosimi cuprinse între 7 și 12 m, sunt formate în general din bolovănișuri, pietrișuri rulante, prinse în masa de nisipuri grosiere sau în argile nisipoase.

Clima

În bazinul Șușiței, în general temperaturile sunt cuprinse între izotermele medii anuale de 9 și 100 C. Influența reliefului este preponderența în traseul izotermelor. Astfel, teritoriul văii Șușiței în zona Câmpiei Siretului are temperatura medie anuală peste 90 C, iar în Munții Vrancei la izvoare, între 20 și 60 C.În zona muntoasă prima zi de îngheț apare în jur de 1 octombrie, iar la câmpie după 20 octombrie.

Dispunerea reliefului văii Șușiței în trepte ce coboară către est favorizează, în primul rând, influențele est-continentale, dar și influențele climatice ale nordului sau ale sudului, găsesc aici condiții favorabile pentru pătrunderea lor.

Culmea joasă dar continuă a Carpaților Curburii, care reprezintă treapta cea mai înaltă a reliefului teritoriului străbătut de râul Șușița, are funcția unui deversor natural pentru masele de aer vestice. Aceste mase de aer umed și cald determină o vreme caldă și umedă producând cele mai pronunțate efecte de foehn.

Dispunerea reliefului în trepte ce coboară de la vest la est determină o expunere favorabilă la soare și o preîncălzire a povârnișurilor orientate către est și sud-est.

Pe teritoriul străbătut de Șușița, cantitatea de precipitații căzută este în general suficientă. Astfel în zona Câmpiei Siretului, cantitatea medie anuală de precipitații este mai mică de 600 mm, în zona glacisului și în cea deluroasă, între 600 și 700 mm anual, în depresiunea Soveja între 700-800 mm anual, iar în Munții Vrancei, peste 800 mm.

În bazinul Șușiței, vânturile bat cu o tărie și o frecvență variabila. Cea mai mare intensitate și frecvență o au vânturile din direcția nord și nord-est, iar cea mai mică cele din direcția sud și sud-vest. Specifice sunt: Crivățul, Austrul, Băltărețul și Munteanul.

Crivățul, vânt uscat și rece, bate din direcția nord, producând iarna viscole și spulberând zăpada, iar primăvara furtuni de praf. Austrul, vânt cald și uscat, frecvent primăvara și vara, bate din direcția nord-vest și vest. Băltărețul, vânt deosebit de puternic, aducător de ploaie, bate cu o frecvență regulată din direcția est-sud-est. Munteanul, vânt rece și uscat, bate din direcția vest, producând brumele târzii de toamna, iar iarna cețuri dese.

1.3. Studiul apelor de suprafață din județul Vrancea

Șușița izvorăște din Dealul Coașa, are o lungime de 68 km, se varsă în Siret la sud de orașul Mărășești și împreună cu afluenții săi, formează un bazin hidrografic de peste 410 km2.

Șușița își adună apele din regiunea curburii Carpaților și Subcarpaților, bazinul său orientat vest-nord-vest- sud-sud-est, ramificându-se puternic în regiunea montană, unde aportul de apă este substanțial, îngustându-se în zona colinară și reducându-se foarte mult în arealul de câmpie, unde practic numai are afluenți. Spre deosebire de bazinele hidrografice care o încadrează, cel al Trotușului și respectiv al Putnei dezvoltate mai ales pe dreapta, bazinul Șușiței este mai amplu pe stânga. În sud, cumpăna apelor și limita bazinului său hidrografic se află pe o bună parte a cursului său mijlociu și inferior, la mai puțin de 10 și chiar 5 km depărtare de albia râului.

Cumpăna apelor poate fi urmărită în vest, de-a lungul liniei care unește Culmea Zboina, vârfurile Tiua Neagră și Tiua Golașă, Culmea Coasa; în sud Culmea Radu cel Mare, vârful Răchitașu Mare, Plaiul Podobitului, Dealul Munteanului, Dealul Porcului, în continuare cumpăna apelor mergând paralel cu Șușița și Putna, până în câmpie; în nord pornind din vârful Seciu, continuând cu Dealul Bisericuței, Plaiul Halosului, Dealul Țurcanului, Plaiul Fundăturii și alungitul Dealul Mare care se pierde în câmpie, despărțind Șușița de Zăbrăuți.

Variația condițiilor climatice de la o treaptă la alta de relief a determinat o variație a valorii scurgerii medii multianuale în aceasi direcție. Astfel în depresiunile submontane, scurgerea medie multianuala este de 5-10 l/s/km2, cu o creștere către regiunea montană până la 10-20 l/s/km2. În aria dealurilor înalte vestice, valorile oscilează între 5-10 l/s/km2. Valorile scurgerii medii multianuale scad în aria depresiunilor intradeluroase la 2-5 l/s/km2, care glacisul subcarpatic ajungând la numai 1-2 l/s/km2. În aria dealurilor sud-estice predomină valorile de 2-5 l/s/km2. Cele mai coborâte valori ale scurgerii medii multianuale se întâlnesc, în aria glacisului subcarpatic 1-2 l/s/km2.

Primăvara și la începutul verii se scurge 10-25 % din volumul anual de apă; uneori scurgerea din timpul primăverii reprezintă chiar 50% din volumul anual. Cea mai scăzută cantitate de apă, respectiv 3-7% din volumul anual, se scurge în intervalul toamnă- iarnă.

Viiturile frecvente mai ales primăvara au o origine pluvială. Primăvara și toamna coeficienții de scurgere ating cele mai mari valori (0,7 – 0,8), în timp ce în lunile de vară oscilează între 0,3 și 0,5.

Scurgerea minimă se produce atât iarna, cât și în intervalele vară – toamnă. În mod frecvent debitele minime se înregistrează în intervalul toamnă – iarnă, ceea ce duce la înghețarea apei Șușiței.

Pânza freatică se întâlnește pe văi, la o adâncime variind de la 2,8 m la 10 – 15 m, în câmpia piemontană, și la 30 m în zona deluroasă. Debitul foarte variabil este mai mic în zona înaltă a dealurilor și mai mare în cadrul văilor, unde poate ajunge la 3 – 5 m3 pe oră. La adâncimea de 95 – 120 m se găsește o altă pânză de apă freatică, având un debit de 3 – 4 l/s. În grupa surselor de adâncime trebuie menționate și izvoarele de coastă, ce au debite foarte variabile, începând cu 0,1 – 0,3 l/s.

1.4. Solurile

În zonă, solurile prezintă o gamă întreagă de tipuri, de la grupa solurilor brune montane de pădure, la cele de silvostepă și până la solurile aluvionare cu un proces mai avansat de solificare.

În bazinul Șușiței se află în general soluri aluvial-lutoase, puternic înțelenite, sau aluvial-lutoase acoperite prin colmatare cu material slab înțepenit.

Culmile muntoase din zona izvoarelor Șușiței, corespunzătoare brădetului sau pădurilor de brad în amestec, au un înveliș constituit din soluri montane, brune de pădure, fie predominant ușoare, fie predominant grele (în funcție de rocă parentală), din soluri montane brune de pădure, din soluri montane brune și brune-gălbui de pădure, precum și din soluri montane podzolite și din podzoluri.

În regiunea dealurilor înalte vestice, terenurile, în majoritate în pantă sunt acoperite de soluri brune și brune-gălbui tipice, mai rar podzolite, cu soluri brune și brune-gălbui crude, superficiale, cu soluri brune în diferite stadii de eroziune, cu soluri crude și tinere formate pe depozite scoase la zi prin eroziune. Pe suprafețe întinse apare la zi roca de bază sau materiale de pantă.

În est, se găsesc soluri aluviale nisipo-lutoase acoperite prin colmatare.

În zona glacisului subcarpatic se întâlnesc cernoziomuri levigate, precum și soluri brune de pădure, brune de pădure slab podzolite și soluri cenușii de pădure.

În general, pe acest teritoriu predomina solurile cenușii tipice, soluri brune de pădure în diferite stadii de podzolire, soluri erodate de la slab la excesiv; din loc în loc apar porțiuni de rocă la zi și depozite de pietrișuri; fiind întâlnite și solurile coluviale și solurile aluviale în profunzime.

1.5. Vegetația

Culmile Munților Vrancei din zona izvoarelor Șușiței sunt acoperite cu păduri de brad pure sau în amestec.

O răspândire largă o are etajul fagului, format din făgete pure sau făgete în amestec cu brad și molid. Fagul se găsește atât în amestec cu conifere cât și cu stejar. Pădurile din etajul stejarului sunt formate din gorun, stejar, tei, frasin, ulm de munte.

În regiunea dealurilor subcarpatice, pădurea s-a păstrat, pe culmile plate sau convexe și în porțiunile superioare ale versanților. În zona contactului dealurilor estice cu glacisul subcarpatic există păduri de gorun în amestec cu alte specii de foioase, precum: teiul argintiu, ulmul, păducelul etc.

În zona cursului mijlociu al Șușiței, în etajul pădurii de foioase există un strat erbaceu alcătuit din plante ierboase precum: coltunii-popii, rogozul, pochivnic, păiuș, firuța, scrântitoarea.

Multe terenuri cultivate se află pe locurile unor pajiști stepizate secundar. Acestea se caracterizau sau se caracterizează acolo unde mai există încă, prin prezența speciilor: iarba câmpului, păiuș. Pe versanții cu expunere sudică din lungul văii Șușița se găsesc asociații de bărboasă ce acoperă terenul între 60-90%. Acolo unde pajiștile sunt degradate, apar tufărișuri de păducel și porumbar.

În partea montană a văii Șușiței, dar și pe Răchitașu Mare, se poate vedea, sub forma unor exemplare rare izolate sau în pâlcuri, tisa, ocrotită în prezent de lege ca monument al naturii. Izolat, se întâlnesc și exemplare aparținând unei alte specii rare, respectiv zada, cele mai reprezentative exemplare de acest fel se găsesc în apropierea mausoleului de la Soveja. Dintre plantele ocrotite de lege, întâlnim, angelica (fig 3.), bulbucul de munte(fig. ), papucul doamnei (fig.1.5.1.).

În bazinul Șușiței există o diferențiere a vegetației forestiere. Pe cursul superior, înscris într-o oarecare măsură în regiunea montană, precum și în cea de contact cu dealurile subcarpatice, formațiunile cu cea mai mare extindere sunt brădeto-făgetele și făgetele. Potrivit statisticilor cea mai mare participare o are fagul, urmat de brad, molid, pin etc.

Având în vedere mica desfășurare în latitudine și longitudine a bazinului Șușiței, factorul principal în ceea ce privește timpul de înfrunzire și înflorire a speciilor forestiere, îl reprezintă altitudinea, deși și poziția joacă un rol important. Momentul începerii înfrunzirii fagului se plasează între 10 și 20 aprilie, pe cursul mijlociu unde înălțimile sunt reduse, și abia între 20 aprilie și 1 mai în zona mai înaltă pe cursul superior. Și gorunul își începe înfrunzirea între 15 și 25 aprilie în prima zonă, și în jurul datei de 1 mai în cea de a doua zonă. În schimb, ulmul și frasinul, arbori care preferă de fapt altitudini mai scăzute, încep să înfrunzească în întreg bazinul în jurul datei de 1 mai.

În același timp, nu este mai puțin adevărat că înfrunzirea acestor specii, începând din aval și continuându-se spre amonte, avansează mai rapid pe versanții cu expoziție însorită sau parțial însorită. Căderea frunzei începe din amonte în aval și se produce în primul rând în porțiunile cu microclimat rece.

Fig.1.5.1.Aspectul Papucului Doamnei

Fig.1.5.2. Aspectul conului de Zada.

Fig.1.5.3. Aspectul plantei Angelica

Fig.1.5.4 Aspectul Bulbucului de munte

1.6. Fauna

În zona montană există o lume animală specifică pădurilor de rășinoase și celor în amestec, iar pe dealuri o lume animală caracteristică pădurilor de foioase.

Pe teritoriul din cursul inferior al Șușiței unde pădurile sunt foarte reduse, se întâlnește o faună de stepă și silvostepă, cum ar fi popândăul.

Principalele animale ale faunei de munte sunt: cerbul, ursul, râsul, pisica sălbatică, cocoșul de munte și ierunca, iar în pădurile de dealuri întâlnim: mistrețul, cu o distribuție mai largă decât alte specii, viețuind în mod frecvent în făgetul de deal și de gorunete, unde ghinda și jirul îi oferă o substanțială hrană, și căprioara răspândită în gorunete, stejarete și făgete de deal, până în zona muntoasă.

În zona bazinului Șușiței mai apar: ursul, lupul, vulpea, dihorul, jderul, iepurele de câmp, veverița, ariciul, etc. Dintre păsări, mai frecvente sunt: vrabia, pițigoii, ghionoaia sură, gaița, mierla, cioară, privighetoarea, turtureaua, porumbelul sălbatic, coțofana, cucuveaua, huhurezul mic, bufnița, acvila mică, ciuful de pădure.

Unele dintre viețuitoarele amintite sunt declarate monumente ale naturii (râsul, cocoșul de munte). Ocrotite sunt și păsările răpitoare de zi și de noapte, cele cântătoare și cele folositoare agriculturii (acvila mică, bufnița, ciuful de pădure, cucuveaua, huhurezul mic, pițigoii etc.)

Fig.1.6.1 Aspectul lupului

Fig.1.6.2. Aspectul ursului

Fig.1.6.3 Aspectul vulpii

Fig.1.6.4. Aspectul râsului

Fig.1.6.5. Aspectul veveriței

Fig. 1.6.6. Aspectul vcvilei mici

CAPITOLUL II

STUDIU FACTORILOR ANTROPICI DIN BAZINUL

HIDROGRAFIC AL ȘUȘIȚEI

2.1. Studiu așezării geografice a comunei Soveja

Comuna Soveja din județul Vrancea – România, este așezată în zona Subcarpaților de Curbură, fiind punctul cel mai de apus al Vrancei.

Vatra comunei se află în partea de nord a depresiunii Vrancea, în ulucul depresionar numit de geograful Horia Grumăzescu „Depresiunea submontană Vrancea-Soveja", într-o vale largă de circa 10 km2.

Este străjuită spre apus de munții Țâua (1165 m), Zboina Neagră (1386 m), iar spre răsărit de dealurile Subcarpatice: Răchitașul Mare (927 m) și Răchitașul Mic (892 m); spre sud se mărginește cu dealurile Vrancei, Curmătura Sovejei și Muntele Ghergheleului, iar spre nord cu Dealurile Cașinului și Munții Oituzului, hotarul mergând pe cumpăna de ape dintre bazinul hidrografic al Șușiței și al Cașinului.

Depresiunea Soveja este o unitate geografică și istorică aparte față de marea depresiune a Vrancei. Din punct de vedere al latitudinii și longitudinii, este cuprinsă între paralelele 45°58' și 46°04'27" latitudine nordică și între meridianele 26°37'30" și 26°43' longitudine estică.

Relieful este colinar, alcătuit dintr-o salbă de dealuri: Dealul Dogăriei, Moșului, Roșchilei, Făcăului, Pusnicul, Ungurașul, Runcul, etc., străbătute de multe izvoare și râuri de munte, ca: Șușița, Pârâul Negru, Dragomira, Chilug, Chiua, Dumicu.

Altitudinea medie a așezării este de 620 – 700 m, media anuală măsoară 690 mm col. Hg, precipitațiile (ploi, zăpezi) ajungând la 650 mm/m2, depresiunea fiind ferită de vânturile dominante (Crivăț, Băltăreț, Austru), dar e biciuită de un vânt local care suflă puternic mai ales toamna și primăvara, trombele de aer rece rostogolindu-se de pe culmile Zboinelor (Neagră și Verde) băgând spaima în sufletele localnicilor, mai ales după 3 martie 1943, când acest vânt năpraznic a dat forță unui incendiu care a mistuit peste 380 locuințe în miez de noapte, arzând sute de animale și 19 adulți și copii. Același vânt local a alimentat în lunile iulie și iunie 1998, două incendii în satul Rucăreni, distrugând 31 de gospodării (primul) și 17 (al doilea).

Clima este continental moderată, cu o temperatură medie anuală în jur 8,4° С, cu până la -20° iarna și rareori până la +30° vara.

Localitatea se întinde pe o suprafață de 10.000 ha, de terenuri arabil (grădini), fânețe, pășuni și păduri (după altitudine) cu frumoase șesuri (la odăi), cu poieni odihnitoare pline de flori și izvoare sau pășuni pe coastele dealurilor sau pe văile apelor, fiind urmate de împărăția codrilor de foioase (fag, carpen, mesteacăn), dar mai ales de conifere (brad, molid, pin).

Soveja se învecinează la sud cu comuna Tulnici și satul Negrilești ce aparține comunei Bârsești, așezări ce se află la 9, respectiv 7 km depărtare; la est – comunele Vizantea Livezi și Câmpuri la 7, respectiv 10 km depărtare; la nord – comuna Mănăstirea Cașin, ce se află la 1 km depărtare; iar la vest – satele Lepșa și Greșu situate la 15 km depărtare, sate prin care se trece peste munte spre comuna Ojdula din județul Covasna, ce se află la 50 km distanță, urmând tot spre vest orașul Târgu-Secuiesc la 60 de km și Brașovul la 120 km față de Soveja.

2.2. Căile de acces

Drumurile de acces spre Stațiune sunt deservite de autobuze, pe traseele: Focșani – Panciu – Soveja (82 km); Focșani – Vidra – Soveja (90 km), Panciu – Soveja (47 km). Cu mijloace personale de transport se circulă pe ruta Soveja – Lepșa – Tîrgul Secuiesc – Brașov (120 km).

Până la Focșani, reședința județului Vrancea, este o distanță de 82 de km, cu trecere prin orașul Panciu, la 47 km de Soveja, având ca mijloc de transport autobuzul (4 – 5 curse pe zi), care consumă timpul și banii sovejenilor, nevoiți să-și rezolve problemele de viață (administrative, școlare, medicale și mai ales cele ale muncii la câmpie, unde își au terenurile arabile) cu un efort numai de ei știut și simțit.

Soveja este formată din două sate: Dragosloveni (sat de reședință) și Rucăreni, așezate pe văile a două ape (Dragomira și Șușita), fiind despărțite de Dealul Bisericii, peste care trec cărările și drumurile vecine, de circa un kilometru lungime fiecare, ceea ce face ca administrarea comunei să nu fie anevoioasă. Cele două sate formează o potcoavă cu baza sub dealul Țâlfa, în partea de est a localității, numită Golașei. Hotarul dintre sate constituie o problemă administrativă și școlară, Golășeii aparținând, după caz, când Dragoslovenilor, când Rucărenilor.

Se impune observația că Soveja nu are un sat component care să fi dat numele așezării, Soveja planând peste cele două sate componente – Rucăreni și Dragosloveni – fapt ce poate fi înțeles numai prin cunoașterea trecutului istoric al localității, trecut fascinant, plin de frumusețe și măreție românească.

Soveja este una din cele mai pitorești așezări montane ale județului Vrancea (Perla Vrancei) și ale întregii țări.

2.2.3. Cadrul natural al stațiunii și împrejurimi

O prezentare făcută de marele geograf Simion Mehedinți, fiu al localității, este edificatoare: „Satul Soveja este așezat tocmai în creierii munților. Când ajungi în culmea Răchitașului îl vezi tot, dintr-odată ca un cuib în mijlocul codrului de brazi. Mai departe, până la hotare, nu se află țipenie de om – doar cerbi prin poiene, urși prin tihării și vulturi pe seninul cerului. Slăvit loc valea aceasta! Feriți de toate relele, dar ce e drept, lipsiți și de unele înlesniri ale vieții moderne.”

Pentru noi însă, care privim soarele răsărind de-a pururi la Colțul Șoimului și apunând spre Zboina Verde, pentru noi care rămânem vara pe la odăi, în Chiua și Pusnicul, măsurând curgerea nopții după mersul stelelor, Soveja e chiar în mijlocul pământului, după cum a fost Delfi pentru greci și Muntele Meru pentru vechii indieni.

Satul Dragosloveni

Deși din punct de vedere administrativ, Soveja face parte din județul Vrancea, din punct de vedere geografic apartenența la vechea ,, Țara Vrancei” este discutabilă.

În lucrarea sa, „Documente putnene", Aurel Sava, magistrat din județul Putna (Vrancea actuală), arată: „Către nord, Vrancea nu trecea și probabil n-a trecut niciodată peste valea Șușiței. Pot servi ca puncte de hotar indiscutabile Curmătura Sovejei și muntele Ghergheleului".

În opoziție cu cele de mai sus, geograful sovejan Simion Mehedinți așează Soveja în Țara Vrancei, considerând hotarul acesteia Podul Vrancei, spre apele Cașin și Calasău, ape ce trec mult mai la nord de Soveja, la 10 – 15 km depărtare. El ia ca mărturie în acest sens și Pisania mănăstirii zidită de Matei Basarab în 1645, care spune că aceasta „ziditu-s-a în locul moldovinesc al Vrancei".

C. Constantinescu-Mircești, și el descendent al familiei Mehedinți din Soveja, susține în lucrarea sa „Vrancea arhaică", ideea că, în trecut, Soveja n-a făcut parte din Vrancea, deoarece din documente se arată că Valea Șușiței a aparținut Moldovei cu mult înainte de Ștefan cel Mare, care a înglobat Vrancea Țării Moldovei și le-a dăruit vrâncenilor munții pe care i-au stăpânit până în epoca socialistă.

Nici din punct de vedere administrativ în vechime Soveja n-a aparținut Vrancei, ci districtului Putna, făcând parte din moșia Câmpurilor și a Sovejei – de care s-a despărțit la zidirea mănăstirii (1645), așa cum spune Aurel Sava.

În volumul „În amintirea lui C. Giurescu", apărut în București în anul 1944, există un studiu, semnat de I. C. Brătilă, cu titlul „împărțirea administrativă a Moldovei în anul 1833", în care se arată că „Ținutul Putnei (ca și celelalte ținuturi ale Moldovei) era împărțit în ocoale (un fel de plase de mai târziu). Ocolul Răcăciuni avea 35 așezări, printre care și Soveja.

În secolul al XlX-lea, conform dicționarelor Canianu-Candrea din 1893 și Lahovari din 1902, Soveja era o comună a districtului Putna. Din registrele de stare civilă reiese că din anul 1885 și până în 1903, comuna Soveja aparținea plasei Zăbrăuți, cu reședința la Adjud. Între anii 1904 – 1908 (inclusiv), Soveja a aparținut plasei Soveja, cu reședința la Soveja. Din 1909 până în 1917 inclusiv, comuna Soveja a aparținut plasei Șușița, cu reședința îa Câmpuri, între anii 1918 – 1950, Soveja aparținând plasei Vidra, județul Putna. În anii 1951 – 1952 a aparținut raionului Panciu, Regiunea a șasea Putna, cu reședința la Focșani. Între anii 1953 – 1956 aparține tot raionului Panciu, regiunea Bârlad, apoi între anii 1957 – 1967 aparține raionului Panciu, regiunea Galați, ca mai apoi, din 1968 și până în prezent, să aparțină județului Vrancea, cu reședința la Focșani.

Fiind așezată în nord-vestul județului, la distanțe mari față de comunele din jur, pătrunderea până în localitate se făcea pe drumuri de care cu boi sau pe poteci de munte. Principalul drum ce o lega de Focșani, reședința districtului Putna, era pe valea Șușiței, pornind de la Soveja spre răsărit, trecând prin așezările Câmpuri, Răcoasa, Varnița, urcând dealul Muncelul la Străoane-Panciu, întâlnește apoi șoseaua națională Bacău – Focșani. Multă vreme le trebuia calatorilor pentru a strabate acest traseu, nefiind poduri peste râul Șușița. De multe ori se trecea prin vad, care se schimba după fiecare potop când bolovanii și trunchiurile de copaci erau aduse de puhoiul apelor. În epoca socialistă se construiesc poduri de beton peste râul Șușița și se asfaltează șoseaua Tișița-Soveja (60 km). Astfel, Nicolaie Ganuț(preșeintele regiunii Galați din acea vreme), fost prizonier în U.R.S.S. și întors comunist de acolo, edificat mai apoi asupra sistemului comunist și căzut în dizgrație (tocmai pentru că s-a opus unor măsuri comuniste, arbitrare și nefondate științific, care loveau în principala ocupație de crescători de animale a vrâncenilor), contribuția la ușurarea vieții consătenilor săi și a celor din zonă, la dezvoltarea comunei și a Stațiunii Soveja.

Acest drum județean este principala cale de acces spre Soveja și din Soveja spre restul țării. Legătura cu satele învecinate s-a făcut și se face și în prezent pe drumurile de căruță nemodernizate sau pe poteci de munte. Astfel:

spre Vizantea – se merge pe drumul de căruță de peste dealul Răchitașului, pe la Râpa Albă;

spre Negrilești și Tulnici – prin Cârligata, peste văi și dealuri;

spre Lepșa și Greșu – peste muntele Coasa, drum asfaltat, făcând legătura spre Ojdula, Târgu Secuiesc, Brașov – spre vest sau spre Cascada Putnei – Tulnici – Vidra – Focșani spre est, după cum, din Lepșuleț, prin Horombăț – Poiana Sărată – Oituz, se merge pe un drum forestier, ce ajunge în șoseaua Bacău – Brașov;

spre nord, se circulă pe drum de care, prin Pusnicu – Ungurașu – Calasău – Cașin,

spre Onești, unde în timpul verii, de Sfânta Măria, se ținea, pe vremuri, cel mai mare târg din zonă, frecventat mult de sovejeni.

În subsolul așezării, se găsesc ca bogății minerale: cuarț, sare, petrol și izvoare sulfuroase. Sarea se găsește în șapte puncte și apare la suprafață sub formă de izvoare, fiind folosită în gospodării. În marele dicționar geografic al României din l902, autori fiind George Lahovari, general C.I. Brătianu și Grigore Tocilescu, sunt enumerate locurile cu sare: „Cremeneț (Slatina), Dealul Moșului, Fundul Chici, Poiana Ascunsă, Piatra Gogoanei, Șagăul și Ciurbele". Pe stânga pârâului Dragomira, puțin mai jos de izvor s-a format un mic lac sulfuros, numit „Puturoasa", a cărui apă folosită pentru băi antireumatismale.

În concluzie, Soveja este un punct în inima țării – deși multe veacuri a fost „hotar în mijloc de țară", cum ar fi spus badea Cârțan.

2.3. Comuna Câmpuri

Suprafața: 8827 ha

Intravilan: 498,72 ha

Extravilan: 8328,28 ha

Trecând culmea Răchitașului, care umbrește stațiunea Soveja, intrăm pe teritoriul comunei Câmpuri așezată între dealurile subcarpatice, la poalele Răchitașului, și întinsă pe cca. 10 km de-a lungul râului Șușița. Este o așezare românească veche care datează din timpul cnezatelor și voievodatelor, ea fiind întemeiată de „Bârsanii" veniți cu turmele de oi, precum și de câmpenii retrași pe valea Șușiței. Cele mai vechi mențiuni documentare datează din anii 1556 când satul era împărțit pe familii, descendenți din Patru Rugina. Comuna este situată în bazinul hidrografic Valea Șușiței, făcând parte din cele 22 de comune cu specific montan, având ca vecini:

la Vest – Comuna Soveja;

la Nord – Comuna Mănăstirea Casin – Bacău;

la Est – Comuna Răcoasa;

la Sud – Comuna Vizantea.

Câmpuri, comună așezată între dealurile subcarpatice, la poalele Răchitașului și întinsă pe circa 10 km de-a lungul Șușiței. Teritoriul comunei are o suprafață totală de 77,45 km2, din care 50,73km2 acoperiți cu păduri, este format din dealuri cu versanți având înclinații între 10 – 30º, din platforme ușor înclinate, precum și din albii ale unor pârâuri, unele cu maluri abrupte.

Șușița străbate comuna, adunând aici și mai mulți afluenți, unii destul de importanți ca debit. Pe partea stânga după ce trecem de pârâul Schiopu, întâlnim Cremenetul, cel mai important afluent al Șușiței, care culege la rândul său mai multe pârâie : pârâul Valea Babei, Unguru, Puiu, Radoaia, Dracea Mică, Dracea Mare. Pe partea stângă a Șușiței întâlnim alți afluenți, mai mici ca debit și ca lungime : pârâul Sărățelul, Sărat, Găii, Flămânda, Podobitu, Munteanul.

Comuna Câmpuri cu satele component, Fetești și Gura Văii, de pe valea pârâului Cremenet, Rotileștii Mari și Rotilestii Mici, situate la N-V de satul de reședință, păstrează urme materiale ce aparțin mai multor perioade istorice. La ,,Formozesti”, pe terasa medie a Șușiței a fost identificată o puternică așezare cu două niveluri de locuire : primiul aparține neoliticului târziu (cultura Cucuteni), iar al doilea, epocii bronzului (cultura Monteoru).

Satul reședință și-a luat denumirea de la câmpul de pe valea Șușiței, unde are loc prielnic agriculturii, pământul fiind mai fertil.

În sec al XVII-lea satul se întindea de-a lungul Șușiței pe o suprafață destul de mare. De aceea în 1648 îl găsim împărțit în 2 câmpuri : Câmpurile de Jos și Câmpurile de Sus. De-a lungul istoriei, în comună a trăit o populație răzească compactă.

Au fot descoperite izvoare sulfuroase în zona Pârâului Sărat care vor fi folosite la tratarea unor boli reumatismale, după efectuarea amenajărilor speciale.

În 1986, prin amenajarea drumului forestier ce merge de-a lungul pârâurilor Crement, Ciurla Mare și Zoglov, s-a realizat legătura între comuna Câmpuri și comuna Cosin din județul Bacău. Drumul trecând printr-o zonă pitorească, constituie un mare număr de turiști.

2.3.1 Populația

În urma recensământului efectuat în 2011, în comuna Câmpuri populația se ridică la 3.475 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 3999 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (96,63%). Pentru 3,14% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (92,66%), cu o minoritate de adventiști de ziua a șaptea (1,12%). Pentru 3,19% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.

Comuna Câmpuri însumează 1475 de gospodării și 1655 de locuințe, iar învățământul se desfășoară în 4 grădinițe și 4 școli.

2.3.2 Drumuri și economie

Urmând cursul râului Șușița, principalele artere rutiere sunt DN.2L, DJ.l 15, DJ 205 și drumuri comunale.

Activitățile economice principale specifice ale zonei sunt: exploatarea materialului lemnos, agricultura, creșterea animalelor, meșteșugurile și comerțul cu produsele locale și mărfurile generale pentru populație.

Obiective turistice:

Casa memorială a celebrului țăran ,,Moș Ion Roată" care a participat la marea unire;

Monument istoric – Biserica "Sfânta Paraschiva";

Evenimentele economice importante care se desfășoară pe raza comunei Câmpuri sunt târgurile tradiționale : 21 mai, 29 iunie, 20 iulie, 29 august, 14 octombrie, 8 noiembrie

Agroturismul ar putea fi o oportunitate pentru investitori, deoarece zona are un potențial ridicat la acest capitol, fiind vizitată des de către turiști.

Proiecte de investiții:

– Construirea unui sistem centralizat de canalizare și o stație de epurare a apelor reziduale;
– Modernizarea drumurilor locale în comuna Câmpuri și construirea unui parc tematic purtând numele cunoscutului ,,Moș Ion Roată", fiind un susținător înflăcărat al unirii Valahiei cu Moldova.

Reabilitarea și extinderea Școlii Generale nr. 1 din comuna Câmpuri și construirea unei grădinițe cu program prelungit, dar și modernizarea și extinderea sistemului de alimentare cu apa.

2.4. Comuna Răcoasa

La ieșirea din comuna Câmpuri, la o mică distanță se întâlnește comuna Răcoasa aflată pe malul stâng al râului Șușița, în regiunea subcarpatică, ea fiind formată din satele: Răcoasa, Gogoiu, Mărăști, Verdea și Varnița.

Dintre mulții afluenți direcți ai Șușiței care brăzdează teritoriul comunei, pe partea stângă amintim pârâul Dracea Mică, Gogoiu, Alba, Ranghioaia,Verdea, Fresca, Repejoara, Cornea, Punga, Aluna de unde se aproviziona cu apă potabilă și orașul Panciu.

Pe partea dreaptă a Șușiței se întâlnesc următorii afluenți: pârâul Giurgla, Gaman, Vizantea, Mireanu, Glaznescu, Ciubotaru, pârâul Chinu (cel mai mare aflunet al Șușiței pe partea dreaptă), pârâul ce fromează la rândul său o bogată rețea hidrografică în zona dealului Moțocului, pârâul Văii,Varnița Mare și pârâul Lacul cu Șerpi.

Referitor la numele localității Răcoasa, tradiția consemnează că denumirea s-ar trage de la pârâul pe ale cărui maluri răcoroase localnicii și-ar fi construit casele.

Răcoasa și localitățile componente au o puternică rezonanță în memoria poporului român. Astfel pe partea stângă a văii Șușiței, încă de la intrare ne întâmpină dealul Maraștilor, deal încărcat de istorie, martor al uneia dintre cele mai mari victorii românești în decursul timpurilor, și anume victoria din anul 1917.

În timpul Primului Război Mondial, după pierderea alianței de la București, guvernul și armata romană, alături de o mare parte a populației, au fost nevoiți să se retragă în Moldova. În acest moment crucial, statul roman există doar în limita granițelor acestei provincii istorice. Conform înțelegerilor dintre Germania și Austro-Ungaria, dacă armata romană era învinsă, întreg teritoriul românesc urma să fie anexat de Austro-Ungaria, ducând la dizolvarea României ca stat. După ce frontul din Moldova a fost stabilizat, armata română începând să se regrupeze creează o linie de apărare de-a lungul teatrului de război. Antanta sprijină puternic eforturile românești furnizând sute de piese de artilerie, mii de mitraliere și sute de mii de puști. Mai mult, este trimisă și o misiune militară, formată din 1.600 de soldați francezi, sub conducerea generalului Mathias Berthelot. Efectivele armatei române ajung în această perioadă la aproape jumătate de milion de oameni foarte bine instruiți și echipați având în spate experiența campaniilor din 1916.

Vecin cu dealul Mărăști se află Dealul Mare de unde, în zilele fierbinți ale verii anului 1917, generalul Alexandru Averescu, mareșalul de mai târziu, a condus trupele române spre victorie. Și acum se păstrează locul unde a fost postul său de comandă. După acea bătălie sângeroasă a fost spart frontul pe o lungime de 35 km și s-a avansat 28 km până în zona Valea Sării, de aceea putem spune că Mărăștiul este locul de unde a pornit eliberarea țării.

Fiind un tărâm plin de istorie cu multe monumente istorice și amintiri importante din trecutul poporului nostru, comuna Răcoasa și satul Mărăști pot fi o atracție turistică importantă în zilele noastre.

Monumente istorice pe raza comunei Răcoasa :

Mausoleul de la Mărăști ridicat în 1928;

Biserica cu hramul Sfânta Maria Magdalena;

bustul generalului Alexandru Averescu aflat în incinta mausoleului;

monumentul frăției de arme româno-franceze aflat în incinta școlii generale din Varnița, ridicat în 1930;

monumentul eroilor Regimentului 2 Grăniceri ce a luptat în războiul de independență a României, monument aflat în incinta căminului cultural din Răcoasa;

 Biserica de lemn „Sfinții Voievozi”, aflată la 500 m nord de satul Răcoasa, este clasificată ca monument de arhitectură.

Fig.2.4.1. Aspectul panoramic al comunei Răcoasa

2.5. Comuna Străoane

Comuna Străoane se întinde pe o suprafață de 5.354 ha, și este delimitată la:

Nord-Est: teritoriul comunei Fitionești, despărțite prin apa Zăbrăuciorului;

la Est: teritoriul orașului Panciu;

la Sud: comuna Țifești;

la vest: comunele Vidra și Răcoasa.

Satele componente sunt amplasate astfel:

– satul MUNCELU: în partea de Nord-Est a comunei, cu un număr de: 1.014 locuitori;

– Satul REPEDEA: în partea de Sud-Vest a comunei, cu un număr de: 416 locuitori;

– Satul VĂLENI: în partea de Sud a comunei cu o populație de: 75 locuitori;

– Satul STRĂOANE – reședința comunei – este poziționat în centrul comunei și are o populație de: 2.560 de locuitori;

– Cătunul TĂLĂPAN-VARNITA este așezat în Nord-Vestul comunei și are un număr de: 56 de locuitori.

Pe teritoriul comunei, Șușița primește următorii afluenți : pe partea stângă paraul Ernotica, Gască, Valea Câmpului, Pricop, Repedea. Pe partea dreaptă, în Șușița, își vărsa apele, pâraiele Rupturi, Porcului, Chetroaia, Ciocârlia, Cocoșului.Pe partea stângă a comunei se înalta Dealul Mare , iar pe partea dreaptă Dealul Porcului

Comuna Străoane are o populație formată numai din români, fără alte etnii, cu numai câteva familii de romi, care nu pot reprezenta o enitate etnică.

Despre vechimea și apariția comunei Străoane nu se cunosc date prescrise, pentru că nu s-au găsit documente care să ateste momentul apariției ei. Primele atestări documentare au fost găsite cu referire la anul 1974, când a început construcția bisericii „ Sfântul Nicolae Vechi ” din Străoane de Sus, dar primele așezări din această zonă se consideră a fi apărut cu mulți ani în urmă.

Economia comunei Străoane a fost dintotdeauna mai dezvoltată, având în componența sa două foste comune. Activitățile principale desfășurate sunt: comerțul, zootehnia, agricultura, viticultura și vinificația, meșteșuguri locale, s.a.

Agricultura

Cultivarea pământului și creșterea animalelor au o vechime de peste 9 milenii pe globul pământesc. În zona comunei Străoane, aceste îndeletniciri au apărut odată cu înjghebarea primelor așezări umane. Cercetările arheologice din jurul Muncelului au scos la iveală urma unor așezări umane cu o vechime de peste 3 – 4 milenii. Oamenii de pe atunci trebuie să fi făcut lucrări agricole pentru a obține roadele necesare existenței lor.

Cei care au “ bătut părul satului ” în vechiul Străoane în prima jumătate a mileniului actual, pare că s-au așezat pe un teren împădurit. Cât se întindea pădurea pe întinsele locuri, pe care s-a înființat satul atunci, nu se poate știi. Este posibil să fi existat în acea pădure și poiene bune de arat și semănat, iar dacă nu au existat, oamenii au făcut luminișuri prin procedeele cunoscute în acea vreme și au cultivat terenurile eliberate.

Puține documente relatează date despre dezvoltarea agriculturii și a creșterii animalelor pe întinsul teritoriu al satelor comunei. Unele dintre ele apar prin secolul al XVII-lea în documentele despre răzeși, pe de o parte, și Matei Basarb 1645 – 1646, episcopul Lavrentie de Rădăuți (1693 – 1694) și egumenii diferitelor mănăstiri, pe de altă parte, care au cumpărat terenuri pentru manăstirile ctitorite sau conduse de ei.

Potrivit acestor informații, se ajunge la concluzia că “ țărâna Chetros ” de peste Șușița era inițial o zonă împădurită. Pe parcurs s-au făcut defrișări și terenul a fost eliberat pentru cultura cerealelor, pentru plantarea pomilor fructiferi și mai târziu, pentru plantarea viței de vie.

În vecinătatea pârâului Repedea pe “ Podul Repezii ” și “ La Gura Repezii ”, precum și pe “ Râpa Podișorului ”, pământul a fost lucrat de la început cu sârg pentru cultivarea cerealelor și pentru plantații de vii și pomi fructiferi. Aceste terenuri roditoare erau căutate mult de mănăstiri care plăteau preț bun pentru acapararea lor.

Deasupra malurilor Șușiței, pe platou, terenurile arabile s-au extins treptat, folosindu-se pentru arătură, dar dovedindu-se mult mai fertile pentru vița de vie și pentru pomi fructiferi, localnicii le-au folosit în acest scop, căutând terenuri pentru cultura cerealelor mai spre șes: la Domnești, Diocheți, Gavani, Călimănești, etc.

În zona Muncelului și înspre păduri, pământul era folosit mai ales pentru pășuni și fânețe pentru livezi și mult mai puțin pentru vii. Și în zona împădurită în spații defrișate de arbori s-au făcut arături cultivându-se diverse cereal și plante furajere.

O situație cuprinzătoare a dezvoltării agriculturii pe teritoriul satelor comunei în a doua jumătate a secolului trecut este redată în lucrarea lui Ion Ionescu de la Brad: “ Agricultura română în județul Putna apărută în 1969.”

Cea mai mare parte a suprafeței viticole se găsea în Străoanele de Jos, aproape egală cu suprafața terenurilor arabile. Pădurile ocupau întinderi mari pe teritoriul Varniței, sat aparținând atunci comunei Străoanele de Sus, și erau cele mai mari decât toate pădurile din celelate sate.

Despre Străoanele de Jos, autorul spune că “ formează comună cu Repedea ”, constituind o moșie unitară, în care străinii nu au putut să pătrundă decât în proporție de 1.5%. Livezile erau plantate mai ales cu pruni, fructele lor fiind uscate sau transformate în rachiu. Cultura cerealelor în țarine era neîndestulătoare și de aceea “ plugarii nu pot ține vite și merg trei ore până la Domnești și Mărășești, unde lucrează 800 de fălcii de păpușoi (porumb), luând dijma din trei părți una. Seceta din ultimii ani a făcut ca pomii să nu rodească, iar via, deși a rodit puțin, tot a avut poamă (struguri) și aceasta a ajutat mult, astfel putem zice că via și la secetă, tot nu lasă oamenii în nevoi. ”

Străoanele de Sus făcea comună cu Muncelu și Varnița. Răzeșii stăpâneau 376 fălcii de pădure, 74 fălcii de fânețe, 33 fălcii imaș, 58 fălcii țarina (teren arabil), 49 fălcii vii și 30 fălcii grădină și livezi. În afară de ei, mai aveau proprietăți în comună “ particularii ” (moșierii) care posedau 33 fălcii de țărână și 127 fălcii de pădure. Exploatarea pădurilor era foarte avantajoasă pentru că pogonul (1/2 hectare) de pădure pentru exploatare se cumpăra cu trei galbeni, iar cadrul de haragi (araci), pari, nuiele sau lemne, se vindeau cu 10 lei.

Moșia Muncelu aparținea atât răzeșilor cât și moșierilor. Caracteristic pentru această așezare era suprafața mică ocupată de vii, de 12 fălcii, “ de două ori mai mică decât a liveilor de perji (pruni), de alte poame și nuci ”. Se semnalează de asemenea, calitatea inferioară a vinurilor, care “ se vindeau cu cel mult 20 de parale, vadra.”

Teritoriul Varnița nu aparținea răzeșilor: 26 de fălcii de pământ cultivabil și 340 fălcii de pădure aparțineau satului, iar 41 de fălcii de pământ cultivabil și 700 de fălcii de pădure aparțineau fraților Pruncu: adică 1/3 aparținea statului și 2/3 aparținea moșierilor. Iar “ oamenii din Varnița ”-spune Ion Mincu de la Brad – “ se duc de se hrănesc de la câmpie, luând pământ cu dijma din trei părți una”. La împroprietărirea din 1864, în Varnița erau 25 de clacași ai satului și 7 ai Pruncului.

Creșterea animalelor se rezuma la strictul necesar, nu era o sursă de venit pentru localnici. Iar ca activitate locală meșteșugărească, se menționează existent unei “ casării ” din cele 19 care funcționau în județ.

Pe plan local, ca urmare a creșterii populației, au fost desțelenite și date agriculturii, noi terenuri nefolositoare. La cultivarea lor s-a acordat prioritate plantării viței de vie, condițiile pedoclimatice fiind foarte favorabile acestei culturi.

Creșterea populației a avut însă un efect negativ. Ea a condus la o divizare a proprietății agricole familial în loturi din ce în ce mai mici, care erau date ca dota la noii căsătoriți, și ca o consecință a acestei divizări, s-a ajuns ca o familie sa posede mai multe loturi agricole mici situate în mai multe zone ale comunei, ba chiar și în comune diferite. Această situație nu a avut darul să promoveze progresul în dezvoltarea agrozootehniei locale.

Ca o consecință a proceselor economic-sociale, proprietatea individuală în preajma celui de-al doilea război mondial avea următoarea structură: majoritatea țăranilor dispuneau de 1- 2 hectare de vie, 1- 2 hectare de teren arabil și loturile de pădure de diferite dimensiuni. Nici cei mai înstăriți nu aveau proprietăți mai mari de 10 hectare. Unii săteni aveau mai puțin de 1- 2 hecare de vie sau de pământ de cultură, iar circa 10% erau lipsiți de pământ.

Transformările care au avut loc după cel de-al doilea război mondial în sectorul agriculturii, au schimbat fundamental formele de proprietate și procesele tehnologice aplicate în acest important sector economic al țării.

Țăranii au fost obligați, sub presiuni morale și molestări fizice, să renunțe la proprietatea personală a pământului, la uneltele agricole și animalele de tracțiune, ce trebuiau cedate întovărășirilor.

Acest fapt a condus la unificarea colectivităților din comunele Străoane (în 1963), iar în 1965 s-a alăturat și unitatea colectivă din Muncelu, sat care pierzând statutul de comună, a devenit cătun al Străoanelor de Sus. Totodată, denumirea lor s-a schimbat în Cooperativa Agricolă de Producție (C.A.P.).

Viticultura și vinificația

Pe planul întregii țări s-au delimitat anumite zone destinate viticulturii, printre care zona Panciului, din care face parte podgoria Străoanelor. În fiecare zonă s-au aclimatizat anumite soiuri, care imprimau un specific local vinurilor produse.

Soiurile de viță de vie din podgoria Străoanelor se pot grupa după mai multe criterii:

– calitate: viță nobilă, hibrizi, producători direcți;

– culoarea strugurilor: albi, negrii sau roșii;

– utilizare: vinificație sau pentru consum;

– origine: autohtone sau importate.

A. Soiurile de viță de vie de origine indigenă sunt: Galbenă de Odobești, Plăvaia, Feteasca albă și neagră, Băbeasca neagră sau Crăcana, Frâncușa sau Mustoasă, Regina viilor, Coarnă albă sau coarnă neagră, Tămâioasă Românească.

B. Soiurile de viță de vie importate sunt: Cabernet-Sauvignon, Aligote, Riessling Italian, Alicante-Buschet, Chasselas d’ore, Pinot gris, Merlot, Muscat Otonel, Mușcat Hamburg.

C. Soiuri de vită de vie hibriede sunt: Fraga Albă (Noah), Fraga Neagră (Othello), Delavare cu pielița roză, Căpșunică (Izabella), Tiras, Zaibăr, Negru Moale.

Pomicultura

Peste tot, în comuna Străoane, se întâlnesc următorii pomi fructiferi: prunul sau perjul, goldanul, corcodușul, nucul, cireșul, vișinul, caisul, zarzărul, piersicul, mărul, părul și gutuiul.

Cel mai răspândit dintre pomii fructiferi este prunul sau perjul în limbajul local. Sunt cunoscuți copacii de înălțime mijlocie cu fructele nu prea mari, brumării, zemoase și foarte dulci.

Soiurile: cu gât, renglote, mari cărnoase, sunt cultivate mai mult prin grădini, pe lângă casă, fiind mai atent îngrijite.

Fructele constituie, de multă vreme, obiectul unor îndeletniciri de prelucrare locală. Pentru fabricarea țuicii (rachiu de prune) se folosesc cazane special de aramă de tip alembic, ce se găsesc în număr relativ de mare în comună, servind la fabricarea rachiului din tescovină sau din drojdie.

Silvicultura

Pădurile comunei, împreună cu pășunile și fânețele ei, au constituit din cele mai vechi timpuri cea mai mare bogăție naturală locală, care s-a perpetuat până în zilele noastre.

În fiecare din aceste zone sunt loturi cu denumiri moștenite din bătrâni, care păstrează și astăzi, servind spre orientare: Dâmbul Chietrisului, Dealul Secului, Buduiul Hanului, Valea Câmpului, Gura Chiliei, Coada Jgheabului, Buduicalce, Poienile Popii, Aluna, unde se găsește un semn de hotar “ Fahul cu palma ” (copac secular), Tihăraia, Fântânele, etc.

În păduri predomină arbori cu esență tare: stejarul, gorunul, ulmul, carpenul, fagul, jugastrul, și arbori de esență moale, mai ales în lunca apelor ca: teiul, plopul, salcia, arinul, alunul și alte specii.

Zootehnia

Creșterea animalelor constituie de mult timp o îndeletnicire de seamă a strămoșilor din satele comunei, o ocupație desprinsă din necesitatea rezolvării problemelor de transport, de a se ajuta cu ele la munca din câmp și de a asigura carnea necesară alimentației. Din vechime au fost crescute, ca și astăzi: vitele mari, boii și caii, oile și caprele, apoi porcii și paznicii nelipsiți ai caselor sătești, câinii. Aproape în fiecare locuință se găsesc “ orătănii ”, în special găini. S-au adăugat apoi gâștele, rațele, curcile și mai rar bibilicile. Mai recent, mai ales după ultimul război, a luat un oarecare avânt creșterea iepurilor de casă.

Albinăritul, o îndeletnicire de prim ordin în trecut când lipseau alte surse de zahăr, a pierdut treptat din importanță, însă acum a început să prezinte interes, datorită exportului.

O îndeletnicire mult folosită de gospodine în perioada interbelică, era creșterea viermilor de mătase. Se pare că numărul restrâns de duzi nu a permis dezvoltarea în continuare a acestei îndeletniciri de mare importanță economică.

Recent s-au experimentat frunzele de stejar ca hrană pentru viermii de mătase și rezultatele obținute au fost satisfăcătoare. Ca urmare a acestor rezultate au fost amenajate suprafețe special la Talapan, Casa Pădurii, pentru creșterea viermilor de mătase, date în grija pădurarilor.

Ocupații și meșteșuguri locale

Preocupați în permanență de asigurarea bunurilor necesare vieții prin valorifiarea resurselor locale, locuitorii satelor comunei s-au ocupat din cele mai vechi timpuri de cultivarea pământului, creșterea animalelor și păsărelor, și exploatarea bogățiilor pădurii.

Cultivând pământul, au contribuit la dezvoltarea agriculturii, viticulturii și pomiculturii. În grădinile de pe lângă curte, femeile mai ales, au cultivat unele zarzavaturi și legume pentru alimentația cerută.

Creșterea animalelor și a păsărilor se limita numai la acoperirea nevoilor locale. Excepție făceau doar oieritul și într-o anumită măsură apicultura.

Vinificația, cu toate operațiile ei, constituia o îndeletnicire tehnică ce i se acorda multă atenție de către podgoreni. La munca viei se foloseau unelte din agricultură, cât și unele proprii cum sunt: foarfece de vie pentru retezat (taiat), chitonagul pentru îngropat (bătut) aracii, pompa de stropit, iar pentru cules: cofe, găleți, coșuri de nuiele, cosorelul sau cuțitaș pentru tăiat strugurii, ciubărul(Vas mare făcut din doage de lemn și prevăzut cu toarte) și parânga pentru transportul lui, și mustuitorul.

Legumicultura a fost și este puțin dezvoltată local. În grădina de lângă curte se cultivă ceapa, usturoiul, pătrunjelul, mărarul, morcovul, leușteanul. Gospodinele mai găsesc loc pe lângă casă pentru câteva cuiburi de fasole de grădină, castraveți, cartofi, precum și câteva cuiburi de roșii.

Din sate era nelipsită “ fierăria ” unde se făceau potcoave și se potcoveau caii, se puneau roțile la căruță, se încheiau căruțele confecționându-le partea metalică, se reparau diferitele unelte agricole sau obiecte gospodărești.

O îndeletnicire cu o arie de răspândire mai mare era prelucrarea lânei, a bumbacului, a inului, a cânepei și într-o vreme a borangiului, obținut prin creșterea viermilor de mătase.

2.6 Comuna Țifești

Țifești, comuna dintre râuri, situată pe interfluviul Șușița – Putna, pe o suprafață de 98 km2 este alcătuită din următoarele sate: Țifești, Clipicești, Videști, Sârbi, Oleșești, Băltinești, Irești și Pătrășcani, toate la un loc având o populație de 5678 locuitori.

Ca ocupații tradiționale menționăm în primul rând viticultura. Un loc important îl ocupâ grădinăritul (în jurul localității Bătinești și mai ales pe acele șuvițe de apă din jurul Putna, se găsește zonă care are cea mai veche rețea de grădini din sud – vestul Moldovei, menționări documentare existând din secolul XVI), o altă îndeletnicire destul de timpuriu atestată a fost morăritul.

Astăzi în satele comunei trăiesc 5678 locuitori. Majorita celor peste 200 de case fiind construite sau reclădite în ultimele patru decenii.

2.7 Orașul Panciu

Situat pe malul stâng al Șușiței la altitudinea de cca 265 m, la contactul dintre regiunea dealurilor cu cea de câmpie, orașul Panciu se întinde pe o suprafață de aproape 52 km2. Amplasat între imense plantații viticole, Panciu a devenit în timp și “ capitala “ podgoriei cu același nume, una din cele mai mari și mai renumite din România. Orașul Panciu este numit “ Orașul dintre vii “.

2.7.1 Populația

Locul ales de Baicu Penciu la răspântia celor două drumuri ce duceau spre Soveja, din mijlocul podgoriei ce se întindea din dealurile Moviliței, de-a lungul dealurilor până în apa Putnei, prin Străoani și Cruci, la o depărtare potrivită între pădurile Vrancei cu lemnele și cherestelele ei pe deoparte, și câmpiile cu grâne din valea Șiretului și ținutul Tecuciului pe de altă parte, se arăta bun de negoț, așa că treburile merg bine, și la 1790, în jurul dughenei lui Penciu, căruia moldovenilor le venea mai la îndemâna să-i zică Panciu, se adunară 12 familii, și apoi mai multe, cu de-al de: Constantin Gălățeanu, Marin Țiganu, Simion Ploșnița, Vasile Zbughina, Ioan Balacu, din care pe linie femeiască se trage familia Bute, găsim apoi pe Vasile Jorăscu, Ion și Andrei Ciornei, Toader Hagii, Ioniță Chetreanu, Stoica Băcăoanu, Ioniță și Toder Ciubotaru, Ioniță Chifor, Vasile Dumitru, care prin fiul său Iosif Dumitri este bunic de-al lui Ghiță Dumitri, de 4 generații pe locul de azi.

De la o vreme, aceste prăvălii înmulțindu-se și îndesându-se, s-au lipit una de alta, așa că înainte de focul de la 1869, se putea merge dintr-un capăt în altul al târgului din pridvor în pridvor, fără întrerupere, ca pe un trotuar de lemn, sub streașina largă de 3 – 4 metri, fără teamă de ploaie sau noroi. Baicu Penciu lasa doi copii, pe Pavel și Balin Penciu, care sapă beciu și fac cârciumă și prăvălie în locul dughenei de zarzavat. Este primul beci deci din Panciu.

La ultimul recensământ efectuat în anul 2011, populația orașului Panciu înregistra un număr de 7.664 locuitori, cu o densitate de 149 loc./km². Din datele ultimului recensământ

Se observă o evoluție în scădere față de anul 2002 când populația era de 8.903 locuitori.

2.7.2 Economie

Podgoria Panciu cuprinde trei centre viticole și anume: Panciu, Țifești și Păunești, care dețin o suprafața totală ce depășește 9500 hectare.

Primele documente scrise referitoare la viile ce alcătuiesc în prezent podgoria Panciu apar la sfârșitul secolului al XVI-lea. Călătorii străini care au poposit pe aceste meleaguri au evidențiat și ei suprafețele mari plantate cu viță de vie de pe teritoriul podgoriei. În decursul timpului, viile din podgoria Panciu au suferit mult atât din cauza bolilor (filoxera din 1890, mana din 1913 – 1914, apoi din nou filoxera din 1931), cât și din cauza distrugerilor din primul război mondial.

În trecut, renumele podgoriei îl făceau vinurile obținute din soiuri tradiționale ca Plăvaie, Galbenă, Băbească Neagră, Fetească Albă, Fetească Neagră. Cu trecerea timpului, au cucerit teren și alte soiuri, precum Fetească Regală, Riesling Italian, Aligote, Sauvignon, Mușcat Ottonel, Pinot Noir, Merlot și altele. În general podgoria Panciu este profilată pe producerea vinurilor albe seci în cantitate mare, de vinuri roșii în cantitate mică, și foarte puțin vinuri aromate. Calitatea vinurilor depinde de soi, sol și tehnologia de fabricație.

Cu siguranță, emblema acestei podgorii este societatea comercială Veritas Panciu, având ca obiect de activitate producerea, industrializarea și comercializarea produselor agro – viticole. Societatea are peste 1500 de hectare de vii pe rod, iar faima societății constă de mai mulți ani în producerea vinurilor spumante. Cel care a pus la punct procesul de fabricație a șampaniei de Panciu este Dr. ing. Ion Pușca. Crescut la Panciu, printre vii, privind an de an ritualul întocmirii vinului, la numai 27 de ani, Ion Pușca a creat unul dintre cele mai bune sortimente de șampanie românească,. Vinul spumant de Panciu obținută pin metoda "champenoise" și este foarte căutată inclusiv pe piața occidentală. În hrubele unității, în 1958 s-a destupat prima sticlă de șampanie realizată la Panciu. Hrubele, săpate la 24 de metri adâncime, au fost descoperite întâmplător în 1952 și transformate în spații de învechire pentru șampanie. De origine necunoscută, ele sunt atribuite marelui voievod Ștefan cel Mare. Din galeria principală, care măsoară 500 m, pleacă alte 36 de galerii, însumând în total peste 3 km. Aici se pot depozita trei milioane de sticle, ceea ce face ca aura de mare centru vitivinicol a Panciului să crească și mai mult.

În afară de Veritas S.A., în Panciu mai există patru firme cu capital de stat, 88 de firme cu capital privat, patru bănci, o piață zilnică, un obor.

S.C. Tricoton S.A. produce tricotaje din bumbac și în amestec de bumbac cu fire sintetice; Consumcoop Panciu comercializează mărfuri agroalimentare și industriale, iar Cooperativa Servirea Populației comercializează bunuri industriale și este prestator de servicii pentru oraș și localitățile limitrofe.

S.C. " Gospodărie comunală " prestează servicii în domeniul alimentării cu apă, canalizării, distribuției de agent termic, construcții și transporturi. Există două stații PECO, două fabrici de pâine, 24 de magazine alimentare și 19 magazine cu mărfuri nealimentare, două restaurante, doua cofetarii,etc.

Cele mai vizitate atracții turistice din orașul Panciu sunt: Hruble lui Ștefan cel Mare, Schitul Brazi, Mormântul lui Ioan Slavici

2.8 Orașul Mărășești

Orașul Mărășești se află situat pe malul drept al râului Siret, aproape de locul unde se întalnește cu râul Șușița, fiind primul nod feroviar ce marchează bifurcarea căilor de acces către nordul Moldovei, de o parte și de alta a Siretului. Geografic se află situat la o distanță de 20 km nord de municipiul Focșani, reședința județului Vrancea, 27 km sud de municipiul Adjud, 18 km est de municipiul Tecuci, județul Galați, 18 km vest de orașul Panciu. În componența orașului, pe lângă orașul propriu-zis, intră localitățile: Doaga, Modruzeni, Haret, Pădureni și Călimănești.

Cartierul Doaga aparține orașului numai cu locuințele și exploatațiile industriale, feroviare și de turism, aflate pe malul stâng al pârâului Șușița, fiind individualizat de satul Doaga, care aparține de comuna Garoafa. Acest cartier se situează la o distanță de 7 km în sud-estul orașului.

Satul Modruzeni se află în nord-estul orașului la o distanță de 3 km, între calea ferată și râul Siret.

Satul Haret se află la nord de orașul Mărășești, la o distanță de 3 km de D.N. E-85.

Satul Pădureni se află la nord-est de orașul Mărășești, la o distanță de 5 km, de o parte și de alta a căii ferate și canalului de irigații Siret – Bărăgan.

Satul Călimănești se află la nord-nord-est de orașul Mărășești, de o parte și alta a căii ferate și D.N. E-85, la vest de răul Siret.

Orașul Mărășești este situat pe teren plan în general, mărginindu-se în partea de vest cu colinele subcarpatice. Altitudinea este de 100 m față de nivelul mării.

Populația

Populația orașului Mărășești este de 10.671 locuitori așa cum a fost stabilită la recensământul populației și locuințelor din 2011 și se dispune astfel : Mărășești -10.671 locuitori, Sat Modruzeni – 54 locuitori, Sat Haret – 594 locuitori, Sat Pădureni – 567 locuitori, Sat Călimănești – 422 locuitori.

CAPITOLUL III

Studiul obiectivelor turistice și al structurilor de primire de pe

traseul turistic Tișița – Soveja

Cum trecem podul dinspre municipiul Focșani spre nodul rutier Tișița, virând spre stânga înspre orașul Panciu, pe partea dreaptă observam un monument impunător numit ,,Pe aici nu se trece” și este reprezentat de o femeie care ține o sabie ridicată deasupra capului, pregătită să lovească dușmanii ce vor să treacă. Acest monument a fost construit în urma primului război mondial după ce trupele inamice reușise să ajungă în acel loc și guvernul împreună cu o mare parte a populației a fost nevoită se se mute în Moldova, însă trupele romane au spus ,, Pe aici nu se trece!”, și nu s-a trecut dovada fiind faptul că încă mai suntem aici.

Fig. Aspectul monumentului ,,Pe aici nu se trece”

Continuând drumul spre Panciu numai după 5 km întâlnim un alt punct istoric important pentru trecutul nostru și mai exact ,,Cimitirul nemțesc”.În acel cimitir au fost îngropați doar soldații nemți care și-au pierdut viața într-o bătălie din apropiere. Povestea spusă de un ghid suna cam așa: ,,Fiind foarte cald în acea zi și pentru că era liniște, ostașii romani au coborât la râul Șușița din apropiere pentru a se mai răcori și a spăla hainele prăfuite, însă armata germană era în apropiere și văzând aceasta au hotărât să îi prindă într-o ambuscadă. Pentru că era foarte aproape și nu mai aveau timp să se îmbrace și să tragă în nemți, ostașii romani au luat armele și s-au năpustit asupra dușmanilor pentru o luptă corp la corp cu baionetele. Intimidați de curajul romanilor și de faptul că aceștia au rămas în costumele albe purtate pe dedesubt, au crezut că sunt kamicaze (soldați care se parașutau în mijlocul trupelor inamice fiind siguri că nu se mai întorc în viață, de obicei îmbrăcați în costume albe), nemții au pierdut lupta fiind depășiți psihologic”.După acea bătălie eroii nemți au fost îngropați în acel cimitir cu un aspect deosebit.

Fig. Aspectul cimitirului nemțesc

Mergem mai departe și încă de la intrare ne lovește o poftă de vinuri alese. Ați ghicit! Este vorba de orașul Panciu, renumit pentru licorile bahice produse aici și pentru șampania produsă după o rețetă mai veche de 700 de ani în locul numit astăzi ,,Hrubele lui Ștefan cel Mare” atestate documentar încă de pe vremea voievodului, reprezintă cele mai importante puncte de atracție pentru turiștii care vin în acest oraș. În prezent, ,,Hrubele lui Ștefan cel Mare” (fig. ) sunt proprietatea privată a societății Veritas SA și pot fi vizitate doar în grupuri organizate. Taxa de intrare este de 1 euro/persoană, iar dacă se dorește și o degustare de vinuri se plăteste 5 euro/persoană. În acest preț pot fi degustate 6 sortimente de vinuri, din care două liniștite și patru spumante.

Pe lângă vizitarea hrubelor, se mai oferă și posibilitatea de vizitare a vinotecii, în care praful se așează peste mai mult de 50 de mii de sticle de vin, cea mai veche datând din 1949. Cei mai curioși mai pot vizita și combinatul de vinificație, iar vara, în perioada de vegetație, se pot bucura de panorama podgoriei din cel mai înalt punct al său, 374 de metri, acolo unde se află amplasamentul casei de apă a societății. Un obiectiv pentru specialiștii viticoli ar fi cea mai mare colecție de soiuri de vinuri românești și străine din țară, creată de către domnul inginer Vasile Popa în 1984, fostul director al unității.   

Fig. Aspectul Hrubelor lui Ștefan cel Mare

Potgoria Panciu este cea mai mare din județul Vrancea depășind 10 000 de hectare din trei centre viticole: Țifești, Păunești și Panciu și face parte din ,,Drumul vinului”.

O festivitate ce atrage mulți vizitatori este cea închinata ,,zilelor orașului Panciu” intre 22-26 septembrie în fiecare an. În aceste zile de sărbătoare se organizează spectacole în aer liber pe scena din fata ,,Casei de cultură” cu cei mai îndrăgiți artiști ai momentului, târgul de produse viticole și nu numai, desfășurat pe întreg Bulevardul Independenței, iar în fiecare seară, după încheierea programului artistic cei prezenți sunt încântați de un foc de artificii grandios.

Pe lângă istoria vinului și al viei, orașul Panciu mai are și amintiri legate de luptele pentru patrie desfășurate în zona. Despre aceste evenimente neplăcute din trecutul nostru, ne amintește ,,Monumentul Eroilor” (fig. ) , ridicat în memoria luptelor din 6 august 1917 când s-a dezlănțuit o puternică ofensivă în zona dealului Muncelu. Pe soclul aflat pe grupul statuar sunt inscripționate numele a 55 de locuitori ai orașului Panciu ce s-au jertfit pentru patrie. Fiind aproape de aceste locuri putem aminti și monumentul închinat ,,Ecaterinei Teodoroiu” (fig. ) care și-a pierdut viața nu departe de comună Străoane și mai exact la ieșirea spre Soveja. Sculptorul Octav Iliescu a realizat basorelieful de pe obelisk în anul 1972.

Fig. Aspectul monumentului eroilor

Fig. Aspectul monumentului ,,Ecaterina Teodoroiu”

Tot în Panciu, iubitorii operelor scrise de Ioan Slavici, orice localnic vă poate îndruma către mormântul scriitorului din cimitirul Bisericii „Sf. Apostoli Petru și Pavel”, de pe Bulevardul Independenței, unde a fost strămutat de la Mănăstirea Brazi unde fusese înhumat inițial, dar după desființarea schitului, osemintele au fost mutate în cimitirul din oraș.

Din nefericire, dacă nu avem cunoștințe sau rude în acest oraș, inoptarea poate fi o problemă deoarece aici nu întâlnim nici o structură de cazare, dar în condiții de forță majoră, se poate merge la Mănăstirea Brazi unde condițiile sunt destul de bune, însă chiliile de acolo nu au încă acreditare pentru turism. Masa se poate servi la unul din următoarele restaurante: Edelweiss, Esplanada sau Davide’s, situate în orașul Panciu pe Strada Nicolae Titulescu.

Imediat cum coborâm de la ,,Ecaterina” spre Varnița, pe partea dreaptă ne așteaptă popasul ,, Pensiunea Valea Câmpului”, cel mai vizitat de turiști și localnicii de pe Valea Susitei datorită amplasării sale în umbra pădurii.

Cum coborâm din mașina ne cuprinde liniștea și aerul curat, dar adevăratul răsfăț este în restaurantul cu cea mai bună servire și mâncarea cu o deosebită savoare.Sunt preferate mâncărurile tradiționale pentru care bucătarii caută cele mai naturale ingrediente.

Pensiunea Valea Câmpului dispune de 7 camere duble pentru cazare, restaurant și terasa acoperită. Deși are doar 3 stele, curățenia, atmosfera, confortul și facilitățile oferite preturile cuprinse între 80-100 lei/noapte sunt justificate.

Facilitățile oferite de pensiunea Valea Câmpului sunt: terasă, TV cablu/satelit în fiecare în cameră, acces internet prin rețea wireless, restaurant, grup sanitar și dus, aer condiționat, parcare supravegheată, bucătărie, telefon.

După numai câțiva kilometri, mergând spre Soveja, în satul Varnița, putem cugeta în fata monumentului închinat sublocotenentului francez Richard Henry Jean. Alături este un monument închinat eroului-plutonier Dobre Cudum, ca un simbol al “frăției de arme româno-franceze”(fig. ).

În sezonul cald, vizitată de sute de turiști veniți din ,,cuptorul” din orașe este o zonă numită de localnici ,, La Butoi”(fig. ). Numele l-a căpătat după șipotul din acel loc care are o formă de butoi. Acea zonă este mai răcoroasa datorită pădurilor ce o înconjoară și a raului Susita care aduce un curent ușor . Aceste aspecte îi face pe cei veniți acolo să inopteze în corturi chiar și câte o săptămână.

Odată ajunși în satul Răcoasa, un indicator ne trimite la 500 m spre nord către Biserica ,,Sfinții Voievozi”(fig. ), construită din bârne de lemn în anul 1807 cu motive florale, iar la intrare se remarca ușile împărătești din lemn frumos sculptate.

Fig. Aspectul monumentului francez

Fig. Aspectul șipotului ,,La Butoi”

Fig. Aspectul Bisericii,, Sfintii Vioevozi”

Tot în satul Răcoasa mai exista un monument închinat eroilor Regimentului 2 Grăniceri ce a luptat în războiul de independență a României, monument aflat în incinta căminului cultural din Răcoasa.

Aproape de ieșirea din aceasta localitate, un indicator ne trimite pe un câmp încărcat de istorie. Încă de la intrarea în satul Mărăști simțim diferența față de celelalte locuri enumerate anterior și doar privind Arcul de Trimf cu inscripția ,, CÂMPUL – ISTORIC – MĂRĂȘTI” (fig. ), înțelegem că un eveniment din trecutul tarii s-a petrecut chiar pe acele meleaguri.

Fig. Aspectul Arcului de Triumf Mărăști

Principalul obiectiv touristic este chiar Mausoleul Mărăști (fig. ), clasat ca monument memorial de interes național și este unul din cele mai frumoase mausolee din România.

Piatra de temelie a fost pusă în data de 10 iunie 1928 pe un platou din capătul nordic al localității Marsasti. Mausoleul adăpostește osemintele a peste 20 000 de ostași care și-au pierdut viața pe aceste meleaguri precum și sarcofagul mareșalului Alexandru Averescu și ale generalilor Arthur Vaitoianu, comandantul Corpului 2 Armata, Alexandru Margineanu, comandantul Diviziei a 3-a și Nicolae Arghirescu , comandantul Diviziei a 4-a.

Basorelieful din stânga mausoleului intitulat ,,În întâmpinarea eliberatorilor’’, reprezintă primirea sărbătoreasca a unui general roman d către populația unei localități eliberate de trupele noastre iar cel din dreapta intitulat ,,Călăuza și patrula’’

, înfățișează un țăran care a reușit să treacă de mai multe ori prin liniile inamice aducând informații prețioase și apoi cu întreaga familie a reușit să scape. Pe acest basorelief se mai găsește un cercetaș roman în uniformă, călare.

Între cele două basoreliefuri sunt inscripționate în marmură numele eroilor căzuți la datorie pe câmpul de luptă, iar în fata mausoleului găsim doua statui ce reprezintă bustul mareșalului Alexandru Averescu și a doua, un soldat bătrân și rănit care îi înmânează torta unui tânăr și reprezintă continuitatea vitejiei și nemurirea neamului românesc.

Fig. Aspectul Mausoleului Mărăști

Fig. Aspectul expoziției de arme din Mausoleul Mărăști

Mausoleul de la Mărăști este unic și deosebit prin construcția sa fiind singurul cu două nivele subterane.În primul nivel (fig. ) întâlnim armament romanesc și străin din primul război mondial, uniforme, poze, s.a., iar în cel de-al doilea găsim osuarul.

La intrarea în curtea mausoleului stau falnici trei vulturi de bronz (fig. ) cu aripile întinse reprezentând victoria și totodată libertatea.

Fig. Aspectul unui vultur de bronz de la intrarea in mausoleu

Alte două obiective turistice care merita vizitate sunt: Biserica cu hramul Sfânta Maria Magdalena și Școala generală cu clasele I-VIII Mărăști, ambele construite de Regina Maria după ce satul a fost distrus în timpul bătăliilor. Odată cu ridicarea acestor edificii, au mai fost construite și 9 case de locuit pentru cei rămași fără adăpost.Acestea au un aspect deosebit cu acoperișul mai înalt și o formă care ne duce cu gândul înapoi în timp cu 100 de ani. Cetățenii care au primit asemenea locuințe au obligația să nu schimbe aceste aspecte deși încă se locuiește în ele.

Tot o casă veche dar încărcată de istorie putem vizita și în comună Câmpuri, fiind în drumul nostru. Pe partea stângă, până în Primăria comunei Câmpuri, se poate vizita ,,Casa memoriala a lui Moș Ion Roata”(fig. ) . În incinta aceseia a fost amenajata o expoziție în memoria celui care a reprezentat județul Putna în calitate de  deputat în divanul Ad-hoc al Moldovei . Este o casă țărăneasca din secolul XIX transformată în Casa Memoriala în anul 1959 cu ocazia centenarului Unirii Principatelor Romane.

Fig. Aspectul ,, Casei memoriale Moș Ion Roată”

Plecând din comună Câmpuri observăm, pe traseu, trecerea de la zona foioaselor la zona coniferelor și simțim deja aerul tare de munte, mai ales că în zona Soveja specialiștii au constatat puritatea cea mai mare din Europa la acest capitol.

Soveja este un loc plin de istorie și definitoriu în existența noastră de astăzi. Localitatea datează din secolul 17 prin stabilirea în aceste locuri a unor boieri veniți din satele argeșene Rucăr și Dragoslavele.

Vatra permanentă de locuire, încă din preistorie, pe aceste meleaguri au existat toate culturile materiale întâlnite pe teritoriile locuite azi de români. În zonă s-a dezvoltat cea mai veche cultură neolitică – Criș (circa 5000 î.Hr.), identificată într-un mare număr de localități, dintre care și Bârsești . Tot aici sunt atestate atât culturile Cucuteni, cât și Hallstatt și La Tene. Locuitorii văii Putnei au făcut față expansiunii catolicismului, Episcopatul Cumanilor (înființat în 1227, cu reședința în " Civitas Mylcoviae ") fiind distrus de tătari în timpul invaziei din 1241.

Încă din secolul XV este menționat Ținut Putna (mai târziu devenit județ), având ca nucleu de constituire Țara Vrancei. Vrancea istorică, a existat ca stat țărănesc autonom, stăpânind în comun un sigur trup de moșie, înainte de întemeierea Tării Românești și a Moldovei. Ținutul Putnei a intrat oficial în hotarele Moldovei, cu autonomia amintită în 1482, când Ștefan cel Mare a stabilit granița cu Țara Românească pe râul Milcov, în 1591. Istoria consemnează în aceste locuri și alte evenimente memorabile: trecerea prin ținutul Putnei a lui Mihai Viteazul în 1600, în drumul său victorios pentru realizarea visului unirii într-un singur stat a Țării Românești, Moldovei și a Transilvaniei.

Între anii 1714 și 1734, vrâncenii au luptat împotriva cotropirii de către maghiari a unor munți dăruiți lor de către marele Voievod, iar în primele două decenii ale secolului XIX – pentru ieșirea din " boieresc ", întreaga Vrance fiind făcută donație visternicului Iordache Rosset Roznovanu de către domnitorul Constantin Ipsilanti. Din anul 1780 este atestată Mănăstirea Lepșa, cu o biserică având hramul " Adormirea Maicii Domnului ", din Satul Lepșa al Comunei Tulnici.

După înlăturarea monopolului turcesc asupra comerțului exterior al Țării Românești și activarea portului Galați, spre care se îndreptau produsele agricole și manufacturile din zonă, regiunea cunoaște o revigorare economică.

Soveja – nod geografic și etnografic al unității naționale a românilor din cele trei principate (Țara Româneasca, Moldova și Transilvania) – a devenit în anii " de foc și sabie " 1916 – 1918, și un loc istoric, unde visul întregirii neamului s-a înfăptuit prin jertfă, prin sângele și osul celor căzuți eroic, zămâslind pământul, și apele, și piatra, sfințind încă o dată " gura de rai " ce îi dat poporului român cea mai aleasă floare a spiritualității sale: " Miorița ".

Soveja a trăit toate fazele războiului. Când batalioanele române au trecut Carpații, în august 1916, s-a desființat pichetul de granița de sub muntele Clăbuc, acel nedrept " hotar la mijloc de țară " cum spunea Badea Cartan. Apoi, după grele bătălii, când la sfârșitul anului 1916 și începutul lui 1917 armatele germane și austro-ungare ne-au sfârtecat țara, Soveja a fost ocupată de inamic, populația a fost evacuată cu forța la Spânești, iar mamele cu copiii mici și cei ce nu erau buni de muncă, tocmai în comună Andresesti în județul Ialomița.

Linia frontului trecea de la Oituz la Înțărcătoarea, prin pădurea Pralea, Câmpuri, Vizatea, și apoi pe valea Putnei spre Focșani. Munții și văile Sovejei au fost tăiate de șosele strategice și sute de tranșee.

Bătăliile din iunie, iulie, august ce-au avut loc în acest triunghi al morții (Oituz, Mărăști, Mărășești) au sfârtecat pământul Sovejei și l-au presărat cu mii de morții, căzuți fără alegere din armatele beligerante. De câteva ori linia frontului a fost împinsa peste Rachitaș până la Zboina și înapoi. Atunci în iunie 1917, a căzut la Soveja sublocotenentul Bălan Nicolae, proaspăt ieșit învățător, fiu al Sovejei ce se pregătea să păstorească mințile și sufletele puilor de mocani din rândul cărora se ridicase.

În acea vară și în toamnă, un comandant al oștirii germane a dat dispoziții de a fi adunați ostașii căzuți și înmormântați într-un cimitir, la est de cimitirul satului. Mormintele din cimitirul nemțesc – cum a fost denumit – sunt așezate în linii paralele, de la poarta cimitirului din șoseaua județeană până către mănăstirea lui Matei Basarab. Pe fiecare mormânt a fost așezată o piatră funerară și a fost sădit un brad. Ceilalți eroi căzuți pe aceste plaiuri, cei mai mulți români, dar și germani, austrieci, unguri, au fost înhumați în câteva cimitire improvizate pe locurile marilor bătălii de pe Răchitaș, Roșchila, Cocoșila, Coasa, Zboina sau în morminte răzlețe. Osemintele tuturor acestor eroi se odihnesc acum în Mausoleul Soveja, construit după război, în aceeași perioadă cu cel de la Mărășești.

La intrarea în stațiune se ridică pe un delușor Mausoleul eroilor de la Soveja care este de fapt un omagiu adus de către urmașii celor ce cu prețul sângelui au apărat vatra strămoșească și au înfăptuit visul de veacuri al Unirii. Fondurile pentru construcția mausoleului au fost adunate prin Comitetul Femeilor Române, din donații, dar o contribuție de seamă au avut-o și locuitorii Sovejei.

Construcția mausoleului a început în anii 1922-1923 – cam în același timp cu cel de la Mărășești, înaintea celui de la Mărăști. Ea s-a făcut după proiectul unui arhitect italian, care a fost aprobat de Societatea Internațională " Mormintele Eroilor ", dar arhitectul care a condus lucrările și a dat viață acestui proiect a fost George Cristinel, cel care a construit și mausoleul de la Mărășești .

Mausoleul Soveja (fig. ). nu are nici dimensiunile, nici importanța artistică a celor de la Mărăști și Mărășești, dar poziția și cadrul natural, precum și impunătoarea să simplitate, ca sufletele ostașilor cunoscuți și anonimi care au dovedit prin luptă și jertfă lor, că " Pe aici nu se trece! ", îi dau măreție, insuflând generațiilor fiorul pietății față de trecut și al încrederii în viitorul poporului și al patriei.

Mausoleul adăpostește 154 de cripte individuale și 9 comune, însumând osemintele a 5.073 de ostași și ofițeri, precum și sarcofagul generalului Eremia Grigorescu, precum și o bisericuță.

În incinta mausoleului, într-o clădire separată, s-a organizat ,,Muzeul luptelor de la Mărășești” în care s-au expus obiecte ce au aparținut Ecaterinei Teodoroiu, arme și armament folosit în luptele de la Mărășești, fotografii, documente, medalii și brevete acordate unor eroi.
     În fiecare an, în ziua de 6 august, sunt organizate manifestări de comemorare a celor căzuți în timpul marilor bătălii din vara anului1917.

În partea de nord a Sovejei se află Poiana Punga numită și ,,Poiana Soarelui", unde sunt răspândite până aproape de pădure, sculpturi de lemn cu forme interesante, printre care pasc caii. Din Soveja se poate ajunge mai departe la așezarea Lepșa, Mănăstirea de maici Lepșa, iar de aici la Cascada Putnei, nu înainte de a trece prin pitoreștile Chei ale Tișitei.

Fig. Aspectul mausoleului Soveja

Cert este că muntenii sosiți pe aceste meleaguri și-au pus amprenta asupra vechilor locuitori, impunându-și graiul muntenesc, obiceiurile și portul, numele de familie și botez, chiar înclinația spre comerț, ceea ce a dus la crearea unei insule lingvistice aparte a Vrancei, o adevărată oază de munteni în Moldova. Prezența acestora l-a determinat și pe Matei Basarab să construiască aici, la 1645, Mănăstirea Soveja, în loc să o ridice la Iași.

La 1846, în această mănăstire este exilat revoluționarul pașoptist Alecu Russo, din porunca lui Mihail Sturză, pentru răzvrătire împotriva rânduielilor din țara sa. La Soveja, scriitorul descoperă și culege balada Miorița, chintesență a spiritualității poporului român, cunoscută de toți bătrânii zonei, cântată de obicei în singurătate, în drum spre șezători. Nu a fost niciodată un cântec de petrecere, ci unul de jale, duioșie, dor, cântat la adormirea copiilor sau la jelirea celor adormiți.

Chiar dacă trecerea anilor a distrus cea mai mare parte din ceea ce o făcea un punct de atracție turistică, Soveja se impune printr-un peisaj montan de o frumusețe fantastică, cu un aer puternic ozonat, cu păduri bogate în brazi și fagi.

Stațiunea Soveja este situată aproape de localitățile Tulnici și Lepșa, unde agroturismul este una dintre principalele preocupări ale localnicilor. Odată intrat în Soveja, veți avea poate un gust amar datorită faptului că acolo veți întâlni foarte mulți bătrâni, însă trebuie să știți că aceștia sunt simbolul acestei comune.

Populația acestei localități este preocupată de a oferi servicii turistice cât mai satisfăcătoare deoarece în această zonă principalele surse de venit sunt agricultura, creșterea animalelor și turismul, care atinge apogeul în perioada sărbătorilor.

Populația din Soveja, chiar dacă în cea mai mare parte este îmbătrânită, este una primitoare. Se poate bea acolo un lapte de vacă foarte bun sau se pot încerca sarmalele cu mămăliguță. Populația reprezintă un factor de influență în industria turismului deoarece ea este cea care ajută la valorificarea frumuseței stațiunii și păstrarea obiceiurilor tradiționale.

Stațiunea Soveja este un loc mirific de petrecut concediul oferind un peisaj minunat care impresionează orice turist. Una dintre comorile stațiunii este pădurea, care reprezintă aurul verde al planetei. Brazii oferă și mențin prospețimea aerului pe tot parcursul anului, dar mai ales vară când acesta este atât de necesar turiștilor care se adăpostesc aici de căldura înăbușitoare.

La poalele dealurilor împodobite cu case bătrânești curg ape reci de munte, bogate în pești, turiștii putându-se bucura de pescuit. Iarna, colinele acoperite de zăpadă reprezintă un punct de atracție fiind aglomerate de turiști pasionați de sporturile de iarnă.

Valoarea terapeutică a unor elemente (izvoare de apă minerală și termală, nămoluri terapeutice, microclimat și topoclimat) reprezintă un punct de interes major pentru turiștii veniți în această zonă.

Soveja dispune de bogate surse de ape minerale și izvoare care au fost valorificate însă până în anul 1989 și de atunci au rămas o amintire. Climatul cu proprietăți de întărire a organismului și izvoarele de ape minerale (sulfuroase, clorurate, sodice, concentrate) sunt recomandate pentru tratarea unor afecțiuni ginecologice și ale aparatului locomotor, precum și în ameliorarea stărilor de surmenaj fizic și intelectual. Odată cu trecerea timpului s-a descoperit cât de eficiente sunt aceste tratamente și se propune revalorificarea acestora care va avea ca rezultat reabilitarea stațiunii.

Tratamentele balneare sunt benefice pentru: vindecarea sau ameliorarea afecțiunilor profesionale (silicoză), a nevrozei, stărilor de debilitate, surmenajului fizic și intelectual. Există spații amenajate, instalații și aparatură medicală pentru asigurarea următoarelor tratamente și proceduri: hidroterapie, masoterapie, electroterapie, terapie respiratorie. Tratamentele balneare sunt efectuate sub supravegherea personalului medicall

Soveja, cu un caracter turistic pronunțat, atât prin faptul că are statut de stațiune, cât și prin existența unui număr mare de obiective turistice, atât naturale, cât și antropice, este foarte apreciată de turiștii ce vin aici pentru a vizita Tabăra de sculptură de la Poiana Punga, Rezervația de vânătoare de la Cabana Tisa, Mănăstirea Soveja – ctitorie a lui Matei Basarab, Mausoleul eroilor căzuți în Primul Război Mondial, Casa Memorială Simion Mehedinți, Cimitirul german, precum și ruinele chiliilor în care a fost izgonit Alecu Russo, cel care a cules balada populară "Miorița" în 1846.

Pentru amatorii de schi, la Poiana Punga există o pârtie potrivită și pentru începători, iar iubitorii de natură pot organiza drumeții montane în Munții Vrancei, vizitând și câteva dintre punctele naturale de atracție de lângă Soveja, cum este Cascada Putna.

Alte obiective turistice din localitate mai sunt Muzeul Militar, Schitul Soveja, Bustul lui Simion Mehedinți, Șipotul lui Bucur, un izvor despre care legendele spun că ar fi fost locul de popas al haiducului cu același nume, Biblioteca Silvică, Podul "General Artur Văitoianu" sau Fântâna "Colonel Fotescu".

Cazarea nu este o problemă, fiind mai multe structuri de primire precum:

Hotel  Zboina

Hotelul Zboina este cel mai mare din Stațiunea Soveja, având o capacitate de: 140 camere – 280 locuri

Dotări Hotel: parcare, restaurant, bar, bar de noapte, baza de tratament, sală de conferințe, sală de gimnastică, saună, masaj, seif, teren de sport.

Dotări Cameră: baie , televizor, cablu TV, frigider.

Amplasament geografic: Stațiunea este situată la o altitudine de 500 m, la contactul ultimelor culmi ale Munților Vrancei cu Subcarpatii Orientali, pe valea răului Șușița, la o distanță de 82 km de Focșani.

Acces: – Rutier: De la București sau Suceava până la Tișița pe E 85(DN 2), apoi prin Panciu până la stațiune pe DJ 111 A;

– Feroviar: Gara Focșani, pe linia București – Suceava, apoi curse auto până la Soveja.

Pensiunea Perla Vrancei

Înconjurat de Munții Vrancei, Perla Vrancei se află lângă o pădure în stațiunea montană Soveja, oferind acces gratuit la sala de fitness, tenis de masă, un teren de fotbal și de tenis, și o piscină de vară.

Toate camerele hotelului Perla sunt prevăzute cu balcon, aer condiționat și TV. Baia privată are duș, iar unele unități includ o cadă SPA.

Restaurantul hotelului servește preparate din bucătăria românească și are o terasă acoperită și o terasă în aer liber cu mese din lemn, iar în grădină există un iaz cu pești.

Stația autobuzului local este la 600 de metri, iar la cerere este disponibil un serviciu gratuit de transfer.

Pensiunea Perla Vrancei, oferă cazare în 13 camere moderne, cu posibilități de cazare pentru 26 de persoane. Camerele sunt dotate cu grup sanitar propriu, televizor LCD, uscător de păr, încălzire centrală, seif în cameră și aer condiționat.

Dispune de cafenea, restaurant, sală de fitness, saună, sală divertisment, seif, Atv, teren fotbal, ping-pong, teren tenis, living cu televizor, sală de conferințe, curte cu grătar, parcare proprie.

Cabana Haiducului

Cabana Haiducului din comuna Soveja are o capacitate de : 6 locuri în cele 3 camere si are in componenta urmatoarele spatii:

La parter, cabana, inglobeaza o sufragerie, o bucatarie, un loc pentru servit masa si un grup sanitar, iar la etaj turistii se pot odihni in cele trei camere duble, fiecare cu grup sanitar si dus. Dotariele cu apa curenta calda si rece, centrala termica pe lemne, semineu, bucatarie complet utilata, gratar, locuri de parcare sunt nelipsite.

Facilitățile de cazare sunt: frigider în unitate, sanie trasă de căi, TV în sufragerie, se acceptă animale, parcare, grădină/curte, acces la bucătărie, terasă, grătar/ barbeque, sufragerie, sala de mese, șemineu.

Facilități camere: baie pe hol, camere cu balcon, încălzire centrală.

Pensiunea Elena din Soveja

Pensiunea Elena este situată în Munții Vrancei, în stațiunea Soveja, destinație pitorească, cunoscută ca având cel mai ozonat aer din România.

Pensiunea Elena a fost special amenajată într-o zonă naturală, cu acces la drumul principal care traversează stațiunea Soveja. Localitatea Soveja este ușor accesibilă pe drumul județean 205F, 57 km din punctul "Tișița" intersecția DN 2 – DN 24.

Pensiunea are două nivele cu următoarele elemente:

La parter întâlnim următoarele spații: bucătărie, loc pentru servit masa cu o capacitate de 24 de persoane și un grup sanitar.

La etajul I la fel ca și la etajul II cazarea poate fi asigurată în cele 6 camere duble cu grup sanitar și dus.

Turiștii au în permanență la dispoziție 24 de locuri de cazare, în 12 camere utilate cu mobilier și accesorii de cea mai bună calitate. Pensiunea dispune de parcare și sistem de supraveghere. Camerele sunt matrimoniale, dispund de baie proprie și duș, apă curentă caldă și rece 24/ 24, televiziune prin cablu non-stop.

Dotările principale sunt: apă curentă rece și caldă (încălzire cu boiler), bucătărie complet utilată, grătar, locuri de parcare supravegheate

3.1.Căile de comunicație

Rutiere: DN 2 (E 20) de la București sau de la Suceava până la Tișița (lângă Mărășești), apoi DJ111A (2L) prin Panciu, până în stațiune, sau până la Focșani pe DN 2 de unde se poate merge pe DN 2D până la Vidra unde se vâră dreapta pe DN 205E pe care se va merge până la Câmpuri iar apoi stânga pe DN2L până la Soveja.

Feroviare: gara Focșani, pe linia București – Nord – Suceava, apoi cu autobuzul pană în stațiune (curse regulate).

Singura cale de acces către stațiunea Soveja este cea rutieră care însă, timp de câțiva ani a fost grav deteriorată, ceea ce a împiedicat dezvoltarea turistică a stațiunii. Este un drum foarte frumos, mai ales pe timp de toamnă sau iarnă. Acum, reabilitarea drumului pe tronsonul Tișița – Soveja, a făcut ca ochii investitorilor să se îndrepte și către această zonă, iar prețurile unui loc de casă au crescut simțitor.

În sensul dezvoltării transporturilor, Soveja nu a cunoscut un progres, singurul mijloc de transport fiind autobuzul care circulă între localitățile Focsani – Soveja de mai multe ori în cursul unei zile și este cel mai des folosit de către localnicii care nu au autoturisme personale.

Drumurile de acces spre stațiune sunt deservite și de autobuze, pe traseele: Focșani – Panciu – Soveja (82 km); Focșani – Vidra – Soveja (90 km), Panciu – Soveja (47 km). Cu mijloace personale de transport se circulă pe ruta Soveja – Lepșa – Tîrgul Secuiesc – Brașov (120 km).

Concluzii

În concluzie, turismul în România are un potențial ridicat în rândul afacerilor, fiind o nișă slab exploatată până în prezent, cu excepția a câteva zone precum litoralul românesc, Delta Dunării, zonele montane unde se practică sporturi de iarnă și alte câteva locuri promovate în ultimii ani.

Avantajul real pe care îl are România, la acest sector, nu este nimic altceva decât gradul redus de poluare și aspectele cât mai ,, neîmblânzite” ale cadrului natural.

În județul Vrancea lipsa promovării face că numărul turiștilor să fie scăzut, deși potențialul cadrului natural și al celui antropic este peste media altor județe.

Specificul locuințelor rurale tradiționale din Vrancea (caracterizate de dimensiunile relativ reduse, în comparație cu alte zone montane ale țării) și menținerea activităților agricole, respectiv producerea unor alimente tradiționale, recomandă agro-turismul (caracterizat prin unități de cazare mai reduse, bună integrare a turiștilor în viața satului și a gospodăriei tradiționale și oferta de produse alimentare bio, preparate în mod tradițional în gospodăriile țărănești) ca fiind un loc deosebit de adecvat pentru județul Vrancea, în special pentru bazinele Zăbalei – Nărujei, comparativ cu alte modalități de turism rural (caracterizate de pensiuni de dimensiuni mai mari și standarde ridicate de calitate a cazării).

Orientarea către agroturism se confruntă însă alături de necesitatea unei mai bune răspândiri a standardelor specifice și a unei promovări clare a ofertei specifice – cu o serie de provocări ridicate de cadrul legal incoerent și/ sau excesiv de birocratic referitor la acest tip de turism (în special referitor la securitatea alimentară).

Potențialul etnografic – al culturii tradiționale vii – este completat de un patrimoniu arheologic, istoric, cultural și religios deosebit de bogat. Pe teritoriul județului Vrancea sunt identificate 420 de obiective de patrimoniul cultural – istoric, distribuite atât în mediul urban (în special în Focșani și în Odobești), cât mai ales în mediul rural.

Valea Susitei este un traseu turistic de care te îndrăgostești repede, atât pentru liniștea interioară și relaxarea pe care o primim prin aerul curat respirat sau prin panoramele de vis, cât și pentru modestia și ospitalitatea cu care suntem întâmpinați pe aceste meleaguri de către localnici.

Fiindcă m-am născut și am crescut pe aceste meleaguri și pentru că am colindat prin toate locurile prezentate de nenumărate ori, port în suflet această zonă și pot spune că de fiecare dată când revin, descopăr lucruri noi care mă fac să o îndrăgesc mai mult. De aceea recomand, celor care au posibilitatea, să parcurgă acest traseu încărcat de istorie și tradiție pentru a-și ,,reâncărca bateriile” și pentru a descopri acest ,,tărâm minunat”.